michael tellinger

Michael Tellinger

Sclavii zeilor Istoria secretă a zeilor

Anunnaki şi a misiunii lor pe Pământ

Colecţia LUMEA MISTERELOR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Michael Tellinger Sclavii zeilor / Michael Tellinger: trad.: Rădulescu lonuţ - Bucureşti: Editura Nicol, 2013

ISBN: 978-973-7664-53-2

© 2013, Editura N I C O L Str. Alexandru Depărăţeanu nr. 29 Sector 1, Bucureşti Tel./Fax: 021 / 222 40 93 Mobil: 0752.205.360 E-mail: [email protected] www. edituranicol. ro

ISBN: 978-973-7664-53-2

T I T L U L O R I G I N A L : Slave Species of the Gods.The Secret History of the Anunnaki and Their Mission on Earth C O P Y R I G H T © Inner Traditions International TRANSLATION C O P Y R I G H T © Editura N I C O L 2013

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare şi accesare a datelor, fără permisiunea Editurii Nicol. Orice nerespectare a acestor prevederi conduce în mod automat la răspunderea penală faţă de legile naţionale şi internaţionale privind proprietatea intelectuală.

mailto:[email protected]

Michael Tellinger



VOLUMUL I

Traducere de Ionuţ Rădulescu

Editura NICOL

Notă către cititori

Fiecare capitol a fost scris ca să formeze o mică piesă dintr-un mare puzzle - şaisprezece piese care împreună

formează o istorie completă. Am încercat să-i iau pe cititori de mână şi să-i ghidez către partea cea mai ascunsă a fântânii cunoaşterii.

Deşi unele dintre capitole vor atrage mai mult o anumită categorie de cititori, în detrimentul alteia, eu am încercat să le redactez cât mai scurt şi mai concis cu putinţă şi să transmit esenţialul. Există totuşi o logică ciudată a episoadelor acestei călătorii în care am ales să vă port şi ea devine evidentă în idtimul capitol.

Capitolul al XVI-lea, „Povestea umanităţii”, combină toate informaţiile pe care le veţi acumula din capitolele precedente şi vă va duce în perioada dinaintea apariţiei rasei umane şi a activităţii ieşite din comun care avea loc pe Pământ în acele vremuri îndepărtate, prezentând adevărul cutremurător legat de originile speciei noastre.

Aşadar, nu pierdeţi din vedere cronologia ţesută în acest puzzle. Totuşi, dacă vă găsiţi în dificultate sau în dezacord cu anumite capitole şi nu vă puteţi descurca... citiţi măcar ultimul capitol, dacă nu vreţi să citiţi toată cartea.

Lectură plăcută şi continuaţi să exploraţii

Michael Tellinger

Introducere

Într-o epocă în care tehnologia ne-a permis să ne aşteptăm la recompense imediate şi care ne pune la dispoziţie soluţii rapide, omenirea pare să deţină toate răspunsurile. Încrederea în noi, ca specie, este mai mare ca oricând, iar cunoaşterea universului în care trăim se dezvăluie mai repede decât pot ţine pasul cei mai mulţi dintre semenii noştri. Putem să analizăm şi să calculăm aterizarea celui mai mic fragment pe o planetă aflată la 160 de milioane de kilometri distanţă; ştim din ce este formată atmosfera de pe Jupiter; putem reface organele corpului nostru, iar geneticienii pot crea viaţa în orice formă şi mărime îşi doresc. Există totuşi trei întrebări fundamentale la care încă nu am fost în stare să răspundem: Cine suntem? Cum am ajuns aici? Şi de ce suntem aici?

Pe măsură ce avansăm cu fermitate pe drumul către un destin necunoscut, ignoranţa a devenit slăbiciunea noastră, iar aroganţa a devenit o boală congenitală, ameninţându-ne cu propria noastră extincţie. În această carte ne vom ocupa de cele mai recente descoperiri din ştiinţă şi tehnologie, pentru ca să ne putem întorce în trecutul îndepărtat, într-o încercare de clarificare a originilor extrem de neclare ale umanităţii. Este un paradox faptul că, oricât de avansaţi suntem, nu avem răspunsuri definitive asupra originii şi descendenţei noastre. De ce este omenirea atât de obsedată de aur? Şi de ce sunt sclavia şi aurul

numitorul comun care poate fi urmărit până în cele mai vechi timpuri ale omenirii?

Populaţia lumii este divizată între sute de religii şi culte, toate pretinzând că au răspunsurile. Orice persoană cât de cât lucidă va realiza imediat că nu pot avea dreptate toate. Corect? Şi totuşi dogma religioasă a ţinut miliarde de oameni captivi, predicând moartea şi distrugerea, ameninţându-i cu pedeapsa celui „atotputernic” pe pelerinii nesupuşi şi promiţând recompense şi salvare celor care se supuneau orbeşte credinţei.

Ultimii cincizeci de ani au adus o explozie de noi descoperiri arheologice care i-au uimit pe oamenii de ştiinţă din întreaga lume prin cantitatea de informaţie. Peste o jumătate de milion de tăbliţe de argilă au fost dezgropate şi multe dintre ele au fost descifrate. Adevăratul înţeles şi relevanţa acestor tăbliţe au fost identificate de o mână de gânditori deschişi la minte abia acum 30 de ani. Ceea ce iniţial a fost considerat mit sau fantezie, mai ales din cauza ignoranţei aşa-zişilor învăţaţi, s-a demonstrat a fi o dovadă documentată istoric atât de importantă încât pune la îndoială însăşi esenţa existenţei noastre.

Vreau să vă port într-o călătorie plină de descoperiri, folosind cele mai noi interpretări şi dezvăluiri ale multor tăbliţe care vorbesc despre evenimente din vechime, cu mult înainte ca primul cuvânt din Biblie să fi fost scris. Este şocant să afli că niciuna dintre poveştile din cartea Genezei nu este originală, ci reprezintă versiuni modificate ale unor poveşti mult mai vechi, descrise cu fineţea detaliului în tăbliţele de argilă antice. Călătoria noastră se ţese din preţioasele informaţii detaliate care ne-au fost lăsate moştenire de către înaintaşi, care probabil nu şi-au dat seama niciodată că vor fi tratate cu atâta suspiciune.

Coincidenţele stranii care unesc în acelaşi panteon al „zeilor mitici” multe dintre civilizaţiile străvechi sunt mult prea ciudate pentru a fi întâmplătoare. Avem acum dovada irefutabilă că pe Pământ au existat forţe bizare care i-au condus pe primii oameni cu o mână de fier. Au inventat pedeapsa şi au cerut

6 Michael Tellinger

supunere absolută de la noile populaţii primitive. Vom dezvălui drumul dureros şi anevoios pe care nou-apăruta rasă umană a trebuit să-l străbată şi rolul crucial pe care l-au jucat zeităţile avansate care, ulterior, au motivat existenţa noastră. Vom scoate la iveală groaznicul adevăr că omenirea a fost făcută într-adevăr după imaginea creatorului ei, dar că acesta nu era cel în care am fost învăţaţi să credem. Îl vom demasca pe dumnezeul din Biblie şi din celelalte religii importante, arătând diferenţa dintre Dumnezeu cu majusculă şi cel cu literă mică. Acel dumnezeu care are un comportament asemănător cu cel al oamenilor, „dumnezeul răzbunător”, pe care îl cunoaştem din Biblie, este un dumnezeu „cu literă mică”. Anumite personaje vor fi recunoscute imediat, în vreme ce altele au fost atât de mult denaturate de către tălmacii de mai târziu, încât vor avea nevoie de puţină lustruire, pentru a putea fi identificate.

Vom ridica multe întrebări, pe măsură ce vom postula teorii noi, legate de originile noastre, demistificându-1 pe Dumnezeu şi permiţând cititorului accesul la marea imagine de ansamblu.

Cu ajutorul ştiinţei şi pe baza coroborării dovezilor din miile de tăbliţe de argilă, suntem acum în măsură să punem cap la cap întreaga poveste, pe care îmi place s-o numesc Marele Puzzle Uman. De ce le-a luat mii de ani populaţiilor sclave din sudul Africii să progreseze de la taberele de muncă până la momentul de acum 9 000 de ani, atunci când un val brusc de civilizaţie s-a răspândit în întreaga lume, din India, Orientul Apropiat, Europa şi cele două Americi? Această călătorie va lămuri şi multele dileme arheologice referitoare la veriga lipsă, clarificate cu precizie de către înaintaşii noştri avansaţi. Vom dispersa mitul şi dogma care au ţinut omenirea în frică şi ignoranţă pentru prea mult timp. Progresele pe care le-am făcut în ingineria genetică ne vor ajuta să înţelegem simplu fapt că nu suntem Dumnezeu doar pentru că putem crea viaţă.

Introducere 7

Ne desprindem de miturile arhaice care aparţin Evului Mediu şi punem informaţii la dispoziţia indivizilor cu o gândire limpede pentru a ajunge la concluzii noi. Aş dori să împărtăşesc cu fiecare cititor acelaşi sentiment incredibil al descoperirii pe care l-am experimentat personal atunci când am devenit conştient de prostiile în care am fost forţat să cred în anii mei formativi. Indiferent de cât de teribil ar părea acest nou adevăr, va fi cea mai eliberatoare experienţă pe care o veţi avea.

8 Michael Tellinger

1 Comportamentul animalelor

Chiar de când am început să fiu interesat de genetică, am fost intrigat de faptul că o parte atât de importantă a anatomiei noastre, genomul, o structură moleculară atât de complexă, ar putea să fie atât de incompletă. De fapt, adevărul este că genomul are în componenţa sa atât de multe părţi care nu sunt folosite deloc. Este ca şi cum părţile inactive ale genomului aşteaptă un factor extern care să le activeze. Şi astfel o întrebare stăruie: ce caracteristici sau abilităţi excepţionale nu sunt disponibile din cauza inactivităţii anumitor părţi ale genomului? Ce însuşiri rămân ascunse? Şi cum a afectat această situaţie evoluţia noastră ca specie?

Genomul este un alt nume generic pentru întregul arsenal de gene şi ADN care se regăsesc în corpul unui individ. La oameni, genomul este format din 23 de perechi de cromozomi, care conţin întregul program genetic al respectivului individ, fiind localizat în fiecare celulă din corpul omenesc. Acest program genetic controlează toate informaţiile care ne permit să creştem şi să ne mişcăm. Genomul este unic pentru fiecare individ si pentru fiecare specie. Din fericire, atunci când ne naştem, nu ştim ce ne aşteaptă. Este adevărat că viaţa unui om se desfăşoară pe mai multe perioade, dar totul se rezumă la un lung rol cât se poate de real, condus de

forţe invizibile. Ne sunt daţi în jur de şaptezeci de ani pentru a ne juca rolul pe Pământ; restul depinde de fiecare dintre noi. Intrăm pe o uşă şi ieşim pe altă uşă. Intrăm prin stânga scenei... ieşim prin dreapta ei. Singura certitudine pe care o avem în prezent este aceea că vom ieşi. Ce vom face cu cei şaptezeci de ani care ne sunt daţi? Care este scopul acestei călătorii, acestui joc al vieţii la care participăm cu toţii? Vom folosi acest timp în mod creativ, aducându-ne contribuţia la binele comunităţii globale, sau vom rămâne simpli spectatori, simpli beneficiari ai tuturor facilităţilor, înainte de a părăsi scena?

În ciuda celor 6,5 miliarde1 de oameni care populează Pământul, rasa umană este o specie mai degrabă primitivă şi fragilă. Indiferent de cât de inteligenţi şi pricepuţi ne considerăm, adesea afişăm elemente ale unui comportament animalic, care poate duce la decimarea speciei noastre într-o clipită. Am purtat războaie împotriva semenilor noştri de-a lungul istoriei şi continuăm să facem acelaşi lucru şi în noul mileniu. Se pare că există întotdeauna o justificare de o morală fără cusur pentru acţiunile noastre. De la Cain şi Abel la George W. Bush, întotdeauna cei puternici îi asupresc şi îi elimină pe cei slabi. Vechiul Testament nu este o poveste frumoasă despre compasiune şi iertare. De fapt, este chiar opusul. Este vorba despre ochi pentru ochi, despre cum să ucizi bărbaţi, femei, copii şi animale în numele zeului şi, adesea, despre individualizarea duşmanilor după nume, reprezentându-i ca personaje negative sau ca discipoli ai diavolului. Se pare că zeul şi-a ales tabăra încă de la bun început. Are favoriţii săi şi mai sunt şi „ceilalţi”. Întotdeauna am crezut că Dumnezeu despre care am fost învăţat ar trebui să fie mai iubitor şi imparţial.

1 Estimare valabilă în anul 2005. În prezent, populaţia Pământului a depăşit pragul de 7 miliarde de locuitori (n.t.)

10 Michael Tellinger

Biblia este plină de profeţi şi de alţi indivizi care, timp de mii de ani, au avut o legătură directă cu dumnezeu şi care au primit în mod regulat instrucţiuni pentru ca să facă anumite lucruri. Atunci când citim Biblia, nu este doar firesc, ci este de aşteptat să credem fără obiecţii că un număr de oameni aleşi au primit regulat instrucţiuni de la dumnezeu. Nu numai că au primit instrucţiuni clare şi avertismente, au primit instrucţiuni în formă fizică, sub forma celor 10 Porunci şi recompense materiale, cum ar fi pământ sau vite. Dar cele mai impresionante interacţiuni dintre dumnezeu şi om au fost numeroasele vizite pe care dumnezeu le-a făcut personal unor indivizi. Dacă nu putea ajunge personal, trimitea îngeri să se ocupe de orice situaţie care cerea o rezolvare. Fiinţele divine împărţeau idei, împărţeau vin şi pâine şi, inevitabil, executau anumite sarcini încredinţate de dumnezeu. Toţi aceşti indivizi par să fi fost bărbaţi. Şi toţi cei care au contribuit la alcătuirea versetelor Bibliei au fost bărbaţi. Dacă „El” ne-a făcut pe toţi egali, a avut o problemă legată de credibilitatea femeilor? Sau dumnezeu a fost doar personificarea unei societăţi dominate de bărbaţi? Rămâne simplul fapt istoric că dumnezeu a interactionat cu omul. Astăzi, astfel de afirmaţii legate de interacţiunea fizică cu Dumnezeu ar fi ridicole şi aspru criticate. De ce? Probabil pentru că astfel de evenimente, întâmplate în preistorie, nu ne mai pot afecta astăzi? Părem să acceptăm lucrurile care s-au întâmplat în vechime, reduse aproape la nişte poveşti fantastice ale luptei noastre pentru libertate. Sau din cauza faptului că suntem prea speriaţi ca să analizăm faptele, supunându-le discuţiei în spaţiul public, de frica urmărilor? Aceste întrebări mi-au tulburat aproape întreaga existenţă.

Cine şi când a hotărât că Biblia a ajuns la o concluzie? Este suficient, acesta este sfârşitul şi trebuie scris ultimul capitol! Cu siguranţă acesta a fost un alt om, inspirat de Dumnezeu şi condus de Duhul Sfânt! Oare lupta pentru

Sclavii zeilor 11

adevăr şi salvare continuă? Cu siguranţă atrocităţile comise pe Pământ nu s-au redus; cu siguranţă oamenii de pe Pământ au nevoie de îndrumare externă şi de instrucţiuni de la Dumnezeu pentru a putea face faţă iadului zilnic şi crimelor, pentru a răspunde dictatorilor, pentru a supravieţui colonizării, rasismului, invaziilor şi altor invenţii ale minţilor diabolice. Înclinaţia spre cruzime a speciei noastre a atins proporţii insuportabile. Facem legi în calitate de oameni civilizaţi numai pentru ca să fie abuzate şi folosite împotriva noastră de către oameni mai puţin civilizaţi, cu o bună cunoaştere a sistemului legal. Aceia care propovăduiesc pacea şi dragostea şi care întorc şi celălalt obraz au devenit victimele slăbite ale propriei lor filosofii.

Acum, mai mult ca niciodată, oamenii au nevoie de salvare. Au nevoie să creadă şi să se bazeze pe ceva real, într-o perioadă în care toate speranţele par să fi dispărut. Şi atunci de ce scripturile nu merg mai departe? De ce Dumnezeu nu mai transmite în continuare înţelepciune prin unul dintre profeţii Săi? Sau prin mai mulţi? Mulţi susţin că sunt în legătură cu Dumnezeu în mod regulat. Mulţi comunică mesajul lui Dumnezeu în biserici pline sau în alte locuri de rugăciune. Cum răspunde comunitatea în faţa indivizilor care vorbesc despre miracole uluitoare şi care aud vocea lui Dumnezeu şi care au răspunsul? În multe cazuri, aceşti profeţi moderni întemeiază un cult, cu un număr de discipoli care vor răspunde orbeşte la fiecare poruncă, în vreme ce în alte situaţii devin simple pârghii care funcţionează defectuos.

Şi atunci, ce-ar trebui să-i spună un judecător din secolul al XXI-lea unuia care şi-a legat fiica de numai zece ani pe o masă în curtea din spate a casei şi care a fost prins de poliţie în vreme ce o înjunghia sau îi tăia gâtul? Dacă el pretinde că Dumnezeu i-a cerut s-o sacrifice pentru a-şi dovedi supunerea faţă de atotputernicul zeu, ar trebui să fie considerat ca un exemplu modern de credinţă sau ca psihopat? Şi totuşi,


îl considerăm pe Avraam drept credincios în Dumnezeu şi conducător al oamenilor, pentru că s-a supus ordinului lui Dumnezeu de a-şi ucide propriul fiu. Biblia îl numeşte „sacrificiu”. L-am considera la fel dacă s-ar întâmpla în ziua de azi, într-o suburbie înfloritoare din Johannesburg sau Paris?

În prezent, în lume se desfăşoară o activitate religioasă confuză. Mii de religii, toate făurite de mâna omului, toate susţinând că deţin răspunsul. Doar adepţii lor vor fi salvaţi de către creator şi se vor scălda în plăcerile paradisului. Se pare că au din ce în ce mai mulţi bani, exercită mai multă putere şi sunt mai aproape de urechea lui Dumnezeu.

Şi astfel începe disputa religioasă, şi astfel afişăm vizibil latura primitivă a stării noastre incipiente de evoluţie. Pot fi controlate aceste trăsături primitive de către genele inactive? Ne uităm înapoi la fostele mari civilizaţii şi ne simţim superiori într-un anumit fel. Faptul că nu putem explica multe lucruri care s-au întâmplat în preistorie este repede minimalizat cu expresii de genul: „Cui îi pasă de egipteni... sunt morţi cu toţii.” În lumina tuturor realizărilor şi descoperirilor noastre ştiinţifice, pe măsură ce evoluăm, dogma religioasă devine mai puternică. Se pare că această dogmă, care în acest caz ar putea fi numită fanatism, este direct legată de bani. Cu cât este mai bogată o naţiune, cu atât mai uşor îşi poate impune vederile religioase în faţa altei naţiuni. Statele Unite ale Americii pot afirma că sunt o societate liberă sub toate aspectele, dar acest lucru este posibil în principal datorită comunităţii creştine care reuneşte 96% din populaţie. Nu este niciun pericol să permită minorităţii de religii puse pe escrocherii să-şi piardă timpul cu salvarea lor lipsită de noimă.

Şi atunci începem să ne uităm la cine suntem de fapt şi la drumul pe care l-am parcurs ca specie pe această planetă, doar pentru ca să ne dăm seama că nu echivalează nici măcar cu baza aisbergului. Suntem uimiţi în faţa fosilelor de dinozaur şi vorbim despre cum trebuie să fi fost pe Pământ atunci

Sclavii zeilor 13

când era cutreierat de dinozauri. Avansăm ipoteze de genul „60 de milioane de ani” de când au murit dinozaurii, „200 de milioane de ani” de când T-Rex a produs o catrastrofă şi „400 de milioane de ani” care ne fac să ne ţinem respiraţia la fosilele insectelor, expuse în muzee. Apoi începem să comparăm perioade de timp cu evenimente importante care au avut loc în intervalul nostru de referinţă. Primul Război Mondial, acum 100 de ani; Leonardo da Vinci, acum 500 de ani; vikingii acum 1 200 de ani; Iisus, acum 2 000 de ani; piramidele, acum 4 000 de ani; ultima eră glaciară, acum 13 000 de ani; până în acest punct, cei mai mulţi dintre noi au rămas fără puncte de referinţă.

Şi brusc, într-o zi, se întâmplă ceva miraculos. Ne-am ridicat ochii pe bolta înstelată a nopţii, la miliardele de stele, şi am încercat să ne imaginăm infinitul. Cineva arată spre Marte sau Jupiter. Şi atunci te uiţi printr-un telescop şi vezi pentru prima oară Saturn şi inelele sale, şi câţiva dintre sateliţii săi şi imediat realitatea, aşa cura era, se schimbă întru câtva. Totul devine ceva mai mare.Te uiţi la constelaţia Alfa Centauri şi îţi dai seama că lumina celei mai apropiate stele de Pământ face 5 ani până ajunge la noi, călătorind cu 300 000 de km/s. Mergi la o conferinţă a unui astronom şi vezi poze ale unor galaxii atât de îndepărtate, încât este imposibil să-ţi imgi-nezi acea distanţă. Galaxii aflate la miliarde de ani-lumină. Aglomerări de galaxii, aflate la 5 miliarde de ani-lumină; cua-sari extraordinar de fierbinţi, aflaţi la marginea cunoscută a Universului, la o depărtare de 12 miliarde de ani-lumină, iar la 13,8 miliarde de ani - doar întuneric. Nimic. Rămâi într-o stare de contemplaţie tăcută şi încerci să înţelegi realitatea a ceea ce tocmai ai fost martor. Tocmai ai privit dincolo de limita universului cunoscut, acolo unde nu există nimic.

Dar, când te trezeşti de dimineaţă şi încerci să explici revelaţia unui grup de prieteni apropiaţi, aceştia îţi împărtăşesc entuziasmul pentru fix 15 secunde, înainte ca


unul dintre ei să spună: „Aţi văzut filmul ăla tare de aseară, de la TV?”

Cu toate încercările valoroase şi, uneori, descoperirile remarcabile ale arheologilor, încă nu putem să indicăm originea omenirii. Sigur că o mulţime de oameni de ştiinţă vă vor contrazice şi vă vor da tot felul de dovezi şi probe, doar pentru ca să fie reluate de o nouă serie de oameni de ştiinţă peste cinci ani. Toate sunt speculaţii premeditate, care ne sunt prezentate fie ca ipoteze ştiinţifice, fie ca dogmă religioasă. Dar, în realitate, totul sfârşeşte prin a deveni o manipulare în plus a pieselor Marelui Puzzle Uman. Nu putem spune cu certitudine când a păşit pe Pământ pentru prima dată omul civilizat şi nu putem spune când a fost creat omul şi cum a evoluat.

Să recunoaştem: ultimele două secole au adus descoperiri uimitoare legate de civilizaţiile străvechi, oraşe pierdute şi o înţelegere mai atentă a oamenilor care au stat la baza dezvoltării acestor culturi antice - culturi care afişau o remarcabilă cunoaştere şi înţelegere a ştiinţei şi a cosmosului. A fost nevoie de zeci de ani pentru a descifra diferitele texte şi stiluri de scrieri ale multor culturi apuse. Cu toată cunoaşterea şi experienţa, încă nu am descifrat scrierea din zona Balcanilor şi a Dunării şi nici pe cea Indusă2. Diversitatea acestor civilizaţii din China antică, diferitele culturi din cele două Americi, hieroglifele egiptenilor, scrierile cuneiforme ale sumerienilor, oraşele pierdute din Asia i-au şicanat în egală măsură pe istorici şi pe arheologi. Am fost surprinşi să descoperim biblioteci antice, cum ar fi cea a regelui Ashurbanipal3 din Nineve4, care conţinea

2 Corespunzătoare zonei fluviului Ind, cel mai mare şi mai important fluviu din Pakistan, (n.t)

3 Ashur era zeul conducător al asirienilor. (n.t.) 4 Oraş antic asirian, situat pe malul fluviului Tigru, capitală a im

periului Asirian, (n.t.)

Sclavii zeilor 15

aproximativ 30 000 de tăbliţe de argilă, acoperite de scriere cuneiformă, care indică vastele cunoştinţe pe care le aveau aceste civilizaţii pierdute.

Este ciudat să descoperim întinsa cunoaştere a astronomilor de acum mai bine de 6 000 de ani, cu informaţii detaliate despre propriul nostru sistem solar. Citim despre zeităţi antice care au călătorit în nave venite din stele şi care au stăpânit Pământul şi despre conflictele şi trădările dintre aceste zeităţi. Citim despre oameni măreţi care au realizat lucruri măreţe în trecutul îndepărtat şi despre înţelepciunea pe care zeii veniţi din stele au împărtăşit-o omului. Abilitatea de a extrage metale preţioase din minereul brut încă de acum 9 000 de ani, împreună cu producţia de aur, cupru, cositor şi bronz, indică o înţelegere deplină a procedeelor de prelucrare a metalelor. Ruinele antice din cele două Americi, cu semne vizibile de extracţie minieră, explică de ce a existat o inimaginabilă bogăţie de aur în această parte a lumii, cu mult înainte ca exploratori cum ar fi Columb, Cortes sau alţi sălbatici să fi pus piciorul pe aceste meleaguri acum câteva sute de ani. Dovezile inexplicabile care atestă mineritul în sudul Africii încă de acum o sută de mii de ani nu pot fi acceptate nici măcar de cei mai temerari arheologi.

Cunoaşterea procedurilor medicale şi a manipulării genetice, crearea lui „Adamu” - o nouă specie - sunt documentate minuţios de anticele tăbliţe de argilă, care au fost de curând înţelese de aşa-zişii oameni inteligenţi. Puterea mijloacelor de comunicaţie fără fir şi cunoştinţele în materie de geofizică pentru a putea anticipa dezastrele; toată această bogăţie de informaţie ne priveşte direct în faţă. Şi totuşi, nu putem accepta faptul că s-ar putea să nu fim vârful de lance al inteligenţei care a existat pe această planetă. Odată cu evoluţia rapidă a computerului, abilitatea de a documenta şi a potrivi datele legate de această inteligenţă antică ne face să o înţelegem mai bine. Dar ce facem cu toate aceste informaţii


atunci când suntem puşi în faţa acestor poveşti incredibile din preistorie? Avem două opţiuni. Fie credem că le-au fost lăsate generaţiilor viitoare pentru ca să le folosească şi să construiască pe baza lor, fie renunţăm la ele ca fiind gunoiul halucinant al unor idioţi primitivi din Epoca de Piatră, care nu merită atenţia noastră.

Având în vedere că acum nu mai mult de cinci sute de ani, oamenii erau arşi pe rug dacă îndrăzneau să sugereze că Pământul nu este centrul universului, că trupul omenesc era încă o navă misterioasă care era studiată şi disecată de oamenii de ştiinţă îndrăzneţi care îşi riscau vieţile la primele ore ale dimineţii şi că am descoperit ultimele trei planete din sistemul nostru solar de-abia în ultimii 200 de ani, acestea reprezintă semne clare că nu suntem o rasă superioară.

Suntem o subspecie. Aroganţa este slăbiciunea noastră, iar ignoranţa este o boală congenitală care, în cele din urmă, ne ve distruge. Dogma ne-a consumat, iar frica ne controlează. Dar de ce suntem atât de orbi în privinţa faptelor şi a dovezilor care ne înconjoară? De ce suntem atât de obsedaţi de religiile populare, care, în cele mai multe dintre cazuri, se închină unui zeu care foloseşte recompensa şi pedeapsa ca forme de control? Dacă toţi avem un creator comun, ar trebui să avem acelaşi set de reguli privind felul în care ne supunem creatorului, dar este clar că lucrurile nu stau aşa. Conflictele religioase au sfâşiat istoria noastră de milenii şi încă atârnă deasupra noastră ca un cancer care aşteaptă să ne devoreze.

În această carte vom descoperi că dezordinea în care trăim este rezultatul direct al statutului nostru de rasă bastardă, cu un comportament animalic imprevizibil, ascuns în spiralele ADN-ului nostru. Inteligenţa noastră a fost suprimată, cunoaşterea noastră a fost ştearsă, speranţa noastră de viaţă a fost scurtată genetic, iar memoria ne-a fost ştearsă. Suntem inferiori, mutaţii clonate genetic ale marilor

Sclavii zeilor 17

civilizaţii din trecut, lăsaţi în urmă pentru ca să adunăm şi să punem laolaltă piesele Marelui Puzzle Uman.

Am făcut progrese remarcabile în domeniul ingineriei genetice, dar, doar pentru că am fost în stare să decodificăm genomul, asta nu înseamnă că ştim totul despre el. Din contră, cu cât învăţăm mai multe despre genom, cu atât ne minunăm mai mult de complexitatea lui. Se pare că înţelegem principiul de bază al celor două spirale, dar suntem departe de a înţelege toate funcţiile. Ceea ce creează cu adevărat o stare de perplexitate este faptul că secţiuni întinse ale genomului par să fie oprite. Da, este ciudat să aflăm că părţi mari ale genomului nu sunt active. Acest tip de descoperire se detaşează în faţa tuturor proceselor evoluţiei. Dar adevărul este că genomul a fost creat din abundenţă, cu mult mai mult A D N în celulele noastre decât am avea nevoie pentru forma primitivă în care ne aflăm.

Acest lucru ridică o întrebare. Dacă genomul controlează toate caracteristicile şi funcţiile corpului, atunci ce rămâne necontrolat de părţile inactive ale genomului? Cred cu tărie că aceasta este întrebarea ultimă pe care trebuie să şi-o pună omenirea. Ce puteri secrete sunt reţinute de părţile inactive ale structurii noastre genetice?

Să aruncăm o scurtă privire la istoria descoperirilor din domeniul geneticii. Deşi există dovezi evidente asupra activităţii genetice şi a desfăşurării ei încă de acum 250 000 de ani, omul modern a redescoperit genomul de-abia la jumătatea secolului al XX-lea.

În 1866, Gregor Mendel 5 a publicat rezultatele cercetărilor sale asupra factorilor ereditari în culturile de mazăre, dar de-abia în anii '50 ai secolului trecut structura chimică a ADN-ului a fost redescoperită de savanţii moderni. Care i-au găsit şi un nume în cele din urmă: acid dezoxiribonucleic.

5 Gregor Mcndel (1822-1884), om de ştiinţă şi călugăr augustin de origine austriacă, considerat părintele geneticii (n.t.)


Oamenii implicaţi în această descoperire capitală au fost Maurice Wilkins6, Rosalind Franklin7, Francis H. C, Crick8

şi James D. Watson9. Cu această descoperire, ei au pus bazele unei noi ramuri a ştiinţei: biologia moleculară. În aceeaşi decadă, Watson şi Crick au făcut istorie, atunci când au realizat modelul primei molecule de ADN, reprezentându-i structura dublu spiralată şi dovedind că genele determină ereditatea. În 1957, Arthur Kornberg10 a reuşit să reproducă o moleculă de A D N într-un tub. În 1963, F. Sanger11 a dezvoltat procedura diviziunii pentru proteine. În 1966, a avut loc marea descătuşare, odată cu descoperirea codului genetic. Oamenii de ştiinţă puteau acum să prevadă caracteristicile studiind molecula de ADN. Aceasta a dus foarte repede la ingineria genetică şi la consilierea genetică.

6 Maurice Hugh Frederick Wilkins (1916-2004), fiziolog şi biolog de origine britanică, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1962 (n.t.)

7 Rosalind Elsie Franklin (1920-1958), biolog şi fiziolog britanic, ale cărei studii asupra structurii moleculare a contribuit la descoperirea structurii ADN-ului (n.t.)

8 Francis Harry Compton Crick (1916-2004), biolog, fiziolog, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1962, creditat alături de James Watson pentru descoperirea structurii moleculei de A D N (n.t.)

9 James Dewey Watson (n. 1928), biolog şi genetician american, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1962, creditat alături de Francis Crick pentru descoperirea structurii moleculei de A D N (n.t.)

10 Arthur Kornberg (1918-2007) biochimist american, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1959, pentru descoperirea mecanismelor sintezei biologice a A D N (n.t.)

11 Frederick Sanger (n. 1918), biochimist britanic, dublu laureat al Premiului Nobel pentru chimic, singurul om de ştiinţă care a primit această distincţie de două ori, pentru munca sa în domeniul structurii proteinei, în special cea a insulinei (n.t.)

Sclavii zeilor 19

În 1972, Paul Berg12 a produs prima moleculă de A D N recombinat, iar în 1983, Barbara McClintock1 3 a primit premiul Nobel pentru descoperirea că genele îşi pot schimba poziţia în interiorul cromozomului. La sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut, o echipă internaţională de oameni de ştiinţă a demarat dificila şi solicitanta muncă de a alcătui harta ge-nomului uman şi tot atunci a avut loc şi prima condamnare pentru crimă, bazată pe amprenta ADN-ului, în Portland, Oregon. În 1990, terapia genelor a fost folosită pe subiecţi umani pentru prima dată. În 1993, dr. Kary Mullis1 4 a descoperit procedura PCR 1 5, pentru care a primit premiul Nobel. În 1994, FDA 1 6 a autorizat primele produse de consum modificate genetic. Acestea au fost roşiile FlavrSavr, modificate genetic pentru a obţine un gust mai bun şi durată de depozitare mai mare.

În 1995, dovezile judiciare pe baza recoltării de probe A D N ţineau primele pagini ale ziarelor , în procesul lui

12 Paul Berg (n. 1926), biochimist american, profesor emerit al Universităţii Standford, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1980, împreună cu Walter Gilbert şi Frederick Sanger pentru contribuţia adusă la studierea acizilor nucleici (n.t.)

13 Barbara McClintock (1902-1992), om de ştiinţă american, laureată a premiului Nobel pentru medicină, în 1983, unul dintre cei mai respectaţi citogeneticieni din toate timpurile (n.t.)

14 Kary Banks Mullis (n. 1944), om de ştiinţă american, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1993, pentru îmbunătăţirea tehnicii de reacţie în lanţ a polimerilor (n.t.)

15 PCR (polymerase chain reaction) - tehnologie aplicată în biologia moleculară care constă în amplificarea uneia sau a câtorva bucăţi de ADN, care vor genera până la câteva milioane de copii ale unei anumite secvenţe de ADN (n.t.)

16 FDA (The Food and Drug Administration) - o agenţie a Departamentului de Sănătate şi Servicii Publice din Statele Unite ale Americii, având rolul de a supraveghea siguranţa hranei, produsele farmaceutice, vaccinurile, produsele obţinute din tutun, transfuziile de sânge, echipamentele medicale şi cele veterinare (n.t.)


O. J. Simpson. În 1997, a fost clonat primul animal adult, oaia Dolly. În 1998, Senatul american a anchetat scandalul Clinton/ Lewinsky pe baza probelor ADN, iar în anul 2000, J. Craig Venter, împreună cu Francis Collins, au anunţat împreună definitivarea hărţii genomului uman. Aceasta a fost o mare realizare şi a durat cu zece ani mai puţin decât se aşteptase iniţial. În 2003, Craig Venter a dat startul unei expediţii la nivel global pentru obţinerea şi studierea microbilor din diverse medii, de la oceanele lumii la centrele urbane. Această misiune va avea ca rezultat o privire cuprinzătoare asupra genelor care formează lumea vastă a vieţii microbiene. Şi acum suntem în plină eră genetică. Prima companie al cărei obiect de activitate este clonarea animalelor şi-a deschis porţile în 2004, în Statele Unite ale Americii. În esenţă, am devenit creatori de specii. Şi astfel am devenit „dumnezeu” pentru speciile pe care le creăm.

Cu cât descoperim mai mult din Leagănul Omenirii din Africa de Sud, cu atât putem lega genetic diferitele rase de oameni de pe Pământ de o mână de oameni din sudul Africii; cu cât obţinem mai multe probe de ADN din mi-tocondria feminină, conform cărora primul om s-a născut acum aproximativ 250 000 de ani, cu atât mai mult părţile puzzle-ului par să se potrivească. În această carte vom studia dovezile scrise care plasează un asemenea grup de oameni primordiali în sudul Africii, acum aproximativ 200 000 de ani, cam în aceeaşi perioadă în care se presupune că a fost creat Adam. Atunci când am început să pun cap la cap aceste informaţii, mă îndoiam că ceva atât de fantastic ar putea fi posibil. Dar, dacă vă îngăduiţi libertatea gândului şi a posibilităţii, veţi descoperi o poveste incredibilă, cu o viziune clară asupra trecutului şi veţi începe să descoperiţi marii paşi pe care i-a făcut omenirea până în prezent.

Aceasta ne aduce înapoi la vechea întrebare: „Cine suntem... şi de ce suntem aici?” Nu este o întrebare retorică, este

Sclavii zeilor 21

probabil una dintre cele mai complexe ghicitori pentru specia noastră, care merită o nouă cercetare şi, posibil, o abordare mai puţin convenţională, dacă dorim să obţinem răspunsuri noi şi reconfortante. Dar trebuie să ne pregătim pentru ca să facem faţă unor răspunsuri la care nu ne aşteptăm. Asta este ceea ce aş vrea să vă împărtăşesc prin această carte. Ceea ce la început ar putea să pară o poveste înfiorătoare se va dovedi a fi cea mai eliberatoare experienţă, o experienţă care m-a adus mult mai aproape de Dumnezeu decât aş fi crezut vreodată că este posibil. Încă o dată trebuie să vă atrag atenţia asupra diferenţei dintre Dumnezeu, creatorul universului şi a tutu-ror lucrurilor din el, şi dumnezeu, una dintre multe zeităţi care au cutreierat pământul de-a lungul mileniilor, folosindu-se de puterea, tehnica şi cunoaşterea care le-au permis să conducă omenirea.

Există veşti bune pentru cei care cred în teoria creaţiei, şi anume că omul a fost creat de Dumnezeu şi i-au fost date anumite legi după care să trăiască. Aceia care cred în teoria evoluţiei vor trebui să facă faţă unor surprize. Tăbliţele sumeriene descoperite sugerează că Adam a fost creat aici, pe Pământ, şi că este o imagine a creatorului său. Dar cine l-a creat pe Adam şi când va dezvălui că el a fost creat pentru un scop precis aici pe Pământ, de către specii avansate de zei, acum aproximativ 250 000 de ani. Vom afla în continuare că Adam a fost creat din fondul genetic al raselor avansate de oameni de pe Pământ şi un hominid mai puţin evoluat, care cutreiera prin sudul Africii. Dar cine erau aceşti oameni avansaţi şi de unde au apărut ei? Şi de ce nu există nicio dovadă fosilă a existenţei lor?

Trebuie să vă reamintesc din nou dilema pe care o avem în faţă atunci când analizăm asemenea teorii ciudate, pentru că aproape, dacă nu chiar toate, faptele pe care le analizăm provin din tăbliţele de argilă care au fost descifrate în ultimii 50 de ani ai secolului al XX-lea. Trebuie să facem o


alegere personală, dacă să credem că ceea ce este scris în aceste tăbliţe este aproape de adevăr sau sunt nişte prostii halucinante, din timpuri în care mintea oamenilor nu a funcţionat bine. Eu, unul, am hotărât să accept valoarea a ceea ce a fost scris. Nu-mi pot imagina nicio secundă că mii de oameni ar fi petrecut milioane de ore de muncă istovitoare pentru a crea aceste tăbliţe, dacă informaţia conţinută de ele nu ar fi fost relevantă. Sunt convins că aveau lucruri mai bune de făcut decât să încerce să creeze confuzie asupra originilor noastre pentru generaţiile viitoare. Până la urmă nu ne-am schimbat atât de mult; şi noi dorim să lăsăm dovezi asupra inteligenţei şi realizărilor noastre, nu numai pentru generaţiile viitoare ci şi pentru speciile avansate din universul vast. Altfel de ce am trimite în spaţiu probe pline cu accesorii, materiale video, compact discuri, cărţi, fotografii, emisiuni TV şi alte simboluri ale existenţei noastre în spaţiu? În mintea noastră şi în ciuda părerii multora, există o mică speranţă ca o formă avansată de viaţă să existe undeva în univers. Dacă există, sperăm să o impresionăm cu genialitatea noastră sau să o dezamăgim cu ignoranţa noastră, totul depinzând de cât de evoluată ar fi până la momentul la care va recepţiona în mod accidental „corabia noastră spaţială”.

Întotdeauna m-a uimit felul în care oamenii ignoră complet istoria. Pentru mulţi, ceea ce s-a întâmplat în trecut pur şi simplu nu contează. Dar, dacă nu ştim cine suntem şi de unde venim, oare cum putem începe să înţelegem încotro ne îndreptăm în drumul nostru spre progres şi evoluţie?

Aşa că muncim din greu şi visăm la zile mai bune. Ne închidem în capsule de confort, ne punem ochelarii de cal şi încercăm să nu ne îndepărtăm prea mult de linia conformismului. Considerăm că, dacă muncim din greu sau dacă muncim inteligent, vom dobândi o anume recompensă atunci când toate se vor sfârşi. Ne facem poliţe de asigurare, pentru ca să ne răsplătim progeniturile, şi pensii pentru ca

Sclavii zeilor 23

să ne descurcăm în ultimii ani ai noştri pe această planetă. Procreăm ca şi cum am fi programaţi să facem asta. Pare a fi un pas natural în procesul nostru de maturizare. Şi, fără să o ştim, suntem conduşi de propriul genom, într-o încercare de a supravieţui, în vreme ce ADN-ul nostru evoluează spre desăvârşire. Pe acest drum al evoluţiei, el deblochează părţile secrete care au fost oprite de anumiţi alchimişti în trecutul nostru îndepărtat.

Ne rugăm pentru sănătate, bogăţie şi fericire. Unii visează la viaţa eternă şi mulţi se roagă pentru salvare, dar în adâncul fiecăruia pare să mocnească dorinţa arzătoare de a afla răspunsuri la marea întrebare a omenirii: „Cine sunt şi de ce sunt aici?”

Istoria ne dă multe indicii despre cine am putea fi. şi, prin adunarea laolaltă a evenimentelor şi tipurilor comportamentale din trecut, ne dă anumite indicii despre direcţia în care ne îndreptăm. Dacă vom supravieţui pentru a ajunge acolo, aceasta este o altă întrebare. Totuşi, istoria nu răspunde întotdeauna cu claritate la întrebarea cine suntem şi de unde venim. Istoricii, arheologii şi antropologii înfăţişează trecutul nostru într-un mod foarte previzibil. Dincolo de disputa dintre creaţionişti şi evoluţionişti, povestea despre umanitate şi neamul omenesc a devenit aproape un basm şi cei mai mulţi dintre oameni nu vor să le fie întreruptă această poveste. Omenirea a apărut din cenuşă, în pofida celor mai grele condiţii: am supravieţuit şi ne-am înmulţit în vreme ce ne-am răspândit pe tot Pământul. Am descoperit focul, fierul, bronzul, argintul şi aurul. Am dobândit deprinderi noi, am ales să ne facem ferme în loc să cutreierăm, ne-am îngropat morţii, am învăţat să trăim în comunităţi organizate, am învăţat să scriem şi am construit oraşe pentru ca să ne protejăm de băieţii răi. Apoi am învăţat să facem negoţ, am descoperit democraţia, am descoperit mecanizarea, tehnica, am ajuns la stele şi în tot acest timp ne-am ucis unii pe


alţii în numele zeului nostru, al regelui nostru sau pentru alte motive perfect justificate. Este un adevărat miracol că am supravieţuit după toate astea. Este clar că undeva în ADN-ul nostru este o genă violentă care joacă un rol proeminent în comportamentul uman.

Aceasta este o poveste foarte bună, dar se referă numai la ultimii 6 000 de ani. Înainte de aceştia, povestea devine neclară şi aranjarea momentelor în timp pare să nu se mai potrivească. Întrebarea legată de veriga lipsă devine mai importantă ca oricând. Genomul nostru a evoluat până la punctul la care putem să cugetăm la aceste întrebări şi să punem sub semnul întrebării anumite convenţii. Dar această evoluţie pare să fie mai mult spirituală sau mentală. Evoluţia corporală este îndoielnică. Dacă nu am evoluat fizic cu adevărat în ultimii 6 000 de ani, de la egipteni şi sumerieni, de ce să credem că am trecut prin schimbări corporale dramatice cu 10 000 de ani înainte? Se pare că genomul nostru a evoluat numai în ceea ce priveşte partea mentală, ca şi cum am fi avut de recuperat un handicap. Acest dezechilibru genetic pare să indice un fel de falsificare, care a avut loc în trecutul îndepărtat.

Supravieţuirea celor mai bine pregătiţi a fost înbrăţişată ca unul dintre argumentele cele mai importante ale evoluţionismului. Termeni ca „selecţia naturală” au fost introduşi şi prezentaţi ca probe irefutabile. Este posibil să fi fost aşa în cazul protozoarelor, al dinozaurilor sau al cailor, dar nu este cazul în ceea ce priveşte tiparele preistorice evoluţioniste ale oamenilor. Salturile dramatice în procesul evoluţiei, care formează o parte a argumentaţiei mele, indică oribilul adevăr că suntem o specie sclavă, creată anume pentru a îndeplini o funcţie pământească pe această planetă. Ne rămâne nouă să adunăm indiciile şi să le strângem pentru a formula un răspuns logic. Unii nu vor găsi niciun sens în logica mea, dar unii poate vor deveni mai toleranţi faţă

Sclavii zeilor 25

de întrebările necunoscute şi interzise ale trecutului. Unul dintre cele mai mari obstacole care trebuie depăşit este acela că există o posibilitate reală de a avea de-a face cu doi zei: unul cu majusculă şi unul cu literă mică. Diferenţa dintre cei doi ar trebui să fie evidentă, iar preistoria noastră pare să fie plină cu evenimente care tind să favorizeze nevoile şi capriciile celui din urmă. Am fost înşelaţi încă de la început să credem că o anumită formă avansată de zeitate ar fi de fapt Dumnezeu? Dacă este adevărat, el este cel care ne-a dat legile, scripturile şi pedeapsa? Am fost creaţi după chipul său? Există o cantitate copleşitoare de dovezi scrise care indică acest lucru. Începem să luăm mai în serios erudiţia antică, acordându-i respectul pe care îl merită, sau răspundem sclaviei copleşitoare prin dogmă şi înlăturăm toată această ştiinţă antică? Vă voi lăsa să trageţi propriile concluzii.


2 Celula

Corpul omenesc este într-adevăr un miracol al creaţiei. Arată cu fermitate un eveniment extraordinar care a dus la apariţia noastră. Corpul nostru este format din miliarde şi miliarde de celule care alcătuiesc diferitele părţi ale corpului: celulele inimii, celulele ficatului, celulele muşchilor şi aşa mai departe. În interiorul nucleului fiecărei celule se găseşte materialul genetic care determină cam tot ceea ce ţine de noi, de când suntem concepuţi şi până murim.

Înainte de a călători înapoi în timp pentru ca să redescoperim paşii evoluţiei omenirii, să aruncăm o privire rapidă asupra acelor lucruri minuscule aflate în interiorul celulei şi care ne modelează: genele şi genomul. Le consider ca fiind amprentele lui Dumnezeu. Aici este locul unde sunt ţinute codurile întregii noastre existenţe şi aici este locul în care Dumnezeu a jucat rolul său omnipotent, atunci când a fost creată viaţa în univers. Folosesc această expresie în sens poetic şi pentru mai mult efect, aşa că nu o luaţi la modul propriu, ci mai degrabă înlocuiţi-o cu propria teorie despre felul în care a fost creat universul. Una dintre întrebările fundamentale cu care m-am luptat timp de 30 de ani este de ce îmbătrânim şi de ce murim? O astfel de întrebare le-ar putea părea prostească celor mai mulţi dintre noi,

de vreme ce toţi am fost condiţionaţi să acceptăm moartea ca pe ceva inevitabil. Auzim mereu că singurul lucru de care putem fi siguri în viaţă este că într-o zi din viitor vom muri. Ce se întâmplă după moarte este o întrebare pe care omul o dezbate dintotdeauna, dintr-o multitudine de unghiuri, iar noi vom încerca să-i găsim un răspuns până la finalul acestei, cărţi. Totuşi, m-am ferit în mod voit de o dezbatere spirituală extinsă, concentrându-mă mai degrabă pe aspectele fizice ale fiinţei noastre şi cum au evoluat ele pentru a ne modela în forma actuală. Unii vor obiecta că este imposibil să separi planul spiritual de cel fizic, dar sper să demonstrez că limitele fizice, prestabilite de către ADN-ul nostru la momentul concepţiei, sunt cele care dictează ritmul sau capacitatea noastră de evoluţie spirituală. Dar, chiar şi în această stare de relativ primitivism, predispuse la boli, corpurile noastre sunt miracole ale creaţiei. Acelora pentru care biologia şi chimia nu le sunt străine le cer îngăduinţa de a-mi permite să-i familiarizez şi pe ceilalţi cititori cu anumite informaţii. Pentru a pune lucrurile în ordine la acest nivel celular, să aruncăm o privire rapidă la celulă şi la conţinutul acesteia, făcând cunoştinţă cu o serie de termeni care vă vor ajuta să înţelegeţi unele explicaţii viitoare.

Celula şi conţinutul acesteia

Suprafaţa celulei este acoperită cu o membrană din plasmă, iar

conţinutul este format din citoplasmă, care conţine diferite organite,

printre care şi nucleul.

Membrana plasmatică controlează fluxul de materiale care în

tră şi ies din celulă, fie pasiv - prin difuzie -, fie activ, prin transport.

Suprafaţa este acoperită de vezicule sau vacuole, care sunt nişte

increscenţe ale membranei. Se consideră că acestea reprezintă căile

de acces principale în şi din interiorul celulei pentru moleculele mari.


Nucleul controlează celula şi conţine şi ADN-ul (cromozomi

sau genom), care determină caracteristicile fiecărui individ în parte.

Elemente ale acestor caracteristici vor fi transmise generaţiei urmă

toare de progenituri, datorită acţiunii ADN-ului. Aceasta se numeşte

transfer ereditar de ADN şi este ceea ce copiii moştenesc de la părinţii

lor. O jumătate a ADN-ului provine de la mamă, cealaltă jumătate pro

vine de la tată.

Citoplasma reprezintă întreaga secţiune dintre peretele celular

şi nucleu şi este locul unde se desfăşoară metabolismul şi unde au loc

toate reacţiile chimice. Rata de transfer este controlată de enzime. Dar

secreţia de enzime este controlată de către ADN.

Citoplasma conţine o serie de organite:

• Reticulul Endoplasmatic (RE) este o matriţă organizată din

cavităţi paralele orizontale interconectate. Acesta reprezintă sis

temul de transport intercelular.

• Ribozomii sunt ataşaţi din loc în loc pe părţile laterale ale reti

culului endoplasmatic, situaţie în care acesta se numeşte reticul

endoplasmatic reticulat. Aici se fabrică proteinele. Unele dintre

aceste proteine, printre care enzimele şi hormonii digestivi, sunt

folosite de celulă, în vreme ce altele sunt secretate. Reticulul en

doplasmatic izolează şi transportă proteinele, care au fost create

de către ribozomi.

• Aparatul Golgi este alcătuit din reticul endoplasmatic moa

le şi fără ribozomi. Se consideră că are un rol în producerea şi

transportul lipidelor şi steroizilor. În apropiere, există un număr

de vezicule care conţin granule secretoare. Se crede că aparatul

Golgi este un punct de întâlnire, prin care materialele neprelucra

te pentru secreţii sunt filtrate înainte de a părăsi celula.

• Mitocondria este organita prin intermediul căreia se desfăşoară

respiraţia la nivel celular. Mitocondria este, de asemenea, respon

sabilă pentru toată energia pe care o consumă celula. În medie,

numărul de mitocondrii este de 1 000 pentru fiecare celulă, dar

sunt cu mult mai multe în coada spermatozoidului.

Sclavii zeilor 29


lizozom

membrană celulară

vacuole

ribozomi

reticul endoplasmatic reticulat reticul endoplasmatic moale nucleu

cromozomi

membrană nucleară

mitocondria

aparatul Golgi

citoplasmă

Fig. 2.1 Celula umană

• Lizozomii conţin enzime folosite pentru scindarea compuşilor

chimici complecşi în subunităţi mai simple. De asemenea, sunt

responsabili pentru eliminarea organitelor moarte sau chiar a în

tregii celule, dacă este nevoie.

• Cromatina reprezintă materialul genetic din interiorul nucleului,

Însă celulele nu plutesc pur şi simplu prin corp. Numeroase celu

le sunt adunate împreună pentru a forma organele şi ţesuturile. Potrivit

ultimei estimări, în corpul omenesc există între 50 şi 100 de miliarde

de celule, dar numărul lor este în continuă schimbare, în fiecare oră a

unei zile. Devine şi mai complex, pentru că oamenii mai mari au mai

multe celule decât oamenii mai mici şi, până la urmă, nimeni nu are

un răspuns definitiv asupra numărului de celule din corpul omenesc.

Pentru a demonstra complexitatea acestei estimări, imaginaţi-vă că

fluxul celulelor din sânge este de opt milioane pe secundă. Atunci când

vorbim despre astfel de cantităţi este greu de precizat cu acurateţe un

anumit număr.

Celulele care formează diferitele părţi ale anatomiei noastre

provin din celulele stern, care iau naştere la scurt timp după fertilizare

şi formează embrionul. Ele se divid continuu şi se transformă în toate

organele şi celulele care formează anatomia noastră. Este la fel ca

o uzină care continuă să producă o largă varietate de produse finite.

Fiecare părticică a corpului nostru a pornit de la o celulă stern. Câteva

luni mai târziu, copilul se naşte şi, doar dacă nu are o malformaţie

genetică gravă, este complet perfect şi gata să se dezvolte într-un

adult. Corpul său pare pregătit pentru viaţă, dar genomul său este de

parte de a fi pregătit. La fel ca părinţii săi, copilul are un genom care

va controla toate funcţiile sale vitale, dar genomul său este la fel de

incomplet ca şi cel al părinţilor care au contribuit în mod colectiv la cel

al progeniturii.

Îmi amintesc cu intensitate acea zi. Era în 1975 şi stăteam la ora de biologie în liceul meu din Randfontein, Africa de Sud. Biologia era una dintre materiile care mi-au plăcut în mod natural, una dintre cele la care eram bun. Secretul era să fii atent în clasă. Reducea enorm volumul de muncă pe care trebuia să-l desfăşor acasă pe cont propriu. Celălalt secret era acela de a pune cât mai multe întrebări, pentru a anticipa ceea ce putea pica la examen. Profesoarei îi lua o eternitate să deseneze o celulă animală pe tablă şi apoi să se dea înapoi ca să-şi admire capodopera. „Aşa... cine ştie ce este asta?”, a întrebat cu mândrie în voce. A început să explice fiecare parte a celulei, apoi a continuat cu faptul curios că celulele se divid la fiecare câteva ore în ţesuturi şi în alte ţesuturi la fiecare câteva zile. Celulele noi se nasc şi sunt imediat pregătite pentru procesul de diviziune celulară (mitoză). E prea frumos ca să fie adevărat, m-am gândit eu. Era formula perfectă pentru viaţa veşnică. Dacă adăugam Ciclul Krebs în această ecuaţie, procesul prin care energia se obţine din hrană la nivelul celulei, pentru a menţine alimentaţia corpului, mi

Sclavii zeilor 31

se părea evident că celulele sunt structurile perfecte pentru a menţine corpul la maturitatea deplină şi atunci obţinerea vieţii veşnice părea doar o simplă formalitate. Am ridicat mâna şi am pus întrebarea care probabil mi-a schimbat felul în care astăzi mă gândesc la viaţă şi la moarte. „Şi atunci de ce murim, dacă celule noi se nasc tot timpul şi sunt alimentate de alimentele pe care le consumăm?”, am întrebat. „Murim pentru ca asta este ceea ce se întâmplă”, a spus ea. A continuat explicându-ne faptul că procesul de mitoză pare să se desfăşoare pentru un anumit timp, un număr de cicluri şi de ani, apoi procesul începe să încetinească brusc. Se nasc mai puţine celule, care ajung bătrâne şi fragile şi cu pereţii celulari slăbiţi, expuse atacurilor agenţilor patogeni, până încetează complet să se mai dividă. Acest proces se răspândeşte în toate părţile corpului până când, în cele din urmă, murim.

Într-un fel, această explicaţie nu mi-a fost suficientă şi mi s-a părut că profesoara pierde din vedere o parte importantă a ecuaţiei. Trebuia să existe un fel de mecanism de control care putea şi trebuia manipulat pentru a învinge acest proces de încetinire a diviziunii celulare, care ducea în cele din urmă la moarte. Dar, în 1975 nu ştiam absolut nimic despre genetică, iar profesoara nu era nici ea mai bine informată. Din acea zi am crezut întotdeauna că trebuie să fie posibilă o procedură simplă care să facă reversibil procesul de îmbătrânire. Atunci când genetica a devenit ştiinţa la modă la sfârşitul secolului al XX-lea, totul a început să aibă sens. Destul de ciudat, până în anul 2004, oamenii de ştiinţă au avut încă dubii în ceea ce priveşte cauzele îmbătrânirii. Unii dintre ei încă nu au ajuns la concluzia evidentă că, la fel ca toate celelalte funcţii anatomice şi fizice, şi îmbătrânirea poate fi controlată prin intermediul genomului. Nu doar celula ca întreg continuă să se dividă, ci şi toate părţile celulei se construiesc şi se dărâmă de-a lungul ciclului său de viaţă. Celula este în permanenţă activă şi fiecare parte a ei se


reînnoieşte. Atunci când anumite părţi sau organite nu mai sunt folositoare - cum ar fi excesul de mitocondrii -, acestea sunt pur şi simplu dezmembrate şi distruse la nivel molecular. Adevărul este că odată născute, celulele sunt organisme perfecte care ar trebui să continue să trăiască şi să se divi-dă atâta timp cât sunt hrănite. Aceasta este o întrebare grea pentru filosofi, acum când celula originală s-a multiplicat în două şi are o dublă existenţă. Ca un magician cu baloanele acelea lungi şi subţiri la petrecerea unui puşti, o răsucire aici şi una dincolo şi dintr-un balon apar două baloane. Încă vreo câteva manevre neînsemnate şi baloanele au devenit un mic căţel, un iepure sau chiar o inimă pulsând. Aceasta este magia pe care o fac celulele în corpurile noastre.

Fig 2.2 Celula umană cu ADN-ul în nucleu

Sclavii zeilor 33

În ultimii ani, au apărut câteva teorii noi cu privire ia îmbătrânirea şi moartea celulelor, dar niciuna dintre ele nu indică precis cauzele pentru care celulele devin fragile şi „casante” pe măsură ce îmbătrânesc. Una dintre teoriile populare cu privire la îmbătrânire se referă la telomer17. Acesta protejează ADN-ui împotriva deteriorărilor care pot apărea în timpul copierii. Se crede că telomerii de la marginea genelor se uzează sau se deteriorează, şi atunci când se întâmplă acest lucru ADN-ul se poate deteriora şi el. Această situaţie poate conduce la mutaţii şi schimbări care pot duce la îmbătrânirea şi moartea celulei. Aceasta este totuşi o ipoteză, alături de multe altele, şi nimeni nu are autoritatea ca să emită o concluzie definitivă. Şi atunci, în capitolele următoare, voi folosi această hibă din fabrica de ştiinţă, pentru a-mi postula ipotezele. ADN-ul deteriorat începe să transmită mesaje sau coduri greşite către celule şi componentele lor, ceea ce conduce la secreţia de enzime sau chimicale nepotrivite, care fac ca funcţionarea celulei să nu se mai desfăşoare la capacitate maximă, apoi aceasta încetineşte şi moare.

Aceasta este o legătură importantă cu argumentaţia mea din capitolele următoare. Din cauza programării greşite şi a declanşării incorecte a răspunsurilor genetice, este posibil ca celulele din corpul nostru să moară şi, ca o consecinţă logică, să murim şi noi. Aşadar, dacă informaţia genetică greşită de la nivelul celular conduce la tumori şi cancere şi la alte boli care pun în pericol viaţa, putem presupune că informaţia genetică exactă va face opusul? Să ţină celulele în viaţă pentru totdeauna? Aceasta este ipoteza asupra căreia geneticienii îşi canalizează atenţia. Am făcut progrese mari în identificarea diverselor gene care controlează un mare număr de activităţi fizice, iar rata de succes în ceea ce priveşte

17 Telomere - regiune a celulei, care conţine o secvenţă repetitivă de nucleotide, aflată la capătul unui cromozom, care are rolul de a proteja cromozomul împotriva deteriorării sau fuziunii cu alţi cromozomi vecini, (n.t.)


genoterapia şi înlocuirea genelor este în continuă creştere. Pe scurt, prin identificarea genelor deteriorate putem să încercăm înlocuirea lor cu gene sănătoase.

Dar, dacă în anumite situaţii nu putem face asta, ce alte alternative avem? Celulele stern! Succesul înregistrat prin introducerea celulelor stem în ţesuturile deteriorate a surprins pe toată lumea. În vreme ce toţi s-au concentrat cu încăpăţânare pe genetică, cercetarea în domeniul celulelor stem a adus o explozie de rezultate uimitoare. Prin injectarea celulelor stem într-un ţesut deteriorat, doctorii au reconstruit inimi, ficaţi şi chiar şi ochi. Recuperarea organelor este aproape un miracol, ţesutul deteriorat regenerându-se în câteva zile sau săptămâni. Un pacient care avea doar 10% din muşchiul inimii funcţional, s-a recuperat în proporţie de 90%, în doar două săptămâni, după ce a primit o injecţie cu celule stem în zona afectată a inimii. De aceea dezbaterea asupra clonării umane a devenit atât de încinsă. Oamenii de ştiinţă şi-au dat seama acum că celulele stem din embrionii umani pot fi folosite pentru ca să vindecăm tot felul de boli incurabile, pentru ca să producem organe noi şi pentru ca să întinerim aproape orice parte a corpului nostru. Celulele stem apar pentru prima dată la aproximativ o lună de la fertilizare. Ele sunt părinţii tuturor celulelor din corpul nostru.

Teoretic, celulele stem pot fi recoltate de la un embrion prematur, care este de fapt o versiune clonată a ta, după care embrionul poate fi îndepărtat. O asemenea risipă de embrioni reprezintă motivul pentru care clonarea terapeutică este atât de controversată. Dar această tehnică oferă tratamente atât de importante pentru salvarea vieţilor omeneşti încât mulţi oameni o consideră justificată. În Marea Britanie este permisă cercetarea în domeniul clonării terapeutice, dar este interzisă inseminarea oricărui embrion uman clonat. Această interdicţie are ca scop împiedicarea oricărei persoane de a crea o clonă.

Sclavii zeilor 35

Celulele stern pot fi găsite, de asemenea, şi în corpurile adulţilor, acolo unde au rolul de a repara şi menţine starea celorlalte celule. Celulele stern adult par să fie uşor diferite, ceea ce înseamnă că ele au început deja transformarea într-un anume tip de celule. Totuşi, ele prezintă un mare grad de flexibilitate.

O altă posibilă sursă pentru celulele stem se găseşte în sângele recoltat din cordonul ombilical al nou-născutu-lui, imediat după naştere. Unii părinţi aleg să îngheţe şi să conserve acest sânge, astfel încât copilul lor să poată apela la această rezervă de celule stem, dacă va avea nevoie de ea vreodată în timpul vieţii. Am încredere că oamenii de ştiinţă din întreaga lume sunt deja ocupaţi să reproducă celulele stem în laborator, dar miracolul acestor celule este încastrat adânc în secretele genomului. Până când nu vom începe să descoperim unele dintre părţile neexplorate ale genomului şi codificarea pe care o au, nu vom înţelege adevăratul mecanism al celulelor stem. Aşadar, acum că am descoperit un posibil miracol al vieţii să ne întoarcem la deficienţele structurii genetice incomplete care se furişează prin celulele noastre.

Proiectul Genomului Uman a fost lansat în 1990, iar scopul său a fost acela de a descifra şi a amprenta întregul ADN al unui reprezentant uman, care a fost ales dintr-un grup de donatori anonimi. Costul? Trei miliarde de dolari! A fost considerat echivalentul biologic ale aselenizării. Rezultatele au luat prin surprindere întreaga omenire în fiecare etapă a proiectul, pe măsură ce grupul de oameni de ştiinţă continua să facă noi descoperiri. Estimarea originală a fost că proiectul va dura în jur de 20 de ani, dar, graţie dezvoltării rapide a industriei informaţionale, a durat numai 10 ani. În iunie 2000, s-a anunţat că genomul uman a fost în întregime secvenţializat. Secvenţa este o listă care conţine ordinea structurală a celor patru elemente chimice care se găsesc de-a lungul unei molecule de ADN. Aceste elemente


chimice sunt notate cu literele A, T, C şi G şi există trei miliarde de combinaţii ale lor în cadrul celor 23 de cromozomi din corpul nostru, formând o secvenţă unică care conţine programul codificat de creştere al unei anumite persoane. Mesajul ascuns din interiorul codului controlează absolut tot ceea ce ţine de noi; indică moştenirea pe care am primit-o şi ne predetermină viitorul. Este vorba despre instrucţiunile pentru fabricarea proteinelor şi milioane de alte activităţi secrete care încă nu au fost descoperite.

Pentru oamenii de ştiinţă, marea surpriză a fost reprezentată de genele active care formează doar părţi minuscule din întregul genom. În mod incredibil, ele reprezintă doar 3% din totalul ADN-ului prezent în cromozomii noştri. Genele se găsesc fie individual, fie adunate în grupuri mai mari, dar între fiecare secvenţă de gene se află benzi lungi de ADN, care nu par să conţină niciun fel de cod. Aceste benzi sunt acum numite de către oamenii de ştiinţă „ADN rezidual”, în principal pentru că încă nu au reuşit să-şi dea seama ce mesaj secret conţin. Această situaţie a dat naştere unei dezbateri interesante, care va dura până când adevărata relevanţă a acestor secţiuni de ADN în stare latentă va fi explicată. Din fericire, oamenii de ştiinţă au învăţat din aroganţa predecesorilor şi, în înţelepciunea lor, au hotărât să amprenteze întregul genom uman, inclusiv reziduurile, în cazul în care ar putea avea o importanţă nedescoperită încă. Le-a luat doar câţiva ani pentru ca să înţeleagă că acele gene-deşeu jucau într-adevăr un rol important în structura genomului. Este evident acum că poziţionarea acestor secţiuni de ADN în stare latentă este o parte integrantă a întregii structuri. Mai multe informaţii despre aceste lucruri vor apărea odată cu trecerea timpului.

Nu are niciun sens ideea că cea mai importantă structură moleculară din corpul nostru, care este, de asemenea, şi principalul mecanism de control, ar fi fost creată incomplet

Sclavii zeilor 37

sau cu defect. Insinuez că, la momentul creaţiei, genomul a fost construit pentru a fi complet funcţional. Dar, pentru că nu este nici complet şi funcţional pe de-a întregul, încercăm să teoretizăm întregul său potenţial şi întregul nostru potenţial, aşa cum ar fi dictate de către genomul perfect. În fiecare săptămână, oamenii de ştiinţă descoperă noi gene care conţin mecanisme de control specifice pentru anumite părţi ale corpului. Gene care controlează culoarea ochilor, a părului, înălţimea, secreţia enzimelor, pielea, sexul şi chiar şi o genă care va hotărî dacă vei fi sau nu homosexual. Pentru fiecare caracteristică sau funcţie există un grup anume de gene care controlează acea parte a corpului. Încă înainte de a ne naşte, în vreme ce creştem în uter, genomul hotărăşte cum se vor divide primele celule şi cum vor modela acestea unicitatea fiinţei noastre.

Se pare că, pe măsură ce genomul nostru evoluează, ne permite să evoluăm pe două niveluri: un nivel fizic şi un nivel spiritual sau mental. Este foarte ciudat că evoluţia sau dezvoltarea noastră ca specie pare să fie legată de descoperirile tehnologiei, realizările ştiinţei şi maturitatea spirituală. Cu cât evoluăm mai mult, cu atât sunt mai impresionante descoperirile noastre. Cu cât punem întrebări mai complexe, cu atât mai provocatoare sunt obiectivele pe care ni le fixăm — excepţie făcând perioadele cum a fost aceea a Evului Mediu, atunci când toată erudiţia pare să se fi pierdut şi a fost înlocuită de opresiune, dictatură şi cruzime. Pare incredibil că toată înţelepciunea universului, abilitatea de a construi structuri care îţi taie respiraţia, aşa cum sunt piramidele şi filosofia cu vederi largi, toate au dispărut, doar pentru ca să fie înlocuite de o societate opresivă. Dar încă o dată am ieşit în evidenţă ca o specie luptătoare şi am continuat să punem întrebări agere despre originile noastre, am descoperit electricitatea, atomul şi am ajuns la stele. Am emis teorii despre călătoria cu viteza luminii, călătoria în timp şi chiar despre


metauniversuri. Dintr-odată nu mai părem atât de şiguri de cunoştinţele noastre, ne întrebăm cu o curiozitate crescândă încotro ne îndreptăm, dar încă nu ştim de unde venim. Este dorinţa noastră nestăvilită de a ajunge în spaţiu, un indiciu despre locul de unde se poate să fi venit? Este foarte posibil şi vom examina dovezile din Antichitate care par să susţină foarte convingător acestă teorie. Nu putem pune o limită dezvoltării noastre mentale şi spirituale. Aşadar, dacă fizicul şi mentalul sunt legate, atunci ar trebui să nu mai existe nicio limită pentru evoluţia noastră fizică. O asemenea evoluţie fi-zică nu va fi neapărat vizibilă de dinafară, dar efectele ei vor fi simţite cu siguranţă la nivel celular şi molecular, acolo unde genomul este cel mai activ.

Fără ca mulţi dintre noi să-şi dea seama sau să aibă pregătirea anterioară pentru a înţelege motivele, corpurile noastre luptă încontinuu pentru un genom complet sau perfect: unul care să fi reactivat neasfârşitul şir de ADN rezidual Acesta este principiul fundamental al evoluţiei. Propriul genom este într-o stare continuă de evoluţie, un proces nesfârşit de autodesăvârşire, repornind şi scanând propria structură şi completând încontinuu părţile lipsă. Procesul evoluţiei începe cu însăşi genomul. La fel cum computerul ne permite să scanăm o fotografie şi să transformăm o imagine întunecată într-una cu lumină perfectă, la fel şi genomul repară părţile întunecate, inactive, deblocându-le şi reactivându-le pentru a-şi desfăşura funcţiile specifice pentru care au fost create. Doar pentru că geneticienii încă nu şi-au dat seama la ce folosesc toate benzile de A D N în stare latentă, asta nu înseamnă că evoluţia va stagna şi ne va aştepta să înţelegem. Încet, dar sigur, evoluăm atât fizic, cât şi mental, pe măsură ce genomul se reactivează. Este ca o renaştere dintr-un somn lung, un somn din care omenirea se trezeşte. Un somn al ignoranţei şi uitării. Se spune adesea că oamenii mai puţin inteligenţi par să fie mai fericiţi cu ceea ce au. Ei nu întreabă de ce: acceptă

Sclavii zeilor 39

pur şi simplu ceea ce le este dat şi îşi văd de viaţă fără să pună prea multe întrebări. Îşi pun vieţile în mâinile zeului lor, oricare ar fi acesta, si cred că într-o zi sufletele lor vor fi salvate din ghearele diavolului. Este o scăpare măreaţă pentru unii şi un motiv suficient de bun ca să continue să fie indiferenţi.

Am observat semne de uşoară creştere a procesului evolutiv în ceea ce priveşte fizicul şi psihicul nostru. Amigdalele noastre ne fac mai mult rău decât bine, apendicele ne este înlăturat cu mult înainte de a ne putea ucide prin erupţie, iar media speranţei de viaţă la nivel global a crescut sensibil din Evul Mediu. Este posibil ca toate acestea să aibă de-a face cu mediul social şi economic, cu regimul alimentar şi clima, dar este la fel de posibil să nu aibă. Pentru fiecare petic de resuscitare genetică apărută în celule, trupurile şi minţile noastre evoluează. Din ce în ce mai mulţi oameni se consideră mai degrabă spirituali decât religioşi. În ultimii 2 000 de ani, am asistat la apariţia a mii de noi religii şi secte, pe măsură ce oamenii au început să caute răspunsuri noi şi să fie deschişi la realităţi noi.

Prevăd că în viitor, pe măsură ce vom descoperi mai mult din structura ADN-ului, vom descoperi puterea şi înţelepciunea care emană din genom, a cărei complexitate nu o putem înţelege în prezent. Dar avem abilitatea de a digera SF-ul în cantităţi mari, aşa că, dacă pentru moment este prea mult pentru tine, prefă-te că este o mică excursie SF şi savureaz-o.

De ce trebuie ca o parte atât de desăvârşită a creaţiei, aşa cum este ADN-ul, să fie formată din reziduuri de neînţeles în proporţie de 97%? Cu siguranţă Dumnezeu nu face greşeli! Şi atunci este posibil ca genele inactive să fi fost dezactivate intenţionat de cineva, atunci când omul modern a fost creat, în zorii omenirii? Este posibil să fi existat un grup de fiinţe înzestrate cu suficientă pricepere şi cunoaştere, care să fi planificat şi executat această procedură? Trebuie să


fi avut un motiv sau un scop pentru a crea o fiinţă sau poate chiar o specie nouă cu un genom a cărui dezvoltare să fie oprită. În ultimii douăzeci de ani, oamenii de ştiinţă au concluzionat şi au stabilit cu o marjă de eroare relativ mare că Eva şi Adam au fost creaţi în intervalul 180 000-250 000 de ani. Cine ar fi putut avea asemenea cunoştinţe de genetică acum 250 000 de ani şi ce motiv să fi avut pentru a crea o fiinţă mai primitivă, mai puţin evoluată, aşa cum este omul? Răspunsul ar putea fi ascuns în miile de texte antice, care timp de secole au fost ignorate. În cartea sa, Vieţile personale ale faraonilor, Joyce Tyldesley a arătat că acum 2 000 de ani primii arheologi nu erau decât „infami vânători de comori”. Ştiau prea puţine lucruri despre ştiinţa în care erau implicaţi, nu ştiau să citească hieroglife sau alte texte antice, uneori nu erau în stare să facă diferenţe între un text scris şi arta decorativă. Săpătorii erau obsedaţi de găsirea pieselor monumentale uriaşe, pentru ca să-i impresioneze pe amatorii de artă şi să-i atragă pe curioşi în muzee. Cunoaşterea care a fost înmagazinată în mii de tăbliţe de argilă a fost pierdută pentru omenire timp de secole, adunată în stive, în muzeele lumii. Nimeni nu şi-a putut imagina că oamenii primitivi din timpurile străvechi ar fi putut avea ceva de spus. Cei care au crezut în asemenea concepţii eronate aveau să-şi revizuiască până la urmă convingerile.

Pentru moment să ne întoarcem la posibilitatea unui genom perfect şi să ne imaginăm pentru o clipă ce aptitudini am avea dacă structura noastră genetică ar fi completă şi perfect funcţională, dacă porţiuni întinse ale genomului nostru nu ar fi dezactivate. Să examinăm câteva dintre problemele şi anomaliile fizice obişnuite pe care le-am putea depăşi dacă ADN-ul nostru ar fi intact. Lista este foarte lungă şi atinge fiecare aspect al fiinţei noastre. Pe listă ar fi toate tipurile de cancer, procesul de vindecare, nefuncţionarea unui organ, mutaţiile şi abilitatea de a ne adapta repede unor condiţii

Sclavii zeilor 41

externe dure, vederea, auzul, deformaţiile şi alte imperfecţiuni fizice şi, evident, îmbătrânirea şi moartea. Acestea sunt doar câteva dintre beneficiile de care omenirea ar profita având un genom complet funcţional. Prin deducţie, vor fi gene care vor controla toate aceste caracteristici ale corpurilor noastre şi noi vom avea posibilitatea de a manipula aceste gene în orice fel ne-am dori. În mod ciudat, am menţionat deja subiectele care s-au bucurat de atenţia oamenilor de ştiinţă. Ai încercat vreodată să prinzi o şopârlă de grădină obişnuită şi să rămâi cu coada în mână? Sau s-a întâmplat să sapi o groapă în pământ pentru planta pe care ai primit-o de la mama ta şi să tai în două o râmă? Coada şopârlei va creşte la loc destul de repede, iar râma nu va muri, va creşte din nou până la lungimea iniţială. Dacă asemenea creaturi primitive au capacitatea de a-şi regenera membrele sau alte părţi vitale din anatomia lor, ar trebui, fără discuţie, să ne dea posibilitatea şi nouă, o specie mult mai avansată, să facem la fel, dacă am putea să ne reactivăm anumite părţi ale genomului. Celelalte caracteristici mai complicate au legătură cu părţile mentale şi spirituale ale psihicului nostru. Ideea de a fi născuţi cu toate amintirile şi cunoştinţele părinţilor noştri a fost dezbătută timp de zeci de ani. Puterea de interacţionare cu alţii prin intermediul ESP 1 8

sau prin citirea gândurilor cuiva a fost prezentată ca funcţia unei fiinţe mult mai evoluate. Materializarea gândurilor şi teleportarea legată de materializarea fizicului în jurul spiritului ne-ar permite să călătorim în timp şi spaţiu. Pe scurt, am deveni superoameni şi am trăi veşnic. Dar o asemenea stare evoluată de existenţă ar avea de îndeplinit câteva condiţii. Partea fizică şi cea spirituală trebuie să evolueze în tandem şi în perfectă armonie una cu cealaltă. Una nu o poate depăşi pe cealaltă. Trebuie realizată o coexistenţă între fizic şi spirit, un fel de coexistenţă yin şi yang. Dacă una ar evolua mai repede sau mai lent decât cealaltă, am avea un dezechilibru

18 Percepţia extrasenzoriale (n.t.)


între cele două caracteristici care s-ar manifesta printr-o serie de efecte imprevizibile, tipare comportamentale instabile, un comportament antisocial violent şi melodramatic şi cine ştie ce alte efecte. De fapt, este exact tipul de comportament cu care am crescut pe această planetă. Acesta trebuie să fie motivul pentru care noi, ca specie, suntem aşa de nestatornici. Motivul pentru instabilitatea noastră poate fi atribuit ciocnirii ritmurilor diferite de evoluţie ale părţilor fizice şi spirituale ale fiinţelor noastre. Faptul că unii oameni evoluează mai repede decât alţii este o posibilă cauză de conflict, agresiune şi neînţelegere.

Faptul că genomul nostru evoluează pentru a deveni un genom complet ar putea fi evident şi din felul în care corpurile noastre se comportă la anumite boli, care în trecut ne-ar fi ucis şi astăzi sunt ţinute sub control de sistemul nostru imunitar. Pe latura spirituală, evoluţia genomului este anunţată de întrebările mai complicate pe care ni le punem legat de originea noastră, Dumnezeu şi univers. Datorită progreselor din astronomie rămânem uimiţi de imensitatea universului şi mulţi oameni acceptă faptul că este posibil să nu fim singura formă de inteligenţă superioară din acest univers. În 1990, astronomii erau încă de părere că planetele nu erau distribuite aleatoriu în univers. Câţiva ani mai târziu, după mai multe descoperiri neaşteptate, ei au estimat că o mică parte dintre stele ar putea avea planete care s-au format în jurul lor, la naşterea respectivelor stele. După doar câţiva ani, au ajuns la concluzia că formarea planetelor şi existenţa sistemului solar sunt parte integrantă a ceea ce se întâmplă atunci când nebula19 dă naştere la noi stele şi galaxii. Dintr-odată, plini de noile cunoştinţe, astronomii au început să descopere multe sisteme solare noi, cu planete, şi continuă să o facă şi în ziua de azi.

19 Nor interstelar, format din praf, hidrogen, heliu şi gaze ionizate (n.t.)

Sclavii zeilor 43

Atunci când Sir Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe au reintrodus conceptul antic grec de panspermie20, la începutul anilor 70, şi au sugerat să viaţa a ajuns pe Pământ din spaţiu, aşa cum a făcut-o pe nenumărate planete din univers, cei mai mulţi dintre noi nu ştiau de existenţa acestor planete, iar această teorie a fost luată în râs de cei mai mulţi savanţi, ca fiind absurdă. Astăzi, panspermia este acceptată de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Aceşti doi celebri oameni de ştiinţă au dovedit fără nicio îndoială că viaţa a ajuns pe Pământ din spaţiu şi continuă să sosească şi în prezent, sub formă de viruşi, bacterii, spori şi alte organisme microscopice. Este posibil să fi jucat un rol capital în originea vieţii pe Pământ, acum 3,5 miliarde de ani, şi au avut un rol hotărâtor în marii paşi ai evoluţiei speciilor. Mai mult, Fred Hoyle a prezentat dovezi care sprijină ideea că teoria evoluţionistă se desfăşoară în salturi, opus opiniei darwiniene, potrivit căreia evoluţia se desfăşoară treptat, odată cu trecerea timpului. Şi ce are asta de-a face cu căutarea identităţii noastre? Totul!

Aceste dovezi susţin ideea că omenirea nu este ultima verigă a unui proces evolutiv care a început cu aşa-zisele maimuţe şi a continuat cu primii hominizi care s-au transformat în oameni inteligenţi. De asemenea, susţine ideea că Adam sau primul om a fost creat printr-o acţiune ştiinţifico-medicală conştientă acum aproximativ 200 000 de ani. Această afirmaţie este susţinută de studierea atentă a cro-mozomului Y, prezent la populaţia masculină şi de ajungerea la o dată similară. Este o coincidenţă faptul că această dată preistorică determinată ştiinţific este susţinută de anunţul făcut în 1994 de oamenii de ştiinţă care studiau mitocon-dria din ADN-ul feminin şi care au plasat-o pe Eva cam în

20 Panspermia este o ipoteză conform căreia viaţa care există în univers se răspândeşte prin intermediul meteoriţilor, asteroizilor şi plane-toizilor (n.t.)


aceeaşi perioadă? Aceste descoperiri ştiinţifice vin să susţină ipoteza că Adam a fost creat, iar la început a fost singur, ulterior fiind creată o femeie-partener din „esenţa lui”. Pare un mare basm pe care l-am citit în Biblie de mai bine de 3 000 de ani. Şi atunci de unde s-au inspirat autorii Bibliei? Pe măsură ce descâlcim timpurile imemoriale ale omenirii, vom face cunoscute originile multor poveşti ale Vechiului Testament, care au fost înregistrate pentru eternitate pe mii de tăbliţe de argilă cu scriere cuneiformă, cu mult înainte ca primul cuvânt din Biblie să fi fost scris. Mai mult, putem trage asemenea concluzii şi putem să le găsim un înţeles datorită tuturor descoperirilor din domeniul biologiei, scoţând la lumină puterea ADN-ului, care se află în interiorul celulei umane.

Sclavii zeilor 45

3 Creierul

Ce este acel lucru pe care îl numim creier? Este o bucată dezgustătoate de ţesut moale, prins în craniile noastre, care ne permite să formulăm gânduri, să contemplăm asupra sinelui şi să ne punem la îndoială conştiinţa. Obişnuim să fim spirituali, să-i zăpăcim pe oameni, să ne certăm cu alţii şi încă un milion de alte lucruri care sunt prea mici pentru ca să le băgăm de seamă. Îl abuzăm cu alcool şi droguri, forţându-i limitele la maximum. Creierul este un organ foarte fragil şi de aceea este bine protejat de craniu. Dar creierul ne şi pedepseşte pentru abuzul pe care îl facem contra corpurilor noastre. Ne dă dureri de cap şi de cauzează o largă gamă de probleme. Ne poate crea şi dureri emoţionale, atunci când nu există niciun semn de traumă fizică. Creierul poate transmite mesaje amestecate şi ne poate face să auzim voci, să ne imaginăm demoni şi să înnebunim.

Creierul este de departe cel mai misterios şi mai complex organ din corpul omenesc. Este cea mai mare minune a fiinţei noastre. I-a intrigat pe doctori şi pe oamenii de ştiinţă secole de-a rândul şi este posibil să facă acest lucru alte secole de acum înainte. Spre deosebire de genom, activitatea cerebrală nu poate fi amprentată. Adevărul este că ştim foarte puţine lucruri despre creier şi despre felul în care

funcţionează. Ştim totul despre enzimele şi elementele chimice implicate, resorturile pe care le declanşează fiecare zonă şi care este efectul final, dar aceasta este doar o reacţie în lanţ vizibilă, care poate fi uşor urmărită. Ceea ce nu putem explica sunt chestiunile invizibile: care este reacţia care se întâmplă de fapt în creier între stimul şi răspuns şi care ne permite să formulam un argument sau să izbucnim în lacrimi, să simţim milă sau remuşcare, sau o asemenea ură încât să răspundem cu violenţă.

Neurologii şi-au petrecut ultimii zeci de ani studiind anatomia creierului, funcţiile, fiziologia, biochimia şi biologia moleculară, dar toată această muncă nu a făcut decât să sublinieze cât de puţine lucruri ştim despre acest organ misterios. Inteligenţa a fost întotdeauna măsurată după mărimea creierului diferitelor specii. De aceea se spune că suntem cea mai inteligentă sau cea mai evoluată specie de pe pământ. Şi totuşi, balenele au creierul mai mare decât oamenii, unde le plasează acest amănunt?

Iată o scurtă listă comparativă a greutăţii în grame a creierului unor animale, pusă la dispoziţie de Universitatea din Seattle, statul Washington. Ne forţează să reconsiderăm ideea că „mai mare este mai deştept” sau este ceva mai presus decât creierele mai mari ale câtorva specii de pe Pământ?

GREUTATEA MEDIE ÎN GRAME

Om adult Nou-născut

Caşalot Balenă cu înotătoare

Elefant Balenă cu cocoaşă

Balenă cenuşie Balenă ucigaşă

Balenă de Groenlanda Balenă - delfin

1 300 - 1 400 350-466

7 800 6 930 6 000 4 680 4 320 5 620 2 738 2 670


Sclavii zeilor 49

Delfin cu bot gros Morsă

Pitecantrop Cămilă Girafă

Hipopotam Leopard de mare

Cal Urs polar

Gorilă Vacă

Cimpanzeu Urangutan

Leu de mare californian Vacă de mare

Tigru Leu

Urs grizzly Oaie

Babuin

1 500 - 1 600 1 020-1 126 850 - 1 000

762 680 582 542 532 498

465 - 540 425-458

420 370 363 360

263,5 240 234 140 137

Pe baza informaţiilor de mai sus, delfinul cu bot gros ar trebui să fie cu puţin mai inteligent decât oamenii, în vreme ce elefanţii şi balenele ar trebui să fie cu mult mai deştepte. Din ceea ce ştim, poate că sunt. Dar, în prezent, mai există câteva ţări care permit vânarea şi uciderea barbară a acestor specii evoluate.

Creierul şi cea mai mare extensie a sa, Medulla oblongata21, pot fi descrise ca o masă de celule nervoase interconectate care controlează întreaga activitate a sistemului nervos central. Între aceste două structuri se realizează controlul tuturor activităţilor voluntare şi involuntare ale corpului uman. Printre activităţile involuntare se numără

Medulla oblongata — jumătatea inferioară a părţii posterioare a creierului - conţine centrii nervoşi care controlează procesele cardiace, respiratorii, vasomotorii. (n.t.)

respiraţia, pulsul, presiunea arterială, activitatea muşchilor şi toate activităţile implicate în procesul digestiv, asta doar pentru a enumera câteva dintre ele. Activitatea voluntară este, în principiu, orice activitate în care este angajat corpul, după ce această acţiune a fost planificată la nivel mental. Unele dintre ele, cum ar fi mersul, vorbitul sau chiar scrisul la calculator, pot apărea ca reacţii involuntare, pentru că muşchii noştri sunt antrenaţi să le execute. Milioane de alte activităţi se încadrează în acelaşi timp în ambele categorii. Se estimează că reţeaua de comunicaţie a creierului poate executa miliarde de calcule şi conexiuni pe minut. În această reţea există o serie de jucători importanţi. Neuronii sau celulele nervoase, care transportă rapid impulsurile nervoase dintre punctul de stimulare şi organul afectat, neurotransmiţătorii, care permit transmiterea mesajului între neuroni şi organe şi receptorii sau celulele receptoare, care primesc mesajul la suprafaţa organului, cum ar fi ochiul.

În creier există în jur de o sută de miliarde de neuroni dar mai există şi de 10-15 ori mai multe celule gliale22. Aparent, acestea desfăşoară anumite funcţii de susţinere şi hrănire a neuronilor, dar adevărata lor funcţie este încă necunoscută. Lungimea totală estimată a fibrelor nervoase din interiorul creierului este de aproximativ 160 000 de kilometri. Pentru a ne face o idee despre cât de complex este creierul şi întregul său sistem nervos central nu trebuie decât să analizăm ochiul. Este situat în apropierea creierului, iar nervul optic măsoară cinci centimetri. În acest nerv sunt 1,2 milioane de fibre nervoase care trimit şi recepţionează mesajele dintre creier şi ochi în mod constant. Chiar şi atunci când dormim, creierul controlează ochiul prin

22 Celulele gliale sau celule nevroglice au rolul de susţinere şi hrănire a neuronilor, (n.t)


intermediul MRO23, adică a mişcării rapide a ochiului. Dacă vreodată ai avut dubii despre existenţa unui Dumnezeu -creator suprem, care a pus la punct toate lucrurile acestea în univers -, creierul este un punct de plecare foarte bun. Dar creierul controlează şi activităţile care sunt considerate ca fiind spirituale şi a căror natură este mai misterioasă, cum ar fi conştiinţa, gândul, motivul, emoţia, dragostea, scopul, pasiunea şi altele. Acestea sunt apanajul creierului şi vor constitui o provocare până vom învăţa să le înţelegem. Deocamdată, tot ceea ce putem face este să speculăm.

nucleul

dendritele

corpul celulei

teaca de mielină

axonul

terminaţiile axonului

sinapsele

Fig 3.1 Neuronul

Cineva, cândva, la un moment dat în trecut, a făcut afirmaţia că noi ne folosim doar 10% din capacitatea creierului. Presa a preluat imediat această afirmaţie şi această minciună a devenit parte a culturii populare şi a miezului articolelor. Există un număr de exemple interesante care menţin vie această teorie. Trebuie să atrag atenţia asupra

23 Mişcarea rapidă a ochilor este faza somnului în care se produc cele mai multe şi mai intense vise. Pe timpul acestei faze a somnului ochii se mişcă repede şi activitatea neuronilor creierului este asemănătoare cu cea a stării de veghe, din acest motiv se mai numeşte şi somn paradoxal (n.t.)

Sclavii zeilor 51

diferenţei subtile a unor afirmaţii a oamenilor de ştiinţă care privesc problema pornind de la premisa că potenţialul creierului este infinit. Mărturiile lor sunt, aşadar, un suport nesemnificativ al conceptului infinităţii creierului, aşa cum a fost el schiţat de neurologul australian, laureat al Premiului Nobel, Sir John Eccles.

Un alt om de ştiinţă, John Lorber, a efectuat în Marea Britanie o serie de autopsii pe corpurile unor persoane care decedaseră în urma unor hidrocefalii24. Această afecţiune constă în dizolvarea unor porţiuni însemnate din creier în fluidul acid din lichidul intracranian. El a testat nivelul IQ-ul pacienţilor înainte de apariţia bolii, dar şi în timpul evoluţiei acesteia. Descoperirile sale au arătat că nivelul IQ-ului a rămas constant până la moarte, deşi mai mult de 90% din ţesutul creierului fusese distrus de boală. Nu a avut niciun impact asupra a ceea ce este considerat în mod obişnuit inteligenţă.

În Rusia, neurochirurgul Alexandr Luria a demonstrat că cea mai mare parte a lobilor frontali sunt inactivi, după ce a tăiat părţi însemnate din lobii frontali ai unor subiecţi umani. El i-a testat fizic şi psihologic atât înainte, cât şi după înlăturarea porţiunilor din lobi şi a mers până la a extirpa complet lobii frontali ai acestor pacienţi. Concluzia sa a fost că, în vreme ce a cauzat mici schimbări de dispoziţie, extirparea totală a nu influenţat major funcţionarea creierului. Cred că astfel de experimente au avut multe în comun cu mania celor „10% de activitate cerebrală”.

La mamiferele superioare, părţi importante ale creierului par asociate cu inteligenţa, personalitatea şi o activitate mentală intensă. Neurologii au dezvoltat o serie de tehnici de imagistică pentru ca să studieze activitatea din

24 Hidrocefalia este caracterizată prin acumularea excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului, însoţită de atrofia acestuia, iar la copii şi de creşterea progresivă a cutiei craniene, incomplet osificată, (n.t.)


interiorul creierului, cum ar fi tomografia emisiilor de pozi-tron, rezonanţa magnetică şi tomografia computerizată.

Tomografia utilizează razele X pentru a evidenţia din activitatea normală a creierului tumorile şi alte anomalii; rezonanţa magnetică arată structura creierului prin detectarea undelor radio care sunt respinse de către ţesuturi, într-un câmp magnetic puternic, iar tomografia emisiilor de pozitron detectează razele gama emise de elemente chimice etichetate ca fiind radioactive, în drumul lor către zonele active ale creierului. O altă tehnică, foarte cunoscută o reprezintă numele de magnetoencefalogramă şi are ca obiect măsurarea curenţilor magnetici care sunt generaţi de impulsurile electrice ale creierului. Toate aceste abordări diferite ale imagisticii creierului ne dau posibilitatea să aruncăm o privire asupra activităţii şi funcţionalităţii creierului, dar nu ne oferă foarte multe informaţii asupra adevăratei complexităţi a acestui organ.

S-au efectuat multe teste pentru a se determina în ce proporţie este folosit creierul, însă estimările oamenilor de ştiinţă diferă. Aşa cum am menţionat, adesea se vorbeşte despre 10%, alţii sunt mai îndrăzneţi şi spun că procentul se apropie de 20%, iar alţii, mai precauţi, susţin că cel mai aproape de adevăr ar fi un procent de 3-4%. Niciuna dintre aceste presupuneri nu pare să aibă un fundament ştiinţific. Acest interes brusc, legat de procentul de utilizare al creierului, este posibil să fi fost stimulat atunci când oamenii de ştiinţă au efectuat experimente pe şobolani şi au constatat că aceştia pot îndeplini aproape toate funcţiile obişnuite cu numai 2% din cortexul cerebral intact. Este posibil ca aceste dezbateri legate de creier să fi fost rodul diverselor extrapolări ale acestor descoperiri, care au fost alimentate în special de către presă şi de către cei care doreau să capitalizeze această dezinformare. Adevărul este că probabil ne folosim creierul în totalitate. Această concluzie a fost ilustrată de-a lungul anilor, prin intermediul tehnicilor de imagistică enunţate anterior.

Sclavii zeilor 53

Neurologii se apropie de finalul muncii de cartografiere a creierului şi de identificare a funcţiilor fiecărei secţiuni. După o examinare a hărţii creierului, îţi dai seama că ştim care parte a creierului este responsabilă pentru diverse funcţii şi că nu a mai rămas o parte prea mare care să fie considerată nedescoperită. Dar adevărul este că, deşi se pare că tot creierul este activ prin intermediul nenumăraţilor stimuli şi răspunsuri, nu există nicio metodă ştiinţifică prin care să putem măsura procentul folosirii creierului. În acelaşi timp, nu există nicio metodă pentru a măsura întreaga capacitate a creierului. Aşadar, ar trebui să ne întrebăm care este capacitatea creierului, mai degrabă decât procentul în care îl folosim.

Fig. 3.2 Creierul uman

Cele două abordări sunt diametral opuse. Una dintre ele tinde să măsoare gradul de utilizare, considerând finită această capacitate a creierului, cealaltă susţine o capacitate infinită a creierului.

Mulţi oameni de ştiinţă susţin că nutriţia are un rol esenţial în funcţionarea şi posibila evoluţie a creierului. S-a scris foarte multe despre diete sănătoase, cu specificaţii detaliate pentru a ajuta în anumite situaţii. Deşi regimul alimentar şi nutrienţii joacă un rol crucial în sănătatea şi funcţionarea


fină a creierului, este imposibilă susţinerea unor avantaje pe termen lung, în sens evolutiv, ca urmare a unui astfel de tratament. Este ca şi cum ai spune că un regim zilnic de umezeală ar duce la nemurire. Singurul lucru asupra căruia oamenii de ştiinţă par să cadă de acord este acela că în ultimii 200 000 de ani creierul a trecut printr-un proces evolutiv impresionant. Ani la rând, oamenii de ştiinţă au speculat cu privire la creşterea în dimensiuni şi la inteligenţa creierului. O teorie foarte răspândită, care a făcut valuri, se referă la consumarea ca hrană a animalelor marine.

Funcţiile diferite ale celor două emisfere ale creierului au fost foarte bine documentate. Iată câteva exemple:

FUNCŢIILE EMISFEREI STÂNGI FUNCŢIILE EMISFEREI DREPTE

Scrierea Abilitatea de a număra

Gândirea Vorbirea

Aptitudinile ştiinţifice Controlul mâinii drepte

Discernământul Formatul 3D

Deschiderea către artă Imaginaţia

Deschiderea către muzică

Controlul mâinii stângi

Să aruncăm o privire în interiorul creierului şi peste câteva statistici: creierul este implicat în tot ceea ce faci, indiferent dacă este voluntar sau involuntar. Aşa cum am arătat anterior, unele dintre activităţile involuntare care sunt controlate de creier sunt bătăile inimii, respiraţia şi tusea sau mai bine spus toate funcţiile care trebuie să meargă atunci când dormi. Activităţile voluntare sunt acelea pe care le faci conştient, cum ar fi mersul, scrisul, vorbitul, zâmbitul.

Atunci când creierul funcţionează corect şi noi funcţionăm corect, ca o unitate bine sincronizată, Dar, atunci când creierul nu funcţionează corect, acest lucru se poate manifesta într-o multitudine de efecte neplăcute. Creierul este activ din momentul în care ne naştem până în momentul

Sclavii zeilor 55

în care murim. Dacă ar fi să se oprească fie şi doar pentru o secundă, toate funcţiile involuntare ale corpului s-ar opri şi ele. Ceva banal, cum ar fi respiraţia sau bătăile inimii, s-ar opri dacă şi creierul şi-ar înceta funcţionarea. Pentru că nu se opreşte niciodată şi este atât de activ, creierul consumă 20%-30% din energia corpului. Pentru satisfacerea unui consum atât de ridicat, el este deservit de aproximativ 400 de milioane de capilare, care livrează o cantitate constantă de oxigen, glucoza şi alţi nutrienţi. Aşadar, dacă vrei să slăbeşti, trebuie să gândeşti mai mult.

Celulele nervoase de la nivelul creierului conţin aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Alcoolul şi drogurile distrug milioane de neuroni. Totuşi, aceştia se regenerează. Fiecare neuron sau celulă nervoasă este conectată la alte celule nervoase din creier prin sute şi mii de conexiuni numite dendrite. Se estimează că numărul acestor conexiuni din creier este de 101 4, mai multe decât numărul stelelelor din Calea Lactee. Creierul este mai complicat decât orice computer ne putem închipui. Motivul pentru care facem această comparaţie copilărească este pentru că suntem conştienţi de infinitatea capacităţii creierului.

Un singur neuron poate produce a zecea parte din încărcătura electrică a unui volt, iar totalul activităţii electrice din creier poate fi măsurat cu uşurinţă cu ajutorul electroencefalografului (EEG). Acest aparat ne permite să măsurăm exact activitatea creierului şi să-i testăm activitatea sub influenţa unor stimuli variaţi. La fel ca şi celelalte celule din corp, celulele nervoase încep să se degradeze şi mor după o anumită perioadă. Receptorii se deteriorează şi ei odată cu avansarea în vârstă. Neurotransmiţătorul seratonină interacţionează cu cel puţin 15 receptori diferiţi din corp, dar, după vârsta de aproximativ 20 de ani, unul dintre cei mai importanţi receptori de serotonină începe să se deterioreze şi dispare din creier cu aproximativ 15% la fiecare zece ani,


acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care depresia apare de obicei la vârsta a doua.

Ipoteza că o dietă bogată în hrană de provenienţă marină a fost cauza unei schimbări majore a creierului acum 200 000 de ani este prostească şi nu are niciun fel de fundament ştiinţific. Trebuie să fi fost un eveniment mult mai important care să fi cauzat această schimbare în creierele înaintaşilor noştri. Există dovezi sprijinite de genetică şi de datare la nivelul mitocondriei care par să indice acest eveniment important. Se pare că oamenii de ştiinţă din toate domeniile de activitate ne pun constant la dispoziţie dovezi noi privind moştenirea noastră ca specie, dar cei mai mulţi dintre noi uităm aceste dovezi care ne înconjoară. Reţineţi coincidenţa că Eva mitocondrială şi Adam cromozomial au fost amândoi identificaţi acum aproximativ 200 000 de ani. Doar o coincidenţă sau o altă piesă care se potriveşte perfect în Marele Puzzle Uman? Toţi acei oameni de ştiinţă care atribuie această schimbare bruscă a creierului obiceiurilor legate de dietă ale lui Homo sapiens susţin că aceia care au mâncat mai multă hrană provenită din mare au beneficiat de o mărire a creierului peste milioane de ani. Ei compară creierul unui Australopithecus afarensis de acum două milioane de ani cu cel al unui Homo sapiens de acum 200 000 de ani. Vedeţi care este problema? Aceste schimbări ale dimensiunilor creierului s-au întâmplat rapid, aproape peste noapte. Sunt mai uşor de explicat ca manipulare genetică decât ca o evoluţie graduală datorată consumului mărit de peşte. În plus, cele două specii nu au nicio legătură pe liniile lor de evoluţie.

Acest tip de teorie este un semn clar al felului în care anumite sectoare ale frăţiei ştiinţifice devin refractare la noile descoperiri care reprezintă o provocare pentru modul convenţional de gândire. Homo habilis (omul dibaci) a fost primul repezentant al genului său, care a trăit acum 1,6-2,2

Sclavii zeilor 57

miliarde de ani, având o greutate medie a creietului de 500-750 grame. Următorul a fost Homo erectus, care a trăit de acum două miloane de ani până acum 4.000 de ani, având o capacitate a creierului de 800-900 ml. Apoi brusc, acum aproximativ 200 000 de ani, o nouă specie a apărut din senin, având un creier cu 55% mai mare. Această ipoteză presupune o serie de investigaţii serioase, de vreme de Darwin crede că evoluţia nu are loc în salturi. Cum este posibil ca o asemenea specie să apară aşa de miraculos, să fie capabilă să gândească, să înţeleagă şi să calculeze? Trebuie să existe alte teorii plauzibile pentru acest fenomen.

Oamenii de ştiinţă continuă să demonstreze marea lor teorie conform căreia creierul a crescut datorită consumului ridicat de peşte al oamenilor din Europa Centrală, acum 28 000 de ani. Omul neandertalian nu avea acces la foarte multă hrană provenită din mare, supravieţuind cu carnea animalelor de uscat, acesta fiind motivul pentru care a trăit mai puţin decât Homo sapiens, care avea acces la o cantitate mai mare de acizi graşi Omega-3 şi Omega-6. Dovadă crucială pe care o aduc aici este că dovezile fosilizate arată cu claritate că omul neandertalian avea creierul cu 5%—10% mai mare decât Homo sapiens. Oamenii de ştiinţă au mai dovedit că un consum ridicat de peşte reduce semnificativ gradul de depresie. Populaţiiile nord-americane şi europene prezentau o rată a depresiei de zece ori mai mare decât populaţia din Taiwan, care consuma foarte mult peşte. Japonezii, al căror regim alimentar este, de asemenea, bogat în peşte, au un nivel de incidenţă al depresiei mult mai scăzut în comparaţie cu nord-americanii şi europenii. Încă o dată, acestea sunt simple reacţii de suprafaţă ale creierului, care nu vor influenţa felul în care este programat genomul. Pentru a putea fi luată în considerare, acesta teorie va avea nevoie de mai multe dovezi pentru a arăta că ADN-ul se restructurează sau că


înregistrează o formă de evoluţie. Dacă foloseşti farduri pentru a te machia, nu vei deveni nemuritor.

Poate fi adevărat că grăsimile contribuie la construcţia creierului, iar proteinele la unitatea lui, carbchidraţii îl alimentează, iar micronutrienţii îl apără, dar miracolul rezidă în faptul că ADN-ul a inserat programul-cod la momentul concepţiei, ceea ce permite creierului tău să crească până la forma funcţională. Pe cât de incredibil este creierul ca organ, controlul asupra sa este exercitat de către genom, la fel ca asupra oricărei alte părţi din trupul nostru.

Aparent, creierul ar putea să aibă o capacitate nelimitată pentru funcţii mai importante pe care oamenii încă nu au înţeles-o. O varietate inexiplicabilă de abilităţi fizice a fost demonstrată de foarte mulţi indivizi. Cel mai adesea sunt consideraţi a fi ciudaţi şi nu sunt consideraţi ca o posibilă formă superioară de evoluţie care să necesite o atenţie specială. Putem privi creierul ca pe o interfaţă între fizic şi spirit: trupul şi sufletul nostru. Cumva, anumiţi indivizi au reuşit să stăpânescă aceste activităţi superioare ale creierului, fără să ştie cum şi de ce. Aceasta adaugă încă un element de mister la Marele Puzzle Uman. Cum şi de ce aceşti oameni şi-au dezvoltat aptitudinile extrasenzoriale? Mi se pare firesc că, în timp ce genomul a evoluat spre propria perfecţionare, a început să deblocheze părţile ale creierului, permiţându-ne să exercităm funcţii superioare.

Deci, dacă într-adevăr creierul este interfaţa fizică dintre corp şi spirit, va trebui să evoluăm foarte mult pentru a o înţelege. Ţine minte că genomul şi spiritul nu pot evolua cu viteze diferite. Aşadar, în vreme ce genomul controlează nivelul de evoluţie al creierului, este de la sine înţeles că tot genomul va dicta, în cele din urmă, ritmul în care îi este permis sufletului să evolueze cât timp este prins în corpul uman. Similar cu legile osmozei, cele două niveluri de concentraţie prezente de fiecare parte a membranei vor atinge în cele din

Sclavii zeilor 59

urmă o stare de echilibru numai dacă membrana este permeabilă şi le permite să traverseze dintr-o parte în cealaltă. ADN-ul va permite spiritului să se combine cu marele spirit universal în etape, pe măsură ce evoluăm şi învăţăm să stăpânim noile cunoştinţe descoperite.

Toată acesta activitate ciudată din trecutul îndepărtat care a dus la evoluţia bruscă a creierului vine să sublinieze că la mijoc trebuie să fi fost un soi de manipulare genetică: genul de manipulare care ne este dezvăluită de tăbliţele de argilă scrise în acum 4 000 - 6 000 de ani? Aceste noii informaţii care ies la lumină au fost primite cu deschidere doar de o mână de oameni de ştiinţă cu viziune de ansamblu. Mulţi arheologi, istorici şi antropologi devin neliniştiţi atunci când au de-a face cu asemenea hopuri. Sper să vă pot arăta un şir de dovezi solide care indică prezenţa unei rase superioare de fiinţe, chiar aici pe Pământ, în perioada în care creierul uman s-a dezvoltat atât de miraculos. Nu numai că au lăsat în urma lor dovezi scrise ale manipulării genetice, dar au explicat cu detalii motivele pentru care a fost nevoie să creeze un muncitor primitiv pe această planetă.

Gândeşte-te de câte ori auzi oameni spunându-ţi: „Nu ştiu dacă vreau să aud asta... sună prea îngrozitor”. Aceasta este cu adevărat o recunoaştere a faptului că nu sunt încă pregătiţi să primească anumite informaţii. Atunci când vine vorba despre adevăruri noi privind originile şi spiritualitatea noastră, oamenii nu sunt deschişi la ele. Majoritatea oamenilor de pe Pământ nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor dovezi care ies la lumină, chiar dacă pentru început sunt sfătuiţi a le privi ca pe o teorie. Din contră, cei mai mulţi oameni vor respinge orice astfel de voci, cu foarte mult dispreţ. Până la urmă, ei ştiu cu exactitate de unde vin şi cine este zeul lor, afişând cu claritate felul în care genomul a fost programat pentru a păstra obedienţa şi frica omenirii faţă de creatorul ei.


Aşadar, ce am învăţat în acest capitol? Creierul este un organ de o complexitate infinită, care are o capacitate de procesare a cunoştinţelor şi informaţilor care depăşeşte imaginaţia noastră. Tot misterul care pluteşte în jurul creierului dă naştere posibilităţii ca acesta să fie o interfaţă între lumea fizică şi cea spirituală. Dincolo de complexitatea sa, programul dezvoltării sale provine de la genom. Acum aproximativ 200 000 de ani, creierul a trecut printr-o creştere spectaculoasă a a dimensiunilor sale, chiar în perioada în care Anunnaki l-au creat pe Adamu, potrivit tăbliţelor de argilă sumeriene. Creşterea bruscă a creierului lui Homo sapiens nu ar fi putut avea loc datorită consumului de hrană marină timp de milioane de ani. Rasa umană foloseşte doar o mică parte din creier, care este strict controlată de genom. Toate acestea duc la câteva întrebări cruciale pentru a concluziona acest capitol. Care va fi capacitatea noastră mentală şi spirituală atunci când genomul nostru va fi complet evoluat? Cine au fost Anunnaki? De ce şi cum au creat rasa umană?

Sclavii zeilor 61

4 O călătorie înapoi în timp

Dacă nu ştim de unde venim, cum am putea să ştim încotro ne îndreptăm? În acest capitol vom încerca să găsim indicatoare în ambele direcţii. Trebuie să căutăm adânc în preistorie înainte de a putea începe să privim spre viitor. Din fericire, ne-au fost transmise de către înaintaşii noştri foarte multe informaţii. Aceste informaţii arată o imagine clară a ceea ce suntem şi încotro ne îndreptăm ca specie. Toate acestea sunt posibile datorită transferului ereditar de A D N şi a miilor de tăbliţe de argilă pline de date istorice, care au fost tratate fie ca elemente de mitologie, fie ca bâiguieli ale popoarelor primitive care nu aveau altceva mai bun de făcut. Cu riscul de mă repeta, daţi-mi voie să reamintesc, că pentru ca să aflăm încotro ne îndreptăm, trebuie să ştim de unde venim. Pentru a începe călătoria în timp, trebuie să căutăm originea paşilor omenirii moderne şi să ne folosim de toate resursele disponibile, inclusiv de cunoştinţele şi informaţiile din scrierile preistorice, care anterior au fost considerate nefolositoare. Tăbliţele sumeriene au constituit o revelaţie fascinantă şi o sursă de cunoaştere misterioasă. Se cunosc atât de puţine despre preistorie, despre timpul dinaintea timpului, încât, atunci când sunt găsite dovezi impresionante, pot părea atât de neverosimile omului modern din secolul

al XXI-lea, încât acesta refuză să le accepte. Vorbim cu toţii despre mitologiile greacă şi romană, le cunoaştem zeităţile şi le ştim chiar şi rolurile: Venus, Pluto, Mercur, Isis,Tor, Apolo şi atotputernicul Zeus, doar pentru a enumera câţiva. Dar aceştia erau doar eroi de poveste din timpurile străvechi sau chiar erau fiinţe cu puteri superioare? Tăbliţele sumeriene ne spun că aceştia erau zei adevăraţi, şi nu nume imaginare pentru forţele naturii. Se poate ca numele să se fi schimbat de la generaţie la generaţie, dar influenţa lor a modelat omenirea până în prezent.

Într-o duminică după-amiază, chiar atunci când m-am aşezat să scriu acest capitol, am primit nişte vizitatori. Ne-am relaxat cu un pahar de vin rece lângă piscină şi am început să discutăm despre subiectul evoluţiei şi al moştenirii noastre. Mi-am întrebat prietenii ce cred despre evoluţie şi ce ştiu despre istoria noastră antică şi despre când şi cum am devenit oameni. Jana ne-a împărtăşit imediat convingerea ei că am devenit oameni atunci când am coborât din copaci şi am început să mergem în picioare. Părerea ei nu era bazată pe niciun nivel de cercetare credibilă şi totuşi, probabil era o percepţie similară cu a multor oameni care au avut ghinionul să li se spele creierul în cadrul sistemului educaţional modern. De cealaltă parte, Anton era puţin mai rezervat şi nesigur de răspunsuri, dar era sigur că evoluţioniştii o nimeriseră şi că noi am evoluat dintr-o specie de maimuţe acum milioane de ani.

Din aceste discuţii şi din numeroase altele pe care le-am purtat într-un interval de cincisprezece ani, se pare că în continuare există două teorii principale care captivează minţile oamenilor moderni: teoria evoluţiei şi teoria creaţiei. Personal, m-am luptat cu conflictul dintre aceste două teorii timp de aproape douăzeci de ani, doar ca să descopăr că există o a treia posibilitate! Este posibil ca aceasta din urmă să satisfacă cele mai fanatice convingeri ale ambelor tabere


şi să le deschidă ochii în faţa noilor realităţi care se ivesc din trecutul nostru îndepărtat.

Linia de sosire se îndepărtează, pe măsură ce noi descoperiri şi dovezi sunt prezentate. De fiecare dată când o persoană prezintă o teorie de nezdruncinat, susţinută de dovezi remarcabile, dă naştere şi alimentează mai multe dezbateri şi controverse care duc inevitabil la mai multe descoperiri şi mai multe dezbateri. Este cu adevărat o mare călătorie a descoperirii pe care nicio persoană nu o poate contesta fără chibzuială. Oamenii de ştiinţă şi antropologii vor continua să aibă păreri diferite asupra acestui subiect în anii ce vor urma, dar simt că o convergenţă a celor două doctrine nu poate fi evitată. Recent, am auzit un preot vorbind despre cum ar trebui să întâmpinăm orice specie străină ca pe o creaţie a Domnului. Avea un punct de vedere diferit faţă de dogma religioasă anterioară, care îl considera pe om centrul creaţiei, marea capodoperă a zeului şi apogeul inteligenţei şi stăpânul animalelor.

Este imposibil să aduci argumente împotriva evoluţiei, aşa cum a fost ea prezentată în ultimii 150 de ani. Pretutindeni, suntem înconjuraţi de dovezi care susţin evoluţia din lumea animală şi vegetală. Nu aceasta este provocarea pe care o arunc în această carte. Lupta mea are de-a face cu ultimele sute de mii de ani pe această planetă, care au adus la apariţia omenirii şi dispariţia hominizilor care ne-au precedat.

Trebuie să fac o legătură rapidă între cuvintele rasă umană şi omenire. Susţin că nu putem avea rasă umană fără omenire şi de aceea între ele există o legătură intrinsecă, cu diferenţe subtile în interpretările noastre personale. Aşadar, le folosesc pe amândouă alternativ, pentru a ilustra această relaţie simplă. Evoluţia a jucat un rol important în felul în care cei doi termeni s-au îmbinat pe măsură ce omul a evoluat. Totuşi, în teoria lui Darwin există câteva neconcordanţe

Sclavii zeilor 65

interesante, care au fost deja atacate la nesfârşit de oameni mult mai inteligenţi decât mine.

Se pare că Darwin nu a avut întru totul dreptate. Darwin a împrumutat de fapt mare parte din doctrina sa de la mulţi alţi oameni de ştiinţă şi oameni foarte inteligenţi care i-au precedat, uneori modificând aceste teorii în sprijinul propriilor teorii. Sunt încredinţat că, dacă ar fi trăit astăzi, şi-ar fi schimbat complet punctul de vedere despre teoria sa privind selecţia naturală, luând în considerare noile dovezi disponibile.

Charles Darwin nu a fost chiar primul om care să rostească vorbele selecţie naturală, în 1859, atunci când a publicat controversata sa biblie a evoluţiei intitulată Despre originile speciei şi mijloacele de selecţie naturală sau Păstrarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. În 1831, un alt biolog, pe nume Patrick Matthew, făcea referire la „procesul natural de selecţie”. El vedea această expresie ca un mijloc mai bun de descriere decât „the feedback idea”, care fusese folosită cu precădere până în acel moment. Selecţia naturală era descrisă ca fiind „proprietăţile care permit cel mai mult indivizilor care le deţin să supravieţuiască şi să reproducă propriile variante genetice şi care vor creşte de la generaţie la generaţie mai mult decât cele ale indivizilor cu o structură genetică mai puţin avantajoasă”. Pe scurt, asta înseamnă de fapt „supravieţuirea celui mai bine pregătit”. Mai există un concept pe care Darwin pare să-l fi împrumutat: analogia cu ramurile copacului vieţii, care a fost descrisă de Alfred Russel Wallace în 1855.

Unul dintre lucrurile pe care Darwin le susţinea cu tărie este acela că evoluţia nu se întâmplă în salturi. Le-a luat aproape 120 de ani lui Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe să demonstreze că evoluţia se întâmplă într-adevăr în salturi, cu ajutorul viruşilor şi bacteriilor care ajungpe Pământ din spaţiu, în cadrul unui proces numit panspermie. Aceşti nou-veniţi din spaţiu suferă mutaţii constante, infectează celulele


plantelor şi fiinţelor şi, destul de repede, provoacă schimbări importante în structura ADN-ului gazdei.

Pentru a demonstra foarte simplu această frază revoluţionară, aş vrea să ne întoarcem în timp la peretele sălii de clasă din şcoală. Să ne imaginăm tabloul cu etapele evoluţiei omului. Creatura din stânga, asemănătoare cu maimuţa, creatura din dreapta celei dintâi, puţin mai înaltă, cu mai puţin păr, asemănătoare cu o maimuţă, şi o creatură puţin mai înaltă şi mai dreaptă cu şi mai puţin păr decât cea de-a doua creatură; în cele din urmă ajungem la un om prezentabil, reprezentant al oamenilor moderni, fiind reprezentat în partea dreaptă ca o culme a evoluţiei. De la maimuţă la om, atât de simplu. Ne sunt arătate aceste ilustraţii simple care le lasă copiilor ideea preconcepută că această teorie a evoluţiei este foarte bine documentată şi înţeleasă. Nu li se spune copiilor că aceasta este doar o ipoteză a felului în care noi am devenit oameni. Din partea antropologilor suntem întâmpinaţi de o surzenie completă în legătură cu ceea ce s-a întâmplat de fapt în golurile dintre diferitele stadii de evoluţie. Am fi mai înţelepţi dacă i-am învăţa pe copiii noştri întregul adevăr în locul unei jumătăţi de adevăr îndulcite. Între fiecare dintre creaturile de pe posterul evoluţiei au existat salturi uriaşe. Cum a fost posibil asta? Ce s-a întâmplat cu miile de paşi evoluţionari dintre etape? Sau creatura din stânga a trăit timp de milioane de ani şi brusc a dat naştere unei alte creaturi cu care nu semăna deloc? Ce-ar fi putut declanşa o schimbare atât de dramatică? Cu siguranţă a fost o schimbare la nivel genetic, dar ce ar fi putut cauza atât de rapid o schimbare genetică atât de dramatică unei fiinţe care exista atât de fericită de milenii?

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, James Hutton a fost nemulţumit de conceptul evoluţiei graduale, atunci când îl punea în legătură activitatea geologică de pe Pământ şi cu principiile uniformităţii în geologie. El a scris că „procesele de activitate de pe Pământ şi din interiorul acestuia s-au

Sclavii zeilor 67

desfăşurat în acelaşi fel de-a lungul întregii istorii geologice. Mediul a rămas în general acelaşi timp de cinci sute de milioane de ani, în vreme ce viaţa s-a schimbat în mod dramatic de la forme incipiente neurologice până la formele complexe din prezent. Cum ar fi putut surveni această schimbare într-un mediu aproape neschimbat, dacă speciile au fost întotdeauna optimizate la cel mai bun nivel al lor?”

De la dezgroparea lui Lucy25 şi a doamnei Ples26, a craniului Taung27 şi a băiatului din Turkana28, care au constituit pietre de hotar în domeniul arheologiei, au fost găsite mii de schelete si hominizi fosilizaţi şi alţi înaintaşi umani şi rude ale acestora. Atunci când considerăm că avem o viziune clară asupra felului în care au evoluat oamenii şi o înţelegere mai bună asupra maimuţelor care au trăit în aceeaşi perioadă, suntem puşi în faţa unor noi descoperiri care ne obligă să re-gândim unele dintre conceptele fundamentale. Recent, două descoperiri majore ne-au pus la îndoială punctele de vedere. În septembrie 2003, Ebu a fost dezgropat dintr-o peşteră din insula indoneziana Flores. Având o înălţime de numai un metru, ea este cel mai mic hominid adult cunoscut. Se estimează că Ebu a trăit de acum 95 000 de ani până acum 13 000 de ani. A fost pentru prima dată când ne-am dat seama că nu am fost singuri pe aceastră planetă până relativ

25 Lucy este numele comun pentru AL 288-1, câteva sute de oase reprezentând cam 40% din scheletul unui australophitecus afarensis, descoperit în 1974, în Etiopia, (n.t.)

26 Mrs. Ples (doamna Ples), este denumirea populară a celui mai complet schelet de australopithecus afarensis, descoperit în Africa de Sud. (n.t.)

27 Craniu descoperit în 1925 în micul orăşel Taung din Provincia de Nord-Vest, din Africa de Sud, aparţinând unui australopithecus afarensis. (n.t.)

2? Nariokotome boy este cel mai complet schelet, aparţinând unui hominid care a murit în pleistocen. Are o vechime de 1,5 milioane de ani. (n.t)


recent, ci am împărţit-o cu oameni din alte specii! Ebu nu a fost un simplu homo sapiens, ci aparent a fost om.

În 2005, lângă Barcelona, a avut loc o nouă descoperire legată de marea familie a maimuţelor. Salvador Maya Sola şi Miquel Crusafont au dezgropat craniul fosilizat şi o parte a scheletului unei maimuţe mari, Pierolapithecus catala-unicus29. Se crede că această maimuţă a trăit acum 12,5-13 milioane de ani, în Miocen, atunci când maimuţele mari, aici fiind incluse gorila, cimpazeul şi oamenii, s-au desprins de maimuţele mai mici, cum ar fi gibonul şi siamangul. Deşi este posibil ca acesta să fie strămoşul comun al maimuţelor mari, diferenţa majoră este că maimuţele mari nu puteau să se balanseze printre copaci. Am menţionat exemplele acestor descoperiri recente pentru a dovedi un lucru simplu, şi anume: cu cât suntem mai înclinaţi să credem că ştim mai mult, cu atât întâlnim mai multe surprize care ne reamintesc că ştim foarte puţine. Ar trebui să rămânem deschişi la minte tot timpul şi să ne dăm seama că, în vreme ce evoluăm ca oameni, genomul nostru ne forţează să punem întrebări mai complexe şi să descoperim răspunsuri mai descumpănitoare.

Să facem o călătorie în trecutul nostru, pentru ca să ne dăm seama ce specie tânără şi fragilă suntem şi cât de puţin timp am petrecut pe Pământ. Trebuie să facem această călătorie importantă, pentru ca să putem discuta deschis despre problema creaţiei şi a evoluţiei. Înarmaţi cu aceste cunoştinţe, vom postula o nouă combinaţie a celor două teorii, care nu-i va supăra nici pe cei care cred că Dumnezeu a făcut toată viaţa de pe Pământ, nici pe evoluţioniştii care se agaţă de doctrina darwinistă a selecţiei naturale. Va trebui să punem accentul pe diferenţele majore dintre Dumnezeu

29 O specie dispărută de maimuţe, care a trăit pe teritoriul actual al provinciei Catalunia, în Spania, şi care este considerată strămoşul comun al rasei umane şi al altor specii de maimuţe mari. (n.t.)

Sclavii zeilor 69

şi dumnezeu. Câteva detalii tehnice, cu implicaţii universale care, timp de milenii, par să fi scăpat atenţiei omenirii.

Anul 2004 după Hristos




Anul 0

Olimpia modernă revine în Grecia, acolo unde a început în 1896, înfăţişând lupta pentru pace, camaraderie şi corectitudine.

Wilbur şi Orville Wright susţin câ au zburat pentru prima dată cu o maşinărie mai grea ca aerul: aeroplanul.

Se naşte Leonardo da Vinci, cel care avea să devină figura centrală şi cea mai influentă a perioadei Renaşterii.

Profetul Mahomed se naşte la Mecca. Inspirat de monoteismul iudeu şi cel creştin, el începe să recite Coranul, care i-a fost revelat de arhanghelul Gabriel. Această carte i-a unit pe musulmani sub principiile Islamului şi a dat naştere celei mai noi religii pornite de la Avraam.

Această dată este subiect de dezbatere; naşterea lui Hristos, începutul calendarului modern. Iisus Hristos a introdus o nouă filosofie revoluţionară a iubirii şi păcii între oameni. A reprezentat o ruptură dramatică de Vechiul Testament din Bibilie, iar Iisus a fost văzut ca Mesia de către unii şi ca trădător de către alţii. Iisus a fost probabil cel mai influent şi cel mai controversat om care a trăit pe Pământ. Doctrina sa a inspirat profeţi, regi şi preşedinţi, dar a fost folosit abuziv ca un simbol de către dictatori şi grupuri religioase chiar înainte de a se fi născut, iar acest abuz continuă şi în prezent. Controversa continuă: a fost El, Fiul lui Dumnezeu, în corpul unui om sau doar un profet apărut ca urmare a nevoilor oamenilor? Sau poate a fost o persoană cu puteri speciale într-un moment şi un loc în care omenirea avea nevoie de o nouă direcţie şi de un mesaj de speranţă.


Sclavii zeilor 71

Anul 31 î. Hr.

Anul 776 î. Hr.

Anul 1200 î. Hr.

Anul 1224 î. Hr.

Anul 2000 î. Hr.

Anul 2500 î. Hr.

Anul 2570 î. Hr.

Anul 2900 î. Hr.

Anul 3000 î. Hr.

Anul 3500-3700 î. Hr.

Anul 4000 î. Hr.

Anul 5000 î. Hr.

Anul 6000 î. Hr.

Anul 8000 î. Hr.

Anul 9000 î. Hr.

Anul 9600 î. Hr.

Anul 10000 î. Hr.

Apariţia Imperiului Roman

Primele jocuri olimpice au loc în Grecia

Începutul Epocii Fierului

Moartea faraonului Ramses

Avraam trăieşte în Canaan

Este construit cercul de pietre de la Stonehenge

Este finalizată construcţia marii piramide de la Giza (teorie speculativă, insuficient dovedită)

Introducerea primului sistem monetar: şechelul mesopotamian

Începutul epocii bronzului. Cele mai vechi ar-tefacte înfăţişând care cu roţi în Mesopotamia.

Datarea tradiţională a celor mai vechi oraşe cunoscute: Uruk, în sudul Mesopotamiei, as-tăzi Irak şi Tell Hamukar la nord.

Mai multe dovezi despre oraşe. Tell Brak din Siria de astăzi aduce dovezi privind clădiri administrative şi comerciale. Aici a fost găsit un sigiliu - ştampilă datând din al cincilea mileniu dinainte de Hristos.

Cea mai veche scriere cunoscută. Documentul balcano-dunărean, originar din Europa, de-a lungul fluviului Dunărea, în prezent încă nedescifrat.

Este inventat plugul

Ultimii mamuţi se sting în Siberia

Colonizarea Americilor

la sfârşit ultima eră glaciară. Lumea intră într-o perioadă mai caldă în care se găseşte şi în prezent.

Primele animale domesticite. Dovezi despre primele sate şi cea mai veche olărie cunoscută din perioada Jomon, în Japonia. Se consideră că aceasta este perioada în care au fost domesticiţi primii câini.


Acum 20000 de ani

Acum 30000 de ani

Acum 35000 de ani

Acum 40000 de ani

Acum 50000 de ani

Acum 75000 de ani

Acum 90000 de ani

Acum 120000 de ani

Acum 170000 de ani

Acum 170000 de ani

Acum 200000 de ani

Ultima eră glaciară este la apogeu

Homo neanderthalensis dispare. Aceştia au trăit cel mai adesea pe teritoriul actualei Europe. Este important de reţinut că Homo sapiens modern a trăit în aceeaşi perioadă şi probabil în acelaşi loc.

Picturi în peşteri în Europa

Începutul culturii materialelor

Colonizarea Australiei

Inventarea îmbrăcăminţii. Cele mai vechi bile sunt descoperite în Africa de Sud, cu o vechime de 77000 de ani, chiar în mijlocul Epocii de Piatră.

Oamenii moderni încep să migreze din Africa către Eurasia

Folosirea pe scară largă a unor pigmenţi cum ar fi ocru în Africa

Eva Mitocondrială30. Primul strămoş feminin al tuturor oamenilor. În funcţie de interpretările oamenilor de ştiinţă perioada variază între 150000-250000 de ani.

Se naşte Adam. Din cromozomul Y, care se transmite doar la bărbaţi, s-a calculat că Adam, primul om de pe Pământ, a fost creat în această perioadă. Această dată variază între aceleaşi limite ca şi în cazul Evei. (Este interesant că Adam şi Eva par să fi fost creaţi în acelaşi timp - acest lucru va forma o parte foarte convingătoare a poveştii noastre în următoarele capitole.)

Îşi fac apariţia primii oameni cu anatomie modernă

Sursa: New Scientist 2004

Se pare că există o problemă în această cronologie - au existat alţi oameni înainte de Adam şi Eva? Aceasta este o

30 Cel mai recent strămoş maternal al omului modern (n.t.)

altă parte a puzzle-ului care pare să se potrivească teoriilor noastre din capitolele următoare.

Aceasta a fost partea uşoară a călătoriei noastre înapoi în timp, pentru că am luat în considerare călătoria unei singure specii: Homo sapiens şi Homo sapiens sapiens, o versiune mai civilizată a celei dintâi. Există o linie de demarcaţie foarte fină între cele două, iar oamenii de ştiinţă sunt în dezacord cu privire la momentul în care una i-a succedat celeilalte - o versiune mai bine adaptată a celei dintâi. Este posibil să fi existat o perioadă în care cei doi să se fi întâlnit şi să fi trăit împreună, iar tăbliţele de argilă ne dau suficiente dovezi pentru a lua în serios această ipoteză. Oricum, această parte arhaică a istoriei noastre a fost rescrisă de multe ori înainte şi probabil va mai fi rescrisă de multe ori, până când ne vor fi prezentate dovezi irefutabile din surse credibile. Ceea ce vom alege să luăm din aceste dovezi rămâne de ghicit, dar vor trebui să fie foarte convingătoare pentru a atrage atenţia masei populaţiei neinformate. Partea amuzantă este că astfel de dovezi au existat timp de mii de ani, fără ca noi să le remarcăm. Este ca şi cum ne-am fi ivit din acele timpuri preistorice ca o specie ignorantă şi, pentru un motiv necunoscut, am uitat tot ceea ce ni s-a întâmplat. Ar fi posibil ca acest fenomen să aibă legătură cu durata noastră scurtă de viaţă? O anomalie din cale afară de ciudată, raportat la mulţii ani pe care înaintaşii noştri par a-i fi trăit? Dacă aceasta este situaţia, de ce noi trăim în medie 70 de ani, în vreme ce personajele biblice şi altele dinaintea lor sunt prezentate ca şi cum ar fi trăit 900 de ani şi chiar mai mult? Răspunsurile pe care le vom descoperi în capitolele următoare se află bine documentate în enigmaticele tăbliţe de argilă.

Deocamdată, următoarea parte a călătoriei noastre în timp devine foarte interesantă, pentru că trebuie să ne folosim imaginaţia şi puterea de vizualizare. Asta este ceea ce vor cere de la noi majoritatea arheologilor, pe măsură ce

Sclavii zeilor 73

salturile dintre hominizii fosilizaţi devin foarte mari. În vreme ce evoluţioniştii se aşteaptă să credem povestea fantastică a evoluţiei umane, în acelaşi timp oamenii de ştiinţă ne vor spune că există între 20 şi 50 de paşi evoluţionari între fiecare gen şi specie identificate. Din păcate, nu avem nicio dovadă sau probă despre aceşti paşi intermediari de evoluţie. Asta înseamnă de fapt că ne confruntăm cu dilema absenţei multor legături şi nu doar cu absenţa „verigii lipsă”, aşa cum ne place să glumim adesea. Ştiu că fiecare dintre noi a identificat în vecinătatea sa un candidat potenţial pentru a fi „veriga lipsă” sau un candidat potenţial pentru Homo neanderthalen-sis, dar putem sta liniştiţi, pentru că ne-am înşelat. Dar, pe de altă parte, poate că nu ne-am înşelat!

Să ne întoarcem acum 3000 de ani. Aceasta este perioada în care, aparent, neandertalienii au dispărut de pe Pământ. Dezbaterea pe marginea neandertalienilor a început încă din 1857, atunci când a fost descoperit primul schelet, cu doar doi ani înainte ca Darwin să publice Originea speciilor. Se pare că Darwin a ignorat pur şi simplu aceastră descoperire, pentru că nu se potrivea modelului său de evoluţie. Au fost enunţate multe teorii despre această specie, cele mai multe înfăţişându-i pe neandertalieni ca pe nişte brute sălbatice, cu mult mai primitive decât oamenii. Această caracterizare este puţin arogantă şi probabil prematură, de vreme ce cunoaştem că neandertalienii aveau o greutate a creierului de 1 200— 1 750 ml, cu aproximativ 100 ml mai mare decât al omului modern. Dacă luăm în considerare că folosim un procent de 3% - 10% din creier, să ne gândim de ce ar fi fost în stare neandertalienii în ziua de azi.

În 1999, în Portugalia a fost dezgropat scheletul unui copil. Avea nişte caracteristici foarte ciudate care îl făceau să pară un hibrid între omul modern şi omul de Neandertal. Acest lucru i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să extragă mici fragmente de A D N din trei specimene diferite


de neandertalieni, care au arătat că nu erau înrudiţi apropiat cu nicio populaţie umană din prezent. Pe de altă parte, anatomia neandertaliană este esenţial umană, cu acelaşi număr de oase ca şi cel al oamenilor, care funcţionează în acelaşi fel. Totuşi, există diferenţe minore în ceea ce priveşte grosimea şi puterea. Pe baza unor studii serioase asupra dinţilor, se pare că neandertalienii aveau o durată de viaţă mai îndelungată decât a oamenilor moderni, lucru care le-ar fi putut afecta anatomia.

Motivul pentru care facem această călătorie, care se va termina înainte de a deveni plictisitoare, este pentru a ilustra complexitatea şi contradicţiile care au tulburat timp de secole acest domeniu al ştiinţei. Pornind de la acest nivel înalt de speculaţie şi nesiguranţă, unii pot respira liniştiţi, pentru că, deşi nu am un titlu doctoral în dreptul numelui meu, înţeleg domeniile pariurilor, speculaţiei şi deducţiei.

Un exemplu perfect de contradicţie antropologică se ascunde în spatele afirmaţiei unor evoluţionişti că neandertalienii nu erau capabili să vorbească aşa cum o facem noi. Ei nu puteau reproduce toate vocalele din cauza unui os plat, imobil care se afla la baza craniului, iar laringele se afla poziţionat mai sus decât la omul modern sau chiar decât la cimpanzei. O reconstrucţie computerizată a acestei părţi a anatomiei lor arată că acea cameră rezonatoare din interiorul gurii nu exista. Această descoperire susţinea teoria lor şi îi plasa pe neandertalieni într-o categorie complet diferită faţă de oameni. Dar o nouă reconstrucţie a aceleaşi părţi anatomice a arătat că este perfect umană. Ceea ce i-a adus pe neandertalieni chiar şi mai aproape de omul modern a fost descoperirea unui schelet neandertalian aproape complet în 1983, care conţinea primul os hioid neandertalian. Acesta este localizat în gât şi este esenţial în formarea sunetului în vorbire: nu poate fi deosebit de cel al oamenilor moderni.

Sclavii zeilor 75

Pentru a spori misterul asupra a ceea ce oamenii ne-andertalieni sunt de fapt, voi mai prezenta câteva descoperiri senzaţionale. În 1996, a fost descoperit într-o peşteră din Slovenia un fluier mic, realizat din os de urs de peştera. Avea patru găuri perfect aliniate de-a lungul osului, care avea o lungime de zece centimetri, o dovadă irefutabilă a „umanismului” neandertalienilor. Mai departe, ei au realizat unelte care să le permită construirea altor unelte mai complexe, îşi îngropau morţii, foloseau controlat focul, practicau ceremonii religioase, utilizau o sintaxă complexă în gramatica lor şi cântau la instrumente muzicale.

În unele morminte neandertaliene au fost îngropate unelte de piatră, oase de animale şi chiar şi flori alături de rămăşiţele celui decedat. Corpul nu era pur şi simplu aruncat într-o groapă în pământ, fără a fi în prealabil pregătit; era aranjat şi îngropat într-o postură neobişnuită. Aceasta implică o conştienţă a unei vieţi de după moarte, demonstrează existenţa unor forme rituale şi este un indiciu asupra legăturilor sociale puternice. Acest lucru este indicat şi de faptul că neandertalienii răniţi erau îngrijiţi. Aşadar? Erau neandertalienii oameni şi înrudiţi cu noi într-un anumit fel? Sau erau doar locuitori ai peşterilor, sălbatici şi primitivi care meritau să fie exterminaţi? Poate că o explicaţie a propriului umanism ar putea arunca o lumină asupra posibilelor răspunsuri pe parcursul acestei cărţi.

Acum, că ne-am confruntat cu o posibilă rudă umană care a trăit pe Pământ şi care l-a împărţit cu oamenii moderni timp de aproape 200 000 de ani, să mergem mai în spate şi să aruncăm o privire rapidă la felul în care s-au încadrat în acest scenariu ceilalţi strămoşi hominizi. Încă o dată, cele mai recente informaţii sunt sub o cercetare atentă şi cel mai probabil vor fi modificate ca urmare a noilor descoperiri din anii ce vor urma. Dar, la ani buni de la prima descoperire a unui Australophitecus afarensis, oamenii de ştiinţă încă


nu-l consideră ca pe un strămoş al oamenilor. În domeniile arheologiei şi antropologiei, la fel ca şi în celelalte domenii ale ştiinţei, dezacordurile sunt larg răspândite. Aşadar, informaţia de mai jos ar trebui receptată cu un anumit grad de nesiguranţă şi speculaţie.

În anul 2000, oamenii de ştiinţă au descoperit un hominid pe care l-au numit Orrorin tugenensis. A trăit acum aproximativ şase milioane de ani în Kenya şi prezintă dovezi clare că a mers în picioare. Aceasta este una dintre primele dovezi ale poziţiei bipede a rasei noastre şi unii îndrăznesc să spună că ar putea să fie una dintre verigile lipsă. Anumite trăsături, cum ar fi dinţii acestui Orrorin tugenensis, indică faptul că această specie ar putea fi şi mai apropiată de Homo sapiens decât multele specii de Australopithecus care i-au urmat. La fel ca molarii noştri, molarii lui Orrorin tugenensis erau mici, în comparaţie cu oricare dintre dinţii autralopite-cilor. Dinţii lor aveau un strat gros de smalţ, la fel cum au şi dinţii noştri.

Australopithecus afarensis a trăit de acum 4 milioane de ani până acum aproximativ 2,7 milioane de ani de-a lungul părţii de nord a Rift Valley, în estul Africii şi posibil chiar mai devreme. Pare să fi fost strămoşul tuturor hominizilor următori care s-au adaptat mulţumitor pentru mersul în picioare. Unele dintre oasele picioarelor erau uşor curbate şi arătau aşa cum te-ai aştepta să arate oasele unui strămoş al omului care se căţăra în copaci. Deşi trăia probabil în zonă de savană, Australopithecus afarensis era capabil să se caţăre în copaci atunci când era în pericol şi este posibil ca ei să fi dormit în copaci, la fel cum fac babuinii acolo unde nu există peşteri, în zonă pentru a se putea adăposti. Australophitecus afarensis este clasificat ca o maimuţă, nu ca un om: o maimuţă umanoidă, înrudită îndeaproape cu fiinţele umane, dar nu neapărat un strămoş al acestora.

Sclavii zeilor 77

Deci, poate că prietena mea Jena avea dreptate până la urmă. Atunci când maimuţele au coborât din copaci şi au început să meargă în două picioare, am devenit oameni; originea poziţiei bipede trebuie văzută ca un pas major în evoluţia omului. Mersul pe membrele inferioare în timp ce membrele superioare erau lăsate libere pentru alte activităţi reprezenta un mijloc de locomoţie neobişnuit pentru mamifere. Brusc, multe lucruri asociate fiinţelor umane au devenit posibile, cum ar fi atingerea fină cu mâinile sau transportarea mâncării înapoi în tabără. Asta nu înseamnă neapărat că acum patru milioane de ani umanoizii primitivi au evoluat spre mersul biped pentru ca să pună la punct o economie bazată pe împărţirea hranei. Acest tip de comportament a apărut abia câteva milioane de ani mai târziu, după dezvoltarea poziţiei bipede de mers.

Anstralopithecus africanus, care înseamnă „maimuţa sudică din Africa”, a reprezentat prima descoperire a unui umanoid timpuriu din Africa. Ei au trăit acum 2-3 milioane de ani şi probabil că măsurau între 120 şi 180 de centimetri, ceea ce înseamnă că mergeau în poziţie verticală. În 1924, Raymond Dart a descoperit craniul unui copil, bine conservat, copilul Taung, în Africa de Sud, şi a deschis drumul pentru speculaţii. Ar putea să fie acesta veriga lipsă? Pentru o vreme destul de îndelungată, s-a vehiculat această speculaţie până când a devenit evident că ideea unei verigi lipsă este mult mai complexă pentru ca să fie explicată printr-un simplu craniu. Această descoperire a atras o atenţie sporită asupra Africii, ca un posibil loc al originilor umane şi al dezvoltării timpurii a omenirii. Totuşi, Australophitecus africanus nu prezintă niciun indiciu că ar fi folosit unelte sau ar fi avut un loc de trai permanent. Dinţii uriaşi, craniile cu creste dorsale proeminente şi muşchi puternici la falci indică faptul că erau specializaţi în mâncatul plantelor dure. Trebuie să fi fost


vegetarieni, în vreme ce strămoşi noştri au evoluat ca omnivori, cu apetit pentru carne.

Următorul grup de hominizi a trăit acum 1-2,2 milioane de ani şi s-a numit Australopithecus robustus. Pare să fi fost o versiune mai robustă a lui Australopithecus africa-nus, care pare să-i fi supravieţuit rudei sale din sudul Africii. Numit şi Paranthropus robustus sau „semiomul robust”, au fost descoperite foarte puţine fosile ale acestor hominizi.

În acest moment, are loc contactul cu omenirea. Homo habilis este cea mai veche specie cunoscută din genul Homo: prima specie de om. A trăit acum 1,6-2,2 milioane de ani în estul Africii. Foarte puţine fosile au fost deshumate până în prezent, dar toate indică o orientare spre un creier mai mare. Creierul unui Homo habilis era cu 30% mai mare decât cel al unui Australopithecus africanus.

Următorul a fost Homo erectus care a trăit în intervalul cuprins între acum 400 000 de ani şi acum 2 milioane de ani. Să descopăr această informaţie a fost ca şi cum aş fi găsit Sfântul Graal. După cum vom vedea mai târziu, în această perioadă au început să apară modificările genetice. Aceste poveşti uluitoare vor fi analizate în detaliu. Homo erectus avea un creier mare, de aproximativ 900-1 200 ml. Acesta era cu aproximativ 50% mai mare decât cel al lui Homo habilis. Mărimea maximă a creierului unui Homo erectus se încadrează în tiparul mediu al oamenilor moderni; deşi creierul avea o configuraţie uşor diferită de cea a noastră, se dovedeşte, fără îndoială, a fi o verigă crucială a originilor lui Homo sapiens şi prima noastră rudă directă.

Următoarea afirmaţie este un soi de bâlbâială ştiinţifică, demonstrând nevoia noastră de a face declaraţii lipsite de conţinut, atunci când nu avem nimic de spus. „Trecerea de la Homo erectus la Homo sapiens, cea mai veche formă de viaţă a speciei noastre, a avut loc acum aproximativ 300 000-400 000 de ani.” Fă-ţi un bine şi roagă orice paleoantropolog să-ţi

Sclavii zeilor 79

explice exact cum a avut loc această tranziţie! Din nefericire, nu există o explicaţie clară pentru acest proces şi ei se bazează pe o serie imaginară de evenimente şi condiţii de mediu care ar fi grăbit procesul de evoluţie. Ceea ce lipseşte sunt acei mulţi paşi graduali de la o formă la alta. Pur şi simplu nu se poate susţine că cea din urmă femeie dintr-o specie s-a trezit într-o dimineaţă şi a dat naştere unei specii complet noi.

Impresionant şi important este faptul că au fost găsite unelte de lemn şi arme care au dovedit un stil de viată bazat pe vânătoare al lui Homo sapiens. S-au iscat multe discuţii pe marginea unui craniu vechi de 300 000 de ani, care a fost găsit în 1997 lângă Petralona, în nord-estul Greciei, de către dr. Aris Poulianos. El susţine că este cel mai complet craniu al unui Homo sapiens timpuriu şi crede că civilizaţia a existat pe Pământ încă de acum un milion de ani. El a descoperit o serie de unelte şi echipamente care indică faptul că aceşti oameni aveau abilitatea de a comunica prin vorbire. Sunt multe lucruri de analizat cu privire la această descoperire, aşa că pentru moment aş dori să mă întorc la ceea ce este documentat de către tăbliţele sumeriene.

Încă o dată vă rog să reţineţi aceste lucruri în memorie, pentru că ele vor fi folosite în continuare pentru a demonstra apariţia noastră ca o specie sclavă. Mai multe cranii cu o vechime de 130 000 de ani au fost găsite în sudul şi estul Africii, constituind încă o verigă în povestea creaţiei omului. Dar vom descoperi că această creaţie va fi urmată de 200 000 de ani de exploatare de către o specie mult mai evoluată care a apărut din senin pe această planetă. Restul capitolelor ne vor face treptat cunoştinţă cu aceşti părinţi ai rasei umane şi vor prezenta cititorilor paşii calculaţi care au fost făcuţi pentru crearea acestui „muncitor primitiv”, aşa cum l-au numit şi anii de sclavie care au urmat.

Oare de ce putem urmări sclavia şi obsesia după aur în toată istoria până la începuturile omenirii? Aici se


găseşte crudul adevăr despre motivele existenţei noastre, al ignoranţei şi al originilor noastre genetice. Toate aceste informaţii ne-au fost transmise prin intermediul tăbliţelor de argilă cu scriere cuneiformă. Aceste tăbliţe vor explica şi apucăturile noastre naturale, de ce arătăm în felul acesta şi de ce am fi putut experimenta asemenea paşi rapizi de evoluţie mentală în ultimele sute de ani. În adâncul genomului nostru, printre toate genele barbare şi brutale, există o tendinţă naturală pentru compasiune, iubire şi pace şi ea este codată, dar este dezactivată. Uneori răzbate din toată fremătarea; pe măsură ce genomul evoluează şi ne permite să evoluăm către un ADN complet refăcut, suntem cu un pas mai aproape de un genom perfect şi de o iluminare totală a planurilor fizic şi spiritual.

Sclavii zeilor 81

5 Genomul

Programul uman de software

Până să ajungem în anul 2000, doi termeni din vocabularul global au răspândit frică şi confuzie printre oamenii din întreaga lume: virusul mileniului şi clonare. Dar înţelegerea ulterioară a unui eveniment este o ştiinţă exactă, iar în înţelegerea ulterioară se pare că prima frică a fost probabil o conspiraţie la nivel global a industriei computerelor pentru a „curăţa” consumatorii ignoranţi de miliarde de dolari. Pragul dintre milenii a venit şi a trecut aproape fără nicio problemă, dar cuferele din sectorul IT s-au umplut cu sume inimaginabile de bani. Celălalt termen, folosit abuziv şi inadecvat de către media şi jurnaliştii fanfaroni, care încercau astfel să-şi impresioneze plăcut cititorii cu informaţiile lor despre această nouă ştiinţă, a fost ingineria genetică. A fost o alegere neinspirată, pentru că inevitabil a fost urmată de un alt cuvânt care a stârnit rumoare: clonarea. A fost trist, pentru că aceste două cuvinte au dat naştere imediat la imagini monstruoase în minţile populaţiei la nivel mondial, imaginea unor oameni de ştiinţă măcelari care taie şi spintecă genele umane, în vreme ce dau naştere unui număr nesfârşit de monştrii umanoizi şi altor creaturi de neimaginat care vor

suprapopula lumea. Oamenii îşi imaginau poveşti înfiorătoare despre clone de oameni-animal şi multe alte clone de specii amestecate. Se vorbea despre clonarea unor animale dispărute cum ar fi: mamutul, tigrul cu dinţii sabie şi chiar şi unii dinozauri. Acesta a fost un răspuns senzaţional tipic din partea mass-mediei într-o încercare de a atrage cititorii şi a creşte audienţele. Dacă ar fi abordat acest subiect cu responsabilitate, păstrând pe cât posibil realismul şi gradul ştiinţific al faptelor, nu ar fi primit un răspuns atât de puternic din partea consumatorilor, a căror percepţie despre ştiinţă şi progres este foarte mult influenţată de Hollywood.

Lipsa de înţelegere a acestui nou domeniu al ştiinţei a fost brusc pusă în lumina politicii globale şi a atras atenţia grupurilor religioase de pretutindeni. Într-o secundă, lumea avea un nou rău împotriva căruia să lupte. Dezbateri îndelungi asupra clonării şi ingineriei genetice au erupt peste tot în lume, dând naştere uneia dintre cele mai controversate chestiuni din noul mileniu. Adevărul este că ingineria genetică este cea mai incitantă etapă de dezvoltare din istoria omenirii. Pe măsură ce dezvoltăm această ştiinţă şi ne perfecţionăm abilităţile în domeniu, vom ajunge să ne confruntăm cu cea mai mare parte, dacă nu chiar cu toate bolile omeneşti, dar, cel mai important, vom ajunge să înţelegem imperfecţiunea genomului. Aceste informaţii ne vor ajuta să grăbim procesul nostru de evoluţie prin deblocarea genelor reziduale care, după toate probabilităţile, vor contribui la grăbirea evoluţiei noastre spirituale. Asta înseamnă nu numai că vom fi în stare să ne ocupăm de problemele şi disfuncţionalităţile fizice, ci şi de deficienţele de la nivel mental şi spiritual. Putem grăbi evoluţia spre o comunitate globală lipsită de violenţă care tinde spre armonia fizică şi spirituală absolută. Asta este ceea ce mă entuziasmează cel mai mult cu privire la această nouă ştiinţă a ingineriei genetice. Până să ne putem gândi la acest lucru, trebuie să scăpăm de unele mituri şi concepţii greşite


despre care l-ai auzit probabil vorbind şi pe mecanicul care îţi schimba uleiul de la maşină.

Pe scurt, ingineria genetică se ocupă de studiul geno-mului uman: lipirea, duplicarea, copierea, înlocuirea şi altă formă de manipulare care implică genele ADN-ului uman. Există un interes atât de mare legat de activitatea genelor şi de efectul pe care ele îl au asupra corpurilor noastre, încât rămâne foarte puţin timp pentru a visa la crearea de monştri. Părerea mea este că cea mai activă parte a ingineriei genetice este studiul genelor în domeniul medicinei şi pentru aplicaţii medicale. Până la urmă suntem conduşi de gena lăcomiei şi, într-o economie capitalistă globalizată, vindecarea genetică este domeniul în care se vor regăsi banii şi puterea în viitor. Acum se ştie că ingineria genetică va fi capabilă să trateze orice afecţiune umană imaginabilă. Urmează ca lumea să fie condusă de doi jucători mari: mass-media, care ne va învăţa ce trebuie să gândim, şi genetica, aceasta ne va permite să fim ceea ce dorim să fim. Dar mai întâi trebuie să înţelegem mai multe despre acest domeniu al ştiinţei, înainte să ne lansăm cu convingere în asemenea ipoteze.

Deci, ce sunt genele? Vorbim despre gene ca şi cum le-am vedea zilnic, ca şi cum toţi am avea o grămadă de gene undeva în corpul nostru şi putem întinde mâna să luăm câteva oricând avem nevoie. Până la un anumit punct este adevărat, pentru că fiecare celulă din corpul nostru (cu excepţia câtorva) deţin materialul nostru genetic în interiorul nucleului celular. Acestea se numesc celule eucariote şi pot fi puse şi în categoria celulelor de animale, acolo unde cromozomii se găsesc în nucleul celulelor, înconjuraţi de membrana nucleară. Celălalt tip de celule se numesc procariote, dar nu vom vorbi despre ele la acest nivel.

ADN-ul nostru execută unele dintre cele mai complexe activităţi pe care ni le putem închipui şi totuşi structura

Sclavii zeilor 85

moleculei de A D N este atât de simplă încât mintea noastră nu o poate concepe. Îmi dau seama cu îngrijorare că în majoritatea materialului - sursă pe care l-am folosit — ADN-ul a fost numit „cea mai complexă moleculă din corpul nostru”.

Nu sunt de acord cu asta. Simplitatea cu care este construită această moleculă este o altă indicaţie asupra miracolului vieţii şi suprema inteligenţă absolută a Dumnezeului creator sau a Fiinţei Supreme sau ce alt nume vreţi să-i daţi. Întotdeauna îmi imaginez ADN-ul ca pe o linie foarte lungă, formată din piese de Lego de trei culori diferite. Dacă vom considera că ADN-ul este o structură moleculară care conţine toate codurile şi informaţiile de care este nevoie pentru a construi, controla şi menţine viaţa unui organism, dăm din nou peste indiciul subtil că ar trebui să trăim veşnic, pentru că ADN-ul ar trebui să controleze şi să menţină viaţa unui organism. Toate programele şi codurile care ne controlează corpurile se află în această moleculă minusculă. Structura este atât de simplă încât ridică o altă întrebare. Ar putea în vreun fel ADN-ul să fie extins la o altă dimensiune pe care ne-o dorim? Dacă tot folosim doar 3% din el în prezent, această sugestie ar putea părea prematură, dar nu ştim care vor fi nevoile noastre viitoare. Aş sugera că, odată ce vom înţelege materialul nostru genetic şi vom descoperi misterul din spatele codului său, vom putea să modelăm viitoarele molecule de A D N după cum vom avea nevoie de ele. Pe de altă parte, acest lucru ar putea fi deja programat în interiorul moleculei, ca o parte a funcţiei sale de evoluţie. Într-un fel, este asemănător cu sistemul metric: tot ceea ce facem este să adăugăm un 0 şi să creăm o nouă unitate de măsură. Iată cât de simplu este. Dar să aruncăm o privire de ansamblu rapidă asupra genomului pentru a demonstra acest lucru. Pentru cei care au ca obiect principal de studiu ştiinţa moleculară, îi rog să săriţi peste această secţiune.


Fiecare celulă din corpul nostru are un nucleu. În acest nucleu se găseşte o moleculă dublu spiralată, în forma unei scări răsucite, care poartă numele de A D N : acid dezoxiri-bonucleic. Această scară este formată din 46 de cromozomi, împărţiţi în 23 de perechi. O parte a cromozomului provine de la mamă, cealaltă parte provine de la tată. Oamenii care se nasc cu sindromul Down au un cromozom în plus, în total 47 de cromozomi, ceea ce le determină aspectul fizic neobişnuit şi activitatea creierului. Fiecare parte a cromozomului răsucit în spirala ADN-ului este format din trei componente. Un zahăr cunoscut sub numele de dezoxiriboză, fosfaţi şi una dintre cele patru baze: adenină, timină, guanină şi citozină. Ele sunt reprezentate de literele A,T, G şi C. Acesta este motivul pentru care oamenii de ştiinţă devin exuberanţi atunci când găsesc urme de fosfat pe Marte, care ar putea indica existenţa unei forme de viată condusă de ADN. Zahărul si fosfatul se com-bină pentru ca să formeze marginile paralele ale ADN-ului şi bazele se combină fiecare din ambele părţi pentru a forma braţele scării. Dar bazele care formează braţele spiralei de A D N se pot combina doar într-o anumită înşiruire. A se combină cu T, iar G se combină cu C. Aceste două combinaţii specifice A-T şi G-C care conţin codurile vieţii şi ale tuturor celorlalte funcţii complexe sunt cele care ne menţin în viaţă. O scurtă întindere a acestui cromozom, cu o întindere unică de A, T, G şi C, poartă numele de genă. Datorită înşiruirii unice a bazelor, această genă este codată special pentru a controla o anumită funcţie a corpului. Această genă poate fi identificată şi amprentată tocmai datorită înşiruirii unice a componentelor sale. Această activitate poartă numele de trasarea hărţii genelor. Cel mai mare cromozom uman conţine în jur de 280 de milioane de baze perechi de A D N şi se estimează că întregul genom uman este format din aproximativ trei miliarde de astfel de perechi. Tot acest material genetic din celulele unui om poartă numele de genom.

Sclavii zeilor 87

Totuşi, genele formează numai o parte neînsemnată din întregul genom. Aceste descoperiri uimitoare formează doctrina centrală a argumentaţiei mele din această carte. În mod incredibil, genele noastre active reprezintă aproape 3% din totalul ADN-ului prezent în cromozomii noştri. De ce?

Între fiecare genă se găsesc porţiuni întinse de ADN care nu par să fie codate pentru nimic anume. De ce ar fi creată o astfel de moleculă complexă ca să fie funcţională doar în proporţie de 3%? Oamenii de ştiinţă îl numesc ADN-ul rezidual, pentru că încă nu au descoperit ce mesaj secret ascunde, dacă ascunde vreunul. Potrivit teoriei evoluţioniste această ipoteză nu are sens. Dacă genomul a evoluat de la o structură simplă la o structură complexă, aceste lungi secţiuni de ADN nu ar exista. Ar sta în picioare ipoteza că numai un mic număr de gene au evoluat în timp, doar ca să devină perimate, dar faptul că 97% din A D N pare să fie inactive lasă multe întrebări fără răspuns.

Unul dintre argumentele evidente pentru starea ge-nomului nostru supraextins este acela că a fost manipulat genetic sau blocat în primele zile ale existenţei noastre ca specie. Genomul nostru ar fi putut fi creat sau copiat după genomul existent al unei alte specii sau chiar blocat pentru a permite doar unei porţiuni din el să funcţioneze. Dacă avem posibilitatea de a face asta în ziua de azi, de ce nu ne-ar fi făcut acelaşi lucru acum multă vreme un grup de fiinţe la fel de avansate cum suntem noi în prezent? Dovezile străvechi din preistoria noastră susţin clar că s-a întâmplat acest lucru. Vom parcurge în capitolele următoare traducerile actualizate ale tăbliţelor de argilă care fac referire la acest lucru.

Când s-a luat hotărârea înşiruirii întregului genom uman, ADN-ul rezidual a fost inclus în proiect pentru eventualitatea că ar putea să aibă o însemnătate încă nedescoperită. Prevăd că o astfel de funcţionalitate va fi descoperită pe măsură ce evoluăm şi descoperim din ce în


ce mai mult. Rezultatul Proiectului Genomului Uman a fost acela că oamenii de ştiinţă au reuşit să înşiruiască şi să facă harta genomului uman. Al tuturor celor trei miliarde de pe-rechi-bază. Faptul surprinzător este acela că 99,9% din acest şir este la fel în fiecare om de pe Pământ.

Proiectul Genomului Uman a început în 1990, obiectivul său fiind acela de a trasa o hartă a întregului genom uman pentru ca să putem înţelege mai bine întreaga amprentă genetică a fiinţei umane. Pornind de la acesată hartă se puteau identifica apoi şirurile unice care indică genele şi funcţiile lor. Progresul înregistrat de proiect i-a convins pe cercetători că cele peste trei miliarde de perechi-bază ar putea fi aliniate în totalitate până în 2003, cu doi ani mai devreme decât termenul iniţial. Acest succes împreună cu sentimentul de grabă şi de recunoaştere a informaţiilor provenite din secvenţe de A D N au dus la o accelerare a procesului de studiu al genomului în 1999. Întregul circuit de laboratoare publice internaţionale s-a angajat să realizeze o primă variantă a raportului până în anul 2000, ca un pas intermediar al programului, urmând ca varianta finală să fie disponibilă în 2003.

Echipa internaţională făcea publice constant date noi, pe măsură ce acestea deveneau disponibile. Până la sfârşitul anului 1999, peste un miliard de baze erau făcute publice în raportul intermediar şi, surprinzător, bariera de două miliarde a fost depăşită în martie 2000. Primul raport intermediar complet a reprezentat un reper ştiinţific major pentru omenire. În iunie 2000, proiectul intermediar final oferea o imagine completă asupra genomului. A devenit încă de la început o sursă de informaţii extrem de utilă pentru biologii de pretutindeni. Dar varianta intermediară nu conţinea o înşiruire de o acurateţe perfectă — munca pentru definitivarea ei continuă şi probabil va mai continua multă vreme, pe măsură ce se vor descoperi secrete ascunse în această moleculă aparent simplă.

Sclavii zeilor 89

Aşa cum se întâmplă în toate ştiinţele şi descoperirile, întotdeauna suntem luaţi prin surprindere atunci când ne aşteptăm cel mai puţin. Genomurile multor forme diferite de viaţă au o trăsătură în plus: conţin lanţuri de A D N , numite exoni, fiecare dintre ei participând la codarea unei proteine şi introni, care sunt lanţuri de A D N necodificat. Relaţia dintre introni inactivi şi ADN-ul rezidual nu este încă înţeleasă. Genele sunt formate din introni şi exoni dispuşi alternativ, iar codurile programului genetic sunt conţinute de câţiva exoni împrăştiaţi mai degrabă decât într-un lanţ continuu de ADN. Cea mai mare parte a ADN-ului constă în lanţuri aparent nesfârşite de A D N rezidual. La oameni, 97% din A D N este format din gene necodificate, în vreme ce la creaturi simple, cum ar fi drosofilele, doar 17% din A D N conţine gene necodificate. Aceasta este o altă indicaţie posibilă a ciudatei manipulări care trebuie să fi avut loc la un moment dat în trecutul nostru îndepărtat şi se potriveşte perfect cu descoperirea celor 97% de A D N rezidual. Intronii necodificaţi nu par să aibă vreun sens în schema evoluţiei lucrurilor. Mai înseamnă că drojdia cu un procent de numai 4% de gene necodificate şi drosofila cu 17% de gene necodificate sunt mult mai evoluate decât oamenii, în ceea ce priveşte structura ADN-ului. La momentul scrierii acestei cărţi, încă nu a fost determinat cu exactitate procentul de gene necodificate la maimuţe.

Bacteriile nu au introni, şi biologii nu sunt siguri dacă primele forme de viaţă erau lipsite de introni, dar au evoluat mai târziu în ADN-ul nostru, odată cu dezvoltarea vieţii multicelulare. Este possibil să fie adevărat pentru organismele primitive, dar surprinzătorul cod genetic al oamenilor ridica multe întrebări fără răspuns. Cred că oamenii de ştiinţă ar trebui să-şi revadă teoriile şi să le modifice. Ar trebui să se familiarizeze cu scrierile sumeriene, care descriu cu acurateţe manipularea genetică din procesul creaţiei lui Adam. Această


informaţie îi va ajuta să umple câteva dintre golurile din marele puzzle ale originii omului.

Împărţirea genelor în introni şi exoni permite ca citirea mesajului codat într-o genă să poată fi citit în mai multe feluri. Procesul se numeşte lipire alternativă şi a permis oamenilor de ştiinţă să codeze până la cinci sute de mesaje diferite dintr-un singur şir mic de ADN. Lipirea alternativă este o descoperire recentă, iar biologii încă nu-i cunosc importanţa pentru viaţă. Ceea ce indică, alături de faptul că folosim doar 3% sau mai puţin din genomul nostru, că mai avem de muncă până când genomul nostru va deveni complet operaţional. Mai indică şi imensa complexitate a decodării câtorva gene.

Ridic din nou întrebarea principală. De ce vor fi în stare oamenii atunci când întregul potenţial al genomului va fi deblocat? Sau... de ce aptitudini a fost privată omenirea atunci când acest întreg potenţial a fost oprit la momentul creaţiei noastre?

De-abia am băgat de seamă această descoperire incredibilă, atunci când gena lăcomiei umane şi-a arătat chipul. In vreme ce oamenii se certau asupra eticii ingineriei genetice, a clonării şi a altor procese, care sunt conduse de cele mai multe ori de răbufniri emoţionale şi de foarte puţină înţelegere, giganţii farmaceutici lacomi încearcau să pretindă şi să patenteze unele dintre genele nou-descoperite. Ei prevăd deja viitorul şi faptul că, dacă vor putea deţine drepturile asupra unora dintre genele noastre, vor controla toate procedurile medicale viitoare, legate de aceste gene. Nu trebuie să fii om de ştiinţă ca să înţelegi ce înseamnă asta. Dacă aţi crezut vreodată în conspiraţia privind crearea unei rase de supraoameni, ţineţi-vă bine. Acesta ar putea fi doar începutul. Odată ce controlul terapiei genelor ajunge în mâinile celor bogaţi, acest gen de fantezie SF va deveni o realitate imediată. De asta trebuie să ne păzim. Trebuie să încetăm să ne îngrijorăm despre clonare şi despre monştri, şi despre copiii fără părinţi

Sclavii zeilor 91

şi să ne îngrijorăm mai degrabă de controlul exclusiv al ge-nomului uman, exercitat de o mână de giganţi ai industriei medicale. Pe măsură ce informaţiile şi cercetarea se dezvoltă, banii vor putea să cumpere totul: înălţime, păr, culoarea ochilor, muşchi tonifiaţi, trăsături sexi, sănătate şi, în cele din urmă, viaţa eternă. Totuşi, cred că gena vieţii eterne va fi ultima pe care o vom descoperi.

Se pare că există totuşi un anumit grad de corectitudine şi de judecată sănătoasă în cercurile juridice de la nivelul global. Se pare că unele cereri de patentare ale unora dintre aceşti giganţi au fost respinse, pentru că genele sunt privite ca fiind proprietatea intelectuală a tuturor oamenilor şi nu pot fi deţinute exclusiv de o persoană sau un grup de persoane. S-a sugerat posibilitatea companiilor de a-şi putea proteja noile proceduri sau tratamente medicale descoperite, ceea ce va avea ca rezultat tratamente prin intermediul manipulării genetice. Astfel aceste descoperiri vor fi protejate împotriva exploatării pentru o perioadă de 15-20 de ani până se vor recupera costurile legate de cercetare şi dezvoltare. În acest fel, toţii oamenii pot beneficia de progres fără nicio discriminare socioeconomică.

În ultimii douăzeci de ani, au fost anunţate primele descoperiri legate de genele asociate cu bolile ereditare. Ca exemple pot fi enumerate fibroza chistică, hemofilia (formele A şi B), distrofia musculară şi maladia lui Huntington. Fiecare dintre acestea reprezintă un exemplu de boală moştenită, provocată de o genă defectă. Mai recent, s-a de-coperit că genele sunt responsabile de boli şi mai complexe, cum ar fi cancerul de colon sau cancerul mamar. Acestea sunt două exemple dintre multele boli în care alţi factori, prezenţi atât în gene, cât şi în mediul de viaţă, provoacă începutul bolii. Boli complexe cum ar fi cancerul, bolile de inimă, diabetul şi multe disfuncţionalităţi psihiatrice implică mai multe gene, spre deosebire de alte boli mai simple, care sunt provocate


de gene individuale. De departe, cele mai întâlnite boli care afectează sănătatea omului sunt cele provocate de asociaţiile de gene. Până de curând, complexitatea lor evidentă a limitat progresele noastre în ceea ce priveşte înţelegerea acestor boli. Accesul la şirul genomului uman împreună cu o catalogare completă a tuturor genelor au deschis calea către abordarea acestor probleme, către înţelegerea biologiei ascunse a fiecărei boli şi grăbirea dezvoltării unor tratamente mai eficace.

Descifrarea genomului uman este doar primul pas. Acum ştim că o simplă genă poate produce mai mult decât o singură proteină şi că în fiecare tip de celulă din corpul nostru se găseşte un set diferit de proteine. Marea provocare pe care o au de înfruntat oamenii de ştiinţă este aceea de a realiza harta preoteomilor31. Această hartă va dezvălui care genă produce o anumită proteină şi ce combinaţie de proteine se găseşte în fiecare celulă. Acest proces este mai complicat decât cel al cartografierii genomului şi, cel mai probabil, va lua mai mult de zece ani. Dar va contribui la modificarea percepţiei noastre asupra felului în care genele construiesc oamenii.

Începând cu 1999, am identificat un număr imens de gene şi activitatea pe care acestea o desfăşoară. Viteza noilor decoperiri din genetică este uluitoare. Să aruncăm o privire rapidă pe lista scurtă de gene care au fost identificate şi legate de o activitate anume. Ne va ajuta să ne facem o idee despre funcţiile importante din corpul nostru, pe care vom putea să le manipulăm pe măsura trecerii timpului. Multe dintre aceste gene au fost identificate şi la plante, şi animale. Pe cât de ciudat ar părea, importanţa lor pentru dezvoltarea oamenilor poate fi adesea crucială. De exemplu, identificarea genelor care fac plantele şi insectele să fie rezistente la

31 Preoteomul reprezintă setul de proteine conţinut de genom, celulă şi ţesut la un anumit moment, (n.t.)

Sclavii zeilor 93

radiaţii şi multe alte caracteristici care vor fi necesare pentru supravieţuirea omului.

Au fost identificate gene în următoarele secţiuni de activitate:

astm, cancer - inclusiv cel de sân, de plămâni, de colon şi de piele, boala Alzheimer, auz, fertilitate masculină, rezistenţa la radiaţii - 107 gene, Parkinson, genele eredităţii umane, grăsime şi obezitate, ciclul somn-veghe, rezistenţa plantelor la razele ultraviolete, căderea părului, durere, vedere, dezvoltarea embrionică, enfizem, azoospermia, bolile neurodegenerative, psoriazis, stoparea tumorilor, epilepsie, diabet juvenil, celulele care controlează îmbătrânirea - 150 de gene, dizabilităţile de învăţare, depresia bipolară, atacurile de cord şi bolile coronariene - peste 200 de gene, descoperite de compania finlandeză Jurilab.

Acest exemplu este doar o picătură dintr-un ocean. Mii de alte gene au fost identificate şi, până la lansarea acestei cărţi, vor mai fi descoperite şi mai multe. Se întâmplă atât de multe în acest domeniu al ştiinţei, încât nu pot rezista să nu mai subliniez alte câteva exemple:

• Oamenii de ştiinţă lucrează la un nou vaccin pentru ADN, care i-ar putea proteja pe oameni împotriva unei mari varietăţi de boli, de la muşcături de şerpi la SIDA, prin controlarea directă a producţiei de anticorpi.

• Biotehnicienii din Massachusetts iau gene care stimulează creşterea animalelor şi le injectează în scoici pentru a grăbi procesul de maturizare şi de producere mai rapidă a perlelor. Primele scoici care au fost tratate astfel au crescut de 2,5 ori mai repede decât scoicile obişnuite şi au avut nevoie de mai puţin timp pentru a produce perle mai mari. Este clar ce impact va avea această descoperire asupra valorii perlelor.


• Într-un studiu asupra gemenilor identici şi nonidentici, o echipă de medici din Londra a demonstrat că acneea are cauze genetice în 80% dintre cazuri. Factorii de mediu, cum ar fi alimentaţia incorectă sau produsele de înfrumuseţare grase, au o importanţă nesemnificativă. Echipa de medici este aproape de identificarea acelor gene care controlează activitatea acneică, ceea ce va conduce la un tratament mai eficient şi mai ieftin împotriva acneei.

• Germanul Hans-Heinrich Kaatz şi colegii săi de la Universitatea din Jena, au efectuat un experiment care demonstrează că genele introduse în plantele modificate genetic trec de la o specie la alta în salturi, prin intermediul bacteriilor, ajungând în stomacul animalelor care mănâncă acele plante. Ar putea aceste salturi să fi jucat un rol în grăbirea evoluţiei, de la virus la gazdă prin alterarea structurii genetice a gazdei? Această teorie este prezentată foarte argumentat în cartea lui Fred Hoyle, Our Place in the Cosmos, şi vom discuta despre ea în detaliu în capitolul 6.

• Cercetătorii din Cincinnati descoperă felul în care micile schimbări de la nivelul genei pot influenţa tendinţa unei persoane de a abuza de narcotice şi pot face diferenţa între o persoană predispusă la un abuz de heroină şi una care nu este. În viitor, descoperirile de acest fel vor uşura reperarea şi prevenirea dependenţelor. Cercetătorii au confirmat această descoperire şi au găsit câteva variante noi de gene, dintre care una pare să asigure protecţia împotriva dependenţei de droguri.

• Un grup de gene numit noveigenes suferă o modificare atunci când o persoană începe să dezvolte cancerul de prostată. Acest lucru poate fi folosit ca un sistem de alarmă timpuriu. Tot ce trebuie făcut acum este să-şi

Sclavii zeilor 95

dea seama ce poate face cu această genă şi să găsească o modalitate de reversibilitate a procesului.

• S-a descoperit că mutaţiile care au loc în gena FOXP2, în cromozomul 7, cauzează o anumită deteriorare a vorbirii. Se pare că aceste gene sunt necesare în dezvoltarea corectă a vorbirii şi a limbajului omenesc.

• Genele 17 CREB joacă un rol vital în mecanismul me-moriei şi al învăţării. Dacă una dintre ele nu funcţionează, memoria pe termen lung nu poate funcţiona. Ele pornesc în timp real atunci când creierul înregistrează o informaţie nouă. Ceea ce înseamnă de fapt că procesul de învăţare porneşte aceste gene. Este un argument important pentru evoluţia genelor şi a ADN-ului, fiind o dovadă clară a felului în care natura lucrează împreună cu educaţia. Acesta este genul de interacţiune dintre stimul şi răspuns care, în anumite condiţii, ar putea debloca intronii şi genele reziduale, având ca rezultat evoluţia şi activarea genomului.

• Vasopresina şi oxitocina sunt hormoni care stimulează comportamentul relaţional. Gena receptoare pentru vasopresină se găseşte în cromozomul 12 la oameni şi este controlată de un promotor a cărui lungime variază de la o specie la alta. La rozătoare pare să joace un rol în formarea perechilor monogame, ceea ce înseamnă îndrăgostire, în termeni umani. Şi la oameni au fost identificaţi promotori cu lungimi diferite. Probabil acesta este motivul pentru care unii oameni nu pot păstra o relaţie. Şi mai poate înseamna că probabilitatea de divorţ poate fi moştenită la fel ca şi posibilitatea unei căsătorii îndelungate şi fericite.

Acum iată câteva dovezi noi despre acea iluzorie genă violentă despre care am mai vorbit. Cercetările efectuate la Institutul de Psihiatrie din Londra oferă indicii fascinante despre felul în care comportamentul


antisocial poate fi afectat de interacţiunea dintre gene şi mediul de viaţă. Un grup de neo-zeelandezi a fost supus examinării pentru a evidenţia că o copilărie plină de abuzuri poate duce la formarea unui comportament antisocial: s-a descoperit că este adevărat, dar că se manifestă cu predilecţie la oameni cu un anume genotip. Oamenii care au fost maltrataţi când erau copii şi care aveau gene cu „răspuns redus” la monoaminooxidanţii de tip A din cromozomul X erau mai predispuşi la a avea probleme cu legea. La un test de personalitate a fost evidenţiat caracterul lor violent şi comportamentul antisocial. Cei cu gene „active” au fost în general rezistenţi la efectele relelor tratamente pe care le-au primit în copilărie. Diferenţa dintre genele „active” şi cele „cu răspuns redus” constă tot în lungimea promotorilor. Promotorii cu lungime scurtă şi medie au o activitate redusă, promotorii intermediari au o activitate intensă.

• O genă numită p53 protejează corpul împotriva bolilor şi a degradării, dar tot p53 indică şi probabilitatea de a face cancer şi cât de repede îmbătrâneşti. Este cea mai importantă moleculă implicată în formarea cancerului. În dezvoltarea tuturor tumorilor sunt implicate defectele genei sau alte activităţi pe care aceasta le controlează. După 25 de ani de cercetări, începem să înţelegem în sfârşit cum funcţionează p53 şi cum cauzează sau previne cancerul.

Cercetătorii de la Institutul Medical Howard Hughes au identificat un număr mare de gene noi care controlează formarea unor cili mici, ca un fir de păr, care acoperă suprafaţa multor organe la o largă varietate de creaturi. Cilii sunt prezenţi într-un număr foarte mare şi în corpul omenesc, inclusiv în creier, nas, urechi, ochi, plămâni, rinichi şi spermă. Aceste gene

Sclavii zeilor 97

sunt importante, pentru că aceşti cili sunt extrem de importanţi pentru transport şi ca structuri senzoriale, indiferent de locul în care se găsesc.

Am prezentat aceste exemple pentru a demonstra unde s-a ajuns în domeniul geneticii în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Lucruri care atunci păreau foarte bine ascunse astăzi sunt ceva obişnuit. Am împins limitele cunoaşterii foarte departe şi am făcut posibil ceea ce ne-am imaginat. Dar, pe măsură ce învăţăm, ne dăm seama cât de puţine cunoaştem. Este ca şi cum fiecare pagină nouă este o introducere a unei cărţi întregi. Trebuie să ne reamintim că până şi unele dintre adevărurile nou-descoperite se vor dovedi false odată cu trecerea timpului. Dar nevoia de descoperire şi de explorare este bine închistată în genomul nostru şi numai dispariţia noastră ar putea-o opri. Aşa că, în vreme ce sărbătorim noile descoperiri ştiinţifice şi importanţa lor pentru specia noastră, ar trebui să sărbătorim şi dezgroparea vechilor adevăruri din preistorie. Indiciile şi informaţiile au fost lăsate în urmă de înaintaşii noştri, cu speranţa că vom putea construi pe baza lor fără să fie nevoie să muncim din greu pentru ca să le recâştigăm. Suntem o specie fragilă, aflată pe buza prăpastiei, balansând între o evoluţie rapidă către comuniunea universală a fiinţelor şi distrugerea şi dispariţia nu numai a omenirii, ci şi a întregii planete. Drumul care ni se deschide este destul de clar, dar trebuie să găsim o soluţie rapidă împotriva propagandei de milenii, a opresiunii religioase, a dogmei şi a fricii care au fost atât de adânc înrădăcinate în omenire, încât va fi nevoie de un miracol din partea adevăratului Dumnezeu pentru a-i elibera pe cei prinşi.

Din 1977, atunci când a fost descoperită secţionarea genelor, s-au scris multe lucruri referitoare la scopul existenţei intronilor şi a ADN-ului rezidual. Au existat numeroase teorii care au încercat să explice acest fenomen


genetic uluitor, printre care se numără: relevanţa relaţiei dintre introni şi exoni, diferitele mecanisme de selecţie, reproducerea genelor selecţionate, genele adaptative, cu un avantaj „fizic”, selecţia constructivă şi avantajul constructiv, controversa natură-nutriţie, pleiotropia scăzută şi pleiotropia ridicată, relaţia genotip-fenotip, evoluţia proteinelor, efectul primelor protogene, regiunile critice şi noncritice, ADN-ul egoist, întrecerea dintre secţiunile de ADN, evoluţia noilor gene şi adăugarea lor la genom, genele folositoare, amestecarea exonilor, modularitatea joasă şi înaltă, genele contractate şi efectele lor, competiţia dintre exoni, inserţia aleatorie a in-tronilor şi multe alte teorii mai simple sau mai complicate. O nebunie, nu-i aşa?

Ceea ce mă surprinde este faptul că toate aceste teorii au abordat subiectul pornind de la perspectiva că intronii şi ADN-ul rezidual ocupau locul inutil în genom, unica lor funcţie posibilă fiind aceea a relevanţei poziţiei ocupate. Ei pot juca un rol într-o diviziune de A D N , dar, pentru că toţi intronii sunt descărcaţi de către mARN (mesagerul Acid ri-bonucleic) înainte de a duplica fâşia de A D N secţionat, ei sunt percepuţi ca o pierdere inutilă de spaţiu şi un produs secundar care se întâmplă să fie prezent în genomul nostru. Dar, atâta vreme cât 99,9% din ADN este identic la toţi oamenii, de ce mai este prezent în ADN-ul nostru acest spaţiu inutil şi cum de ADN-ul a evoluat în această formă, de vreme ce evoluţia favorizează genele dominante? Oamenii de ştiinţă ar trebui să scape de propriile dogme legate de cunoştinţele provenite din descoperirile arheologice şi să acorde o atenţie mai mare ipotezei că este posibil să fi fost creaţi acum 200 000 de ani, ca o imagine a creatorului nostru. Construcţia ADN-ului nostru are mult de-a face cu această ipoteză.

Nu ar trebui să fie un conflict între evoluţie şi creaţie, dar cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt atât de orbiţi de doctrina evoluţionistă, încât refuză cu încăpăţânare să ia în

Sclavii zeilor 99

serios noile traduceri sumeriene referitoare la crearea lui Adam. Dacă ne-am putea apleca asupra acestei aşa-zise poveşti incredibile din trecutul nostru îndepărtat, s-ar putea să facem nişte legături care în prezent ne lipsesc. Cu toţii avem acelaşi genom, cu acelaşi spaţiu ocupat inutil în el şi, potrivit lui Adam cromozomial şi al Evei mitocondriale, îl avem chiar de la momentul creării noastre. Să nu uităm cuvintele importante, după care mulţi dintre noi trăiesc, că am fost făcuţi „după chipul creatorului nostru”. Dacă ne în-credem în asta, trebuie să însemne că o parte importantă a anatomiei şi comportamentului nostru au fost moştenite de la creatorul nostru. Acestea sunt indicii clare, care m-au dus către singura concluzie logică. Genomului i-a fost dat să aibă lungimea pe care o are, aceeaşi lungime cu cea a creatorului, a donatorului nostru genetic. Totuşi, genele au fost modificate, cele mai multe dintre ele înlăturate sau oprite (97%), lăsând în urmă o creatură servilă, lipsită de inteligenţă şi primitivă. Însă multe dintre genele indezirabile ale creatorului au rămas în nou-creatul A D N .

În această situaţie trebuie să ne întrebăm: Cine au fost creatorii noştri? Cât de evoluaţi erau? Cât de intelegenţi erau cu adevărat? Cât de mult foloseau din propriul genom în comparaţie cu noi? Potrivit teoriei mele, dacă aveau un genom perfect complet, nu se comportau ca atare. Cu siguranţă că au creat o dezordine pe această planetă, lăsându-şi progeniturile să supravieţuiască şi să se apere singure în această grădiniţă din comunitatea universală a fiinţelor. La fel ne vom comporta şi noi atunci când vom începe să colonizăm planeta Marte?


Panspermia

M-am întrebat adesea de ce atât de multe descrieri ale extratereştrilor au atât de multe elemente în comun cu oamenii. Toţi aceia care susţin că au fost răpiţi sau aceia care au fost contactaţi de extratereştri îi descriu într-un mod similar. Partea ciudată este că aceşti extratereştri par să aibă trăsături similare cu cele ale oamenilor şi nu seamănă cu nişte insecte monstruoase venite din spaţiu. Lucrurile stau aşa din cauză că oamenii care pretind că i-au văzut au halucinaţii sau îşi proiectează propria imagine în ei? Sau ar putea fi influenţa mass-mediei şi a filmelor care ne-au prezentat extratereştrii într-o formă umanoidă? Sau, mai degrabă, poate să existe o explicaţie logică sau chiar ştiinţifică pentru acest fenomen curios?

De când am aflat că Pământul nu este centrul universului şi că este posibil ca universul să fie infinit, ne putem deschide mintea către noi posibilităţi. Dar, la fel ca multe dinte lucrurile pe care le-am descoperit pe Pământ în ultimele două secole, am aflat şi că ele au fost deja descoperite de către înaintaşii noştri. Această afirmaţie este adevărată în special în ceea ce priveşte astronomia. În vechime, mesopotamienii, egiptenii, grecii, chinezii şi toate populaţiile americane deţineau o cunoaştere mai avansată a cosmosului

6

decât avem noi în prezent. Ştiau lucruri despre planete şi despre sistemul nostru solar pe care noi, în lumea occidentală, le-am redescoperit abia în ultima parte a secolului al XX-lea.

Un astfel de fenomen cosmic, reintrodus în cosmologia modernă în anii 70 ai secolului trecut, este conceptul grec de panspermie. Acest cuvânt poate fi tradus prin sintagma „seminţe de pretutindeni” şi primul om care l-a folosit a fost filosoful grec Anaxagoras, născut aproximativ în anul 500 î.Hr în Clazomena, un oraş din Asia Mică. El provenea dintr-o familie de nobili, dar a dorit să se dedice întru totul ştiinţei, renunţând la proprietăţile şi la rudele sale şi relocându-se la Atena, unde a trăit într-o relaţie strânsă cu Pericle. Cu puţin timp înainte de începutul Războiului Peloponesian a fost acuzat de lipsă de pietate, ceea ce însemna „nerecunoaşterea zeilor recunoscuţi de către stat”. Anaxagoras nu a avut numai onoarea de a oferi filosofiei o casă la Atena, unde a înflorit vreme de o mie de ani, ci a fost şi primul filosof care a introdus principiul spiritualităţii, cel care dă materiei viaţă şi formă. Anaxagoras şi-a expus doctrina într-o lucrare intitulată Despre natură, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Anaxagoras a postulat ideea că elementele independente, care coexistă în spaţiu şi în aer, creează viaţa. El le-a numit seminţe. Sunt ultimele elemente ale combinaţiei şi sunt indivizibile, infinite şi diferite în ceea ce priveşte forma, culoarea şi gustul. Comentatorii ulteriori vor vorbi despre ele numindu-le „omoiomereia”, un termen aparţinându-i lui Anaxagora şi care înseamnă „particule de acelaşi fel unul cu altul şi cu întregul pe care îl formează”.

Este fascinant felul în care zeii străvechi par să-şi fi făcut apariţia în locuri ciudate şi în vremuri ciudate. Iată-ne aici, încercând să desluşim originile unui subiect complet diferit şi iată cum aflăm că viaţa protagonistului nostru, Anaxagora, a fost influenţată de zei, pentru că el i-a negat pe zeii care erau recunoscuţi de către stat. Este foarte clar

102 şş Michael Tellinger

faptul că aceşti zei antici aveau o puternică înrâurire asupra autorităţilor greceşti. Faptul că un filosof a fost întemniţat pentru că nu s-a supus zeilor trebuie să fi avut o puternică influenţă asupra regilor antici. Şi, aşa cum vom afla, controlul lor a fost absolut.

Atunci când conceptul de panspermie a fost reintrodus de o mână de oameni de ştiinţă serioşi, a fost întâmpinat cu multe critici şi cu sentimentul de ridicol pe care l-au experimentat cei mai mulţi vizionari de-a lungul istoriei omenirii. Într-un anumit fel, Aristotel a nimerit-o acum 2 400 de ani cu teoria sa privind „generaţia spontană”, care a devenit filosofia preferată până de curând. A fost folosită abuziv şi greşit de creaţioniştii din toate timpurile, pentru a susţine convingerile lor religioase înguste, care portretizează un tablou romantic al lui Adam şi al Evei în Grădina Raiului.

Dar, în 1864, Louis Pasteur a şocat lumea ştiinţifică cu experimentul său revoluţionar, care respingea conceptul generaţiei spontane. Această descoperire a avut o consecinţă practică în medicină, dovedind că microbii sunt principala cauză şi principalii purtători de boli. Prin intermediul unui experiment simplu, utilizând un balon sterilizat, el a demonstrat că o cultură poate creşte numai dacă microbii intră şi că aerul gol nu poate iniţia creşterea microorganismelor. Aşa cum a scris Pasteur: „Nu există circumstanţe cunoscute în care să poată fi confirmat că fiinţe microscopice au apărut fără ajutorul microbilor, fără părinţi similari acestora”. El a demonstrat cu claritate că viaţa provine doar din viaţă. Dacă acest principiu a fost acceptat ca teorie fundamentală a originilor vieţii atunci, astăzi putem fi încă nesiguri de felul în care viaţa a început pe Pământ, dar măcar putem aborda această chestiune în mod diferit. Vom presupune că viaţa a fost însămânţată aici într-un anumit fel şi vom investiga posibilele mecanisme pentru această însămânţare. Este posibil ca bacteriile şi alte organisme microscopice să fi venit

Sclavii zeilor 103

pe Pământ din spaţiu? Pot ele supravieţui condiţiilor aspre, radiaţiilor şi temperaturilor extreme pentru perioade lungi de timp? Poate pentru milioane de ani?

De când Pasteur a făcut această descoperire, mulţi oameni de ştiinţă au confirmat-o prin spusele şi experimentele lor. Dar adevărata schimbare a venit în 1970, atunci când astronomii britanici Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe au reaprins interesul internaţional pentru panspermie. Deşi afirmaţiile lor nu au fost luate în seamă de majoritatea lumii ştiinţifice ca fiind o filosofie depăşită, dovada lor experimentală nu a putut fi ignorată. Pe măsura trecerii timpului, interesul pentru aceste teorii reînnoite a atras interesul a tot mai mulţi oameni de ştiinţă, iar dovezile prezentate au fost copleşitoare. Brusc, panspermia a dobândit un nume nou, mai potrivit, şi anume teoria descendenţei cosmice. Dar pentru a dovedi această teorie era nevoie de dovezi solide. Până la urmă, toţi oamenii de ştiinţă spun că lucrează cu probe, nu-i aşa? Aceasta este diferenţa fundamentală dintre ei şi teologi, nu-i aşa? Mi se pare că, pe măsură ce timpul trece, teoriile ştiinţifice se bazează tot mai mult pe probabilităţi şi pe speculaţii, mai mult decât pe dovezi. Chiar şi în faţa unei dovezi irefutabile, persistă întotdeauna posibilitatea strecurării unui element de eroare. Aceasta este ştiinţa: întotdeauna a fost aşa şi probabil că va fi întotdeauna, cel puţin până când vom obţine o stare perfectă a genomului, ceea ce sperăm că ne va ridica la nivelul la care nu vom mai fi interesaţi de planul fizic şi vom fi puşi în legătură cu planul spiritual. Aşa că, pentru a pune la îndoială posibilitatea ca viaţa să fi ajuns pe Pământ din spaţiu necesită existenţa unei dovezi a vieţii în spaţiu... şi dacă există, cum a ajuns pe Pământ... şi odată ajunsă pe Pământ ce rol posibil ar putea juca în crearea vieţii, evoluţiei şi accelerării evoluţiei? Asta este ceea ce au dovedit Hoyle şi Wickramasinghe la începutul anilor '70. Prin analiza spectroscopică a luminii stelelor îndepărtate, ei


au arătat că există dovada vieţii în praful interstelar. Acest praf există prin spaţiu, fiind de fapt resturi de materie rezultate în urma creării sistemelor solare şi conţine organisme microscopice cum sunt bacteriile. În acest praf este posibil să existe viruşi şi alte materiale organice. Acestea au ajuns acolo ca urmare a coliziunii unor corpuri cosmice, cum ar fi planete sau chiar supernove, şi ele apar atunci când o stea explodează şi îşi împrăştie conţinutul pe distanţe mari din spaţiu. Prin definiţie, aceasta înseamnă cu adevărat că astfel de coliziuni cosmice au avut loc timp de miliarde de ani. Ca o informaţie suplimentară, spaţiul se măreşte cu viteza luminii, dând naştere unui număr inimaginabil de stele şi planete şi mai multă materie care poate să intre în coliziune în spaţiu, împrăştiind şi mai multe microorganisme vii prin spaţiu, în fiecare milisecundă din timpul de pe Pământ. Acum, că deţinem dovada, următorul pas este acela de a convinge lumea că astfel de forme de viaţă ar fi putut ajunge pe planeta noastră sau pe orice altă planetă. Evident că aceste organisme vor supravieţui şi înflori numai pe planete care au condiţii favorabile pentru creşterea lor. Deci, cum a ajuns acest praf încărcat cu viaţă pe planeta noastră şi pe alte planete?

Vom discuta despre prezenţa asteroizilor şi cometelor în spaţiul cosmic. Cometele sunt probabil cele mai fascinante obiecte din Univers. Spun Univers, pentru că, dacă ele există în sistemul nostru solar, cel mai probabil există şi în celelalte. Cu cât studiem mai mult cometele cu atât suntem luaţi mai mult prin surprindere; fiecare an aduce noi informaţii uimitoare. Cele mai recente informaţii susţin că greutatea cometelor prezente în sistemul nostru solar depăşeşte greutatea însumată a planetelor. Dacă acest lucru este adevărat şi multe dintre dovezile privind abilitatea lor de a distribui organismele vii prin spaţiu sunt adevărate, atunci cometele devin principalii distribuitori ai vieţii în univers.

Sclavii zeilor 105

Se crede despre comete că sunt resturi de materie provenite de la crearea sistemului solar şi au fost descrise ca nişte giganţi bulgări de zăpadă murdară, aflaţi pe un fel de orbită în jurul soarelui. Aceste orbite sunt neregulate şi pot varia de la câţiva ani la multe mii de ani. Asteroizii, pe de altă parte, sunt consideraţi ca fiind resturi de planete sau de luni, rezultate în urma unor ciocniri. Se discută în continuare despre diferenţa dintre cele două. Este posibil ca asteroizii să fie doar rămăşiţe ale unor comete vechi, din care au ars gheaţa şi praful şi s-au evaporat după mii de ani de călătorie prin spaţiu - fie din cauza apropierii prea mari de soare sau de alte corpuri mari care iradiază căldură, fie chiar din cauza radiaţiilor constante ale unor stele îndepărtate sau ale vânturilor solare.

Pe măsură ce zboară prin spaţiu, cometele şi asteroizii adună viaţă bacterială din praful interstelar, care se scufundă în gheaţă şi piatră. Gheaţa din comete acoperă şi protejează organismele microscopice de-a lungul călătoriei lor prin spaţiu. Cometa devine mijlocul de transport al organismelor vii şi pot călători împreună pe o durată egală cu vechimea omului pe Pământ. Cele mai noi descoperiri arată că viaţa microscopică poate supravieţui pe termen nelimitat în anumite condiţii. Aceasta înseamnă că odată ce praful stelar este încorporat în cometă, el poate supravieţui atâta timp cât este necesar pentru a fi depus pe o planetă ospitalieră.

Coada cometei este foarte spectaculoasă şi se poate întinde pe milioane de kilometri. Este formată din gaze şi praf desprins din coma (nucleul cometei) şi va conţine foarte multe particule microscopice vii. Mii dacă nu milioane de comete au ajuns în apropierea Pământului, lăsând în urmă din coada lor miliarde de mile de resturi spaţiale vii. Aceste comete traversează drumul multor planete, lăsând în urmă resturi vii care aşteaptă să atace un alt corp cosmic. Atunci când cometele se găsesc aproape de soare, activitatea lor


sporeşte şi ele lasă în urmă mai mult de un milion de tone de gaz şi de praf viu în fiecare zi. Pe măsură ce planetele se învârt în jurul Soarelui, vor trece inevitabil prin aceste resturi vii, care rămân prinse în câmpul gravitaţional al planetei.

Dar cât de multe astfel de comete pot exista? Este posibil ca milioane de astfel de comete să fi trecut pe lângă soare şi vântul solar să nu le fi împrăştiat praful peste tot în spaţiu? Acum intervine din nou minunata natură umană, pentru a ne reaminti cât suntem de suspicioşi şi cât de obsedaţi suntem de conflicte. În anii '60 ai secolului al XX-lea, atunci când activitatea spaţială a cunoscut o creştere în jurul aselenizărilor navetei Apollo, serviciile secrete americane au fotografiat multe explozii la limita atmosferei Pământului, în timp ce supravegheau zona împotriva proiectilelor inamice. Era evident că se aştepta un atac din partea U.R.S.S şi, de aceea, aceste evenimente cosmice trebuie să-i fi speriat serios. Din fericire, şi-au dat seama rapid că nu era inamicul, ci comete şi alte obiecte spaţiale, cu diametre variind între 30 şi 50 de metri, care explodau atunci când intrau în straturi superioare ale atmosferei. Aparent, această informaţie a fost ţinută secret până în 1994 şi înţelegerea a ceea ce se întâmpla cu adevărat a prevenit un război nuclear la scară largă.

Se pare că serviciile secrete americane s-au mai relaxat puţin de la căderea Uniunii Sovietice, pentru că, pe 28 mai 1997, NASA a dat ştirea incredibilă că în fiecare zi, în atmosferă, intră mii de comete „mari cât o casă”. Ele se dezintegrează şi se distrug la o înălţime cuprinsă între 1 000 şi 20 000 de kilometri deasupra Pământului.

Principalul investigator al NASA în domeniul vestigiilor cosmice importante, dr. Lewis A. Frank, descrie coborârea acestora ca pe o „ploaie cosmică relativ liniştită”. Această informaţie sprijină teoria că toată apa de pe Pământ a ajuns aici din spaţiu.

Sclavii zeilor 107

Au existat mulţi oameni de ştiinţă care au susţinut cu hotărâre ideea distribuţiei vieţii din spaţiu, înainte ca Hoyle şi Wickramasinghe să o reactualizeze. Sir Isaac Newton a fost unul dintre aceştia. El era convins că sosirea constantă pe Pământ a materialul adus de comete era esenţială pentru viaţa pe această planetă. De atunci, s-a calculat că anual intră în atmosfera Pământului în jur de 1 000 de tone de resturi provenite de la comete.

Cometele şi asteroizii fie se lovesc de Pământ, fie explodează în atmosferă sau ard în atmosferă. Să reţinem că aceste corpuri cosmice călătoresc în spaţiu cu viteze incredibile de la 10 km/s până la 100 km/s. Dar, pentru că nu există nicio frecare, viteza nu este un factor. Totuşi, ea devine un factor atunci când aceste obiecte sunt atrase către o planetă şi intră în atmosfera acesteia. Fricţiunile din atmosferă încep să încetinească obiectul şi să-l încălzească. Aceasta a fost una dintre dificultăţile majore pe care NASA a trebuit să le depăşească pentru a proteja navetele spaţiale împotriva incendiilor atunci când reintrau în atmosferă.

Am văzut cu toţii acel accident tragic în care unele plăci de protecţie au fost dislocate şi naveta Columbia s-a dezintegrat ca urmare a căldurii intense, în vreme ce se întorcea pe Pământ de pe Staţia Spaţială Internaţională.

Acum ştim că Pământul este implicat constant în coliziuni cosmice minore şi am fost martorii unei coliziuni spectaculoase în 1994, între planeta vecină Jupiter şi o come-tă-gigant. Ştim că planetele şi lunile au cratere care nu sunt decât cicatricile unor coliziuni uriaşe din trecut, iar centura de asteroizi arată ca şi cum ar putea să reprezinte resturile de materie ale unei planete care a fost distrusă într-o coliziune cosmică. Nu este posibil ca, la un moment dat în trecut, Pământul să fi fost şi el implicat într-o astfel de coliziune? Genul de coliziune responsabilă pentru faptul că la început toată suprafaşa uscată a Pământului se afla concentrată


într-o parte a planetei, în timp ca partea cealaltă era o groapă umplută cu apă? O coliziune de acest fel între Pământ şi o altă planetă ar fi avut ca rezultat contaminarea şi amestecarea seminţelor de viaţă între cele două planete. Pe măsură ce s-au îndepărtat, una s-a aşezat pe o orbită a Soarelui, acolo unde se află în prezent Pământul, în vreme ce planeta cealaltă a fost aruncată de pe orbită undeva departe în spaţiu, pe o orbită asemănătoare cu cele ale cometelor. Pe măsură ce aceste planete au evoluat şi viaţa de pe ele a evoluat, ele ar fi avut în comun multe specii identice de animale şi plante, izvorâte din aceeaşi sursă de viaţă, care s-a transferat între ele în timpul coliziunii. Ar trebui să fim surprinşi să găsim aceleaşi specii de plante şi animale pe ambele planete? Pare foarte plauzibil ca, având aceeaşi sursă de viaţă, ele să fi evoluat în mod similar. Dacă, pe măsură ce planetele mari se rotesc în jurul soarelui, la fiecare câteva mii de ani locuitorii lor umanoizi vin pe Pământ pentru a observa activitatea de o planetă atât de frumoasă, ar trebui să fim surprinşi că extratereştrii pe care i-am întâlnit au multe trăsături comune cu ale noastre? Ne vom întoarce asupra acestui subiect mai târziu, când vom dezlega scrierile sumeriene.

În vreme ce unele comete şi asteroizi explodează în atmosferă, iar altele explodează desupra pământului, cu doar câţiva kilometri înainte de impact, ca urmare a presiunii imense a aerului, unele dintre ele sfârşesc prin a se izbi de Pământ. Spun asta pentru că este genul de lucruri pe care îl vedem în filmele SF, dar nu ne dăm seama cât de reale sunt. Aşa cum se spune, „Adevărul este mai ciudat decât ficţiunea” şi aceasta se aplică lucrurilor care zboară în jurul nostru prin spaţiu.

Cea mai cunoscută explozie a unui meteorit în atmosferă s-a întâmplat la Tunguska, în Siberia, pe 30 iunie 1908. Explozia a ras pădurea pe o rază de 15 kilometri, devastând complet mii de kilometri pătraţi de vegetaţie. A fost auzită

Sclavii zeilor 109

de la o distanţă de peste 600 de kilometri şi văzută de la mai mult de 1 000 de kilometri. Există mărturii din Franţa, de la Paris, potrivit cărora, la scurt timp după eveniment, pietonii s-au oprit pentru a se uita la ciudata şi neobişnuita lumină care venea de la est. Obiectul a fost cel mai probabil un meteorit, cu un diametru estimat de aproximativ 60 de metri, pentru că o cometă de această dimensiune ar fi explodat mai sus în atmosferă. Oricum, nimeni nu a investigat acel loc timp de 20 de ani de la explozie, ceea ce a dus la împuţinarea numărului dovezilor. Probabil că în Siberia există o ţintă magnetică, pentru că o nouă explozie atmosferică similară a avut loc în 1947. Bieţii ruşi! O explozie atmosferică este mult mai blândă decât un impact în plin. Ea permite conţinutului meteorului să se disperseze pe o suprafaţă întinsă, fără să fie distrus de şocul impactului. Efectul asupra planetei este totuşi mult mai devastator atunci când obiectul explodează deasupra pământului. Este ceea ce au realizat şi experţii în bombardamente din cel de-al Doilea Război Mondial, înainte de a arunca prima bombă atomică asupra Japoniei.

În martie 1965, un obiect cu lungimea de 7 metri a explodat la aproximativ 30 de kilometri deasupra oraşului canadian Revelstoke. Investigatorii au ajuns la faţa locului rapid şi au recuperat multe fragmente cu mărimi de câţiva milimetri. A fost uimitor faptul că multe dintre ele nu au fost afectate de căldură, dovedindu-se un mecanism plauzibil şi chiar posibil de transport ale celulelor vii din spaţiu.

Asteroidul Eros, Cometa Wild 2, Craterul Tswaing, Pretoria, Africa de Sud, 1,8 km diametru, creat de un meteorit de 30 de metri, cratere pe Luna Pământului, Suprafaţa plină de cratere a planetei Mercur, Callisto -luna lui Jupiter. Dar cea mai mare parte a materiei organice din spaţiu ajunge pe Pământ sub formă de praf. Acest sistem depăşeşte cantitativ cu mult depozitele rezultate în urma impacturilor asteroizilor şi cometelor.


Sclavii zeilor 111

Fig 6.1 Dovada craterelor de diverse corpuri cosmice. Aproape toate corpu

rile cosmice au cratere, care aduc aminte de trecutul cosmic violent în care

seminţele vieţii au transmise de-a lungul universului.

Şi, dacă viaţa poate rezista unui impact major, cum supravieţuieşte călătoriei prin atmosferă în particule mici de praf? Oare căldura razelor X şi chiar şi radiaţiile ultraviolete nu vor ucide organismele microscopice atât de expuse? Au fost făcute câteva descoperiri surprinzătoare legate de această metodă de transport a vieţii din spaţiu pe Pământ.

Pe lângă faptul că sunt în stare să reziste la niveluri de radiaţii ultraviolete de 3 000 de ori mai mare decât oamenii, multe bacterii pot rezista la temperaturi mai mari decât punctul de fierbere. Bacteriile şi viruşii sunt cunoscute pentru abilitatea de a se modifica foarte rapid în timp ce răspândesc noi forme de boală, cauzând dezastre în domeniul medical şi cel farmaceutic, aşa că este plauzibil ca ele să se modifice foarte repede de la starea în care există în spaţiu la o stare adaptată condiţiilor de pe Pământ. Bacteriile chiar sunt echipate cu sisteme celulare care le pot ajuta încălzirii bruşte în spaţiu. Ele se numesc proteine de „şoc termic”, care răspund în interval de câteva secunde la stimulii bacteriei. Se pare că aceste proteine se găsesc în forme asemănătoare la multe specii. Este un mecanism simplu de protecţie care le permite acestor organisme să ajungă vii pe Pământ, în ciuda schimbărilor bruşte şi dramatice de temperatură. Sunt convins că aceste proteine vor reprezenta o sursă mare de interes pentru inginerii geneticieni, odată ce vor găsi o metodă de încorporare a acestor gene în ADN-ul uman. Datorită ingineriei genetice totul este posibil, chiar dezvoltarea unei noi caracteristici umane, asemănătoare cu aceea a bacteriilor care rezistă acestor schimbări bruşte de temperatură. Aceasta va ajuta la dezvoltarea călătoriilor de explorare a spaţiului cosmic şi probabil ar fi un proces ştiinţific necesar, care ar ajuta NASA să ajungă în locurile cel mai puţin ospitaliere din spaţiu.

Pentru a reveni la vulnerabilitatea organismelor în spaţiu, s-a stabilit că un strat de praf cu o grosime de numai


câţiva microni va proteja cu succes microbul conţinut împotriva radiaţiilor ultraviolete. Aşadar, organismul se îndreaptă spre Pământ prin mezosferă, la aproximativ 120 de kilometri de suprafaţa Pământului, acolo unde gazele de diferite tipuri ar putea constitui un factor de protecţie împotriva radiaţiilor ultraviolete. Apoi organismul coboară spre stratosferă timp de câteva zile, acolo unde este protejat de radiaţiile ultraviolete de către ozon. După aceea, cade destul de repede pe suprafaţa pământului. Locul de aterizare poate să fie pe vârful munţilor, în râuri, în deşerturi sau zone împădurite, practic împrăştiindu-se în toate colţişoarele planetei.

Cu toţii am văzut stele căzătoare noaptea şi mulţi dintre noi şi-au pus repede o dorinţă, pentru că, undeva în trecut, acesta a devenit un ritual. Mă întreb dacă tradiţiile au ceva de-a face cu vechile credinţe ale oamenilor că stelele căzătoare şi cometele au fost adesea asociate cu epidemii şi boli? Dorinţa era cel mai adesea o rugăciune pentru sănătate şi protecţie împotriva bolii anunţate de mesagerul nemilos din cer. Stelele căzătoare sunt de fapt meteoriţi care intră în atmosferă şi cad pe pământ în timp ce ard. Cei mai mulţi dintre ei se evaporă, dar unii aterizează pe suprafaţa Pământului. Aşa că, de fiecare dată când vedem o stea căzătoare, putem fi martorii sosirii unei forme de viaţă extraterestră pe Pământ. Dar, dacă stelele căzătoare ard în atmosferă, vor supravieţui microorganismele acestei călătorii? Atunci când meteoriţi mici, de câţiva centimetri, lovesc Pământul, ei ard şi se evaporă. Particule de dimensiunea unei gămălii de ac se vor mişca cu o viteză de aproximativ 10 km/s şi se vor încălzi până la 3 000 de grade Celsius. Asta e suficient pentru a omorî orice organism care intră în atmosferă. Dar viruşii şi bacteriile sunt mai mici decât o gămălie de ac şi se încălzesc doar până la 500 de grade Celsius atunci când intră în atmosferă. Este suficient pentru a le distruge?

Sclavii zeilor 113

Universitatea din Ţara Galilor a efectuat experimente cu bacteria Escherichia coli (E coli) la temperaturi extreme, pentru a afla dacă bacteria poate suporta temperaturi care ajung până la 700 de grade Celsius pentru perioade de aproximativ 20 de secunde. În mod uimitor, bacteria a supravieţuit şi, după ce a fost plasată într-un mediu hrănitor, a revenit la normal. Aceste temperaturi experimentale sunt mult mai mari decât cele pe care le suportă un microorganism. Organismul ar fi încetinit, ar fi expus la temperaturi înalte pentru doar câteva secunde, după care ar coborî uşor pe Pământ.

Hoyte şi Wickramasinghe au fost ridiculizaţi pentru propunerea lor, dar, printr-o excelentă demonstraţie ştiinţifică, toate criticile au fost demontate şi astăzi este universal acceptat că spaţiul conţine elementele necesare vieţii. Dar teoria lor a fost prea mult îndrăzneaţă pentru unii, atunci când a susţinut că toată viaţa vine din spaţiu, inclusiv bacteriile, viruşii, protozoarele, seminţele, polenul şi alte fragmente de materiale organice care conţin un ADN mai complex şi chiar larve.

Aceasta este o altă teorie a evoluţiei vieţii pe Pământ, cunoscută sub numele „Gaia”. Ea a fost introdusă de James Lovelock la începutul anilor '70 din secolul trecut şi susţinea că viaţa controlează condiţiile de pe Pământ pentru a le face potrivite pentru viaţă. Combinarea teoriilor panspermi-ei şi Gaia este ceea ce alţii au numit moştenirea cosmică: o combinaţie ciudată de evoluţie darwiniană şi creaţie spontană. Ea susţine că, în vreme ce evoluţia ghidează toate organismele, viaţa a existat în Univers şi înainte de a ajunge pe Pământ şi că Pământul a fost doar un alt punct de destinaţie în calea selecţiei naturale universale, în vreme ce viaţa se răspândea pe alte planete. Acesta este felul în care o înţeleg eu. Mi se pare cel puţin foarte confuză. Ceea ce mi se pare mult mai logic este că toate planetele din univers au avut sau vor avea


o expunere continuă la noile forme de viaţă din amalgamul vieţii microscopice interstelare. Pe unele planete a existat viaţă cu mult înaintea altora şi ele au fost capabile să evolueze mai mult de-a lungul timpului. Dar rămâne marea întrebare -unde au apărut primele forme de viaţă, înainte de a fî răspândite cu succes în întreg universul? Aceasta este mai mult o întrebare pentru filosofi, decât pentru biologi şi oameni de ştiinţă, aşa că le încredinţez acest subiect pentru dezbatere. Vom vedea că unele întrebări legate de originile noastre ne-ar putea îndrepta către răspunsuri mai puţin nonconfor-miste referitoare la originile vieţii. Trebuie să subliniez că obiectivele mele în această carte au mai mult de-a face cu dezvăluirea originii omului şi nu neapărat cu găsirea originilor vieţii. Evenimentele de mai jos au fost prezentate ca dovezi pentru susţinerea teoriei moştenirii ancestrale. Nu fac decât să aducă dovezi irefutabile pentru a susţine teoria panspermiei, în forma sa originală:

19 mai 1995

24 noiembrie 1995

7 august 1996

27 octombrie 1996

Doi oameni de ştiinţă de la Universitatea Politehnică de Stat din California au demonstrat că bacteriile pot supravieţui fără metabolism cel puţin 25 de milioane de ani; probabil sunt nemuritoare.

Ziarul New York Times a publicat o ştire despre o bacterie care poate supravieţui unui nivel de radiaţii mai mare decât cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată pe Pământ.

NASA a anunţat descoperirea de dovezi fosilizate de viaţă primitivă pe meteoritul ALH 84001, provenit de pe Marte.

Geneticienii au prezentat dovezi că multe gene sunt mai vechi decât ar putea să indice analiza fosilelor. Studii suplimentare au confimat această descoperire.

Sclavii zeilor 115


Alcătuit de Brig Klyce, www.panspermia.org

În decursul istoriei, cometele au fost asociate cu boli şi epidemii, care urmau la scurt timp după

29 iulie 1997

Primăvara 1998

Toamna 1998

4 ianuarie 1999

19 martie 1999

26 aprilie 2000

19 octombrie 2000

13 decembrie 2000

Iunie 2002

August 2004

Un om de ştiinţă de la NASA a anunţat desco-perirea unor dovezi fosilizate de forme de viaţă microscopice provenite de pe un meteorit.

O fosilă mică, găsită într-un meteorit şi fotografiată în 1966 a fost recunoscută de un mi-crobiolog rus ca fiind bacteria magnetotactică.

Poziţia NASA referitoare la viaţa în spaţiu s-a modificat semnificativ.

NASA a recunoscut oficial posibilitatea ca viaţa de pe Pământ să provină din spaţiul cosmic.

Oamenii de ştiinţă de la NASA au anunţat că încă doi meteoriţi conţin dovezi fosilizate solide asupra existenţei în trecut a vieţii pe Marte.

Echipa care operează spectometrul de masă în cadrul misiunii „Stardust” de la NASA a anunţat detectarea unor mari molecule organice în spaţiu. Nu se cunosc surse mai mari de molecule organice nonbiologice.

O echipă de biologi şi geologi au anunţat revi-talizarea unei bacterii vechi de 250 de milioane de ani, întărind ideea că sporii de bacterie pot fi nemuritori.

O echipă NASA a demonstrat că magnetozo-mii descoperiţi pe meteoritul ALH 84001 de pe Marte sunt biologici.

~.~.,,.*,,-,,...,,...™.™,w„_.»,...,„w_ „.„,...._.. ...,..„..„.,„ -..„

Geneticienii au declarat că pasul de la cimpanzeu la maimuţă a fost făcut cu ajutorul viruşilor.

Un om de ştiinţă de la NASA a făcut publice fotografii ale unei cianobacterii fosilizate, provenită de pe un meteorit.

http://www.panspermia.org

apariţia sau dispariţia lof. Acum ştim că mii de comete se evaporă zilnic în straturile superioare ale atmosferei, conţinutul lor ajungând prin intermediul ploii pe pământ. Viruşii şi bacteriile se pot modifica rapid, infiltrându-se în celulele noastre şi provocând modificări întâmplătoare ale anumitor gene, care au ca rezultat schimbări revoluţionare la anumite specii. Toate acestea ne duc la concluzia că salturile rapide în evoluţia speciilor se întâmplă şi s-au mai întâmplat şi în trecut.

Un astfel de exemplu, care a fost prezentat pe 13 noiembrie 2004 în revista New Scientist, este apariţia bruscă a liliecilor în lume acum 50 de milioane de ani. Asta este cu adevărat o dilemă în procesul evoluţiei, pentru că până în prezent nu a fost descoperită nicio fosilă a unui element intermediar care să facă legătura între strămoşii rozători şi liliecii moderni. O genă numită BMP2 este cea care a schimbat totul acum 50 de milioane de ani. Această genă este prezentă la lilieci, dar nu şi la şoareci. Cum a apărut brusc această genă? Conform unor teorii pe care le-am prezentat în această carte, este posibil ca genomul să-şi fi provocat evoluarea ca parte a procesului de autoîmbunătăţire a speciilor. Pare puţin forţat, asta putând însemna că şi oamenii ar putea evolua în această direcţie şi să înceapă să zboare, dacă autocontrolul sau procesul natural de selecţie consideră că nouă, oamenilor, ne-ar fi mai bine dacă am zbura. Dar, din câte îmi dau seama, aici este greşeala. Dacă genomul nostru are deja un fundament sau o structură prestabilită, atunci el trebuie să fie într-o stare de aşteptare a secţiunii potrivite de gene care să umple spaţiul gol. Va respinge, aşadar, orice combinaţie de gene străine şi va permite numai unor gene predeterminate să umple spaţiile inactive, ocupate de ADN-ul rezidual. Aceasta este o situaţie teoretică raportată la oameni, pentru că avem suspiciunea că ADN-ul a fost modificat. Această situaţie nu se va aplica unor creaturi cum sunt şoarecii, care

Sclavii zeilor 117

au evoluat în lilieci. Şi atunci ce altceva ar fi putut determina apariţia atât de bruscă a genei BMP2 la lilieci? În mod realist, aşa cum a arătat Hoyle, ar fi putut fi un efect viral al ADN-ului speciei, care a cauzat o anume mutaţie a celulelor şi care a dat naştere acestei schimbări atât de dramatice a structurii genetice.

Dar ce este un virus? Şi ce se întâmplă de fapt atunci când un virus ne infectează corpul? Există milioane de viruşi diferiţi, cunoscuţi de către biologi, dar este posibil să mai existe milioane de viruşi necunoscuţi. Cunoaştem foarte bine viruşii care ne aduc răcelile şi gripa. Un virus relativ obişnuit poate cauza carnagii inimaginabile şi moartea multor oameni. Gripa epidemică din 1918 a omorât în jur de 20 de milioane de oameni, iar în fiecare an, în Statele Unite ale Americii mor peste 36 000 de oameni din cauza gripei. Dicţionarul de ştiinţă Hutchinson descrie virusul astfel: „O particulă infecţioasă, constând într-un nucleu de A D N sau ARN, închis într-o capsulă de proteină”. Viruşii nu sunt organisme celulare şi nu se pot reproduce decât prin invadarea unor celule vii, folosind sistemul celulei pentru a se reproduce. În acest proces ei pot deranja sau altera ADN-ul-gazdă. Corpul omenesc sănătos reacţionează producând o proteină antivirală, numită interferon, care încearcă să împiedice răspândirea infecţiei la celulele adiacente. Viruşii se pot modifica foarte repede pentru ca să împiedice gazda să dezvolte o rezistenţă permanentă.

Ace

Înveliş proteic

Acid nucleic

Manta

Fig 6.2 Virusul


Atunci când răcim, virusul ne atacă celulele, sparg peretele celular şi varsă conţinutul în spaţiile dintre celule. Aceasta provoacă o serie de efecte secundare neplăcute: umflături, durere, secreţii mucoase nazale, dureri de cap, inflamări şi altele. Apoi atacă ADN-ul, la început desfăcând cele două spirale şi apoi ataşându-se de una dintre ele.

Apoi virusul se multiplică de mai multe ori, în vreme ce corpul nostru încearcă să se lupte cu acest invadator prin intermediul propriului sistem imunitar. La un moment dat, virusul părăseşte celula, lăsând ADN-ul să se recombine în cele două spirale. Se poate întâmpla ca cele două spirale ale ADN-ului să se combine incorect, având ca rezultat activităţi diferite ale genelor. Imediat ne vom găsi la începuturile unei posibile mutaţii sau chiar la pasul iniţial către evoluţia acelui organism. Viruşii pot suferi mutaţii atât de rapide, încât este imposibil să se menţină ritmul în crearea de noi vaccinuri. Este clar faptul că viruşii sunt organisme perfecte, proiectate pentru a supravieţui. Dacă au abilitatea de a ne invada geno-mul şi de a cauza boli deosebit de grave şi moartea, oare nu este posibil ca ei să fie responsabili în aceeaşi măsură pentru mutaţiile genetice care au efectul opus, care pot conduce la paşi evoluţionari pozitivi? Nu ar fi în interesul ADN-ul viral să dezvolte o gazdă mult mai puternică şi mai rezistentă pentru a-şi asigura existenţa perpetuă? Acesta este argumentul perfect în anumite aspecte pentru genele egoiste.

Bacteriile, pe de altă parte, sunt organisme microscopice, fiecare dintre ele constând într-o singură celulă lipsită de nucleu. Bacteriile pot fi găsite aproape oriunde pe Pământ, chiar şi în cele mai puţin ospitaliere locuri de pe Pământ, locuri cu aciditate ridicată, temperaturi ridicate sau coborâte. Unele bacterii sunt paraziţi care sunt foarte nocivi, deoarece produc toxine. Altele pot fi benefice oamenilor şi uneori chiar vitale, cum ar fi bacteriile digestive din stomacurile noastre. Bacteriile au ADN, dar şi mici piese adiţionale

Sclavii zeilor 119

de A D N care poartă numele de plasmide32. Aceste plasmide poartă informaţia genetică adiţională şi se mişcă liber între bacterii, chiar dacă ele sunt specii diferite. De asemenea, plasmidele sunt responsabile pentru rezistenţa bacteriilor la antibiotice, dar sunt unelte foarte folositoare în ingineria genetică. Faptul surprinzător legat de bacterii este acela că se pot reproduce în doar 20 de minute. Alte organisme unicelulare, cum ar fi amiba, se divid în acelaşi fel.

ADN

Perete celular

Citoplasmă

Capsule

Ribozomi

Membrană plasmatică

Flagel

Fig 6.3 Bacteria

Oamenii de ştiinţă estimează că au reuşit până în prezent identificarea unui procent cuprins 1% şi 10% din totalul bacteriilor de pe Pământ. Acest procent va rămâne scăzut în continuare, pe măsură ce noi bacterii ajung pe Pământ din spaţiu în fiecare minut.

În octombrie 2004, revista New Scientist a publicat un articol în care fulgerul este descris ca „propriul inginer al naturii”. Atunci când fulgerul atinge pământul, ucide organismele cu o radiaţie specială, dar bacteriile, aşa cum vom arăta în continuare, trec prin modificări de A D N . Timothy

32 Plasmidele sunt macromolecule de ADN, prezente în unele bacterii şi mai rar în celule eucariotc şi care se pot replica autonom de cromozomul „gazdei”, dar folosind aparatul replicativ al celulei în care se găseşte, (n.t.)


Vogel, cercetător la Universitatea din Lyon, a explicat că bacteriile preiau orice rămăşiţă de ADN, rezultat în urma şocului: „Astfel se poate explica de ce genele se schimbă în lumea bacteriilor”. S-a sugerat ideea că acest fenomen va ajuta bacteriile să evolueze mult mai repede. Până în prezent, oamenii de ştiinţă au fost nedumeriţi de indicele de evoluţie al bacteriilor, pentru că rata de A D N nou încorporat nu se potrivea cu descoperirile lor. Această nouă descoperire vine să explice indicele rapid de evoluţie al diverselor forme de viaţă de pe Pământ.

Cei mai mulţi oameni se gândesc la bacterii ca la nişte mici chestii nesuferite, care ar trebui distruse în totalitate cu ajutorul noilor descoperiri: „Nu avem nevoie de bacterii... creează numai probleme şi ne fac rău”. Dar ar trebui să ne dăm seama că viaţa pă Pământ ar fi imposibilă fără bacterii, iar atunci când oamenii de ştiinţă spun că universul musteşte de viaţă, pot susţine asta pe baza proprietăţilor bacteriei.

Să aruncăm o privire asupra rolului crucial pe care îl joacă bacteriile în viaţa omului. În corpul nostru numărul de bacterii este mai mare decât cel al celulelor. Trec de la mamă la copil prin intermediul laptelui matern, încă de la naşterea copilului. Se ştie că lupta pentru echilibru a bacteriilor din corpul unui copil joacă un rol vital în dezvoltarea acestuia din urmă. În vreme ce unele bacterii sunt dăunătoare şi pot să cauzeze o încetinire a dezvoltării şi creşterii, alte bacterii sunt vitale pentru sănătatea noastră. Se ştie că prin administrarea diferitelor probiotice copiilor, cum ar fi Lactobacillus, se reduce riscul apariţiei eczemelor şi a alergiilor mai târziu în viaţă. Conform revistei New Scientist, următoarele bacterii predomină în tractul nostru intestinal:

Sclavii zeilor 121


Fred Hoyle demonstrează că există viaţă organică peste tot în Univers, şi nu numai că susţine acest lucru cu dovezi ştiinţifice, el explică că asemenea dovezi sunt plauzibile numai dacă luăm în calcul felul în care bacteriile se pot înmulţi. Brusc, totul are sens şi putem explica de unde provine atâta abundenţă de viaţă în spaţiu. Dacă plasăm o singură celulă de bacterie într-un mediu propice, termenul mediu de multiplicare al ei este de aproximativ două ore. Din una se fac două, din două se fac patru, din patru se fac opt şi aşa mai departe. Asta înseamnă că până la sfârşitul primei zile vom avea o colonie prea mică pentru a fi văzută cu ochiul liber, dar la sfârşitul celei de-a doua zile o colonie de 1 000 va avea 1000000 de unităţi, care devine vizibilă cu ochiul liber şi măsoară a zecea parte din dimensiunea unei gămălii de ac. În cea de-a patra zi vom avea o mie de miliarde, care vor cântări aproximativ un gram. În cinci zile, colonia va cântări un kilogram, iar în şase zile vom avea o tonă de bacterii. În fiecare zi, greutatea va creşte cu 3 zerouri, ceea ce ne va duce la o grămadă de bacterii având înălţimea Everestului în doar 11 zile. Durează doar 13 zile pentru a produce o cantitate de bacterii egală cu greutatea Pământului, 19 zile pentru a

ORGANUL

Stomacul

Duodenul

Intestinul subţire

Colonul

TIPUL DE BACTERIE

Lactobacilul, Streptococul, Stafilococul, entero-bacteria, diferite tipuri de drojdie Lactobacilul, Streptococul, Bifidobacteria, Stafilococul, Entobacteria, diferite tipuri de drojdie Bifidobacteria, Bacteroizi, Lactobacilul, Streptococul, Stafilococul, Clostridiu, Enterobacteria, diferite tipuri de drojdie. Numărul de bacterii variază de la o mie la zece miliarde la fiecare mililitru.

Toate cele de mai sus, în plus Fusobacteria, Peptostreptococul, E. Coli, în cantităţi uriaşe, de până la zeci de mii de miliarde la fiecare gram.

egala greutatea galaxiei noastre şi 22 pentru a o egala pe cea a Universului vizibil estimat. Aşadar, atunci când oamenii întreabă cum de poate exista o aşa abundenţă de viaţă organică în univers, le putem explica foarte simplu, folosindu-ne de aceste date.

Se pare că bolile infecţioase anaerobe, ciuma şi epidemiile se abat asupra oamenilor ca o pătură din cer. Şi totuşi, timp de milenii oamenii de ştiinţă şi doctorii au crezut că aceste boli se luau de la o persoană la alta. Nu e nevoie să fii om de ştiinţă pentru a concluziona că este imposibil ca aceste infecţii să se împrăştie în toată lumea, de la o persoană la alta în câteva ore sau câteva zile şi totuşi asta se întâmplă în fiecare an, odată cu venirea sezonului gripei. Aceste boli pot fi legate de apariţia periodică a unui număr de comete care au lăsat în urma lor milioane de tone de resturi de viaţă, în zborul lor pe lângă Pământ, pe orbite neregulate. Acest lucru se aplică şi pentru epidemiile oribile din trecut. Totul pare să se înlănţuiască logic. O cometă zboară în proximitatea planetei noastre, umplând spaţiul cu patogeni nemuritori din afara Pământului; câteva săptămâni mai târziu planeta trece printr-un lanţ de resturi organice şi colectează bacterii ucigaşe. Cât ai clipi, lumea este acoperită de specii microscopice străine, care produc boli şi ravagii, pentru că trupurile noastre trebuie să producă o nouă formă de rezistenţă pe care nu o posedă.

Unii arheologi cred că faraonii şi-au folosit cunoştinţele despre viruşi şi bacterii pentru a ascunde aşa-zise blesteme în mormintele lor. Prin închiderea unui lanţ de bacterii sau viruşi străvechi în mormintele lor, evoluţia acestor organisme a fost oprită câtă vreme au fost închise în mormânt, pentru a fi reactivate atunci când corsarii mormintelor le-au redeschis câteva mii de ani mai târziu. Morţile inexplicabile ale unor arheologi foarte cunoscuţi la scurtă vreme după ce au intrat în morminte i-au nedumerit timp de decenii pe oamenii de

Sclavii zeilor 123

ştiinţă. Dacă încercăm să explicăm această dilemă prin intermediul viruşilor şi al bacteriilor, ne putem muta rapid de la magia neagră la matematică. Bacteria a fost închisă pentru o perioadă foarte îndelungată de timp şi probabil că nu mai există pe Pământ în forma ei iniţială. Acesta înseamnă că trupurile noastre nu mai sunt obişnuite cu această bacterie şi nu pot dezvolta suficient de repede anticorpi împotriva ei. Rezultatul este rapid şi tragic. Alte exemple de astfel de contaminări preistorice sunt bacteriile care, aparent, au supravieţuit timp de 4 800 de ani în zidăria piramidelor din Peru, timp de 11 000 în intestinele bine conservate ale unui mastodont şi chiar şi 300 de milioane de ani în cărbune.

Unele bacterii au strategii de supravieţuire şi mai eficace: formează spori. Sporii sunt celule bacteriale, acoperite de un înveliş protector, aflate în stare latentă. În acest fel ele pot supravieţui nelimitat. Multe dintre molimele din Vechiul Testament pot fi explicate foarte simplu prin această bacterie fenomenală. Un exemplu scurt: în jurul anului 1.200 î. Hr., dumnezeu i-a pedepsit pe filistini pentru că i-au atacat pe evrei cu „mâncărimi în părţile intime”. Mâncărimile sunt de fapt plăgi, care apar ca urmare a ciumei bubonice. Această boală este bine cunoscută şi documentată încă din secolul al XIV-lea, iar unii oameni de ştiinţă încă susţin teoria că a fost cauzată de puricii care au transportat bacteria la oameni de la şoarecii infectaţi cu bacteria Pasteurella pestis. Aceasta poate fi explicaţia pentru un număr mic de infectări, dar vom demonstra în capitolul 11 cât de nepractică este răspândirea unei asemenea infecţii, atunci când este atribuită doar puricilor şi şoarecilor.

Aşadar, ce am învăţat în acest capitol? Coliziunile cosmice au loc de miliarde de ani; asteroizii, în special cometele, sunt cărăuşii şi distribuitorii vieţii în univers; viaţa există din abundenţă peste tot în spaţiu; viaţa ajunge pe Pământ venind din spaţiu în orice secundă, în fiecare zi, aşa cum o face de


milioane de ani. De asemenea, am descoperit că bacteriile şi viruşii pot suferi mutaţii foarte rapid, determinând probabil plantele şi animalele să se transforme şi ele prin interacţiunea ADN-ului lor cu aceste bacterii şi că electricitatea şi alţi factori de mediu fac bacteriile şi viruşii să se transforme pe cont propriu. Toate aceste informaţii conduc la concluzia că pan-spermia nu mai este un domeniu neclar al ştiinţei, ci teoria dominantă cu privire la felul în care viaţa a ajuns pe Pământ şi că marile coliziuni cosmice între planete ar putea avea ca rezultat transferul şi amestecarea multora dintre organismele de pe aceste planete, ceea ce ar conduce la un proces de evoluţie paralel pe două planete separate.

Cortex

Membrană plasmatică

Nucleu

Peretele celular al microbului

Mantaua interioară a sporului

Mantaua exterioară a sporului

Exosporul

Fig. 6.2 Sporul

Deci, dacă putem accepta aceste descoperiri ştiinţifice din ultimii treizeci de ani, de ce să nu acceptăm posibilitatea ca specii similare cu noastră să fi evoluat pe o altă planetă? Tot ceea ce trebuie să facem acum este să dovedim că o asemenea planetă există undeva în profunzimea sistemului nostru solar şi am putea foarte bine să avem răspunsul la întrebarea de ce extratereştrii sunt de obicei descrişi ca fiind foarte asemănători cu oamenii. Ceea ce este ciudat este faptul că aceste informaţii ne-au mai fost dezvăluite de mai multe ori în trecut, dar părem hotărâţi să le ignorăm.

Sclavii zeilor 125

7 Planeta X

Aveam 22 de ani, eram în primul an de după absolvirea facultăţii, încercând cu disperare să devin o vedetă a muzicii pop. Dar în adâncul sufletului meu era o inimă de imitator de om de ştiinţă, atras de ştirile care-i făceau pe prietenii mei să caşte de plictiseală. La televizor a apărut şi a dispărut la fel de repede un nou spot despre Planeta X. Am rămas uluit atunci când am auzit că oamenii de ştiinţă se gândeau că au descoperit o nouă planetă mare în sistemul nostru solar, poziţionată după Pluto. Raportul era foarte convingător şi cita numele mai multor cosmologi de încredere. Dar atunci a fost prima şi ultima dată când am auzit despre acel raport. M-am aşteptat să citesc despre el în ziarul de a doua zi sau într-o revistă săptămânală, dar am fost foarte dezamăgit. Niciun ziar nu avea articole cu o asemenea ştire şi nimeni altcineva nu şi-a amintit nimic despre acest subiect. Din păcate, această întâmplare a avut loc cu treisprezece ani înaintea apariţiei Internetului iar găsirea de informaţii despre acest subiect nu era uşoară, mai ales în Africa de Sud, acolo unde mass-media era controlată de guvernul de apartheid34. Obiecte ciudate pe cer? Asta aducea

34 Sistem social, politic şi economic rasist de separare, impus de populaţia minoritară albă, în Africa de Sud, de-a lungul secolului al XX-lea (n.t.)

prea mult cu o ameninţare comunistă. Deci, pentru un moment scurt, curiozitatea şi imaginaţia mi-au fost stârnite, pentru a se linişti apoi sub presiunea concertelor din fiecare noapte şi diferitelor stele din ochii mei. În anii care au urmat, am fost atras cu statornicie de cosmos şi de diversele tipuri de literatură. Nu mi-am dat seama niciodată cât de serios era privită problema planetei X şi cât de hotărât era urmărită de un număr mare de astrofizicieni şi alţi cosmologi. Ştirea care mă impresionase atât de mult era bazată pe un articol similar apărut în New York Times, pe 19 iunie 1982, care susţinea că ceva mare, dincolo de sistemul mostru solar, scutura planetele Uranus şi Neptun, provocând fluctuaţii de gravitaţie, ceea ce ducea la o mişcare neregulată pe orbite. Forţa lăsa impresia unui obiect mare, îndepărtat şi nevăzut, care putea să contribuie la credibilizarea speculaţiei privind existenţa unei planete în spaţiul îndepărtat. În ultimii 200 de ani, descoperirea planetelor a avut mai mult de-a face cu matematica decât cu realizarea unor telescoape mai mari şi mai puternice. În acelaşi fel în care acum 150 sau 200 de ani, astronomii au prevăzut existenţa planetelor Uranus sau Neptun, acum prezic existenţa unei planete mari în spatele planetei Pluto. Datorită neregularităţilor matematice din orbitele gravitaţionale ale celorlalte planete, oamenii de ştiinţă erau atât de siguri că această planetă există încât au numit-o Planeta X.

Sistemul nostru solar reprezintă o parte relativ liniştită a Căii Lactee, galaxia noastră, dar s-a născut într-un trecut violent, care este evidenţiat de numărul mare de cratere de impact prezente pe toate planetele din jurul nostru. Să luăm un binoclu şi să privim Luna: n-o să ne vină să credem cât de mare este numărul craterelor pe care le vom vedea. Cel mai apropiat corp ceresc de Pământ a fost bombardat timp de miliarde de ani de asteroizi şi alte resturi spaţiale zburătoare. Acelaşi situaţie este valabilă şi pentru Mercur, Venus şi Marte. Multe dintre lunile planetelor gazoase poartă şi ele


semnele acestui trecut violent. Este un miracol faptul că planeta noastră a scăpat de o coliziune cosmică majoră suficient timp încât viaţa să se dezvolte şi să înflorească. Totuşi, se spune că acum 65 de milioane de ani, ultimul asteroid uriaş s-a izbit de Pământ, ducând la dispariţia dinozaurilor. Acest asteroid este cunoscut sub numele de K-T. Dar să aruncăm o privire mai profundă în univers pentru a obţine o viziune mai realistă a întregului tablou.

Fig 7.1 Este posibil ca centura de asteroizi să fi fost o planetă

cunoscută sub numele de Tiamat?

Teoria Big-Bang-ului35 pare să fie în continuare cea mai populară teorie privind crearea universului. Această teorie susţine că acum 13,8 miliarde de ani Universul a luat naştere dintr-un punct singular, care a explodat dând naştere stelelor şi galaxiilor în timp ce se extindea cu viteza luminii. Am participat recent la o conferinţă susţinută de un

35 Big Bangul este modelul cosmologic ce. ne vorbeşte despre condiţiile iniţiale şi dezvoltarea ulterioară a Universului, (n.t.)

Sclavii zeilor 129

astronom de origine sud-africană, dr. Tony Readhead, care conduce proiectul Institutului de Tehnologie Cosmică pentru Imagini de Fundal din California. El a pus la dispoziţie imagini fascinante din spaţiul cosmic, generate de o nouă generaţie de radiotelescoape. După ce a purtat întregul auditoriu printr-o călătorie în timp departe de Pământ spre adâncimile Universului, m-am simţit ca şi cum aş fi călătorit cu adevărat prin timp. Imaginile galaxiiilor şi ale încrengăturilor de galaxii şi cuasari m-au zăpăcit. Dar, atunci când a prezentat o imagine de dincolo de cei 13,8 miliarde de ani, am fost scuturat de un şoc. Era de un negru catran. Nu exista nimic dincolo de acest punct. Nimic pe care să-l putem vedea sau imagina. Tocmai ce călătorisem dincolo de marginea universului cunoscut. Ceea ce este uimitor este că, în ciuda tuturor cunoştinţelor acumulate în lume, nimeni nu s-a hazardat să presupună ce s-ar afla dincolo de acest punct. Oricum, dacă se continuă mişcarea dincolo de acest punct pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, este posibil să ajungem la un alt univers. Dar asta mă aduce foarte aproape de a deveni ţinta unui atac filosofic, aşa că mai bine ne întoarcem în partea mai familiară a universului cunoscut.

Universul a continuat să se extindă, dând naştere unor stele noi cu o viteză de neimaginat. Se pare că sistemele planetare aşa cum este al nostru, cu toate planetele, lunile-satelit şi celelalte corpuri, să fie format din gazul amestecat cu praf ce au însoţit naşterea propriei stele, în cazul nostru soarele. Primele stele care s-au format din hidrogenul şi heliul primul big bang nu ar fi putut avea planete, pentru că încă nu existau elemente grele. Aceste elemente care sunt necesare pentru crearea planetelor au apărut abia după ce a doua generaţie de stele a început să explodeze şi să împrăştie asemenea elemente prin univers. Aceste elemente necesare construcţiei planetelor au fost realizate în interiorul stelelor prin nucleosinteză. Odată ce o stea se naşte, resturile care


rămân în urma acestui eveniment se împrăştie prin Univers, pregătite să fie absorbire de planetele noi, care încep să se formeze în jurul stelei.

Aşa cum am menţionat mai sus, nu mai devreme de 1994 exista un mare grad de scepticism cu privire la existenţa altor planete în univers, în afara sistemului nostru solar. Dar de atunci au fost descoperite multe planete noi. Acum se crede, în principal datorită descoperirilor constante de planete noi, că sistemele planetare nu se formează izolat, ci după un anumit standard. Norii interstelari sunt atât de mari încât, atunci când unul dintre ei se prăbuşeşte, se sparge în bucăţi suficiente pentru a forma sute, dacă nu milioane de stele cum este soarele nostru. Aceşti nori interstelari sunt ca nişte creşe astronomice care dau naştere constant la stele noi. Aceste stele formează ulterior o asociaţie haotică, denumită fascicul deschis de stele, care este dispersat în funcţie de orbitele pe care stele le urmează individual prin galaxie. Puternicele câmpuri magnetice, generate de stelele tinere menţin o atracţie puternică asupra materiei care le înconjoară. Această forţă va capta toată materia aflată la distanţă de miezul stelei. Dar, odată ce miezul acestui nou sistem solar se prăbuşeşte pentru a forma o stea, o parte din materialul din care este formată rămâne în urmă, la distanţă de miezul stelei. Este ţinută departe de centrul norului printr-o rotire centrifugată, transformându-se într-un disc de praf de stele în jurul noii stele. Astfel de discuri au fost văzute în jurul stelelor noi, ele confirmând ipotezele noastre privind formarea sistemelor planetare.

Un efect de disc similar cu cel din jurul stelelor tinere poare fi văzut în jurul planetelor mari, cum este Saturn, cu menţiunea că aceste discuri sunt mult, mult mai mici.

Sclavii zeilor 131


Fig 7.2 Dezvoltarea norului primordial, din care se vor naşte stele

Fig 7.3 Discul primordial de praf de stele

Căldura emanată de stea împrăştie materiile uşoare, cum ar fi hidrogenul şi heliul, care sunt cele mai apropiate de stea. Materialul care rămâne în urmă este format din miliarde de granule minuscule de praf care se unesc şi rămân lipite împreună, formând blocuri din ceea ce urmează să devină

Sclavii zeilor 133

începuturile unei noi planete. Aceste blocuri se transformă în pietre mici, apoi în pietre mari şi chiar în pietre de mărimea unui asteroid. În vreme ce aceste pietre se rotesc în roi în jurul Soarelui, se lovesc unele de altele, fiind presate din ce în ce mai puternic de gravitaţie.

Fig 7.4 Fuziunea nucleară împrăştie materialele uşoare, creând

spaţiu pentru dezvoltarea planetelor

Fig 7.5 Discul primordial se învârte în jurul stelei, ducând ia

formarea unei planete

Blocurile cele mai mari au cea mai mare gravitaţie şi vor atrage din ce în ce mai mult material până când vor deveni planete mari şi Luni.

Avem acum sistemul nostru solar, cu cea mai apropiată stea, Soarele nostru, care ne dă lumină, căldură şi viaţă. Mercur, Venus, Terra şi Marte sunt cele patru planete interioare ale sistemului nostru. Dar de unde vin toţi asteroizii şi toate cometele? Între Marte şi Jupiter se află un inel cosmic de resturi, cunoscut ca centura de asteroizi. Se crede că întregul conţinut combinat al centurii de asteroizi ar putea constitui o planetă de patru ori mai mare decât Pământul. Aceasta este o informaţie fascinantă din lumea ştiinţei moderne, pentru că vechii sumerieni aveau aceleaşi cunoştinţe despre dimensiunile acestei posibile planete, înainte de a deveni centură de asteroizi. În binecunoscuta Enuma Elish sau Povestea creaţiei, tăbliţele de argilă descriu în detaliu cum marea planetă pe care o numeau Tiamat a fost spulberată în urma unei mari coliziuni cosmice. În continuare, ele descriu planeta că ar fi fost un „uriaş de apă” cu „vene de aur”, a cărei „burtă” a fost izbită de Lunile lui Nibiru. Mai departe se povesteşte cum Pământul a moştenit apele şi zăcămintele de aur ale acestei planete. Toate au venit de pe planeta Tiamat. Detaliile din Povestea creaţiei sunt atât de intense încât depăşesc orice putere de imaginaţie, Cum ştiau autorii acestor tăbliţe atât de multe informaţii acum mai mult de 5 000 de ani? Ar putea asteroizii să fie rămăşiţele unei planete mari care a fost distrusă cu mult timp în urmă de o coliziune cosmică? Astăzi ştim că asteroizii sunt formaţi din aceleaşi elemente cu cele patru planete interioare. Asta ar putea sugera că ar putea să existe minereu de aur în multe fragmente care se învârt în jurul Soarelui. Coincidenţa incredibilă este aceea că tăbliţele de argilă ne spun acelaşi lucru. Ele arată cu claritate că bogatele minereuri de aur de pe Pământ sunt similare cu acelea din bucăţile din centura de


asteroizi. Tăbliţele care descriu Povestea creaţiei nu sunt doar nişte poveşti. Ele ne pun la dispoziţie o înşiruire detaliată de evenimente care au dus la naşterea planetei noastre. Ni se spune, fără folosirea unor termeni neclari, că Pământul este cea mai mare rămăşiţă a planetei Tiamat, planetă care a fost pulverizată şi a devenit centura de asteroizi care există şi în prezent.

Dincolo de această centură de asteroizi se găsesc patru planete, cunoscute ca giganţii gazoşi, care au un mic nucleu pietros, în vreme ce restul planetei este format din diverse gaze, care le dau culori distincte. Toate aceste cunoştinţe şi cercetări au fost răsplătite în aprilie 1999, atunci când primul sistem multiplu de sisteme extrasolare a fost descoperit la o distanţă de 44 de ani-lumină de Pământ. Upsilon Andromedae este o stea-soare, care are trei planete gigant, orbitele a două dintre ele fiind mai apropiate de Soarele lor decât este Pământul de Soarele său. Din acel moment, vechea convingere potrivit căreia planetele nu erau etalonul în univers s-a schimbat pentru totdeauna. Până la momentul în care această carte a plecat spre tipar, astronomii au descoperit aproximativ 130 de plante extrasolare. Se estimează că sistemul nostru solar are în jur de 4,5 miliarde de ani. Bombardamentul planetelor cu resturi din spaţiu a început cam acum 4,5 miliarde de ani şi s-a încheiat acum 4 miliarde de ani. Deşi ne-am bucurat de o perioadă destul de lungă de stabilitate în sistemul nostru solar, încă mai sunt mulţi monştri cosmici care zboară prin cosmos şi care ne pun în pericol viaţa.

De mii de ani, cometele au fost observate şi s-a scris despre ele. Au fost considerate ca mesageri ai lui Dumnezeu sau semne ale răului. Dar de unde vin ele? Se cunosc două surse de comete. Despre cureaua Kuiper, care se găseşte în spatele planetei Neptun, se presupune că ar conţine un miliard de comete, care sunt corpuri de piatră şi gheaţă rămase în

Sclavii zeilor 135

urma formării sistemului nostru solar. Cealaltă sursă de comete este cunoscută ca Norul Oort, care încercuieşte practic sistemul nostru solar şi se consideră că este formată dintr-un milion de milioane de comete, mai multe decât toate stelele din galaxia Căii Lactee. În anul 2004 se estima că ar conţine un miliard de stele. Acesta este un alt indiciu rapid despre felul în care evoluează cunoştinţele noastre şi cum se modifică percepţia noastră. Una dintre teoriile legate de felul în care s-a format Norul Oort este aceea că a luat naştere în timpul creaţiei sistemului nostru solar din materialul din care s-au format planetele-gigant, dar şi multe bile de gheaţă şi praf care au fost influenţate de gravitaţia giganţilor gazoşi, în acelaşi fel în care corpurile din centura de asteroizi au intrat sub influenţa lui Jupiter. Este posibil ca unele dintre aceste corpuri îngheţate să fie atrase pe orbite şi aduse aproape de soare, având ca rezultat evaporarea lor. Acelea care nu s-au evaporat au fost îndepărtate din zona planetelor gigant şi au ajuns pe orbita acestora, la o distanţă de 100 000 de ori mai mare decât distanta de la Pământ la Soare.

Fig 7.6 Există două surse cunoscute de comete: Centura Kuiper şi Norul Oort.

Norul Oort

Neptun

Centura Kuiper

Marte

Jupiter

Pluto

Centura de asteroizi

Asteroizii troian


Aceasta înseamnă o distanţă de probabil 15 milioane de milioane de kilometri, ceea ce înseamnă atât de departe de Soare încât aceşti bulgări de zăpadă murdară au fost parţial influenţaţi de gravitaţia altor stele. De-a lungul miliardelor de ani, orbitele lor au devenit mai line, iar ele au devenit o cochilie sferică de comete în jurul sistemului solar, cunoscută acum sub numele de Norul Oort. Deşi aceasta este doar o teorie, Norul Oort rămâne o realitate, constând în toate acele miliarde de comete, mari şi mici.

Fig 7.7 Orbitele planetelor

Cometele pe care le vedem din când în când se află toate pe o orbită eliptică alungită, în jurul Soarelui. Ele s-au desprins din norul-părinte şi au fost atrase către soare. Ele se tot apropie de Soare pe măsură ce se rotesc în jurul său şi apoi sunt aruncate departe în spaţiu, într-un mod asemănător cu modul de funcţionare al unei pendule. Orbitele lor se pot găsi la mai multe mii de ani. Ceea ce este foarte interesant este similaritatea orbitelor acestor comete cu orbita teoretică a planetei X. Dacă alegem să dăm crezare scrierilor sumeriene, orbita

Sclavii zeilor 137

planetei X, pe care o numeau „Nibiru”, este foarte asemănătoare cu cea a cometelor care gravitează în jurul Soarelui. „O mare orbită eliptică”, aşa o numeau tăbliţele de argilă acum mii de ani. De vreme ce noi, oamenii moderni, am descoperit ultimele trei planete din sistemul nostru solar abia în ultimii 220 de ani, este dificil pentru noi să înţelegem cum cineva acum 6 000 de ani putea să ştie atât de multe despre sistemul nostru solar şi despre planetele care îl formau. Aceasta este o realitate neplăcută, care indică limpede marea noastră neştiinţă în legătură cu cosmosul, în secolul al XXI-lea.

Cu foarte puţin timp în urmă ni s-a pus la dispoziţie ceea ce anumiţi astronomi noncoformişti încearcă să demonstreze de câteva sute de ani, iar specialiştii în cosmologie folosesc pentru a-şi mai repara din orgoliul rănit - existenţa planetei X. Acesta nu este un drăguţ nume SF inventat de nişte studenţi glumeţi, ci numărul roman X, care este echivalentul numărului arab 10. Planeta X este cea de-a zecea planetă din sistemul nostru solar cunoscut. Mai trebuie să aduc în discuţie un alt aspect interesant, şi anume simbolismul aparţinând perioadei sumeriene şi o anume „planetă a trecerii” care a fost adesea reprezentată cu o cruce pe tăbliţele de argilă şi pe cilindrii sumerieni. Vom examina aceste artefacte străvechi mai târziu.

Şi astfel continuă obsesia legată de planeta X. Să privim cu atenţie povestea astronomului francez Alessandro Morbidelli care, în 2003, a îndrăznit să sugereze că ar putea exista o planetă mai mare în spatele planetei Pluto, care se mişcă pe o orbită eliptică alungită în jurul soarelui, cu durata de 3 600 de ani. Asemănările dintre faptele prezentate în articolul său şi textele sumeriene sunt uimitoare. Ceea ce este interesant este faptul că astromonul francez pare să nu fi auzit vreodată poveştile sumeriene despre o planetă numită Nibiru.

În februarie 2003, o prestigioasă publicaţie lunară franceză, Science & Vie, a publicat o actualizare a inventarului


de planete din sistemul nostru solar, în lumina noilor descoperiri din centura Kuiper. Articolul făcea anunţul senzaţional că în sistemul nostru solar mai există încă o planetă necunoscută. Autorul a numit-o „o planetă-fantomă a cărei orbită este probabil prea alungită pentru a putea fi văzută”. Articolul scris de Valerie Greffos, s-a bazat pe declaraţiile lui Alessandro Morbidelli, un astronom de la Observatorul de pe Coasta de Azur. El sugera că pe vremea când sistemul nostru solar era haotic, a avut loc o coliziune cosmică în care a fost implicată o planetă care era situată pe locul unde astăzi se găseşte centura de asteroizi. Toate acestea s-au întîmplat acum 3,9 miliarde de ani şi, ca urmare a acestor evenimente, planeta-fantomă este prinsă pe o orbită eliptică neobişnuit de lungă care se întinde pe câteva mii de ani. El a declarat mai departe: „Mă aştept ca într-o zi să descoperim o planetă nouă, de dimensiunile planetei Marte”. Morbidelli a pus la dispoziţia revistei o schiţă probabilă a orbitei eliptice, care includea şi o poziţie speculativă a locului în care se găsea planeta la momentul respectiv. Este o coincidenţă faptul că schiţa este aproape identică cu cea propusă de Zecharia Sitchin în cartea sa, A douăsprezecea planetă, apărută în 1976? De vreme ce astronomul francez nu este primul care vorbeşte cu atâta siguranţă despre Planeta X, eu cred că asemenea speculaţii sunt mult prea apropiate pentru a fi privite ca nişte simple coincidenţe. Această obsesie trebuie să însemne mai mult decât simplele speculaţii ale unei mâini de savanţi trăsniţi, aflaţi în căutarea unei planete invizibile, Nu atât de invizibilă pe cât pare, atâta vreme cât mulţi oameni de ştiinţă au prezentat calcule matematice care indică existenţa unui lucru în spaţiul îndepărtat care le confirmă calculele.

Sitchin a devenit o autoritate în domeniul studiului vechilor tăbliţe de argilă sumeriene. Se spune că deţine cea mai mare colecţie privată, care numără peste 800 de tăbliţe vechi, acoperite de scriere cuneiformă. Sitchin a studiat cu atenţie timp de mulţi ani aceste tăbliţe, dar şi altele şi a descifrat şi

Sclavii zeilor 139

interpretat multe mesaje complicate şi a prezentat teorii deschizătoare de drumuri, care acum sunt luate în considerare de un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă vizionari. Una dintre multele poveşti care apare înscrisă pe unele dintre tăbliţe este o poveste complicată despre Nibiru, planeta-ma-mă a populaţiei Anunnaki, zeii civilizaţiei sumeriene. Aceste cunoştinţe ale sumerienilor sunt aparent aceleaşi cu cele pe care aparent le-a redescoperit astronomul francez, la aproape 28 de ani după ce Sitchin a publicat pentru prima oară A douăsprezecea planetă, carte care conţine traducerea acestor tăbliţe antice.

Asemănările dintre munca lui Sitchin şi cea a lui Morbidelli sunt cutremurătoare:

• La începuturi, sistemul solar era haotic. • Mai exista o „planetă în plus”, pe locul unde se găseşte

în prezent centura de asteroizi. • În textele sumeriene această planetă poartă numele de

Tiamat. • O ciocnire cosmică „a deranjat şi a rearanjat” sistemul

solar descris în Enuma Elish, sau Povestea creaţiei. • Pe baza descoperirilor făcute pe Lună, această coliziu

ne ar fi avut loc acum 3,9 miliarde de ani. • După coliziune, sistemul solar a primit o nouă plane

tă, Nibiru, care ulterior a fost redenumită Marduk de către babilonieni, după numele zeului lor.

• Orbita ei este eliptică şi nu circulară. • La perigeu, cei mai apropiat punct de Soare, ea trece

printre Jupiter şi Marte. • Orbita ei durează mai multe mii de ani. Sitchin a apli

cat ca unitate de măsură a timpului Shar-ul sumerian, care echivalează cu 3 600 de ani pentru o rotaţie completă pe orbită. Această durată este similară cu durata mai multor comete cunoscute.


Este cu adevărat remarcabil că avem un autor, om instruit şi om de ştiinţă în toată puterea cuvântului, care a început să prezinte întregii lumi la începutul anilor 70 realităţile ascunse ale trecutului nostru şi un astronom care practic l-a citat în detaliu pe Sitchin, expunându-şi propriile descoperiri la 28 de ani distanţă.

Ceea ce este interesant este orbita eliptică a primelor comete din timpul formării sistemului nostru solar. Până în prezent, cometele i-au nedumerit pe astronomi, dând naştere multor speculaţii. În vreme ce toate planetele, cu excepţia lui Pluto, gravitează în jurul Soarelui pe acelaşi plan şi în aceeaşi direcţie, toate dintre ele mişcându-se pe o orbită mai mult sau mai puţin circulară, cometele par să-şi urmeze propriile căi, fără să se supună regulilor obişnuite. Cometele se mişcă pe orbite eliptice în planuri diferite, în direcţie opusă faţă de planete. Sunt împinse departe în spaţiu, uneori la o distanţă de sute şi chiar mii de ani, pe orbitele lor.

Tăbliţele Enuma Elish pun la dispoziţie o explicaţie plauzibilă asupra originii cometelor şi a comportamentului lor ciudat. Puţin mai târziu vom arunca o privire mai atentă asupra acestor tăbliţe de ceramică misterioase.Teoria curentă despre comete este susţinută de dovada astrofizică potrivit căreia cometele care s-au stabilit în Norul Oort au pornit pe nişte orbite eliptice foarte largi care le-au dus atât de departe în spaţiu încât au fost afectate de gravitaţia altor stele. Acest lucru a cauzat o fluctuaţie a orbitei cometelor. Unele dintre cometele din acest nor rămân totuşi la distanţe mari, dincolo de marginea sistemului solar, posibil la jumătatea distanţei faţă de cea mai apropiată stea. Putem să cântărim această teorie şi să tragem propriile concluzii. Dacă acest lucru se poate întâmpla cu o cometă, de ce nu s-ar putea întâmpla şi cu o planetă? Presupusa planetă-fantomă trebuie să fi intrat în sistemul solar în acelaşi fel în care au intrat cometele. De la marginea sistemului solar, virând printre Marte şi Jupiter

Sclavii zeilor 141

şi ieşind pe drumul celorlalte planete departe în spaţiu. O asemenea planetă, cântărind de milioane de ori mai mult decât o cometă ar avea nevoie de mult mai mult timp pentru a se stabiliza pe o orbită în j u r u l Soarelui. Aşadar, este posibil ca ea să continue pe orbita eliptică timp îndelungat, înainte de a-şi găsi o orbită stabilă în jurul Soarelui. Dacă orbita unei asemenea planete are 3 600 de ani, pare să se potrivescă ipotezei că ar fi fost subiect de dezbatere şi factor de influenţă pe Pământ în j u r u l anului 5 000 î. Hr. şi la intervale succesive de 3 600 de ani.

Trebuie să revenim pentru puţin timp la centura de asteroizi localizată între planetele Marte şi Jupiter. Deşi am menţionat în treacăt că reprezintă probabil rămăşiţele unei planete, această afirmaţie trebuie privită cu înţelegerea faptului că informaţiile despre această parte a sistemului nostru solar sunt foarte speculative. Centura de asteroizii sporeşte cu siguranţă misterul asupra sistemului nostru solar, iar astronomii sunt nesiguri asupra factorilor care ar fi cauzat acest fenomen. Unii învăţaţi, cum este Zecharia Sitchin, au analizat vechea poveste sumeriană a creaţiei, care pare să descrie lupta dintre bine şi rău în diferite forme. El le prezintă ca un eveniment istoric care descrie crearea planetei noastre şi a Lunii. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că Luna este prea mare în raport cu Pământul pentru a fi fost creată ca un satelit în timpul naşterii sistemului solar. De fapt, Luna este al cincilea satelit ca mărime din sistemul nostru solar, comparându-se cu sateliţii unor planete ca Jupiter, Saturn şi Neptun. Luna noastră este pur şi simplu prea mare pentru ca să se fi născut în aceleaşi condiţii ca celelalte luni. Legile fizicii nu ar permite unui satelit atât de mare să se formeze în jurul unei planete mici, cum este Pământul.

O teorie mai populară despre originile lunii este teoria marii împroşcări. Aceasta a fost prezentată pentru prima dată în 1975, la Institutul de Ştiinţă Planetară din Arizona


de artistul-astronom Bill Hartmann şi de colegul său Donald Davis. În numărul din luna mai 2002, revista Astronomy Now a prezentat un articol în care marea împroşcare este descrisă astfel:

Pământul abia apucase să se omogenizeze pe orbita solară

atunci când a suferit o explozie devastatoare. O planetă, având ju

mătate din dimensiunile Pământului s-a izbit foarte puternic de el.

Coliziunea a vaporizat părţile exterioare ale celor două planete în

adâncime, iar miezul planetei s-a scufundat în centrul Pământului,

acolo unde cele două miezuri au format un singur miez. Resturile,

aproximativ 80% din crusta şi mantaua Pământului, au fost răspân

dite în spaţiu. Treptat, particulele din inelul de resturi de pe orbită

s-au unit dând naştere unui singur satelit mare. Doar această teorie

se potriveşte datelor cunoscute. Dar până recent şi această teorie

prezenta probleme serioase, pentru că, potrivit ei, sistemul format de

Pământ şi Lună se învârtea prea repede. Acum această problemă a

fost rezolvată şi majoritatea cercetătorilor sunt de acord că Marea

împroşcare, aşa aranjată cum pare, reprezintă adevărul.

Aş spune că, în multe aspecte, această teorie se potriveşte cu povestea din Enuma Elish, descrisă de către sumerieni. Ceea ce a mai fost creat în urma acestei coliziuni este centura de asteroizi. Să ne concentrăm din nou pe această parte a sistemului solar. Este uimitor că numai o porţiune minusculă din greutatea totală a centurii de asteroizi a fost aruncată de-a lungul timpului. Acest lucru se datorează în principal efectului gravitaţional al planetei Jupiter, dar este posibil ca, la un moment dat, un asteroid gigant să fi fost împins către Soare, să se fi ciocnit de Pământ, să-şi fi pierdut prin topire mult din conţinutul său de metal şi piatră şi să fi fost respins ca un satelit gigant, prins în orbita gravitaţională a Pământului, răcit şi apoi să fi devenit luna noastră. Aceasta este o altă teorie despre originea lunii.

Sclavii zeilor 143

Sumerienii aveau o altă teorie despre crearea Lunii. O planetă numită Tiamat, care exista pe locul unde acum se află centura de asteroizi, a fost implicată într-o coliziune cosmică cu o planetă invadatoare, pe nume Nibiru. A fost prinsă de efectul gravitaţional al Soarelui nostru pe o lungă orbită eliptică. A devenit cea de-a doisprezecea planetă a sistemului nostru solar, pentru că sumerienii considerau Luna şi Nibiru ca făcând parte dintre planete. Se explică de ce o asemenea planetă a fost înfăţişată ca o cruce şi rămasă astfel în istorie: intersectarea traseelor cu alte planete. Există numeroase referinţe clare despre această planetă în numeroase tăbliţe de ceramică şi sigilii cilindrice, provenite din civilizaţia sumeriană, dar şi de la alte civilizaţii, mai vechi. Această planetă este întotdeauna reprezentată printr-o cruce. Atât Nibiru, cât şi Tiamat aveau propriile luni, care au fost implicate într-o coliziune cosmică spectaculoasă. Rezultatul acestei coliziuni a fost distrugerea planetei Tiamat, care a devenit centura de asteroizi, crearea Pământului din cel mai mare bloc desprins din Tiamat şi captarea unei Luni, aparţinând de Tiamat sau Nibiru, care a fost prinsă de gravitaţia noii planete formate, Pământul. De aceea Luna este atât de mare comparativ cu dimensiunile Pământului, pentru că la început a fost Luna unei planete mult mai mari. Acest eveniment întâmplător a fost cel care a dus la apariţia anotimpurilor şi fluxului şi refluxului pe Pământ, care au contribuit la apariţia formelor de viaţă unice de pe Pământ.

Revista New Scientist a dedicat coperta unui număr recent „Planetei care a zdrobit Pământul”. Autorul articolului a oferit teoria unei „planete jucăuşe”, implicată într-o coliziune cosmică. Ceea ce este mai fascinant este că planeta-fantomă era numită „Theia”, fără nicio altă explicaţie. Este posibil ca autorul să se fi gândit la Tiamat?

De ce cunoaştem atât de puţine lucruri despre această planetă? Pentru început, orbita sa de 3 600 de ani este


prea lungă pentru intervalele de timp omeneşti atât de scurte. Abia ne putem referi la întâmplări care au avut loc pe Pământ acum 200 de ani, cum putem înţelege o planetă şi o posibilă civilizaţie care intră în vizorul nostru o dată la 3 600 de ani? Adevărul este că, de-a lungul timpului, omenirea a primit mai multe indicii privind această civilizaţie. Informaţii detaliate au fost consemnate de scribi de-a lungul miilor de ani, scriind despre experienţele lor antice pe o planetă tânără, pentru folosinţa generaţiilor viitoare, dar civilizaţia noastră nu le-au luat în seamă, considerând că nu este posibil să fie adevărate. Bunicul meu refuza să creadă că omul a păşit pe Lună, iar eu mă gândeam că era foarte naiv şi prost informat. Aşadar, să ne imaginăm că o astfel de planetă există cu adevărat, „o planetă radiantă”, numită Nibiru, aşa cum este numită de către niruani în câteva inscripţii antice. Mai departe, dacă există viaţă pe această planetă, cine sunt locuitorii ei şi ce influenţă au avut ei asupra planetei Pământ? Aceasta este o întrebare care a fost pusă în mod regulat de milioane de ori de către oameni obişnuiţi cu minţi iscoditoare şi de oamenii de ştiinţă care au fost implicaţi în căutarea acestei planete X.

În timpul căutărilor pentru iluzoria planetă X, au fost descoperite diferite alte obiecte în sistemul nostru solar, cel mai recent chiar la marginea centurii Kuiper. Pluto şi luna sa, Charon, sunt adesea considerate ca membrii foarte mari ai centurii Kuiper şi cunoscute sub numele de Corpuri din Cureaua Kuiper (CCK). Dimensiunile medii ale altor CCK variază între 10 şi 50 de kilometri în diametru. Dacă unul dintre ele s-ar ciocni de Pământ, impactul ar avea consecinţe atât de grave încât ar putea să distrugă întreaga planetă şi toată viaţa de pe ea. Această curea este sursa principală pentru toate cometele de perioadă scurtă, care se învârt în jurul Soarelui în mai puţin de 200 de ani, aşa cum este cometa Halley. Alte comete, cum este Kohoutek, se găsesc pe orbite mult mai largi, iar astonomii presupun că orbita lor s-ar

Sclavii zeilor 145

întinde de la 7 500 la 75 000 de ani. Această presupunere se aliniază genului de gândire aplicat cu privire la planeta X. În 1930, atunci când a fost descoperită planeta Pluto, a fost adesea considerată ca fiind planeta X, dar a devenit clar în scurtă vreme că nu putea fi acel corp ceresc care exercita o asemenea turbulenţă asupra planetelor Uranus şi Neptun. Să reţinem că oamenii de ştiinţă au descoperit că aceste două planete prezintă tulburări ale traiectoriei gravitaţionale pe orbită, iar Pluto era pur şi simplu prea mică pentru a putea avea un asemenea efect asupra lor. Ca acest lucru să fie posibil, corpul care producea aceste efecte trebuia să fie de multe ori mai mare decât Pluto. Dezbaterea continuă, unii căutând cu înfrigurare planeta X, alţii renunţând la ea ca la o prostie evidentă.

Foarte recent, un alt CCK a fost descoperit. Quaoar are un diametru de 1 250 de kilometri, jumătate din diametrul planetei Pluto şi este cel mai mare CCK cunoscut până în prezent. Un studiu al sistemului solar a relevat faptul că acesta nu este un cimitir plin de corpuri moarte şi îngheţate. Studiul evidenţiază faptul că aceste C C K ar fi putut fi calde la un moment dat în trecut. Această concluzie vine în sprijinul teoriei care spune că procesele planetare, cum este vulcanismul, pot apărea pe corpuri aflate la distanţe uriaşe faţă de Soare. Vulcanismul ar putea veni în sprijinul existenţei planetelor la distanţe atât de mari faţă de Soare. Tăbliţele sumeriene descriu planeta Nibiru astfel: „o planetă radiantă”, care este simbolizată de o cruce, pentru a indica poziţia de răscruce a planetei, dar şi a radiaţiei sub formă de căldură care emană dinspre planetă. În tăbliţele de argilă ni se spune despre importanţa atmosferei dense, care protejează planeta Nibiru împotriva lungilor perioade reci, atunci când planeta se află cel mai departe de Soare, cât şi de perioadele fierbinţi atunci când ea este cel mai aproape de Soare. Deteriorarea acestei atmosfere a reprezentat motivul care i-a adus pe Anunnaki de pe Nibiru pe Pământ.


Până în prezent, oameni de ştiinţă au găsit în jur de 1 000 de CCK, dar se cunosc foarte puţine lucruri despre compoziţia lor din cauză că sunt la o distanţă prea mare şi sunt estompate. Dar, detectarea gheţii cristaline sugerează faptul că Quaoar este sau a fost de un corp diferit de Soarele nostru. Ar putea să fie proximitatea faţă de planeta radiantă Nibiru? Această ipoteză a fost susţinută de profesorul David Jewitt, de la Universitatea din Honolulu, Hawaii, şi de Jane Luu de la Institutul de Tehnologie din Lexington, Massachusetts. Cei doi cercetători au descoperit primul C C K în 1992 şi au făcut aceste ultime observaţii. Au susţinut că trebuie să fi fost un corp cu dimensiuni apreciabile care să poată avea un asemenea efect asupra acestui CCK. Ar putea fi acesta un indiciu real despre o îndepărtată planetă X?

Dacă privim descrierile detaliate ale bătăliilor cereşti dintre zei şi coliziunile planetelor pe care Enuma Elish le descrie atât de viu, aproape că sună prea fantastic pentru ca să fie considerate reale. Totul pare atât de îndepărtat în spaţiu şi atât de departe în timp, încât ne luptăm să găsim relevanţa pentru existenţa noastră la acest moment în timp, dar tot ceea ce trebuie să facem este să ne ridicăm ochii spre cer pentru ca să vedem cât de vulnerabili suntem în faţa unui atac cosmic. Poate nu din partea altor planete, ci din partea unor asteroizi uriaşi şi chiar a unor comete. Adesea auzim ştiri despre asteroizi care au trecut aproape de Pământ, fără ca noi să fi băgat de seamă, până au trecut pe lângă noi, neobservaţi. Acest gen de ignoranţă ar putea duce la dispariţia rasei umane cât ai clipi şi ar putea cauza o coliziune cosmică de proporţii, nu foarte departe de evenimentele spectaculoase descrise în tăbliţele sumeriene. Există probabil mai multe mii de asteroizi uriaşi care zboară prin sistemul nostru solar, mulţi dintre ei ajungând foarte aproape de Pământ. Aceştia sunt numiţi Asteroizi Apropiaţi de Pământ (AAP). Eros este un AAP alungit, care măsoară 33 de kilometri lungime, 13 kilometri

Sclavii zeilor 147

lăţime şi 33 de kilometri înălţime; suficient de mare ca să distrugă Pământul şi viaţa de pe el. Până în prezent au fost identificaţi în jur de 150 de AAP, dar mai există mulţi alţii. Cel mai mare AAP cunoscut este 1 036 Ganymede, cu un diametru de 41 de kilometri. Potrivit astronomilor, există peste 1 000 de AAP al căror diametru este mai mare de un kilometru şi care ar putea pricinui stricăciuni catrastrofale Pământului. Chiar şi AAP mai mici ar putea cauza distrugeri importante dacă ar fi să se lovească de Pământ.

Aceste informaţii ne duc înapoi la evenimentele tragice care au avut loc laTunguska, în Siberia, pe 30 iunie 1908. Un meteorit măsurând între 90 şi 200 de metri în diametru a explodat deasupra Pământului, chiar înainte de impact. A ars complet pădurea acoperită de zăpadă pe o rază de 2 100 de kilometri pătraţi şi a distrus în jur de 80 de milioane de copaci. Dacă acolo ar fi fost un oraş, vă puteţi imagina drama care ar fi avut loc.

Acum aproximativ 65 de milioane de ani a avut loc un impact şi mai devastator pe Pământ. Un asteroid cu diametrul de 10 kilometri s-a izbit de Pământ în zona peninsulei Yucatan, din Mexic, şi a dus nu numai la dispariţia dinozaurilor, ci şi a tuturor animalelor cu greutatea de peste 30 de kilograme şi a unei părţi importante a vegetaţiei. Impactul ar fi dus la penetrarea scoarţei terestre, împrăştiind praf şi alte resturi în atmosferă, cauzând incendii uriaşe, activitate vulcanică, tsunamiuri şi furtuni devastatoare cu vânturi puternice şi chiar ploaie acidă. Impactul ar fi dus la schimbări chimice în atmosfera Pământului, favorizând creşterea concentraţiei de acid sulfuric, acid nitric şi compuşi pe bază de fluoruri. Mai mult, valul de căldură degajat de forţa impactului ar fi incinerat toate formele de viaţă întâlnite în cale. După impact, praful şi rămăşiţele care au fost aruncate în atmosferă au blocat timp de mai multe luni lumina Soarelui şi au contribuit la scăderea temperaturii planetei. Organismele care nu


s-au putut adapta la schimbările de lumină şi temperatură au murit. Pentru că energia plantelor provine de la soare, ele ar fi fost primele afectate de asemenea schimbări de climat. Multe familii de fitoplancton şi plante au murit, iar nivelul de oxigen de pe Pământ a scăzut dramatic. Din cauza lipsei de oxigen au fost afectate atât uscatul, cât şi oceanele, toate organismele care nu s-au putut adapta la un consum mai mic de oxigen murind sufocate. Drama a continuat. Din această transformare a mediului au rezultat schimbări majore în circuitul de hrană, erbivorele murind de foame după ce vegetaţia s-a uscat. Apoi carnivorele au fost nevoite să se mănânce între ele şi, în cele din urmă, au murit şi ele. Cadavrele lor mari au asigurat pentru o vreme hrana pentru animalele mai mici.

Aceasta trebuie să fi fost cu siguranţă o explozie spectaculoasă. Ca să ne reamintim cât de spectaculoase pot fi exploziile cosmice, tot ceea ce trebuie să facem este să ne amintim cel mai observat eveniment din istoria omenirii. În 1994, 21 de bucăţi din cometa Shoemaker-Levy s-au izbit de Jupiter. Toată lumea a încremenit în vreme ce urmărea acest eveniment, iar toate telescoapele erau îndreptate către Jupiter, pentru ca să aducă acele imagini dramatice în casele noastre. Părţile cele mai mari ale cometei au cauzat explozii de un milion de ori mai puternice decât toate exploziile atomice care au avut loc pe Pământ. Cu alte cuvinte, dacă acea cometă ar fi lovit Pământul, noi nu am mai fi aici astăzi şi după toate probabilităţile nici planeta.

Iată aşadar că nu este atât de greu să ne închipuim o coliziune cosmică. Suntem foarte norocoşi că magia televizorului ne-a reamintit aceste evenimente. Tot ceea ce aveau sumerieni acum 6 000 de ani erau nişte tăbliţe de argilă şi un scrib care înregistra evenimentele cu scrierea cuneiformă, în loc de formatul video.

Acum, că ne-am explorat universul, sistemul nostru solar, cometele, asteroizii şi coliziunile cosmice, avem suficiente

Sclavii zeilor 149

informaţii pentru a evidenţia probabilitatea existenţei unei planete X, în părţile îndepărtate ale sistemului nostru solar, care ne vizitează la fiecare 3 600 de ani? Vom explora multe alte părţi neexplicate ale Marelui Puzzle Uman, care mă fac să cred că o astfel de planetă există. Vom descoperi că această planetă este legată de existenţa noastră pe Pământ printr-o serie de evenimente ciudate, care include transferul de germeni de viaţă între ele la începuturi, dar şi prin intermediul manipulării genetice, la mult timp după ce viaţa s-a dezvoltat şi a evoluat pe Nibiru şi pe Pământ. Manipularea genetică pe care rudele noastre cosmice au exercitat-o asupra noastră acum aproximativ 200 000 de ani este consemnată cu grijă pentru noi în tăbliţele străvechi. Vă rog să luaţi din nou în considerare toate cunoştinţele pe care le avem despre cosmos şi cât de mult pare că învăţăm în fiecare zi de la oamenii de ştiinţă care studiază cerul. Odată ce am concluzionat că toată înţelepciunea noastră este încă în fază incipientă, concluzia evidentă este una pe care nu o putem rosti. Ceea ce mă roade acum este indiferenţa cu care ne debarasăm de atâta informaţie care ne-a fost lăsată moştenire de scribi din alte vremuri, atunci când lumea arăta cu totul altfel. Se pare că, dacă aceste informaţii nu sunt conforme cu felul în care ne place să privim la începuturile istoriei noastre, nu suntem atât de dornici să le înglobăm în bagajul nostru de cunoştinţe. Pentru a încheia acest capitol într-o notă inspiraţională, iată câteva declaraţii referitoare la planeta X din partea oamenilor de ştiinţă, vizionarilor şi gânditorilor din trecut şi prezent.

Este o certitudine faptul că avansarea omenirii din Paleolitic

(Epoca de Piatră Veche) la Mezolitic (Epoca de Piatră Medie) şi la

Neolitic (Epoca de Piatră Nouă) şi apoi la marea civilizaţie sumeriană

a avut loc acum aproximativ 3 600 de ani. Este clar că Anunnaki

au vizitat Pământul şi au aprobat creşterea nivelului de civilizaţie al

omenirii (cunoştiinţe, ştiinţă, tehnologie). Dar, aşa cum am încercat


să explic la seminariile recente (încă nu am reuşit să o fac într-o car

te), vizitele pe Pământ şi în apropiere (pe ceea ce poartă numele de

periheliu) de Nibiru nu coincid. Acest lucru are o semnificaţie imensă,

pe care cei care mi-au citit doar prima carte o ignoră.

Zecharia Sitchin

În domeniile arheologiei, geologiei şi astronomiei, ultimii ani

au adus o mulţime de fapte care trebuie coroborate cu presupunerile

că au existat mişcări fizice cu caracter global la începuturi; că aceste

catrastrofe au fost cauzate de agenţi extratereştri şi că natura acestor

agenţi poate fi identificată. Amintirea cataclismelor a fost ştearsă, nu

din cauza insuficienţei legendelor scrise, ci din cauza unor procese

caracteristice care mai târziu au determinat naţiuni întregi, împreună

cu elitele inteligenţei, să citească aceste alegorii şi metafore în care

sunt descrise cu claritate aceste anomalii cosmice.

Immanuel Velikovsky

Dr. Robert S. Harrington, fostul şef al Observatorul Naval al

Statelor Unite ale Americii, a calculat câţiva parametri ai planetei X

şi ai orbitei sale. Harrington a pornit de la perturbările de pe orbitele

planetelor Neptun şi Uranus, ştiind că Pluto nu poate fi responsabi

lă pentru acestea. Observaţiile pe care le-a folosit au fost furnizate

de Almanahul Oficiului pentru Navigaţie al Observatorului Naval al

Statelor Unite ale Americii şi merg până în 1833 pentru Uranus şi

1846 pentru Neptun.

Robert Harrington, articolul Harrington,

Marina Statelor Unite ale Americii

Foarte multe date empirice indică faptul că fiecare punct al

suprafeţei Pământului a fost studiat cu atenţie, multe schimbări cli

matice au avut loc aparent din senin. Acest lucru este explicabil dacă

suprafaţa aparent rigidă a Pământului trece, din când în când, printr-o

dizlocare extensivă.

Albert Einstein

Sclavii zeilor 151

8 Natura umană

Se pare că acordăm foarte multă grijă creşterii copiilor noştri în modul potrivit. În funcţie de cultura din care provenim, variaţiunile cuvântului potrivit pot fi extreme. În lume sunt multe culturi adânc înrădăcinate, fiecare dintre ele având felurite obiceiuri, ritualuri şi credinţe. În ultimii 100 de ani am trecut prin două războaie mondiale, pe lângă cel de-al treilea război mondial, prin câteva conflicte locale, cum ar fi cele din Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak şi alte conflicte care au fost considerate ca fiind revolte minore, cum ar fi cea din Haiti. Este uimitor că, în ciuda numeroaselor conflicte care au avut loc în ultimii cincizeci de ani ai secolului al XX-lea, am experimentat probabil unul dintre cele mai paşnice şi mai tolerante capitole din istoria omenirii. Fac această declaraţie foarte rezervat, pentru că, până nu vom elimina toate conflictele din societatea noastră, nu vom fi liberi. Această perioadă va fi cunoscută pentru totdeauna pentru prăbuşirea Uniunii Sovietice şi pentru transformarea Chinei dintr-un gigant comunist în economia cu cea mai rapidă creştere din lume şi partenerul ideal de afaceri pentru oricine. Dar ar trebui să fim conştienţi că există şi alte forme de conflict şi agresiune decât războiul pur şi simplu. Am devenit experţi în tehnici de manipulare pentru ca să-i convingem

pe alţii să ne urmeze, deşi nu este neapărat în beneficiul lor. Banii şi puterea militară vă vor ajuta să faceţi jocurile fără să fi nevoie să trageţi nici măcar un singur glonţ şi uneori trecem cu vederea asemenea incidente. Asta se întâmplă fie pentru că genele noastre violente ar fi trecut în clandestinitate, fie pentru că am obţinut noi gene care s-au transformat prin afişarea naturii lor violente într-o formă mai subtilă.

James Watson, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, scrie în cea mai nouă carte a sa, intitulată ADN-ul: Secretul vieţii, următoarele: „înţelegerea geneticii nu înseamnă doar înţelegerea motivelor pentru care arătăm la fel ca părinţii noştri. Înseamnă şi luarea contactului cu unii dinte cei mai vechi inamici ai omenirii: defectele din genele noastre, care pot cauza boli genetice”.

Această declaraţie susţine excelent argumentaţia mea. De ce ar trebui să fie genomul nostru aşa de incomplet, atât de plin de defecte dacă noi evoluăm de milioane de ani? Pur şi simplu nu ar avea sens şi, indirect, sprijină teoria că ADN-ul nostru a fost modificat la începuturile existenţei noastre. Vorbesc frecvent despre „gene violente” şi „gene leneşe” deoarece cred cu tărie că ele există în materialul nostru genetic. Dovezile sunt peste tot în jurul nostru. Dacă ne comportăm într-un anumit fel, ceva trebuie că ne conduce din interior, iar ADN-ul nostru este programul principal care predetermină toate caracteristicile noastre. Aşa cum nu putem nega faptul că o persoană are ochii albaştri, atunci când acest lucru este evident, nu putem nega nici că afişăm un comportament violent, atunci când acesta este afişat limpede. Şi totuşi, există şi cealaltă latură a caracterului nostru, cu trăirile paşnice şi binevoitoare, care trebuie să depindă de un grup de gene care le controlează. Este un mister forţa care conduce această luptă pentru înţelegere pe care o poartă un număr tot mai mare de pământeni, pentru că ştim acum că genele violente sunt încastrate în A D N . Am fost martorii unei schimbări


dramatice spre toleranţă între civilizaţiile de pe glob, acolo unde acum 100 de ani imperialismul era o misiune pentru puterile globale care anihilau civilizaţiile mai slabe în numele lui dumnezeu şi al regelui. Dar, în vreme ce societatea reducea discrepanţele în anumite sectoare, se dezvoltau discrepanţe în alte sectoare. Intoleranţa religioasă este cu adevărat un factor îngrijorător la adresa păcii mondiale, pentru că, împreună cu religia, vine o forţă aproape indestructibilă care o conduce din interior: fanatismul! Atâta vreme cât un anumit grup de oameni crede că ocupă o poziţie morală şi religioasă mai înaltă decât alte grupuri, ne confruntăm cu spectrul dezastrului. Toate eforturile politicienilor de a crea un mediu de schimb global stabil nu vor însemna nimic atâta vreme cât ne confruntăm cu ameninţarea violenţei fanatismului religios. Dacă nu vom putea arăta un nou drum religios al moderaţiei hoardelor de fanatici religioşi, există un risc major ca întreaga problemă să se îndrepte către un conflict violent.

Mai există un alt segment de dezvoltare globală care atrage genele violente din unii dintre noi într-un mod mult mai subtil: războiul economic. Discrepanţele dintre bogaţi şi săraci reprezintă cel mai îngrijorător aspect al globalizării, iar acest aspect nu dă semne de diminuare, din contră este în creştere. Atâta vreme cât vom avea un grup sau o naţiune care dobândeşte măreţie pe spatele altei naţiuni, nu va exista niciodată o stare de armonie pe Pământ. Aşa cum am arătat mai devreme, creierul nostru este un organ de o complexitate imensă, pe care este posibil să nu-l înţelegem niciodată pe de-a întregul. Creierul pare să joace un rol de interfaţă între planurile fizic şi spiritual ale fiinţei noastre. Este ca un computer condus de pachet de softuri foarte bine dezvoltate care se numeşte genom. Dar computerul-creier poate funcţiona doar la nivelul permis de pachetul de software, iar acest software are nevoie de actualizare permanent. Această actualizare nu poate avea loc decât prin acţiunea ADN-ului. Mulţi

Sclavii zeilor 155

oameni de ştiinţă au făcut pronosticuri îndrăzneţe legate de cât la sută din capacitatea creierului folosim noi, oamenii, dar adevărul este că nu putem începe să estimăm capacitatea creierului. Aşa avansat cum este, creierul poate executa numai funcţiile pentru care a fost programat prin intermediul materialului genetic. Cu cât este mai avansat software-ul, cu atât sunt mai uimitoare funcţiile pe care le poate îndeplini creierul. La fel cum computerul tău îşi actualizează periodic software-ul din baza de date Microsoft, genomul tău se luptă încontinuu să se actualizeze din rezervorul de ADN, aflat în permanentă dezvoltare. Există totuşi un conflict constant între felul de a fi şi educaţie. În vreme ce unii dintre noi sunt educaţi pentru ca să devină lideri în afaceri, alţii, care cresc în societăţi mai puţin privilegiate, sunt marginalizaţi „în mod natural” pentru ca să rămână clasa muncitoare, de unde provin sclavii care muncesc la maşina globală.

NU putem scăpa de trecutul nostru, care este construit foarte mult pe explorare, invazii, ocupaţie, dominaţie, cruciade şi război şi în care civilizaţia mai puternică atacă pur şi simplu civilizaţia mai slabă ca parte a dreptului neîndoielnic de extindere a zonei de influenţă. Doar pentru că am ajuns să cunoaştem trecutul şi să înţelegem efectele complexe ale unui conflict, nu înseamnă că ştim cum să facem faţă acestui defect genetic, aşa cum indică James Watson. Defectele noastre genetice nu ne afectează doar sănătatea fizică, ci şi starea de spirit. Această stare de spirit este controlată de ADN-ul „defect”, care ne aduce la situaţii de conflict. Pentru a fi în stare să gestionăm această nevoie neostoită de conflict, trebuie să ştim cu exactictate de unde venim şi de ce suntem aşa cum suntem, pentru ca să nu mai existe speculaţii, deoarece această incertitudine devine o justificare ascunsă pentru felul în care ne comportăm. Din păcate, toate eforturile depuse în domeniul originilor psihologiei umane au fost bazate pe prezumţii speculative asupra origilor noastre. Complexitatea


naturii umane ne duce aşadar înapoi la originile noastre. Sociologii africani şi americani susţin că societatea va mai avea nevoie de câteva sute de ani ca să depăşească efectele reziduale ale sclaviei şi aceasta a fost doar o opresiune temporară a unui grup împotriva altuia, care a avut loc fără niciun fel de manipulare genetică sau chirurgicală. Să ne imaginăm răul făcut umanităţii la momentul creaţiei, atunci când capacitatea sa genetică a fost putenic amputată. Calea sinuoasă a istoriei umanităţii ne-a lăsat cu cicatrici pe care trebuie să le vindecăm, într-o încercare de a începe să înţelegem natura noastră umană.

La nivel personal, am fost un optimist incurabil, un mesager al energiei pozitive, găsind părţile bune în orice lucru şi am creat constant. Ce am creat, vă întrebaţi? Am creat orice. Se pare că, atunci când oamenii sunt ocupaţi să facă un lucru creativ, minţile lor accesează porţiunea nonviolentă a genomului. Un exemplu foarte simplu poate fi acela al grădinăritului, al plantării unor flori. Terapia prin grădinărit este bine documentată. Continuăm cu alte exemple simple cum ar fi construirea unei căsuţe într-un copac sau repararea unui scaun vechi. Poate deveni atât de banal ca şi cum ai scrie o listă de cumpărături. Procesul creativ pare să învingă activitatea genelor violente. Există poveşti incredibile din război, în care armatele au încetat conflictul pentru a juca un meci de fotbal, înainte să reînceapă să se omoare între ele. Totuşi, această filosofie populară dă naştere unei dileme. Cum rămâne cu oamenii care creează arme de război? Ce se întâmplă cu relaţia dintre genele creative şi genele violente din sistemul lor? Se poate să fie atât de absorbiţi de procesul creativ încât să ignore complet efectele creaţiei lor? Sau este posibil ca genele violente să fi devenit atât de iscusite încât să manipuleze genele creative pentru ca să-şi împlinească propriile nevoi? Unele dintre aceste ipoteze au fost analizate în detaliu sub masca genelor egoiste, dar acestea sunt răspunsuri

Sclavii zeilor 157

pe care le vom găsi pe măsură ce avansăm în timp. Pentru moment, măcar ridicăm aceste întebări, având posibilitatea de explorare, datorită societăţii evoluate şi iluminate în care trăim, a limitelor care ne-ar fi adus pieirea acum câteva sute de ani.

Este mare păcat că un grup de oameni avizi de putere şi-au însuşit comunismul şi s-au folosit de beneficiile comue ca să-şi hrănească lăcomia. Comportamentul liderilor comunişti era contrar doctrinei lor. Cred că undeva în viitor, într-o omenire mai evoluată, această doctrină a comuniunii ar putea deveni mai folositoare pentru omenire. In forma sa teoretică, oferă un răspuns utopic la multe dintre problemele globale. Probabil că voi fi huiduit de milioane de capitalişti, dar cred că ideea originală cu privire la punerea în comun are multe legături cu structura noastră genetică ascunsa. Populaţiile din sudul Africii au o doctrină comună pe care o numesc ubuntu, care este bazată pe principiile împărţirii şi protejării întregului sat sau a întregii comunităţi. Acest concept precede cu mii de ani comunismul, putând fi chiar una dintre sursele originare ale acestuia. Se pare că a funcţionat cu succes timp de mii de ani, până când triburile au fost invadate de colonişti şi forţate să renunţe la această tradiţie străveche în favoarea democraţiei şi a capitalismului. A fost aceasta o mişcare înţeleaptă sau una prostească? Voi veţi fi judecătorii, dar eu cred că supravieţuirea comunităţii globale ar putea deveni dependentă de unele dintre filosofi-ile simple ale civilizaţiilor vechi de pe Pământ. Capitalismul este o reţetă pentru dezastru, dar corporaţiile bogate şi puternice care domină lumea nu vor admite niciodată lucrul acesta, atâta vreme cât se vor afla în postura de conducere. Vor continua să exploateze şi să înrobească pături largi ale popoarelor, atâta vreme cât sunt în vârful ierarhiei. Apoi vor fi detronate de alte companii, care vor face acelaşi lucru. Trebuie să ne punem întrebarea: unde duc toate acestea?


Un genom perfect nu are nevoie de violenţă, lăcomie, frivolitate şi toate acele caracteristici care au produs atât de multă suferinţă omenirii. Aşadar, pe măsură ce evoluăm, vom avea nevoie să hrănim din ce în ce mai puţin aceste rezervoare de materialism ale psihicului nostru şi vom deveni mai deschişi la conceptul de impărţire universală? Încă o dată, această chestiune a punerii în comun nu este nouă pentru omenire. Suntem implicaţi în punerea în comun, pe diferite niveluri: în casele noastre, în cadrul familiilor extinse şi chiar la serviciu, dar, ca să ducem această împărţire la extrem, ar trebui să eliminăm orice formă de recompensă materială din ecuaţia globală.

Acest concept pare de negândit pentru cineva care lucrează pe pieţele economice sau financiare, pentru că, aşa cum o văd ei, lumea este condusă de economie -cu alte cuvinte, de bani. Singura problemă este că banii produc bani şi, în cele din urmă, nu ne duc nicăieri. Scopul financiar a fost factorul principal din spatele multor războaie. Expresia „bogaţii devin mai bogaţi, iar săracii fac copii” este foarte adevărată şi foarte periculoasă pentru pespectivele viitoare ale supravieţuirii omenirii, întrucât copiii oamenilor săraci devin sclavii corporaţiilor internaţionale din lumea modernă.

Războaiele brutale, purtate în câmp deschis de mii de oameni, în lupte sângeroase, au fost înlocuite de terorismul internaţional, care este mai înfiorător şi mai dificil de contracarat. Dar cea mai mare ameninţare la adresa supravieţuirii noastre este terorismul economic. Acest relativ nou-venit în ecuaţia dominaţiei globale a înlocuit superioritatea nucleară şi a fost dezlănţuit pe nesimţite din spatele uşilor închise ale giganţilor multinaţionali împotriva naţiunilor mici care nu se aşteptau la aceasta. Până la urmă, este mult mai înţelept şi mai profitabil să invadezi o ţară prin preluarea bunurilor sale economice şi prin însuşirea bogăţiilor şi resurselor naturale

Sclavii zeilor 159

decât să le bombardezi mai întâi, înainte de a le cuceri. Deci, în esenţă, nimic nu s-a schimbat de la Alexandru cel Mare şi Hanul Attila. Doar metodologia s-a schimbat. Gena violentă încă sălăşluieşte în fiecare dintre noi. În vreme ce unii dintre noi au învăţat să o suprime, poate chiar prin intermediul propriului proces de evoluţie, o altă genă mai periculoasă ameninţă să ocupe locul cel mai important: gena lăcomiei.

Dacă îl întrebăm pe orice om obişnuit de pe stradă, ne va spune că îşi doreşte pace şi armonie în lume, dat mulţi oamenii sunt încă pregătiţi să lupte pentru pace. Probabil că ai văzut tricourile pe care scrie: „Să lupţi pentru pace este ca şi cum te-ai regula pentru virginitate”. Este abordarea cea mai apropiată de adevăr. Dincolo de toate violenţele şi lăcomia din lume se află un râu nesfârşit de bunăvoinţă, dar pentru că mass-media a devenit obsedată de sânge, maţe vărsate şi alte lucruri scabroase, rar mai avem ocazia să auzim şi despre lucrurile bune care se întâmplă în lume. Într-o zi obişnuită, în lume se întâmplă mai multe lucruri bune decât lucruri rele, dar aceasta nu este alegerea editorilor. Acesta este un aspect foarte ciudat al naturii umane, care trebuie că îşi are rădăcinile într-o defecţiune genetică macabră pe care încă nu o înţelegem. Editorii de ştiri par să fie convinşi că veştile bune nu se vând. Am avut această discuţie cu o serie de producători de emisiuni de radio şi de televiziune, care au avut tendinţa de a-mi respinge sugestia despre ştirile bune cu o anumită aroganţă, ca şi cum ar fi ştiut exact ce fel de ştiri vrea să consume omul obişnuit de pe stradă. Eu cred că au devenit sclavii genelor violente şi lacome care ne conduc personalitatea. S-au instalat într-o zonă sigură din care folosesc senzaţionalul violent ca să-şi vândă ştirile. Nu sunt suficient de curajoşi pentru a împinge limitele propriei construcţii genetice spre explorarea nevoilor adânci ale societăţii globale. Cât de mult va mai supravieţui mass-media prin hrănirea noastră cu astfel de ştiri negative? Cât de


mult va mai rezista o persoană obişnuită să consume şi să digere ştirile senzaţionale care ne sunt vândute ca o informaţie crucială, fără de care nu am putea trăi?

Bunăvoinţa şi mărinimia pe care le afişează zilnic oamenii sunt uimitoare: de la Maica Tereza la muncitorii şi voluntarii din situaţiile de conflict, Crucea Roşie, Semiluna Roşie, o pleiadă de organizaţii de ajutorare şi de caritate, grupuri pentru sprijinul orfanilor, cantine sociale, adăposturi de noapte, o listă aparent nesfârşită de ONG-uri, atât de devotate, există atât de multă bunăvoinţă în lume încât rămâi de-a dreptul copleşit. Conceptul de împărţire pare să fie puternic înrădăcinat în cultura umană. Atunci când vedem la televizor un reportaj despre un dezastru, câteva organizaţii internaţionale sunt deja la faţa locului pentru a se ocupa de el. Unul dintre citatele mele preferate este: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Am crezut întotdeauna că acesta este unul dintre crezurile la care ar trebui să subscriem atunci când ne aflăm într-o stare de nervi. Distincţia dintre bine şi rău este foarte vizibilă prin ochii copiilor: atunci când le spunem poveşti despre personaje negative, încep să plângă imediat. Instinctiv nu le plac personajele rele şi vor ca binele să învingă răul. Şi totuşi, unii cresc şi aleg calea violenţei, în timp ce alţii nu fac această alegere. Condiţionările de ordin social împreună cu genele violente sunt cele care îi determină pe copii să crească şi să se tranforme în nişte monştri? Cum se poate ca un copil pur, care plânge atunci când mama vitregă ridică vocea la Cenuşăreasa, să se transforme într-un dictator la nivel global, care nu-şi numără victimele cu zecile, ci cu milioanele? Este adevărat că au existat pacificatori ca Mahatma Ghandi sau Nelson Mandela, care au servit ca model pentru cea mai mare parte a lumii în anganjarea în dialog mai degrabă decât în război şi care au reprezentat o încheiere însufleţitoare a secolului al XX-lea. Acesta reprezintă un material fertil pentru predicatorii teoriilor naturii

Sclavii zeilor 161

umane versus educaţie. Suntem un produs al mediului în care trăim sau suntem produsul ADN-ului nostru?

Psihologii au speculat anii de-a rândul despre resorturile violenţei dintre oameni. Au existat teorii fantastice: influenţa părinţilor, a prietenilor, a vecinilor, a climatului, a bolilor, a stelelor şi o serie de alţi factori externi care joacă un rol important în comportamentul nostru. Se poate să fie adevărat, dar aceştia sunt doar factorii care stimulează genele violente. Reacţia în lanţ, care urmează după stimularea genelor violente, este diferită de la un om la altul. Acesta este momentul în care totul devine mai complex. Dacă am fost creaţi cu un genom restricţionat, creatorul nostru trebuie să fi făcut asta cu un scop. Din tăbliţele sumeriene reiese clar că cei care ne-au creat deţineau cunoşterea deplină a procedurilor medicale şi ştiinţifice, dar asta nu înseamnă că ei însisi avea un genom perfect. Şi, dacă suntem braţul genetic al unei specii umane mult mai dezvotate, care s-a stabilit pe Pământ în trecutul îndepărtat, înseamnă că încă mai purtăm părţi ale structurii lor genetice. Simplu fapt că am ajuns să analizăm aceste situaţii, care în trecut păreau de neimaginat, este un semn clar că această poveste înseamnă mai mult decât pare la prima vedere. Nivelul nostru de dezvoltare, atins în secolul al XXI-lea, trebuie să fie asemănător cu cel al astronauţilor Anunnaki atunci când au ajuns pentru prima oară pe Pământ. Cred că în aproximativ 100 de ani vom fi pregătiţi să descoperim întreg adevărul despre izvoarele noastre şi originile reale ale rasei umane. Dovezile vor fi tot mai convingătoare, frica îngrozitoare faţă de dogma religioasă se va diminua, iar oamenii vor căuta răspunsuri adevărate mai degrabă decât să asculte mormăielile negustorilor de putere conservatori.

Prăpastia imensă între a avea şi a nu avea este mai mare ca niciodată. Faceţi o comparaţie între uriaşa schismă socială dintre un om de ştiinţă, care încearcă să culeagă probe materiale de pe Marte şi un vagabond care ia în calcul


eventualitatea jefuirii unei alte persoane pentru zece dolari. Diferenţele dintre oameni sunt izbitoare. Dacă toţi ne naştem egali, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru ca să schimbăm asta; acesta este un aspect foarte deranjant al naturii umane care are cu siguranţă rădăcinile înfipte adânc în genomul nostru. Sunt unii oameni mai valoroşi decât alţii? Dacă ne putem lipsi de trupurile noastre, dar nu ne putem lipsi de sufletele noastre, nu ar trebui să scăpăm de trupurile imperfecte, păstrând doar câteva pe planetă, până când va evolua un corp mai aproape de perfecţiunea genetică? La acest moment, am putea permite omenirii să se multiplice după inima fiecăruia, pentru că ADN-ul nu ne-ar permitem să facem nimic care să dăuneze planetei sau omenirii.

Să analizăm nevoia noastră neostoită de explorare. Ne-am descurcat destul de bine în 30 de ani de când primele corăbii spaţiale vikinge au fost lansate într-o expediţie planetară în adâncimile sistemului nostru solar. Ne-am descurcat bine într-o perioadă atât de scurtă de timp. Am primit fotografii cu toate planetele sistemului solar, înainte ca această corabie să părăsească sistemul nostru solar şi să dispară adânc în spaţiu, pe drumul către stelele îndepărtate. Această dorinţă obsesivă de explorare şi cucerire este puternic înrădăcinată în genele noastre şi, aşa cum am arătat în capitolele precedente, este o provocare a umanităţii încă de la momentul creaţiei sale. O putem urmări înapoi până la Grădina Raiului. Totul a început aici, atunci când Adam nu s-a supus dumnezeului său şi a vrut să încerce experienţe noi. Trebuia pur şi simplu să ştie mai mult, să exploreze, să forţeze limitele, fără ca măcar să ştie ce face. A fost un răspuns natural care i-a fost dictat de către A D N . Săracul, tatăl tuturor oamenilor să primească informaţii false încă de la început! Nici nu e de mirare că suntem atât de confuzi.

De atunci, am reuşit să ajungem la o mai bună înţelegere a locului nostru în univers. Ştim acum că nu

Sclavii zeilor 163

suntem centrul creaţiei, lucru pe care încă îl învăţam atunci când eram un copil în clasa întâi şi am avut contact fizic cu multe dintre planetele din jurul nostru. Aşadar, următorul pas în aventura noastră de cucerire este să ne stabilim pe o altă planetă. Norocul nostru este că pe nici una dintre aceste planete nu trăiesc fiinţe inteligente. Am fi puşi în faţa unei dileme morale, dacă am găsi o fiinţă avansată pe una dintre aceste planete. Ce-ar trebui să facem? Presupun că totul ar depinde de gradul de inteligenţă al respectivei fiinţe. Acest aspect ar juca un rol crucial în felul în care ar trebui să ne purtăm cu ele.

Aşadar, haideţi să ne imaginăm că fiinţele de pe Marte sunt mai mult sau mai puţin evoluate ca noi. Primul lucru care s-ar întâmpla ar fi acela că sistemul nostru defensiv ar intra în acţiune. Am afişa un grad sporit de îngrijorare că am putea fi atacaţi şi colonizaţi de către vecinii planetari. Aşadar, am avea la dispoziţie un număr de opţiuni. Să întindem mâna prieteneşte, să atacăm sau să ne retragem şi să aşteptăm. Se spunea adesea că istoria nu ne-a învăţat nimic şi aceasta este situaţia în care cei mai mulţi dintre noi vom dovedi că este adevărat. În situaţii de conflict, un atac surprinzător l-ar prinde pe oponent cu garda jos sau, chiar mai bine, complet nepregătit. Loviturile preventive sunt justificate pe baza hotărârilor unor oameni ca George W. Bush şi a multora dintre discipolii săi. Aşa că probabil am alege această variantă şi vom uita lecţiile istoriei. Odată ce i-am surprins şi supus pe locuitorii marţieni, îi vom ocupa şi vom începe să le exportăm cultura noastră globalizatoare. Dar care va fi această cultură? Cultura americană, desigur. Până la urmă, ei suportă cea mai mare parte a costurilor, aşa că vor avea întâietate în introducerea tipului de cultură pe care-l doresc. Dar dacă Statele Unite ale Americii acţionează singure în această invazie a planetei Marte şi îi supune pe marţieni împotriva voinţei restului lumii? Brusc, ne vom afla sub ameninţarea


iminentă a unui atac marţian. Puteţi identifica rădăcinile adânci ale unei gene violente? Ştiu că este o simplă ipoteză prostească, dar nu este departe de ceea ce se întâmplă pe Pământ. Din câte ştim, nu există nicio formă inteligentă de viaţă pe Marte, aşa că stabilirea şi colonizarea acestei planete nu va avea încă nicio consecinţă serioasă. Este probabil că, acelaşi tip de colonizare a avut loc pe Pământ acum 445 000 de ani. Vom expune dovezile lăsate moştenire pe mii de tăbliţe de ceramică sumeriene. Din analele istoriei omenirii putem deduce că urmările invaziilor pot fi catrastrofale.

S-au scris multe cărţi despre posibilitatea ca oamenii să se stabilească pe Marte. Într-un fel ciudat, nu pare atât de imposibil pe cât am crezut la început. Cunoscând foamea de explorare a oamenilor, la un moment dat vom trimite exploratori care să se stabilească pe Marte. Multe minţi strălucite au stabilit care sunt paşii necesari pentru ca viaţa să înflorească acolo. Cele mai importante trei criterii sunt: o atmosferă care să-i protejeze pe colonişti de radiaţiile cosmice şi care să conţină gazele necesare care să permită respiraţia fără apara-te, apa şi mâncarea. Potrivit ultimelor comunicări făcute de NASA, o atmosferă în care să se poată trăi va fi creată în următorii 200 de ani. Au fost făcute propuneri excelente pentru a întruni aceste trei condiţii şi aceste propuneri vor fi aplicate în viitor. Să ne imaginăm pentru un moment că, dacă vom reuşi să populăm planeta Marte, să rezolvăm problema oxigenului şi a apei şi să să punem pe picioare nişte comunităţi active pe planeta vecină, una dintre primele resurse de care vom avea nevoie este munca. În vreme ce roboţii vor fi capabili să îndeplinească unele dintre sarcini, nu va putea fi evitată implicarea oamenilor, prin faptul că oamenii pot efectua munca propriu-zisă, de care vom avea nevoie pentru a crea o comunitate stabilă şi durabilă pe Marte. Construirea structurilor, a rezervoarelor, drumurilor, mineritul, prepararea mâncărurilor, sistemul de sănătate şi aşa mai departe.

Sclavii zeilor 165

Dacă nu înfruntăm dilema morală impusa de religia noastră, vom aştepta timp de mai mulţi ani ca să primim ajutor de pe Pământ sau vom căuta o altă soluţie? Călătoria spre Marte durează trei ani, la viteza de croazieră a navetelor, şi nu s-ar putea transporta decât un număr foarte mic de persoane. În acest caz, am lua în considerare posibilitatea de a clona bărbaţi si femei care să fie educaţi şi înzestraţi potrivit pentru diferitele sarcini care trebuie îndeplinite pe Marte? Oare se va aplica şi pe Marte aceeaşi regulă morală care interzice clonarea oamenilor pe Pământ? Dacă am putea scoate din această ecuaţie interferenţa emoţională şi cea religioasă, clonarea ar fi cu siguranţă o opţiune realistă. Până la urmă, toţi copiii ar fi îngrijiţi, educaţi şi protejaţi de autorităţile marţiene. Li se va pune totul la dispoziţie. La un moment dat în viitor, atunci când noii oameni marţieni se vor fi maturizat şi vor fi devenit capabili să procreeze, noi vom fi introdus deja pe Marte valorile familiale care ne sunt atât de dragi aici, pe Pământ. Aşadar, clonarea nu trebuie să fie un lucru atât de râu. Ne poate ajuta să avansăm în spaţiu, fără să fie nevoie de o intervenţie fizică constantă de pe Pământ. I-ar face pe aceşti pionieri ai spaţiului arhisuficienţi şi independenţi. La fel ca un general într-o situaţie de război, generalul de pe Marte ar decide care sunt cele mai potrivite măsuri care trebuie să fie luate pentru a face faţă situaţiei, fără să fie nevoie să aştepte instrucţiuni de la superiorul său de pe Pământ. Se va ajunge la această situaţie pe Marte? Poate... este posibil... probabil. Totul depinde de cât de impresionant va evolua călătoria în spaţiu în următorii 20-30 de ani. Dacă vom putea înfrânge gravitaţia şi vom ajunge să înţelegem şi să folosim ştiinţa electromagneţilor cu mai multă eficienţă, dacă vom reuşi să înlocuim sistemul de propulsie arhaic cu unul nou, atunci toate acestea sunt posibile.

Rămâne întrebarea, cum vom rezolva problema muncii pe planetele pe care le vom cuceri? Aici rezidă dilema


morală a omenirii, care este strâns legată de originile şi evoluţia noastră. Natura umană care modelează gândurile, nevoia de a explora şi a inventa, neajunsurile genomului şi iminenta înţelegere a acestor neajunsuri, toate acestea joacă un anumit rol. Suntem atât de aproape de înţelegerea întregii poveşti a omenirii, dar mai sunt câteva dificultăţi pe care trebuie să le depăşim. Este o poveste incredibilă care ne va elibera din închisoarea morală şi din leagănul omenirii: planeta Pământ. Toate acestea sunt programate în cadrul ADN-ului nostru, al fiecăruia dintre noi. Tot ceea ce trebuie să facem este să avem răbdare şi să fim cumpătaţi, pe măsură ce decodăm programul uman şi deblocăm genele inactive care ne vor elibera spiritele. Să ne întoarcem la planeta Marte. Am aterizat cu succes, am stabilit o bază şi am petrecut câţiva ani - cu ajutorul ştiinţei avansate - pentru a accelera dezvoltarea unei atmosfere, generând oxigen din dioxidul de carbon prins sub suprafaţa planetei, şi chiar am scos apă din gheaţa subterană. Am plantat mii dacă nu chiar milioane de copaci şi alte tipuri de vegetaţie, cum ar fi iarbă, porumb, orz, ovăz, grâu şi multe altele. Toate se dezvoltă foarte bine cu ajutorul fertilizatorilor pe care i-am creat din nitrogen şi fosfaţi, iar sistemele de irigaţii menţin umiditatea optimă. Ne confruntăm acum cu prima dilemă legată de muncă. Brusc, lucrurile scapă de sub control şi încep să crească şi să se dezvolte în jurul nostru. Avem nevoie urgentă de forţă de muncă umană. Depăşim curând această problemă făcând paşii necesari pentru rezolvarea situaţiei şi dăm naştere unei armate de copii clonaţi. Sunt crescuţi cu tot confortul şi iubiţi de către creatorii şi educatorii lor, punân-du-le la dispoziţie tot ceea ce este nevoie, în vreme ce sunt educaţi pentru dezvoltarea aptitudinilor necesare pentru a putea să execute anumite sarcini de la frageda vârstă de 16 ani. Pe măsura trecerii timpului putem crea clone umane mai bine adaptate la mediu, pentru a susţine nevoile expansiunii

Sclavii zeilor 167

marţiene. Împerecherea între clonele adulte este strict interzisă, din cauza problemelor fizice neprevăzute şi pentru un control strict al numărului de oameni din colonie. De fapt, clonele umane au fost create de la început fără cromozomul sexual pentru prevenirea înmulţirii lor pe cont propriu, dar după două decenii ne dăm seama că este mai simplu să lăsăm aceste clone să se înmulţească între ele, în anumite condiţii. O procedură genetică rapidă le permite să procreeze pe cont propriu timp de câţiva ani. Le învăţăm importanţa monoga-miei şi puritatea valorilor familiei. Experimentează pentru prima dată însemnătatea cuvântului părinte şi responsabilitatea. Brusc, avem o rasă de oameni marţieni, care s-au născut din părinţi marţieni şi toate experienţele lor sunt limitate la istoria marţiană. Aceşti marţieni nu au fost creaţi ca sclavi, ci ca egali ai oamenilor.

Comunitatea şi populaţia de pe Marte cresc şi la fel cresc şi necesităţile lor. Metalele rare preţioase sunt extrase şi expediate înapoi pe Pământ, devenind un lux râvnit printre marţieni, iar aceştia încep a se împodobi cu ele, ca un simbol al statului lor social. Pe măsura trecerii timpului, aceste metale devin atât de râvnite încât se transformă în monedă locală. Marţienii de pretutindeni încep să tranzacţioneze cu această monedă, acest lucru având ca efect afectarea transporturilor către Pământ. Curând după aceea, schimburile cu aceste metale sunt scoase în afara legii şi devin ilicite. Într-un interval scurt de timp, apare o nouă elită marţiană, organizată pe principii mafiote, şi începe să controleze puterea, în timp ce activităţile criminale continuă. Odată cu această rapidă naştere a dorinţelor materiale şi monetare ale marţienilor apare şi o nouă dilemă foarte serioasă. Sunt acum 12 875 de persoane pe Marte, iar probleme sociale complexe îşi fac loc în toate sferele societăţii. Cea mai îngrijorătoare este apariţia claselor sociale, care ameninţă balanţa echităţii. De vreme ce aceasta a fost încă de la început o expediţie finanţată de guvern, toţi


oamenii înrolaţi au jucat un rol vital în această misiune pe Marte. Toţi au primit aceeaşi remuneraţie, în vreme ce toate nevoile şi solicitările zilnice au fost satisfăcute din fondurile expediţiei. Prima echipă a lucrat perfect, fără niciun conflict, fiecare dintre ei având o anumită funcţie de îndeplinit şi fiecare membru a fost un element crucial pentru echipă. Dar brusc toate acestea s-au schimbat, prin apariţia unei noi clase muncitoare. Ar trebui tratat acest muncitor la fel ca primii membri ai echipei? Sau vor fi priviţi ca „mai puţin egali”, de vreme ce au fost creaţi pentru o muncă de servitori? Şi cum vor fi remuneraţi? Cu mâncare, haine, distracţii, acces gratuit la sporturi şi alte lucruri care le vor satisface nevoile, în vreme ce trăiesc liniştiţi în comunitatea marţiană în creştere? Sau vor primi o remuneraţie pecuniară, proporţională cu munca pe care o efectuează? Una dintre opţiuni este crearea unei structuri comune, în care toţi sunt egali şi toţi trebuie să contribuie pentru binele întregului grup, cealaltă este aceea de a planta seminţele sistemului capitalist care vine cu probleme sale imediate, legate de lăcomie şi proprietate. Care este cea mai puţin rea dintre cele două rele? În cazul primului sistem s-a putea întâmpla ca unii indivizi să nu muncească, să nu lucreze la capacitatea maximă şi să creeze nemulţumirea celorlalţi lucrători, care ar trebui să muncească mai mult pentru a compensa lenea colegilor. Celălalt sistem va da naştere imediat claselor sociale, în care unii devin mai bogaţi în vreme ce alţii vor deveni nemulţumiţi de ceea ce au. Corupţia şi lăcomia se vor infiltra în aceste comunităţi, aducând o listă de efecte sociale nedorite.

Acum aş vrea să tragem adânc aer în piept şi să încercăm să răspundem la această întrebare. Dacă este posibil ca noi, rasa umană, să ne aflăm pe punctul de a coloniza alte planete, atunci nu ar fi posibil, date fiind împrejurările de nepătruns ale apariţiei noastre, ca noi înşine să fi trecut printr-un şir de evenimente similare aici, pe Pământ? Nu este

Sclavii zeilor 169

cazul să examinăm dovezile din preistorie pentru a prezenta o ipoteză bazată pe dovezi ştiinţifice şi fizice, şi nu prin religii inventate de oameni, care ţin rasa umană prinsă într-un cerc de dogme religioase, vini şi frică?

Frica este o unealtă foarte puternică şi a fost folosită dintotdeuna de către dictatori. Frica de pedeapsă, răul fizic, tortura şi moartea în chinuri i-au hăituit pe oameni încă de la începuturi, dar frica de tortura spirituală este la fel de puternică.

Frica nebună că vei merge în iad după moarte, acolo unde vei arde veşnic, este foarte reală pentru miliarde de oameni de pe Pământ. Această frică, inoculată de către creator, a fost planul pe care l-au urmat dintotdeauna liderii politici şi religioşi. Aceste unelte puternice nu au fost folosite numai de dictatorii sângeroşi, ci şi de liderii vicleni din lumea modernă, ca un instrument eficace de propagandă. Trusturile mass-media le-au asigurat acestor lideri acces direct la oameni. Datorită acestui acces, ei au putut să creeze şi să controleze campanii nesfârşite de propagandă, atât de subtile încât nici cei mai vehemenţi critici ai lor nu le-au putut recunoaşte. Rămân uimit întotdeauna de felul în care giganţi media ca BBC şi CNN pot discrimina sau îşi pot alege tabăra cu atâta uşurinţă, atunci când se referă la „soldaţii israelieni” şi, în aceeaşi frază, îi numesc pe oponenţii lor „militanţi palestinieni” sau „terorişti”. Într-o secundă, ei legitimează un grup, în vreme ce îi reduc pe oponenţii acestui grup la statutul unui grup dezgustător de barbari. Dacă îmi aduc aminte corect, nu la fel s-au referit la Mişcarea Antiapartheid, atunci când Nelson Mandela făcea parte din această grupare de revoluţionari. Ei erau numiţi „luptători pentru libertate”, cu o cauză justă, recâştigarea pământului lor. Deci, ce se întâmplă În Orientul Mijlociu? Trusturile media au decis că palestinienii sunt doar nişte barbari brutali care merită să fie anihilaţi? Indiferent dacă ne place sau nu, acest subtil joc de


cuvinte ne va influenţa în cele din urmă felul în care gândim, pe măsură ce anii de repetiţie ne vor anihila abilitatea de face diferenţa între adevăr şi propagandă.

George W. Bush s-a folosit cu mare eficienţă de mass-media după atacurile de la 11 septembrie 2001 ca să-i facă pe americani să se teamă de aproape orice. S-a folosit de canalele media ca să-i facă pe americani să creadă că toată lumea reprezintă o ameninţare şi toată lumea vrea să atace Statele Unite ale Americii, să le invadeze şi să le distrugă. O manevră iscusită pentru unirea întreagii populaţii în jurul său, care să-l urmeze orbeşte într-un nou conflict global pentru instaurarea dominaţiei americane. Această frică inoculată a devenit imediat o justificare pentru toate actele de război împotriva altor state, bazată doar pe propaganda guvernului american. Ceea ce este cu adevărat trist este faptul că bietul popor american este complet ignorant la această dezvoltare care le-a consumat pur şi simplu vieţile. Sunt bucuroşi să-şi plătească taxele, să-şi întărească forţa armată şi să invadeze lumea întreagă ca să o împiedice să se angajeze în orice fel de viitoare acte de agresiune împotriva „pământului celor liberi”. Vă sună familiar? Nu este foarte asemănător cu ceea ce au făcut acum 2 300 de ani Alexandru cel Mare şi Imperiul Roman? Dacă adăugăm elementul reprezentat de războiul economic dus de cea mai mare economie împotriva restului lumii, avem un tablou cumplit al felului în care arată de fapt lumea civilizată. Adevărul este că ne aflăm într-o stare de conflict permanent. Cel mai vizibil şi mai periculos este conflictul economic aflat în creştere. Până nu demult exista un singur jucător care deţinea controlul deplin asupra economiei mondiale, dar, printr-o serie de evenimente neaşteptate, imposibilul a avut loc şi fostul gigant economic este ameninţat. Dragonul adormit s-a trezit şi, prin intermediul populaţiei sale imense, China a înclinat dramatic balanţa puterii economice în doar câţiva ani.

Sclavii zeilor 171

Aşadar, care este urmarea acestui război militar şi economic? Nu este nicio urmare: războiul va continua să fie cea mai mare ameninţare la adresa rasei umane şi va continua să provoace suferinţe de neimaginat oamenilor de pretutindeni. Se pare că nu putem face nimic pentru calmarea acestei gene violente până nu începem să înţelegem ingineria genetică şi nu localizăm această genă şi genele înrudite sau până când vom evolua cu adevărat ceva mai mult. Alături de noul său prieten, gena lăcomiei, ele fac o parte a ADN-ul să devină atât de puternică şi cu un control atât de puternic asupra omenirii, încât va fi foarte greu de luptat împotriva ei. Chiar dacă unii vor spune că mintea poate face orice, programul din genele noastre este cel care dictează. Gena violentă şi cea a lăcomiei sunt stimulate de o varietate de resorturi ca să iasă din ascunzători şi să se activeze. Aceste resorturi depind de o varietate de factori care ne influenţează vieţile şi poate şi activitatea genelor noastre pe măsură ce creştem. Există posibilitatea ca aceasta să nu fie o genă cu adevărat violentă, ci doar un element al unui grup de gene, care are o funcţie total diferită atunci când lucrează împreună şi, la fel ca un computer cu probleme de software, o genă va funcţiona defectuos dacă programul său nu este complet şi a fost disturbat de factori externi. Vom descoperi şi aceste lucruri pe măsură ce cunoaşterea noastră asupra genomului va creşte.

George Soros este probabil cel mai bogat şi mai filantrop om din lume. A dobândit o avere uriaşă şi, în acelaşi timp, a fost implicat în programe de donaţii neîntrerupte, finanţând activităţi în întreaga lume. El este cu adevărat un fenomen ciudat, pentru că a face bani şi a construi un imperiu aşa cum a făcut el cere un anumit tip de caracter, asociat în mod obişnuit cu determinarea, dedicarea, perseverenţa, lipsa de milă, cruzimea, dar şi cu o strategie vizionară, genul de trăsături pe care le au liderii militari. Este de la sine înţeles că drumul către succesul economic presupune un drum


alternativ, dar George Soros este cunoscut mai mult pentru calităţile sale pozitive. Sumele de bani pe care le cheltuieşte pentru sprijinirea financiară a ţărilor aflate în nevoie şi miile de instituţii de caritate din lume sunt cu adevărat însufleţitoare. La nivel global se observă o creştere a numărului oamenilor extrem de bogaţi, dar Soros rămâne în continuare cel mai bogat dintre ei35. Cel mai interesant lucru este reprezentat de descendenţa sa. Fiind de origine maghiară, el este foarte apropiat de locul principal de activitate al civilizaţiei Anunnaki din vremurile străvechi. Este excelent pentru încercarea mea de a descoperi posibilele legături genetice cu creatorii noştri. Principalele reşedinţe şi palate ale Anunnaki se găseau în Orientul Mijlociu. Aici s-au instalat şi de aici conduceau. Aici este locul unde au luat naştere nişte decizii cruciale care au fost implementate atunci, cum ar fi decizia de a crea clone umane care să presteze muncile de pe Pământ. Dacă primii oameni au fost creaţi în această parte a lumii, folosind un amestec format din ADN-ul Anunnaki şi ADN-ul lui homo erectus pentru crearea unei specii noi, înseamnă că a existat o perioadă în care Orientul Mijlociu a avut o populaţie în creştere, formată din noii oameni, care evoluau pe măsură ce îndeplineau sarcini lucrative pentru stăpânii şi zeii lor. Este posibil, dată fiind natura promiscuă a oamenilor, ca „fiii lui Nefilim să le fi văzut pe fiicele omului” (aşa cum se menţionează în Geneză 6:1-2 ) şi că au întreţinut raporturi sexuale cu ele, dând naştere unui nou fond genetic, mult mai avansat decât cel al „speciei sclave” homo sapiens. Aşadar, este posibil să existe un grup de oameni mai avansaţi din punct de vedere genetic în Orientul apropiat, care să aibă un genom mai avansat în anumite privinţe? Aceştia ar putea fi indivizii bogaţi şi binevoitori care au evoluat mai repede şi au început să simtă efectele genelor eliberate, pe care noi,

35 La 1 ianuarie 2013, cel mai bogat om din lume, conform revistei Forbes, este miliardarul mexican Carlos Slim (n.t.)

Sclavii zeilor 173

ceilalţi, încă nu le-am experimentat. Este acesta un posibil motiv pentru care în întreaga lume avem oameni care s-au ridicat din mlaştina umană pentru a ne arăta calea către o nouă înţelepciune şi o nouă viziune, oferindu-se pe sine ca exemplu? Ghandi şi Mandela sunt doar un exemplu. Ar putea fi ei mai evoluaţi din punct de vedere genetic doar pentru că strămoşii lor aveau mai mult sânge Anunnaki în vine decât sânge uman?

Este curios că unii oameni bogaţi sunt copleşiţi de un sentiment de vină odată ce au acumulat averi mari. Bănuiesc că este vorba despre conştientizarea faptului că nu le poţi lua cu tine, ceea ce duce la o serie de conflicte morale interioare. Ne sunt daţi, în medie, în jur de optzeci de ani ca să realizăm ceva în vieţile noastre. De vreme ce am fost eliberaţi din starea de specie sclavă, în care am fost creaţi iniţial, ne confruntăm cu o dilemă: Ce facem cu tot acest timp care ne-a fost dat pe Pământ? Susţin în această carte că, pe măsură ce genomul va evolua, va permite minţii noastre să interacţioneze pe mai multe niveluri cu lumea din jurul nostru. Susţin ideea că o minte evoluată va interactiona diferit cu spiritul universal sau cu Dumnezeu cu majusculă, aşa cum îmi place să-L numesc. Relaţia dintre om şi divinitate va avea un impact neîndoielnic asupra comportamentului indivizilor şi asupra schimbării opiniilor lor asupra chestiunilor globale privind omenirea. Între timp, în vreme ce diverse structuri care ne-au fost impuse ca specie primitivă încă mai rezistă, ne eliberăm de lanţurile robiei şi inventăm trecuturi noi, pasiuni şi cunoştinţe.

Este incredibil felul în care anumite sectoare ale economiei globale ne-au influenţat felul în care ne comportăm, îmbrăcăm, vorbim, mâncăm, facem dragoste şi ne angajăm în războaie. Secolul trecut este plin de exemple fantastice despre această particularitate impresionantă a omenirii.


Să luăm ca exemplu industria tutunului. Înainte de avântul filmelor artistice, fumatul nu era un lucru atât de la modă. Brusc, marele ecran a fost invadat de vedete care ţineau între degete ţigarete lungi şi sexi. Aprinderea unei ţigări a devenit o scenă definitorie în aproape toate filmele, regizorii îndrăgostindu-se de felul în care camerele de filmat înregistrau rotocoalele de fum. În doar câţiva ani, fumatul a fost asociat cu sclipirea şi eleganţa şi toţi voiau să fie la fel de fermecători ca vedetele lor preferate. Sănătatea corporală nu-i preocupa, imaginea era cel mai important lucru. Este posibil ca producătorii de ţigarete să fi avut vreo legătură cu aceste filme? Oare se foloseau de puterea mass-mediei pentru atragerea noilor consumatori?

Serialele au avut un impact atât de mare asupra comportamentului oamenilor, încât nu ne vine să credem. Sute de milioane de oameni din întreaga lume se adunau în fiecare zi în faţa televizoarelor pentru a se prosterna, în timp ce urmăreau cu religioziate serialul lor preferat. A devenit o pseudo-religie pentru unii să nu-şi încheie seara fără să-şi ia doza de suprarealism. Cu riscul de a fi considerat misogin, am auzit confesiuni ale unor femei care susţineau că-şi planifică ziua după scenariul din serialul preferat. Le afectau stările de spirit, nevoile, relaţiile şi chiar vieţile. Nu este acesta un semn clar al unei civilizaţii defecte, aflate în căutarea unui reper? Şi de unde provine această populaţie defectă?

Pe măsură ce descoperim prăfuitele tăbliţe de înţelepciune lăsate de primii noştri înaintaşi, vom începe să descoperim dovada clară că suntem produsul unui grup de fiinţe avansate, care au trăit pe Pământ acum aproximativ 443 000 de ani. Este copleşitoare dovada că ei i-au creat pe oameni ca pe nişte muncitori primitivi pentru a-şi uşura munca în minele de aur, dând naştere primei specii de sclavi şi întărind obsesia noastră pentru aur. Vom descoperi cu uimire cât de asemănător este comportamentul nostru cu cel

Sclavii zeilor 175

al populaţiei Anunnaki, cea care ne-a creat. Pentru că am primit o parte însemnată din ADN-ul lor, nu ar trebui să fim surprinşi dacă prezentăm aceleaşi caracteristici, care, în cele din urmă, le-au distrus unitatea lor de pe Pământ. Arătăm la fel ca ei, ne comportăm la fel ca ei şi, încet, ADN-ul nostru evoluează spre configuraţia sa originală, pe care o avea la creatorii noştri, Anunnaki. În esenţă, noi suntem extratereştrii de pe planeta Pământ.


9 Aurul

Obsesia fără sfârşit

Am fost întrebat de mai multe ori de-a lungul vieţii ce-aş schimba dacă aş lua viaţa de la capăt. Poate am fost foarte norocos sau ignorant sau poate chiar arogant, dar nu aş schimba nimic. Zilele copilăriei mele au fost atât de pline de zâmbet, distracţie şi aventuri nesfârşite, în vreme ce creşteam pe câmpurile aurii din Africa de Sud, încât nu-mi pot imagina viaţa altfel. Pentru cei care nu au avut bucuria să viziteze câmpiile aurii din West Rand, în Africa de Sud, nu fiţi dezamăgiţi, pentru că aceste câmpii nu sunt de fapt pline cu aur.

Numele lor sugerează totuşi un peisaj plin de dâmburi aurii strălucitoare cât poţi cuprinde cu privirea. Tot ce trebuie să faci este să întinzi mâna şi să-l iei. Din contră, West Rand este o câmpie mai degrabă plată, plină de culturi de porumb, vârtejuri de vânt, praf, furtuni de după-amiază şi canale de scurgere. Există o mică porţiune de dealuri, care par să ţină de la Johannesburg până la Potchefstoom, întinzându-se pe o lungime de 150 de kilometri. În vreme ce călătoreşti de-a lungul acestui drum de două ore, treci pe lângă obişnuitele aşezări miniere, care au între 200 şi 5 000 de locuitori.

Au nume impozante ca: Zuurbekom, Westonaria, Randfontein, Venterspost, Waterpan, Hills Haven, Libanon, Fochville şi faimoasa Carletonville. Trăsătura comună, care este definitorie pentru toate, este şirul de puţuri miniere: mici, uriaşe, din beton şi de oţel. Canalele de scurgere sunt un fenomen fascinant în aceste zone, în principal din cauza foamei de aur a omului. Ca urmare a activităţii miniere subterane apa se scurge şi lasă locul formaţiunilor de rocă de dolomit care se usucă şi devin casante. Din cauza trecerii timpului şi a presiunii ele se prăbuşesc în interior şi dau naştere canalelor de suprafaţă, cu efecte devastatoare asupra oamenilor. Aceste canale pot varia de la câţiva metri diametru la câţiva kilometri, iar adâncimea lor variază de la o gaură la alta. Cursul de golf Venterspost, acolo unde mi-am desăvârşit invidiatul handicap de 22, a fost construit în jurul unui astfel de canal, având câteva caracteristici care te forţează să cureţi gaura înainte să loveşti. Cu multe prilejuri am fost forţaţi să ne aventurăm în canalul uriaş în căutarea bilelor pierdute. Cel mai adesea merita să facem această călătorie, captura punându-ne la dispoziţie bogăţii din lumea golfului la care un copil 12 ani putea doar să viseze... Bile pentru Africa.

Totul în West Rand gravita în jurul aurului, care avea efectul de a spulbera orice altă industrie imaginabilă. Satele erau, şi încă mai sunt si astăzi, construite ca să ofere familiilor de mineri tot ce era nevoie ca să-i ţină ocupaţi. Asta era valabil numai pentru minerii albi, în vreme ce forţa de muncă neagră migrantă a fost înghesuită în cămine care, pe măsura trecerii timpului, au devenit cauza unor mari probleme socio-economice. Dar pentru cei norocoşi existau înotul, golful, tenisul, squash-ul36, popice,

3 Sport de mare viteză, asemănător cu tenisul, care se joacă în 2 sau în 4 jucători, într-o cameră formată din patru pereţi, cu rachete de tenis şi o minge mică de cauciuc, (n.t)


badmintonul, jukskei-ul37, activităţile de club şi evenimentele sociale permanente. Acesta era raiul pentru orice copil. Ce ne-am fi putut dori mai mult? Fiecare casă avea afişate la vedere comorile din subteran, constând de obicei din bucăţi de minereu de aur, prin care erau vizibile vinele de aur şi de alte metale. Aceste pietre erau aşezate de obicei deasupra căminului, în mijlocul mesei, deasupra milieurilor sculptate sau chiar transformate în scrumiere. Este incredibil de crezut că 60% din producţia contemporană de aur provenea din această zonă, care se întindea pe o rază de 200 de kilometri şi includea şi părţi întinse din Statele Libere.

În vreme ce locaţia geografică nu părea din cale afară de relevantă pentru mine şi pentru ceilalţi mineri în anii 70, la jumătatea anilor '90 a început să-mi ridice multe întrebări în minte, atunci când a devenit clar că Leagănul Omenirii era localizat chiar aici, în Africa de Sud. Nu este ciudat că se găsea în sudul Africii, acolo unde tăbliţele sumeriene susţin că avea loc cea mai mare parte a primelor activităţi miniere de extragere a aurului, la scurt timp după ce primii Anunnaki au ajuns pe Pământ, acum 450 000 de ani? Şi, potrivit tăbliţelor, tot aici în sudul Africii, aproximativ 200 000 de ani mai târziu, primul reprezentant al noii specii, Adam, a fost pus să muncească. Ar trebui să fim surprinşi că toate aceste fapte încep să se lege? Da, ar trebui, pentru că ştim deja că istoria nu ne-a învăţat nimic şi privim încă o dată aceste coincidenţe incredibile şi refuzăm să credem informaţiile pe care ni le oferă.

Să ne întoarcem în 1970 la West Rand, la sutele de mii de oameni care creşteau în industria minieră şi asta era tot ceea ce ştiau, tot ceea ce aveau nevoie, până într-acolo încât mi-a părut întodeauna rău de copiii din oraş. Nu am înţeles niciodată ce făceau oamenii care trăiau în alte oraşe şi în alte

37 Joc tradiţional sud-airican, care constă în nimerirea cu potcoave a unor ţăruşi de lemn, înfipţi în pământ la anumite distanţe, (n.t)

Sclavii zeilor 179

părţi ale ţării. Ce putea fi mai important decât aurul? Ce altceva se afla acolo? Vieţile noastre erau atât de prinse de activităţile legate de mineritul pentru aur, încât era cu adevărat greu să-ţi imaginezi un alt fel de viaţă. Până la urmă, părinţii noştri erau responsabili de extragerea din pământ a acelui metal strălucitor - lingourile de aur care erau invidiate în întreaga lume. Mi-aduc aminte clar tristeţea care încojura prăbuşirile subterane de stânci care aveau ca urmare moartea unor oameni pe care îi cunoşteam foarte bine, cum era prietenul tatălui meu care a murit în subteran, în căutarea aurului, sau oamenii care au fost înghiţiţi de canale în timp ce jucau tenis duminică dimineaţa. Dar, în vreme ce astfel de tragedii aveau loc, noi le găseam o anumită justificare şi consideram că totul este bine, pentru că făceam parte din marele plan de producere a aurului pentru omenire. Viaţa continua pur şi simplu şi, în fiecare zi, tot mai multe camioane încărcate cu aur ieşeau din curtea exploatării, pentru a fi livrate cuiva, undeva într-un colţ îndepărtat al lumii.

Gândindu-mă din nou la acest scenariu, după 30 de ani, par să existe foarte puţine diferenţe între munca anevoioasă pe care o presta tatăl meu pentru extragerea metalului strălucitor şi cea a primilor mineri primitivi, care lucrau în minele de aur la începuturile umanităţii. Ambii au venit pe această lume, având un număr predeterminat de ani de trăit, şi-au îndeplinit sarcinile şi au îmbogăţit un zeu invizibil. Asemănările dintre dintre speciile umane sclave de la începuturile omenirii şi muncitorul din mină din prezent sunt chiar uluitoare. Dacă examinăm textele sumeriene şi vedem cum era tratat muncitorul primitiv de către zei săi în timp ce lucra în mină, executând munca grea pentru stăpânul său şi primind în schimb tot ceea ce avea nevoie în Grădina Raiului, ne dăm seama că nu s-au schimbat prea multe de mii de ani.


Muncitorii primitivi trebuie să se fi întrebat şi ei unde se duce acest metal strălucitor; era subtilizat de către zei şi nu mai era văzut niciodată. De ce era atât de important pentru zei? Ce făcea acest metal galben să fie atât de râvnit? De ce nu aveau voie muncitorii să-l păstreze sau să-l stăpânească? De ce erau pedepsiţi atât de aspru dacă păstrau o parte din el? De ce se depunea atât de mult efort pentru descoperirea lui? Cine îl folosea... şi pentru ce? Dar probabil că aceste întrebări nu şi-au găsit niciodată răspunsul în acele vremuri străvechi. Dacă astăzi gândim diferit, oare ştim cu adevărat unde ajunge aurul? Şi cine ajunge să-l folosească şi în ce scop? Credem că ştim... cu toţii avem răspunsuri ştiinţifice şi indicatori economici care ne sunt arătaţi în fiecare zi, dându-ne un sentiment puternic de încredere pentru „piaţa aurului este stabilă”. Explicaţiile cu privire la ce se întâmplă cu toate aceste metale preţioase din pământ umplu paginile ziarelor economice, dar eu suspectez că povestea aurului nu este cunoscută şi nici înţeleasă pe deplin nici de cei mai informaţi oameni din secolul al XXI-lea. Este ca şi cum ar exista un monstru mai mare undeva în cer, care consumă acest metal preţios extras de pe Pământ.

De ce suntem atât de obsedaţi de aur? Ce a cauzat această obsesie preistorică? De ce a fost aurul şi nu alt metal preţios? Cum de putem urmări această obsesie înapoi în trecut până la Leagănul Omenirii? Apariţia bruscă a civilizaţiei în jurul anului 11 000 Î.Hr. a fost strâns legată de agricultură, comunităţile organizate şi domesticirea animalelor de către „omul gânditor”. Pentru această situaţie nu pare să existe o explicaţie valabilă. Antropologii sunt uimiţi de dispariţia aproape totală a omului şi de regresia uşoară de dinainte de Marele Potop de acum aproximativ 13 000 şi de brusca lui reapariţie în forţă, ca din senin, şi de apariţia civilizaţiei în Orientul Apropiat. De aici s-au răspândit în întreaga lume abilităţile nou-dobândite. Aceste statistici sunt acceptate

Sclavii zeilor 181

astăzi de majoritatea învăţaţilor. Au apărut în urma Potopului şi aveau deja aur, iar fascinaţia pentru metalul auriu este vizibilă şi în ziua de azi.

Un alt aspect care-i nedumereşte pe istorici este viteza cu care această varietate de produse agricole continua să apară din Orientul Apropiat, începând cu anul 8 000 î.Hr. sau chiar mai înainte. Era ca şi cum Orientul Apropiat devenise un incubator botanic, producând încontinuu noi specii de plante domesticite. Cum era posibil ca omul primitiv, care trăia în continuare în peşteri, să fi dobândit nişte cunoştinţe atât de avansate? Această perioadă este descrisă ca sfârşitul perioadei Paleolitice sau a Epocii vechi a Pietrei, şi începutul Epocii Mijlocii a Pietrei sau perioada Mezoliticului. Asta înseamnă că întreaga activitate zilnică a omului avea în continuare ca punct central piatra. Matriţele sale erau din piatră, satele erau protejate de ziduri de piatră, uneltele sale erau făurite din piatră, morţii erau acoperiţi cu pietre, şi aşa mai departe. Deci, cine îl ghida, îl îndrepta pe drumul civilizaţiei arătându-i calea, hranindu-1 cu inteligenţă? Pare să existe o legătură clară între ancorarea lui Noe lângă un pământ fertil, unde a plantat viţa-de-vie şi apariţia civilizaţiei în Orientul Apropiat. Este foarte straniu felul în care acest om primitiv, care abia abia ieşea din epoca de piatră, avea cunoştinţele avansare necesare pentru a rafina şi procesa aurul, cu mii de ani înainte de a se ajunge la apariţia acestei ocupaţii.

Oare în spatele ajutorului dat pentru exploatarea aurului se afla aceeaşi mână care l-a ajutat pe om şi în agricultură? Aceasta pare să fie o explicaţie plauzibilă. Sau încă mai credem că omul primitiv a evoluat treptat spre descoperirea tuturor tehnologiilor avansate? Teoria aluviunilor poate fi plauzibilă, pentru că este relativ uşor să găseşti aur în râuri, cerni noroiul, găseşti aurul şi îl şlefiieşti. Pepitele de aur pot să varieze ca dimensiuni, de la cele foarte mici la cele destul de mari şi, adesea, ele strălucesc în apă, ceea ce ar atrage


atenţia multora care trec pe lângă ele. Problema este că multe dintre şirurile preistorice de minerit erau de fapt instalaţii miniere. Acest aspect complică lucrurile. Chiar şi diferenţa subtilă dintre felul în care arată aurul adus de aluviuni faţă de cel din sedimentele de rocă cere un ochi antrenat pentru a o recunoaşte. Pur şi simplu nu mi-1 pot imagina pe omul primitiv mergând singur acum 12 000 de ani, împiedicându-se de o piatră, fapt care l-a dus la decoperirea neaşteptată a unui exploatări de minereu de aur. El a văzut că acea piatră este diferită faţă de altele. La o privire mai atentă, el a văzut sedimentele de aur din piatră. A ştiut instinctiv că, dacă sparge piatra, ar putea extrage aurul din ea, dar mai întâi trebuia să treacă prin următorul proces:

Se permite trecerea soluţiei de cianură de sodiu printr-un grup

de pietre măcinate mărunt, care sunt dovedite a conţine aur şi argint,

şi apoi se colectează sub formă de cianură de aur şi cianură de argint.

Se adaugă zinc la această soluţie, rezultând un precipitat pe bază de

zinc pe de o parte şi aur şi argint de cealaltă parte. Zincul este înde

părtat prin folosirea acidului sulfuric, lăsând în urmă un amestec de

aur şi argint care mai departe este procesat pentru individualizarea

lor. Tehnica cianurilor este foarte simplă şi uşor de aplicat şi foarte

populară în zonele unde resturile miniere conţin cantităţi surprinzător

de mari de metale valoroase. Prin folosirea acestei tehnici se pot

aduce mari prejudicii mediului înconjurător, din cauza gradului mare

de toxicitate pe care îl prezintă cianurile.

WIKIPEDIA

Am o problemă serioasă în a crede că omul primitiv s-a angajat pe cont propriu în acest proces, cu mult înainte de a fi auzit de agricultură şi de alte aspecte de bază ale civilizaţiei. Singura referinţă privind această activitate există în tăbliţele sumeriene. Le luăm în serios sau ne debarasăm de informaţiile încapsulate în aceste tăbliţe? Mulţi istorici au

Sclavii zeilor 183

ales să se debaraseze de aceste informaţii şi, făcând asta, au lipsit omenirea de o privire fugară asupra comportamentului inexplicabil al oamenilor din Antichitate. De ce a existat această obsesie nebună pentru aur încă de la începuturile omenirii? De ce această obsesie mai există şi astăzi? Când a hotărât omul să-şi facă lănţişoare de aur şi să se împodobească cu acest metal strălucitor? Care au fost adevăratele motive şi motivaţii ale primilor oameni? Mulţi oameni cred că răspunsul este simplu: ne vor spune că raritatea aurului îl face atât de dorit, dar răspunsul nu este satisfăcător. De ce avea nevoie omul primitiv de aur de la bun început, de vreme ce existau alte obiecte mult mai strălucitoare cu care se putea împodobi? Ce făcea aurul să fie atât de rar şi de dorit în defavoarea tuturor celorlalte pietre şi metale strălucitoare? În afara aurului aluvional, care se putea epuiza foarte repede, cine l-a învăţat pe om să extragă aurul din minereu?

Istoria aurului are o poveste fascinantă. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost obsedaţi de aur. Goana după aur din anii 1850, Vaticanul, conchistadorii spanioli, vikingii din Evul Mediu, romanii, grecii, egiptenii, mayaşii, incaşi, olmecii, tolmecii, mesopotamienii, akkadienii, sumerienii si misterioşii Anunnaki au fost cu toţii obsedaţi de aur. Dintotdeauna aurul a fost obsesia regilor. A fost obiectul de sacrificiu ales de dumnezeu şi de ceilalţi zei antici, care cereau ofrande de la supuşii umani. A fost un simbol al bogăţiei şi succesului în multe religii, iar Vechiul Testament este plin de referiri la aur într-o mulţime de situaţii. Aici sunt incluse şi instrucţiunile precise date de dumnezeu lui Moise cu privire la dimensiunile Chivotului Legii şi la materialele care urmau să fie folosite la construcţia lui. Următoarele instrucţiuni provin chiar din Exod 25:10-22.


• Chivotul urma să fie construit din lemn de acacia şi trebuia să aibă 114 centimetri lungime, 69 de centimetri lăţime şi tot 69 de centimetri înălţime.

• Urma să fie poleit cu aur atât la interior, cât şi la exterior. De asemenea, urma să fie îmbrăcat în aur.

• Să se toarne patru inele de aur care să fie prinse în cele patru colţuri: două inele pe o parte şi celelalte două inele de cealaltă parte.

• Să se facă un cadru din lemn de acacia şi să fie îmbrăcat în aur.

• Marginile să fie introduse în inelele de pe marginea Chivotului pentru ca acesta să poată fi transportat.

• Marginile trebuiau să rămână prinse în inele şi să nu fie scoase niciodată.

• Tăbliţele cu porunci să fie puse în Chivot. • Să se facă un scaun de binecuvântare, de 114 centime

tri lungime şi 69 de centimetri lăţime. • Să se facă doi heruvimi de aur; să fie lucraţi manual şi

puşi la cele două laturi ale scaunului. • Cei doi heruvimi să fie dispuşi la cele două capete.

Heruvimii să fie făcuţi dintr-o singură bucată şi să se unească deasupra scaunului.

• Heruvimii să aibă aripile întinse, să acopere scaunul cu aripile lor şi să stea faţă în faţă. Feţele heruvimilor să fie îndreptate către scaunul binecuvântării.

• Să se aşeze scaunul desupra chivotului şi să se pună decalogul în chivot.

• „Mă voi întâlni cu tine deasupra scaunului binecuvântării, între cei doi heruvimi care acoperă chivotul decalogului; îţi voi vorbi de acolo despre tot ceea ce ţi-am poruncit în legătură cu israeliţii."

Aceste instrucţiuni sunt destul de clare. Dacă ar fi să primesc un asemenea plan, aş fi de-a dreptul curios să ştiu

Sclavii zeilor 185

de ce dimensiunile şi materialele trebuie să fie atât de exacte, dacă tot ceea ce trebuia să facă acest sipet pretenţios era să care nişte valori de la Johannesburg la Bloemfontein. Este posibil ca acest Chivot să fi fost vreun fel de mijloc de comunicaţie, în loc de container pentru nişte viitoare porunci? Până la urmă, dumnezeu i-a spus lui Moise: „Ne vom întâlni acolo, deasupra scaunului binecuvântării, între cei doi heruvimi care stau desupra Chivotului Legii; îţi voi vorbi de acolo despre toate poruncile pe care le am în ceea ce-i priveşte pe israeliţi.” Nu-i aşa că un zeu atotputernic i-ar fi putut vorbi lui Moise de oriunde? Decât să-l convoace într-un loc anume între doi heruvimi suspicioşi! Marginile slujeau numai la transportarea dispozitivului sau erau şi nişte antene pentru a recepţiona mesaje? Erau heruvimii un soi de sistem de amplificare unde Moise trebuie să stea ca să audă mesajele lui dumnezeu? Toate devin foarte ciudate şi suspicioase odată ce eliminăm trăirea religioasă. Adevărul istoric este că aurul a jucat un rol foarte neobişnuit în întreaga istorie a omenirii, depăşind adesea toate barierele, ca să devină obiect de practici rituale sau religioase. De ce ar avea dumnezeu o foame atât de insaţiabilă de aur? Înainte de a ne continua speculaţiile privind o asemenea foame divină de aur, să aruncăm o privire peste acest metal şi la toată agitaţia iscată în jurul lui. Ce-i face aşa de special?

Aurul este un metal remarcabil, cu o serie de proprietăţi şi combinaţii chimice unice, ceea ce-i face de neînlocuit într-o largă paletă de aplicaţii zilnice, esenţiale în viaţa modernă. Mii de aplicaţii zilnice au nevoie de aur ca să funcţioneze cât mai bine pentru perioade lungi de timp. În principiu, aurul este indestructibil, complet reciclabil şi este imun la efectele aerului, apei şi oxigenului. Aurul nu se va oxida, nu va rugini şi nu va coroda. Aceste proprietăţi fac din aur un component vital în multe aplicaţii medicale, industriale şi electrice.


Aurul este cel mai nonreactiv dintre toate metalele. Nu reacţionează niciodată cu oxigenul, de aceea nu va rugini şi nu va oxida. Masca de aur din mormântul lui Tutankamon arată la fel de strălucitoare ca atunci când a fost dezgropată în 1922 şi la fel ca atunci când a fost îngropată în anul 1352 î. Hr. Aurul este unul dintre cele mai bune conducătoare de electricitate dintre toate metalele şi poate conduce şi cel mai mic impuls de curent la temperaturi variind de la -55° C până la 200° C. Este, aşadar, o componentă vitală pentru industriile computerelor şi a telecomunicaţiilor. Este cel mai flexibil dintre toate metalele, putând fi prelucrat în cabluri foarte subţiri fără să se rupă. O uncie de aur (28,4 grame) poate fi prelucrată într-un fir de 8 kilometri lungime. Poate fi modelat şi întins în foiţe deosebit de subţiri. O uncie de aur poate fi prelucrată într-o foiţă de 12 metri pătraţi. Aurul reflectă cel mai bine energia infraroşie. Asta înseamnă că aurul de puritate mare poate reflecta până la 99% din razele infraroşii. Asta face ca aurul să fie materialul de protecţie ideal împotriva căldurii şi a radiaţilor pentru cosmonauţi şi pompieri. În acelaşi timp, aurul este un excelent conductor pentru energia termală şi pentru căldură. Este folosit pentru transferul căldurii de pe instrumentarul fragil. Pentru acest motiv, se foloseşte un aliaj care conţine 35% aur, în boturile navetelor spaţiale, acolo unde temperatura poate ajunge până la 3300°C.

Aşadar, ce avea dumnezeu în plan atunci când i-a dat instrucţiuni atât de precise lui Moise? A consemnat cineva în scris aceste instrucţiuni sau au fost nişte detalii mai complicate, care au fost omise, deoarece cel care a consemnat nu a putut înţelege detaliile fine? De ce nu numai oamenii, ci şi zeii antici erau atât de obsedaţi de aur? Atunci când începi să analizezi toate coincidenţele şi eşti atent la ceea ce au lăsat sumerienii în urmă, totul începe să capete sens. Cei mai mulţi dintre oameni au încă viziunea naivă că omul a descoperit

Sclavii zeilor 187

accidental aurul, că a devenit un bun tranzacţionat, admirat de către regi şi, în cele din urmă, a devenit moneda de schimb globală, care urcă şi coboară pieţele de acţiuni. Nu pot să fiu de acord cu această viziune simplistă, care este bazată în mare parte pe percepţia curentă din secolul al XXI-lea asupra acestui metal.

Istoria mineritului pentru aur are rădăcini schiţate vag, la fel de neclare ca şi restul istoriei antice a omenirii. Cele mai vechi documente scrise palpabile pe care le avem sunt tăbliţele de argilă sumeriene, dar acestea sunt în continuare respinse de mulţi învăţaţi. Totuşi, în ultimii zece ani, a avut loc o mare schimbare radicală privind încrederea acordată acestor tăbliţe. Pe măsură ce tot mai multe tăbliţe au fost verificate si traduse, nonconformisti ca Zecharia Sitchin au primit tot mai multe laude pentru teoriile lor revoluţionare cu privire la înaintaşii şi creatorii noştri, iar tăbliţele au început să aibă un impact real asupra sanctuarului ştiinţei. Aşadar, dacă acceptăm conţinutul tăbliţelor sumeriene, va trebui să acceptăm şi faptul că mineritul aurifer are o vechime de câteva sute de mii de ani, mult mai vechi decât oricine dintre noi îşi poate imagina. Dar, aşa cum vom vedea, totul se potriveşte perfect în Marele Puzzle Uman şi ne pune la dispoziţie informaţii capitale, ca să înlăturăm toate prostiile cu care am fost îndoctrinaţi de sute de ani. Va trebui să fim curajoşi ca să facem faţă adevărului adevărat, pentru ca acesta nu este ceea ce vor instituţiile globale să credem de fapt. Acest lucru mă duce către o singură concluzie. Vechii „zei” care au locuit pe Pământ şi care au înrobit omenirea ar putea fi încă activi printre noi în feluri pe care nu le putem înţelege şi nu permit răspândirea cunoaşterii, conducând cu o mână de fier prin intermediul opresiunilor religioase asupra „speciei sclave”.

În tăbliţele sumeriene există referinţe clare asupra felului în care a zeii au introdus regalitatea, rolul marilor preoţi,


ca purtători ai instrucţiunilor zeilor către oameni şi asupra neîntreruptelor activităţi miniere pentru căutarea metalului preţios care i-a adus pe Anunnaki pe Pământ de la bun început. Preoţii şi regii erau adesea convocaţi la întâlniri cu dumnezeu, în care primeau instrucţiuni clare pe care trebuiau să le transmită popoarelor lor. Acesta era un eveniment obişnuit în Vechiul Testament, Moise şi Avraam fiind două dintre exemplele cele mai cunoscute a felului în care dumnezeu a interactionat cu omul, dându-i instrucţiuni clare. De ce nu se mai întâmplă acest lucru în ziua de azi? Sau am devenit prea isteţi pentru zeii şireţi din timpurile biblice? În ultimul capitol al acestei cărţi, „Povestea omenirii”, voi descrie pe larg crearea lui Adam şi a muncitorului primitiv care trebuia să sape în minele din sudul Africii, ca să extragă aur pentru zeii săi. Dar cred că trebuie să pregătesc acest moment prin explicarea unor principii fundamentale derivate din miile de tăbliţe sumeriene care formează baza afirmaţiilor făcute în acest capitol.

Traducerea constantă şi fără grabă a tăbliţelor sumeriene ne oferă pentru prima dată o privire asupra istoriei antice a omenirii şi răstoarnă tot ceea ce am învăţat despre asta până acum. Oferă o povestire scrisă a întregii istorii a ascensiunii civilizaţiei pe Pământ, dar nu este ceea ce mulţi dintre noi s-ar aştepta. Şi totuşi, la o evaluare a tot ceea ce este consemnat, sper că va avea o însemnătate la fel de mare pentru voi aşa cum are pentru mine. Iată un scurt rezumat al istoriei complicate a omenirii, aşa cum este consemnată de tăbliţele sumeriene, doar pentru a servi ca ghid pentru anumite afirmaţii din acest capitol:

Anunnaki erau astronauţi şi exploratori care s-au stabilit pe Pământ acum aproximativ 443 000 de ani, sub comanda lui Anu, de aici şi numele de Anunnaki. Cei doi fii ai lui Anu, Enlil şi Enki, au primit controlul asupra noii baze. Ei au venit în căutare de aur ca să contribuie la încetinirea

Sclavii zeilor 189

degradării atmosferei şi a stratului de ozon de pe planeta lor, Nibiru. De-a lungul timpului, ei au trimis peste 600 de exploratori şi muncitori pe Pământ, au deschis o multitudine de puţuri miniere în sudul Africii şi un centru de comandă spaţial în Orientul Apropiat, la Eridu, cea mai veche aşezare de pe Pământ. După câtăva vreme şi după plângerile primite de la acei Anunnaki care trebuiau să sape în mine, ei au creat o clonă, care era un amestec din ADN-ul lui homo errectus, o creatură care trăia pe Pământ. Ei l-au numit Adam pe acest muncitor primitiv şi, după câtva timp, i-au creat o parteneră ca să se poată înmulţi şi să nu mai fi nevoie ca sarcina să fie purtată de femele-surogat Anunnaki. Iată o traducere făcută după o tabletă sumeriană: „Să-l creăm pe Lulu, un muncitor primitiv, ca să preia munca grea... să-l facem după asemănarea noastră.”

Noua specie de sclavi a devenit foarte căutată de Anunnaki din Orientul Apropiat şi a început să fie folosita şi aici, departe de leagănul său african. Anunnaki au mai stabilit o bază şi pe Marte, de unde puteau să expedieze transporturi mai mari, datorită forţei gravitaţionale mai scăzute. Aceste lucruri se întâmplau înaintea evenimentelor cosmice care au avut ca rezultat Marele Potop pe de Pământ şi care au făcut ca Marte să-şi piardă atmosfera. Cei care locuiau pe Marte se numeau Igigi, dar evenimentele cosmice i-au forţat pe Igigi să părăsească Marte şi să se întoarcă pe Pământ. Copiii Annunanki şi Igigi au fost numiţi „Nefilim” în cartea Genezei şi în alte izvoare scrise: „Cei care au coborât din rai pe Pământ.” Chiar şi Geneza vorbeşte despre aceşti Nefilim care au venit pe Pământ şi „au văzut că fiicele omului erau frumoase şi au făcut copii cu ele.” Astfel a luat naştere o specie nouă de oameni, numiţi Arienii, care au trăit separat de ceilalţi oameni şi au influenţat într-o mare măsură civilizaţiile viitoare. Ei erau urmaşii lui Marduk, despre care vom auzi mai multe mai târziu.


Toate aceste activităţi au avut motive întemeiate. Planeta Nibiru se mişcă pe o orbită de 3 600 de ani în jurul Soarelui, la fel cu orbita multora dintre comete. La una dintre apropierile faţă de Soare, Nibiru a ajuns neobişnuit de aproape de Pământ şi de Marte, provocând o mare mişcare geologică a cărei urmare a fost marele Potop de acum aproximativ 13 000 de ani. În acelaşi timp, prezenţa planetei Nibiru a făcut ca atmosfera lui Marte să fie „aspirată”. Anunnaki au văzut această catastrofa ca pe o oportunitate să scape de specia sclavă pe care o creaseră şi care ajunsese la un număr foarte mare. Specia sclavă devenise o problemă de care nu puteau scăpa. Avea nevoie de supraveghere continuă, de îngrijire şi de hrănire, întocmai ca nişte copii mici, neajutoraţi. Deveniseră nesupuşi, iar unii începuseră să aibă gânduri de independenţă, de încălcare a regulilor muncii şi ale slaviei din mine. Dar cea mai mare problemă pentru Enlil a fost aceea că unii dintre Nefilimi aveau copii cu femei umane, dând naştere unei noi subspecii, contribuind astfel la agravarea problemei. La momentul conceperii lui Adam, între cei doi fraţi au avut loc neînţelegeri. Enlil se opusese cu totul creării unei noi specii şi acum avea oportunitatea perfectă să elimine problema umană prin intermediul unui dezastru natural. Dar Enki, creatorul omenirii, le-a spus unora dintre progeniturile sale să se salveze cu ajutorul unei bărci. Restul face parte din istoria omenirii.

Apropierea Pământului de Nibiru a avut un efect devastator şi pentru aceasta din urmă, perturbându-i încă o dată atmosfera. Atunci când Anunnaki credeau că şi-au salvat planeta şi că se întorc acasă, mineritul aurifer a trebuit să fie reluat. Ca o ironie a sorţii, au fost bucuroşi că unii dintre oameni au supravieţuit, dar de data aceasta i-au înzestrat cu înţelepciune şi i-au învăţat tot ce trebuiau să ştie despre civilizaţie şi supravieţuire, în vreme ce erau uşor absorbiţi în familia extinsă de zei. Zeii au împărţit lumea într-o serie

Sclavii zeilor 191

de regiuni, încredinţând fiecare zonă unuia sau mai multor copii Anunnaki de pe Pământ. Neînţelegerile şi mânia au început să dea naştere la conflicte între zei, unul dintre ei numit Marduk/Ra/Amun, autoproclamându-se „zeu deasupra tuturor”. El şi-a extins influenţa asupra lumii împotriva voinţei celorlalţi zei Anunnaki, dând naştere unei rupturi. Marduk pare să fie dumnezeu din Vechiul Testament, care a început să interzică oamenilor venerarea altor zei în afara sa. Era numit şi „zeul violent”, care în jurul anului 2 500 î.Hr. a început să-i forţeze pe oameni să-l accepte ca zeu unic. A promis recompense şi compasiune celor care i se supuneau şi pedepse celor care nu voiau să se supună. A început să promită nemurirea celor care-l urmau, faraonii fiind primii şi cei mai importanţi benefciari ai promisiunilor sale. Acestea sunt motivele pentru neobişnuita obsesie legată de viaţa de după a regilor egipteni. Ceilalţi Anunnaki au hotărât că trebuie să acţioneze decisiv şi cu forţă maximă împotriva lui Marduk. Acesta este momentul Sodoma şi Gomora pe care îl consemnează Biblia. Distrugerea a fost violentă şi pe scară largă, având consecinţe groaznice. Dar cumva, Marduk a scăpat din acest măcel, iar evenimentele l-au făcut să fie şi mai temut şi adorat de către oamenii care au supravieţuit. Şi astfel familia sa înrudită din nordul Mesopotamiei, Arienii, a invadat pământurile din estul şi vestul Europei, cucerind toate populaţiile umane şi impunându-şi supremaţia ariană asupra lor, această situaţie fiind prezentă şi în zilele noastre.

Trebuie să vă spun că nu inventez nimic din toate acestea, într-un moment de nebunie S.F. Pe cât de ridicole par aceste povestiri, nu sunt cu nimic mai ridicole decât ceea ce se întâmplă în lume la ora actuală. Puteţi fi judecătorii dovezilor prezentate şi puteţi decide dacă vreţi să rămâneţi o specie sclavă sau vreţi să începeţi să exploraţi noile opţiuni care ne sunt prezentate pe măsură ce dezgropăm din ce în ce mai multe artefacte preistorice care ne spun o poveste


complet diferită despre descendenţa noastră umană, faţă de cea pe care o ştim.

Să ne întoarcem la obsesia legată de aur. Membrii speciei sclave săpau în mine, indiferenţi faţă de locul pe care îl ocupau în tabloul general. Ştiau că acesta este singurul lucru care li se cere. Trăiau în tabere asemănătoare cu cele folosite în prezent în minele din Africa de Sud. Sclavilor le era pus totul la dispoziţie, dar ei nu aveau libertatea de alegere şi niciun alt viitor în afară de minerit.

Erau născuţi pentru sclavia în mină şi mureau ca sclavi în mine. Dar trebuie să fi existat sclavi care s-au răsculat şi au evadat în tufişurile dese din Africa, ca să întemeieze mici familii, învăţând să supravieţuiască prin vânătoare şi cules. Populaţia Khoi-San este una dintre acestea. A venit o vreme când unora dintre sclavi le-a fost permis să părăsească taberele miniere pentru a merge să locuiască în sălbăticia Africii, probabil atunci când erau bătrâni şi neputincioşi şi nu mai erau în stare să facă munca pentru care fuseseră creaţi.

Grupuri ale primilor pământeni au format cete şi mici triburi, dezvoltându-şi propria cultură africană, plină de zei mitologici şi poveşti care sunt înţelese cu greu de către istorici. Văzută din această perspectivă, pare logic de ce propriile culturi şi religii africane sunt atât de diferite de cele din restul lumii. Pentru că aici, în Africa, au fost creaţi primii oameni, care au trăit în sclavie şi izolare faţă de celelalte comunităţi şi şi-au construit propriile culturi unice, puternic influenţate de zeii lor stăpânitori. Au existat foarte puţine contacte între aceşti primi oameni din Africa şi restul lumii, acolo unde aveau loc împerecheri între oameni şi odraslele Anunnaki, dând naştere Arienilor din nord. Este posibil chiar să fi avut loc o răscoală a speciei sclave împotriva asupritorilor, după aproximativ 100 000 de ani de trudă.

După răscoala speciei sclave, atunci când multora le-a fost permis să părăsească taberele, mineritul a continuat în

Sclavii zeilor 193

vreme ce mulţi dintre sclavi au încercat să trăiască în nou-formatele comunităţi şi să supravieţuiască fără ajutorul zeilor lor. Este posibil ca această relaţie dintre sclavi şi Anunnaki să-şi găsească ecoul în structurile religioase din ziua de azi? Este posibil ca Anunnaki să conducă în continuare omenirea cu o mână de fier, în special în ceea ce priveşte producţia de aur din timpurile moderne? De-a lungul istoriei, multe dintre societăţile secrete şi-au avut izvorul la originile omenirii, iar aşa-zisa Frăţie a Şarpelui şi alte teorii ale conspiraţiei apar cu regularitate. Cel mai important lucru despre teoriile conspiraţiei este acela că rămân exact aşa cum le este numele. Dar faptul că originea noastră umană este pusă la îndoială, că rolul aurului în lume are origine neclare, că preoţii şi Biserica au jucat un rol neîndoielnic în goana după aur şi bogăţie, toate indică posibile conspiraţii atât de adânci încât nu pot fi concepute de o minte obişnuită.

Doar ca să demonstrăm cât de confuzi sunt istoricii în legătură cu originile aurului şi posibila sa însemnătate pentru primii oameni, iată câteva extrase aleatorii în legătură cu originile aurului:

Aurul era probabil primul metal pe care I-au cunoscut homi

nizii, pe care îl găseau sub formă de pepite sau lamele în pământ

sau pe malurile apelor, şl erau atraşi de frumuseţea sa intrinsecă,

uşurinţa în prelucrare şi aparenta sa indistructibilitate.

Găseasc foarte ridicolă această afirmaţie. De ce ar avea un metal moale vreo valoare pentru un hominid primitiv, o creatură asemănătoare maimuţelor, a cărei preocupare era supravieţuirea, mâncarea şi adăpostul? Dar Anunnaki aveau nevoie de aur şi aveau nevoie de un muncitor care să scoată aurul din pământ.


În timpul Epocii Pietrei, metalul pare să fi dobândit o anume

sacralitate datorită solidităţii şi durabilităţii sale, fiind iniţial purtat ca

amuletă şi ulterior prelucrat pentru obţinerea obiectelor religioase şi

a idolilor.

Totul e bine, dar de ce tocmai aurul decât orice alt metal sau piatră preţioasă să aibă o asemenea importanţă? Nu exista niciun motiv justificabil pentru un asemenea comportament al oamenilor primitivi decât dacă imitau pe cineva, dând valoare metalului pentru un anumit motiv.

În vremea primelor civilizaţii induse, sumeriene şi egiptene (în

perioada anilor 3 000-2 000 Î.Hr.), aurul nu era preţuit numai pentru

calitatea sa, ci devenise un simbol al bogăţiei şi al rangului social.

Exact! Până la acest moment, oamenilor le fusese dezvăluită civilizaţia de către zei şi aurul era cunoscut ca „proprietate a zeilor”. Această afirmaţie este foarte bine documentată de conchistadorii din America Centrală. Lor li s-a spus în mod repetat de către nativi că tot aurul „aparţine zeilor". În vremurile biblice, dumnezeu îi recompensa în diverse moduri pe cei care-l urmau. Aurul era una dintre recompense, pentru că era preţuit de oameni ca un metal divin. Orice om căruia îi era îngăduit să păstreze aurul sau argintul primit de la zei ca o formă de recompensă era admirat de toată lumea. Aveau în posesie ceva „dumnezeiesc” sau „divin”, ceea ce reprezenta un privilegiu social imens, ducând la creşterea dorinţei şi a cererii pentru aur.

Homer (circa 1 000 î. Hr.), în lliada, poem epic scris în Grecia

antică, a descris în repetate rânduri aurul ca un semn al bogăţiei prin

tre muritori şi ca un semn al splendorii printre nemuritori.

Sclavii zeilor 195

Iată dovada. Homer avea aceeaşi viziune în ceea ce priveşte aurul. Cum de ştia aceste lucruri, pe care intelectualii noştri moderni le-au redus la prostii mitologice, care nu trebuie luate în serios? Următoarea afirmaţie vine în sprijinul dezamăgirii mele în ceea ce-i priveşte pe învăţătorii moderni ai istoriei omenirii. În rândul învăţaţilor moderni pare să existe o părere unanim acceptată pe care eu o găsesc arogantă, îngustă şi ignorantă. Aceştia ar trebui să citească mai mult, să-şi deschidă ochii şi să înceteze să mai umple minţile copiilor noştri cu jumătăţi de adevăr şi prostii groaznice, retorică istorică regurgitată, nedemnă nici măcar de hârtia pe care este scrisă.

Primele referinţe la descoperirile de aur sunt în esenţă legende

sau mituri. Chronicum Alexandrinum (anul 628) atribuie decoperirea

aurului zeului Mercur, zeul roman al comerţului şi al negustorilor, fiul

lui Jupiter sau al lui Pisus. Referinţe asemănătoare privind primele

descoperiri de aur apar şi în scrierile hinduse (Vedele) ca şi în cele

chinezeşti şi ale altor popoare vechi.

Ce alt sprijin ne-am mai putea dori referitor la ceea ce am citit în tăbliţele sumeriene? Cu siguranţă că istoricii lui Alexandru ştiau mai multe decât ştiu istoricii din ziua de astăzi şi ei trebuie să fi fost familiarizaţi cu biblioteca din Alexandria care conţinea milioane de cărţi, pe care istoricii de azi nu le mai pot consulta. Ei nu ezită să numească divinităţile „zei”, în vreme ce istoricii moderni le-au redus la statutul de figuri „mitologice”.

Iată ce mai spun sursele istorice despre aur: „Descoperirea elementului pe care-l numim aur se

pierde în Antichitate.” Această afirmaţie nu este adevărată. Iată un extras dintr-o tăbliţă sumeriană, tradusă de Zecharia Sitchin: „Să se obţină aur din apă, să fie testat pentru salvarea lui Nibiru”.


Aceasta este prima referire făcută despre aur în preistoria noastră. Vorbele rostite de Anu, regele de pe Nibiru, înainte de a-i împrăştia pe Anunnaki pe Pământ în căutarea aurului. Ignorăm aceste înscrisuri şi le privim ca pe o prostie? De ce ar fi fost oamenii preistorici atât de obsedaţi de aur încât să scrie poveşti atât de elaborate despre el? Ar fi făcut asta doar dacă aurul ar fi jucat un rol crucial în supravieţuirea lor, şi a jucat. A fost principalul şi unicul motiv pentru care Anunnaki au venit pe Pământ şi singurul motiv pentru care a fost creată omenirea.

Principala sursă de aur în perioada antică a constituit-o cu

siguranţă depozitele de aluviuni, deşi există dovezi evidente ale unor

zăcăminte de aur în Egipt, India şi în alte locuri. Depozitele aluvio

nare erau prelucrate în cea mai crudă formă prin oprirea sau prin

cea mai simplă formă de barare a apei. Părţile expuse ale filoanelor

sfărâmicioase erau pur şi simplu scoase din apă, crestate sau zdro

bite cu cele mai banale unelte, ciocane de piatră, pene de os, oase

sau lopeţi de lemn. Rareori erau pur şi simplu străpunse sau şlefuite

şi doar în cazul pietrelor moi din zona de oxidare. Incendierea era

probabil folosită de către vechii egipteni, evrei, indieni şi alte populaţii

pentru a dezmembra filoanele dure de cuarţ.

De ce ar fi vrut primii oameni să spargă pietrele care conţineau aur, dacă nu ar fi ştiut cum să extragă aurul din minereu? Trebuie să fi cunoscut procedeul, atlfel nu ar fi recunoscut depozitele de aur din minereu. Şi avem dovezi că au folosit focul pentru spargerea minereului, asta înseamnă că trebuie să fi ştiut şi restul procedurii complexe, inclusiv punctul de topire la aproximativ 700°C. Dar de ce să fim atât de surprinşi? Tăbliţele sumeriene relatează cu exactitate felul în care obţineau aurul din minereu şi cum îl topeau. „Cum era extras un nou metal din piatră... într-un loc unde se topeau şi rafinau metalele...” şi aurul era astfel obţinut.

Sclavii zeilor 197

De-a lungul istoriei omenirii, acolo unde apăreau dovezi ale existenţei aurului, apăreau noi tabere, aducând prosperitate pentru unii şi disperare pentru alţii. De fapt, se pare că, dacă nu ar fi existat dovezi ale aurului încă de la începuturile Antichităţii, civilizaţia s-ar fi dezvoltat mult mai târziu. Toate aşezările umane timpurii par să fie strâns legate de existenţa aurului.

Toate zăcămintele mici sau mari care aveau semne vizibile ale

existenţei aurului erau exploatate de sclavi, condamnaţi şi prizoni

eri de război care erau trimişi de autorităţi la exploatările şi minele

aurifere.

Termenul mină este foarte relevant în această situaţie, deoarece cele mai multe sunt deschise pentru exploatarea minereului. Şi atunci de ce ar fi săpat mine precum cele din sudul Africii, acum 50 000 de ani sau mai mult, dacă nu aveau ştiinţa extragerii minereului?

Primele referinţe despre mineritul aurifer apar în codexurile

egipetene, pe coloane, în pictogramele şi inscripţiile din mormintele

faraonilor. Cea mai veche hartă geologică pe care o cunoaştem da

tează din timpul faraonului Seti I (aproximativ 1 320 î. Hr.). Pe ea apar

drumuri, casele minerilor, animalele vânate, munţii auriferi şi aşa mai

departe. Vechile civilizaţii sumeriene, akkadiene, asiriene şi babilo-

niene au utilizat aurul pe scară largă, dar sursele de unde provenea

acest aur sunt nesigure.

Asta nu este adevărat! Tăbliţele de argilă ne oferă foarte multe informaţii despre aur, indicând operaţiunile miniere, prelucrarea, topirea şi modurile de folosire. Dar istoricii care scriu asemenea prostii despre istoria aurului sunt probabil aceiaşi oameni care îi consideră pe egipteni ca întemeietori ai mineritului pentru aur şi, în aceeaşi propoziţie, nu iau în


seamă ceea ce egipteni ţineau la mare preţ - zeii lor - care le-au dat toată înţelepciunea şi ştiinţa, inclusiv pe cea a mineritului pentru aur.

În Vechiul Testament al evreilor există numeroase referinţele

la aur şi la mineritul aurifer. Sunt menţionate şase surse pentru aur

în Vechiul Testament. Acestea sunt Havila, Ofir, Şeba, Midian, Ufaz

şi Parvaim. Poziţionarea exactă a celor şase locaţii a dat naştere

la multe speculaţii. Unele voci susţin că toate cele şase surse sunt

arabe, altele au sugerat locaţii mult mai îndepărtate.

Dacă măcar ar acorda atenţie acelor scripturi mistice antice care ne-au fost lăsate moştenire! Dar, din nefericire, acestea au fost clasificate ca mitologie, deci niciun istoric serios nu ar putea să admită că o asemenea ficţiune i-a influenţat părerea profesională. Există referinţe foarte clare şi detaliate legate de sudul Africii sau „Abzu”, ca fiind primul loc de unde a apărut aurul în lume. Se întâmplă să fie primul loc din lume unde primii muncitori primitivi au fost puşi să lucreze în minele de aur şi se întâmplă să fie Leagănul Omenirii. Nu sunt prea multe coincidenţe?

Au existat multe speculaţii legate de localizarea lui Ofir, pământul de o bogăţie fabuloasă, plin de aur, de unde flota regelui Solomon a adus în regat peste 34 de tone de aur. La Regi 10:22, în Vechiul Testament, sunt menţionate cargouri de lemn de santal, pietre preţioase, fildeş, maimuţe şi păuni, ceea ce sugerează navigaţia în jurul Africii. Diferitele referinţe despre Tars sugerează că aurul ar fi putut proveni din oraşul minier spaniol Tharsis.

Alte zone predilecte sunt estul Africii şi sudul Africii, în principal Zimbabwe, în special ruinele Marii Culturi Zimbabwe. Întregul plan arhitectural, modelul reşedinţei principale, camerele personalului, arta construirii unei structuri de piatră fără mortar, ar fi reprezentat o reşedinţă perfectă

Sclavii zeilor 199

pentru zeul Enki din Abzu, aşa cum îl numesc tăbliţele. Ar fi putut să fie acesta principalul punct de comandă al minelor regelui Solomon? Care l-a ocupat la mii de ani după ce Enki „a construit acest loc în Abzu”. Sudul Africii nu a dus lipsă de mine, iar în ultimii 200 de ani de explorare au fost descoperite peste 500 de ruine pe ceea ce era cunoscut sub numele de teritoriul Monomotapa. Acest ţinut se întindea de pe coasta Mozambicului până în interiorul continentului şi includea Zimbabwe. Diverse autorităţi în domeniu, cum ar fi Bruce, Huet, Quartremere şi Guillain, la fel ca şi majoritatea celor care au studiat ulterior ruinele din Zimbabwe, susţin ipoteza că Monomotapa (Zimbabwe) este de fapt Ofir din Vechiul Testament.

Există, de asemenea, o distincţie clară între mai vechiul Zimbabwe şi noile structuri care au fost construite în perioadele următoare. Ar putea să fie aceasta o repetiţie a sindromului piramidelor? Structurile originale au fost construite de Anunnaki la Abzu, sub comanda lui Enki, pentru a-i servi ca reşedinţă. Mii de ani mai târziu, la fel ca în cazul piramidelor, regii din timpurile biblice, fenicienii şi himiariţii şi-au construit propriile structuri, care nu respectă stilul şi calitatea celor originale. In Adapted Excerpts din 'Ihe Ancient Rutns of Rhodesia, scrisă de R.N. Hali şi W.G. Neal, putem citi despre „primul sau vechiul” Zimbabwe şi de un alt Zimbabwe mai recent. Cei doi scriu despre „structurile masive care, în vreme ce respectau în general primul model Zimbabwe, erau construite pe două sau trei terase armate, înălţate până la creasta dealurilor, înconjurându-le şi uneori acoperindu-le în întregime”. Ei susţin că aceste structuri aemănătoare unui tort de nuntă etajat lipsesc din ruinele structurilor construite în prima perioadă din Zimbabwe. Şi totuşi, toate aceste ruine târzii prezintă dovezi că au fost ridicate de adoratori ai naturii şi aveau templul orientat „deschis către ceruri”, cercul sacru şi turnurile conice „locuri înalte”,


monoliţii şi toate dovezile adoraţiei falice. Acest stil este reprezentat, printre mulţi alţii, de populaţiile Dhlo-Dhlo, Regina, Meteme şi Kharmi.

Legătura feniciană cu ruinele frapantă. Monumentele, pietrele sculptate şi statuile găsite în Zimbabwe au un stil identic cu acelea care predomină în Sardinia şi în alte culturi vechi din Orientul Apropiat, incluzând şi cultul pentru zeul Baal. Cei doi exploratori, Neal şi Hali, au condus această călătorie la pragul dintre milenii. Ei au explicat că există o „similaritate miraculoasă” între ruinele târzii ale civilizaţiei Zimbabwe şi 3 0 0 0 de nuraghe sau fortăreţe terasate, care acoperă insula Sardinia. Dovezile privind adorarea naturii abundă în suprastructurile rhodesiene şi sardiniene. Epoca fortăreţelor sardiniene se întinde până în Epoca Bronzului, cuprinsă în intervalul 3 5 0 0 î. Hr.- 1500 î. Hr., iar învăţaţi precum Geyard scriu: „Nu ezit să consider numeroasele edificii rotunde din Sardinia, care sunt acum cunoscute sub numele de nuraghe, ca fiind monumente închinate adorării lui Baal”. Ruinele din perioada târzie a culturii Zimbabwe aduc cu astfel de monumente închinate zeului Baal, care era slăvit şi adorat în tot Orientul Apropiat şi în Egipt, în perioada cuprinsă între anii 2 500 î. Hr. şi 200 î. Hr. Acest lucru ne oferă o legătură clară între civilizaţiile avansate din nord şi îndepărtatele terenuri aurifere din sud, cunoscute în vremurile biblice sub numele de Ofir.

Aceasta este o descoperire incredibilă. Nu numai că avem dovezi clare pentru a susţine că minele regelui Solomon erau într-adevăr localizate în sudul Africii, dar avem şi dovada palpabilă că au existat două civilizaţii distincte în Zimbabwe, despărţite de mii de ani. Cea mai recentă sau Civilizaţia Zimbabwe Târzie a fost activă între anii 2 000 î. Hr. şi 200 î. Hr. îşi construiau altarele şi casele de locuit în acelaşi fel cu fraţii lor din nord, din Orientul Apropiat, şi se rugau aceluiaşi zeu Baal. Această civilizaţie este diferită de

Sclavii zeilor 201

o alta, o civilizaţie preistorică mult mai veche, numită de învăţaţi Primul Zimbabwe. Cele din preistorie datează de acum peste 50 000 de ani, aşa cum au arătat descoperirile făcute de arheologul Peter Beaumont în minele vechi din Swaziland, în sudul Africii. Dar tăbliţele sumeriene ne spun că aceste mine au o vechime de peste 200 000 de ani. Pare incredibil de înghiţit? În prezent, există o legătură între mitologia antică şi istoria mai recentă, care au un punct natural de întâlnire. Problema „altarelor şi templelor” este crucială în această situaţie. În vreme ce ultimile civilizaţiii biblice din Ofir îşi proslăveau zeii, prima cultură Zimbabwe nu avea ni-cio nevoie şi nici cunoştinţă despre adorarea unui zeu. Primii Anunnaki au fost cei care au creat minele cu ajutorul noii specii de sclavi care au fost primii mineri de pe Pământ. Nu aveau nevoie de temple şi nici de adorare, pentru că un astfel de ritual a apărut pentru prima dată în intervalul cuprins între anii 6 000 î. Hr. şi 4 000 î. Hr., cu 190 000 de ani mai târziu. Dar, după aceea au sosit regii şi marinarii din nord, în jurul anului 2 500 î. Hr. şi şi-au construit casele ca o copie mai puţin fidelă a structurilor originale ale primilor Anunnaki şi imediat au construit în vecinătate locurile de închinare. Până la urmă nu voiau să-l supere pe zeul răzbunării, altfel ar fi fost pedepsiţi. Mai există multe alte asemănări curioase, cum ar fi numele râurilor şi a ale altor locuri, care se adaugă la teoria Marelui Zimbabwe.

Planurile de navigaţie ale regelui fenician Necho, din anul 610 î. Hr., întinzându-se de la Marea Roşie până la sud-estul coastei africane sau Monomotapa, reprezintă doar un indiciu că pământurile Ofirului se găseau în această parte a lumii. Suportul pentru aceste teorii a devenit mai bogat de-a lungul deceniilor, iar dovezile par să fie de neclintit. Nu a existat nicio altă parte a lumii care să-i fi putut aproviziona pe regele Solomon şi pe regina din Şeba cu atât de mult aur în acele vremuri. Dacă multe dintre minele vechi


din Monomotapa ar fi putut fi acoperite cu pământ şi noroi în timpul Marelui Potop, altele au rezistat pentru a spune povestea mineritului preistoric în Leagănul Omenirii.

Alte sugestii privind amplasarea minelor regelui Solomon se găsesc în munţii Taurus, din sudul Turciei, în nord-vestul Arabiei Saudite şi, posibil, în Eldorado-ul care apare în Vechiul Testament, la Evrei. Zona Nubiei din Sudan a fost o sursă importantă de aur pentru egipteni. Întâmplător, particula „Nub” din cuvântul Nubia înseamnă aur în egipteană. În vremea domniei reginei Hatshepsut (circa 1503 î. Hr. -1482 î. Hr.) şi după aceea, navele egiptene au adus cantităţi însemnate de aur şi stibină din zonă în Egipt. Celelalte două surse de aur menţionate în Vechiul Testament sunt Uphaz (Ieremia 10:9 şi Daniel 10:5) şi Parvaim (II Cronici 3:6). Unde ar fi putut fi aceste locuri? Până în prezent, istoricii nu au reuşit să identifice niciun indiciu.

În vreme ce discuţiile despre aur sunt omniprezente în Vechiul Testament, referinţele la siturile geologice de aur şi argint sunt relativ rare. La Iov 28:1 scrie: „Există cu siguranţă un filon de argint şi un loc în care găsesc aur”. Cine sunt „aceia” pe care îi menţionează? De ce ar fi ei atât de obsedaţi de aur?

Sudul Indiei este cunoscut de mult pentru bogăţiile sale, iar în vremurile antice de aici se extrăgea aur. În Bibliotheca Historica, în secolul I î. Hr., Diodorus Siculus scria că în India „pământul conţine filoane bogate de multe feluri, inclusiv multe de aur şi argint”. Încă o dată, indică spre stăpânirea meşteşugului prelucrării minereului şi nu doar spre obişnuita metodă a cernerii aluviunilor.

În China, aurul era extras şi prelucrat încă de la începuturi, incluzând civilizaţia Shang de pe râul Hunag-Ho (1800 î. Hr.-1027 î. Hr.). Mineritul aurifer a fost introdus în Coreea cel mai probabil în jurul anului 1122 î. Hr., de către urmaşii lui Ki-ja, care migraseră din China. Din Coreea,

Sclavii zeilor 203


diverse metode de minerit au fost transmise în Japonia, probabil în jurul anului 660 î. Hr., potrivit lui Bromehead.

Aurul era cunoscut primilor amerindieni, dar metalul nu era

aşa de preţuit în acea perioadă... Mai târziu, în timpul primelor secole

din era creştină, aurul a căpătat o importanţă mai mare în cadrul

civilizaţiilor olmecă, zapotecă, mayaşă, aztecă şi a altor civilizaţii din

Mexic şi America Centrală şi în cadrul civilizaţiei incaşe în America

de Sud.

Asta nu este adevărat. Civilizaţiile din America Centrală şi din Anzi au fost obsedate de aur de mii de ani, cele mai multe dintre legendele orale şi scrise care fac referire la aur putând fi identificate până în anul 12 000 î. Hr. Aceste civilizaţii continuă să ne susţină prin intermediul literaturii că „aurul aparţine zeilor”. Astfel, aurul ar fi devenit foarte important în viaţa de zi cu zi şi este motivul pentru care aceste civilizaţii au evoluat.

Aurul nu era preţuit de amerindienii din Canada şi din Statele

Unite ale Americii, iar aborigenii din Australia nu păreau să dea

atenţie acestui metal preţios.

Explicaţia ar putea fi aceea că Anunnaki nu au găsit zăcăminte mari de aur în acele zone, suficiente pentru a le atrage atenţia? Şi de aceea primele aşezări ale omului în aceste zone, cu scopul de a extrage aurul, au avut loc abia mult mai târziu? Sau obsesia pentru aur i-a cuprins mult mai târziu, odată ce a devenit o obsesie umană, moştenită de la zei?

Ultimele câteva pagini au fost doar o mostră din confuzia care înconjoară originile aurului de pe această planetă, dar confuziile şi contradicţiile se înrăutăţesc. De aceea nu am nicio problemă în a mă orienta către alte dovezi ştiinţifice, care pot fi considerate inferioare sau ezoterice de către mulţi

Sclavii zeilor 205

oameni învăţaţi şi să descopăr adevărul real din spatele bogatei mitologii antice şi a tradiţiilor orale aparţinând multor civilizaţii. Aurul este o componentă principală în cele mai multe, dacă nu în toate mitologiile antice. Şi totuşi, pe cât de ciudat ar părea, după studierea a peste 600 de poveşti mitologice africane, nu am găsit nicio trimitere clară la aur. Poate exista o imagistică ascunsă în unele dintre ele, dar absenţa totală a aurului din aceste poveşti este pur şi simplu o enigmă. Mă conduce spre formularea unor noi teorii.

În Africa a fost de fapt leagănul primilor oameni şi, dacă ei au fost creaţi ca sclavi pentru a munci în minele de aur, erau cu adevărat nişte „muncitori primitivi” aşa cum sunt numiţi în tăbliţele sumeriene. Ca specie primitivă, în zorii existenţei umane, nu aveau niciun sentiment şi nici înţelegere pentru ceea ce făceau. În ceea ce-i privea, primeau mâncare şi adăpost, în vreme ce-şi exercitau muncile chinuitoare pentru un motiv pe care nu-l înţelegeau. Era o rutină: an după an. „Lucrul” după care săpau nu avea nicio valoare pentru ei. Nu-l puteau mânca şi nici nu-l puteau folosi în vreun fel. Doar după câteva mii de ani, după ce capacitatea mentală a omului a sporit considerabil şi a avut loc împerecherea între oameni şi odraslele „divine” ale lui Nefilim, nou-apăruţii oameni au început să acorde o anumită valoare acestui metal. Asta s-a întâmplat numai după ce civilizaţia şi regalitatea le-au fost conferite oamenilor de către zei şi numai după întemeierea sistemului global de negoţ. Ciudatul metal ar fi putut dobândi o ciudată valoare sentimentală, după ce sclavii au început să-şi întemeieze propriile aşezări în Africa şi să trăiască departe de taberele miniere. Nu înţelegeau la ce putea fi folosit acest metal şi singurul fel de exprimare a intelegenţei lor a fost acela de a se împodobi cu el în cât mai multe feluri pentru a-şi indica rangul social şi importanţa. La fel ca fraţii lor din America de Sud, ei au ştiut dintotdeauna că aurul aparţine zeilor.


Presupunerea mea este că, asemenea multor teorii ştiinţifice, ridicolul este urmat adesea de respect. Atunci când vom parcurge textele sumeriene în ultimele capitole, vom fi uimiţi de cât de simplu poate fi explicat totul, dacă lăsăm deoparte prejudecata şi avem mintea deschisă către noile realităţi.

Primele semne ale mineritului din America Centrală datează de acum aproximativ 12 000 de ani, înainte de emergenţa agriculturii pe Pământ, spre finalul ultimei ere glaciare. Aceasta a fost o perioadă dificilă pentru omenire. Ea se afla sub ameninţarea constantă din partea fenomenelor naturii şi a animalelor sălbatice. Oamenii erau preocupaţi de asigurarea hranei şi a unui adăpost, ducând o viaţă predominant nomadă. Cum şi de ce le-ar fi putut părea interesant aurul?

Cele mai vechi semne ale mineritului aurifer devin şi mai interesante atunci când vizităm aşa-zisul Leagăn al Omenirii, aflat la doar douăzeci de minute la nord de Johannesburg, în Africa de Sud. În vreme ce arheologii fac descoperiri uluitoare cu privire la originile omenirii, dau peste fenomene inexplicabile legate de mineritul aurifer. Oamenii de ştiinţă de la universităţile Yale şi Groeningen au descoperit staturi după straturi de activitate minieră, datând din anul 7690 î. Hr. Ei i-au îndemnat pe cei care săpau să caute mai adânc, fiind recompensaţi cu găsirea unei mine vechi în apropiere de celebrul Lion Park. Au dat la o parte o piatră de hematită cu o greutate de cinci tone, care acoperea o peşteră foarte largă. Datarea cu carbon a unei bucăţi de cărbune i-a uluit pe arheologi, atunci când au văzut că data din perioada anilor 26 000 î. Hr.-20 000 î. Hr. Nevenindu-le să creadă ce au descoperit, au căutat mai departe şi au descoperit mai multe guri de acces către mine din anul 41 000 î. Hr., plus sau minus 1 600 de ani. Adrian Boshier şi Peter Beaumont şi-au extins căutările în sudul Swazilandului, unde au găsit

Sclavii zeilor 207

mine străvechi, care conţineau nuiele, frunze, iarbă şi pene care fuseseră aduse cel mai probabil de către mineri. Au mai descoperit oase zimţate, care indică abilitatea omului de a număra chiar şi în acele vremuri îndepărtate. Datarea altor resturi găsite la faţa locului indica o vechime de 50 000 î. Hr. Aceasta trebuie să fie o provocare pentru istorici, evoluţionişti şi creaţionişti deopotrivă. Cum de este posibil aşa ceva? Cum vor explica acest lucru suporterii diferitelor doctrine? Aici aş dori să intervin şi să reamintesc cititorilor teoria mea potrivit căreia creaţia şi evoluţia ar trebui analizate simultan. Convergenţa celor două este inevitabilă. În vreme ce evoluţia este vizibilă la cele mai multe forme de viaţă din jurul nostru, există o serie de dovezi clare privind intervalul de timp în care a fost creat omul. Va trebui să acceptăm realitatea că cele două curente de gândire vor face parte din Marele Puzzle Uman.

Nu ar trebui să fim surprinşi de faptul că minerii preistorici scoteau aur în sudul Africii acum câteva sute de mii de ani. Până la urmă, peisajul geologic nu s-a schimbat deloc de atunci şi, dacă aurul este în continuare prezent într-o asemenea abundenţă în această zonă, trebuie să fi fost şi atunci.

Trebuie să ne reamintim că până în 1970 aurul extras din Africa de Sud reprezenta 75% din totalul aurului extras în lume. Asta înseamnă că primii oameni ştiau unde se găseşte aurul sau cineva mult mai inteligent le-a indicat unde să sape. Aşadar, trebuie să întrebăm din nou... de ce a început omul primitiv să caute aur cu atâta râvnă imediat după ce a fost creat? Pur şi simplu nu are sens.

Foamea de aur a crescut pantagruelic cu trecea anilor, într-atât de mult încât regii şi papii trimiteau corăbii în Lumea Veche care să se întoarcă cu cât mai mult aur cu putinţă. Această foame de aur a atins apogeul în timpul sângeroaselor invazii spaniole din Lumea Nouă. Abundenţa de aur găsită de conchistadori în America Centrală, alături de


poveştile mitologice despre oraşe de aur ca Eldorado sau Cibola, ridică în mod sigur următoarea întrebare: Unde au găsit aceşti aşa-zişi primitivi nativi atât de mult aur? Se spune că în cei 200 de ani de activitate ai conchistadorilor, spaniolii au jefuit mai mult aur din America decât cantitatea extrasă din toată lumea de atunci şi până în prezent. Acest lucru este evident că nu poate fi dovedit, dar poate stimula imaginaţia. Cărţile de istorie ne spun o poveste previzibilă despre istoria şi originea aurului în lume. Ceea ce se ştie este că aurul a fost dintotdeauna şi se pare că va fi întotdeauna un subiect de controversă, speculaţie şi conspiraţie.

În mijlocul foamei de aur s-a aflat omniprezentul Vatican, care susţinea isprăvile conchistadorilor. Împărţeala era de 90% pentru Vatican şi 10% pentru regatul spaniol. Regele avea în schimb o înţelegere separată cu conchistadorii care îşi aveau partea din prăzile adunate din satele de nativi americani din Lumea Nouă. Se mai spune că Vaticanul deţine cel mai mult aur din lume. O teorie populară a conspiraţiei susţine că Vaticanul nu numai că a încercat, dar a şi reuşit să fure rezervele de aur ale Statelor Unite ale Americii, cu ajutorul unui preşedinte american iezuit. Această teorie este interesantă, pentru că are câteva decizii prezidenţiale importante care o susţin. Faimoasă este decizia preşedintelui american Richard Nixon care, pe 15 august 1971, a hotărât ca valoarea dolarului să nu mai fie raportată la aur. Brusc, dolarul nu mai avea aurul în spate pentru a-i susţine valoarea şi a devenit o simplă bucată de hârtie, cu antetul guvernului american pe ea.

Ordinul Iezuit a fost o forţă foarte puternică în apele tulburi ale societăţilor secrete, făcând legătura cu formarea ordinului Illuminati, în statul german Hess, în jurul anului 1340 şi chiar cu întemeierea Lojei Rosicruciene,în anul 1100, în oraşul german Worms, aflat, de asemenea, în statul Hess. Ordinul Iezuit a fost întemeiat în anul 1540 de un combatant

Sclavii zeilor 209

creştin transformat în cleric, Ignaţiu de Loyola, ca una dintre organizaţiile care milita împotriva Reformei, lansată de catolici pentru împiedicarea dezvoltării protestanţilor. William Bramley a scris o carte revelatoare, care se ocupă pe larg de cele mai secrete societăţi din istoria omenirii, făcând legătura dintre timpurile moderne şi grădina Raiului şi cu aşa-numita Frăţie a Şarpelui. Este o lectură captivantă şi dezvăluie multe secrete întunecate ale trecutului nostru îndepărtat, indicând cu convingere o anumită formă de intervenţie a unor fiinţe mult mai inteligente şi mai evoluate. Dar, chiar dacă erau mai avansate, asta nu înseamnă că nu erau violente sau însetate de sânge. Toate aceste trăsături urâte sunt prezente în mod evident la oamenii moderni, ca nişte cicatrici vizibile din timpuri străvechi. Din comportamentul nostru şi controlul manipulator exercitat asupra noastră de societăţile secrete, putem deduce că influenţa acestor fenomene stranii a împiedicat în multe feluri omenirea să evolueze mai repede şi să descopere secretele originilor noastre. În acelaşi timp, se pare că au existat întotdeauna nişte societăţi secrete care au avut o anumită formă de cunoaştere şi informaţie superioară, care a avut un efect opus asupra progresului uman. Voi rezista tentaţiei de a mă avânta prea mult în acest subiect pe care Bramley l-a acoperit senzaţional în cartea „Zeii Edenului”.

Aurul a continuat să joace un rol central în evoluţia omului până într-acolo încât, în timpul goanei după aur care a început în jurul anului 1850 în California, călugării de la Vatican s-au folosit de vestmântul lor ca de un scut ca să fure aurul de la americanii nativi de-a lungul coastelor mexicane şi californiene. Există dovezi despre munca grea, sclavia şi tortura la care au fost supuşi nativii de către călugării catolici în numele lui dumnezeu şi pentru căutarea aurului pentru Vatican.

Aurul a fost probabil primul metal cunoscut de omenire, iar referirile asupra lui sunt aproape concomitente cu


apariţia scrisului. Întreaga istorie a omenirii este inextricabil legată de producţia de aur. Dacă recunoaştem valoarea textelor sumeriene de pe tăbliţele de argilă, vom afla că am fost creaţi de Anunnaki ca o specie sclavă, cu singurul scop de a munci în minele de aur. Răspunsul la întrebarea „De ce a fost omenirea atât de obsedată de aur încă de la început?” este chiar simplu. Aurul este primul lucru pe care l-a cunoscut omul primitiv. A fost înconjurat de aur şi a fost consumat de aur. Adevărul este că nu omul a fost cel consumat de aur, ci Anunnaki, stăpânii şi zeii omului, au fost cei consumaţi.

Atunci când explorăm această obsesie pentru aur, începem să înţelegem efectul covârşitor pe care trebuie să-l fi avut asupra primilor oameni, cum le-a şlefuit comportamentul viitor şi cum le-a ghidat propria frivolitate, lăcomie şi dorinţă de a fi asemenea zeilor. Foarte rapid, acest aur interzis a devenit cel mai râvnit bun printre sclavii umani. Ei au găsit căi ilegale de a şi-l procura, dar, cel mai adesea, aurul era folosit pentru a-i recompensa din când în când pentru actele lor de supunere. Şi, pe măsură ce timpul a trecut, o cantitate mai mare de aur a încăput pe mâinile oamenilor. Fără să ştie cu exactitate ce să facă cu el, au început să fo-losescă nou-dobânditul fruct interzis în feluri neobişnuite. L-au transformat în brăţări, coliere, inele, ornamente, bijuterii şi o întreagă listă de obiecte al căror unic scop era acela de evidenţiere a statutului social al proprietarului în comunitatea aflată în dezvoltare. Au făcut copii după posesiunile zeilor, după carele, locuinţele, simbolurile şi chiar şi imaginea acestora. Arheologii au descoperit efigii nenumărate ale multora dintre zeii antici. Valoarea aurului a explodat atunci când Anunnaki le-au dat voie omenilor să părăsească taberele miniere şi trăiască în propriile comunităţi aflate în creştere.

Această perioadă pare să coincidă precis cu dezvoltarea bruscă a civilizaţiei în Orientul Apropiat, în jurul anului 7000 î. Hr. Mulţi oameni s-au stabilit acolo,

Sclavii zeilor 211

continuând să muncească pentru zeii lor. Minele din sudul Africii au continuat să producă aur, dar oamenii dezvoltaseră deja comunităţi mari, care acoperiseră părţi întinse ale continentului. Artefactele de aur dobândiseră statutul de cel mai important simbol de pe Pământ, iar oamenii au început să se împodobească din ce în ce mai mult cu noi bijuterii simbolice. Cu cât aveai mai mult aur, cu atât era mai importantă poziţia în comunitate. Mai înseamnă că aveai ceva pe care să-l vinzi sau cu care să negociezi. Asta este exact ceea ce aştepta genomul uman modificat: un stimul pentru activarea câtorva gene inactive, care vor cauza dezastre regulate în următoarele mii de ani. Gena lăcomiei, gena avariţiei, gena opulenţei şi alte câteva splendori ascunse în ADN-ul nostru, de care încă nu suntem conştienţi la acest moment. Şi aşa a început cursa nesfârşită pentru posesie şi control în rândul oamenilor primitivi, care astăzi este mai acerbă ca niciodată. Întotdeauna am fost fascinat de triburile primitive din lume şi de importanţa pe care o acordau obiectelor decorative şi celor strălucitoare. Nu am putut înţelege niciodată cum de erau atâtea similitudini între ritualurile şi zeităţile lor, de vreme ce ei erau despărţiţi de mii de kilometri, oceane şi continente. Dar moştenirea ancestrală comună, cu toată magia ei, pare să le lege pe toate. Multele ritualuri care sunt practicate şi astăzi de triburile uitate ale lumii şi importanţa pe care acestea o acordă obiectelor decorative şi de ornament pot fi legate de apariţia omului acum 200 000 de ani şi de rolul pe care aurul l-a avut în evoluţia sa.

Această obsesie pentru aur a fost rapid adoptată de oamenii Orientului Apropiat din mezolitic (Epoca de Mijloc a Pietrei, din anul 10 000 î. Hr. până în anul 4000 î. Hr.) şi neolitic (Epoca Târzie a Pietrei, din anul 4000 î. Hr.) după Marele Potop de acum aproximativ 13 000 de ani, în vreme ce erau ajutaţi de zeii lor ca să deprindă ştiinţele agriculturii, arhitecturii, a traiului în comun. Tăbliţele sumeriene ne pun


la dispoziţie dovezi privind creşterea rapidă şi rafinata cultură artistică. Aceste metode au fost rapid copiate şi dezvoltate la proporţii uriaşe de către regatul egiptean. Toţi oamenii moderni sunt conştienţi de marile realizări egiptene şi de marile bogăţii pe care egiptenii le-au acumulat. Cantităţile de aur găsite în camerele mortuare ale faraonilor i-au uluit pe arheologi atunci când acestea au fost descoperite. Acesta era un lucru pe care spărgătorii de morminte de acum 200 de ani îl ştiau foarte bine, pentru că ei jefuiau aceste bogăţii încă de la primele zile de după potop.

Până la acest moment, unii dintre zei se hotărâseră să-l ajute pe om să iasă din sclavie şi să-l doteze cu deprinderile necesare ca să supravieţuiască. Acest fapt a cauzat tensiuni fără precedent printre zeii Anunnaki, ceea ce a dus la certuri, conflicte şi bătălii sângeroase pentru controlul asupra unei lumi care se diviza rapid. Diverşi zei şi-au căutat refugiul în zone îndepărtate ale lumii, cum ar fi cele două Americi, China, Australia, India sau oriunde îşi puteau întemeia un refugiu sigur. La flecare pas al acestor etape, Anunnaki i-au pus pe oameni să execute muncile grele din procesul de construire a unor noi civilizaţii. Zeii îi controlau pe oameni cu o mână de fler, dându-le instrucţiuni stricte cu privire la flecare lucru, recompensându-i atunci când găseau de cuviinţă şi pe-depsindu-i sever atunci când sclavii umani nu se supuneau. Aceasta este în mare povestea celor mai multe dintre religiile populare de la începuturile timpurilor, în special în Vechiul Testament. Examinăm „mânia zeilor” în alte capitole, care ne vor arăta nevoile similare celor omeneşti pe care le aveau zeii străvechi. Această globalizare pusă la cale de zei explică de ce acest comportament dictatorial a fost experimentat în toată lumea de către toate comunităţile primitive de oameni.

În vreme ce măiestria artistică egipteană şi creaţia de obiecte spectaculoase din aur nu avea precedent pe Pământ, potrivit ultimelor descoperiri din Irak şi Siria, principalul

Sclavii zeilor 213

leagăn al prelucrării aurului a fost în cadrul civilizaţiei sumeriene, începând cu anul 5000 î. Hr. Aşezată între fluviile Tigru şi Eufrat, de aici au fost lansate direcţiile de dezvoltare pentru următoarele generaţii. Sumerienii făceau negoţ cu grâu şi orz, călătoreau în aval şi în amonte după alte bunuri, inclusiv aur. Grecii au numit ulterior acest pământ Mesopotamia, „Pământul dintre fluvii”. Aici au apărut şi au evoluat sumerienii până în jurul anului 2000 î. Hr., în oraşe precum Uruk, Larsa, Umma şi Ur. Aceste oraşe aveau o reţea bine planificată de străzi şi nişte societăţi foarte bine organizate. Au fost pionierii scrierii cuneiforme pe tăbliţe de argilă, de dimensiunile unei cărţi poştale, şi scriau poezii. Priceperea în prelucrarea lemnului, piatrei, fildeşului, pietrelor semipreţioase şi în special a aurului era uimitoare. Multe astfel de produse pot fi admirate la British Museum, în Londra, la University Museum, în Philadelphia şi, mai aproape de originile lor, la Baghdad Museum, în Irak, care din nefericire a fost prădat în timpul atacurilor lui George W. Bush. Cupe de aur, căşti, brăţări, ghirlande şi lanţuri de o măiestrie delicată relevă o înţelegere excelentă a felului în care trebuiau exploatate proprietăţile unice ale aurului, male-abilitatea, ductilitatea şi elasticitatea. Istoricul bijutier Guido Gregorietti spunea despre acele timpuri că sumerienii „aveau de fapt mai multe tipuri de bijuterii decât există astăzi”.

Oare cu adevărat sunt sumerienii aceia care au scris primul capitol din istoria aurului sau acest lucru se întâmpla simultan în mai multe locuri din lume? Se prea poate să fi fost pionieri în producţia bijuteriilor de aur, dar aurul era extras în întreaga lume, sub supravegherea zeilor rebeli care aveau ştiinţa mineritului şi dorinţa de a-şi revendica pentru sine o parte din această planetă.

După cum putem vedea, sumerienii nu aveau aur ei înşişi, aşa că trebuiau să-l importe din alta parte. Acesta era probabil o mare oportunitate pentru noii zei împrăştiaţi în


lume ca să-şi aducă prăzile de aur în Sumer, stabilind legături comerciale, în vreme ce oamenii de sub stăpânirea lor îşi continuau munca, plini de frică şi de supunere. Expertul în bijuterii Graham Hughes spune că „Meşteşugul sumerian este îmbogăţit cu atingeri delicate sofisticate, linii fluente şi un concept al eleganţei liniei care sugerează că începuturile prelucrării aurului trebuie să-şi fi avut obârşia în prima perioadă a Mesopotamiei”. Cum este posibil acest lucru? Că oamenii primitivi au apărut în timpul Epocii de Piatră, au întemeiat comunităţi bine structurate şi au arătat imediat o excelentă stăpânire a procedeului de fabricaţie al unora dintre cele mai rafinate bijuterii pe care le cunoaştem în prezent? Comorile sumeriene dezvăluie cât de bine ştiau meşterii aurari să prelucreze aurul. Foloseau diverse aliaje şi încastrau aurul în ornamente solide sau concave. Urmăreau filonul de-a lungul marginilor crăpăturilor cu ajutorul tehnicii pierdute a cerii. Urcioarele şi cupele erau modelate dintr-o foiţă plată de aur, folosind un tratament sofisticat cu căldură. Puteau să modeleze aurul în foiţe subţiri sau în benzi. Acest tip de înţelegere bruscă şi de sofisticare arată clar intervenţia unei forme de inteligenţă, care nu putea fi decât a stăpânilor şi zeilor Anunnaki.

Aşadar, acum ştim că originea umanităţii este cumva legată direct de producţia de aur de pe Pământ, iar oamenii sclavi au fost ajutaţi de către zeii lor creatori să se civilizeze, care au dat naştere din greşeală comerţului cu aur pe Pământ, prin dispersarea şi forţarea propriei populaţii de muncitori să sape după acel metal preţios. Datorită activităţii miniere de extragere a aurului şi a procesului de fabricaţie al bijuteriilor care avea loc în mai multe centre din lume, Sumerul a fost locul de adunare pentru cei mai mulţi Anunnaki de pe Pământ, devenind astfel centrul de civilizaţie cu cea mai rapidă dezvoltare, fixând standardul pentru o industrie care consumă cea mai mare parte a aurului în lumea de astăzi.

Sclavii zeilor 215

Aceasta este povestea incredibilă a industriei de bijuterii, care a fost produsul accidental al unei specii sclave şi al unui grup de astronauţi care stăpâneau aceastră specie. În secolul al XXI-lea, Estul consumă peste 75% din producţia anuală de aur. În anul 2002, această cantitate era de 2 726,7 tone.

Trebuie să facem un pas în spate ca să evităm să fim orbiţi de toate aceste poveşti incredibile. Până la urmă, am ajuns departe în aceşti 11 000 de ani. Am evoluat fizic şi spiritual. Dacă avem mult ADN de Anunnaki în celulele noastre, trebuie să ne întrebăm cât de avansaţi erau aceştia de fapt? Teoria mea este că nu erau atât de avansaţi cum am crezut la început. Spun asta pentru că tipul de comportament pe care l-au afişat încă din primele zile pe această planetă poartă Simptomele unei specii care este departe de a avea un genom complet. Am moştenit multe dintre trăsăturile acestei specii. Îmi doresc să scăpăm de nevoia primitivă de a ne mai acoperi cu acest metal strălucitor pe măsură ce evoluăm pentru a deveni fiinţe mai inteligente. Până la urmă, totul a fost un mare accident.

Pentru a se proteja împotriva competiţiei unei noi specii pe Pământ, zeii Anunnaki s-au asigurat că genomul speciei sclave a fost sever amputat. S-au asigurat că noua specie umană nu va trăi prea mult, că era expusă la boli, că nu-şi folosea o parte prea mare din creier şi că avea o memorie finită. Singurul lucru pe care nu l-au luat în calcul a fost evoluţia genomului nostru şi a inteligenţei. Poate că nu au luat în calcul aspectele legate de evoluţie, pentru că nu se aşteptau cu adevărat să stea prea mult pe această planetă.

10 Civilizaţia instant şi Sumerul

Cuvântul civilizaţie este probabil unul dintre cuvintele folosite cel mai des în mod greşit în toate limbile lumii. Facem referire constantă la probleme care vizează lumea „civilizată” şi facem comparaţii calitative între Occidentul dezvoltat şi economiile emergente. Se face referire constant la „prima lume” şi la „lumea a treia”. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu „Lumea a doua” care lipseşte? Sau lumea civilizată a decis că prăpastia dintre stilul ei de viaţă civilizat şi restul bieţilor nenorociţi este atât de mare, încât nu este nevoie de cultura unei „a doua lumi”? Deşi cuvântul civilizaţie nu are o componentă de distincţie exclusivă, bazată pe criterii de stabilitate financiară sau bogăţie a cetăţenilor săi, pare să fie folosit tocmai ca un indicator al acestui criteriu. Mass-media vorbeşte despre civilizaţiile vechi pe un ton misterios, care sugerează că acestea nu erau chiar atât de civilizate, dar nu înţelegem cum aceste personaje josnice din acea perioadă îndepărtată au putut să construiască monumente atât de impresionante. Chiar şi istoricii, antropologii şi arheologii sunt vinovaţi de aceste osanale lirice a civilizaţiilor din trecut şi totuşi tratează textele şi documentele acestor civilizaţii cu o profundă lipsă de respect şi cu mult scepticism. Ca şi cum strămoşii noştri ar fi avut vreun motiv să transmită


informaţii nefolositoare urmaşilor din secolul al XXI-lea. Atitudinea noastră este marcată de o profundă neîncredere, ca şi cum ar exista un complot antic al cărui scop este să ne dezinformeze, pe „noi”, cei mai „avansaţi” oameni din era tehnologiei. Făcând asta, oamenii de ştiinţă introduc sistemul nivelurilor de civilizaţie, plasându-ne la apogeul tuturor civilizaţiilor, pentru motive evidente. Înţelepciunea antică şi aşa-zisa civilizaţie sunt depăşite imediat şi automat de cea a noastră, pentru că noi trăim în timpul prezent. Trebuie să fim mai civilizaţi, pentru că avem tehnologie, avem mass-media, trăim într-o lume liberă, în care adevărul triumfa în cele din urmă, pentru că suntem prea deştepţi ca să fim păcăliţi de profeţi falşi. Este adevărat? Sugerez să aruncăm o privire mai atentă asupra felului în care suntem manipulaţi şi controlaţi. Dacă s-ar pune problema penalizării civilizaţiei în funcţie de gradul de ignoranţă al fiecăruia, am fi cea mai penalizată adunătură de oameni din toate timpurile. Am studiat în detaliu rădăcinile posibile ale omenirii şi încă nu ştim, nici măcar nu suspectăm, de unde venim. Există dovezi covârşitoare care susţin faptul că sumerienii ştiau exact cine sunt, de unde provin şi care era „zeul lor” adevărat: zeul sumerienilor, cel care avea control absolut asupra puterii şi conducea întreaga lume. Era dumnezeul cu literă mică, iar familia sa şi ei au fost transformaţi în personaje mitologice de poveste de către civilizaţiile următoare. Acele prime învăţături ne-au scăpat cumva, la fel ca şi cunoaşterea extensivă a cosmosului. Este posibil ca, din aceleaşi motive, să fi rătăcit cunoştinţele de astronomie şi abilitatea de raportare la strămoşii noştri?

Astăzi, cei mai mulţi oameni din lume au creierul atât de manipulat de religie, încât orice descoperire privind trecutul nostru şocant este considerată imediat ca fiind o chestiune ezoterică, mitologică, diabolică sau parte a unui cult ori o erezie. Suntem atât de controlaţi de mass-media şi de industria publicitară, încât ne bazăm deciziile prin

Sclavii zeilor 219

imitarea personajelor serialelor de televiziune. Dacă suntem măturaţi de un tsunami gigant, care măsoară 200 de metri înălţime, când urmaşii noştri ne vor descoperi rămăşiţele peste 200 000 de ani, vor crede oare că scenariile de seriale şi personajele acestora au fost evenimente şi personaje reale? Orice este posibil.

Dacă dezvăluim adevărata însemnătate a civilizaţiei, este posibil să vedem că oamenii din secolul al XXI-lea nu îndeplinesc aceste criterii. Este foarte vizibil că există o ruptură la nivel global între „gânditori” şi „discipoli”. Prin asta nu înţeleg că, dacă mergi la serviciu la ora 9.00 la 17.00, eşti un discipol, ci este mai degrabă o lovitură îndreptată către mecanismele fricii, implementate cu succes pentru a controla mase mari de oameni, indiferent dacă aceste mecanisme sunt politice, religioase sau de alt fel. Alegerile prezidenţiale desfăşurate în Statele Unite ale Americii în anul 2004 sunt cel mai bun exemplu. Majoritatea americanilor a votat cu George W. Bush din cauza fricii. Au fost atât de inteligent manipulaţi de către mass-media, încât au crezut cu adevărat că cel pe care-l votau îi va proteja împotriva răului dezlănţuit din lume. Pentru restul lumii era evident ceea ce se petrecea în America, dar americanul obişnuit credea cu tărie că întreaga lume vrea să invadeze SUA, fie prin a veni să locuiască acolo şi să le fure locurile de muncă, fie prin intermediul terorii. Aparent, America are cea mai avansată economie din lume, dar este şi cea mai civilizată? Nu cred. Iată şi dovada. Doar pentru că suntem mai avansaţi din punct de vedere tehnologic nu înseamnă că avem şi capacitatea colectivă să raţionăm, să gândim sau să rezolvăm problemele mai bine decât o făceau strămoşii noştri acum 6 000 de ani. De fapt, Grecia este cea mai cunoscută pentru gânditorii ei, cum sunt Socrate, Aristotel şi Platon. Aceşti filosofi sunt citaţi mai mult ca niciodată, iar influenţa lor a săpat crevase în societăţile noastre. Asemenea artiştilor morţi a căror mistică


ciudată face ca operele lor să ajungă la preţuri astronomice, filosofii antici sunt mult mai preţuiţi acum decât erau în vremea lor.

Pun pariu că, dacă l-am pune pe Platon în ipostaza de a vorbi liber despre gândurile sale legate de viaţă şi de moarte, ar umple toate stadioanele de-a lungul turneului său mondial. Părem să acceptăm înţelepciunea lor şi cărţile scrise, dar nu vom accepta cărţile scrise de alţi învăţaţi antici, doar pentru simplul fapt că nu ştim cine sunt. Aceasta este o abordare superficială din partea noastră şi mă simt ruşinat de un astfel de comportament. Pe cât de populari erau aceşti oameni învăţaţi din vremurile antice, nu erau consideraţi profeţi ai timpurilor lor, deşi li se purta atât de mult respect. Cum se poate una ca asta? Răspunsul este detaliat în capitolul al XV-lea, care vorbeşte despre Iisus şi despre alţi profeţi. Vom descoperi în capitolele următoare că aşa-zişii profeţi pe care am ajuns să-i venerăm au fost iscusit construiţi şi plantaţi de către zeii din acele timpuri, în vreme ce gânditorii nu au intrat în această categorie. Gânditorii nu se potriveau profilului de lider religios care să atragă pelerinii aflaţi în căutarea unui refugiu spiritual. Gânditorii erau prea independenţi ca să fie manipulaţi în asemenea fel, acest fapt cauzând multe probleme între nou-creata specie de sclavi şi zeii ei.

Şi atunci care este de fapt înţelesul cuvântului civilizaţie? Dicţionarul îl descrie ca „un stadiu avansat de dezvoltare umană, marcat printr-un nivel ridicat de artă, religie, ştiinţă, organizare socială şi politică”. Şi totuşi, cuvântul civil înseamnă „aparţinând sau constând din populaţia obişnuită de cetăţeni, fără membrii ordinelor militare sau religioase”. Putem să distingem imediat un conflict, de vreme ce religia este unul dintre criteriile care marcheză gradul de „civilizaţie”, şi totuşi este exclusă explicit din înţelesul cuvântului „civil”.

Sclavii zeilor 221

Asasinatele politice sunt obişnuite în zilele noastre aşa cum era şi în timpurile străvechi. Pentru că războiul este declarat de liderul politic al unei ţări, asta înseamnă că preşedintele sau regele nu poate să fie considerat civil sau asi-miliat civilizaţiei. Adevărul este că înţelesul adevărat al acestui cuvânt este extrem de neclar şi este folosit de indivizi după bunul plac, atunci când vor să creeze o distincţie generală între ei şi alţii consideraţi ca fiind mai puţin civilizaţi. Dacă ducem şi mai departe această diseminare şi vom încerca să determinăm din definiţie gradul nostru actual de civilizaţie, vom ajunge la o concluzie interesantă. „Nivel ridicat de artă”— putem spune că nivelul artistic curent este destul de ridicat în întreaga lume. Scriitorii noştri, creatorii de filme, dramaturgii şi pictorii creează mai mult ca niciodată, aşadar adunăm multe puncte la această categorie. Ştiinţa - este un domeniu greu de judecat, pentru că există dovezi fizice potrivit cărora oamenii de acum câteva mii de ani ştiau mai multe despre ştiinţă, medicină şi astronomie decât cunoaştem noi în prezent. La fiecare sit arheologic din Mesopotamia sunt găsite aproape întotdeauna tăbliţe de lut, unele datând din anul 3800 î. Hr., care conţin informaţii depre realizările vechilor civilizaţii sumeriene. Ele descriu cosmosul, planetele, şcolile şi procedurile medicale, chirurgia, ingineria genetică, construcţia obiectelor de zbor, călătoriile în spaţiu şi multe altele.

Totuşi, istoricii au considerat că aceste informaţii sunt greu de crezut şi astfel ele au devenit o parte a mitologiei mai degrabă decât a istoriei. Să reţinem că părintele anatomiei moderne, Leonardo da Vinci, îşi risca viaţa acum 500 de ani disecând corpuri în puterea nopţii ca să poată să deseneze organele interne. Aceasta era o perioadă în care Biserica deţinea controlul complet asupra vieţii oamenilor, omorând şi distrugând tot ceea ce nu corespundea imaginii unui comportament religios. Din păcate, am moştenit o mare parte din


acest comportament şi-l practicăm cu „religiozitate” şi astăzi. Şi astfel, pe scara progresului ştiinţific, nu putem spune că am depăşit realizările civilizaţiilor trecute. În planul religios, suntem mult mai puţin conştienţi de realitatea umană faţă de nivelul popoarelor vechi, în principal pentru că am redus realitatea lor la nivel de mitologie. Dacă nivelul religios ca indice al civilizaţiei se bazează pe toleranţa religioasă, atunci suntem cu siguranţă mai puţin civilizaţi decât erau strămoşii noştri. În ultimii 1 000 de ani au avut loc cele mai brutale conflicte religioase din toată istoria omenirii. Concluzia mea este că, până nu începem să tratăm cu respectul cuvenit textele şi tăbliţele vechi, vom rămâne prinşi într-un cerc al ignoranţei care va ţine pe loc civilizaţia noastră. Cum putem să pretindem că avem un nivel real de inteligenţă dacă noi încă nu ştim de unde venim? Ce fel de specie civilizată suntem dacă nu avem o legătură directă spre originile noastre? Cum ne putem aştepta să obţinem unitatea şi armonia între civilizaţiile de pe pământ când toate aceste teorii sunt conduse de grupări de religii disparate, fiecare dintre ele pretinzând că deţine adevărul?

Rămâne adevărul că trecutul nostru este plin de realizări incredibile ale multor civilizaţii, care au lăsat urme şi indicii ale măririi şi decăderii lor. Multe dintre aceste civilizaţii scriu despre „timpurile de dinainte” sau despre „timpul dinaintea timpului” sau despre „timpurile de odinioară”, atunci când fac referire la locul de unde au primit aceste cunoştinţe. În vremuri în care comunicaţia la nivel global era inexistentă, aceste grupuri de oameni foarte capabili s-au aşezat în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi au început să pună la punct oraşe foarte bine structurate, cu monumente colosale şi piramide, de la ruinele japoneze, chinezeşti şi thailan-deze mai recente până la vechile ruine din Egipt, Orientul Apropiat, America Centrală şi civilizaţiile din munţii Anzi din America de Sud.

Sclavii zeilor 223

Ca să putem demonstra cu adevărat aroganţa şi lăcomia din prezent, tot ceea trebuie să facem este să aruncăm o privire la felul în care Columb şi Cortes au acţionat asupra oraşelor antice şi a locuitorilor lor atunci când au invadat pentru prima dată Lumea Nouă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Erau atât de preocupaţi să fure aur şi alte artefacte, încât nici nu s-au gândit vreo clipă la formidabilele realizări în faţa cărora stăteau. Gena lăcomiei avea mult de muncă, condusă de gena cuceririlor, prezentă la acei conchistadori. Cum este posibil ca acele civilizaţii să fi apărut din senin, aproximativ în aceeaşi perioadă de timp, având o asemenea cunoaştere avansată asupra cosmosului şi a arhitecturii, fără ca măcar să ştie una de existenţa celeilalte? Mai sunt exemple de astfel de activităţi antice inexplicabile în jurul cărora se mai nasc speculaţii şi în prezent. Insula Paştelui, Stonehenge, ruinele Marelui Zimbabwe sunt doar câteva dintre ele. Să facem o scurtă excursie printre aceste situri antice pentru a vedea cum par a fi toate legate între ele. Să încercăm să răspundem unei întrebări recurente: cine ar fi putut să fie responsabil pentru o asemenea legătură în acele vremuri străvechi? Omniprezenţii zei Anunnaki, desigur!

Pe măsură ce avansăm în această carte, vom descoperi că zeii antici din mitologie din toate civilizaţiile umane nu erau creaţia imaginaţiei oamenilor. Vom descoperi, de asemenea, că nu sunt manifestări ciudate şi supranaturale ale lumii spirituale şi orice altă fiinţă greu de definit din a patra dimensiune. Au fost de fapt un grup de exploratori care s-au stabilit pe această planetă sub conducerea lui Anu, comandantul lor suprem, de unde li se trage şi numele de Anunnaki. Ei sunt astronauţi străvechi, despre care vorbesc foarte detaliat tăbliţele sumeriene, şi vom demonstra fără ni-cio îndoială că Anunnaki au condus lumea acum 400 000 de ani, jucând rolul de zei, în vreme ce-şi creşteau propriile creaturi primitive, specia sclavă umană, într-o stare de civilizaţie.


Unul dintre membrii familiei extinse de Anunnaki a fost ales responsabil pentru toate activităţile de pe noua planetă, care includea şi amplasamentul Marelui Zimbabwe. Întreaga istorie a astronauţilor Anunnaki, veniţi de pe planeta Nibiru este povestită cu foarte multe detalii de sutele de tăbliţe de argilă. Nu este dificil de înţeles că ei traversau cerul în „caretele” lor şi că erau veneraţi în egală măsură şi chiar temuţi până la un anumit punct de toate civilizaţiile antice de pe Pământ. Aşadar, nu vă panicaţi, vi se va dezvălui întreaga istorie.

Acum aproximativ 200 de ani, arheologii au fost şocaţi atunci când au început primele săpături în zona Egiptului. Toţi credeau că Grecia era locul care dăduse lumii conceptul de civilizaţie. Napoleon auzise foarte multe lucruri despre aceste ruine impresionante şi despre piramide şi, când a ajuns în Egipt, în 1799, alături de armata sa şi de un anturaj format din oameni de ştiinţă, unul dintre obiectivele sale a fost acela de a contribui la dezvăluirea secretelor piramidelor. Nu a reuşit acest lucru, dar ceea ce au găsit la Rosetta a fost o lespede de piatră care a devenit cunoscută sub numele de Piatra Rosetta şi este una dintre primele dovezi arheologice importante descoperite vreodată. Măsoară 114 centimetri înălţime, 72 de centimetri lăţime şi 28 de centimetri grosime. Pentru cei care folosesc sistemul de măsurare anglo-saxon, înseamnă 3 picioare şi 9 inchi lungime şi 2 picioare şi 4,5 inchi lăţime. Pe piatră erau trei inscripţii.Textul cu hieroglife egiptene era însoţit de o traducere în limba greacă, înţeleasă de oamenii de ştiinţă, şi de o a treia inscripţie care era scrisă în demotică, un stil de scris cursiv, care a apărut mai târziu în istoria egipteană şi care era folosit doar pentru documentele laice. Astfel, piatra avea pe ea un text în trei tipuri de scriere, dar doar în două limbi, egipteană şi greacă. S-a descoperit rapid că toate trei conţineau acelaşi mesaj şi, pentru că grecii

Sclavii zeilor 225

l-au putut traduce imediat, a oferit indicii reale pentru prima dată de la descoperirea hieroglifelor egiptene.

În mare, această descoperire a dus la o impulsionare a analizei şi a treducerilor textelor hieroglifice, uimindu-i pe oamenii de ştiinţă cu vestea că rădăcinile dinastiei regale

Fig.10.1 Harta Egiptului, înfăţişând şi amplasarea oraşului Rosetta

egipteane ajungeau până în anul 3200 î. Hr. Această descoperire a iscat un cutremur în lumea arheologiei şi a fost un nou exemplu tipic al gradului scăzut de civilizaţie din


acele vremuri aşa-zis moderne. Foarte curând s-a descoperit că alfabetul elen, care fusese influenţat de cel latin, se

Fig. 10.2 Piatra Rosetta

dezvoltase undeva în Orientul Apropiat. Grecii au admis că cel care a adus pentru prima oară alfabetul din Est a fost

Fig. 10.3 Detalii de pe piatra Rosetta, care indică

trei texte diferite în două limbi: egipteană şi greacă

Sclavii zeilor 227

un fenician numit Kadmus. Avea acelaşi număr de litere şi aceeaşi ordine ca vechiul alfabet evreiesc, dar în secolul al V-lea î. Hr., poetul Simonide din Ceos a crescut numărul literelor la douăzeci şi şase. Se prea poate ca Alexandru cel Mare să fi fost un luptător neostenit, dar a şi adunat multe informaţii despre Imperiul Persan, pe care l-a învins în anul 331 î. Hr. Sfetnicii săi au concluzionat că persanii trebuie să se fi tras din populaţia ariană sau „populaţia de lorzi”. După cunoştinţele sale, misterioasa populaţie de lorzi apăruse în trecutul îndepărtat în zona Mării Caspice şi s-a răspândit în est către India şi spre sud către „pământurile lui Medes şi ale lui Parsees”, aşa cum erau numite acele pământuri în Vechiul Testament. Cirus cel Mare a fost un rege arian şi fondatorul Imperiului Persan, care a cucerit aproape întreaga lume cunoscută, cu aproximativ 200 de ani înaintea lui Alexandru. Curios este faptul că până la ajungerea lui Alexandru la putere, arienii se stabiliseră şi controlau toată Europa, fiind descendenţi ai aceloraşi strămoşi persani ca şi perşii. Ceea ce s-a întâmplat a fost că arienii au început să lupte împotriva arienilor, fără ca măcar să-şi dea seama.

Noile dovezi apărute şi tăbliţele de ceramică din Orientul Apropiat au captat interesul arheologic abia în 1843, atunci când Paul Emile Botta a demarat primele excavaţii planificate profesional din Mesopotamia. Pământul pe care astăzi se află Irakul modern, în jurul fluviilor Tigru şi Eufrat, a furnizat comori remarcabile, multe dintre ele purtând urmele ilizibile ale scrierii cuneiforme, stilul de scris folosit de către sumerieni. Numele cuneiform a fost folosit pentru prima dată în 1686 de Engelbert Kampfer, care a considerat greşit că textele pe care le-a văzut în Persia sunt tipare decorative şi le-a descris ca fiind ameates, care s-ar traduce prin „impresiuni lăsate de o pană”. Pe măsură ce valul de căutători de comori şi arheologi s-a scurs către acea parte a lumii, pentru a face săpături în Asiria şi Babilonia, mii de


tăbliţe de argilă au fost găsite printre miile de coline din regiune. S-au găsit biblioteci formate din asemenea tăbliţe, strâns unite între ele. Primele cuvinte traduse din scrierea cuneiformă au fost Dur Sharu Kin, care înseamnă „oraşul înconjurat de ziduri al regelui drept”, aşa cum era cunoscut Sargon al II-lea din Asiria. Asta nu este tot ceea ce au dezgropat: au mai dezgropat statui, basoreliefuri care se întindeau pe mai mult de o milă dacă erau desfăşurate, palate, temple, case, grajduri, turnuri, depozite, coloane, porţi, pereţi, terase, grădini, decoraţiuni de o largă varietate şi multe alte evidenţe clare ale unei civilizaţii bine dezvoltate. Dar piesa principală a oraşului era piramida zigurată pe şapte niveluri, cunoscută sub numele de „scara către rai” a zeilor. Toate acestea au fost construite acum aproximativ 3 000 de ani în numai 5 ani. Aceasta era demonstraţia unor realizări efective. Astăzi nu putem să cuantificăm cât timp ar dura să ridicăm nişte

Fig. 10.4 Harta Mesopotamiei

Sclavii zeilor 229

construcţii la o asemenea scară. O altă informaţie crucială pe care au descoperit-o a fost aceea că limba comună vorbită în Asiria şi Babilonia era akkadiana.

Această descoperire era cu adevărat fascinantă, dar surprizele nu s-au terminat aici. Pe multe tăbliţe erau post-scriptumuri care menţionau că textele fuseseră copiate de pe originale mai vechi. Cine ar fi putut să scrie aceste originale? Şi unde se află acum aceste originale?

Un alt aspect important este reprezentat de principalele zeităţi ale celor două culturi, asirienii îl aveau pe ca principal zeu pe „omniscientul” Asur. Babilonienii îl aveau pe zeu principal, pe Marduk, „fiul colinei pure”. Panteonul celor doi zei era acelaşi, reconfirmând ipoteza anterioră că zeii preistorici erau activi pe o suprafaţă întinsă din lume. Potrivit tăbliţelor akkadiene, regatul Akkad a fost întemeiat de Sharrukin, „conducătorul drept”, cel care pretindea că Enlil i-a indicat pământul şi i-a dat voie să-l guverneze. Vom descoperi că Sharrukin nu a fost singurul zeu care a spus aceste lucruri, există dovezi scrise că mai mulţi regi au afirmat aceleaşi lucruri. Întotdeauna era vorba despre un zeu care l-a numit regele unei anumite întinderi de pământ şi i-a permis să conducă poporul, în vreme ce primea mesaje de la zeul său. Aceasta este o legătură clară cu panteonul nostru de zei care au condus lumea. Nu numai că au creat specia de muncitor sclav pentru minele de aur, dar dovezile indică şi că ei şi-au familiarizat odraslele cu toate aspectele civilizaţiei, printre care şi regalitatea, în intervalul cuprins între anii 9000 î. Hr. şi 3000 î. Hr.

Să facem un salt brusc înapoi în timp, de la Sargon din Asiria de acum 3 000 de ani, la Sargon din Akkadia, de acum 5 000 de ani. Akkadiana este prima limbă semită cunoscută, înainte de ivrit, aramaică (care a fost limba lui Iisus), feniciană şi canaanită. Limba akkadiană se trăgea dintr-o limbă mai veche, la care se face referire în post-scriptumurile de pe


tăbliţe. Cea mai importantă informaţie obţinută din aceste tăbliţe akkadiene se află într-un text legat de nume, genealogii, fapte, puteri şi îndatoriri ale zeilor. În Facere se găseşte un memento splendid pentru anumiţi istoricii nesiguri de existenţa unui loc numit Akkad, întemeiat de Sargon, care susţine în tăbliţe că „pe malurile Akkadiei ancorau nave” venite din ţinuturi îndepărtate. Şi în Facere „şi începuturile regatului său: Babel şi Erech şi Akkadia, toate în ţinuturile lui Shin'ar”.

Săpăturile din Akkad au adus descoperiri remarcabile. Cea mai importantă este biblioteca regelui Ashurbanipal din Ninive, unde au fost descoperite 25 000 de tăbliţe conţinând texte akkadiene, multe dintre ele specificând faptul că au fost copiate după „texte mai vechi”. Bazat pe stilul silabic al limbii akkadiene, învăţaţii credeau că originea lor se găsea într-o limbă scrisă mai veche, similară hieroglifelor egiptene. Presupunerile lor au fost recompensate de o tăbliţă aparţinând lui Ashurbanipal, care se încheia astfel: „a 23-a tăbliţă: limba sumeră nu s-a schimbat”. Dar, aşa cum a subliniat Zecharia Stetchin, un alt text scris de însuşi regele Ashurbanipal a pus cireaşa pe tort. „Zeii scribilor mi-au încredinţat darul cunoaşterii acestei arte. Am fost iniţiat în secretele scrisului. Pot chiar să citesc tăbliţele complicate în sumeriană; înţeleg cuvintele enigmatice din inscripţiile din piatră care provin din zilele dinaintea Potopului.”

Unele dintre tăbliţe datează de la originile Imperiului Akkadian, în jurul anului 2350 î. Hr. şi au pus la încercare cunoştinţele istoricilor timpului, continuând să constituie o provocare pentru omenire şi în prezent. Era o adunătură de prostii din vremurile apuse sau este o dovadă istorică adevărată care reflectă un eveniment istoric real? Trebuie să mai facem încă o dată această alegere. Opţiunea va altera irevocabil felul în care vom percepe moştenirea ancestrală şi originile speciei umane.

Sclavii zeilor 231

În 1869, francezul Jules Oppert a sugerat că ar trebui ca popoarele antice să se numească sumeriene, iar pământul lor să se numească Sumer, pentru că mesopotamienii şi-au proclamat legitimitatea, luându-şi numele de „Regatul Sumerului şi al Akkadiei”. Şi astfel sugestiile sale au fost adoptate. Oppert nu avea habar că vechiul nume biblic al Sumerului era Shinar, aşa cum apare în Facere, că „oraşele regale Babbilon, Akkad şi Erech se aflau pe pământul «Shinar» (Shumer)”. Pe multe dintre tăbliţe erau liste lungi de cuvinte care nu puteau fi înţelese de nimeni pentru perioade îndelungate de timp, dar, după ce s-a făcut legătura între Akkadia şi Sumer, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că tăbliţele care conţineau cuvintele ciudate erau de fapt dicţionare antice sumerian-akkadian, ceea ce le-a permis să arunce o privire asupra primei limbi scrise de pe Pământ. Această descoperire a jucat un rol important în grăbirea traducerilor şi înţelegerea multor tăbliţe antice, dar nu i-a luminat în mod special pe traducători. În mod repetat, istoricii, antropologii şi alţi oameni de ştiinţă au redus tăbliţele sumeriene la statutul de obiecte mitologice. Până la urmă, ştim că este imposibil să fi existat toţi aceşti zei care zburau prin lume acum mii de ani! Ştim că există un singur „dumnezeu”, dumnezeul din Biblie, Coran, Kabala sau al hinduşilor, al budiştilor, al ba-hailor sau al multor altora. În esenţă, nu suntem diferiţi cu nimic faţă de oamenii din timpurile străvechi. Chiar şi astăzi, grupuri diferite de oameni se roagă la zei diferiţi. Se pare că ne complacem în această situaţie chiar şi în secolul al XXI-lea. Fiecare are credinţa sa şi toţi cred cu convingere că dumnezeul lor este cel real. Dacă acceptăm acest lucru astăzi, de ce nu putem să acceptăm că lucrurile au stat la fel şi în trecutul nostru îndepărtat? Singura diferenţă era aceea că zei din trecut aveau contact permanent cu oamenii, aşa cum stă scris în Biblie, Coran şi textele sumeriene. Acei zei erau


omniprezenţi, îşi făceau apariţia într-o clipită, fie personal, fie prin trimiterea unor îngeri în locul lor.

Au fost necesari 65 de ani de săpături pentru a dezgropa oraşul antic sumerian Lagash. Săpăturile au început în 1877 şi nu s-au încheiat decât în 1933. Acest efort a avut ca rezultat o cantitate impresionantă de materiale arheologice. Din eforturile oamenilor de ştiinţă şi din probele păstrate cu sfinţenie am învăţat că oraşul a avut „conducători drepţi”, care erau numiţi EN.SI şi că Lagash-ul a avut la conducere 43 de EN.SI într-o perioadă de 650 de ani. Din aceleaşi dovezi am aflat că aceşti EN.SI puteau deveni conducători numai cu încuviinţarea zeilor. Toate acestea erau doar lucruri imaginate? Şi, dacă erau, cum putea restul populaţiei să permită regelui să preia tronul, dacă zeii nu se făceau văzuţi sau auziţi de către popor? Cu siguranţă oamenii din acele timpuri nu ar fi permis acest lucru decât dacă ar fi fost convinşi că noii EN.SI erau într-adevăr numiţi de către zei. A fost dezgropată o descriere a lui Ur-Nammu, conducătorul din Ur, care-l înfăţişează în timp ce ordonă construirea unui templu pentru zeul său, potrivit instrucţiunilor sale precise. Alţi eroi biblici, cum sunt Moise, Solomon şi Ezechiel, au construit şi ei temple pentru zeii lor, conform instrucţiunilor primite. Solomon a primit „înţelepciune” de la dumnezeu după ce a construit un templu la Ierusalim. Ezechiel a avut o viziune dumnezeiască a unei persoane care părea făurită din bronz şi ţinea în mână o balanţă de măsurat greutăţi, iar Moise a construit o casă în deşert pentru stăpânul său, după ce a primit instrucţiuni clare despre cum trebuia să o construiască. Şi atunci care este diferenţa dintre regii străvechi, care primeau instrucţiuni de la aşa-zişii zei mitologici, şi cunoscutele personaje biblice care au primit instrucţiuni similare de la dumnezeul biblic? Niciuna, aş spune. Este o dovadă copleşitoare că este vorba despre acelaşi zeu sau zei, care au avut de-a face cu oameni diferiţi, în timpuri diferite.

Sclavii zeilor 233

Una dintre cele mai impresionante construcţii s-a realizat cu aproximativ 1 200 de ani înaintea lui Moise. Regele ludea şi-a aşezat instrucţiunile într-o inscripţie lungă şi detaliată.

Fig. 10.5. Lista regelui sumerian. Probabil cel mai important document

descoperit vreodată de oameni. Enumera aproximativ 149 de regi şi de

conducători de pe Pământ, începând cu 10 conducători de dinaintea

Potopului, care se întind pe o perioadă de circa 240 000 de ani. Enumera

numele conducătorilor din multe dinastii şi subliniază că fiecare regat a

fost coborât din Ceruri pe Pământ de către Anunnaki sau biblicii Nefilim.

Această listă arată, de asemenea, venirea pe Pământ din colonia spaţială a

lui Igigi sau Anakim din Biblie. Mai putem citi că Sodoma şi Gomora au fost

distruse de Ninurta, cunoscut în Biblie sub numele de Yahweh.

Vorbeşte despre „un om care strălucea ca raiul” şi care „mi-a poruncit să-i construiesc un templu şi, după


coroana de pe capul său, era cu siguranţă un zeu”. Regele ţine în mână un fel de piatră, „care conţine planul templului”. Planul era atât de complex, încât a căutat sfatul unei zeiţe, care i-a indicat oameni şi zeităţile „potrivite” care l-ar putea ajuta. Apoi a recrutat 216 000 de oameni pentru realizarea proiectului. O asemenea desfăşurare de forţe este de neconceput în secolul al XXI-lea; abilitatea de a coordona, controla, caza şi hrăni un număr atât de mare de muncitori indică faptul că civilizaţia sumeriană era foarte avansată în jurul anului 3000 î. Hr. Marile realizări ale sumerienilor au devenit evidente doar pe măsură ce tăbliţele au fost transcrise şi înţelese. Acum este evident că Sumerul este originea întregii culturi şi civilizaţii de pe Pământ, punând la dispoziţie toate fundamentele pe care le cunoaştem în prezent. Uimitor este faptul că înţelepciunea sumeriană s-a pierdut în timpul traducerii sau în vremea Antichităţii, pentru că o parte dintre activităţile la care se face referire depăşesc clar puterea de înţelegere a translatorilor. În Sumerul antic existau mii de sclavi care lucrau fără oprire ca să surprindă cea mai mare parte a activităţilor zilnice. Existau tot felul de scribi în temple, tribunale şi locuri de negoţ. Scribi începători, scribi avansaţi şi scribi regali, care surprindeau totul în argilă. Există atît de multe informaţii despre vieţile şi activităţile lor, încât ne pun la dispoziţie un tablou foarte clar al felului în care erau organizaţi. înregistrările nu au o natură spirituală, dar indică fără niciun fel de dubiu gradul de control exercitat de zeii exigenţi, care trebuiau să fie tot timpul mulţumiţi. Vorbesc şi despre unităţi de măsură, despre calculul preţurilor şi despre înregistrarea recoltelor.

Iată o scurtă privire asupra primelor lucruri inventate de sumerieni. Pe lângă arhitectură şi inginerie, sumerienii au inventat:

• Scrisul - inclusiv un precursor al presei tipografice. Cu un sigiliu cilindric, încastrat într-o piatră dură,

Sclavii zeilor 235

care putea fi rostogolit în argilă, lăsând în urmă o im-presiune clară, puteau pune la dispoziţia şcolilor şi a profesorilor materiale educaţionale.

• Şcolile — care erau conduse de un ummia, „un profesor expert”.

• Există dovezi privind pedepsele corporale la şcoală pentru absenţe, lipsa curăţeniei, lenea, producerea de zgomote, comportamentul neadecvat şi chiar şi pentru scrisul neîngrijit.

• Surprindeau în argilă reţete medicale şi dezbateri literare.

• Au fost primii care au introdus parlamentul bicameral, cataloagele de bibliotecă, codurile de legi, metodele de învăţământ şi cele curiculare, certificatele medicale şi chiar mişcarea fizică.

• Produsele textile si uneltele sumeriene erau atât de căutate, încât armatele invadatoare se băteau pentru resturile de îmbrăcăminte, aşa cum se menţionează în Vechiul Testament, la Iosua 7:21, că nimeni nu putea rezista „unei haine bune de Shinar”, deşi jefuirea era pedepsită cu moartea. Până în anul 3800 î. Hr., avansaseră în folosirea tehnologiei, care a avut ca rezultat TUG-ul, cunoscut ulterior ca toga romană. Sumerienii o numeau TOG.TU.SHE, ceea ce înseamnă „îmbrăcămintea care se poartă înfăşurată”.

• Moda, tunsorile şi bijuteriile îşi au originea aici. • Au inventat primul sistem matematic care le permitea

efecturarea unor calcule matematice complexe, bazate pe sistemul sexagezimal, acolo unde 10 combinat cu 6 „celest” = 60.

• Cele 360 de grade ale cercului, astronomia avansată, calendarul, săptămâna de şapte zile, cuptoarele, cărămizile, clădirile foarte înalte - cum sunt piramidele


şi ziguratele -, ceramica şi chiar arta şi sculptura au apărut pentru prima dată în Sumer.

Zecimal Sumerian (Sexagezimal)

1 1

10 10 10x10 1 0 x 6

(10 x 10) x 10 (10x6)x10 ( 1 0 x 1 0 x 1 0 ) x 1 0 ( 1 0 x 6 x 1 0 ) x 6

• Metalurgia şi prelucrarea metalelor maleabile cum sunt aurul, argintul şi cuprul.

• Crearea aliajului de bronz prin topirea cuprului împreună cu cositorul.

• Au fost primii care au dezvoltat o serie largă de bijuterii decorative.

• Au introdus prima monedă, sub forma unui shekel, transformând într-o primă economie capitalistă mii de ani de societate socialistă strictă care nu folosea banii.

• Cunoştinţele vaste despre agricultură erau uimitoare. Plantarea şi recoltarea cerealelor, producerea fainei pentru diferitele tipuri de pâine, produse de patiserie, biscuiţi, prăjituri şi terciuri.

Bucătăria sumeriană era foarte rafinată şi avea o îndelungată experienţă în pregătirea unor meniuri generoase pentru zeii care aveau un apetit mare. Da! Zeii cereau să le fie preparate diverse feluri de mâncare şi aduse în temple sub formă de ofrande. Aici era inclus şi vinul din struguri şi din curmale, iaurturile din lapte, untul, smântâna şi brânzeturile. Zeii oraşului Uruk cereau ca ofrande zilnice cinci tipuri de

Sclavii zeilor 237

băuturi şi mâncăruri diferite. Sumerienii scriau chiar şi poezii despre mâncare.

În vinul de băut În apa parfumată În uleiul parfumat Am gătit această pasăre Pe care am mâncat-o.

Vasta bibliotecă a regelui Ashurbanipal din Ninive ne-a oferit o privire şi asupra practicii medicale, descriind domenii ca terapia, chirurgia, poruncile şi incantaţiile. De asemenea sunt prezentate informaţii legate de onorariile chirurgilor şi de amenzile pe care trebuiau să le plătească dacă dădeau greş. Chirurgul îşi pierdea o mână dacă vătăma ochiul unui pacient în timpul unei operaţii. Se face referire la „terapii cu apă” şi „terapii cu ulei” sau A.ZU şi IA.ZU, dacă este să-l cităm pe Zecharia Sitchin. Se menţionează chiar şi îndepărtarea cataractei şi curăţarea oaselor. O tăbliţă veche de 5 000 de ani, găsită la Ur, face referire la „doctorul Lulu”. Existau şi veterinari care erau cunoscuţi ca doctori de „vite şi de măgari”. Toate aceste texte indică limpede că aceşti oameni practicau medicina, dar şi o formă de vrăjitorie.

În domeniul social, au introdus alcoolul, lucru evident din rădăcinile arabice şi akkadiene kohl şi kuhlu. Acesta era folosit în domeniul medical, iar unele instrucţiuni vizau folosirea vinului, berii sau mierii ca solvenţi atunci când se administrau prafuri pe cale orală. Şi de unde credeţi că au preluat romanii ştiinţa bitumului, asfaltului şi petrolului, pe care le-au folosit cu atât de mult succes în construcţii şi în războaie? De la sumerieni, desigur. Dacă ne raportăm la descoperirile făcute în oraşul antic Ur, aflăm că oraşul a fost găsit sub o grămadă de bitum. Iar originea cuvântului naphta provine din cuvântul napatu, care înseamnă „pietre care ard”.


Unul dintre punctele de bază ale civilizaţiei şi dezvoltării, roata, a fost folosit pentru prima dată tot de către sumerieni. Fără să fie depăşiţi de cei de pe uscat, constructorii de corăbii aveau propriul dicţionar care individualiza 105 tipuri de nave, după formă, felul de funcţionare şi destinaţie şi mai includea 69 de termeni sumerieni folosiţi în construcţia navelor. Existau trei tipuri principale de nave: nave cargo, de pasageri şi cele folosite în exlusivitate de către zei.

Sunt convins că deja vă gândiţi că poate interacţiunea dintre aşa-zişii zei şi strămoşii noştri era mai complexă de atât. Acesta este doar începutul. Dovezile se adună din ce în ce mai mult, pe măsură ce descifrăm tăbliţele care fac legătura cu multele activităţi şi evenimente din trecutul nostru îndepărtat. Am aflat că zeii Anunnaki au fost primii noştri strămoşi avansaţi, care au venit pe Pământ cu un scop anume - aurul! De la sosirea lor pe Pământ în căutarea aurului, acum 443 000 de ani, până la crearea lui Adam ca hdu ame-lu sau muncitor primitiv, până la crearea Evei la scurt timp după Adam, până la simbolurile grafice ale muncii extenuante din minele de aur din sudul Africii, până la Potop şi la civilizaţiile subsecvente, speciei sclave i-a fost dat să ajute la hrănirea celor care au supravieţuit marii inundaţii în vreme ce trebuia să muncească din greu pentru a extrage suficient aur care să salveze atmosfera planetei Nibiru. Ce frază lungă... dar ce călătorie! Veţi fi uimiţi să vedeţi cât de uşor se potrivesc toate piesele acestui puzzle şi vă veţi întreba de ce a fost nevoie de atât de mult timp pentru ca adevărul să iasă la iveală. Răspunsurile scrise ne aşteaptă să ni le însuşim, dar vom descoperi felul în care creatorii şi zeii noştri conducători l-au manipulat cu grijă pe om, transformându-1 într-o specie servilă, cu frică de dumnezeul cu literă mică.

Să ne întoarcem la săpăturile din Mesopotamia: ceea ce impresionează cu adevărat este simţul dreptăţii la sumerieni. S-a crezut pentru multă vreme că regele akkadian

Sclavii zeilor 239

Hammurabi a promulgat primul cod de legi din istorie, Codul lui Hammurabi. Dar săpăturile din Mesopotamia au dovedit altceva. Cu mult înainte de Hammurabi, care se spune că ar fi domnit între anii 1792 î. Hr. şi 1750 î. Hr., au mai fost câţiva regi şi legiuitori care au primit instrucţiuni de la zeii lor să scrie şi să instituie diverse coduri de legi. Unul dintre aceşti leguitori a fost cel din oraşul Eshnunna. Unele dintre legile pe care a fost instruit să le scrie aveau de-a face cu preţul mâncărurilor, închirierea de care şi ambarcaţiuni, legile proprietăţii, chestiunile familiale, problemele legate de sclavie şi drepturile celor săraci. Înaintea sa şi acţionând sub ordinele stricte ale marilor zei pentru „a aduce bunăstarea pentru sumerieni şi akkadieni”, a fost codul lui Lipit-Ishtar, legiuitorul din Isin. Din păcate, de pe tăbliţe nu au putut fi recuperate decât un număr de 38 de legi. Cu aproximativ 500 de ani înaintea lui Hammurabi, în jurul anului 2350 î. Hr., a trăit Ur-Nammu, care a fost conducătorul oraşului Ur. El a fost instruit de zeul Nannar să scrie un cod de legi care să reglementeze problema hoţilor. Ei sunt descrişi ca „acaparatorii vitelor, oilor şi măgarilor cetăţenilor”. Legile aveau secţiuni dedicate comportamentului social. „Orfanii nu vor cădea pradă celor bogaţi”, „văduvele nu vor cădea pradă celor puternici” şi „omul care are un singur shekel nu va cădea pradă celui care are 60 de shekeli”. Şi, dacă asta nu era suficient de impresionant, cu 250 de ani mai devreme şi cu 1 000 de ani înainte de Hammurabi a existat un EN.SI numit Urukagina, care a fost forţat să introducă reformele „necesare”, în jurul anului 2600 î. Hr. El a primit instrucţiuni de la zeul Ningirsu să „repună în vigoare decretele din vremurile trecute”. Prima problemă care se ridică imediat este aceea că, dacă aceste reforme erau necesare, civilizaţia lor trebuie să fi existat de ceva vreme. Învăţaţii numesc această descoperire „o dovadă preţioasă a primelor reforme sociale bazate pe simţul libertăţii, egalităţii şi justiţiei”. Nu sunt sigur cu privire la


Fig. 10.6. Codul lui Hammurabi

Fig. 10.7. Codul lui Ur-Nammu

corectitudinea acestei fraze, întrucât ştim că mai multe forţe criminale erau angrenate la începuturile civilizaţiei umane.

Sclavii zeilor 241

Nu sunt împăcat asupra raţiunilor pe care le-au avut atât Enlil şi Enki în asemenea activităţi, deşi fiecare dintre ei au avut anumite justificări.

Enki şi Enlil erau fraţi pe jumătate şi erau fiii lui Anu, comandantul suprem al planetei Nibiru. Enki a fost primul care a ajuns pe Pământ acum 445 000 de ani, în căutarea aurului şi ca să stabilească o bază înainte ca mai mulţi Anunnaki să ajungă aici pentru a extrage preţiosul metal. Cei doi fraţi aveau personalităţi complet diferite. Enki era umanist şi creativ din punct de vedere ştiinţific, având inima unui poet, în vreme ce Enlil era tipul de politician cu o mare dorinţă de a controla. El avea misiunea să controleze omenirea prin intermediul violenţei religioase, fricii şi opresiunii şi s-a opus întotdeauna creării unei noi specii de sclavi, în vreme ce Enki era înclinat spre ştiinţă, fiind cel care a planificat şi creat specia umană. Aşadar, nu este surprinzător că a încercat să ridice omenirea într-un efort de accelerare a evoluţiei acesteia. Prin intermediul tăbliţelor am aflat că Enki avea o afinitate deosebită pentru noua sa creaţie. Încă nu este clar care dintre cei doi au avut rolul mai important în orchestrarea acestor reforme legale, dar, la fel ca şi restul informaţiilor pe care încă nu le cunoaştem, şi aceasta va apărea în cele din urmă. Instinctul îmi spune că probabil amândoi au avut de-a face cu inserarea acestor principii legale, dar fiecare a avut propria motivaţie. Ştim ce s-a întâmplat până la final: suntem dovada vie a acelor legi. Şi totuşi unele părţi ale lumii au avut o abordare complet diferită a legilor care le guvernau culturile. Aceasta este o posibilă dovadă care pune în lumină felul în care cei doi fraţi Anunnaki au încercat să controleze omenirea, fiecare în felul său, fiecare exercitându-şi controlul în diferite părţi ale lumii. Încep să cred că Enki a jucat rolul principal în întemeierea primei societăţi secrete, pe care William Bramley o numeşte „Frăţia Şarpelui", imediat după alungarea sa din „Edin”, aşa cum îl numeau sumerienii. După un conflict pe care l-a avut


cu fratele său, Enlil, în legătură cu emanciparea lui Adam şi a Evei, creatorul omenirii, Enki, şi-a dat seama că Enlil va duce o campanie aprigă împotriva sa.

Oamenii trebuiau controlaţi cu orice preţ, iar Enlil era un strateg desăvârşit şi un maestru al propagandei. Enki

Fig. 10.8 Reprezentare clasică grecească a unei lupte între Zeus şi fratele

său, Hades, ca urma a unei neînţelegeri. Vom descoperi că aceasta este

povestea identică a certei lui Enlil şi Enki din Grădina Raiului. Enki a fost

reprezentat printr-un şarpe şi a fost alungat din Rai, pentru că a încercat

să ajute primul cuplu uman. Observaţi coada şarpelui care ia forma unei

spirale duble de ADN. Aripile sunt un simbol constant în toate mitologiile

care vorbesc despre şarpele înaripat, zeul creator.

trebuia să apeleze la o abordare mai puţin făţişă ca să ajute omenirea să evolueze. O astfel de posibilitate a fost aceea a

Sclavii zeilor 243

întemeierii unui mic grup de oameni cărora le-a fost făcută introducerea în domeniile gândirii, informaţiei şi tehnologiei. Venise timpul pentru societatea secretă. Cum am putea să explicăm altfel gânditorii şi filosofii incredibil de avansaţi din timpurile străvechi şi micile grupuri de oameni mult mai bine informaţi şi mai abili din punct de vedere tehnic? Pe cât de uimitoare este această apariţie bruscă a civilizaţiei de acum câteva mii de ani, pe atât de enigmatică este apariţia acestor gânditori avansaţi. De unde ar fi putut apărea pe Pământ un mic grup de indivizi cu minţile atât de ascuţite? Cine i-a ajutat să vadă lucrurile atât de diferit? Cum de erau atât de informaţi şi de iluminaţi faţă de restul oamenilor care venerau cu nervozitate un zeu răzbunător? Trebuie să fi avut vreun mentor, un sfătuitor sau un gardian care le-a făcut cunoscute asemenea idei avansate. Deşi William Bramley a urmărit genealogia acestor societăţi secrete înapoi până în Grădina Raiului, există câteva zone de interes unde sunt amestecate cu activitatea manipulatorie a lui Enlil, care s-a autoproclamat singurul zeu al omului, dumnezeu din Biblie, care continua să-i pedepsească pe supuşii săi neascultători şi să-i recompenseze pe aceia care se supuneau.

Inconsistenţele istorice de o mare violenţă si totuşi de o mare mărinimie încep să aibă o nouă tendinţă pe măsură ce dezvăluim motivele celor doi fraţi Anunnaki. Vom explora mai mult din comportamentul lor prin studierea tăbliţelor cunoscute sub numele de „Cartea pierdută a lui Enki”, care au fost meticulos prezentate de Zecharia Sitchin în 2002.

În Urukagina, corpul legiuitor era format dintr-un judecător regal, care era ales dintre treizeci şi şase de oameni şi alţi trei sau patru judecători, care formau un fel de juriu. Se ţineau registre meticuloase asupra contractelor, procedurilor curţii, judecăţilor şi sentinţelor.

Un ritual mai interesant care a fost moştenit de ivriţi şi evrei este perioada de zece zile care marchează începutul


noului an evreiesc. În timpul acestei perioade, evreii trebuie să-şi analizeze activitatea din anul care tocmai s-a încheiat şi, pe baza faptelor lor, soarta noului an va fi aleasă pentru ei de către zeu. Acest proces a fost adoptat din cultura sumeriană, acolo unde zeul Nanshe venea pe pământ în fiecare an pentru a evalua faptele fiecărui om, fără să se bazeze pe bogăţia materială sau pe cuceriri, ci mai degrabă pe convingerea „de a fi făcut lucrurile corect”. Soarta lor pentru anul care începea era determinată pe baza unei evaluări făcute pe acest criteriu de către zeul Nanshe.

Profesorii de la Universitatea Berkeley din California susţin că au reuşit să citească şi să interpreteze scrierea cuneiformă de pe o tăbliţă datând aproximativ din anul 1800 î. Hr. Se pare că în Sumer muzica şi cântecele erau interpretate în temple, acolo unde au fost descoperite multe cântece de iubire. Pe tăbliţe figurau versurile, iar pe marginea tăbliţelor se găseau notele muzicale. Vom descoperi că Inanna, zeiţa iubirii, a fost cea care a condus revoluţia artistică. Tăbliţele fac referiri constante la ea ca fiind foarte frumoasă, iubitoare de muzică şi de interpretare muzicală, de scris şi de poezie. În timpul săpăturilor de la Nippur, care la un moment dat era centrul religios al Sumerului şi al Akkadiei, s-au găsit în jur de 30 000 de texte, multe dintre ele fiind încă studiate în prezent. Bogăţia de descoperiri culturale a continuat în Shurupak, unde au fost descoperite şcoli cu o vechime de peste trei milenii. În colina de la Tell Brak, situată în nordul Mesopotamiei, arheologii au descoperit vechea capitală a imperiului Akkadian, oraşul Nagar, care data din anul 2000 î. Hr. Este şi locul unuia dintre cele mai vechi situri religioase, Ochiul Templului. La Ur, locul de naştere al lui Avraam, săpăturile au scos la iveală arme, carete, bijuterii, căşti realizate din aur, argint, cupru şi bronz, vase magnifice, rămăşiţele unei fabrici de ţesături, registre de tribunal şi o piramidă în trepte. Multe informaţii fascinante, sub formă de inscripţii, care fac referire la „imperiile anterioare”

Sclavii zeilor 245

au fost găsite la Umma, iar la Kish este o altă piramidă etajată şi alte clădirii monumentale care datează cel puţin din anul 3000 Î.Hr.

Oraşul sumerian Uruk sau „Erech”, situat pe malurile fluviului Eufrat, este în continuare considerat de mulţi cercetători ca fiind primul oraş din lume. Acest oraş găzduieşte cea mai veche construcţie din piatră cunoscută până în prezent, o bucată de pavaj de calcar care datează din mileniu al IV-lea î.Hr. Au mai fost găsite printre alte obiecte şi o roată de olar, un cuptor şi oale colorate foarte minuţios. Până în anii '90 ai secolului trecut, părerea generală era aceea că primele oraşe au apărut între anii 3800 î. Hr. şi 3500 î. Hr., dar această perioadă este dusă mai spate în timp de către noile săpături din Siria, Turcia şi Irak. Toată această activitate din Orientul Apropiat este susţinută puternic de cele descrise în „Cartea lui Enki”, care datează din anul 2050 î. Hr. Această importantă descriere a oamenilor preistorici subliniază activitatea primilor colonişti de pe Pământ, explorarea întregii regiuni şi stabilirea propriilor tabere acum 445 000 de ani. Putem acum să avem un tablou mai complet a ceea ce s-a întâmplat în marea zonă mesopotamiană de-a lungul câtorva mii de ani. Într-un articol, apărut în revista New Scientist, pe 18 septembrie 2004, se vorbea pe larg despre „drumul către civilizaţie”, iar arheologul McGuire Gibson de la Universitatea din Chicago a prezentat câteva descoperiri senzaţionale, dar totuşi aşteptate. De-a lungul deceniilor au apărut multe indicii potrivit cărora civilizaţia trebuie să fi apărut imediat după sfârşitul ultimei ere glaciare în Orientul Apropiat şi în America Centrală, cu aproximativ 9 000 de ani î. Hr. Acum există o dovadă reală care susţine aceste teorii.

Săpăturile de la Uruk indică aşezări care se înfiripau în jurul anului 8000 î. Hr., dar de-abia în anul 3500 î. Hr. s-au dezvoltat la standardele unui oraş, care acoperea o suprafaţă de 2,5 kilometri pătraţi şi avea o populaţie de aproximativ


50 000 de persoane. Paul Collins, expert în Orientul Mijlociu antic, de la Muzeul Metropolitan din New York, spune că „au existat clădiri impunătoare, structuri monumentale de dimensiunile Panteonului, care l-ar încadra în statutul de oraş, dar, pentru a fi clasificat formal ca oraş, era nevoie de dovada unei împărţiri în zone între centrele administrative, zonele rezidenţiale, pieţe şi aşa mai departe”. Avea nevoie şi de fortificaţii pentru a demonstra că era demn să fie apărat. Uruk îndeplinea aceste criterii din abundenţă în jurul anului 3500 î. Hr. Totuşi, potrivit textelor antice, Eridu a fost primul oraş sumerian. Multe dintre afirmaţiile din documente au fost confirmate atunci când arheologii au descoperit la locul săpăturilor un templu închinat zeului Enki,„zeul sumerian al înţelepciunii”. Părea să fi fost construit şi reconstruit de multe ori, dar, pe măsură ce au săpat mai adânc, au dat de pământ neatins, datând din anul 3800 î. Hr.

Nu departe, la nord de la Tell Brak, se găseşte Tell Hamoukar, care a fost studiat o perioadă de echipa lui McGuire Gibson. S-au găsit dovezile unui oraş bine definit datând din anul 3700 î. Hr., care se întindea pe 12 hectare şi era înconjurat de un zid de apărare. Multele cuptoare de cărămidă găsite în oraş sugerează că pe locul săpăturilor se afla o zonă de preparare a unor cantităţi mari de mâncare.

Este uimitor că, de fiecare dată când arheologii se apucă de săpături importante în marea zonă mesopotamiană, dezgroapă dovezi mai vechi şi mai impresionante a vieţii în comun organizate şi a unei culturi şi civilizaţii bine organizate din ce în ce mai vechi. Revista New Scientist arată că David şi Joan Oates de la Universitatea Cambridge, care au studiat situl încă din 1976, au descoperit artefacte datând din mileniile doi şi trei î. Hr. În 1981, au dezgropat de sub fundaţia zidului oraşului resturi datând din anul 3000 î. Hr. Le-a mai luat încă zece ani ca să revină la locul săpăturilor, dar, când au făcut-o, au descoperit dovezi destul de bine conservare din

Sclavii zeilor 247

mileniul al patrulea î. Hr. şi chiar mai vechi, printre care şi ruinele unei clădiri mari, cu pereţi foarte groşi şi cu o uşă foarte grea, datând din mileniul al V-lea î. Hr. Pare să fi fost o clădire administrativă similară cu cele existente în prezent în lumea arabă. Joan Oates este convinsă că vor exista săpături care vor descoperi mai multe „oraşe în toată puterea cuvântului” în partea sudică, mai vechi de anul 4000 î. Hr. În acelaşi timp, Gibson a arătat abundenţa de obiecte de ceramică şi alte artefacte, împrăştiate în toată regiunea, care includ zona me-diteraneeană şi Peninsula Arabă. Acestea fac dovada că „pulsul comerţului” era puternic în această regiune. Un alt sit, numit el-Queili, care se situează la câţiva kilometri est de Uruk, a fost descoperit, dar nu a fost explorat din 1980. La acea vreme, ultimele dovezi care au apărut de la acest sit au fost de la ceea ce Joan Oates a numit „case uimitor de mari”, care datau din anul 6000 î. Hr.

În cartea sa, The Godess and the Bull, Michael Balter scrie despre descoperirile uimitoare din nordul Turciei, de la situl Catalhoyuk, de pe platoul anatolian. Începând cu anul 1958, acest sit a furnizat foarte multe artefacte preistorice. Au fost descoperite sute de structuri, „artă uluitoare” şi multe alte dovezi care indică existenţa unei vieţi stabile aproape de anul 7000 î. Hr. Este evident că mai există multe lucruri ascunse în nisipurile timpului în toată zona în care Anunnaki au aterizat prima dată. Este evident că aceştia nu au rămas doar la marginea Golfului Persic, la Eridu, multe texte sumeriene antice indicând faptul că ei şi-au întemeiat reşedinţe şi alte amplasamente la nord-vest, de-a lungul Asiei Mici până pe teritoriul de astăzi al Turciei. Influenţa lor s-a răspândit prin Grecia şi Macedonia şi chiar mai la nord, în Europa antică, ajungând până în Scandinavia. Putem deduce că oriunde erau zeii mitologici, acolo trebuie să fi fost prezenţi Anunnaki. Pe măsură ce arheologii moderni continuă să sape, vom descoperi probele ca să putem să dovedim fără posibilitatea de tăgadă că


Fig. 10.9. Anatolia şi Orientul Apropiat

brusca evoluţie a civilizaţiei a avut loc aproape imediat după finalul ultimei ere glaciare, acum 11 000 sau 12 000 de ani.

În sudul Africii există totuşi dovezi fizice ale unei culturi mult mai arhaice şi ale unor civilizaţii de un nivel inferior, datând de acum 77 000 de ani. Bordurile descoperite la Blombos, în Africa de Sud, dovedesc că oamenii erau implicaţi în conceperea unor piese ornamentale sau decorative cu mult, mult timp în urmă. Aceasta nu înseamnă că vârful a ceea ce va fi numit civilizaţie a fost atins în acea etapă. Ei erau în cea mai mare parte vâ-nători-culegători, care au lăsat în urmă o pistă pe care noi trebuie să o descoperim. Aceste prime semne ale prezenţei umane în sudul Africii merg mână în mână cu Leagănul Omenirii, care este aşezat la nord de Johannesburg. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă au acceptat faptul că primii oameni de pe Pământ au locuit în această parte a lumii. Vom citi descrieri detaliate în tăbliţele de argilă care susţin aceste teorii. Vom citi cum Anunnaki „l-au creat pe Adam ca o imagine a lor, din esenţa lor” ca să trudească în minele de aur din sudul

Sclavii zeilor 249

Africii, acum 200 000 de ani. Este o coincidenţă faptul că cea mai recentă datare ştiinţifică a lui Adam şi a Evei îi plaseză în acelaşi loc şi în aceeaşi perioadă?

R E G I U N E A BALCANO-DANUBIANĂ

Cu toate că ne-am concentrat asupra acestei activităţi intense din Atrica şi Mesopotamia, la nord-vest, în regiunea balcano-danubiană, existau semne ale unei activităţi susţinute datând din anul 9000 î. Hr. Dintr-un mic sat numit Rast, situat în vestul României, a apărut o figurină mică acoperită „cu motive ciudate geometrice şi abstracte”, care semănau cu o formă de scriere necunoscută până atunci. Abia în 1989, Maria Ghimbutas a observat pentru prima dată semnele de pe această figurină, intitulată „Madonna”, şi a realizat că aceste inscripţii decorative ciudate nu urmau niciun set de tipare sau structuri repetitive cu o spaţialitate logică predeterminată, ceea ce a dus la concluzia că trebuia să fie o formă timpurie de scriere proto-europeană, datând de dinainte de anul 5000 î. Hr. Această descoperire a şocat lumea ştiinţifică, fiiind mai veche cu 2 000 de ani decât cele mai vechi texte sumeriene cunoscute. Şi aşa a luat naştere misterul scrierii balcano-danubiene, cunoscut acum ca fiind cea mai veche formă de scriere din istoria omenirii.

La început a existat o controversă legată de noua limbă scrisă, dar acum, cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord că uimitoarea descoperire era într-adevăr un limbaj scris pro-to-european. Este uimitor că până în prezent nimeni nu a fost în stare să-l descifreze sau să lanseze o ipoteză despre ce fel de limbaj este şi de unde ar fi originar. Ştim totuşi destul de multe lucruri despre cultura proto-europeană, care datează de dinainte de anul 9000 î. Hr. Oamenii de ştiinţă scriu că activităţile de comerţ au început în zona vestică a Mării Egee,


Fig. 10.10 Vestigii arheologice cu exemple din scrierea balcanc—

danubiană

atunci când triburile de vânători-culegători au adoptat noile cunoştinţe din Anatolia şi au început să se mute către vest. Noile tehnici descoperite le-au permis să creeze obiecte de olărit superbe, figurine umane, artefacte din cupru şi din alte metale. Tehnica scrisului şi influenţa lor s-au răspândit pe valea Dunării, în sudul Ungariei, Macedoniei, Transilvaniei şi în nordul Greciei. Este important de reţinut că ei au construit palate, temple, nave şi au dat naştere unor noi tehnici de lesătorie. Tehnica forjării cuprului a apărut în jurul anului 5500 î. Hr., ceea ce nu ar trebui să ne surprindă de vreme ce am văzut acelaşi lucru într-un alt loc din Anatolia, acolo unde aceşti proto-europeni au dobândit toată priceperea, unde am găsit dovezi ale unei civilizaţii bine întemeiate în jurul anului 6000 î. Hr., care ştia cum să prelucreze metalele, inclusiv bronzul.

Sclavii zeilor 251

Este perfect logic că sumerienii care forjau metale în jurul anului 6000 î. Hr., la Catalhoyuk, care întâmplător este situat tot în Anatolia, şi-au extins cunoştinţele către culturile proto-europene. De asemenea, este mai mult decât probabil că Anunnaki au folosit o limbă diferită de cea a sumerienilor. Ar putea fi acel scris indescifrabil din Europa antică limbajul scris al Anunnaki?

CIVILIZAŢIA DIN VALEA INDULUI

Este remarcabil că scrierile antice din Valea Indului au apărut în anul 3300 î. Hr., la doar 500 de ani după textele cuneiforme sumeriene. Aceşti zei sumerieni acopereau cu siguranţă o mare parte a lumii. Ştim acest lucru din tăbliţele de argilă care arată felul în care Anunnaki au călătorit în întreaga lume, punându-i pe oamenii din diferite regiuni sub controlul anumitor zei. Se consideră că zeii din Orientul Apropiat călătoreau spre destinaţii îndepărtate, în toate direcţiile, iar estul era cu siguranţă unul dinte acele locuri unde au şi dispărut în vreme ce stabileau noi aşezări şi căutau aur. Străvechea civilizaţie indusă este un exemplu al felului în care arheologii îşi continuă săpăturile mai adânc în trecut. Din senin, descoperirile recente din jurul sitului Harappan / Ravi au împins cu 700 de ani înapoi data estimată a primelor scrieri care au apărut în Valea Indului. Există multe legături clare şi evidente între zeii induşi şi cei sumerieni. Istoricii sunt de acord că există o legătură bine definită între Anu, Enlil, Enki, Ninhursag şi ceilalţi zei Anunnaki din cultura, arta, poezia şi scrierile de la Harappan. Un astfel de exemplu este înfăţişarea simbolului celest al lui Anu pe un vas cu policromie din Harappanul Timpuriu.

Simbolurile şerpilor, ale stelelor şi ale altor zeităţi sumeriene uşor de recunoscut sunt vizibile în mare parte


din cultura Indu. Este evident acum că majoritatea zeilor hinduşi sunt, în esenţă, zeii sumerieni cu numele schimbate. Dovada este vizibilă pe tăbliţele grafice, sigilii şi alte forme

Fig. 10.11. Exemple de scriere hindusă, care nu a fost descifrată până în

prezent. Unele semne au fost descifrate ca fiind simboluri

pentru zei şi stele.

de reprezentare a zeilor şi zeităţilor. Cele şapte zeiţe divine supravegheate de un zeu superior, înfăţişate pe tăbliţele hinduse, sunt foarte asemănătoare cu cele şapte zeiţe Anunnaki, care au dat naştere primului grup de muncitori primitivi de pe Pământ, în vreme ce erau supravegheate de Enki sau de

Sclavii zeilor 253

Fig. 10.13 Civilizaţia Văii Indului, situată în epoca modernă între India şi

Pakistan

Fig. 10.12. În cultura Harappan simbolul stelei nu înseamnă numai „zeu”, ci

şi Anu sau „cer”. Imaginea stelei a fost iniţial simbolul exclusiv pentru zeul

cerului, Anu. Întâmplător, Anu era şi zeul conducător al panteonului de zei

sumerieni. Această formă particulară de simbol stelar reprezintă în cultura

sumeriană şi planeta radiantă Nibiru. Simbolul peştelui este unul dintre cele

mai populare motive ale primei perioade Harappan. Peştele mai reprezenta

şi conceptul de zeu şi îl simboliza pe „zeul apelor”. în istoria sumeriană,

Enki era adesea reprezentat ca o zeitate sub forma unui peşte şi a unui zeu

acvatic care controla apele.


fiul acestuia, Ningishzidda, cel care a creat amestecul genetic pentru primii oameni, conform documentelor sumeriene.

Civilizaţia hindusă are rădăcini înfipte adânc în trecut, ceea ce susţine legenda poemelor vedice, a căror naştere este apropiată de anul 8000 î. Hr. şi care au supravieţuit numai prin transmitere orală până când au fost scrise pentru prima dată în jurul anului 3000 î. Hr. Asko Parpola, o figură proeminentă în studiul culturii indiene antice, atrage atenţia asupra faptului că civilizaţia Indului poate fi urmărită neîntrerupt până în jurul anului 8000 î. Hr., trecând prin epoca cuprului (5000 î. Hr.-3600 î. Hr.), prin Harappan-ul Timpuriu (3600 î. Hr.-2600 î. Hr.), până la Harappanul Plin (în jurul anului 2550 î. Hr.), care ulterior a dispărut în jurul anului 1800 î. Hr. Există o multitudine de dovezi privind existenţa unor legături strânse cu Mesopotamia, printre care se numără comerţul foarte bine dezvoltat, comerţul pe apă şi contactele culturale apropiate. Oraşele vecine Harappa şi Mohenjo-Daro erau bine dezvoltate în jurul anului 3000 î. Hr. Aveau structuri similare, construite din acelaşi tip de cărămizi; erau capitalele provinciilor din care făceau parte şi erau parte a unui guvernământ unificat care avea aptitudini organizaţionale extraordinare. Acesta este genul de influenţă pe care zeii sumerieni l-ar fi impus ca să-şi poată exercita controlul asupra oamenilor din această parte a lume. Oamenii din Harappa foloseau chiar tehnici de irigaţie sumeriene pe pământurile de-a lungul văii. Valea Indului are propria comoară antică nedesluşită: scrierea indusă. Ceea ce este uimitor este că, la fel ca în cazul scrierii balcano-danubiene, s-au făcut foarte puţine progrese pentru descifrarea ei în mai mult de 70 de ani. Este posibil ca acest tip de scriere să fi derivat dintr-un tip de scriere Anunnaki, folosit de protoeuropeni? Până la urmă, dovada este chiar sub nasul nostru, Anunnaki au fost la fel de activi în cultura din Valea Indului cum au fost şi în culturile protoeuropene.

Sclavii zeilor 255

Nu ar trebui să fim surprinşi de această influenţă vastă a culturii sumeriene şi de descoperirea unor scrieri străvechi nedescifrate. Este posibil ca aceste scrieri să fi fost folosite de avansaţii Anunnaki ca o formă de comunicare, în vreme ce ex-

Fig. 10.14. Săpăturile de la Mohenjo-Daro. Această ruină, datând aproxi

mativ din anul 2500 î. Hr., reprezintă rămăşiţele unei băi Harappa, indicând

similarităţile culturale ale civilizaţiilor greacă, romană şi cea din Valea

Indului.

plorau lumea? Exploratorii din secolul al XV-lea au făcut exact acelaşi lucru atunci când s-au mutat în cele două Americi. Cu siguranţă nu au ajuns într-un loc şi au rămas acolo pentru că „părea destul de potrivit”. Au continuat să se mişte spre interiorul continentului în toate direcţiile şi au continuat să exploreze. Este ironic că, la mii de ani după ce Pământul a fost populat de căutătorii de aur de pe altă planetă, gena pe care am moştenit-o de la ei a răbufnit atât de puternic atunci când spaniolii au descoperit bogăţiile de aur din cele două Americi în secolul al XV-lea. Asta explică faptul că, după ce au epuizat zăcămintele de aur din Orientul Apropiat, Anunnaki


au explorat şi restul Pământului. Ei au căutat de fapt cu mult timp înainte ca rezervele de aur să se epuizeze. Au avut norocul să poată beneficia de toate avantajele tehnologiei avansate şi ale zborului, care i-au purtat către locuri mai îndepărtate, cum erau America Centrală şi Anzii. Tăbliţele fac referire adesea la felul în care aceştia scanau mările şi uscatul în căutarea unor semne de aur la suprafaţă. Tăbliţele poartă, de asemenea, inscripţii ale gradului sporit de îngrijorare al Anunnaki în ceea ce privea viitorul planetei Nibiru. Cantitatea de aur produsă pe Pământ nu era suficientă ca să rezolve problema stratului de ozon care se degrada. Putem considera această situaţie ca fiind ciudată sau poate chiar de luat în glumă, că o specie atât de avansată ar avea o problemă cu stratul de ozon. Ar trebui să ne mai gândim încă o dată. Care este una dintre cele mai presante probleme de mediu care îi preocupă pe oameni în prezent? Încălzirea globală şi stratul de ozon. Este foarte simplu, stratul de ozon ne protejează împotriva razelor mortale care sunt prezente în spaţiu. Cei doi vinovaţi sunt razele ultraviolete şi razele X. Fără stratul de ozon ne-am prăji ca un cartof în ulei încins sau ar fi ca şi cum s-ar porni un cuptor imens în cer, îndreptat cu gura spre Pământ. Ideea este că, dacă întâlnim acum aceste probleme aici, ele vor fi întâlnite pe multe alte planete locuibile din galaxie. Aşa că, înainte de a ignora problema ozonului, ca pe o halucinaţie inventată, ar trebui să ne mai gândim încă o dată. Este reală, este prezentă aici şi acum, pe planeta pe care o numim casă. Cum vom trata problema ozonului peste 100 de ani de acum înainte, atunci când va începe să distrugă recoltele şi pământul arabil? Nu ştiu... poate până atunci vom fi descoperit nişte noi tabere minumate pe Marte, Europa sau Titan sau pe orice alt corp ceresc din sistemul nostru solar, ca să găsim o posibilă salvare.

Sclavii zeilor 257

CIVILIZAŢIILE DIN AMERICA CENTRALĂ

Unul dintre cele mai uluitoare evenimente din istoria omenirii este apariţia bruscă a civilizaţiei în cele două Americi, care i-a adus în atenţia lumii pe incaşi, olmeci, tol-teci şi pe primii mayaşi din Peninsula Yucatan. Istoricii şi arheologii nu se pot pune de acord asupra perioadelor şi a posibilelor date la care aceste culturi misterioase au apărut brusc, afişând foarte multe dintre caracteristicile comportamentale ale populaţiilor din Mesopotamia. O asemenea apariţie bruscă a unor populaţii organizate pe un continent îndepărtat este mult prea incredibilă pentru a fi descrisă ca o coincidenţă. Indică, fără îndoială, un exemplu extrem al expansiunii sumeriano-Anunnaki în lume pentru căutarea aurului, aur care se găsea din belşug în cele două Americi.

Această apariţie bruscă a civilizaţiei în America Centrală s-a întâmplat practic în acelaşi timp în care exploda şi în Mesopotamia, la scurt timp după sfârşitul ultimei ere glaciare. Vechile secrete ale mayaşilor şi incaşilor i-au făcut pe arheologi şi pe istorici să bâjbâie în ceaţă timp de mulţi ani. Cum este posibil ca acum 11 000 de ani o civilizaţie virgină să fi apărut din senin, de-a lungul Atlanticului, la 10 000 de mile depărtare de aşa-zisul leagăn al civilizaţiei din Mesopotamia dacă nu prin amestecul acestor Anunnaki extrem de mobili? Posibilitatea ca un astfel de eveniment să aibă loc întâmplător pe o planetă unde singura zonă activă pare restricţionată între Golful Persic şi Marea Mediterană sfidează toate legile probabilităţii. Imediat după apariţia civilizaţiei în Orientul Apropiat, protomayaşii au apărut în America Centrală. Deţineau toate cunoştinţele pe care le aveau culturile bine dezvoltate. Ştiau totul despre agricultură, construiau oraşe şi piramide la fel de impresionante ca şi cele ale egiptenilor şi ştiau cum să extragă aurul din minereu. S-au vehiculat multe teorii despre originea incaşilor,


mayaşilor, toltecilor şi olmecilor, care împreună au modelat culturile din zona Anzilor şi din America Centrală timp de mii de ani. Preistoria poate fi împărţită în două regiuni în care zeii Anunnaki au fost activi: America Centrală, care include Mexicul şi America de Sud, în special Peru şi Bolivia, acolo unde a început totul, potrivit incaşilor. Mayaşii din Peninsula Yucatan din Mexic aveau aur, iar incaşii şi strămoşii lor aveau cositor.

Fig. 10.15 Civilizaţiile din America Centrală

Atunci când au ajuns în cele două Americi, Anunnaki aveau în minte mai mult decât aurul. Ei se aflau şi în căutarea cositorului. Cositorul este elementul necesar pentru a crea bronzul, împreună cu cuprul. În această perioadă din istoria Pământului, bronzul era metalul preferat. Se pare că rezervele de cositor din Mesopotamia erau pe sfârşite, iar Innana sau Ishtar face o referire clară în tăbliţele sumeriene la „munţii de cositor” din America Centrală. Ea le-a cerut permisiunea zeilor superiori să plece în căutarea cositorului pe noile pământuri. „Lăsaţi-mă să pornesc la drum spre zăcămintele de cositor. Lăsaţi-rnă să aflu despre minele lor.” Aceşti munţi de cositor au fost identificaţi în zonele din jurul lacului Titicaca, din Bolivia. Chiar şi astăzi, în multe părţi din această regiune

Sclavii zeilor 259

se produce în continuare cositor. Anunnaki vorbeau despre cositor ca despre „metalul divin” şi îl numeau AN.NA, care înseamnă „piatră celestă”. Ei numeau bronzul care rezulta din combinaţia de cupru şi cositor ZA. BAR, care înseamnă „metal dublu strălucitor”.

Referinţele antice la sursele aluvionare de cositor i-au încurcat pe mineralogi, deoarece cositorul pur este foarte rar. Totuşi, David Forbes, care a efectuat studii de mineralogie în America de Sud, a rămas uluit atunci când i s-a arătat o bucată de cositor pur, având o piatră încastrată la mijloc, în loc ca piatra să încastreze cositorul, ceea ce demonstrează că astfel de depozite au existat în Antichitate şi poate mai există şi în prezent. Ele nu proveneau dintr-o mină. Minele şi râurile din acea zonă erau bogate în aur şi alte metale. El era convins că oamenii care au exploatat acele depozite bogate din râuri ştiau despre aur şi cositor şi despre procesul de extragere al acestora din minereu.

Fig. 10.16. Exemplu de piramidă mayaşă tipică. Piramida El Castillo de la

Chichen Itza, Mexic


Poveştile fascinante din legendele andine încep cu zeul Viracocha, care a fost „creatorul omului” şi „dumnezeul raiului”, care a venit pe Pământ în Antichitate, stabilindu-se pe malurile lacului Titicaca, în aproapierea oraşului antic Tiahuanacu, „locul unde se nasc zeii.” Poveştile şi legendele incaşe vorbesc despre oraşul-capitală Cuzco, care a fost întemeiat de „copiii soarelui”, care au fost creaţi şi instruiţi de marele zeu Viracocha, atunci când acesta s-a stabilit pe malurile lacului Titicaca. Există multe versiuni cu privire la stabilirea primilor oameni. O astfel de versiune provine de la Juan de Betanzos, care scrie că Viracocha a creat lumea în două faze. Multe dintre aceste legende antice au acelaşi scenariu ca Biblia şi documentele sumeriene, care vorbesc despre Potop ca despre un moment de împărţire. O străveche povestire Quechua spune că zeul creator „a făcut mai întâi cerurile şi Pământul”, apoi a creat omenirea. Dar „aceşti oameni i-au făcut în vreun fel rău lui Viracocha şi el s-a înfuriat”. Continuarea este că „acei primi oameni şi liderul lor au fost transformaţi în pietre, drept pedeapsă”, apoi, după o perioadă de întuneric, „a creat din pietre bărbaţii şi femeile”. Apoi le-a dat tuturor sarcini şi abilităţi şi le-a spus unde trebuie să meargă să se stabilească. Sunt multe asemănări cu povestea biblică a Potopului, dinainte şi de după Potop. Şi lui Noe i s-a spus „mergi şi te înmulţeşte”. Mai sunt şi alte poveşti despre primul strămoş mayaş sau incaş sau andin, care se numea Manco Capac, care a fost creat de dumnezeu. El a fost primul rege numit de dumnezeu, fiind primul monarh. Unii spun că ar fi sosit cu barca pe mare, venind dintr-un alt loc, în vreme ce alţii spun că dumnezeu i-a dat un sceptru de aur, numit „Tupac-yauri”, care înseamnă „sceptrul splendid”. Cu acest sceptru de aur el a pornit în căutarea unui loc anume şi se spune că ar fi întemeiat capitala incaşă, oraşul Cuzco. El a fost primul incaş, după care toţi au fost numiţi „copiii soarelui”.

Sclavii zeilor 261

Fig. 10.17. Civilizaţia andină

Popol Vuh este considerată cartea sacră a mayaşilor Quiche. A supravieţuit secole de-a rândul, scrisă în limba latină la scurt timp după invazia spaniolă din secolul al XVI-lea. Aceasta este o copie a originalului care a fost pierdut în Antichitate, dar conţine unele poveşti fascinante. Menţionează că „primii oameni creaţi de dumnezeu au fost imperfecţi”, ceea ce se corelează cu descrierile detaliate privind încercările repetate ale lui Enki, Ninhursag şi Ningishzidda de a crea primii muncitori primitivi.

De-a lungul timpului, mulţi s-au pronunţat şi au spus poveşti despre civilizaţiile antice din cele două Americi. De asemenea, originile acestor protoamericani au fost legate de existenţa extrem de controversată a insulei Atlantida sau Poseidon. Platon făcea referire la astfel de oameni din Atlantida în jurul anului 350 î. Hr., atunci când a scris că mesopotamienii şi protoeuropeni erau atacaţi de către „insulari”. El scria că au trecut în jur de 9 000 de ani de la războiul


dintre „cei din afară” şi „cei dinăuntru” care s-a desfăşurat la „Coloanele lui Hercule”. „Coloanele” se referă la Gibraltar, care desparte Oceanul Atlantic de Marea Mediterană. Această consemnare ar plasa lupta în jurul anului 9500 î. Hr., imediat după ultima epocă glaciară. Această ultimă epocă glaciară joacă un rol capital în toată preistoria, apărând iar şi iar ca un reper pentru începutul celor mai multe activităţi ale omului modern, indiferent dacă aveau loc în Mesopotamia sau în cele două Americi. Sfârşitul ultimei epoci glaciare a adus apariţia bruscă a omului civilizat în anumite locuri din lume şi este privită de mulţi ca fiind începutul potopului care a măturat Pământul, civilizaţia umană trebuind să fie reconstruită de la temelie. Aşadar, nu ar trebui să fim surprinşi că mulţi oameni de ştiinţă susţin că primii oameni care au sosit în cele două Americi veneau de pe insula pierdută Antlantida, în perioada în care s-a sfârşit ultima epocă glaciară. S-ar potrivi perfect, pentru că insula lor era pe cale să fie înghiţită de valurile uriaşe care inundaseră Pământul în acea vreme. În decembrie 2004, am văzut cât de devastator poate să fie pentru o insulă un tsunami relativ mic. Să ne imaginăm ce-ar face o inundaţie de zece până la douăzeci de ori mai mare. Acesta este motivul pentru care primii oameni s-au stabilit de la început pe marginile muntoase ale lacului Titicaca, departe de apele înalte şi aproape de bogatele zăcăminte de aur, cositor şi alte metale. Aceasta este perioada în care omul a făcut cunoştinţă cu agricultura şi creşterea animalelor, aşa cum este subliniat în multe tăbliţe sumeriene, în special în Cartea pierdută a lui Enki, care descrie cu multe detalii activităţile şi relaţiile dintre zeii Anunnaki şi oamenii nou-creaţi.

Există dovezi clare privind cultivarea plantelor în Valea Teotihuacan, în jurul anului 7000 î. Hr., dar există şi dovezi că ar fi existat o inundaţie devastatoare până la această dată, care a permis ca civilizaţia să se dezvolte mult mai târziu, în jurul anului 3100 î. Hr. Barry Fell, profesor la Universitatea

Sclavii zeilor 263

Harvard, a dovedit cu succes că cele două Americi au fost vizitate în jurul anului 5000 î. Hr. de protoeuropeni şi de africani. Vase romane au fost găsite pe fundul mării în apropierea Braziliei, au fost găsite monede romane pe plaja din Massachussets, au fost găsite vase cartagineze pe coastele Hondurasului, dar nu a fost autorizată studierea lor pentru a proteja importanţa istorică a lui Cristofor Columb. Profesorul Fell vorbeşte şi despre multe locuri din cele două Americi unde s-au găsit scrieri în limbile cartagine-ză şi celtă. Pe pietrele de mormânt, pe grămezile de pietre şi în pivniţele de piatră au fost găsite multe inscripţii punice, datând din Epoca Bronzului, între anii 1200 î.Hr. şi 3000 î.Hr. Mai există şi inscripţii în limba celtă originală Ogham, din perioada preromană a Franţei şi Spaniei. Pe o piatră cioplită de pe o ambarcaţiune din Tarshish există o inscripţie care spune: „Călătorii din Tarshish declară această piatră”. Aceasta este traducerea din limba punică tartesiană.

Una dintre descoperirile cele mai uimitoare din toată istoria arheologiei a fost calendarul mayaş. Atunci când a fost descoperit, i-a lăsat fără cuvinte pe toţi cei care au vrut să-l descifreze. A fost nevoie de munca de investigaţie continuă a unui bibliotecar german, Ernst Fostermann, care a reuşit să descifreze codul în 1880 şi să dezvăluie incredibilul mister. Atunci când calendarul mayaş a fost în cele din urmă explicat, a dezvăluit cunoştinţele incredibile pe care mayaşii le aveau despre cosmos, sistemul solar şi mişcarea planetelor, inclusiv a Lunii noastre. Calendarul mayaş a devenit cunoscut ca „Marea Numărătoare”. În loc să folosească puncte de referinţă irelevante ca să construiască un calendar, ei s-au folosit de mişcarea soarelui, a lunii şi a planetei Venus pentru a calcula puncte precise în timp, „prima” apariţie sau „naşterea” lui Venus. Toate culturile mesopotamiene credeau că există cinci „vârste” sau „sori” diferiţi. După mulţi ani de descifrare ale formulelor matematice mayaşe, oamenii de ştiinţă


au căzut de acord că începutul Marii Numărători a fost pe 13 august, în anul 3114 î. Hr. şi se va încheia pe 22 decembrie 2012. Asta înseamnă o perioadă de 5 126 de ani. Nu se ştie care este semnificaţia exactă a lungimii epocii sau a datei de final, dar nu mai este mult şi vom afla. Unii oameni de ştiinţă susţin că ar avea de-a face cu o schimbare a câmpului magnetic al Pământului, atunci când polul nordic şi cel sudic se mişcă din poziţia curentă, stabilind noi poli magnetici.

Fig. 10.18. Figuri de piatră gigantice, aparţinând civilizaţiei olmece. Erik

Parker stă în faţa unui cap gigantic olmec. Este doar un exemplu din câteva

astfel de lucrări, descoperite în junglele din Mexic. Observaţi trăsăturile tipic

africane şi acoperământul protector de pe ambele capete. Aceste aspecte îi

nedumeresc de multă vreme pe istorici.

Misterul civilizaţiilor din America Centrală conţi-nuă cu civilizaţia olmecă. Aceasta a apărut în zona Tabasco din Mexic, la fel de brusc ca şi celelalte, dar trăsăturile fizice africane erau complet diferite de cele ale altor localnici. Potrivit calendarului mayaş, olmecii par să fi apărut în jurul anului 3114 î. Hr. Imensa piatră funerară găsită în 1862 la Veracruz arată fără urmă de îndoială trăsăturile africane ale acestei populaţii. Au mai fost găsite alte câteva pietre de

Sclavii zeilor 265

mormânt, pe toate fiind vizibile aceste trăsături africane. Pe alte inscripţii erau mereu înfăţişaţi purtând unelte în mâini, în căutarea aurului. Pe multe dintre reprezentările de pe pietre şi sigilii se pot vedea detalii ale uneltelor, dovedind clar că aceştia erau oameni experimentaţi care aveau o cunoaştere bună despre extragerea minereului.

Să analizăm puţin această situaţie. Dacă ai descoperi aur într-o zonă îndepărtată şi ai avea nevoie de mineri experimentaţi care să facă faţă pericolelor muncii sub pământ, ai încerca să-i antrenezi pe oamenii lipsiţi de experienţă din zonele limitrofe sau ai aduce o echipă de mineri bine pregătiţi care să înceapă munca, pregătindu-i în acelaşi timp şi pe localnici? Mulţi oamenii de ştiinţă cred că lucrurile s-au petrecut în acest fel. Zeii Anunnaki au venit în America pentru a săpa după aur şi şi-au adus mineri experimentaţi din Africa. Este o explicaţie simplă pentru apariţia olmecilor în America Centrală. Mai explică şi de ce spaniolii care au invadat regiunea 4 500 de ani mai târziu au găsit atât de mult aur.

Ca să cuprindem pe de-a întregul măreţia bogăţiilor de aur care i-au întâmpinat pe invadatori trebuie doar să menţionăm numele oraşului peruan Cuzco. Acolo unde conchistadorii au găsit marele Templu al Soarelui, ai cărui pereţi erau acoperiţi cu aur. Capelele şi criptele strămoşilor erau pline de o varietate de statuete şi imagini. Templul găzduia o grădină artificială în care toate plantele - arbuştii şi copacii - erau făcute din aur. În curte era o imitaţie a unui lan de porumb, ale cărui tulpini erau realizare din argint, iar pănuşele erau din aur, acoperind două hectare sau 20 000 de metri pătraţi. Spaniolii şi-au dat seama că trebuiau să lupte pentru acest aur deoarece toate aceste culturi americane credeau că aurul este un dar de la zei şi că aparţine zeilor. Presupunerea noastră este că olmecii erau un grup de mineri din Africa, aduşi în America de către stăpânii lor Annuaki-sumerieni ca să sape după aur. În acest moment,


în civilizaţia noastră foarte bine informată din secolul al XXI-lea, nu există o explicaţie mai bună. Până la urmă, Anunnaki au venit pe aceste pământuri ca să găsească mai mult aur şi aveau nevoie de mineri experimentaţi. Cine să îndeplinească cel mai bine această sarcină dacă nu minerii africani, care au fost special creaţi pentru această sarcină de către Anunnaki şi care acumulaseră foarte multă experienţă până în acel moment? Multe reprezentări ale minerilor ol-meci scot în evidenţă un tip avansat de mecanism de control al focului, pe care îl îndreptau către suprafaţa pietrei. Seamnă cu un utilaj care produce o flacără sau o rază de căldură care taie piatra. Minerii sunt înfăţişaţi purtând pe cap un aparat care produce raze de lumină. Prea greu de crezut? Aceste reprezentări şi sculpturi în piatră au supravieţuit timp de 5 000 de ani, iar astăzi încă mai scoatem aurul cu ajutorul uneltelor de mână şi al lămpaşelor, în ciuda nivelului tehnologic ridicat. Şi atunci de ce să nu fi fost posibile aceste lucruri? Se pare că olmecii aveau un mod mai inteligent de a face aceste lucruri. Probabil că aveau multe cunoştinţe despre inginerie şi construcţii, pentru că piramidele şi oraşele lor pierdute nu sunt cu nimic mai prejos decât construcţiile mayaşe sau cele egiptene. Ei sunt cunoscuţi pentru construirea a ceea ce pare a fi cea mai veche piramidă din America şi pentru introducerea sistemului de numărare „punct şi bară”, care se pare că a fost folosit ulterior de mayaşi pentru realizarea calendarului lor. Au cultivat porumbul şi alte plante şi au inventat un joc cu o minge de cauciuc, care ar putea să fie strămoşul fotbalului şi al baschetului. Erau cunoscuţi ca „oamenii de cauciuc”, acesta fiind înţelesul cuvântului olmec. Inginerii spanioli de mai târziu au vorbit adesea despre „minele preistorice de aur” de la siturile mexicane.

Dacă aveţi dubii privind legătura dintre africani şi olmeci, iată o informaţie ciudată. Stilul de scris olmec este foarte apropiat de cel folosit de populaţia vai din vestul

Sclavii zeilor 267

Africii. De asemenea, olmecii vorbeau o limbă care se asemăna foarte mult cu limba manding (Malinke-Bambara) care se vorbea în vestul Africii. Este doar o altă coincidenţă? Se crede că olmecii sunt cei care au adus scrierea în Lumea Nouă şi că aveau un stil de scris atât silabic, cât şi hieroglific. Descifrarea scrierilor olmece din Mexicul antic ne permite să aruncăm o privire asupra lumii acestora. Rafinesqua a publicat o lucrare importantă despre scrierea mayaşă în anul 1832, care a ajutat la descifrarea scrierii olmece.

Marile oraşe olmece - care s-au dezvoltat la La Venta, San Lorenzo şi Laguna de los Cerros, precum şi centrele mai mici cum este cel de la Tres Zapotes - nu erau doar simple situri religioase vacante, ci şi aşezări dinamice care includeau artizani şi fermieri, dar şi preoţi şi conducători. Apoi erau toltecii, aztecii, zapotecii, mixtecii şi celelalte grupuri care au trăit şi au influenţat culturile din America de-a lungul a mii de ani. Toţi fac trimiteri reciproce cu privire la cunoştinţele despre extragerea aurului şi a altor deprinderi. Cel mai uimitor este că toate aceste culturi americane aveau un lucru în comun: toate venerau aceleaşi zeităţi, ale căror nume însemnau „şarpe cu aripi” sau „şarpe zburător”. Zeul principal se numea Kukulkan la mayaşi, Quetzalcoatl la azteci, Viracocha la incaşi, Gucumatz în centrul Americii, Votan în Palenque şi Zamna în Izamal.

Civilizaţia incaşă precolumbiană a avut o dezvoltare extraordinară a societăţii umane şi a culturii, rivalizând cu primele civilizaţii din Egipt şi Mesopotamia. Există câteva mituri despre civilizaţiile preincaşe şi, la fel ca în cazul tuturor celorlalte civilizaţii străvechi, legendele şi vechile sculpturi în piatră şi monumentele lor vorbesc despre creaţia zeilor care au venit din ceruri, deşi nimeni nu ştie cu siguranţă câte astfel de civilizaţii au apărut în acest fel. Multe par să fi apărut din senin.


Fig. 10.19. O reprezentare mayaşă a şarpelui divin

Şi atunci aceşti zei erau cu adevărat reali? Veneau cu adevărat din cer ca să creeze omul în aceste zone diferite ale lumii? Încă o dată asemănarea cu legendele biblice şi cele mesopotamiene este prea mare ca să fie doar o coincidenţă, mai ales dacă luăm în calcul marile distanţe dintre continente şi Oceanul Atlantic dintre ele. Există o legendă preincaşă care vorbeşte despre Viracocha, înfăţişat în multe forme, la fel cu zeii din alte civilizaţii. Era cunoscut ca un „zeu bun”, dar adesea era văzută şi latura de luptător a personalităţii sale. Îl vedem ca pe un zeu luminat, care aduce înţelepciunea, îmbrăcat într-o robă albă, dar şi ca zeu războinic, având suliţe în mâini şi cu un soare în jurul capului, cu nimic diferit faţă de zeul soarelui Ra, din Egiptul antic. Viracocha, ca un zeu-şarpe cu pene, este unul dintre cele mai mari mistere al culturilor americane antice, dar există o legătură strânsă

Sclavii zeilor 269

între activităţile zeilor Anunnaki în această parte a lumii, iar Viracocha este principalul protagonist, conducându-i pe ceilalţi zei veniţi în căutarea aurului. Singura întrebare care se pune este care dintre şerpii cu pene este el? Enki, Stăpânul Pământului, care este înfăţişat întotdeauna ca un şarpe înaripat, sau fiul său, Ningishzidda, al cărui simbol este un şarpe încolăcit, reprezentând ştiinţa medicinei?

Quetzalcoatl era un zeu bun şi un erou al populaţiei Nahuatl. El era Şarpele înaripat, zeul-erou, cel care aduce înţelepciunea. Povestea spune că el a întemeiat oraşul Tula, în jurul anului 3200 î. Hr., învăţându-i pe oameni să cultive porumbul, dar şi alte lucruri importante. Era un zeu corect. Dar fratele său era gelos şi l-a alungat. Quetzalcoatl a promis că se va întoarce pentru a „restabili legea şi cultura”. Acest gen de caracterizare aduce aminte foarte mult de Enki sau de fiul său, Ningishzidda. Aşa cum am explicat, ambii erau reprezentaţi ca şerpi în cultura sumerienă.

Mai sunt multe poveşti fascinante despre relaţiile dintre zei, oameni şi despre obsesia legată de aurul din cele două Americi. Am vorbit deja despre bogăţiile care l-au întâmpinat pe Cortes, exploratorul spaniol, atunci când acesta a ajuns pentru prima oară în această parte a lumii. El a fost uluit de cantitatea de aur existentă. Oraşele erau acoperite de aur. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că localnicii i-au explicat cum topeau aurul în vase mici şi apoi îl turnau în formă de lingou. I-au mai explicat că „odată ce era pregătit, era trimis în capitală şi dat înapoi zeilor cărora le aparţinea de fapt”. Aceasta pare să fie o constantă în culturile americane. Toate susţineau că aurul aparţinea zeilor. Pentru azteci aurul era „un metal divin”. Toltecii din Mexic îl excavau deja în jurul anului 1000 î. Hr., iar incaşii credeau că „zeii au făcut ca aurul să fie aşa de valoros”. Ei mai credeau că aurul este făcut din lacrimile zeilor. Sitchin a comparat această afirmaţie cu vocea zeului care a vorbit prin intermediul profetului Haggai.


„Argintul este al meu şi aurul este al meu. Aşa spune Stăpânul mulţimii.” Din nou această asemănare este prea mare pentru a fi o coincidenţă. Mayaşi numeau aurul teocuitlatl, care însemna „excreţia zeilor”- lacrimile şi transpiraţia lui. Oricum, şarpele este o altă caracteristică ce uneşte această zonă de Orientul Apropiat şi de zeii Anunnaki.

Există un motiv foarte bun pentru care simbolul şarpelui este aşa de prezent în istoria Pământului. Din nou acest motiv ne este dezvăluit de tăbliţele sumeriene. După ce Alalu a aterizat pentru prima dată pe Pământ, a plecat să caute apă la nord-vest de locul unde a fost construit prima dată Eridu, şi pe malurile unui lac sau ale unui râu a văzut pentru prima oară un şarpe. Din reacţia sa este evident că şerpii nu erau cunoscuţi pe Nibiru. „A auzit un sâsâit, un corp se mişca prin alunecare pe malul apei.” După ce a omorât şarpele din reflex, l-a examinat cu uimire. „Corpul alunecos stătea nemişcat... corpul lung parcă era o frânghie, fără mâini şi fără picioare.” Alalu a analizat creatura pentru o perioadă, întrebându-se dacă era paznicul apei sau ce altui scop ar fi putut servi. Mai târziu, când Enki şi prima sa echipă de astronauţi exploratori au aterizat pentru a i se alătura, Alalu le-a arătat şerpii. Părea să aibă sens ca ei să folosească această creatură ca un simbol al noii lor planete, de vreme ce a fost prima creatură pe care au văzut-o. Cuvântul mayaş corespunzător pentru şarpe este can, care este similar cuvântul ivrit Canaan şi de aceea zeul din Canaan şi-au luat numele de şarpe.

După ce Quetzalcoatl s-a stabilit în America, a întemeiat primul său oraş pe malul marelui fluviu Nachan, care înseamnă „locul şerpilor". Asta presupune existenţa unei varietăţi de şerpi în acea parte a lumii, dar este şi foarte apropiat de cuvântul ivrit pentru şarpe, nachash. Arthur Posnansky a găsit o serie de inscripţii în piatră pe malurile lacului Titicaca, inscripţii care fac legătura între forma antică de scris peruviană şi inscripţiile găsite în Insula Paştelui.

Sclavii zeilor 271

Pentru aceia care nu cunosc Insula Paştelui, aceasta este o insulă foarte izolată din mijlocul Oceanului Pacific, situată între Australia şi America de Sud, pe care se află un şir lung de capete gigant sculptate în piatră. Pe cât pare de incredibil, ambele scrisuri, care se aflau la o mare distanţă unul faţă de celălalt, se înrudesc cu scrisul din Valea Indului şi cu scrierile de la hitiţii din Mesopotamia. Ca urmare a unei serii de calcule astronomice arhaice, profesorul Rolf Muller a concluzionat că structurile de la Machu Picchu, Cuzco şi Tiahuanacu au o vechime de peste 4 000 de ani, ceea ce explică felul în care textele induse şi mesopotamiene ar fi putut influenţa culturile-surori din cealaltă parte a lumii. Dar cum au ajuns acolo? Evident, cu ajutorul omniprezenţilor zei Anunnaki.

În povestea biblică a lui Cain şi Abel ni se spune că cei doi fraţi au primit sarcini diferite ca să contribuie la creşterea familiei omului. La fel ca toate celelalte poveşti biblice, găsim poveşti similare în scripturile sumeriene, care le preced cu cel puţin 1 000 de ani pe cele biblice. În acest caz, povestea este spusă cu multe detalii, descriindu-i pe fraţii Ka-in, „acela care se ocupa de munca la câmp” şi Abael „acela din luncile cu apă”, care-şi executa sarcinile neplăcute de a planta culturi şi de a domestici animale sălbatice, aşa cum spune Biblia. Atunci când animalele lui Abael au început să mănânce culturile lui Ka-in, a izbucnit o luptă violentă între cei doi fraţi, în timpul căreia Ka-in l-a omorât pe Abael. Chiar dacă a fost cuprins de remuşcări şi a realizat gravitatea greşelii sale, zeii sumerieni au hotărât că trebuie alungat de pe pământurile Edinului ca să trudească de unul singur, fără ajutorul zeilor Anunnaki. Primul fiu născut al lui Enki, Marduk, a sosit pe Pământ ca să fie alături de tatăl său în această aventură fascinantă de explorare a unei planete. Marduk a avut de spus următoarele: „Să fie cruţată viaţa lui Ka-in, dar să fie alungat la capătul Pământului!” Enki a fost de acord cu el. „Ka-in


trebuie să plece spre pământul din Est pentru fapta sa rea”, a concluzionat Enki. Şi aşa Ka-in a dispărut îndreptându-se către un pământ îndepărtat. Putem să speculăm asupra locului unde se găsea acest pământ, dar un alt indiciu ne este furnizat mai târziu, atunci când ni se spune că este vorba despre pământul munţilor înalţi, al stepelor şi al unui mare lac în interiorul munţilor. Ar putea exista câteva astfel de locuri în Europa, care ar putea face legătura cu activităţile domestice ale primilor protoeuropeni, dar acest eveniment a avut loc cu mult timp înainte de Potop, ceea ce elimină teritoriul european ca posibil loc de stabilire pentru Ka-in. Mari părţi din Europa erau acoperite de zăpadă şi gheaţă şi nu erau prea potrivite pentru agricultură. Emisfera sudică este un candidat mult mai probabil ca să se potrivească descrierilor geografice.

Un alt indiciu crucial ne este dat de Ningishzidda, celălalt fiu al lui Enki, implicat în crearea genetică a lui Adam. Acest tânăr priceput în ştiinţă era un expert al ingineriei genetice şi a dobândit multă experienţă pe Pământ, potrivit Cărţii pierdute a lui Enki, care a fost adunată şi tradusă de Zecharia Sitchin. Din această carte incredibilă aflăm aproape tot ceea ce vrem să ştim despre originea omenirii şi despre activităţile care ne-au adus în zilele lui Avraam. Ningishzidda explică felul în care l-a creat pe Ka-in în aşa fel încât să nu-i crească barbă. „Esenţa vieţii lui Ka-in a fost modificată de Ningishzidda. Pe faţa sa nu va creşte barba, pentru că esenţa vieţii lui K-in a fost modificată de Ningishzidda.” Este bine-cunoscut faptul că primilor oameni din cele două Americi nu le creştea barbă cu adevărat din cauza unei diferenţe genetice subtile faţă de europeni. Acesta este un indiciu puternic care arată probabilitatea serioasă ca, în cele din urmă, Ka-in să fi ajuns în ţinuturile muntoase ale civilizaţiei incaşe timpurii, în Peru, în apropierea lacului Titicaca. Incaşii fac referire la vremurile străvechi, atunci când strămoşii lor

Sclavii zeilor 273

au ajuns aici dintr-un ţinut îndepărtat din vest. Este posibil ca acesta să fi fost Ka-in, după care şi-au luat numele? In-ca = Ca-in?

Lumea este plină de mistere incredibile datând din timpuri preistorice, atunci când se presupune că omul hoinărea nomad, trăind în peşteri, şi lupta pentru supravieţuire. Apoi, imediat după Marele Potop, care a avut loc în jurul anului 11 000 î. Hr. el a ieşit din peşteri având priceperea de a face multe lucruri, rugându-se unui număr de zei omniprezenţi, care păreau să fie activi în întreaga lume. Sunt sute de exemple ale altor civilizaţii din Africa, Asia, Japonia, Australia şi alte insule împrăştiate în întreaga lume, care au primit la fel de miraculos cunoştinţele dintr-un loc misterios, la scurt timp după Marele Potop.

Ceea ce trebuie să stabilim este probabilitatea reală ca aceste cunoştinţe să fi ajuns brusc la oamenii primitivi, fără niciun fel de sprijin de la o putere mai avansată. Inscripţiile sumeriene vechi ne pun la dispoziţie mii de extrase ale unor dovezi greu de combătut potrivit cărora o asemenea intervenţie ar fi avut loc. Tot ceea ce trebuie să facem este să îndepărtăm aceste dovezi din noianul de mitologie în care au fost plasate de istoricii ignoranţi şi să acceptăm că acestea au fost vremuri pe care nu le putem înţelege în prezent. Putem înţelege cu greu cum un om ca Hitler a putut să primească atât de mult sprijin pentru ca să cucerească întreaga lume şi să ucidă milioane de oameni. Dacă nu ar fi existat dovezile vizuale şi ar fi trebuit să ne bazăm doar pe relatările orale ale unor evenimente de acum şaptezeci de ani, ne-ar fi fost greu să credem. Reţineţi că există oameni care nu vor să creadă în existenţa celui de-al Doilea Război Mondial şi a exterminării evreilor, chiar puşi în faţa tuturor dovezilor pe care le avem. Aşadar, nu este surprinzător că acceptăm cu greu dovezi scrise de acum mii de ani, care argumentează minuţios paşii omenirii pe Pământ.


CIVILIZAŢIA E G I P T E A N Ă

Unul dintre cele mai convingătoare exemple ale interacţiunii dintre zei şi oameni este povestea Egiptului. Arheologii, istoricii şi alţi oameni de ştiinţă au speculat în ultimii două sute de ani asupra originii marii înţelepciuni a egiptenilor. Adevărul este că întreaga cultură egipteană se trage din cea sumeriană, cu toţi zeii principali, iar egiptenii au moştenit aproape totul de la sumerieni, mai puţin scrierea. Din tăbliţele de argilă am aflat că Anunnaki au împărţit lumea în regiuni şi au numit diverşi membri ai familiei ca să se ocupe de câte o regiune, având instrucţiuni precise să-i înveţe pe pământeni arta civilizaţiei. Ca o ironie a sorţii, au avut nevoie de ajutorul pământenilor ca să facă Pământul locuibil din nou, după Marele Potop. Anu i-a instruit să „reconstruiască oraşele acolo unde se aflau înainte” de Potop. Urmau să numească regi şi preoţi în fiecare oraş, prin care să-şi comunice intrucţiunile către popor. I-au învăţat cum se fac cărămizile, cum să construiască structuri impresionante, cum să calculeze, au introdus carele cu roţi, au inventat legi şi sistemul legal şi multe altele.

Nicăieri nu a fost mai pronunţată interacţiunea dintre zei şi oameni ca în Egipt. Primul fiu născut al lui Enki a fost Marduk. El a fost numit zeu al Egiptului, acolo unde a fost slăvit sub numele de Ra - „Cel Strălucitor” - şi mai târziu Amun, zeul „Absent sau Invizibil”. Enki era cunoscut sub numele Ptah - „Dezvoltatorul” -, iar Ningishzidda era slăvit sub numele de Tehuti - „Măsurătorul Divin”. Dar Marduk s-a răsculat împotriva ordinii stabilite şi a introdus un nou sistem de a face lucrurile. A introdus numărătoarea zecimală în locul celei şaizecimale, a împărţit anul în 12 luni şi a pus să se construiască temple în onoarea sa peste tot. A condus construirea unui mare templu pentru Anu şi Enki şi a jucat un rol important în dictarea Cărţii morţilor,

Sclavii zeilor 275

care îi instruia pe faraoni şi pe regi ce trebuiau să facă dacă voiau să fie luaţi în ceruri după moarte. Explica felul în care se ajungea la Duat, care înseamnă „Locul bărcilor celeste”. Deşi Marduk şi-a proclamat supremaţia peste toţi zeii, provocând multă nefericire în rândul celorlalţi Anunnaki, nu a fost înzestrat cu ştiinţa vieţii eterne de către tatăl său, Enki. „Toată înţelepciunea, cu excepţia ştiinţei vieţii eterne, i-a dat-o lui Ra” - se spune despre Enki în tăbliţe. Dar Marduk (Ra) le-a impus constant acele solicitări faraonilor şi preoţilor, inventând un set strict de reguli şi ritualuri care trebuiau îndeplinite pentru obţinerea vieţii eterne în ceruri. El se referea la viaţa pe planeta Nibiru. O altă poveste convingă-tdare despre Marduk se găseşte în Cartea pierdută a lui Enki, care scoate în evidenţă decepţia sa faţă de faraoni: „Lăsaţi regii din Neteru să fie odraslele mele, pe care îi voi lua într-o călătorie pe Nibiru după viaţă”. Neteru era numele folosit pentru observatorii Anunnaki, care trebuiau să supravegheze regiunea. Marduk / Ra a decretat că regii numiţi la conducerea Egiptului trebuiau să fie copiii rezultaţi din împreunarea dintre Anunnaki şi oameni, ca să fie superiori oamenilor simpli. Aceasta explică încă o dată de ce atât de mulţi faraoni chiar au crezut că ei sunt zei. Acesta era genul de relaţie dintre zei şi oameni, iar puterea „vieţii eterne” fusese uzurpată de Marduk, iar sfatul său către regi de a-i se supune şi de a-l urma în viaţa eternă a dus la multe desene murale din mormintele egiptene care înfăţişau scene dramatice ale călătoriei către pământul vieţii eterne. Aceste reprezentări i-au uimit timp de secole pe istorici în vreme ce căutau adevăratul înţeles din spatele lor: călătoria în „Barca Raiului”, pe cer, spre viaţa eternă şi nemurire. Istoricii au încercat de nenumărate ori să explice aceste imagini ca reprezentări dramatizate ale religiei egiptene, dar era mult mai mult de atât. Acum este clar că egiptenii aveau aceste idei. Un zeu Anunnaki suficient de abil i-a manipulat, promiţându-le comanda planetei, şi


acum îşi cerea locul cuvenit pe scara importanţei printre zeii din Nibiru.

Piramidele de la Giza i-au uluit pe istorici şi pe arheologi deopotrivă, aceştia făcând tot felul de supoziţii legate de originea acestora. Opinia cea mai răspândită este că Marea Piramidă a fost construită de regele Kheops (Khufu) din cea de-a IV-a dinastie, în timpul domniei sale, în jurul anului 2589 î. Hr. Această ipoteză a fost contrazisă de mulţi oameni de ştiinţă de-a lungul anilor, ei susţinând că Khufu a fost doar un utilizator al piramidei şi că piramida de la Giza exista deja atunci când Kheops a preluat tronul. Orice inscripţie găsită înăuntrul sau pe suprafaţa piramidei a fost făcută la mult timp după terminarea construcţiei acesteia. Sunt atât de multe inadvertenţe în povestea construirii piramidelor de către faraoni, încât incită la naşterea unor noi teorii. Dacă piramidele de la Giza au fost construite de Khufu, Khafre şi Menkaure, aşa cum susţin istoricii, progresia pare să aibă o susţinere. Ar avea mai mult sens ideea că regii din urmă ar fi dorit să-şi arate supremaţia? În acest caz, prima piramidă ar fi fost cea mai mică, urmată de una mai mare, totul încheindu-se cu cea mai mare dintre ele, Marea Piramidă. Acesta este un principiu simplu al progresiei pe care egiptenii l-au înţeles mult mai bine decât îl înţelegem noi în prezent. Scriitorii au ridicat mai multe obiecţii, aşa cum a făcut-o Graham Hancock în cartea sa, Amprentele zeilor, în care încearcă să demonstreze că piramidele au fost construite cu mult timp înainte de apariţia civilizaţiei egiptene. Cu siguranţă nu au fost folosite ca să servească drept morminte ale faraonilor. Se pare că primii egipteni au fost foarte impresionaţi de aceste monumente gigantice ale zeilor şi au încercat să le imite. Ultimele piramide au fost închinate zeilor de care erau foarte mândri, dar rezultatele nu au fost întotdeauna încununate de succes. Este evident că toate imitaţiile de piramide construite de către egipteni erau mult

Sclavii zeilor 277

mai mici, nu aveau pasajele complexe ale Marii Piramide şi se prăbuşeau. Egipteni nu aveau cunoştinţele pe care le aveau Anunnaki care au fost constructorii originali ai piramidelor de la Giza. Regii din urmă nu au putut egala niciodată mărimea şi unghiurile structurii originale.

Încă o dată textele sumeriene ne oferă o versiune diferită despre originea piramidelor şi par să aibă mult mai mult sens decât oricare dintre versiunile popularizate. Ningishzidda, cel pe care egiptenii îl proslăveau ca Divinul Măsurător, a fost acela care a planificat, măsurat, modelat şi a construit la perfecţie cele trei piramide de la Giza. Motivul său era unul mai important decât acela de a construi un mormânt uriaş în care să fie îngropat. Cartea pierdută a lui Enki descrie acest lucru foarte clar. Înainte să construiască produsul finit, el a realizat un prototip la scară mică.

Au numit această suprastructură Ekur - „Casa care arată ca un munte”. Ceea ce se desprinde clar din acest extras este faptul că piramidele au avut un rol mult mai important în vieţile zeilor Anunnaki. Potopul a măturat portul lor spaţial, locurile de aterizare, măsurătorile, balizele şi alte structuri de sprijin pe care le puseseră la punct pentru decolările şi aterizările regulate ale aparatelor lor de zbor. Cele două piramide erau balize indestructibile, având camere pentru „cristalele pulsatorii” care le indicau locurile de aterizare atunci când veneau din spaţiu. Nu aveau să mai permită unui alt potop să le deranjeze baza de pe Pământ. Faraonii care le-au urmat s-au inspirat din aceste structuri mari şi au început să le imite, cu mai puţin succes. Inginerii au arătat că existră diferenţe evidente de pricepere între cei care au construit Marile Piramide şi celelalte imitaţii mai mici care le-au urmat. Cu siguranţă, regii şi faraonii nu aveau cunoştinţele pe care le poseda mult mai evoluatul Ningishzidda. Piramidele mai dovedeau şi supremaţia zeilor asupra egiptenilor, care îi proslăveau cu fanatism.


Până acum am aflat că civilizaţiile antice s-au răspândit în întreaga lume la scurt timp după Marele Potop, în jurul anului 11 000 î. Hr. Toate au arătat cunoştinţe şi înţelegere dobândite aproape peste noapte, lucru care s-a fi putut întâmpla doar în urma unei forme de intervenţie a zeilor Anunnaki, care conduceau lumea şi explorau fiecare colţ al ei în căutarea de aur. Muncitorii primitivi serveau bine acestui scop, dar acum oamenii care supravieţuiseră Potopului aveau de îndeplinit un rol mult mai important decât acela de a săpa după aur. Trebuiau să producă pentru populaţia în creştere a unei planete a cărei mare parte din suprafaţa agricolă fusese distrusă. Specia sclavă a devenit furnizor şi, pentru prima dată, Anunnaki au conştientizat că depind de sclavii lor. În aceste traduceri dramatice ne lovim de doi numitori comuni care pot fi urmăriţi până la momentul apariţiei omenirii: obsesia noastră legată de aur şi sclavia.

11 Mânia zeului

Urmăream un documentar despre Alexandru cel Mare şi am început să mă întreb de ce era atât de admirat de supuşii săi şi ce l-a făcut să fie atât de „Mare”. Să fie numărul imperiilor şi regatelor pe care le-a înfrânt sau numărul oraşelor care au ajuns sub stăpânirea sa, sau numărul oamenilor care l-au ajutat în expediţia sa de invadare a întregii lumi? Este posibil să fi fost mai mult temut decât admirat? Se pare că în prezent este mai admirat de oamenii obişnuiţi şi de istorici decât era în anul 333 î. Hr. În enciclopedii este prezentat drept cuceritorul Imperiului Persan şi probabil cel mai mare lider militar din toate timpurile. A fost izvor de inspiraţie pentru multe romane şi filme, care l-au folosit ca model pentru personificarea bărbăţiei: puternic şi neclintit, hotărât, tinzând spre a realiza imposibilul şi având succes în faţa unor sorţi potrivnici. În esenţă, el personifică genul de erou de poveste care nu mai există în prezent pe Pământ. Un gânditor profund, strateg şi un mare conducător al oamenilor. Într-un interval scurt de numai doisprezece ani, Alexandru a cucerit practic toată lumea cunoscută de la est la vest, în fruntea armatei sale de 40 000 de oameni; a invadat unul după altul toate oraşele şi satele, adesea omorând toţi bărbaţii, femeile şi copiii sau cruţând femeile şi copiii ca să-i trimită în sclavie. A


prădat bogăţiile oraşelor şi comorile regale. După ce a cucerit oraşele, cel mai adesea le-a ars până în temelii.

Cei care i s-au supus au fost recompensaţi cu comori inimaginabile, în vreme ce aceia care s-au opus au fost ucişi cu cruzime. Prizonierii de război erau fie eliberaţi, fie ucişi, totul depinzând de starea sa de spirit din ziua respectivă. Numărul estimativ al populaţiei globului era la acea dată de aproximativ o sută de milioane de oameni, mare parte dintre aceştia ajungând sub conducerea lui Alexandru cel Mare. Acest mare lider al omenirii este cunoscut şi pentru faptul că şi-a ucis tatăl, pe Filip al II-lea, un număr de soldaţi care nu erau de acord cu hotărârile sale şi chiar pe confidentul şi cel mai bun prieten al său, ale cărui sfaturi erau în contradicţie cu ceea ce gândea marele Alexandru. Acest om a mers până acolo încât s-a au-toproclamat „zeu”, crezând că este deasupra oamenilor simpli şi că este fiul lui Zeus, zeul zeilor. De unde vine acest apetit pentru violenţă, opresiune şi pedepsire? Imităm pe cineva sau ceva din primele noastre zile ca specie? Pe cineva care a fost indispensabil în controlarea anilor noştri formativi după ce am fost creaţi? Dacă privim înapoi spre istoria omenirii la perioada creaţiei lui Adam, Cain şi Abel, vedem o poveste oripilantă despre trădare, crimă, război, opresiune, viol şi jaf, gelozie, invidie, lăcomie şi oroare nesfârşite îndreptate de om împotriva omului. Dar trecerea timpului are darul de a îndulci adevărurile groaznice din trecut. Timpul are cumva calitatea de a legitima ororile comise în trecut. Cărţile de istorie au tendinţa să glorifice unele dintre acţiunile foştilor lideri, când în realitate ele ar trebui condamnate de generaţiile următoare. Alexandru a fost un astfel de „erou” al trecutului nostru îndepărtat. Au mai fost mulţi alţii şi cei mai mulţi dintre ei sunt priviţi ca nişte mari lideri istorici, aşezaţi astfel în memoria colectivă pentru totdeauna. De fapt, erau doar nişte bătăuşi cu o foame insaţiabilă de putere, care şi-au folosit influenţa şi averea ca să acumuleze din ce în ce mai mult.

Sclavii zeilor 281

Hanul Attila este un alt mare lider din trecut care este descris diferit de către istorici. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că nu avea un imperiu înainte ca să înceapă să invadeze şi să cucerească alte regate? Pentru că tribul său era descris ca fiind nomad? Făcea exact ceea ce făceau şi ceilalţi regi: îşi extindea teritoriul prin forţă. Iată cum îl descrie pe Attila istoricul Rit Nosotro.

Hanul Attila a rămas cunoscut ca un barbar lipsit de milă,

cumplit şi necivilizat. Distrugerile pe care le făcea împotriva

duşmanilor şi teroarea pe care le-a inspirat-o în timpul vieţii sale

i-au adus numele de „Biciul lui Dumnezeu”. În vreme ce mulţi oa

meni îl văd pe Attila doar ca pe un luptător feroce, latura sa cea mai

ascunsă ni-l înfăţişează ca pe un rege măreţ, care poseda abilităţi

extraordinare de conducător şi de organizator. Attila s-a născut în

jurul anului 406 d.Hr., în familia conducătoare a tribului său, un

chiul său fiind rege. Nu ştim foarte multe detalii despre copilăria

lui Attila, decât că a fost învăţat să călărească, să tragă cu arcul şi

să se bată în lupte individuale de la o vârstă fragedă. În ultimii ani

ai tinereţii, Attila îi conducea pe huni în lupte nemiloase împotriva

duşmanilor lor, vizigoţii. Nimeni nu-l putea egala în luptă, iar în jurul

vârstei de 30 de ani a ajuns comandantul-şef al hunilor.

Înainte de epoca lui Attila, hunii erau o rasă nomadă, bar

bară. Ei veneau din Asia şi au ajuns la porţile Imperiului Roman la

sfârşitul secolului al IV-lea. Hunii i-au cucerit pe ostrogoţii barbari şi

apoi s-au îndreptat spre vizigoţi. Partea estică a Imperiului Roman

a fost ameninţată de către huni până în anul 418 d.Hr., atunci când

Roma şi hunii au negociat termenii unei păci. Pentru a asigura

această pace, persoane importante, cum era tânărul Attila, au fost

schimbate ca ostaticii între Imperiul Roman şi huni. În cei doi ani

pe care Attila i-a petrecut la Roma, a fost uimit de grandoarea im

periului. La întoarcerea sa acasă, a jurat ca într-o zi să se întoarcă

la Roma nu ca ostatic, ci ca învingător.


De ce este considerat Attila un barbar nemilos, în vreme ce Alexandru a fost „mare”, iar romanii erau imperiali şi „civilizaţi”? Este ca şi cum le-am recunoaşte dreptul individual de a-i cuceri pe alţii, pe baza statului lor social-economic. Pentru că Alexandru era regele unui imperiu bogat a avut voie să invadeze şi să distrugă, dar Attila, pentru că era liderul unui grup de bandiţi josnici, nu poseda astfel de privilegii. Aşadar, ce ne atrage atât de mult acum, în secolul al XXI-lea, la aceşti eroi războinici din trecut? Şi cât mai avem de aşteptat până când unii dintre potenţialii candidaţi la statutul de mare lider militar vor fi recunoscuţi şi decoraţi? Alexandru a cucerit lumea în numele Macedoniei, iar Iulius Cezar a cucerit lumea 300 de ani mai târziu, în numele Imperiului Roman. Poveştile de război continuă. Dar totuşi ei sunt „mari” lideri din trecut. În istoria recentă am avut un mare lider militar care a încercat să cucerească lumea şi a fost foarte aproape să reuşească. Avea sprijinul fanatic al poporului său — la fel cum l-a avut şi Alexandru —, toţi cei care l-au susţinut credeau că ar trebui să cucerească lumea, a fost admirat ca un mare lider al omenirii, un mare strateg şi un model pe care l-ar urma în luptă până la capăt. Şi-a mobilizat armata bine echipată şi bine antrenată, omorând mulţi oameni în numele imperiului său. A şters de pe faţa pământului oraşe şi sate ca parte a planului său de expansiune, a ocupat pământuri şi ţări străine, declarându-le parte a noului său imperiu. A jefuit bogăţii şi comori ca o consecinţă a victoriilor sale şi, în funcţie de starea sa de spirit, a eliminat pe oricine stătea în calea sa, chiar şi pe cei mai apropiaţi aliaţi şi prieteni ai săi. Este genul de om pe care cărţile de istorie l-ar considera un „mare lider al omenirii”.

Acest mare lider era Adolf Hitler, iar cărţile noastre istorie nu au fost atât de darnice cu el aşa cum au fost cu Alexandru sau cu Imperiul Roman. Şi atunci care este diferenţa dintre Adolf Hitler, Alexandru, Attila şi Iulius

Sclavii zeilor 283

Cezar? Cât timp trebuie să mai treacă până când istoricii vor începe să-l includă pe Hitler în acelaşi grup respectat de mari genii militare ale trecutului? Sau amintirea vizuală a ororilor războiului îl va exclude pe Hitler din acest „mare” grup de conducători? Se pare că timpul modifică într-adevăr percepţia, în vreme ce dictatorii recenţi au fost imortalizaţi pe peliculă, ceea ce alungă într-o clipă percepţia romantică asupra războiului.

În capitolele precedente am explorat ADN-ul, geno-mul uman şi capacitatea sa de a controla toate caracteristicile noastre emoţionale şi fizice. Am argumentat că oamenii sunt sclavii propriul A D N . Pe măsură ce am analizat evenimentele care ne-au modelat istoria, tot ce am putut vedea a fost violenţă, conflicte şi distrugere. Ca şi cum omenirea nu ar putea să scape de comportamentul său violent. Trebuie să reamintesc încă o dată că gena violenţei se află adânc înrădăcinată în trupurile noastre şi trebuie să începem să identificăm tiparul comportamental al omenirii ca să putem începe să o înţelegem. Psihologia de doi bani nu ne duce nicăieri. Realitatea dură este încastrată în genomul nostru. Înclinaţia noastră pentru cruzime şi violenţă ne-a fost inoculată inconştient de către creatorul nostru la momentul conceperii noastre. Şi, pentru că suntem creaţi „după chipul creatorului nostru”, asta înseamnă că am moştenit mai multe dintre trăsăturile sale. Există posibilitatea ca, dacă am fi fost creaţi ca un experiment genetic sau, aşa cum am numit-o eu, o specie sclavă, să ne fi fost transferate şi alte caracteristici genetice cum ar fi temperamentul şi potenţialul pentru violenţă. Din studiile genetice am aflat deja că mare parte a genomului nostru este, într-un fel, inactiv. Aceasta ar putea însemna că cel care ne-a făcut a creat un potenţial dezechilibru genetic, prin dezactivarea intenţionată a unor gene, permiţând altora să deţină controlul asupra felului în care suntem programaţi. Şi astfel, prin extrapolare, dacă avem în


noi părţi comune cu cele ale creatorului, ar trebui ca acest creator să aibă genele violenţei încastrate în proriul genom? De aceea există atâtea poveşti îngrozitoare ale brutalităţii zeului împotriva omului în decursul istoriei noastre? Ar putea acest zeu să fie o fiinţă doar cu puţin mai avansată, expunându-şi urmele umane de gelozie, răzbunare, condamnare, pedepsire şi alte caracteristici normale, tipice speciei umane?

Este posibil ca Dumnezeu cu majusculă să se comporte într-un mod atât de barbar?

Mânia lui dumnezeu ar trebui să se numească de fapt mânia omului. Cum este posibil ca Dumnezeu, creatorul universului şi al tuturor lucrurilor din el, să fi creat în mod intenţionat o fiinţă atât de plină de ură şi violenţă cum este omul? Şi, după ce ne-a creat în acest fel, Dumnezeul iubirii şi al iertării să se fi transformat într-un dumnezeu al răzbunării, pedepsei, duşmăniei, dar şi într-un dumnezeu al recompensei dacă primea ceea ce-şi dorea. Şi, în principal, îşi dorea lucruri cum ar fi aurul, argintul, şofranul, mâncăruri de o largă varietate, favoruri şi chiar a cerut pelerinilor să meargă la război în numele său, ca să omoare bărbat, femeie şi animal. Biblia este plină de astfel de poveşti care sunt prea apropiate de dorinţele materialiste de confort ale muritorilor şi nu provin de la Dumnezeul îngăduitor care sălăşluieşte în spirit, umplând fiecare crăpătură din Univers.

Iată o comparaţie interesantă între brutalitatea dictatorilor moderni şi brutalitatea şi dorinţa de răzbunare a lui dumnezeu. Remarcaţi faptul că am scris dumnezeu în loc de Dumnezeu, pentru că începem să descoperim că există o diferenţă majoră între cei doi, diferenţă care nu a fost sesizată de oameni timp de milenii.

Vom porni să rezolvăm patru chestionare cu mai multe variante de răspuns, ca să ajungem să-l cunoaştem puţin mai bine pe „dumnezeul nostru”. Vă solicit să luaţi un creion şi să vă marcaţi răspunsurile pe măsură ce le parcurgeţi.

Sclavii zeilor 285

Primul chestionar: Furia dictatorilor

Obiectiv: Vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări într-o

încercare de determinare a numărului de fiinţe care au fost ucise

de către dictatori sau în numele dictatorilor din trecut. Răspunsurile

corecte vor şi afişate la finalul chestionarului.

1. Câţi oameni a omorât Gingis Han pentru că cineva a vrut

să arunce o privire asupra comorilor sale?

A. Niciunul. Cu siguranţă că nu ar fi omorât pe cineva doar

pentru că i-a văzut lucrurile personale.

B. 50 070 de persoane.

C. Doar pe oamenii care au văzut comoara.

D. 250 - oamenii care au văzut comoara şi membri

apropiaţi ai familiilor acestora.

2. Câţi oameni au omorât într-o singură zi acoliţii lui Stalin

pentru că nu au spus că-i susţin pe acesta? A. Niciunul, Stalin nu ucide oamenii pentru că greşesc.

B. 200 - aceia care nu au spus că-i susţin pe Stalin, dar nu

şi familiile acestora.

C. 1 000 - aceia care nu au spus că-i susţin pe Stalin şi

consoartele acestora.

D. 3 000 - aceia care nu au spus că-i susţin pe Stalin, fraţii

şi surorile acestora, prietenii şi vecinii.

3. Câţi oameni au fost omorâţi de Ku Klux Klan ca răzbunare,

înainte ca cineva să le facă pe plac, punând capăt unei căsătorii

între persoane de culoare diferită prin uciderea cuplului?

A. Niciunul. Ku Klux Klan îşi iubea adepţii şi nu impunea ni-

cio restricţie legată de persoanele cu care se căsătoreau (atâta vreme

cât era de sex opus).

B. 100 de oameni.


C. 24 000 de oameni.

D. Niciuna dintre variantele de mai sus.

4. Câte animale a ucis Garda Regală Britanică In Africa, într-

o încercare de a o mulţumi pe Regină?

A. Niciunul. Regina nu este atât de lipsită de sentimente,

încât să-şi găsească satisfacţia în uciderea unor animale nevinovate.

B. Două vaci, doi berbeci şi doi corbi.

C. O turmă de 100 de oi peste care au dat în drumul lor.

D. 120 000 de oi şi 22 000 de vaci.

5. Câţi evrei a trimis SS-ul în lagărele de concentrare ale lui

Hitler pentru a fi ucişi?

A. O întrebare grea. Evreii erau poporul ales al lui

Dumnezeu, deci Hitler nu ar fi permis nimănui să-i ucidă.

B. O jumătate de milion.

C. 5 milioane - numărul celor care nu s-au supus ordinelor

sale.

D. 200 - numărul celor care venerau alţi lideri.

6. Câţi irakieni au fost ucişi sau întemniţaţi pentru că nu i

s-au supus lui Saddam?

A. 120 000 de oameni curajoşi au fost ucişi şi 200 000 de

femei şi copii au fost făcuţi sclavi pentru a munci ieftin (fără a mai

pune la socoteală jefuirea caselor acestora).

B. Unul.

C. Doi.


7. Câţi etiopieni a ucis Idi Amin pentru purificarea poporului ales?

A. Niciunul. Idi Amin nu omoară oameni.

B. Un milion.

Sclavii zeilor 287

C. 1 000.

D. 100.

8. Apropo de cucerire şi purificare, câţi regi au fost mutilaţi

în numele lui Alexandru cel Mare?

A. Niciunul.

B. Unuia i-a fost rupt un picior ca să nu mai poată să adune

oameni pentru a forma o armată.

C. La doi li s-au tăiat limbile pentru a nu mai putea să che

me poporul la război.

D. 70 de regi au avut limbile şi degetele mari de la picioare

tăiate.

9. Câţi soldaţi au fost arşi de armata Statelor Unite ale

Americii cu aruncătoarele de flăcări de pe tancuri pentru că au

arestat ucigaşul a trei preoţi nevinovaţi?

A. Niciunul. Armata americană nu s-ar angaja niciodată în

executarea unui act de o asemenea cruzime.

B. 50.

C. 100.

D. 150 (trei serii de câte 50).

10. Câţi oameni vor muri până când Osama bin Laden va pune

capăt poftei sale de a ucide?

A. Niciunul. Osama nu ucide pe nimeni.

B. Zece milioane. C. O sută de milioane.

D. Suficient de mulţi ca să acopere întreaga suprafaţă a

Pământului.

Nu trebuie să vă panicaţi dacă aceste întrebări ar putea părea intenţionat deformate, deranjante şi probabil un indicator al unei minţi psihopate. Răspunsurile la aceste întrebări sunt pur ipotetice, pentru că aceste întrebări au fost


luate dintr-un chestionar biblic de pe pagina de internet a Bisericii Baptiste Landover. În vreme ce Biserica şi pagina de internet reprezintă o privire satirică asupra fundamentelor creştinismului, conţinutul tuturor acestor chestionare este luat din pasaje biblice reale. Tot ceea ce am făcut a fost să înlocuim cuvântul Dumnezeu cu cel al unui dictator sau ucigaş notoriu. Sunt sigur că sunteţi la fel de oripilaţi cum am fost şi eu prima dată când am văzut acest chestionar. Am simţit fiori pe spate. Este mult mai brutal decât orice film de groază pe care l-am văzut. Şi totuşi, asta este ceea ce-i învăţăm pe copiii noştri, pentru că au fost scrise de nişte oameni acum câteva mii de ani, oameni care pretindeau că au fost puşi de Dumnezeu să ducă la îndeplinire asemenea acte groteşti. Vă cer să citiţi aceste întrebări şi răspunsuri cu mintea deschisă. Dar la acest nivel, se pare că ne este imposibil să diferenţiem binele de rău, din moment ce tot justificăm aceste acţiuni oribile pentru că sunt făcute în numele lui dumnezeu. Puneţi-vă următoarea întrebare: dacă ar fi să comiteţi asemenea fapte astăzi, în felul în care sunt descrise în acest chestionar, aparent în numele lui dumnezeu, ce vi s-ar putea întâmpla şi cum ar recţiona comunitatea internaţională? Răspunsurile sunt de fapt foarte simple, pentru că ele au mai apărut de multe ori în trecut şi probabil vor continua să apară şi în anii următori. Dacă ar fi să ucideri sau să maltrataţi o persoană, aţi fi jdecaţi şi aţi primi o sentinţă de o anumită durată, posibil chiar închisoarea pe viaţă sau pedeapsa cu moartea. Dacă ar fi ucideri un număr mic de oameni, aţi fi numiţi criminali în masă sau criminali în serie şi aţi primi închisoarea pe viaţă sau moartea, dar veţi fi imortalizaţi în cărţi, documentare şi filme. Aţi putea invoca nebunia, caz în care aţi trăi în luxul unui azil unde totul vă este pus la dispoziţie până în ziua când veţi muri. Veţi câştiga milioane de pe urma cărţii pe care o veţi scrie, iar drepturile de ecranizare le veţi vinde pentru o sumă şi mai mare. Dar, dacă ucideţi câteva milioane

Sclavii zeilor 289

de oameni şi preluaţi controlul asupra unei ţări mici pe care veţi continua să o conduceţi prin opresiune, tortură şi frică, veţi deveni dictatori, care sunt intangibili de către celelalte guverne ale lumii. Asta dacă numele vostru nu este Saddam Hussein şi nu aveţi o bogăţie inepuizabilă în adâncul pământurilor voastre, caz în care veţi fi detronaţi de cel mai puternic regim al epocii, în ciuda sfaturilor date de aliaţii acestuia, pentru că ispita este prea mare că să poată fi ţinută în frâu.

Fig. 11.1. Primele porunci. Instrucţiunile lui Shuruppak: Tăbliţe sumerie

ne, Sumer, anul 2600 î. Hr. Tăbliţa Primei Dinastii reprezintă prima formă

de literatură din lume. De la începuturile literaturii se cunosc doar patru

grupuri de texte. Instrucţiunile sunt adresate de către conducătorul antede-

luvian Shuruppak, fiului său Ziusudra, care era Noe în cultura sumeriană.

Instrucţiunile lui Shuruppak pot fi considerate varianta sumeriană premer

gătoare Celor 10 Porunci şi ale unor Proverbe din Biblie.

Rândul 50: Nu blestema cu răutate (a treia poruncă); rândul

28: Nu ucide (a şasea poruncă); rândul 33-34: Nu râde împreună

şi nu sta singur într-o cameră cu o fată măritată (a şaptea poruncă);

rândurile 28-31: Nu fura şi nu jefui (a opta poruncă); rândul 36: Nu

arunca minciuni (a noua poruncă).


Oricum ar fi, aşa-zisa furie a lui dumnezeu este prea oribilă ca să ne-o putem imagina, iar realitatea este mult prea incredibilă pentru ca să fie digerată. Şi astfel ne învăţăm copiii poveşti despre furia lui dumnezeu şi îi umplem de frică în loc de dragoste şi compasiune. Acesta este felul de a acţiona al genomului defect care sălăşluieşte în celulele noastre, ţinându-ne captivi într-un cerc al fricii, violenţei şi al unei cruzimi de neimaginat îndreptate împotriva vecinilor noştri.

Există atât de multe similitudini între tăbliţele sumeriene şi cărţile Bibliei, încât imediat se naşte o întrebare: Cum este posibil aşa ceva? Dacă analizăm tonul folosit în cărţile Vechiului Testament, vom vedea că păstrează o puternică asemănare cu cel din transcrierile sumeriene, referitor la comportamentul zeilor Anunnaki care au venit pe Pământ în trecutul îndepărtat. Le vom studia comportamentul şi acţiunile care au dus la apariţia speciei umane, grăbind procesul de evoluţie al acesteia, în vreme ce au redus la minimum funcţionalitatea genomului noii specii. Din studierea tăbliţelor sumeriene va deveni evident că zeii care au condus lumea în trecutul îndepărtat erau asemănători oamenilor, având dorinţe şi nevoi omeneşti. Ar fi putut avea cunoştinţe avansate, deprinderi şi abilităţi ştiinţifice, dar asta nu-i făcea să fie Dumnezeu. Instrucţiunile stricte pe care le-au dat oamenilor erau arogant concepute ca să exercite controlul deplin asupra noii specii sclave. Mesajele despre care au scris aşa-zişii profeţi ai Vechiului Testament şi mesajele pe care le-au transmis populaţiilor lumi au fost concepute cu şiretenie de Anunnaki ca să ţină omul pe loc şi să-l pedepsească dacă acesta depăşea bariera trasată. Furia lui dumnezeu se suprapune perfect peste acest comportament de „control paranoic” şi nu trebuie confundată niciodată cu voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeul cu literă mare.

Sclavii zeilor 291

Răspunsurile la chestionarul Furia lui Dumnezeu

1. Câţi oameni a omorât Dumnezeu pentru că cineva a decis să arunce o privire în arca Domnului? Răspunsul corect: B (50 070 de oameni): „[Domnul] i-a lovit pe oamenii din Bet-Şemeş pentru că s-au uitat la arca Domnului; a lovit 50 070 de oameni din popor. Poporul a plâns, pentru că Domnul făcuse un măcel mare în popor”. (1 Samuel 6:19)

Fig. 11.2. Crearea lumii. Disputa dintre pasăre şi peşte - partea

poveştii sumeriene a creaţiei. Tăbliţă de argilă sumeriană, Babilon,

aproximativ anul 1900 î. Hr. Se cunosc aproximativ 50-60 de sur

se privind creaţia. Această tăbliţă precede Vechiul Testament cu cel

puţin 1 000 de ani. Ar putea să fie aceasta una dintre multele surse

antice care i-au inspirat pe autorii Genezei?


Comentariu: Textul 1 face parte dintr-o poveste sumeriană

privind creaţia, fiind o dispută dintre o pasăre şi un peşte, în care cei

doi discută despre inutilitatea lor în univers. A fost publicată ca text,

mai puţin finalul. Anumite părţi ale textului sunt similare cu anumite

texte din Facere 1:20-22. Textul 2 vorbeşte despre credinţa sumeria

nă potrivit căreia săpăliga, una dintre uneltele agricole de bază, le-a

fost dată cadou sumerienilor de către zei. Începe cu varianta sumeri

ană despre crearea lumii şi a omului, trimiţând paralele la cele două

poveşti ale creaţiei din Biblie: „La început a făcut Dumnezeu cerul

şi pământul” (Facerea 1:1) şi „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»

Şi a fost lumină”. (Facerea 1:3). Precede cea de-a doua poveste a

creaţiei din Biblie: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pă

mânt, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut

omul fiinţă vie”. (Facerea 2:7)

2. Câţi oameni a omorât Moise într-o singură zi pentru că nu au spus că-l slăvesc pe Dumnezeu? Răspunsul corect: D (3 000) „A stat la intrarea taberei şi a zis: «Cine este pentru Domnul să vină la mine!» Şi s-au adunat la el toţi fiii lui Levi. Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la 3 000 de oameni”. (Ieşirea - a doua carte a lui Moise 32:26-28)

3. Câţi oameni a omorât Dumnezeu cu o epidemie înainte ca cineva să-i facă pe plac, punând capăt printr-o crimă unei căsătorii interrasiale? Răspunsul corect: C (24 000) „Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui

Sclavii zeilor 293

Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. Atunci Finees, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, văzând aceasta, s-a sculat din mijlocul obştii şi, luând în mână lancea sa, a intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece; şi a încetat pedepsirea fiilor lui Israel. Cei ce au murit de pedeapsa aceasta au fost 24 000.” (Numerii 25: 6-9)

4. Câte animale a sacrificat Solomon pentru a-i face pe plac Domnului? Răspuns corect: D (120 000 de oi şi 22 000 de vite) „Apoi regele împreună cu tot Israelul au adus jertfe înaintea Domnului. Solomon I-a adus Domnului 22 000 de boi şi 120 000 de oi ca jertfa de pace. Astfel, regele şi tot poporul Israel au sfinţit Casa Domnului”. (1 Regi 8:63)

5. Câţi israeliţi a încredinţat Dumnezeu spre ucidere poporului lui Iuda? Răspuns corect: B (500 000) „Atunci au ridicat iudeii strigăt mare. Dar când iudeii au ridicat strigătul, Dumnezeu a lovit pe Ieroboam şi pe toţi israeliţii în faţa lui Abia şi a lui Iuda. Şi au fugit fiii lui Israel din faţa celor din Iuda şi Dumnezeu i-a dat în mâinile lor. Iar Abia dimpreună cu poporul lui le-a dat o lovitură puternică şi au căzut morţi din Israel 500 000 de oameni aleşi. Atunci s-au smerit fiii lui Israel, iar fiii lui Iuda s-au făcut puternici, pentru că au nădăjduit în Domnul Dumnezeul părinţilor lor”. (2 Cronici 13: 15-18)

6. Fără a tine seama de cele de mai sus, câţi oameni din seminţia lui Iuda au fost ucişi sau înrobiţi pentru că nu şi-au îndeplinit îndatoririle faţă de Dumnezeu?


Răspuns corect: A (120 000 de oameni viteji au fost ucişi şi 200 000 de femei şi copii au fost înrobiţi, fără a mai pune la socoteală jefuirea bunurilor acestora). „Căci Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel, a ucis într-o singură zi 120 000 în Iuda, toţi numai oameni de război, pentru că aceia părăsiseră pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor. Iar Zicri, un viteaz din Efraim, a ucis pe Maaseia, fiul regelui, pe Azricam, căpetenia curţii, şi pe Elcana, care era al doilea după rege. Şi au luat fiii lui Israel de la fraţii lor din Iuda 200 000 de femei, băieţi şi fete, ca robi; de asemenea, au luat de la ei şi multă pradă şi au dus prada în Samaria.” (2 Cronici 28:6-8)

7. Câţi etiopieni a ucis Dumnezeu pentru poporul Său ales? Răspuns corect: B (un milion) „Asa avea în oştirea lui 300 000 de oameni aleşi din seminţia lui Iuda, înarmaţi cu scuturi şi cu lănci; iar din seminţia lui Veniamin, 280 000 de oameni aleşi, înarmaţi cu scuturi şi erau şi trăgători din arcuri. Atunci s-a sculat împotriva sa Zerah Etiopianul cu o armată de un milion şi cu trei sute de care şi a venit până la Mareşa. Aici i-a ieşit Asa înainte şi s-a aşezat cu armata sa în linie de bătaie, în valea lui Ţefat, lângă Mareşa. Apoi a strigat Asa către Domnul Dumnezeul său şi a zis: „Doamne, la Tine este puterea, ca să ajuţi şi celui tare, şi celui ce nu este tare; ajută-ne dar nouă, Doamne Dumnezeul nostru, căci noi în Tine nădăjduim şi în numele Tău am pornit împotriva acestei mulţimi, care este atât de mare; Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru, să n-aibă omul putere împotriva Ta”. Atunci a lovit Domnul pe etiopieni înaintea feţei lui Asa şi înaintea feţei lui Iuda şi au fugit etiopienii.”. (2 Cronici 14:8-12)

Sclavii zeilor 295

8. Dacă tot a venit vorba despre poporul ales al lui Dumnezeu, câţi regi au fost mutilaţi în numele lui Dumnezeu? Răspuns corect: D (70 de regi şi-au piedut limbile şi degetele mari de la picioare) „Au găsit pe Adoni-Bezec la Bezec; au pornit lupta împotriva lui şi au bătut pe cananiţi şi fereziţi. Adoni-Bezec a luat fuga; dar ei l-au urmărit şi l-au prins, şi i-au tăiat degetele cele mari de la mâini şi de la picioare. Adoni-Bezec a zis: «70 de împăraţi, cu degetele cele mari de la mâini şi de la picioare tăiate, strângeau mâncare subt masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut». L-au dus la Ierusalim şi a murit acolo.” (Judecători 1:5-7)

9. Câţi soldaţi a ars de vii Dumnezeu pentru că l-au înfruntat pe Prorocul Ilie? Răspuns corect: D (150 - trei serii de câte 50) „Ilie a răspuns căpeteniei peste 50: „Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te mistuie, pe tine şi pe cei 50 de oameni ai tăi!” Şi s-a coborât foc din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei 50 de oameni ai lui. Ahazia a trimis din nou la el altă căpetenie peste 50 cu cei 50 de oameni ai lui. Căpetenia aceasta a luat cuvântul şi a zis lui Ilie: „Omule al lui Dumnezeu, aşa a zis împăratul: «Grăbeşte-te de te coboară!» Ilie le-a răspuns: „Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te mistuie, pe tine şi pe cei 50 de oameni ai tăi!” Şi s-a coborât foc din cer şi i-a mistuit, pe el şi pe cei 50 de oameni ai lui. Ahazia a trimis din nou o a treia căpetenie peste 50, împreună cu cei 50 de oameni ai săi. Această a treia căpetenie peste 50 s-a suit; şi, la sosire, şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi i-a zis, rugându-1: «Omule al lui Dumnezeu, te rog,


viaţa mea şi viaţa acestor 50 de oameni, slujitorii tăi, să fie scumpă înaintea ta!»” (2 Împăraţi 1:10-14)

10. Până la momentul în care Dumnezeu îşi va ostoi setea de sânge, câţi oameni vor muri? Răspuns corect: D (Suficienţi cât să acopere întreaga suprafaţă a Pământului) „Şi în ziua aceea, cei loviţi de Domnul vor zăcea de la un capăt la celălalt al pământului şi nu vor fi bociţi, nici nu vor fi adunaţi şi îngropaţi, ci vor sta ca gunoiul pe faţa pământului”.

Dacă rândurile citite mai sus nu vă şochează, atunci anii de propagandă cu siguranţă v-au adormit simţurile. Este posibil ca acestea să fie poruncile şi dorinţele Dumnezeului iubirii? Nu cred asta nicio clipă. Miroase a manipulare tipic omenească de proporţii uriaşe. Este uimitor felul în care „dumnezeu” îşi alege tabăra, favorizând o parte a celor pe care i-a creat în detrimentul altora, ghidându-i cu voinţa de a le face rău către moarte. Se răzgândeşte în fiecare zi cu privire la poporul său ales. Uneori îi izbăveşte din calea răului, alteori îi conduce ca pe nişte oi la măcelărire. Acest dumnezeu afişează evident genul de caracteristici pe care ni le-a transmis şi nouă. Şi noi afişăm aceste caracteristici fără putinţă de tăgadă, pe care le-am moştenit de la creatorul nostru şi care ne-au fost inserate genetic de savanţii din lumea străveche, care au ajuns pe Pământ ca să întemeieze o bază şi să sape după metale preţioase în beneficiul planetei lor, Nibiru.

Următorul chestionar biblic este o altă dovadă din vitrina noastră de probe. Înfăţişează un dumnezeu groaznic şi îi arată adevărata faţă. Acesta nu este Dumnezeul iubirii pe care şi l-au imaginat unii dintre noi, ci mai degrabă o fiinţă asemănătoare omului, materialistă, obsedată şi răzbunătoare pe care omul trebuie să o venereze ca pe un zeu. Este derutant faptul că aceşti zei antici i-ar permite unui om cum a fost

Sclavii zeilor 297

Iisus Hristos să pericliteze controlul lor absolut asupra omenirii, dar, dacă citim printre rânduri, strategia lor ascunsă se deschide în faţa noastră cu o claritate evidentă. În doar câţiva ani, Iisus a făcut să înceteze învăţăturile opresive ale Vechiului Testament şi a schimbat felul în care oamenii ar trebui să trateze nevoile personale şi cele ale omenirii. A fost Iisus fiul lui Dumnezeu? Cu siguranţă! Dar acum, pentru că ştim cu adevărat cine a fost dumnezeul din Vechiul Testament, identitatea lui Iisus dezvăluie un nou complot pentru înlănţuirea omenirii. A avut Iisus puteri speciale? Pare să fi avut şi, odată ce vom consulta tăbliţele sumeriene, totul începe să devină clar. Vom ajunge mai aproape să înţelegem cine era Prinţul Păcii şi de ce mesajul său era atât de important pentru omenire la un anumit moment. Să ne întoarcem puţin în timp, de la Prinţul Păcii la acţiunile barbare, răzbunătoare şi oribile, făcute în numele lui dumnezeu de către oamenii din vremea Vechiului Testament.

Toate acestea ne vor fi dezvăluite pe nerăsuflate atunci când vom începe să examinăm tăbliţele sumeriene. Dar, dacă veţi crede că am fost norocos şi am găsit câteva exemple scoase din contextul biblic, vă înşelaţi. Vechiul Testament este plin de acţiuni oripilante la aproape fiecare pagină. Se pare că oricine era acela care încerca să ne controleze avea o strategie bună: frică, pedeapsă şi recompensă. Uitaţi-vă cât de mult succes a avut. Încă mai există oameni care trăiesc după valorile de acum 4 000 de ani. Lucrurile erau mult mai simple atunci. Amintiţi-vă cum se purtau zeii Anunnaki cu noua specie primitivă, neevoluată şi neinformată de pe Pământ: una lipsită de istorie, de memorie, de legende, de cultură. Tot ceea ce au experimentat era nou pentru această populaţie. Era uşor să găsească lideri în rândul acestei populaţii, să-i numească într-o poziţie de autoritate, dându-le posibilitatea exclusivă să converseze cu dumnezeul lor „creator” şi să aducă instrucţiuni, avertismente, recompense şi pedepse în


numele lui dumnezeu pentru cei care-l slăveau. Şi astfel a evoluat timp de milenii relaţia embrionară dintre noua specie şi dumnezeul ei, în vreme ce sclavii neinformaţi erau prinşi în cea mai grea formă de sclavie: frica de creatorul lor.

Fig. 11.3. Zeul suprem Anu. Două tăbliţe individuale care îl înfăţişează

pe Anu, comandantul suprem al Anunnaki, în timp ce este servit de

sclavi umani. Remarcaţi simbolul stelei care reprezintă statutul său

divin şi al planetei radiante Nibiru.

Iată cât de grea este recuperarea animalelor bătute. Unele dintre ele nu mai pot fi salvate. Unora le va fi frică de stăpânii lor brutali pentru tot restul vieţii. Şi asta în mod justificat, pentru că stăpânul le bate şi le răneşte fără niciun motiv evident. În această situaţie, nu există nicio diferenţă între „animalul câine” şi „animalul om”. Frica de dumnezeul răzbunător este atât de înrădăcinată în unele culturi, încât va fi nevoie de sute de ani pentru ca să fie îndepărtată şi înlocuită cu un sentiment opus. Zeii s-au aşezat într-o poziţie perfectă de putere şi control peste creaţia lor primitivă. Ni s-au dat instrucţiuni clare: să nu punem întrebări, să facem ceea ce ni se spune, să avem încredere oarbă în creatorul nostru, pentru că, dacă punem întrebări sau nu ne supunem, vom fi pedepsiţi. Şi, aşa cum am văzut în primul chestionar, pedeapsa era rapidă şi severă.

Sclavii zeilor 299

Chestionarul următor arată fără nicio îndoială gena violentă care ne-a fost transmisă de creatorul nostru. Ne izbeşte o asemenea caracteristică umană care predispune dezbinare şi cucerire prin intimidare, violenţă, brutalitate şi frică. Unde este Dumnezeul iubirii, Dumnezeul care ne învaţă să ne iubim aproapele şi să ne iubim duşmanul şi să întoarcem şi celălalt obraz şi să-i iertăm pentru că nu ştiu ceea ce fac? Pregătiţi-vă pentru o experienţă cutremurătoare. Este de-a dreptul incredibilă, prezentată în acest format. Eu nu pot să accept vorbăria înşelătoare a unor oameni din trecut care găsesc în numele lui dumnezeu justificarea pentru acţiunile lor. Acesta nu este Dumnezeul meu, acesta nu este Dumnezeul care, într-un moment de creativitate neţărmurită, a dat naştere universului şi l-a umplut cu un număr infinit de suflete care să străbată în lung şi-n lat această creaţie. Ştim atât de puţine în domeniul spiritual, dar va veni o zi în care vom evolua până în punctul în care potenţialul nostru genetic va deschide porţile minţii noastre către o lume spirituală mai mare, în care ne-a fost interzis accesul, în principal din cauza genomului nostru incomplet.

Aşadar, dacă încă nu sunteţi convinşi că am avut un creator răzbunător şi manipulator aici pe Pământ, în forma unei forme umane avansate, iată alte câteva extrase din Noul Testament care ne vor da fiori. Încă o dată acest prilej de reflecţie ne este pus la dispoziţie de Biserica Baptistă Landover.


Al doilea chestionar: Iubirea lui Dumnezeu

Obiectiv: Vă rugăm să indicaţi câţi oameni a ucis cu cruzime

iubitorul nostru Dumnezeu în următoarele situaţii:

1. Câţi oameni a omorât Dumnezeu într-o singură zi pentru

că au întreţinut raporturi sexuale înainte de căsătorie?

A. Niciunul. Dumnezeu nu omoară oameni pentru aseme

nea erori de judecată nefericite.

B. 23 000.

C. Dumnezu a omorât o dată un violator, pentru că a

întreţinut relaţii sexuale înainte de căsătorie, dar nu a mai omorât pe

altcineva.


2. După ce Dumnezeu l-a scos pe evrei din Egipt, câţi dintre

aceştia au fost omorâţi la cererea lui Dumnezeu, pentru că nu i

s-au supus?

A. Niciunul. Dumnezeu nu le-ar ordona celor din poporul

Său să se omoare între ei.

B. 10. Acesta este numărul celor care au ales să-l urmeze

pe Satan.

C. 3 000 de consoarte şi de fraţi în fiecare zi.

D. Doar 24 în decurs de două săptămâni.

3. Câţi evrei a omorât Dumnezeu pentru a-l pedepsi pe David

pentru că i-a numărat?

A. Niciunul. Cum ar putea să fie un păcat numărarea oa

menilor? Biroul de recensământ face acest lucru la fiecare zece ani.

B. Diferenţa rezultată în urma numărătorii sale şi numărul

real de oameni.

C. Toţi oamenii care nu au fost număraţi.

D. 70 000 de oameni printr-o epidemie.

Sclavii zeilor 301

4. Câţi oameni a omorât Dumnezeu printr-o molimă, pentru

că au avut îndrăzneala să pună la îndoială judecata lui Moise şi

a lui Aaron?

A. Niciunul. Dumnezeu nu ar omorî oamenii doar pentru că

au pus la îndoială judecata muritorilor.

B. 14 700 (plus 250 care au fost arşi).

C. Doar doi oameni care au încercat să le facă rău lui

Moise şi lui Aaron.

D. S-a declanşat o epidemie, dar nimeni nu a fost ucis.

5. Câţi evrei a omorât Dumnezeu pentru preacurvie prin in

termediul unei molime?

A. Niciunul. Dumnezeu nu ucide oameni doar pentru că

păcătuiesc.

B. 24 000.

C. Unul sau doi.

D. Epidemia este un fenomen natural, nu este trimis de

Dumnezeu.

6. Câţi oameni din alte rase şi triburi a trimis Dumnezeu ca

să fie măcelăriţi de Israel, doar pentru că îi favoriza pe israeliţi în

defavoarea altor triburi?

A. Niciunul. Dumnezeu nu face favoritisme.

B. 10 000 de cananeeni şi ferezei.

C. 10 000 de moabiţi.

D. Variantele B şi C, pentru a aminti doar câteva dintre

triburile măcelărite de Dumnezeu.

7. Câţi oameni a omorât Dumnezeu în Sodoma şi Gomora

pentru că erau implicaţi în relaţii homosexuale?

A. Niciunul. Dumnezeu îşi iubeşte copiii, aici fiind incluşi şi

homosexualii. B. Doar pe cei implicaţi în acte de penetrare anală.

C. Toate fiinţele vii din acele comunităţi.


C. Toate fiinţele vii din acele comunităţi.

D. Doar pe cei care practicau într-adevăr sodomia.

8. Câţi asirieni a ucis Dumnezeu după ce regele acestora şi

slujitorii săi au luat în râs numele Domnului?

A. Niciunul. Dumnezeu nu este atât de capricios încât să

omoare oameni doar pentru că sunt lipsiţi de respect.

B. Doar pe regele blasfemiator şi pe slujitorii acestuia.

C. 185 000. D. Niciuna dintre variantele de mai sus.

9. Câţi israeliţi a ameninţat Dumnezeu că va ucide atunci

când tribul lui Israel l-a abandonat?

A. Niciunul. Uciderea nu este un procedeu folosit de

Dumnezeu.

B. Doar pe liderii tribului.

C. Doar pe cei care I-au abandonat.

D. 90% din populaţia fiecărei comunităţi.

10. La un moment dat, atunci când Dumnezeu s-a săturat de

păcatele omului, câte fiinţe a ucis?

A. Niciuna. Păcatul este moştenit de oameni. Dumnezeu

nu ar ucide oameni pentru o înclinaţie pe care el însuşi a sădit-o în ei.

B. Pe toţi aceia care au încălcat în mod repetat cele 10

Porunci.

C. Doar pe cei angrenaţi în cele mai ieşite din comun

acţiuni imaginabile.

D. Orice fiinţă vie (inclusiv copiii vii şi nenăscuţi) de pe faţa

Pământului (exceptându-i pe aceia puţini care trăiau pe arcă).

Sclavii zeilor 303

Răspunsurile la chestionarul Iubirea lui Dumnezeu:

1. Câţi oameni a ucis Dumnezeu într-o zi pentru că au întreţinut relaţii sexuale înainte de căsătorie? Răspuns corect: B (23 000 de oameni): „Nici să ne desfrânăm cum s-au desfrânat unii dintre ei, şi au căzut, într-o zi, 23 000” (Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 10:8).

2. După ce Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, câţi dintre aceştia au fost omorâţi la cererea lui Dumnezeu, pentru că nu i s-au supus? Răspuns corect: C (3 000 de consoarte şi de fraţi în fiecare zi) „A stat la intrarea taberei şi a zis: «Cine este pentru Domnul să vină la mine!» Şi s-au adunat la el toţi fiii lui Levi. Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la 3 000 de oameni”. (Ieşirea 32:26-28).

3. Câţi evrei a omorât Dumnezeu pentru a-l pedepsi pe David pentru că i-a numărat? Răspuns corect: D (70 000 de oameni printr-o epidemie.) „Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea israeliţilor. Deci, a zis David către Ioab şi către căpeteniile poporului: «Mergeţi şi număraţi pe israeliţii de la Beer-Şeba până la Dan şi-mi aduceţi răspuns ca să ştiu numărul lor!» Ioab însă a zis: «Să înmulţească Domnul pe poporul Său de o sută de ori mai mult decât este el acum! Au doară nu sunt ei toţi, o, rege, domnul meu, robii


stăpânului meu? Pentru ce dar cere aceasta domnul meu? Oare pentru a se scoate asta ca o vină lui Israel?» Dar cuvântul regesc biruind pe Ioab, s-a dus acesta de a cutreierat tot Israelul şi venind la Ierusalim a dat Ioab lui David catagrafia înscrierii poporului şi s-au aflat în tot Israelul 1 100 000 de bărbaţi destoinici de război, iar în Iuda, patru sute şaptezeci de mii în stare de a lua parte la război. Pe leviţi însă şi pe veniamineni el nu i-a numărat împreună cu ei, deoarece cuvântul regelui nu plăcuse lui Ioab. Lucrul acesta n-a fost plăcut nici înaintea lui Dumnezeu şi de aceea a lovit El pe Israel. Atunci a zis David către Dumnezeu: «Am greşit mult făcând aceasta; iartă dar vina robului Tău, că m-am purtat cu totul nepriceput». Iar Domnul a grăit cu Gad, prorocul lui David si i-a zis: «Mergi şi spune lui David: Aşa zice Domnul: Îţi pun înainte trei pedepse; alege-ţi una dintre ele şi o voi trimite asupra ta». A venit deci Gad la David şi i-a zis: «Aşa grăieşte Domnul, alege: Sau trei ani de foamete, sau trei luni să fii tu urmărit de vrăjmaşii tăi şi sabia duşmanilor să ajungă până la tine, sau trei zile sabia Domnului şi molima să fie pe pământ şi îngerul Domnului să pustiască în toate hotarele lui Israel. Vezi acum ce trebuie să răspund Celui ce m-a trimis cu acest cuvânt». Şi a răspuns David lui Gad: «Sunt într-o mare nelinişte! Să cad mai bine în mâinile Domnului — căci îndurările Lui sunt foarte multe —, dar să nu cad în mâinile oamenilor». Atunci a trimis Domnul molimă asupra lui Israel şi au murit şaptezeci de mii de Israeliţi”. (1 Cronici 21:1—14).

4. Câţi oameni a omorât Dumnezeu printr-o molimă pentru că au avut îndrăzneala de a pune la îndoială judecata lui Moise şi a lui Aaron?

Sclavii zeilor 305

Răspuns corect: B (14 700 plus 250 care au fost arşi) „Atunci a grăit Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: «Depărtaţi-vă de obştea aceasta, că într-o clipă o voi pierde». Iar ei au căzut cu faţa la pământ. Şi a zis Moise către Aaron: «Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa Domnului şi a început pedepsirea poporului». Atunci Aaron a luat, cum îi zisese Moise, a alergat în mijlocul obştii şi iată se începuse moartea în popor, şi a pus tămâia şi s-a rugat pentru popor; şi stând el între morţi şi vii a încetat bătaia. Au murit atunci din pedepsirea aceea 14 700 de oameni, afară de cei ce muriseră pentru răzvrătirea lui Core”. (Numerii 16:44-49). A ieşit apoi foc de la Domnul şi a mistuit pe cei 250 de bărbaţi care au adus tămâie. (Numerii 16:35).

5. Câţi evrei a omorât Dumnezeu pentru preacurvie prin intermediul unei molime? Răspuns corect: B (24 000.) „Atunci s-a aşezat Israel în Sitim, dar poporul a început să se spurce, păcătuind cu fetele din Moab. Că acestea îi chemau la jertfele idolilor lor şi mânca poporul din acele jertfe şi se închina la dumnezeii lor. Aşa s-a lipit Israel de Baal-Peor, pentru care s-a aprins mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel. Şi a zis Domnul către Moise: «Ia pe toate căpeteniile poporului şi le spânzură de copaci pentru Domnul înainte de asfinţitul soarelui, ca să se abată de la Israel iuţimea mâniei Domnului». Atunci a zis Moise către judecătorii lui Israel: «Ucideţi fiecare pe oamenii voştri care s-au lipit de Baal-Peor». Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. Atunci


Finees, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, văzând aceasta, s-a sculat din mijlocul obştii şi, luând în mână lancea sa, a intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece; şi a încetat pedepsirea fiilor lui Israel. Cei ce au murit de pedeapsa aceasta au fost 24 000.” (Numerii 25:1-9).

6. Câţi oameni din alte rase şi triburi a trimis Dumnezeu pentru a fi măcelăriţi de Israel, doar pentru că îi favoriza pe israeliţi în defavoarea altor triburi? Răspuns corect: D (10 000 de cananeeni şi ferezei şi 10 000 de moabiţi, pentru a aminti doar câţiva). „Atunci s-a dus Iuda cu Simeon, şi Domnul a dat pe cananeeni şi pe ferezei în mâinile lor şi au ucis ei din aceia 10 000 de oameni în Bezec”. (Cartea Judecătorilor 1:4) „Şi a zis el către dânşii: «Veniţi după mine, că a dat Domnul pe vrăjmaşii noştri moabiţi în mâinile voastre». Şi s-au dus după dânsul şi au apucat vadul Iordanului spre Moab şi nu au lăsat pe nimeni să treacă. Şi au ucis atunci din moabiţi până la 10 000 de oameni, toţi sănătoşi şi voinici, încât nimeni n-a scăpat”. (Cartea Judecătorilor 3:28-29).

7. Câţi oameni a omorât Dumnezeu în Sodoma şi Gomora pentru că erau implicaţi în relaţii homosexuale? Răspuns corect: C (Toate fiinţele vii din acele comunităţi.) „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. (Geneza 19:24-25).

Sclavii zeilor 307

8. Câţi asirieni a ucis Dumnezeu după ce regele acestora şi slujitorii săi au luat în râs numele Domnului? Răspuns corect: C (185 000): „Şi când a auzit regele Iezechia cuvintele acestea, şi-a rupt veşmintele, s-a îmbrăcat în sac şi a intrat în templul Domnului... Şi le-a zis Isaia: «Aşa veţi răspunde stăpânului vostru: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Nu te teme de cuvintele pângăritoare pe care le-ai auzit din partea slujitorilor regelui Asiriei».... Şi a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei 150 000; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi.”

9. Câţi israeliţi a ameninţat Dumnezeu că va ucide atunci când tribul lui Israel l-a abandonat? Răspuns corect: D (90% din populaţia fiecărei comunităţi). „Ascultaţi cuvântul acesta pe care eu îl rostesc asupra voastră, cântec de jale pentru voi, cei din casa lui Israel: Căzut-a ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică! Că aşa grăieşte Domnul Dumnezeu casei lui Israel: «Cetatea care scotea o mie de oameni în luptă va rămâne cu o sută, şi cea care scotea o sută va rămâne cu zece»". (Amos 5:1-3).

10. La un moment dat, atunci când Dumnezeu s-a săturat de păcatele omului, câte fiinţe a ucis? Răspuns corect: D (Orice fiinţă vie - inclusiv copiii vii şi nenăscuţi - de pe faţa Pământului, exceptându-i pe aceia puţini care trăiau pe arcă). „Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele...Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă în nările lor, au murit”. (Geneza 6:5 şi 7:22).


Pe cât de fantastice ar părea teoriile mele despre umanoizii avansaţi care au creat o specie sclavă pe Pământ, ca să execute munca grea în mine şi în alte zone, nu sunt nici pe departe la fel de şocante pe cât este următorul chestionar biblic. Vine în sprijinul teoriilor mele privind adevărata identitate a lui „dumnezeu" creatorul nostru, înfăţişând obsesia preluării controlului asupra noii specii, care s-a dovedit greu de obţinut. Până la urmă, nu se putea ca această specie să nu scape de sub control după ce a fost creată ca să fie sclavă. Nu se aflau aici ca să se distreze. După această prezentare însângerată a timpurilor vechi, putem să observăm cât de asemănătoare este cu activitatea militară de care suntem capabili în prezent, arătând că noi, o specie sclavă, am evoluat aproape de nivelul creatorilor noştri, Anunnaki. Din păcate, nu întotdeauna evoluţia noastră a fost spre bine. Vă rog să vă ţineţi firea, următoarele sunt greu de crezut.

Al treilea chestionar: Mijloacele preferate de a ucide ale lui Dumnezeu

Din nou, acest chestionar a fost postat de Biserica Baptistă

Landover, punându-ne la dispoziţie dovada de care aveam nevoie

ca să demonstrăm că aşa-zisul dumnezeu al omului nu era decât

un umanoid înzestrat cu aptitudini avansate, brutal şi avid de putere.

Pregătiţi-vă pentru nişte fiori din partea unor adevăruri biblice:

1. Care dintre următoarele se numără printre metodele Iul

Dumnezeu de a-i pedepsi pe cel care îi încalcă poruncile?

A. îi loveşte cu molime, febre arzătoare care mănâncă

ochii, ciumă bubonică, tuberculoză, aprinderi la plămâni, sabia şi chiar

cu ciuperci otrăvitoare.

B. îi loveşte cu hemoroizi, scabie, mâncărimi, nebunie şi

orbire.

C. Trimite urşi ca să ie mănânce copiii.

D. Toate cele de mai sus, în funcţie de starea de spirit.

Sclavii zeilor 309

2. Cum se descurcă Dumnezeu cu oamenii care îl fac gelos

pentru că au o altă religie faţă de a noastră?

A. Întrebare-capcană. Dumnezeu nu este invidios.

B. l-a ars, i-a omorât cu săgeţi, au fost muşcaţi de animale,

otrăviţi de şerpi, împunşi cu săbii, zdrobiţi cu druguri de fier - bărbat,

femeie şi copil, inclusiv sugarii, bătrânii şi virginele.

C. Îi îndreaptă cu blândeţe spre calea cea dreaptă.


3. Cum îi omoară Dumnezeu pe cei care se plâng?

A. Ce? Dumnezeu nu i-ar omorî pe oameni doar pentru că

se plâng.

B. Cu foc.

C. Prin cutremure.

D. Prin boli incurabile.

4. Cum preferă Dumnezeu să-i tortureze pe cei care au deve

nit în vreun fel duşmanii poporului Său ales?

A. Le rupe oasele şi îi străpunge cu săgeţi.

B. Trimite viespile să-i omoare.

C. Îi face să-şi mănânce propria carne şi să-şi bea propriul

sânge.

D. Toate variantele de mai sus.

5. Cum l-a omoară Dumnezeu pe cel care au fugit în Egipt?

A. Cu sabia.

B. Prin înfometare.

C. Prin ciuma bubonică.

D. Oricare dintre variantele de mai sus.

6. Cum şi-a exprimat Dumnezeu ura faţă de cel care trăiau în oraşul Babilon?

A. Omorându-le animalele din gospodării.

B. Prin sterilizarea femeilor.


Fig. 11.4. Sacrificiul lui Isaac. Această pictură faimoasă, aparţinând

lui Rembrandt van Rijn, înfăţişează o poveste din Vechiul Testament

care este definitorie pentru brutalitatea dumnezeului biblic. Acest

dumnezeu a fost acela care i-a ordonat lui Avraam să-l ducă pe fiul

său, Isaac, pe un munte îndepărtat, ascuns de ochii iscoditori ai

celorlalţi, şi să-l omoare cu sânge-rece. Toate acestea doar ca să

afle dacă Avraam - primul „turnător” al lui dumnezeu - poate să fie

de încredere pentru executarea ordinelor lui dumnezeu.

Sclavii zeilor 3 1 1

C. Transformând bărbaţii în homosexuali.


7. Atunci când păcatele unei comunităţi îl enervează pe

Dumnezeu, cum se linişteşte Acesta?

A. Omorând o treime din populaţie prin foamete şi boli.

B. Omorând o treime din populaţie prin războaie locale.

C. Omorând o treime din populaţie prin războaie

internaţionale.


8. Pe cine ucide Dumnezeu atunci când devine gelos pentru

că o comunitate venerează pe altcineva?

A. Femeile.

B. Copiii.

C. Copiii nenăscuţi.


9. Cum pedepseşte Dumnezeu promiscuitatea, cum ar fi

bărbaţii care întreţin raporturi sexuale atât cu soţia, cât şi cu

soacra şi fetele preoţilor care se culcă cu cine apucă?

A. Le mutilează organele genitale ca să nu mai păcătuiască.

B. Se asigură că faptele lor au ca urmare sarcini nedorite

sau boli venerice.

C. Îi arde.


10. În vremea lui Iisus, cum se comporta Trinitatea cu cei

care nu credeau în Ea?

A. Aceştia erau mâncaţi de viermi.

B. Unul dintre necredincioşi era orbit.

C. Variantele A şi B.



Răspunsurile la chestionarul Mijloacele preferate de a ucide ale lui Dumnezeu:

1. Care dintre următoarele se numără printre metodele lui Dumnezeu de a-i pedepsi pe cei care îi încalcă poruncile? Răspuns corect: D (Toate cele de mai sus, în funcţie de starea de spirit). „Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi nu te vei sili să împlineşti toate poruncile şi hotărârile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, să vină asupra ta toate blestemele acestea şi să te ajungă: Blestemat să fii tu în cetate şi blestemat să fii tu în ţarină. Blestemate să fie grânarele tale şi cămările tale. Blestemat să fie rodul pântecelui tău şi rodul pământului tău, rodul vacilor tale şi rodul oilor tale. Blestemat să fii tu la intrarea ta în casă şi blestemat la ieşirea ta din casă. Să trimită Domnul asupra ta blestem, tulburare şi necaz în tot lucrul mâinilor tale pe care te vei apuca să-l faci, până vei fi stârpit şi până vei pieri curând, pentru faptele tale rele şi pentru că M-ai părăsit. Ba să mai trimită Domnul asupra ta ciumă, până te va stârpi de pe pământul în care mergi ca să-l stăpâneşti. Să te bată Domnul cu oftică, cu lingoare, cu friguri, cu aprindere, cu secetă, cu vânt rău şi cu rugină, şi te vor urmări acestea până vei pieri. Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă şi pământul de sub tine fier. In loc de ploaie, Domnul să dea pământului tău praf şi pulbere, care să cadă din cer asupra ta până te va pierde şi până vei fi prăpădit. Domnul te va da să fii bătut de vrăjmaşii tăi; pe un drum să mergi asupra lor şi pe şapte drumuri să fugi de ei şi să fii împrăştiat prin toate ţările pământului. Trupurile tale să fie hrană tuturor păsărilor cerului şi fiarelor şi nu va fi cine să le alunge. Te

Sclavii zeilor 313

va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie şi cu pecingine, de care să nu te poţi vindeca. Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii”. (Deuteronomul 28:15-28).

2. Cum se descurcă Dumnezeu cu oamenii care îl fac gelos pentru că au o altă religie faţă de a noastră? Răspuns corect: B. „Întărâtat-au râvna Lui cu dumnezei străini şi cu urâciunile lor L-au mâniat. Adus-au jertfe demonilor, şi nu lui Dumnezeu, unor dumnezei noi, pe care nu i-au ştiut, care au venit de la vecinii lor şi pe care părinţii lor nu i-au cunoscut. Iar pe Apărătorul, Cel ce te-a născut, L-ai uitat şi nu ţi-ai adus aminte de Dumnezeu, Cel ce te-a zidit. Văzut-a Domnul şi S-a mâniat şi în mânia Sa a trecut cu vederea pe fiii Săi şi pe fiicele Sale, şi a zis: Îmi voi ascunde faţa Mea de la ei şi voi vedea cum va fi sfârşitul lor; căci neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie. Ei M-au întărâtat la gelozie prin cei ce nu sunt Dumnezeu şi au aprins mânia Mea prin idolii lor; îi voi întărâta şi Eu pe ei printr-un popor care nu e popor, le voi aprinde mânia printr-un neam fără pricepere. Că foc s-a aprins din pricina mâniei Mele: va arde până în fundul locuinţei morţilor, va mânca pământul şi roadele lui şi va pârjoli temeliile munţilor. Voi strânge împotriva lor necazuri şi voi cheltui asupra lor toate săgeţile Mele. Istoviţi vor fi de foame şi prăpădiţi de lingoare şi molimă rea; voi trimite asupra lor dinţii fiarelor, veninul târâtoarelor din pulbere voi trimite. De din afară îi va pierde sabia, iar prin case groaza, pierzând pe tânăr şi pe tânără, pe copilul de ţâţă şi pe bătrânul acoperit de cărunteţe”. (Deuteronomul 32:17-25) „Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului”. (Psalmi 2:8)


3. Cum îi omoară Dumnezeu pe cei care se plâng? Răspuns corect: B (Prin foc). „Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului, iar Domnul auzind se aprinse mânia Lui, izbucni între ei foc de la Domnul şi începu a mistui marginile taberei”. (Numerii 11:1)

4. Cum preferă Dumnezeu să-i tortureze pe cei care au devenit în vreun fel duşmanii poporului Său ales? Răspuns corect: D (Toate variantele de răspuns) „Dumnezeu l-a scos din Egipt şi puterea lui va fi ca a taurului; mânca-va popoarele duşmane lui, va sfărâma oasele lor şi cu săgeţile sale va săgeta pe vrăjmaşi". (Numerii 24:8) „încă şi viespi va trimite Domnul Dumnezeul tău asupra lor până ce vor pieri cei ce au rămas şi s-au ascuns de la faţa ta. Nu te înspăimânta de ei, că Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat." (Deuteronomul 7:20-21) „Şi pe asupritorii tăi îi voi face să-şi mănânce carnea lor şi să se îmbete de sângele lor ca de vin. Atunci toată făptura va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău şi Răscumpărătorul tău, viteazul lui Iacov!"(Isaia 49:26)

5. Cum îi omoară Dumnezeu pe cei care au fugit în Egipt? Răspuns corect: D (Alegeţi voi) „Apoi ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care aţi mai rămas din Iuda. Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: „Dacă voi vă întoarceţi cu hotărâre nestrămutată faţa voastră, ca să vă duceţi în Egipt şi vă veţi duce să trăiţi acolo, sabia de care vă temeţi vă va ajunge acolo, în ţara Egiptului, şi foamea de care vă îngroziţi vă va însoţi paşii voştri

Sclavii zeilor 315

acolo în Egipt şi acolo veţi muri. Toţi cei ce îşi întorc faţa lor, ca să se ducă în Egipt şi să trăiască acolo, vor muri de sabie, de foame şi de molimă şi niciunul din ei nu va rămâne şi nu va scăpa de nenorocirea aceea pe care o voi aduce asupra lor". (Ieremia 42:15-17)

6. Cum şi-a exprimat Dumnezeu ura faţă de cei care trăiau în oraşul Babilon? Răspuns corect: C (Transformându-i pe bărbaţi în homosexuali). „Cum s-a sfărâmat şi s-a zdrobit ciocanul lumii întregi! Cum a ajuns Babilonul de plâns pe pământ! Sabie împotriva cailor şi a carelor lui şi împotriva a toată mulţimea de oameni din el: să fie ca nişte femei! Sabie împotriva comorilor lui: să fie jefuite!" (Ieremia 50:23,37).

7. Atunci când păcatele unei comunităţi îl enervează pe Dumnezeu, cum se linişteşte Acesta? Răspuns corect: D (Toate variantele de răspuns sunt corecte). „Pentru că tu ai spurcat locaşul Meu cel sfânt cu toţi idolii tăi şi cu toate ticăloşiile tale, de aceea zice Domnul Dumnezeu: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că te voi micşora, ochiul Meu nu te va cruţa şi nici nu te va milui. O treime din locuitorii tăi vor muri de ciumă şi vor pieri de foame în mijlocul tău; o treime din ei vor cădea de sabie în împrejurimile tale; şi cealaltă treime o voi împrăştia în toate vânturile şi voi trage sabia în urma lor. Aşa-Mi voi împlini mânia, îmi voi potoli urgia Mea cu ei şi Mă voi răzbuna; şi, când se va săvârşi urgia Mea asupra lor, vor cunoaşte că Eu, Domnul, am grăit în râvna Mea". (Iezechiel5:ll-13).


8. Pe cine ucide Dumnezeu atunci când devine gelos pentru că o comunitate venerează pe altcineva? Răspuns corect: D (Toate variantele de răspuns sunt corecte). „Samaria este pedepsită, pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate”.

9. Cum pedepseşte Dumnezeu promiscuitatea, cum ar fi bărbaţii care întreţin raporturi sexuale atât cu soţia, cât şi cu soacra şi fetele preoţilor care se culcă cu cine apucă? Răspuns corect: C (Îi arde). „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă şi el, şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi”. (Leviticul 20:14) „Dacă fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea necinsteşte pe tatăl său: să fie arsă cu foc”. (Leviticul 21:9).

10. În vremea lui Iisus, cum se comporta Trinitatea cu cei care nu credeau în Ea? Răspuns corect: C (variantele A şi B) „Şi îndată îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi, mâncându-1 viermii, a murit”. (Faptele Sfinţilor Apostoli 12:23). „Dar le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul -căci aşa se tâlcuieşte numele lui - căutând să întoarcă pe proconsul de la credinţă. Iar Saul - care se numeşte şi Pavel -, plin fiind de Duh Sfânt, a privit ţintă la el, Şi a zis: «O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme». Şi

Sclavii zeilor 317

îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână”. (Faptele Sfinţilor Apostoli 13:8-11).

Şi, dacă vă gândiţi că am terminat cu dovedirea punctului meu de vedere, vă înşelaţi. Atunci când am început să descopăr brutalitatea din Biblie şi felul în care aceasta s-a transmis de la o generaţie la alta şi cum a fost folosită ca un mijloc de opresiune, frică şi pedeapsă, am fost atât de şocat încât nu am putut să dorm săptămâni întregi. Trebuie să ne delimităm de actele barbare ale acestor bigoţi din vremurile de demult, care-şi făceau singuri dreptate şi care au denaturat adevăratul spirit şi înţeles al lui Dumnezeu şi, prin aceasta, au ţinut în prizonierat întreaga planetă timp de milenii. Trebuie să deosebim adevăratul spirit al lui Dumnezeu de capriciile şi nevoile fiinţelor avansate care s-au stabilit pe Pământ şi au plantat în oameni seminţele unei societăţi violente, în care am evoluat atât de confortabil, aparent indiferenţi la adevăratele noastre origini şi adevăratul nostru scop. Iată alte subiecte de meditaţie, în special pentru aceia care nu sunt convinşi încă. Pus la dispoziţie de Biserica Baptistă Landover, şi acest chestionar conţine citate din Biblie. Veţi observa că aproape fiecare poruncă poate fi încălcată, dacă acest lucru îi aduce vreun beneficiu lui dumnezeu.


Al patrulea chestionar: Dreptul de a păcătui al lui Dumnezeu

1. Crima nu este un păcat dacă victima este:

A. Un homosexual.

B. Soţii din căsătorii interrasiale.

C. Cineva care urinează pe pereţi.


2. Intoleranţa faţă de handicapaţi nu este un păcat dacă dis

criminarea ia una dintre următoarele forme:

A. Interzicerea apropierii acestora de altarul Domnului.

B. Excluderea acestora din comunitate.

C. Interzicerea intrării în biserică a oamenilor care au o

boală a testiculelor.


3. Canibalismul nu este un păcat dacă mănânci:

A. Întrebare-capcană. Canibalismul este întotdeauna un

păcat.

B. Propriii copii, nou-născuţi, prieteni sau pe tine însuţi

atunci când Dumnezeu distruge totul şi ele sunt singura sursă de

hrană.

C. O persoană care este deja moartă, dacă eşti foarte

înfometat.

D. B sau C.

4. Omorârea propriului copil nu este o crimă dacă:

A. Atunci când vorbeşte cu tine foloseşte cuvinte de

blestem.

B. Te încurajează să îmbrăţişezi o altă credinţă decât

creştinismul.

C. Este ucis în numele lui Iisus.

D. Oricare dintre variantele enumerate.

Sclavii zeilor 319

5. Automutilarea este un păcat dacă:

A. Nu îţi înlături o parte a corpului care este implicată sau

ar putea fi implicată în săvârşirea unui păcat, cum ar fi tăierea orga

nelor genitale pentru a rămâne virgin.

B. Nu ţi-ai tatuat un simbol religios, cum ar fi un crucifix sau

un înger.

C. Acţiunea ta are ca rezultat o schimbare permanentă a

corpului, cum ar fi raderea părului de pe cap sau raderea bărbii.


6. Violul este un păcat supus celor mai mari pedepse, dar

este uşor trecut cu vederea şi iertat dacă victima este:

A. O prizonieră de război.

B. O sclavă.

C. Cineva pe care eşti dispus să o iei de soţie cu un tată pe

care eşti dispus să-l plăteşti.


7. Baterea cu sălbăticie a unei persoane cu o armă nu este pă

cat dacă te opreşti înainte ca victima să moară, iar aceasta este:

A. Unul dintre ajutoarele tale domestice.

B. Propriul copil.

C. Oricare dintre variantele A şi B.

D. Niciuna dintre varinatele A şi B.

8. Abandonarea propriei familii nu este un păcat dacă:

A. Este o familie din afara căsătoriei.

B. Este o familie rezultată în urma unei căsătorii interrasia-

le (de exemplu, soţia este străină).

C. Abandonezi familia pentru a dedica mai mult timp slăvirii

lui Iisus.



9. Homosexualitatea nu este un păcat dacă:

A. Eşti într-o relaţie monogamă, permanentă cu amantul

tău.

B. Eşti unul dintre copiii favoriţi ai lui Dumnezeu şi ai mai

multe soţii pe lângă amantul tău.

C. Eşti o femeie care face dragoste cu o altă femeie.


10. Uciderea cuiva nu este un păcat dacă victima ta este:

A. Un păgân.

B. Un străin care are tupeul de a te aborda.

C. O virgină violată în oraş.


Răspunsurile la chestionarul biblic Dreptul de a păcătui

1. Crima nu este un păcat dacă victima este: Răspuns corect: D (oricare dintre variantele enumerate) „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este”. (Leviticul 20:13). „Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. Atunci Finees, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, văzând aceasta, s-a sculat din mijlocul obştii şi, luând în mână lancea sa, a intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece; şi a încetat pedepsirea fiilor lui Israel.” (Numerii 25:6—8). „După aceea a zis Samuel către Iesei: «Oare toţi fiii tăi sunt aici?» Iar lesei a răspuns: «Mai am unul mai mic. Acela paşte oile». A zis Samuel: «Trimite să-l aducă, pentru că nu vom şedea să prânzim până nu vine

Sclavii zeilor 321

acela». Şi a trimis Iesei şi l-au adus. Acela era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă. Atunci Domnul a zis: «Scoală de-l unge, căci acesta este!»” (1 Regi 16:11-12).

2. Intoleranţa faţă de handicapaţi nu este un păcat dacă discriminarea ia una dintre următoarele forme: Răspuns corect: D (oricare dintre variantele enumerate). „Spune lui Aaron: Nimeni din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se apropie, ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe trupul său. Tot omul cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung, nici cel cu piciorul rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat, nici cel cu albeaţă pe ochi, nici chelul, nici pipernicitul, nici cel cu părţile bărbăteşti vătămate. Nici un om din sămânţa preotului Aaron, care va avea pe trupul său vreo meteahnă, să nu se apropie ca să aducă jertfa Domnului; că are meteahnă şi de aceea să nu se apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său”. (Leviticul 21:17-21). „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii, pe toţi cei ce au scurgere şi pe toţi cei întinaţi prin atingere de mort. De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor, în mijlocul cărora locuiesc Eu». (Numerii 5:1-3). „Scopitul şi famenul să nu intre în obştea Domnului”. (Deuteronomul 23:1).

3. Canibalismul nu este un păcat dacă mănânci: Răspuns corect: B (Proprii copiii, nou-născuţi, prieteni sau pe tine însuţi atunci când Dumnezeu distruge totul şi ele sunt singura sursă de hrană). „Şi-i voi ospăta cu carnea fiilor lor şi cu carnea fiicelor lor; şi va mânca fiecare carnea aproapelui său, fiind în împresurare şi în


strâmtorare, când îi vor strâmtora vrăjmaşii lor şi cei ce vor să le ia viaţa”. (Ieremia 19:9). „Şi nu le va da fătul, care a ieşit din coapsele sale şi copiii pe care i-a născut, pentru că ea, din pricina lipsei de toate, îi va mânca pe ascuns în timpul împresurării şi al strâmtorării cu care te va strâmtora vrăjmaşul tău în cetăţile tale.” (Deuteronomul 28:57). Jefui-vor la dreapta şi vor rămâne flămânzi; la stânga vor mânca şi nu se vor sătura; fiecare va mânca din carnea aproapelui său: Manase pe Efraim, Efraim pe Manase, şi amândoi sunt împotriva lui Iuda. Pe lângă toate acestea, mânia Lui nu se va potoli şi braţul Lui mereu întins va fi.” (Isaia 9:19-20). „Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţa, acela va întina locaşul Domnului; omul acela se va stârpi din Israel, căci n-a fost stropit cu apă curăţătoare şi este necurat şi necurăţia lui e încă asupra lui”. (Numerii 19:13).

4. Omorârea propriului copil nu este o crimă dacă: Răspuns corect: D (oricare dintre variantele enumerate). „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.” (Ieşirea 21:17). „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: Haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, Dumnezeilor acelor popoare, care locuiesc împrejurul tău, aproape sau departe de tine, de la un capăt până la celălalt al pământului, să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la

Sclavii zeilor 323

Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.” (Deuteronomul 13:6-10). „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” (Sfânta Evanghelie după Matei 10:21-22).

5. Auto mutilarea nu este un păcat dacă: Răspuns corect: A. (Îţi înlături o parte a corpului care este implicată sau ar putea fi implicată în săvârşirea unui păcat, cum ar fi tăierea organelor genitale pentru a rămâne virgin). „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-i şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul dintre mădularele tale decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi, dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul dintre mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5:29-30; a se vedea şi Matei 18:8-9 şi Marcu 9:43—48). „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Sfânta Evanghelie după Matei 19:12). „Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu


şi Mielului.” (Apocalipsa Sfântului loan Teologul 14:3-4). „Să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.” (Leviticul 21:5).

6. Violul este un păcat supus celor mai mari pedepse, dar este uşor trecut cu vederea şi iertat dacă victima este: Răspuns corect: D (Oricare dintre variantele enumerate) „Şi când Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să loveşti cu ascuţişul săbiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile... pe care ţi i-a dat Domnul Dumnezeul tău în mână”. (Deuteronomul 20:13-14). „De va dormi cineva cu femeie, împreunându-se, şi aceea va fi roabă, logodită cu un bărbat, dar nerăscumpărată încă sau dacă nu i s-a dat încă slobozenia, să-i pedepsiţi pe amândoi, dar nu cu moarte, pentru că ea nu este slobodă, ci să aducă el Domnului, la uşa cortului adunării, jertfă de vină; un berbec să aducă jertfă pentru vina sa; şi preotul îl va curăţa de păcatul lui înaintea Domnului cu berbecul cel pentru vină şi i se va ierta lui păcatul pe care l-a făcut.” (Leviticul 19:20-22). „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită şi o va prinde şi se va culca cu ea şi vor fi prinşi, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicii de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viaţa lui să nu se poată despărţi de ea”. (Deuteronomul 22:28-29).

7. Baterea cu sălbăticie a unei persoane cu o armă nu este păcat dacă te opreşti înainte ca victima să moară, iar aceasta este: Răspuns corect: C (Oricare dintre A şi B) „Iar de va lovi cineva pe robul său sau pe slujnica sa cu toiagul, şi

Sclavii zeilor 325

ei vor muri sub mâna lui, aceia trebuie să fie răzbunaţi; Iar de vor mai trăi o zi sau două, ei nu trebuie răzbunaţi, că sunt plătiţi cu argintul stăpânului lor”. (Ieşirea 21:20-21). „Nu cruţa copilul de mustrare, căci, dacă-1 vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-1 cu nuiaua, îi scoţi sunetul din Locuinţa morţilor.” (Proverbele 23:13-14).

8. Abandonarea propriei familii nu este un păcat dacă: Răspuns corect: D (Oricare dintre variantele enumerate) „A zis către Avraam: «Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor cu fiul meu, Isaac!...» Dumnezeu însă a zis către Avraam: «...ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi...» Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi, plecând ea, a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba”. (Facerea 21:10-14). „Eu i-am mustrat aspru şi pe aceştia şi i-am blestemat; ba pe unii i-am lovit, le-am smuls părul şi i-am jurat pe numele lui Dumnezeu, zicând: «Să nu vă daţi fetele după feciorii lor şi să nu luaţi pe fetele lor, nici pentru fiii voştri, nici pentru voi. Oare nu aşa a păcătuit Solomon, regele lui Israel? Nu se afla rege ca el la nici un popor şi el era iubit de Dumnezeu şi Domnul îl pusese rege peste tot Israelul; dar femeile cele de alt neam l-au atras şi pe el în păcat. Se poate oare să aud eu de voi că faceţi acest rău mare şi păcătuiţi înaintea lui Dumnezeu, luându-vă femei de alt neam?» ... Astfel i-am curăţat eu de toţi străinii şi am pus rânduială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui”. (Cartea lui Neemia 13:25-30). „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe


surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”. (Sfânta Evanghelie după Luca 14:26; a se vedea şi Sfânta Evaghelie după Marcu 10:29-30 şi Luca 18:29-30).

9. Homosexualitatea nu este un păcat dacă: Răspuns corect: B (Eşti unul dintre copiii favoriţi ai lui Dumnezeu şi ai mai multe soţii pe lângă amantul tău). „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune.” (Leviticul 18:22). „Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea femeiască.” (2 Samuel 1:26). „După plecarea băiatului, David s-a sculat din partea de miazăzi, apoi s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a închinat de trei ori. Cei doi prieteni s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând.” (1 Samuel 20:41). „Şi a avut el şapte sute de femei şi trei sute de concubine; şi femeile i-au smintit inima lui.” (Cartea a treia a Regilor 11:3). „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1:26-27).

10. Uciderea cuiva nu este un păcat dacă victima ta este: Răspuns corect: D (Oricare dintre variantele enumerate) „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!” (Ieşirea 22:18). „Iar în partea de dinainte a cortului adunării, spre răsărit, trebuia să-şi aşeze tabăra Moise şi Aaron,

Sclavii zeilor 327

şi fiii acestuia, cărora li se încredinţase paza locaşului sfânt în locul fiilor lui Israel. Iar de se va apropia vreun străin, să fie omorât.” (Numerii 3:38). „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi să-i ucideţi cu pietre: pe fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău.” (Deuteronomul 22:2 -24).

În ceea ce mă priveşte acestea toate sunt dovezile de care aveam nevoie în sprijinul teoriei că, în acele vremuri, lucrurile nu erau aşa cum ne-ar fi plăcut să fie. În Orientul Apropiat se întâmplau lucruri ciudate. Dacă Dumnezeu a spus că toţi ne naştem în păcat... toate aceste crime în numele lui Dumnezeu sună arogant, de vreme ce Iisus ne-a spus: „Acela care este fără păcat să arunce prima piatră” şi ar trebui „să întoarcem şi celălalt obraz.” Ce se întâmplă aici? La care parte din Biblie ar trebui să subscriem? La niciuna dintre ele, aş spune eu. A devenit clar că aceasta nu era o carte inspirată de Dumnezeul divin al universului, ci de o fiinţă avansată, manipulatorie şi sadică, obsedată să-şi menţină controlul asupra omenirii.

Ar putea fi un moment bun să punem deoparte această carte, să bem un ceai şi să încercăm să înţelegem tot ceea ce am aflat. S-ar putea să ne ia câtva timp, dar sperăm că vom începe să facem distincţia între dumnezeu şi Dumnezeu.

De-a lungul acestui drum pe care l-am parcurs până în prezent, am purtat războaie nesfârşite în timpul cărora am dezvoltat câteva tehnologii remarcabile. Cercetarea şi dezvoltarea care s-au îndreptat către domeniul militar, echipamentele navale şi ştiinţa aeronauticii sunt uimitoare. În ultimii 100 de ani am creat arme de o asemenea putere încât, dacă ar fi folosite, ar putea distruge populaţia lumii în câteva


ore. Aceste arme mortale sunt într-o varietate de forme, dar cele mai temute sunt A D M (Armele de Distrugere în Masă). Vă aduceţi aminte că aţi auzit multe lucruri despre ele în episodul Bush-Irak. Armele de distrugere în masă pot fi nucleare, atomice, cu hidrogen, cu neutroni sau de alte tipuri, pot fi biologice - antrax, botulism, varicelă, gaz sarin -, iar lista este nesfârşită. Ceea ce au în comun este faptul că pot ucide milioane de oameni în doar câteva secunde. Bombele sunt aruncate de obicei din cer asupra unor ţinte determinate cu o precizie milimetrică, dar modul lor de ghidare poate varia. Pot chiar să fie ghidate prin laser. Armele biologice sunt mai versatile. Pot fi aruncate printr-o bombă, împrăştiate cu ajutorul vântului, prin viruşi sau alţi agenţi patogeni microscopici care evoluează într-o epidemie, în apa potabilă, în mâncare, în tratamentele medicamentoase şi în alte feluri la fel de ingenioase. În vreme ce bomba explodează cu o lumină orbitoare în soare, distrugând totul în calea ei pe o rază de sute de kilometri, armele biologice se furişează neaşteptat asupra victimelor lor. Poţi muri rapid, în câteva secunde sau poţi să suferi mai multe zile sau chiar ani înainte de a sfârşi cu o moarte dureroasă ca urmare a unei boli pentru care nu există tratament. Aspectul cel mai impresionant legat de armele biologice este acela că nu există un antidot pentru cele mai multe dintre ele. Să ne imaginăm minţile umane care au inventat aceste bombe, ca soluţii posibile pentru o anumită problemă, sau ca una dintre opţiunile pe care le poţi alege atunci când planifici un conflict armat. Efectele pe termen lung ale ambelor tipuri de arme sunt foarte cunoscute. Este bine-cunoscut faptul că multe dintre guvernele lumii au experimentat substanţe biologice pe oameni de mai bine de şaizeci de ani, în încercarea de a dezvolta armele de distrugere în masă. Toate puterile globale care s-au luptat pentru supremaţie au fost implicate în diferite forme de experimentare a războiului biologic.

Sclavii zeilor 329

În cartea lor intitulată Războiul epidemiilor, Tom Mangold şi Jeff Goldberg oferă o istorie înfiorătoare asupra războiului biologic. Atrăgând atenţia subtil asupra unor citate din Biblie care ar putea să ne trimită cu gândul la războiul biologic, ei habar nu aveau cât de aproape de adevăr se găseau. Germanii nu au fost singurii care au încălcat drepturile omului în acest domeniu. Americanii au efectuat teste asupra propriilor soldaţi în războaiele din Coreea şi Vietnam, iar ruşii au făcut acelaşi lucru, însă japonezii deţin probabil cel mai îngrozitor record în ceea ce priveşte ţinerea în viaţă a prizonierilor timp de mai multe luni, în vreme ce aceştia erau supuşi la experimente de neimaginat. Dr. Ishii a fost un astfel de monstru, aflat în fruntea unei armate de aşa-numiţi doctori, care a efectuat mii de experimente îngrozitoare asupra prizonierilor în anii '30 ai secolului trecut. Au construit câteva tabere de studiu ale armelor biologice în zona Manchiuria, transformând întreaga zonă într-un imens laborator biologic. La 24 de kilometri sud de oraşul Harbin se găsea un complex format din 76 de clădiri cu laboratoare, dormitoare, silozuri, grajduri pentru animale şi „închisori speciale pentru testarea subiecţilor umani”. Îi injectau pe oameni cu toate tipurile de toxine pentru a le studia efectele. Îi lăsau în viaţă, uneori legaţi de pat şi pradă unor dureri îngrozitoare, ca să studieze dezvoltarea efectelor acestor toxine. Amputau membrele şi eviscerau victimele care urlau în agonie, moartea survenind mult mai târziu. Toate acestea se făceau în numele ştiinţei.

În 1995, în ziarul New York Times a apărut un articol, care reda discuţia dintre corespondentul ziarului, Nicholas D. Kristof, şi un bătrân soldat japonez, care fusese prezent la una dintre aceste disecţii. Un fermier în vârstă de 30 de ani a fost luat prizonier, legat de un pat şi disecat fără niciun fel de anestezie. Iată ce s-a scris:


Individul ştia că pentru el se terminase totul, aşa că nu s-a

opus atunci când a fost condus în cameră şi legat de pat. Dar, atunci

când am ridicat bisturiul, a început să ţipe. L-am deschis de la piept

până la stomac, iar el urla îngrozitor, iar faţa sa era schimonisită şi în

agonie. Scotea zgomote de neimaginat, ţipa atât de îngrozitor! Dar

la un moment dat s-a oprit. Aceasta era rutina zilnică pentru chirurgi.

Acest tip de comportament nu poate fi explicat decât prin funcţionarea incorectă a ADN-ului nostru. Nicio altă fiinţă, în afară de om, nu este capabilă de acţiuni atât de îngrozitoare îndreptate împotriva propriilor semeni. Dar oare am moştenit de undeva acest ADN? Fascinaţia omului pentru armele biologice asociate cu suferinţa umană are o vechime de câteva mii de ani. Tăbliţele sumeriene conţin detalii şocante despre felul în care oamenii mureau din cauza „vântului rău”, care era produs de armele mortale ale zeilor.

Armele care ne sunt prezentate în filmele S.F. ne uimesc şi totuşi, undeva în adâncurile fiinţei, credem că ele sunt posibile. Poate nu astăzi, dar cândva în viitor. Suntem deja în viitor? Există deja astfel de arme incredibile? Cât de mult ştim despre cele mai noi tehnologii folosite de producătorii de arme? Sunt foarte mulţi cei care pretind că există arme laser şi alte tehnologii de mare precizie care funcţionează cu fotoni, ioni, electroni şi radiaţii de frecvenţe foarte înalte. Chiar şi valurile de sunete de frecvenţă ultrajoasă sunt acum bine dezvoltate ca arme şi sunt bine păzite de guvernele care le deţin ca secrete naţionale.

Şi unde vreau să ajung? Este ciudat cât de asemănătoare sunt efectele armelor moderne, descrise verbal, cu multe poveşti despre anihilare şi distrugere la care se face referire în Biblie. Asemănările sunt prea mari ca să fie trecute cu vederea. Dacă am fost creaţi acum 200 000 de ani, de o specie avansată, asemănătoare omului, care poseda ştiinţa geneticii, atunci cu siguranţă că această specie podesa şi ştiinţa acestor

Sclavii zeilor 331

tipuri de arme pe care noi le-am descoperit pe Pământ, pe măsură ce am evoluat în actuala stare de conştiinţă. Comparând războiele şi conflictele care se iscă în prezent pe Pământ, adesea ca urmare a unei neînţelegeri mărunte sau ca o demonstraţie conştientă de putere a unui lider împotriva altui lider, este foarte uşor să înţelegem că zeii avansaţi din preistorie au folosit o astfel de tehnologie ca să-i controleze şi să-i pedepsească pe aceia pe care-i creaseră, în încercarea de a-i menţine temători şi supuşi. Sunt foarte multe pasaje în Biblie care indică o astfel de activitate violentă, care nu ar fi putut avea loc decât prin intermediul armelor de distrugere în masă. Multe dintre aceste situaţii semnalate în Biblie sunt descrise aproape la fel şi în tăbliţele sumeriene în care zeii conduceau, ghidau, observau, investeau, recompensau ori îi pedepseau pe oameni.

O poveste similară, pe care o vom explica pe larg mai târziu, este prezentată în Biblie, înfăţişând împrejurările distrugerii Sodomei şi Gomorei. Se pare că toate aceste acţiuni violente au fost executate de Dumnezeu împotriva oamenilor păcătoşi de pe Pământ. Aceştia au fost atacaţi cu arme biologice şi posibil chiar cu arme nucleare. Dar, dacă credeţi că astfel de referinţe sunt valabile doar pentru timpurile biblice vechi, vă înşelaţi. Prezenţa dumnezeului răzbunător este descrisă cu foarte multe detalii de William Bramley, în cartea sa Gods of Heaven. Între anii 1347 şi 1350, întreaga Europă şi ţinuturile înconjurătoare au fost lovite de Moartea Neagră, care a venit din Asia, aparent adusă de puricii care migrau de la şobolani la om. În acele zile se ştia foarte puţine despre această boală, dar acum ştim că de fapt era de două feluri: ciumă bubonică şi ciumă pulmonară.

În prezent, avem mai multe date ştiinţifice despre aceste boli şi despre felul în care se răspândesc. Epidemiile aveau să revină în Europa la fiecare zece sau douăzeci de ani, ucigând milioane de oameni până la începutul secolului


al XVIII-lea. Se estimează că au murit peste o sută de milioane de oameni în acea perioadă din cauza epidemiilor. Oamenii nu mai întâlniseră niciodată ceva asemănător. Sau cel puţin aşa credeau. Era la fel ca epidemia din vremurile biblice: umflarea ganglionilor, care erau numiţi buboes, stare de vomă şi febră, care aveau ca rezultat moartea în două zile; sau frisoane, respiraţie accelerată, tuse cu sânge, febră mare şi moartea în trei sau patru zile. Circumstanţele ciudate ale izbucnirii acestei boli i-au nedumerit mult timp pe oamenii de ştiinţă. Necesitatea contactului cu şobolanii a cauzat o mare confuzie, pentru că boala afecta comunităţi foarte izolate, aflate la distante mari, dar ocolea alte comunităţi. Prezenta şobolanilor era destul de scăzută şi de obicei se întâmpla în decursul verii în zone care nu erau neapărat suprapopulate. După Bramley, începuturile erau semnalate după apariţia unei „ceţi cu miros neplăcut”, însoţită de „vederea unor lumini neobişnuit de strălucitoare pe cer”. Aceste ceţuri şi lumini erau cele mai frecvent raportate evenimente înainte de începuturile unei epidemii. Se pare că aceste „lumini şi ceţuri” avea mai mult de-a face cu epidemia care urma decât aveau şobolanii. Bramley continuă cu alte informaţii uluitoare. Cu un an înainte de izbucnirea primei epidemii în Europa o „coloană de foc” a fost văzută deasupra palatului papal din Auvignon, Franţa. O altă mărturie din acea perioadă vorbeşte despre „o bilă de foc” care a fost observată deasupra Parisului şi care a rămas vizibilă pentru o perioadă.

Este posibil ca zeii antici ai Sumerului şi Egiptului, care zburau pe cer în „carele de foc” şi „bărcile raiului” să fi fost prezenţi şi în secolul al XIII-lea? Numărul dovezilor care susţin această idee ridicolă este în creştere, dar istoricii numesc aceste evenimente antice „mitologie”, şi mai recent „născociri ale imaginaţiei oamenilor”. Foarte la îndemână, încă o dată istoricii noştri se debarasează de evenimente care nu pot fi explicate, doar pentru ca să le înlocuiască cu o

Sclavii zeilor 333

versiune mai populară a propriului adevăr, unul care nu pare prea ridicol în ochii populaţiei planetei. Este posibil ca în vreme ce Anunnaki încercau să menţină populaţia înrobită prin intermediul dogmei religioase să fi încercat reducerea numărului în creştere al populaţiei sclave, ceea ce le-ar fi permis să exercite un control mai bun asupra oamenilor? Se pare că o astfel de idee nebună ar putea avea un impact mai mare până la urmă.

Oamenii din acele vremuri întunecate erau extrem de superstiţioşi, iar Biserica exercita un control foarte atent asupra a ceea ce oamenii făceau şi gândeau şi asupra a ceea ce credeau. În acea perioadă se înregistra o bogată activitate a cometelor, care este bine documentată, iar cometele erau asociate cu apropierea epidemiilor de tot felul. Între 1298 şi 1314, au fost văzute şapte comete mari deasupra Europei, dar în acele vremuri oamenii considerau orice lumină strălucitoare de pe cer drept cometă. În 1557, Conrad Lycosthenes a publicat o carte cu unul dintre cele mai lungi titluri din toate timpurile: O cronică a tuturor minunilor şi prevestirilor care au apărut în ordinea firească, a operaţiilor şi felului de a lucra al naturii, în regiunile inferioare şi superioare ale Pământului, de la începuturile lumii şi până în prezent. A fost un bestsel-ler al vremii sale, care vorbeşte despre o „cometă” care a fost văzută deasupra Arabiei în 1479. „O cometă a fost văzută în Arabia având forma unei „săgeţi ascuţite de lemn.” Această descriere nu seamănă deloc cu cea a unei comete. Astăzi cel mai probabil ar fi numită O Z N . Am stat departe de discuţia despre OZN-uri în această carte, gândindu-mă că avem mai multe indicii istorice către zeii din lumea antică, descrişi zburând în „nave spaţiale” sau „bărcile cereşti”. Se pare totuşi că Evul Mediu întunecat a fost o perioadă de activitate intensă a OZN-urilor, fie că acceptăm sau nu acest lucru. Consemnări similare din Asia descriu moartea şi distrugerea care au urmat unor fenomene aeriene neobişnuite. Această


consemnare aparţine unui istoric asiatic şi poate fi găsită în cartea lui Bramley, „Zeii Raiului”:

Erau derutante, exagerate, înspăimântătoare, aşa cum sunt

poveştile din acea parte a lumii: descrierile unor furtuni şi cutremure,

ale unor meteoriţi şi comete care aduceau gaze toxice, care omorau

copacii şi distrugeau fertilitatea pământului.

Izbucnirea epidemiei era de obicei precedată de o astfel de activitate aeriană, care putea dura între câteva minute şi un an, înainte ca boala să afecteze oamenii. O altă consemnare găsită în Gods of Heaven spune că:

„În ianuarie 1117, o cometă a trecut ca un braţ de foc de la

nord spre Orient... un an mai târziu, a apărut o lumină mai orbitoare

decât cea a soarelui... urmată de un mare val de frig, foamete şi

epidemii în care a dispărut o treime din omenire”.

Aceste evenimente se referă la o treime din populaţia din acea zonă şi nu neapărat din întreaga lume. Dar pentru acei oameni, aceasta era întreaga lume. Legătura dintre comete şi epidemii a continuat. Între anii 1500 şi 1543, au fost văzute 26 de comete. Alte 15 sau 16 au fost observate între anii 1556 şi 1597, în vreme ce alte 9 comete au fost văzute în anul 1618. Nu vi se pare deloc suspicios? Când aţi văzut ultima oară o cometă? Poate că aţi văzut vreuna recent, ceea ce este puţin probabil, de vreme ce ultima cometă care a trecut pe lângă Pământ a fost Encke, în decembrie 2003, şi a fost greu de observat cu ochiul liber. Dar aparent, aceste comete din trecut erau văzute de mulţi, atât în timpul zilei, cât şi al nopţii. Nu erau descrise ca o minge de foc cu o coadă lungă, ci mai degrabă ca o lumină strălucitoare care plana în văzul tuturor.

Sclavii zeilor 335

Un raport provenit de la Viena descrie evenimentele din anul 1568: „Atunci când, în afară de soare şi de lună, au fost văzute deasupra domului Sf. Ştefan un curcubeu frumos şi o rază strălucitoare... urmate de o epidemie violentă în Austria, Şvabia, Aubsberg, Wuertemberg, Nürnberg şi alte locuri... omorând oameni şi animale”.

De fiecare dată când au apărut cometele, oamenii au fost loviţi de o epidemie. În anul 1606, o cometă a cauzat moartea a 37 000 de oameni la Praga şi a 46 415 oameni în Olanda. Dar oroarea epidemiilor nu se reducea doar la atacurile aeriene cu un anumit tip de substanţă biologică.

V-aţi întrebat vreodată de unde provine imaginea clasică a morţii, în forma unui demon-schelet cu coasă? Alte rapoarte despre „figuri umane înspăimântătoare, îmbrăcate în negru” erau văzute adesea înainte de începutul unei epidemii. Apărând de la marginile oraşelor şi satelor, aceste figuri intrau în câmpurile de porumb sau ovăz cu un fel de dispozitiv de pulverizare, aruncând asupra recoltei ceea ce ar fi trebuit să fie o soluţie infecţioasă. Bramley descrie un astfel de incident raportat:

„În 1599, la Brandenburg au apărut nişte oameni îngrozi

tori... feţe înfiorătoare cu coase lungi cu care tăiau ovăzul, pentru ca

fâşniturile să se audă la distanţă, dar lanurile de ovăz rămâneau în

picioare”.

Apariţia unor astfel de „oameni” a fost urmată de izbucnirea imediată a unei epidemii la Brandenburg, de exemplu. Acele aşa-zise coase trebuie să fi fost un dispozitiv de pulverizare, de genul acelora pe Care le vedem de la un kilometru distanţă în toate fermele moderne. Eu, personal, mi-am petrecut timpul la ferma tatălui meu stropind împotriva larvelor cu un dispozitiv similar. Relatările nu s-au oprit aici, au mai sosit din Ungaria, aşa cum arată Bramley:


„Au apărut foarte mulţi călăreţi îmbrăcaţi în negru... care au

dispărut rapid... şi o epidemie groaznică a izbucnit în acea zonă”.

William Bramley arată că „coasa simbolizează acţiunea morţii de a secera oamenii întocmai ca pe spicele de grâu”. Şi astfel de relatări despre ciumă au fost înregistrate în întreaga lume. În China, în 1333: „după o ceaţă groaznică din care se răspândea un miros pestilenţial şi care a infectat aerul”. Dacă aţi mirosit-o vreodată o conductă de gaz spartă, veţi putea face asemănarea cu acea duhoare. Gazele otrăvitoare sau compuşii gazoşi biologi nu au un miros plăcut. De asemenea, au un efect sufocant asupra victimelor. Relatările arată clar că epidemia mortală nu s-a răspândit de la o persoană la alta, ci i-a afectat pe toţi în acelaşi timp. Cum ar putea să se întâmple asta din cauza unor purici sau şobolani? Aceasta este o formă de dezinformare foarte dubioasă care începe să sune ca şi cum faptele adevărate ne-ar fi fost ascunse. O altă situaţie, apărută tot în China, descrie astfel situaţia: „În anul 1382... aerul a putrezit... epidemia nu a trecut de la o persoană la alta, ci fiecare dintre cei ucişi a luat-o direct din aer”.

Cred că mi-am demonstrat punctul de vedere. Mai sunt multe alte exemple, care ar începe să sune repetitiv. Războaiele biologice desfăşurate împotriva omenirii în secolul al XX-lea, cărora le-am fost martori, ne-au arătat efectele îngrozitoare ale unei astfel de otrăviri. Se pare că, în vreme ce astfel de evenimente aveau loc în primii 600 de ani ai mileniului trecut, tăbliţele sumeriene descriu atrocităţi similare comise împotriva omenirii de aşa-zişii zei mitologici din timpurile îndepărtate. Chiar şi Biblia conţine multe descrieri ale epidemiilor şi molimelor care au fost dezlănţuite împotriva omului de dumnezeul răzbunător. Ce legătură există între toate aceste evenimente! Şi atunci cine este acest dumnezeu din Biblie care ne-a ţinut sub ameninţarea fricii atâtea mii de ani? Un lucru este sigur, acest dumnezeu îşi

Sclavii zeilor 337

pune în practică ameninţările, atunci când execută violentele ameninţări împotriva „iubitei” sale creaţii umane. Nu este ni-ci o greşeală în concluzia noastră că dumnezeu din Biblie nu este Dumnezeul care speram să fie, ci mai degrabă o fiinţă avansată, puternică, nerăbdătoare, ai cărei muncitori primitivi sau specii sclave s-au înmulţit peste măsură pe această planetă. Fiinţele avansate pe care au ajuns să le proslăvească oamenii au plecat de pe Pământ în cea mai mare parte, pe măsură ce situaţia a început să se întoarcă împotriva lor, pierzând controlul asupra unei părţi însemnate a oamenilor. Micul lor experiment de a-l crea pe Adam a fost un succes la început, dar s-a transformat în Marea Tragedie Umană. Atât de mare încât, acum aproape 4 500 de ani, zeii Anunnaki au încercat să şteargă omenirea de pe faţa Pământului, folosind un atac nuclear împotriva principalelor aşezări umane. Aceste evenimente sunt surprinse în Biblie, în Facere, capitolul 18, versetele 23-29, în timpul distrugerii Sodomei şi Gomorei:

„Când s-a ridicat soarele deasupra pământului, a intrat Lot în

Ţoar. Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de

pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea, toa

te împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului

aceluia. Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de

sare. Iar Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde

stătuse înaintea Domnului. Şi, căutând spre Sodoma şi Gomora şi

spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicându-se de la pământ fume-

gare, ca fumul dintr-un cuptor. Dar, când a stricat Dumnezeu toate

cetăţile din părţile acelea, şi-a adus aminte Dumnezeu de Avraam şi

a scos pe Lot afară din prăpădul cu care a stricat Dumnezeu cetăţile,

unde trăia Lot”.

Din Biblie reiese clar că dumnezeu a distrus mai mult decât aceste două oraşe, pentru că vorbeşte şi despre restul


văii. Dar acest eveniment este descris cu şi mai multă claritate în tăbliţele sumeriene de acum 4 500 de ani, care preced Biblia cu 1 000 de ani. Descrierile din aceste tăbliţe nu lasă niciun dubiu asupra faptului că dumnezeul din Biblie nu era prietenul nostru, nici salvatorul nostru, ci creatorul nostru vicios şi răzbunător. După chipul său am fost creaţi şi am moştenit ADN-ul său violent.

Acestea sunt traducerile tăbliţelor sumeriene realizate de Zecharia Sitchin, care descriu evenimentele din perioada în care zeii au hotărât să distrugă pământul şi lumea care locuia el:

„Au fost alese lucrurile îngrozitoare pe care le vor aduce

Ninurta şi Nergal... Au distrus cele cinci oraşe din vale... au răsturnat

totul... către ceruri se ridica fumul... au adus foc şi pucioasă, tot ce

trăia acolo a fost transformat în cenuşă... orizontul a fost acoperit de

întuneric... cerurile luminoase au fost urmate de întuneric şi a început

să sufle vântul... bezna şi Vântul Rău au coborât din cer... oriunde au

ajuns, moartea fără milă au adus-o... au atacat oraşele şi câmpurile

ca o fantomă... nicio uşă nu a putut fi închisă, niciun zăvor răsucit...

pe străzi erau grămezi de corpuri... tusea şi flegma au umplu piep

turile, gurile s-au umplut de salivă şi spume... gurile erau înecate de

sânge... apele erau otrăvite, toată vegetaţia distrusă... tot ceea ce

trăia a fost omorât, oameni şi animale deopotrivă au pierit”.

12 Sclavi si iscoade

Sclavia este o temă obişnuită în Biblie.

„Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui

Dumnezeu...”

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6:22

Este aceasta o recunoaştere a faptului că oamenii au fost păcăliţi de zei?

„Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiind

că ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte.”

A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 2:19

„Mărul nu cade departe de copac”... „cum e tatăl, aşa e şi fiul”... sunt doar două expresii comune care surprind cu exactitate ce s-a întâmplat de fapt cu omenirea în vremurile trecute. Atunci când am încercat să desluşesc drumurile bine ascunse care duc spre originile noastre, am dat peste numeroase subiecte fascinante care m-au abătut din drum: subiecte care necesitau mai multe săpături, mai multe investigaţii. Unele dintre ele sunt atât de obişnuite în istoria şi în viaţa noastră zilnică încât nu le acordăm nici măcar o secundă de


gândire, iar ele s-au manifestat ca obiceiuri umane şi caracteristici de comportament care s-au împământenit în culturile şi societăţile noastre. Au apărut subiecte precum dumnezeu sau bijuteriile şi a trebuit să facem săpături pentru a vedea de ce aurul a fost asociat cu omenirea încă de la apariţia acesteia şi cum aurul a controlat cu minuţiozitate multe aspecte ale evoluţiei noastre. Ne dăm seama astăzi că luând aurul aşa cum este, fără să ne gândim mai atent asupra lui, trebuie să fi existat în negurile istoriei omenirii nişte evenimente care au făcut ca aurul să aibă o poziţie atât de importantă şi o implicare într-o multitudine de efecte socioeconomice secundare care astăzi reprezintă punctul central al vieţilor noastre: bijuteriile, banii, schimburile comerciale, pieţele de acţiuni, moda şi multe altele. Sperăm că micile săpături pe care le facem în această carte au scos la iveală câteva dintre secretele ascunse din spatele importanţei aurului pentru istoria omenirii.

Vă recomand să faceţi asta şi voi. Studiaţi orice obicei sau activitate pe care le executaţi şi încercaţi să-i găsiţi originea pe Pământ. Veţi fi uimiţi de cât de multe lucruri aflaţi despre omenire şi despre tiparele noastre comportamentale.

Un subiect fascinant care mi-a atras atenţia a fost conceptul de sclavie. La fel ca aurul, sclavia pare să fi existat de la începuturile omului. O voi urma până la începuturi şi voi demonstra de ce suntem atât de legaţi de acest obicei barbar chiar şi în prezent. Să ne gândim preţ de o secundă. Unde şi când a decis omul că poate să fie proprietarul altui om? Momentul în care o persoană s-a ridicat deasupra alteia şi şi-a proclamat supremaţia asupra ei. Conceptul de înrobire a altei persoane este fără îndoială cel mai îngrozitor lucru pe care-l poate face un om şi cea mai barbară etalare a adevăratului nostru caracter, fiind programată în genomul nostru. Este ca şi cum nu am putea scăpa de acest tip de comportament ca şi cum ne-ar fi predestinat să ne comportăm în acest

Sclavii zeilor 341

fel. Ceea ce este şi mai greu de crezut este faptul că dumnezeul din Vechiul Testament nu pare să aibă o problemă cu sclavia. De fapt, cu diferite ocazii, dumnezeu îi instruieşte pe oameni cum să-şi trateze sclavii şi cum să-i pedepsească pe sclavii care nu sunt obedienţi. De fapt, întreaga idee de sclavie a fost îmbrăţişată şi acceptată pe tot parcursul Bibliei, până la sfârşitul Apocalipsei.

SCLAVIA ÎN BIBLIE

În Biblie există peste 130 de referinţe la sclavi; iată câteva dintre ele doar ca să vă stârnesc atenţia asupra acestui subiect:

„A zis către Avraam: «Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei,

căci fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor cu fiul meu, Isaac!»”

Facerea 21:10

„Zis-a lor acela: «Bine: cum aţi zis, aşa să fie! Acela la care se

va găsi cupa să-mi fie rob, iar voi veţi fi nevinovaţi!»”

Facerea 44:10

Aici este vizibil favoritismul pentru un anumit popor de care dă dovadă dumnezeu.

„Zis-a Domnul către Moise: «Am văzut necazul poporului Meu

în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit, iar durerea lui

o ştiu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna egiptenilor, să-l

scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în

ţara unde curge miere şi lapte, în ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al

Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al lebuseilor.


lată dar că strigarea fiilor lui Israel a ajuns acum până la Mine şi am

văzut chinurile lor cu care-i pedepsesc egiptenii. Vino dar să te trimit

la Faraon, regele Egiptului, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul Meu,

din ţara Egiptului!»”

Ieşirea 3:7-10

„Iar de va lovi cineva pe robul său sau pe slujnica sa cu toia

gul, şi ei vor muri sub mâna lui, aceia trebuie să fie răzbunaţi; Iar de

vor mai trăi o zi sau două, ei nu trebuie răzbunaţi, că sunt plătiţi cu

argintul stăpânului lor.”

Ieşirea 21:20-21

Chiar şi preoţilor le era îngăduit să aibă sclavi.

„Iar dacă preotul îşi va cumpăra un rob cu argint, acela să

mănânce din ele; asemenea şi robul născut în casa sa să mănânce

din pâinea lui.”

Leviticul 22:11

Nu era nicio problemă ca alţii să fie înrobiţi, dar era „păcat” în ochii lui dumnezeu dacă înrobeai un israelit.

„De se va afla că cineva a furat pe vreunul din fraţii săi, din fiii

lui Israel şi, făcându-l rob, l-a vândut, să fie omorât tâlharul acela şi

să stârpeşti răul din mijlocul tău.”

Deuteronomul 24:7

Se pare că lui David îi plăcea să se distreze cu sclavele sale, ceea ce nu era întotdeuna pe placul celorlalţi. Poate că era doar gelozie.

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul,

i-a ieşit înainte şi a zis: «Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui

Sclavii zeilor 343

Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar

descoperi un om de nimic!»”

Cartea a doua a lui Samuel 6:20

Glasul repetitiv al dumnezeului răzbunării şi fricii s face simţit în următoarele cuvinte:

„Pentru aceasta voi aduce necazuri peste casa lui leroboam

şi voi stârpi din casa lui leroboam pe toţi cei de parte bărbătească,

rob sau liber în Israel, şi voi curăţa casa lui leroboam cum se mătură

gunoiul, de rămâne curat.

Cartea a treia a Regilor 14:10

Încă o dată dumnezeu tolerează sclavia.

„A zis: «Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii

săi!»”

Facerea 9:25

Oamenii se pregăteau împotriva acţiunilor violente al lui dumnezeu.

,Acei dintre robii lui Faraon, care s-au temut de Domnul, au adu

nat în grabă pe oamenii şi turmele lor acasă, iar cei ce n-au luat aminte

la cuvântul Domnului, aceia şi-au lăsat slugile şi vitele lor în câmp.”

Ieşirea 9:20-21

O aprobare clară a sclaviei şi a înrobirii altor naţiuni.

„Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă

de la neamurile dimprejurul vostru. Puteţi să vă cumpăraţi şi din copiii

străinilor, care s-au aşezat la voi, şi din neamul lor, care este la voi şi

care s-a născut în pământul vostru; pot să fie averea voastră.”

Leviticul 25:44-45


Războiul, cucerirea şi sclavia sunt cuvintele de ordin sub domnia lui dumnezeu.

„Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre şi o va da

famenilor şi slujitorilor lui.”

Cartea întâi a lui Samuel 8:17

Un exemplu perfect despre iscusinţa cu care dumnezeu a transformat oamenii în sclavi supuşi doar prin mici semne de milă şi bunăvoinţă. Aceasta este o referire la Cirus cel Mare, care i-a eliberat pe evreii din Babilon şi le-a îngăduit să meargă la Ierusalim. Dar să ne amintim cine era Cirus. A fost un rege arian persan care se afla sub influenţa zeilor Anunnaki, manipulând oamenii ca să execute diverse acţiuni.

„Căci suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia

noastră. A îndreptat spre noi bunăvoinţa împăraţilor perşilor şi ei

ne-au dat o nouă putere de viaţă, ca să putem zidi Casa Dumnezeului

nostru, şi să-i dregem dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc

de adăpost în luda şi la Ierusalim."

Cartea Ezra 9:9

dumnezeu a continuat să-i înrobească pe oameni, fă-cându-i să fie recunoscători pentru mici semne de bunăvoinţă. Promisiunile de recompensă pentru supunere şi de pedeapsă pentru nesupunere.

„Şi astăzi, iată-ne robi! Iată-ne robi pe pământul pe care I-ai dat

părinţilor noştri, pentru ca să se bucure de roadele şi de bunurile lui!"

Cartea Neemia9:36

dumnezeu continuă să-i asuprească pe oameni.

Sclavii zeilor 345

„Căci eu şi poporul meu suntem vânduţi să fim nimiciţi, jun

ghiaţi şi prăpădiţi. Măcar dacă am fi vânduţi să fim robi şi roabe,

aş tăcea, dar vrăjmaşul n-ar putea să înlocuiască pierderea făcută

împăratului."

Cartea Estera 7:4

Iar oamenii continuau să spere că-i vor mulţumi pe dumnezeul răzbunător în vreme ce aşteptau bunăvoinţa acestuia. Domnia barbară a lui dumnezeu asupra omenirii continuă cu promisiuni false:

„Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor, şi ochii roabei

la mâna stăpânei ei, aşa se uită ochii noştri la Domnul, Dumnezeul

nostru, până va avea milă de noi.”

Psalmul 123: 2 Chiar şi evrei aveau sclavi ivriţi.

„Ca să dea slobozenie, aşa încât fiecare să dea drumul robului

său şi roabei sale, evreu şi evreică, şi ca nimeni să nu mai ţină în

robie evreu, frate al său.”

Ieremia 34:9

dumnezeul războiului îşi trimite sclavii umani loiali să-i jefuiască şi să-i omoare pe alţii.

„Căci iată că Eu rotesc mâna Mea peste ei şi ei vor fi pra

dă pentru cei care au fost robii lor, ca să vă daţi seama că Domnul

Savaot m-a trimis."

Zaharia2:13

Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare

să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie

vouă slugă.

Sfânta Evanghelie după Matei 20:26-28


dumnezeu îi manevrează cu abilitate pe oameni pentru ca aceştia să-i fie recunoscători pentru intervenţia sa.

„Şi patriarhii, pizmuind pe losif, I-au vândut în Egipt; dar

Dumnezeu era cu el.”

Faptele Sfinţilor Apostoli 7:9

„Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca - a zis

Dumnezeu -, iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie în locul

acesta."

Faptele Sfinţilor Apostoli 7:7

„Şi împăraţii pământului şi domnii, şi căpeteniile oştilor, şi bo

gaţii, şi cei puternici, şi toţi robii, şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri

şi în stâncile munţilor."

Apocalipsa Sfântului loan Teologul 6:15

dumnezeu clarifică faptul că oamenii sunt sclavii lui.

„Stăpânilor, daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit, ştiind

că şi voi aveţi Stăpân în ceruri."

Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel 4:1

Iată un discipol de-al lui Iisus care găseşte o justificare pentru sclavie, prin aceea că dumnezeu îi va răsplăti pentru suferinţele lor şi atunci ei trebuie să-şi accepte soarta. El sugerează chiar că omenirea a fost făcută pentru a fi sclavă. Arată imensa autoritate pe care acest dumnezeu brutal o are asupra omenirii. Pe care o supune constant la privaţiuni şi violente.

„Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai

celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui

Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El.

Sclavii zeilor 347

Căci ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi băta

ie întru răbdare? Iar dacă pentru binele făcut veţi pătimi şi veţi

răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Căci spre aceas

ta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă

pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui."

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 2:18-21

SOCIETĂŢILE SCLAVE

Ne putem întoarce la războaiele antice şi putem aduce argumente că ideea de sclavie a apărut atunci când prizonierii erau luaţi şi păstraţi sau vânduţi ca sclavi. Alexandru cel Mare înrobea nu numai armata învinsă, ci şi orăşelele, oraşele şi chiar ţări întregi de mame, taţi, şi copii. Dacă nu erau păstraţi de către tabăra învingătoare, erau vânduţi ca sclavi vreunui rege, în schimbul aurului sau orice altceva ar fi constituit un preţ corect pentru un asemenea număr de oameni. Numai gândul la un asemenea tip de comportament ne face să ne simţim rău şi totuşi uităm că sclavia şi-a atins apogeul pe Pământ acum doar 500 de ani.

Există dovezi despre sclavia în Sumer chiar de la apariţia aşa-zisei civilizaţii. Atunci când analizăm corespondentul sumerian al cuvântului sclav, vedem că se traduce prin bărbat de munte sau femeie de munte. Aceasta este o dovadă importantă pentru teoria mea privind specia sclavă. Dacă omul, Adam, a fost creat ca sclav ca să muncească în minele de aur ale Pământului, el a moştenit o mare parte a ADN-ului creatorului său. Asta înseamnă că unele dintre primele lucruri cu care au avut de-a face primii oameni au fost aurul şi sclavia. Nu s-au născut pentru aceste lucruri, au fost creaţi intenţionat. Susţin ideea că, dacă creatorul nostru a avut aptitudinea genetică de a face asemenea lucruri, odraslele ar avea


aproape sigur caracteristici similare. Urmaşii ar fi cu siguranţă o bucăţică din vechiul trunchi. Şi iată-ne 400 000 de ani mai târziu, având aceleaşi trăsături, uitând complet originile noastre. Este ironic că omul a fost creat şi exploatat în Africa de către zeii Anunnaki şi imediat după apariţia noii civilizaţii de după Potopul care a încheiat ultima eră glaciară, aşa-zisa civilizaţie şi oamenii liberi au făcut exact ceea ce făcuseră părinţii Anunnaki. Omul a capturat sclavi şi a început să se comporte întocmai ca stăpânul său. Brusc, cele două expresii de la începutul acestui capitol, mărul nu cade departe de copac şi cum e tatăl aşa este şi fiul, capătă mult mai mult înţeles.

Să ne imaginăm copiii din comunităţile mici, izolate. Vor creşte făcând aceleaşi lucruri pe care le-au făcut taţii şi mamele lor în acele mici sate. Îşi vor însuşi cultura locală; vor ţese, vor cultiva anumite plante, vor creşte anumite animale domestice, se vor spăla într-un anumit fel, vor mânca într-un anumit fel, se vor închina în acelaşi fel şi se vor căsători cu un partener (sau mai mulţi), potrivit tradiţiei lor. Orice sugestie de a face lucrurile diferit este văzută ca o erezie de către acei care au păstrat aceste tradiţii ani de-a rândul. Ei nu au cunoştinţă de celelalte posibilităţi pe care le oferă lumea, iar punctul lor de referinţă este reprezentat doar de obiceiurile cu care au crescut. Pentru Occident aceste lucruri ar putea să pară trase de păr, dar daţi-mi voie să vă asigur că felul acesta de viaţă este foarte răspândit în Africa, Asia, America de Sud, estul Europei şi Orientul Mijlociu şi Apropiat. De fapt, chiar şi în societăţile foarte avansate, cum este cea din Statele Unite ale Americii, există sate şi orăşele care şi-au păstrat tradiţiile timp de secole, separate complet de modernizarea rapidă care avea loc în jurul lor.

Atunci când Anunnaki au decis să-i înveţe pe oameni lucrurile necesare pentru a supravieţui după Potop, nu toţi oamenii au considerat că este o idee bună. Cel mai probabil, unii oameni primitivi nu au avut încredere în zeii brutali care

Sclavii zeilor 349

îi asupriseră atât de multă vreme, mulţi dintre ei rămânând în ascunzătorile din munţi, mult prea speriaţi ca să intre în noile comunităţi de oameni. Cu siguranţă, multora li s-a părut că este o nouă versiune a taberelor de muncă, existente de mii de ani în jurul minelor de aur. De aceea noua civilizaţie nu a avut o explozie de populaţie, ci a fost mai degrabă stimulată de dobândirea unor noi abilităţi aproape peste noapte. Dar, în cele din urmă, zeii au găsit comunităţile ascunse ale sclavilor rebeli şi şi-au impus controlul asupra lor, chiar şi în acele locaţii îndepărtate. Acest adevăr este ilustrat chiar şi de mitologiile celor mai izolate triburi de pe planetă. Toate aveau aceeaşi relaţie cu zeii omniprezenţi. Dar nevoia de forţă de muncă a noilor comunităţi a început să crească, ele au făcut ceea ce le-a venit natural la îndemână: au mers în munţi sau în comunităţile învecinate şi au capturat sclavi. Până la urmă, acei bărbaţi de munte şi fete de munte erau condamnaţi să fie văzuţi ca sălbatici şi primitivi: Cum e tatăl aşa este şi fiul.

Ironia nu se opreşte aici. Atunci când oamenii şi-au însuşit noile cunoştinţe, stabilindu-se în comunităţi, domesticind animale, cultivând plante şi luând sclavi din munţii care-i înconjurau, care a fost locul următor către care s-au îndreptat pentru a găsi sclavi? Africa. Ciclul vieţii era acum complet. Noua specie scavă civilizată s-a întors la locul de naştere pentru a captura sclavii care să-i satisfacă nevoile. Vi se pare deplasat? Nu ar trebui. Gena violentă era adânc înrâurită în ADN-ul nostru acum 11 000 de ani, iar astăzi este mai puternică ca niciodată, dincolo de orice fel de îndoială. Gena lăcomiei este şi ea adânc înrădăcinată în ADN-ul nostru, la fel ca o întreagă serie de alte gene care ne dirijează comportamentul violent şi însetat de sânge. Omenirea s-a născut în sclavie, iar sclavia este singurul lucru pe care l-am cunoscut până în prezent.

Este incredibl că aproape toate civilizaţiile antice din lume au practicat sclavia la un moment dat, începând cu


sumerienii şi egiptenii. Urmează apoi Hammurabi, regele-preot din Babilon, care a trăit între anii 2181 î .Hr şi 1231 î. Hr. Acesta era exponentul unui nou tip de rege uman, care prezenta semne evidente ale evoluţiei mentale pe linia liderilor speciei umane. În esenţă, el a fost primul mare rege care a înfiinţat prima metropolă de pe pământ: Babilonul. Codul de Legi pe care l-a scris pe tăbliţe de argilă este unul dintre primele seturi de legi din istoria omenirii care încă se păstrează (vezi Capitolul 10). Hammurabi a afişat un ataşament nedisimulat faţă de drepturile omului în defavoarea tradiţiei pentru sclavie a poporului său. El a promulgat multe legi referitoare la sclavi. Sclavilor le era îngăduit să aibă bunuri în proprietate, să intre în afaceri şi să se căsătorească cu femei libere. Eliberarea formală de către stăpîn era permisă prin răscumpărare sau prin adopţie. Cu toate acestea, chiar şi cu acest cod umanitar, sclavii erau consideraţi în continuare o marfa. Codul Hitiţilor, care s-a aplicat în vestul Asiei între anii 1800 î. Hr. şi 1400 î. Hr., era şi mai uman prin aceea că admitea că sclavul este o fiinţă umană, dar de un ordin inferior. Vechii israeliţi au experimentat sclavia în Egipt, în vreme ce prima dovadă a sclaviei din Valea Indului corespunde cu perioada primei invazii ariene, care a avut loc în jurul anului 2000 î. Hr. Literatura indiană indică faptul că sclavia a fost permisă în India începând cu secolul al Vl-lea î. Hr. până la începutul erei creştine, dar nu există nicio îndoială asupra faptului că sclavia existase şi în mileniul anterior. În Persia antică, sclavii erau crescuţi pentru a satisface cererea de pe pieţele de sclavi. Victoriile persane din insulele de la Marea Egee, Chios, Lesbos şi Tenedos au avut ca urmare înrobirea întregii populaţii. Întreaga istorie a Chinei este construită pe cultura sclavilor, mergând înapoi până la Huangdi, împăratul Galben şi strămoşul mistic al tuturor chinezilor, dinastia Xia, care a început în secolul al XXI-lea î. Hr.

Sclavii zeilor 351

Prima societate cu adevărat sclavagistă din istorie a apărut probabil în Grecia antică, între secolele al Vl-lea î. Hr. şi al IV-lea î. Hr. La pieţele de sclavi din Atena, Rodos, Corint şi Delos se vindeau o mie de sclavi într-o după-amiază. Imaginaţi-vă acest scenariu în portul din San Francisco, în anul 2004 - mintea omenească nu ar putea concepe o astfel de încălcare a drepturilor omului. Acesta este un indiciu vizibil despre starea mentală a omenirii şi despre evoluţia sa spirituală. Dar lucrurile stăteau altfel în Grecia în anul 500 î. Hr. După o bătălie mare, erau scoşi la vânzare aproximativ 20 000 de prizonieri. Unii spun că Esop, legendarul fabulist, erau un sclav grec eliberat din secolul al Vl-lea î. Hr. A urmat Roma, care a devenit şi mai dependentă de sclavi, atunci când a fost introdusă o nouă formă de sclavie în agricultură, numită sclavia de moşie. După căderea Imperiului Roman, în secolul al V-lea, sclavii a continuat să existe pe pământurile arabe şi în Europa Centrală. Mulţi slavi au fost capturaţi şi duşi ca sclavi în Germania, de unde se pare că a derivat şi numele lor în sclavi. La acest punct, sclavia era de neoprit în întreaga lume, iar lăcomia şi cruzimea omului atinseseră culmi fără precedent. Din prima zi de civilizaţie, omul a pus în practică ceea ce a fost învăţat de către stăpânul său: obsesia pentru aur şi deţinerea de sclavi.

Societăţile care deţineau sclavi au continuat şi au inclus Imperiul Otoman, hanatul din Crimeea, Imperiul Incaş din Peru, califatul Sokoto şi Hausa din Nigeria. S-a extins către popoarele din centrul Asiei, cum ar fi mongolii, cazacii şi diferitele triburi turce care aveau şi ele sclavi. Deşi pare de necrezut, sclavia era practicată şi de unele dintre populaţiile nord-americane, cum ar fi comanşii sau indienii creek. Chiar şi în Africa s-a înregistrat sclavia în rândul populaţiei native. Iată cât de puternic înrădăcinată este moştenirea genetică primită de la donatorii noştri maternali, cele şapte femei Anunnaki care au dat naştere primului grup de oameni din


specia sclavă, dar vom afla mai multe despre acest lucru puţin mai târziu. Conducătorii africani şi-au vândut mai întâi prizonierii către negustorii de sclavi din Europa. Când rezerva s-a epuizat, şefii şi-au adunat propriii criminali şi răufăcători pe care i-au vândut ca sclavi. Când şi aceştia s-au terminat, capturau orice sătean ignorant şi îl vindeau la pieţele de sclavi. Sper că aceasta este o dovadă suficientă a genei violentei şi lăcomiei, adânc închistată în ADN-ul nostru.

Cred, totodată, că vor fi mulţi care vor avea în continuare o problemă cu acest concept, aşa că voi continua această demonstraţie. Unii oameni ajungeau să-şi vândă chiar soţiile şi copiii ca să-şi plătească propriile datorii. Acest comportament barbar, moştenit genetic, a atins apogeul în secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, arunci când aproximativ 20 de milioane de sclavi au fost capturaţi în Africa şi transportaţi pe mare în diverse locuri din lume, cum ar fi Brazilia, arhipelagul Caraibilor şi America de Nord, în acelaşi timp în care piaţa din Africa continua să funcţioneze. Primii sclavi care au fost aduşi în Africa de Sud proveneau din Angola şi au ajuns la bordul unui vas olandez numit Amersfoort, în 1658, la numai şase ani de la întemeierea primei colonii olandeze la Capul Bunei Speranţe. Şi, pentru că sunt sud-african, am un interes personal cu privire la istoria sclaviei din această parte minunată a lumii. Să folosim acest exemplu cronologic. Comerţul cu sclavii din secolele al XV-lea-XVI-lea a evoluat similar şi în restul lumii. Potrivit lui Mogamat Kamedien acestea sunt evenimentele premergătoare instalării sclaviei în Africa de Sud.

FORMAREA COMPANIEI OLANDEZE EAST INDIA - VOC

1602 Camera Reprezentanţilor din Parlamentul olandez acordă un împrumut companiei Dutch East India pentru a pune bazele unui imperiu comercial indian în Orient.

Sclavii zeilor 353

COLONIA OLANDEZĂ AFRICA DE SUD

1652

1658

1666

1679

1693

1717

1725

1754

1754

Compania Dutch East India stabileşte un punct de oprire la Capul Bunei Speranţe pentru flota sa de vase care se deplasa spre / dinspre Orient în drumul său dinspre / spre Batavia (în prezent insula Java, aparţinând de Indonezia).

Primul transport de sclavi ajunge la Capul Bunei Speranţe, ve-nind din Angola, la bordul vasului Amersfoort.

Sclavii construiesc castelul-fortăreaţă Buna Speranţă.

Se toarnă fundaţiile sediului companiei de sclavi.

Pentru prima dată numărul de sclavi de la Capul Bunei Speranţe îl întrece pe cel al oamenilor liberi. Ei provin în spe-cial din zona Oceanului Indian, Mozambic, Madagascar şi insulele Mauritius.

VOC decide să stabilească instituţia sclaviei ca principal sistem de muncă în zonă.

Există dovezi cu privire la sclavi fugari care trăiesc perioade îndelungate în munţii Hangklip, între golful Gordon şi zona Kleinmond / Hermanus. Guvernatorul Tulbagh a adunat toate regulamentele VOC cu privire la sclavi într-o singură placaaten, Codul Sclavilor din Capul Bunei Speranţe.

Un recensământ efectuat în acea perioadă de autorităţile Capului a arătat că cele două populaţii, de sclavi şi colonişti, erau aproape egale, numărând câte 6 000 de oameni.

PRIMA OCUPAŢIE BRITANICĂ

1795

1796

Britanicii preiau controlul asupra Capului şi rămân la conducere până în cursul secolului al XlX-lea.

Tortura britanicilor împotriva celor scoşi în afara legi şi cele mai brutale forme de pedeapsă capitală.

A DOUA OCUPAŢIE OLANDEZĂ: REPUBLICA BATAVĂ

1803 Olandezii reocupă temporar Capul Bunei Speranţe pentru o perioadă de numai trei ani.

A DOUA OCUPAŢIE BRITANICĂ: AFRICA DE SUD BRITANICĂ

1806 Companiile de scalvi sunt scoase din clădirea pe care o ocupau sub comanda guvernatorului de atunci, contele de Caledonia.


1807 Britanicii scot în afara legii comerţul cu sclavi în zona Oceanului Indian. Acum era ilegal să fii comerciant de sclavi, să cumperi şi să vinzi sclavi, dar era în continuare legal să ai sclavi. Prohibiţia legată de importurile de sclavi de peste ocean a avut ca rezultat creşterea valorii de schimb pentru sclavii creoli născuţi la Capul Bunei Speranţe.

PRIMA REVOLTĂ A SCLAVILOR

1808

1 8 2 3

1823

Revolta sclavilor Koeberg, din Swartland, din apropiere de Malmesbury, condusă de Louis de Mauritius este învinsă la Salt River. A avut ca rezultat capturarea a 300 de sclavi.

Het Gesticht, a patra biserică după vechime din Africa de Sud, este ridicată de locuitorii din Paarl ca loc de întâlnire pentru sclavii care nu sunt creştini şi pentru păgânii din oraş.

Camera Comunelor din Parlamentul britanic discută despre condiţiile sclavilor de la Capul Bunei Speranţe. Este numită o comisie de anchetă ca urmare a presiunilor neînduplecate ale grupurilor de luptă pentru abolirea sclaviei.

A DOUA REVOLTĂ A SCLAVILOR

1825

1826

O a doua revoltă a sclavilor care a izbucnit la ferma Hou-den-Bek, condusă de Galand van die Kaap, a fost învinsă la Koue Bokkeveld, lângă Ceres.

Prăbuşirea industriei viticole de la Capul Bunei Speranţe.

LEGILE PENTRU AMELIORAREA SITUAŢIEI SCLAVILOR 1826

1826

1827

Oficiul Colonial a intervenit, forţând autorităţile coloniale locale să amelioreze legislaţia ca urmare a Ordonanţei 19, promulgată la Capul Bunei Speranţe. Aceasta se alinia Ordinului promulgat în Trinidad cu privire la proprietarii de sclavi de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr. Astfel, britanicii au introdus legi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale sclavilor, precum şi o serie de măsuri pentru ameliorarea măsurilor punitive; pentru zonele rurale şi orăşeneşti de pe lângă Cape Town a fost înfiinţat Protectoratul pentru Asistenţa Sclavilor de pe lângă Oficiul pentru Protecţia Sclavilor.

Numirea unui Gardian al sclavilor.

Calificarea unor persoane de culoare pentru franciza municipală Cape Town; alegerea ca WARDMASTER a unui proprietar Malay.

Sclavii zeilor 355

1828

1830

1831

1832

Ordonanţa 50 privind eliberarea populaţiei Khoisan şi încadrarea ei pe aceeaşi poziţie cu populaţia Free Blacks şi plasarea acestora din urmă, atât Hotentoţi, cât şi Vrye Swartes, pe picior de egalitate juridică cu coloniştii albi.

Mai mult de 2 000 de proprietari de sclavi s-au adunat la Cape Town pentru a demonstra împotriva unui ordin al guvernului, care a fost adoptat fără o consultare prealabilă.

Revizuirea de către Parlamentul britanic duce la redenumirea Oficiului pentru Protecţia Sclavilor.

Proprietarii de sclavi din Stellenbosch s-au răsculat împotriva hotărârii de a păstra registre cu privire la pedepsirea sclavilor.

EMANCIPAREA SCLAVILOR 1834

1835

1836

1836

Sclavia este abolită în coloniile britanice, începând cu data de 1 decembrie. Sclavii eliberaţi intrau acum în categoria Free Blacks, deşi sclavii eliberaţi erau forţaţi să execute o ucenicie de patru ani pentru a fi pregătiţi pentru libertate.

Ordonanţa Nr. 1 care introduce termenii de desfăşurare a uceniciei, incluzând numirea unor magistraţi speciali.

începutul Marii Plecări, la care participă 12 000 de fermieri din zona de frontieră (Voortrekkers), care îşi demonstrează nemulţumirea legată de politica guvernului de a elibera sclavii de sub controlul deţinătorilor de sclavi reuniţi sub numele de Cetăţeni Liberi.

Persoanele de culoare primesc în cele din urmă acelaşi tratament cu cel aplicat coloniştilor albi, în domeniul interacţiunii cu instituţiile publice ale autorităţilor locale.

SÂRŞITUL PERIOADEI DE UCENICIE

1838

1838

Sfârşitul tuturor uceniciilor sclavilor.

Aproape 39 000 de sclavi sunt eliberaţi de Ziua Emancipării, pe 1 decembrie. Din suma iniţială de 3 milioane de lire, fixată de guvernul britanic, reprezentând compensaţiile pentru cei aproximativ 1 300 de proprietari de sclavi de la Capul Bunei Speranţe, s-au plătit doar 1,2 milioane de lire. LEGISLAŢIA MUNCII STĂPÂNI Şl SERVITORI

DE LA CAPUL BUNEI SPERANTE 1841 Ordonanţa Stăpâni şi servitori a fost promulgată, legalizând şi

sancţionând relaţiile de muncă dintre angajator şi angajat în favoarea foştilor proprietari de sclavi, bazându-se pe vechile Coduri ale Sclavilor care au fost iniţial promulgate de VOC sub numele de Placaaten din India.


în secolul al XVII-lea, comerţul cu sclavi era privit ca o afacere nobilă şi onorabilă în Europa, prin care multe companii generau venituri imense şi cauzau dureri de neimaginat. Pe măsură ce aspectele inumane ale acestui comerţ au fost expuse de mici grupuri de liberali în secolul al XVIII-lea, mulţi dintre aşa-zişii oameni de afaceri onorabili au luptat împotriva lor cu toată bogăţia şi influenţa de care dispuneau. Până la finalul secolului al XIX-lea, unul câte unul, fiecare dintre cei învinovăţiţi au semnat acte de abolire a sclavi-ei, sub presiunea activiştilor iluminaţi: Argentina în 1813, Columbia în 1821, Mexic în 1829, Africa de Sud în 1834, Statele Unite ale Americii în 1865, doar pentru a enumera câteva. Însă de abia în 1948, Organizaţia Naţiunilor Unite a promulgat Declaraţia drepturilor omului care, în esenţă, interzice sclavia în întreaga lume. Dar Naţiunile Unite au lăsat o gaură imensă în această declaraţie, care a avut nevoie de opt ani pentru a fi rectificată. O N U a fost forţată să mai adauge o declaraţie care se referea la comerţul cu sclavi şi instituţiile similare sclaviei.

Celor mai mulţi oameni din prezent această informaţie li se va părea şocantă: cum este posibil ca sclavia să fi fost abolită abia în 1956 de către aşa-zisa lume liberă şi civilizată? Să vă amintesc un sentiment pe care l-am expus anterior şi anume acela că, dacă nu ştim de unde venim, cum am putea oare să ştim încotro ne îndreptăm? Atâta vreme cât oamenii vor continua să-şi ţină ochii închişi în faţa noilor dovezi şi să aibă minţile otrăvite cu privire la noile posibilităţi, vom continua să perpetuăm caracteristicile speciei sclave, pe care creatorul nostru ni le-a implementat cu atât de mult succes. Am fost creaţi ca o specie sclavă şi rămânem şi în prezent o specie sclavă, ţinută captivă de ignoranţa noastră, de lipsa de claritate asupra originilor omenirii şi de genomul incomplet pe care creatorul nostru ni l-a dăruit.

Sclavii zeilor 357

Chiar şi după proclamaţia ONU din 1956, comerţul cu oameni a continuat: la 11 000 de ani de la apariţia civilizaţiei nu s-a schimbat nimic cu adevărat. Arabia Saudită a semnat actul de abolire a sclaviei de abia în 1963, iar Mauritania în 1980. Nu este ironic faptul că din Africa leagănul omenirii, locul naşterii sclaviei pe Pământ, este ultimul loc în care s-a renunţat la acest obicei îngrozitor? Sclavia este atât de adânc şi de puternic înrădăcinată în moştenirea africană, încât se pare că nu putem scăpa de ea. Sclavia există şi se desfăşoară fără probleme chiar şi în secolul al XXI-lea. Se pare că anumite părţi ale ADN-ului nostru nu au evoluat deloc. În 1988, în Sudan, sclavii erau vânduţi cu 30 de lire sterline, iar în 1989, China a lansat o campanie naţională împotriva vânzării sclavilor, femei şi copii. Această campanie a dus la descoperirea a 9 000 de astfel de cazuri numai în acel an. Cred că acesta a fost doar vârful aisbergului în China.

Cât de liberi suntem în acest sat global avansat din punct de vedere tehnologic, acolo unde orice eveniment senzaţional este prezentat în doar câteva secunde de reţelele mass-media, acolo unde comunicaţiile au devenit joacă de copii, acolo unde privim cu nelinişte spre corsarii de pe Marte, pentru că ne dorim ca ei să aibă mai multe rezultate, mai repede? În capitolele anterioare am vorbit despre războiul economic, care poate fi numit şi sclavie economică. Asta se aplică atât pentru oameni individual, cât şi pentru ţările sărace. În acest din urmă caz, armatele învingătoare nu iau prizonierii ca sclavi, ci pur şi simplu înrobesc economic ţara respectivă. Totalul îndatorării ţărilor sărace către ţările bogate este atât de mare, încât cel mai probabil nu va fi acoperit niciodată. Ceea ce este uimitor este faptul că ţările sărace sunt acele ţări care au fost călcate pentru sclavi de către ţările occidentale vreme de secole. Această siluire a avut ca rezultat colapsul economic complet al acestor ţări, care au trebuit să


ceară ajutor de la cei care le atacaseră. Ce adunătură de oameni calculaţi si înşelători suntem!

În prezent, sclavia se desfăşoară cu succes la adăpostul alibiului economic. Ţările sărace sunt în continuare exploatate pentru mâna de lucru ieftină, ajung groapa de gunoi pentru produsele nedorite, deşeurile chimice şi nucleare la nivel global şi continuă să fie înrobite în fiecare aspect al vieţii, chiar şi al pământului de sub picioare. Monedele locale rămân lipsite de forţă, oamenii rămân săraci şi nu au altă soluţie decât aceea de a permite speculanţilor să profite de ei. Dar abuzul nu vine întotdeauna din afara graniţelor. Problema sclaviei în China este nimic în comparaţie cu ce se petrece în ţara vecină, India. Sistemul deosebit de discriminatoriu care poartă numele de castă - care îşi are originea în cuvântul portughez casta, care înseamnă neam, rasă sau gen - încă este practicat pe scară largă în India.

Deşi această formă de discriminare este oficial interzisă, ea există şi se practică în continuare, servind ca o formă culturală de sclavie, care menţine în sărăcie şi mizerie jumătate din populaţia de un miliard de locuitori ai Indiei, fără nicio cale de ieşire din această situaţie. Este virtual imposibil să te poţi ridica la una dintre cele patru clase înalte care fac ca viaţa să fie mai suportabilă. În prezent, în India trăiesc aproximativ două sute de milioane de daliţi. Ei nu se pot căsători cu cineva dintr-o clasă superioară, trebuind să se dea din calea acestora în aşa fel încât nici măcar umbrele lor să nu se atingă. În unele situaţii, anumite oraşe şi sate insistă ca daliţii să poarte un clopot care să avertizeze castele superioare de apropierea unui plebeu.

Sclavii zeilor 359

CÂT DE LIBERI SUNTEM?

Aşadar, cât de liberi suntem? Veţi crede că, dacă trăiţi într-o economie din Prima Lume, sunteţi bine, că sunteţi stăpâni pe destinele voastre şi că nu sunteţi sclavii nimănui. Mai gânditi-vă o dată. Occidentalii de succes sunt sclavii propriilor locuri de muncă, ai şefilor lor, ai ipotecii, ai unei avalanşe de credite, împrumuturi pentru maşină, ai depăşirii de cont bancar şi alte capcane importante ale societăţii. Economiile moderne sunt construite în asa fel încât să atra-gă cât mai mulţi consumatori, cu promisiunea unui anumit tip de credit. Chiar şi împrumuturile pentru studenţi te pot înrobi pentru câţiva ani. Odată prins, eşti obligat să-l plăteşti pe creditor. Poţi spune oricui că aceasta este noua mea casă, dar realitatea este că ea aparţine băncii. Banca îţi permite să munceşti pentru această casă timp de douăzeci de ani, plătind o sumă mare de bani în fiecare lună, sumă care produce o dobândă impresionantă pentru bancă. Şi atunci cine este sclavul? Dacă nu poţi plăti, casa îţi este scoasă la licitaţie pe piaţa imobiliară, în cele mai multe cazuri rămâi şi cu o mare datorie de acoperit. Acum, că ai cu adevărat necazuri, banca te va plasa pe o listă neagră, ceea ce reduce drastic şansele tale de a te angaja, de a avea un cont bancar şi de a câştiga banii pe care îi datorezi. Csrdul de credit funcţionează la fel. Îţi plăteşti excursia în Caraibe cu cardul şi te simţi foarte împlinit. La întoarcere, constaţi că societatea pentru care lucrai a intrat în insolvenţă şi cardul devine imediat o capcană. Va trebui să-ţi vinzi maşina ca să rambursezi banii retraşi de pe card şi nu te poţi lansa într-o afacere nouă. Cea mai rea şi mai ascunsă formă de sclavie este cunoscutul împrumut pentru studenţi. Mii de companii îţi vor oferi un împrumut pentru studenţi cu condiţia de a lucra pentru ele după absolvire, pentru restituirea împrumutului. Capcana este că ei decid salariul mizerabil pe care îl vei avea ca stagiar, ceea ce


înseamnă că va trebui să lucrezi ani întregi pentru ei, pentru un salariu mic, ceea ce înseamnă că devii o mână de lucru foarte ieftină. Acest lucru se întâmplă an de an în întreaga lume pentru milioane de absolvenţi. Până la urmă, vieţile noastre gravitează în jurul muncii şi al banilor. Ne comportăm ca nişte sclavi dezorientaţi pe această planetă, fără să ştim încotro ne îndreptăm... de ce suntem aici... şi cine ne controlează de fapt? De ce alergăm după castele de nisip? Este vreun mesaj ascuns aici? Se poate ca acesta să fie un reflex întârziat din preistorie, atunci când omului i s-a promis o călătorie către împărăţia din ceruri a lui dumnezeu... şi că va trăi în casa creatorului său, dar numai dacă se va comporta cu vitejie şi îşi va mulţumi stăpânul? Serios... de ce suntem atât de prinşi în această cursă pentru recompense materiale, dacă ştim că nu le putem lua cu noi?

Răspunsul este simplu. Suntem încă sclavi, trăind în secolul al XXI-lea, dar drumul nostru în timp până în acest moment a fost atât de bine planificat de zeii din preistoria noastră încât ne nu putem aştepta să recunoaştem indiciile sau Simptomele. Aroganţa noastră ne împiedică să credem aceste teorii fanteziste şi extravagante, pentru că suntem stăpânii propriilor destine.

Întreaga noastră istorie este presărată de tentaţii provenind dintr-o varietate de surse: de la promisiunile biblice de viaţă eternă şi belşug ceresc până la tăbliţele sumeriene care vorbesc despre o mare recompensă în sălaşurile zeilor. Dar numai dacă te porţi bine, te supui şi îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost desemnate. Aceasta este sămânţa care l-a făcut pe om să se exploateze şi să muncească tot timpul? Este un răspuns reflex întârziat din zilele de demult, atunci când zeii Anunnaki se aflau încă pe Pământ? Indică oare un aspect care ne scapă? Până la urmă suntem o specie sclavă şi ne vom comporta ca atare. Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele mii de ani este că am încurcat cauza cu motivul, ceea ce a

Sclavii zeilor 361

dus la o cursă nebunească fără oprire după bunuri materiale. Vrem să acumulăm şi să strângem provizii. Există atât de mult bagaj şi dezinformare adunate în subconştientul nostru încât nu putem începe să le clarificăm fără o muncă uriaşă de investigaţie şi, în special, de introspecţie. Pentru că mesajele pe care le descoperim de la strămoşii noştri nu sunt poveştile frumoase pe care ne aşteptam să le auzim.

Oamenii din lumea occidentală liberă sunt înrobiţi din punct de vedere economic, cultural şi religios. Dar, dacă îi veţi întreba despre asta, vor nega. Suntem sclavii locurilor noastre de muncă, ale băncilor şi ale guvernelor. Dacă nu ne plătim taxele, mergem la închisoare. Această ignoranţă binecuvântată este ceea ce „creatorul” a plănuit pentru noi. Chestiunea Turnului Babei este un exemplu excelent al felului în care zeii au conspirat ca să menţină omenirea înrobită prin intermediul ignoranţei. Scrierile sumeriene fac trimiteri similare la incidentul descris în Biblie, atunci când zeii au hotărât că oamenii deveniseră prea înţelepţi şi vorbeau aceeaşi limbă. Folosirea cuvântul limbă poate să fi fost metaforică, referindu-se la cunoaştere. Zeii simţeau că, dacă i-ar fi lăsat pe oameni pe cont propriu, aceştia ar fi fost în stare de orice. Această ipoteză reprezenta o ameninţare mare pentru zei, atunci când omenirea a arătat brusc că are potenţialul să se ridice împotriva creatorului şi opresorului ei. În această situaţie, zeii au decis „să coboare din ceruri şi să le amestece limbile”, ceea ce au şi făcut. Nu se ştie exact ce le-au făcut oamenilor, dar cu siguranţă au prelungit cu milenii mentalitatea de sclavi. Ceea ce este interesant este faptul că finalul capitolului al X-lea al Facerii se încheie cu fiii şi descendenţii lui Noe care se împrăştie prin lume, aparţinând unor clanuri diferite şi vorbind limbi diferite. Apoi brusc, capitolul al XI-lea din Facere începe cu următoarele afirmaţii:


„În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un

singur grai la toţi. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara

Senaar un şes şi au descălecat acolo. Apoi au zis unul către altul:

«Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!» Şi au folosit cără

mida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.

Şi au zis iarăşi: «Haidem să ne facem un oraş şi un turn al

cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne îm

prăştia pe faţa a tot pământul!» Atunci S-a pogorât Domnul să vadă

cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: «lată,

toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu

se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să

ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă

unul cu altul». Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au

încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea

aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pă

mântul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”.

(Facerea 11:1-9)

Întregul pasaj de mai sus scoate în evidenţă o relaţie de tipul stăpân-sclav. Este practic o reluare a tăbliţelor sumeriene care arată că zeii erau foarte nemulţumiţi de faptul că sclavii făceau progrese rapide, acumulau cunoştinţe şi arătau semnele unei inteligenţe mai mari. Se poate citi printre rânduri că zeul stăpânitor s-a speriat şi a luat măsurile necesare ca să-i împiedice pe oameni să-şi însuşească deprinderi şi informaţii. Principiul dezbinării şi cuceririi a fost implementat cu succes în rândurile oamenilor care începuseră să devină o ameninţare. Simplul fapt că fiii zeilor făceau copii cu fiicele oamenilor reprezenta o problemă uriaşă. Noii urmaşi erau chiar mai inteligenţi decât mamele lor umane, pentru că aveau mai mult A D N moştenit de la zei, care le permitea să acumuleze mai repede o cantitate mai mare de informaţii.

Sclavii zeilor 363

„Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li

s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt

frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul

Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii

aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci, zilele lor să mai fie o sută

douăzeci de ani!» În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai

cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oa

menilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji

din vechime”.

(Facerea 6:1-4)

Nu există nicio îndoială asupra faptului că taţii, care erau fiii zeilor, au contribuit la sporirea bagajului de cunoştinţe tehnologice al copiilor lor. După genul de activitate care se desfăşura pe Pământ putem să deducem că evoluţia omului accelera într-un ritm rapid, ceea ce contravenea dorinţei explicite a zeilor conducători. Aceştia voiau să-l menţină pe om ignorant. Şi astfel devine foarte interesant faptul că în capitolul al VI-lea, versetul 7 din Facere, cuvântul dumnezeu capătă plural şi plănuieşte să coboare pe Pământ împreună cu unii dintre asociaţii săi pentru ca să rezolve această problemă. „Să coborâm pe pământ şi să le amestecăm limbile.”

Cu cine vorbea Dumnezeu şi cu cine a coborât pe Pământ? Şi de ce ar fi privit dezaprobator progresul tehnologic al oamenilor? De ce nu ar fi dorit ca omul, creaţia sa cea mai de preţ, să poată să facă şi alte lucruri? De ce ar fi fost dumnezeu atât de înspăimântat de dezvoltarea rapidă a omului?

Incidentul cu Turnul Babei a fost precedat de o serie de încercări de a scăpa de oameni, pentru că ei reprezentau deja o ameninţare pentru zei. Acest fapt arată din nou un act suprem de opresiune care scoare în evidenţă controlul pe care zeii l-au menţinut asupra speciei sclave, în vreme ce complotau distrugerea ei totală. Din anumite motive, zeii au hotărât


că omul, creaţia lor, era rău şi că tot ceea ce învăţase acesta era greşit; cam acesta este modul în care Biblia pune problema. Presupun că zeii se săturaseră de oameni şi îşi dăduseră seama ca au creat un monstru care se putea mobiliza ca să-i muşte. Tăbliţele sumeriene vorbesc despre un val mareic care va distruge cea mai mare parte a omenirii, în special pe aceia care trăiau în zonele de coastă. În decembrie 2004, am văzut cu câtă uşurinţă au murit 300 000 de oameni în urma unui tsunami de dimensiuni relativ mici, în multe locuri ale lumii. Să ne imaginăm ce distrugeri ar putea să provoace un val mareic de 100 de metri înălţime. Dar Anunnaki aveau deja cunoştinţă despre un val uriaş care putea să măture Pământul şi care avea să apară ca urmare a reîntoarcerii planetei Nibiru în proximitatea Pământului. Şi au decis să permită ca acest val să distrugă omenirea şi în acest fel să-i ajute să rezolve problema omenirii al cărei număr creştea rapid. Se estimează că în acea perioadă trăiau pe Pământ 4 milioane de oameni, cu mult peste numărul zeilor. Acest fapt crea o stare de nervozitate în rândul zeilor, aşa că aveau să permită distrugerea sclavilor pe care îi creaseră, deoarece comportamentul lor vădea semnele unei inteligenţe care nu putea să fie controlată.

Oare începuseră sclavii să pună prea multe întrebări? Începuseră să evolueze prea repede şi acumulau informaţii tehnice avansate fără să aibă permisiunea zeilor? Aşa se pare. Trebuie să vă fi dat seama până acum că sunt de părere că nu putem să avem încredere în Biblie, indiferent cât de mult ne-ar afecta acest lucru. În jurul ei plutesc prea multe controverse şi nu există nicio dovadă despre adevăraţii autori ai acestei cărţi şi sub ce influentă au scris acele descrieri brutale ale evenimentelor petrecute în vremea lor. În plus, cea mai mare parte a Vechiului Testament reprezintă o versiune diluată a tăbliţelor sumeriene şi a altor texte străvechi. Astfel, faptul că eu folosesc Biblia ca sursă de referinţă este un paradox în sine. Fac acest lucru doar ca să demonstrez inconsistenţa şi

Sclavii zeilor 365

obsesia fanatică înrădăcinată în această carte de către aceia care o venerează cu ardoare. Până vom ajunge la povestea biblică a Potopului, aş vrea să spun că zeii Anunnaki nu se bazau pe o evoluţie rapidă a creierului omenesc, acesta fiind motivul pentru care îşi doreau ca sclavii umani să fie distruşi de inundaţie. Pe scurt, sclavii umani reprezentau o ameninţare pentru zei. Însă unul din cei doi zei conducători, Enki, era mult mai apropiat de oameni decât fratele său lipsit de inimă, Enlil.

Pentru că Enki lucrase cu sclavii umani timp de milenii în minele din Africa şi i s-a făcut milă de oameni şi l-a avertizat pe Ziusudra (Noe) despre dezastrul iminent. I-a dat acestuia instrucţiuni clare despre ce să facă pentru a-şi salva prietenii, familia şi bunurile materiale. S-a dovedit că nu a fost un simplu gest de milă, pentru că Ziusudra era de fapt fiul lui Enki, conceput cu o femeie umană. Acesta a fost motivul real din spatele acţiunilor sale.

Fig. 12.1 Varianta sumeriană a poveştii Potopului. Tăbliţă de argilă din peri

oada neosumeriană, este cea mai veche referinţă făcută de om cu privire la

Potop, alături de o tăbliţă din Philadelphia, fiind singura tăbliţă pe care po

vestea este inscipţionată în sumeriană. În această traducere Ziusudra, Noe

al sumerienilor, este descris ca fiind „preot al lui Enki”, ceea ce reprezintă o

informaţie nouă. Alte tăbliţe susţin că el este de fapt fiul lui Enki.


Povestea sumeriană a Potopului este cel mai vechi izvor pen

tru povestea biblică a potopului (Facerea 6:5-9:29). Potrivit British

Museum, tăbliţele neobabiloniene care sunt găzduite acolo vorbesc

despre Potop, ca parte a Epopeii lui Ghilgameş, faimoasa tăbliţă din

lume. Tăbliţa din imaginea de mai sus este cu peste 1 000 de ani mai

veche decât cea de la British Museum.

Biblia prezintă această problemă într-un mod uşor diferit: „Dumnezeu a văzut că tot ce a făcut omul era rău.” Brusc, toţi oamenii de pe Pământ erau „corupţi şi răi”, iar dumnezeu a decis să-i pedepsească. Este posibil ca povestea care apare în Biblie să provină dintr-un alt punct de vedere de la fratele lui Enki, Enlil, cel care comanda planeta şi oamenii de pe ea?

Enlil nu a fost niciodată prea ataşat de specia sclavă, iar această oportunitate reprezenta ocazia perfectă ca să o distrugă. Oare ce ar fi putut să facă toţi oamenii de pe Pământ, încât să fie considerat atât de corupt şi de rău şi să-l enerveze atât de rău pe dumnezeu, încât acesta să plănuiască distrugerea tuturor oamenilor? Ceea ce este fascinant este faptul că povestea Potopului apare în aproape toate culturile antice care preced povestea biblică a lui Noe. Şi atunci care dintre ele este mai corectă şi mai adevărată? Eu cred că cea mai veche dintre ele, adică povestea sumeriană despre Enki si Enlil şi Ziusudra. Şi aici misterul se adânceşte şi mai mult. Fiii zeilor Anunnaki, care mai erau cunoscuţi şi sub numele Nefilim, nu aveau voie să se culce cu femeile umane de frica de a nu da naştere unei noi subspecii, care să fie mai inteligentă şi care să reprezinte o ameninţare potenţială pentru Anunnaki. Am mai auzit vorbindu-se despre ei chiar şi în Biblie. Însă fiii zeilor erau tineri şi dornici pe Pământ şi vădeau obişnuitele semne de rebeliune ale tinerilor. Ei au nesocotit ordinele primite, mai ales când au văzut cât de apetisante erau fiicele omului. Atât textele sumeriene, cât

Sclavii zeilor 367

şi Biblia povestesc amănunţit ce s-a întâmplat după aceea. „Dumnezeu” a hotărât să apeleze la un gest ultim de superioritate faţă de specia sclavă nesupusă, şi anume să o distrugă. Acest lucru i-ar fi permis să şteargă cu buretele tot ceea ce se întâmplase şi să o ia de la început fără teama unui final imprevizibil şi, mai ales, fără oamenii nesupuşi şi băgăreţi. Iată cum descrie Biblia acest episod:

„În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de

când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi aces

tea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe

pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la

rău în toate zilele, l-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe

om pe pământ. Şi a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pământului

pe omul pe care I-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâ

toare până la păsările cerului, tot voi pierde...» Noe însă a aflat har

înaintea Domnului Dumnezeu, lată viaţa lui Noe: Noe era om drept şi

neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului.

Şi i s-au născut lui Noe trei fii: Sem, Ham şi lafet. Pământul însă

se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de

silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat,

căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. Atunci a zis

Domnul Dumnezeu către Noe: «Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a

tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi

pierde de pe pământ... Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop

de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi

tot ce este pe pământ va pieri. Iar cu tine voi face legământul Meu...»”

(Facerea 6:4-18)

Acesta este un exemplu ironic de favoritism din partea presupusului dumnezeu atotiubitor, cel care i-a făcut egali pe toţi oamenii egali. Brusc, Noe devenise preferatul său, singurul om drept de pe faţa Pământului. Asta este prea mult


pentru mine... la mijloc trebuie să mai fie şi alte motive, iar motivele pe care vi le-am prezentat sunt mult mai plauzibile decât altele despre care am citit. Şi asta mai ales atunci când privim această chestiune din punctul de vedere al celor doi fraţi zei, ceea ce ne oferă dovezi circumstanţiale asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Avem două personalităţi distincte, cele ale lui Enlil şi Enki, care aveau viziuni diferite asupra speciei sclave. Enki dorea să-l salveze pe om, de aceea l-a avertizat pe Noe (Ziusudra), care, întâmplător, era fiul său, dar Noe nu este singurul care a fost avertizat. Aşadar, afirmaţia biblică potrivit căreia Noe era singurul om drept de pe Pământ nu are niciun sens. În acest punct lucrurile încep să devină interesante, pentru că pare că această parte a poveştii biblice a fost scrisă după ce a avut loc Potopul, din perspectiva lui Enlil, care şi-a dat seama că a eşuat în tentativa sa de a şterge de pe faţa Pământului rasa umană. Această încercare nereuşită de a scăpa de problematica populaţie umană l-a forţat pe Enlil să-şi schimbe întreaga poveste, ascunzând faptul că a eşuat. Mi se pare un scenariu prost făcut, iar rândurile din Biblie par să fi fost scrise ca să ascundă faptul că dumnezeu a eşuat în încercarea de a-i distruge pe oamenii corupţi şi răi şi că a găsit în schimb un om „drept” printre aceştia şi i s-a făcut milă de el. După Potop, Enki i-a luat pe oamenii în grija sa şi a început să-i înveţe toate lucrurile necesare ca să poată să întemeieze o comunitate civilizată şi astfel asistăm la apariţia bruscă a civilizaţiei globale, în jurul anului 11 000 î. Hr. Însă această evoluţie rapidă l-a speriat pe Enlil, în special atunci când oamenii au construit Turnul Babel, într-o încercare de a ajunge la zeii din ceruri. Aşadar, probabil că răzbunătorul Enlil a fost acela care a distrus turnul şi i-a făcut pe oameni să se împrăştie în întreaga lume, într-o nouă încercare de încetinire a progresului acestora. Până la urmă, oamenii erau creaţia sa, sclavii săi şi putea să le facă orice îşi dorea.

Sclavii zeilor 369

POVEŞTILE D E S P R E P O T O P : C E N E SPUN ELE

S-ar putea să avem o surpriză să aflăm că în istoria străveche a omenirii există sute de poveşti legate de Potop.

Este un prilej bun să aruncăm o privire asupra celorlalte poveşti despre Potop, pentru ca să vedem asemănările incredibile între aceste poveşti care au fost scrise pe continente diferite, despărţite de mii de kilometri, de către oameni primitivi, la distanţe de mii de ani. Nu vi se pare foarte ciudat? Mark Isaak a adunat o colecţie incredibilă de asemenea poveşti pe portalul de Internet www.talkorigins.org, iar eu vă îndemn să vizitaţi acest site pentru o lectură cu adevărat captivantă. Iată câteva extrase.

Mitologia greacă:

Zeus a trimis inundaţiile ca să-i distrugă pe oamenii din Epoca

Bronzului. Prometeu l-a sfătuit pe fiul său, Deucalion, să construias

că o corabie. Toţi oamenii au murit în afară de câţiva care au scăpat

refugiindu-se în munţii înalţi. Când ploile au încetat, el i-a adus sacri

ficii lui Zeus, zeul Salvării. O versiune mai veche a acestei poveşti,

aparţinând lui Hellanicus, spune că arca lui Deucalion a ancorat lân

gă muntele Othrys, de lângă Thessalia. O altă variantă susţine că el

a ancorat lângă un vârf, probabil Phouka, în Argolis, care mai târziu

a fost denumită Nemea.

Megarienii susţin că Megarus, fiul lui Zeus, a scăpat de Potopul

lui Deucalion înotând până la vârful muntelui Gerania, ghidându-se

după ţipetele cocorilor.

Un alt potop ar fi avut loc în vremea lui Ogyges, fondator şi rege

al Thebei. Potopul de apă a acoperit întreaga lume şi a fost atât de

devastator încât ţara a rămas fără rege până la domnia lui Cecrops.

http://www.talkorigins.org


Fig. 12.2 Enlil decide să distrugă omenirea prin intermediul unei inundaţii.

Povestea Atra-Hasis reprezintă varianta babiloniană a Potopului, scrisă în

stilul vechi babilonian, cu scriere cuneiformă pe tăbliţe de argilă, datând din

jurul anului 1900 î. Hr.

Atunci când povestea neobabiloniană a Potopului, ca parte

integrantă a Epopeii lui Ghilgameş, a fost descoperită în secolul al

XlX-lea, a produs o mare senzaţie. S-a dovedit a fi o versiune pre

scurtată, extrasă din poemul vechi babilonian Atra-Hasis, scris cu

1 000 de ani mai devreme, Potopul reprezintă punctul principal al

întregii poveşti în care zeii i-au creat pe oameni pentru ca aceştia

să preia toate muncile grele de pe Pământ. Oamenii au fost creaţi

cu abilitatea de a se reproduce, dar erau condamnaţi să moară ca

urmare a procesului de îmbătrânire. Rasa umană s-a înmulţit şi era

atât de zgomotoasă încât marele zeu sumerian, Enlil, nu putea să

doarmă. Şi atunci acesta a complotat să reducă numărul oameni

lor, mai întâi prin intermediul ciumei, apoi prin înfometare. În ambele

cazuri, zeul Ea (Enki), cel care era principalul responsabil pentru cre

area oamenilor, a împiedicat îndeplinirea planului. Enlil i-a pus pe toţi

zeii să conlucreze pentru exterminarea întregii rase umane printr-o

inundaţie iminentă. Şi această încercare a eşuat pentru că Enki şi-a

salvat protejatul, pe Ziusudra, dându-i posibilitatea să-şi construiască

o arcă pentru ca să salveze rasa umană şi animalele. Această tăbliţă

Sclavii zeilor 371

are punctul de plecare după ce încercarea de înfometare pusă la cale

de zei a eşuat, iar Enlil a complotat împotriva omenirii din nou şi a

venit cu un plan nou.

Traducerea parţială a tăbliţei: Au spart bariera cosmică!

Potopul despre care vorbeşti, al cui este? Zeii au ordonat distrugerea

totală! Enlil le-a făcut un rău oamenilor! La adunarea zeilor au cerut

aducerea potopului în viitor, „Să pornim la treabă!” Atra-Hasis.

Mitologia romană:

Jupiter, mâniat de faptele rele ale omenirii, s-a hotărât să o

distrugă. Era pe cale să incendieze pământul, dar a considerat că

astfel este posibil să dea foc şi cerului şi atunci a decis să inunde

Pământul. Cu ajutorul iui Neptun, el a pus la cale furtuni şi cutremu

re care să inunde tot Pământul, mai puţin centrul Pamasului, acolo

unde Deucalion sosise şi găsise refugiu, alături de soţia sa, Pyrrha.

Fiindu-le recunoscută pietatea, Jupiter i-a lăsat să trăiască şi a retras

apele. Deucalion şi Pyrrha, urmând sfatul unui oracol, au repopulat

lumea, aruncând „oasele mamei” (pietre) în urma lor; fiecare piatră

s-a transformat într-un om.

Mitologia scandinavă:

Oden, Vili şi Ve s-au luptat şi I-au învins pe uriaşul de gheaţă

Ymir, iar apa îngheţată care a curs din rănile sale i-a înecat pe cei

mai mulţi dintre Uriaşii de Promoroacă. Uriaşul Bergelmir a scăpat cu

ajutorul unei bărci, împreună cu soţia şi copiii săi. Corpul lui Ymir a

devenit lumea pe care trăim noi.

Mitologia celtă:

Cerul şi Pământul erau doi giganţi, iar Cerul s-a întins dea

supra Pământului, astfel încât copiii lor erau prinşi între ei, iar copiii

şi mama stăteau nefericiţi în întuneric. Cel mai îndrăzneţ dintre fii


i-a condus pe fraţii săi într-o misiune al cărei scor era să taie Cerul

în multe bucăţi mici. Din craniul acestuia au făcut o boltă. Sângele

care a curs a produs o mare inundaţie care a omorât toţi oamenii,

cu excepţia unei perechi, care a fost salvată de o barcă pe care a

construit-o un Titan binevoitor.

Mitologia galeză:

Lacul Llion şi-a ieşit din matcă şi a inundat pământurile.

Dwyfan şi Dwyfach au scăpat cu ajutorul unei ambarcaţiuni fără ca

targ la bordul căreia se afla câte o pereche din fiecare vieţuitoare de

pe Pământ. Au ancorat în Prydain (Britania) şi au repopulat lumea.

Mai sunt şi alte poveşti despre potop, cum sunt cele din Lituania, Germania, Turcia, Vogul, Egipt şi Persia. Chiar şi Coranul (11:25-48) face referire la Potop, adăugând că Pământul a fost înghiţit de ape, iar barca a ancorat lângă un munte numit Al-judi, iar unul dintre fiii necredincioşi ai lui Noe s-a înecat în timpul Potopului.

Evanghelia apocrifă a lui Adam povesteşte cum acesta a lăsat instrucţiuni ca trupul său, alături de cantităţi de aur, tămâie şi smirnă, să fie urcat la bordul arcei şi, după terminarea Potopului, să fie îngropat în mijlocul Pământului. Atunci Dumnezeu va veni şi va salva omenirea (A doua Evanghelie a lui Adam 8:9-18,21:7-11). Iată-ne aici, amestecând istoria omenirii. Adam nu murise până atunci? De unde ştia că va urma un potop, lăsând astfel de instrucţiuni? Cât de siguri suntem de aceste fapte?

Povestea babiloniană este practic identică cu cea sumeriană şi chiar şi povestea caldeană este plină de influenţe sumeriene. Trebuie să ne amintim că Noe la sumerieni era numit Ziusudra:

Sclavii zeilor 373

Zeul Cronos l-a avetizat pe Xisuthrus despre venirea potopului

prin intermediul unui vis şi i-a poruncit să scrie o istorie şi să o în

groape în Sippara, apoi i-a spus să construiască şi să aprovizioneze

o corabie (având lungimea de 5 stadii şi lăţimea de 2 stadii) pentru

el, prietenii şi rudele sale şi pentru toate felurile de vieţuitoare, ceea

ce Xisuthrus a făcut. După venirea şi calmarea potopului acesta a

trimis păsări care s-au întors. Ulterior, a încercat din nou şi de data

aceasta păsările s-au întors cu noroi pe picioare. La cea de-a treia

încercare, păsările nu s-au mai întors. A debarcat la poalele munţilor

Corcyraean din Armenia şi, împreună cu soţia, fiica şi navigatorul său

au oferit sacrificii zeilor.

Povestea zoroastriană: După ce Ahura Mazda l-a avertizat pe Yima că distrugerea

care va veni sub forma forma iernii, îngheţului şi inundaţiilor care vor

urma topirii zăpezii reprezintă o ameninţare pentru lumea păcătoasă,

l-a instruit cum să construiască o vara, „fortăreaţă sau domeniu” pe

care să adune în perechi toate specimele de animale domestice de

toate dimensiunile, fiinţe umane, câini, păsări, plante şi provizii.

Toate aceste poveşti indică faptul că au existat un loc şi un moment în care zeii cerului şi ai Pământului au conspirat pentru distrugerea omenirii. De ce? Pentru că aceasta arăta semne de independenţă, inteligenţă şi posibil rebeliune împotriva creatorilor ei. V-am prezentat motivele care au fost explicate pe larg de învăţaţi în numeroase studii dedicate tăbliţelor sumeriene şi altor scripturi antice. Însă în Biblie se găseşte o poveste care, după umila mea părere, le depăşeşte pe toate în evidenţierea manipulării omenirii de către dumnezeu. Aceasta este povestea lui Avraam, a fiului său Isaac şi a Sodomei şi Gomorei. Parcă ar fi scenariul unui film cu mafioţi, realizat la Hollywood, în care li se testează loialitatea unor oameni, înainte ca acestora să le fie acordată încrederea „naşului” ca să îndeplinească anumite sarcini care nu


sunt tocmai legale. Întrebaţi orice scriitor şi vă va confirma că această poveste anume din Biblie are o structură perfectă a unui scenariu, care include şi scena cu poliţistul bun şi poliţistul rău, care plantează seminţele suspiciunii şi neîncrederii, cerând în schimb loialitate absolută; un cod al tăcerii şi al supunerii. Aceste evenimente sunt exemplele perfecte ale unei relaţii stăpân-sclav, asupra căreia pluteşte ameninţarea constantă a unei posibile violenţe îndreptate împotriva sclavilor, dacă aceştia încalcă poruncile. Are momente de blândeţe perfect realizate şi indiciile unei compasiuni goale, îndreptate către sclavii care sunt plini în permanenţă de frica morţii.

Totul începe atunci când „zeul-stăpân” îl pregăteşte pe sclavul său pentru conflict evacuându-i amanta din casă. Sclavul este Avraam, iar amanta Agar. Sarra, soţia lui Avraam, este de acord cu această mişcare pentru că Agar reprezintă o ameninţare pentru ea, fiindcă a dat naştere unui fiu pe care l-a făcut cu Avraam şi care va deveni un competitor pentru propriul copil atunci când va veni timpul, însă mişcarea deşteaptă este aceea că zeul-stăpân îl pune pe Avraam să o evacueze personal pe Hagar. Făcând asta, stăpânul testează loialitatea sclavului şi dă naştere unei rupturi între el şi amanta lui. Imediat ce Hagar a fost lăsată să moară în deşertul nemilos, zeul-stăpân vine în ajutorul tinerei fete evacuate şi a copilului nou-născut, câştigând loialitatea totală a fetei, care a început să răspândească vorba despre dumnezeul iubitor şi binevoitor.

Alungarea lui Agar şi a lui Ismael „Şi crescând copilul, a fost înţărcat. Iar Avraam a făcut ospăţ

mare în ziua în care a fost înţărcat Isaac, fiul său. Văzând însă Sarra

că fiul egiptencii Agar, pe care aceasta îl născuse lui Avraam, râde de

Isaac, fiul ei, a zis către Avraam: «Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe

Sclavii zeilor 375

fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor cu fiul meu, Isaac!»

Şi s-au părut cuvintele acestea lui Avraam foarte grele pentru fiul său

Ismael. Dumnezeu însă a zis către Avraam: «Să nu ţi se pară gre

le cuvintele cele pentru prunc şi pentru roabă; toate câte-ţi va zice

Sarra, ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema

urmaşii tăi. Dar şi pe fiul roabei acesteia îl voi face neam mare, pentru

că şi el este din sămânţa ta». Atunci s-a sculat Avraam dis-de-di

mineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi,

punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi, plecând ea, a rătăcit prin

pustiul Beer-Şeba. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea

copilul sub un mărăcine. Şi, ducându-se, a şezut în preajma lui, ca

la o bătaie de arc, căci îşi zicea: «Nu voiesc să văd moartea copilului

meul» Şi, şezând ea acolo de o parte, şi-a ridicat glasul şi a plâns.

Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul

lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: «Ce e, Agar? Nu

te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este!

Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor

mare!» Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă

şi, mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi

era Dumnezeu cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în pustiu, şi s-a

făcut vânător. A locuit deci Ismael în pustiul Faran şi mama sa i-a luat

femeie din ţara Egiptului.”

(Facerea 21:8-21)

Această manipulare deşteaptă le-a arătat zeilor că Avraam era extrem de loial şi era demn de încredere pentru ca să i se încredinţeze sarcini în viitor. De asemenea, Agar a rămas veşnic îndatorată lui dumnezeu, pentru că le-a salvat vieţile ei şi fiului ei. Dar probabil că vă întrebaţi ce sarcini aveau zeii în minte pentru Avraam? Probabil cea mai veche dovadă a exemplelor de spionaj din istoria omenirii. Acesta nu a fost un test suficient pentru demonstrarea supunerii viitorului spion de top al zeilor. Înainte de a-i lăsa pe mână lui Avraam o armată de oameni bine echipaţi, cu care de luptă,


armament avansat, întinderi mari de pământ şi o bogăţie dincolo de orice imaginaţie, zeii trebuiau să-l supună la cel mai important test de credinţă, ceea ce au şi făcut. Povestea este foarte cunoscută chiar şi în afara cercurilor iudeo-creştine. Avraam primeşte poruncă de la dumnezeu să-l ia pe fiul său, Isaac, şi să-l ducă pe un munte îndepărtat şi să-l sacrifice în numele zeilor. Răutatea lor premeditată este evidentă, spunându-i lui Avraam să „meargă la un munte îndepărtat”, unde aveau să fie singuri, astfel ca nimeni să nu poată să fie martorul acestui eveniment brutal şi, în acelaşi timp, al unei crime premeditate. Cine ştie, poate ceva nu mergea aşa cum a fost plănuit şi Avraam l-ar fi ucis pe Isaac pe munte în acea zi. Era mai bine să nu fie niciun martor prin preajmă sau rude zăpăcite care să sporească nemulţumirea crescândă a oamenilor faţă de zei. Avraam a trecut testul cu brio. Acum era pregătit ca să îndeplinească orice sarcină primită din partea zeilor şireţi. Din acest moment, zeii au avut grijă ca toată lumea să afle că Avraam era protejatul lor. Multe căpetenii de triburi, regi şi chiar şi preoţi au venit să-i intre în graţii şi să-l linguşească pentru ca să evite posibile acte de violenţă din partea zeilor.

Avraam îl sacrifică pe Isaac „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis:

«Avraame, Avraame!» Iar el a răspuns: «lată-mă!» Şi Dumnezeu i-a

zis: «la pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te

în pământul Moria şi adu-i acolo ardere de tot pe un munte, pe care

ţi-l voi arăta Eu!» Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus

samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său;

şi, tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i

grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în

depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: «Rămâneţi

aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne,

Sclavii zeilor 377

ne vom întoarce la voi». Luând deci Avraam lemnele cele pentru jert

fă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi

cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam,

tatăl său, şi a zis: «Tată!» Iar acesta a răspuns: «Ce este, fiul meu?»

Zis-a Isaac: «lată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jert

fă?» Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia

jertfei Sale!» Şi s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă

au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo

jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus

pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a

luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat

către el din cer şi a zis: «Avraame, Avraame!» Răspuns-a acesta:

«lată-mă!»

Iar îngerul a zis: «Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici

să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi

pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău». Şi, ridicându-şi

Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele

într-un tufiş. Şi, ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă

în locul lui Isaac, fiul său. Avraam a numit locul acela lahve-ire, adi

că, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice astăzi: «În munte

Domnul Se arată». Şi a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer

către Avraam şi a zis: «Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul,

că, de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu,

pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi

voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul

de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi;

Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului,

pentru că ai ascultat glasul Meu»”.

(Facerea 22:1-18)

Aceasta este cu siguranţă cea mai perversă formă de manipulare asupra omului antic pe care zeii au făcut-o ca să-i testeze loialitatea. Le-a oferit zeilor un model prin care să-şi poată exercita în viitor controlul asupra supuşilor umani,


promiţându-le celor loiali şi supuşi recompense bogate. Trebuie să vedeţi dincolo de fanfaronada, rolurile şi discursul narativ impunător din Vechiul Testament ca să recunoaşteţi frica absolută în care trăiau oamenii acelor timpuri. Zeii erau însetaţi de sânge şi manipulatori nemiloşi. Dar aveau un motiv foarte bun ca să se poarte aşa: omul devenise vizibil nemulţumit de abuzurile lor şi începuse să formeze grupuri de rezistenţă, care erau conduse de zei rebeli, cum era Marduk, fiul lui Enki.

Din acest moment, care a culminat cu distrugerea Sodomei şi Gomorei, Marduk se revoltase oficial împotriva zeului comandant Enlil şi atrăsese de partea sa foarte mulţi oameni, cărora le promisese viaţa de după moarte. El s-a autoproclamat zeu suprem. Oamenii care erau suspectaţi în vreun fel de implicare în astfel de activităţi îndreptate împotriva zeilor au fost consideraţi corupţi şi răi, săvârşitorii unor păcate de neimaginat faţă de zei şi au fost pedepsiţi foarte sever. Încă nu este clar dacă Enlil a fost acela care a comis îngrozitoarele acte de violenţă împotriva oamenilor, însă dovezile îl incriminează pe Marduk, care era din ce în ce mai disperat să preia controlul asupra omenirii. Marduk şi-a pus la punct propriul plan prin care să-i controleze pe adoratorii săi umani prin intermediul fricii şi intimidării. Până la urmă, această metodă funcţionase cu succes până atunci. Campania sa de recrutare a început cu puţin timp înainte de ridicarea imperiului egiptean şi a ţinut mult după evenimentele de la Sodoma. Marduk a călătorit în întreaga lume, peste tot pe unde se stabiliseră alţi zei, proclamându-se superiorul acestora. Strategia a funcţionat foarte bine în ţinuturile biblice, inclusiv în Egipt. Aşa a început înregistrarea muncii de manipulare a omenirii de către dumnezeul violent din Vechiul Testament.

Comparaţi acest comportament cu cel al unora dintre cei mai cunoscuţi dictatori din anii care au urmat, cum ar

Sclavii zeilor 379

fi Stalin, Mao şi Hitler, şi veţi observa că nu există multe diferenţe. „Cum e tatăl, aşa este şi fiul.” Zeii ne-au învăţat bine, iar ADN-ul pe care l-am moştenit de la ei este vizibil în acţiunile noastre chiar şi în prezent. Pentru a sprijini această concluzie vom apela la câteva extrase din Biblie.

Între timp, primii oponeţi ai lui Enlil se adunau în locuri în care nu puteau să fie reperaţi cu uşurinţă de potenţialii bârfitori şi spioni. Numărul oamenilor care se alăturau mişcării de rezistenţă sporea, iar activiştii puneau la cale diferite planuri pentru a-i învinge pe zeii brutali. Este evident că unele oraşe deveniseră bastioane ale primilor revoluţionari, fiind inspiraţi de către primii gânditori ai omenirii sau de filosofii care au devenit atât de admiraţi în vremurile care au urmat. Două dintre oraşele care au servit ca refugii pentru revoluţionari au fost Sodoma şi Gomora.

Şi, în vreme ce Enlil îl transforma pe Avraam într-un general loial, ceilalţi regi au sesizat că instabilitatea din rândurile oamenilor era în creştere şi şi-a dat seama că la orizont se vedeau necazuri mari. Probabil că toţi erau la curent cu faptul că nemulţumirile oamenilor creşteau şi că mişcarea lor de rezistenţă căpăta amploare. Avraam şi adepţii săi erau manipulaţi şi îndoctrinaţi permanent de către zei cu poveşti potrivit cărora lumea era plină de oameni „răi şi păcătoşi”. Cum s-ar fi putut una ca asta? Cum era posibil ca, dintr-odată, doar Avraam şi clanul său să fie drepţi în ochii lui dumnezeu, în vreme ce majoritatea a celorlalţi să fie răi, să aibă un comportament plin de păcate inacceptabile, care însemna că trebuiau distruşi? Mai gânditi-vă... ce-ar fi putut să facă acei oameni încât să fie considerat atât de rău? Ce-ar fi putut să pună la cale, astfel încât să ducă la distrugerea totală a celor două oraşe? Oare dumnezeul atotputernic şi iubitor nu avea alte mijloace la dispoziţie? Să ne imaginăm un astfel de comportament în prezent. Chiar şi în cele mai dure situaţii de război, agresorul nu distruge niciodată în totalitate


oraşe întregi. Elementul de umanism dictează să nu fie răniţi femeile şi copiii. În principal, ţintele unui război sunt soldaţii. Mă grăbesc să adaug că, deşi acest gen de distrugere a fost practicat de George W. Bush în Afganistan şi Irak, au existat totuşi mulţi supravieţuitori. Genul de distrugere care a avut loc la Sodoma şi Gomora a fost mult mai violent, cu intenţia clară de a ucide toate flintele vii din acele oraşe.

Abraham devenise un personaj foarte dubios în ţinuturile unde se mutase, într-atât de mult încât regii au început să-l linguşească, anticipând o posibilă răzbunare a zeilor îndreptată împotriva lor. Însă loialitatea nezdruncinată faţă de zei a lui Avraam i-a adus acestuia recompense bogate de toate felurile şi l-a făcut să devină un om foarte avut. Nepotul său, Lot, participa activ la toate aceste activităţi şi a jucat un rol crucial în livrarea informaţiilor către Avraam, care le dădea mai departe zeilor şi „îngerilor” atunci când aceştia veneau să adune informaţii:

„Avram însă era foarte bogat în vite, în argint şi în aur. Şi a

înaintat Avram pe unde venise, de la miazăzi spre Betel, până la

locul unde fusese mai înainte cortul său, între Betel şi Hai, adică

până la locul unde era jertfelnicul pe care-l ridicase el mai înainte,

şi acolo a chemat Avram numele Domnului. însă pământul acela

nu-i încăpea să stea împreună, căci averile lor erau multe şi nu-i

încăpea locul să trăiască împreună. De aceea se întâmplau certuri

între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot. Pe atunci

locuiau în pământul acela canaaneii şi ferezeii. Atunci a zis Avram

către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi

păstorii tăi, căci suntem fraţi, lată, nu e oare tot pământul înaintea

ta? Desparte-te dar de mine! Şi, de vei apuca tu la stânga, eu voi

apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la

stânga». Şi, ridicându-şi Lot ochii, a privit toată câmpia Iordanului,

care, înainte de a strica Domnul Sodoma şi Gomora, toată până la

Zoar era udată de apă, ca raiul Domnului, ca pământul Egiptului.

Sclavii zeilor 381

Asta se întâmpla înainte ca Domnul să distrugă Sodoma şi

Gomora. Deci şi-a ales Lot tot ţinutul din preajma Iordanului şi a apu

cat Lot spre răsărit; şi aşa s-au despărţit ei unul de altul. Avram a

rămas să locuiască în pământul Canaan, iar Lot s-a sălăşluit în ce

tăţile din ţinutul Iordanului şi şi-a întins corturile până la Sodoma. Iar

oamenii Sodomei erau răi şi tare păcătoşi înaintea Domnului”.

(Facerea 13:2-13)

Acesta era un plan viclean al zeilor, să-l trimită pe Lot în inima Sodomei, ca să stabilească acolo, şi să-i trimită unchiului său informaţii despre dezvoltarea mişcării de rezistenţă a oamenilor „răi şi păcătoşi". Zeii i-au reamintit lui Avraam care va fi recompensa pe care o va primi dacă nu-i va dezamăgi:

„Deci a zis Domnul către Avram, după ce s-a despărţit Lot de

dânsul: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută spre mia

zănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare, Că tot pământul, cât îl

vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie.»”

(Facerea 13:14-15)

Pentru a ilustra cât mai bine gradul de nervozitate al regilor din ţinuturile dimprejur din cauza lui Avraam, iată un fragment care povesteşte cum un rege încearcă să-şi consolideze relaţiile viitoare cu Avraam, băiatul cu „ochi albaştri” al zeilor, făcând ceea ce politicienii au făcut dintotdeauna, linguşindu-i pe cei care deţin banii şi puterea:

Învoiala cu Abimelec

„În vremea aceea, Abimelec, însoţit de Picol, căpetenia oştirii

lui, a vorbit astfel lui Avraam: «Dumnezeu este cu tine în tot ce faci.

Jură-mi acum, aici, pe Numele lui Dumnezeu, că nu mă vei înşela

niciodată, nici pe mine, nici pe copiii mei, nici pe nepoţii mei şi că vei


avea faţă de mine şi faţă de ţara în care locuieşti ca străin, aceeaşi

bunăvoinţă pe care o am eu faţă de tine». Avraam a zis: «Jur!»”

(Facerea 21:22-24)

Chiar şi în aceste momente, în care-l asigură pe Abimelec că va pune o vorbă bună pentru el, Avraam trădează semnele unui spion al zeilor, dojenindu-1 pe rege şi arătându-şi în felul acesta superioritatea:

„Dar Avraam a băgat vină lui Abimelec pentru o fântână de

apă, pe care puseseră mâna cu sila robii lui Abimelec. Abimelec a

răspuns: «Nu ştiu cine a făcut lucrul acesta; nici tu nu mi-ai dat de

ştire şi nici eu nu aflu decât azi»”.

(Facerea 21:25-26)

Bietul om încearcă instantaneu să-şi salveze pielea şi, potrivit scripturii, în cele din urmă reuşeşte. Un alt exemplu în care regii înfricoşaţi îl linguşesc pe Avraam pentru a obţine favoruri de la acesta poate fi găsit în fragmentul de mai jos:

Avraam este binecuvântat de Melhisedec „Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer

şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea

Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melhisedec, rege

le Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul

Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram

şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt,

Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul

cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!» Şi Avraam

i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate.”

(Facerea 14:17-20)

Sclavii zeilor 383

Este evident că toată lumea era foarte îngrijorată de situaţia tensionată care domnea în ţinut şi se aşteptau la un eveniment major iminent. Zeii desfăşurau o activitate susţinută, venind şi plecând tot timpul, apărând în faţa unor oameni, dându-le instrucţiuni şi ameninţând cu violenţe potenţialii inamici. Şi pe Pământ se desfăşura o activitate intensă printre revoluţionari, lucru pe care îl putem deduce din exprimarea Bibliei cu privire la oamenii „răi, corupţi şi păcătoşi” de pretutindeni. Aceasta este o formă de paranoia în ton acuzaţiile care erau lansate. Oamenii şi regii din acele ţinuturi ştiau despre relaţia apropiată dintre Avraam şi zeii brutali, iar manipularea lui Avraam a continuat:

„După acestea, fost-a cuvântul Domnului către Avram, noap

tea, în vis, şi a zis: «Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi

răsplata ta va fi foarte mare!»”

(Facerea 15:1)

Toată această activitate nu făcea decât să pregătească cea mai importantă acţiune, atunci când zeii răi au plănuit şi au executat un măcel complet asupra Sodomei şi Gomorei, refugiul sigur al revoluţionarilor aflaţi sub influenţa lui Marduk, zeul Anunnaki rebel. Sclavul zeilor, Avraam, devenise un servitor devotat şi loial, care ar fi făcut orice pentru zeii săi. Dumnezeu i-a spus lui Avraam că „ţipătul împotriva Sodomei şi Gomorei era mare şi acuzaţiile împotriva lor erau grele”. Apoi dumnezeu a spus că s-a hotărât „să coboare şi să verifice” şi, dacă lucruri stăteau într-adevăr aşa, să-i distrugă complet. Ceea ce se poate înţelege de aici este că zeii i-au ordonat lui Avraam să meargă în acele oraşe şi să-i spioneze pe oameni. Este evident că Biblia descrie această acţiune în mod diferit, iar Avraam este înfăţişat ca având o misiune din partea lui dumnezeu, aceea de a-i identifica pe oamenii drepţi care ar fi putut să trăiască în acele oraşe, despre care se


spunea că sunt pline de oameni răi şi păcătoşi. Şi, cum cărţile de istorie sunt scrise întotdeauna de către învingători, ştim foarte puţine lucruri despre oamenii care trăiau în Sodoma şi Gomora, în afara scrierilor propagandistice ale Bibliei. Până la urmă, evenimentele au fost consemnate de învingătorii care au fost îndoctrinaţi masiv de către zeii manipulatori.

Să ne întoarcem la Avraam: Trei îngeri au apărut în faţa sa. Şi-a ridicat privirea şi, iată, trei oameni se aflau lângă el. Nu-i aşa că este uimitor? Aceşti îngeri băgăcioşi par să-şi facă prezenţa numai atunci când se pregătesc necazuri sau înainte ca punga cu puroi să se spargă. Este evident că Avraam i-a recunoscut imediat pentru că şi-a plecat capul şi a început să vorbească cu ei. Din acest pasaj oricine poate remarca mentalitatea înfricoşată de tipul stăpân - sclav. Se pare că doi dintre ei aveau arme pe care le-au folosit mai târziu ca să se apere şi, fie că veţi crede sau nu, cel de-al treilea era „dumnezeu” însuşi, care-i spunea lui Avraam ceea ce avea să se întâmple. Vechiul Testament îi numeşte pe îngeri mala-chim, ceea ce înseamnă „emisari care poartă porunci divine şi mesaje de la dumnezeu”. Aceştia i-au spus clar lui Avraam că, dacă nu găseşte cel puţin cincizeci de oameni virtuoşi printre locuitorii celor două oraşe, acestea vor fi distruse. Asta este ceea ce mă nedumereşte şi ceea ce stă în spatele teoriei mele potrivit căreia Avraam era un spion al zeilor. De ce i-ar fi comunicat aceste informaţii lui Avraam? De ce era el acela care trebuia să găsească cincizeci de oameni virtuoşi care să salveze oraşele? Acest lucru se întâmpla, pentru că el fusese însărcinat să spioneze şi să raporteze către zei. Aceştia veniseră acum ca să culeagă roadele muncii sale de spionaj.

La început, Avraam a arătat o urmă de umanism şi i-a rugat pe zei să nu-i omoare pe toţi, pentru că printre ei s-ar fi putut afla „unii oameni virtuoşi sau supuşi.” Dumnezeu pare să fie de acord cu această rugăminte şi promite să nu-i omoare pe toţi atâta vreme cât Avraam poate să găsească „fie

Sclavii zeilor 385

şi o singură” persoană dreaptă în aceste oraşe. Aceasta este o capcană pregătită pentru Avraam. Zeii au un plan care nu poate fi negociat al cărui scop este eliminarea rebelilor din aceste oraşe, iar Avraam este spionul zeilor. Un alt aspect ciudat este acela că Lot, nepotul lui Avraam, s-a mutat în Sodoma înainte de aceste evenimente şi este probabil cel care transmite informaţiile către unchiul său despre oamenii răi şi păcătoşi din oraş.

Şi atunci când îngerii războinici sosesc la porţile oraşului, îl găsesc pe Lot care-i aştepta. Acesta este un alt aspect ciudat care indică premeditarea. Lot i-a dus în casa lui, acolo unde aceştia s-au spălat şi au mâncat, dar vestea despre sosirea îngerilor violenţi în casa lui Lot s-a întins ca focul prin Sodoma. Este evident faptul că locuitorii Sodomei i-au recunoscut imediat pe cei doi îngeri. Oare acest lucru se întâmpla pentru că îngerii mai fuseseră văzuţi făcând lucrul acesta? Era doar una dintre apariţiile lor regulate în care aduceau moartea şi durerea asupra oamenilor? Sau pentru că erau îmbrăcaţi diferit, aici fiind inclus şi portul unor arme mortale, care erau dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor? Aceasta era cu siguranţă o oportunitate pentru ca oamenii din Sodoma să-i linşeze pe îngeri şi să se răzbune, chiar dacă la o scară mică. Iadul s-a dezlănţuit atunci când activiştii, cărora li s-au alăturat tineri şi bătrâni, le-au cerut îngerilor să iasă din casă. Probabil că spiritele erau foarte încinse şi adrenalina vuia, pentru că astfel de situaţii nu apăreau prea des. Acesta a fost motivul de care zeii violenţi aveau nevoie pentru ca să acţioneze. Era dovada de care aveau nevoie ca să le confirme că oamenii din Sodoma erau într-adevăr răi şi păcătoşi şi trebuiau distruşi. Îngerii au ieşit şi „i-au orbit pe oameni ca să nu poată să vadă”. Apoi i-au spus lui Lot să-i adune pe toţi membrii familiei sale şi să părăsească oraşul pe care se pregăteau să-l distrugă. Lot a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca să-i adune, dar a fost ridiculizat şi tratat cu


neîncredere. Până la urmă, a părăsit oraşul la adăpostul întunericului, însoţit de nevasta şi de fiica sa.

Cele ce urmează reprezintă o revelaţie extraordinară cu privire la arsenalul uimitor şi la forţa mortală pe care le posedau îngerii. Îngerii i-au spus lui Lot: „Fugiţi ca să vă salvaţi vieţile şi nu vă uitaţi în urmă şi nici să vă opriţi undeva pe câmpie... refugiaţi-vă în munţi sau veţi pieri”. Ceea ce înseamnă de fapt să dispară cât mai repede, să plece în munţi şi să se ascundă în peşteri, departe de orice! Apoi a avut loc un fapt uimitor. Lot i-a rugat să amâne distrugerea Sodomei până ce el ar fi avut timp suficient ca să ajungă la Zoar, care se pare că era la o distanţă destul de mare de Sodoma. Îngerii morţii l-au îndemnat pe Lot să se grăbească, pentru că ei nu şi-ar fi putut folosi armele mortale până ce el nu ar fi ajuns acolo. Descrierea care urmează în Biblie nu poate fi comparată decât cu un holocaust nuclear. Şi asta e ceea ce trebuie să se fi întâmplat. Oraşele, oamenii şi vegetaţia, totul a fost spulberat de forţa armelor înfricoşătoare ale îngerilor. Căldura şi focul au distrus totul în calea lor. Radiaţiile şi valul de presiune i-au afectat şi pe oamenii care se aflau la distanţă faţă de cele două oraşe.

De ce i s-a spus lui Lot să nu se uite înapoi şi să se ascundă? O explozie de o asemenea forţă ar orbi pe oricine la fel de repede cum ar face-o un milion de torţe arzânde, în vreme ce radiaţiile şi valul de presiune ar arde orice formă de viaţă pe o rază de mai mulţi kilometri. Exact acest lucru s-a întâmplat cu nevasta neascultătoare şi curioasă a lui Lot. Exploziile care aveau loc în spatele lor trebuie să fi fost cel mai spectaculos şi mai înspăimântător lucru de care auziseră până atunci. Probabil că a întors privirea din curiozitate pentru ca să vadă distrugerile... aceasta nu a fost o mişcare înţeleaptă. Versiunea din Biblia evreiască susţine că ea a fost transformată întru-un „stâlp de sare”. Însă, aşa cum demonstrează Zecharia Sitchin, traducerea a fost făcută greşit,

Sclavii zeilor 387

corect fiind un „nor de vapori”. Este ceea ce se întâmplă în mod normal în urma unei explozii nucleare.

Distrugerile comise de îngerii violenţi nu s-au oprit aici. Găsim din nou dovezi care indică faptul că Lot ar fi putut să spioneze şi oameni din alte oraşe, în vreme ce se deplasa dintr-un oraş în altul, unde nu i se permitea să rămână. Este posibil ca acest lucru să se întâmple, pentru că locuitorii acelor oraşe erau la curent cu legătura strânsă dintre Lot şi zei? Sau poate că nu doreau să-l aibă în preajmă? Se temeau de o soartă similară cu aceea a Sodomei? Îngerii morţii l-au urmat pe Lot dintr-un oraş în altul, distrugându-le pe toate în acelaşi fel în care au procedat şi cu Sodoma. Vă cer să reevaluaţi situaţia. De ce fapte abominabile erau acuzaţi oamenii din acele oraşe, ca să merite o pedeapsă atât de severă din partea dumnezeului nostru „atotiubitor”? Nu voi lua în considerare povestea schizofrenică înfăţişată de Biblie nici dacă mă ameninţaţi cu arme nucleare! Cel care se comportă în acest fel barbar nu este Dumnezeul meu! Mânia oamenilor nevinovaţi din toate ţinuturile a depăşit orice limită, ceea ce nu a făcut decât să-i îndârjească pe revoluţionari, făcând ca multe alte mii să se alăture protestelor zgomotoase împotriva zeilor violenţi de pretutindeni. Îngerii nu aveau de ce să-i caute pe cei care făceau necazuri: oraşele se ridicaseră la revoltă unul după altul. Zeii au răspuns aşa cum se pricepeau cel mai bine, cu violenţă, moarte şi distrugerea sclavilor nesupuşi.

Toate aceste violenţe nu fac decât să susţină teoria mea potrivit căreia cea mai parte a violenţelor care se întâmplă la nivel global au legătură cu ADN-ul uman, pe care l-am moştenit de la zeii creatori. Pe măsură ce drama omenirii se dezvăluie, încep să-mi schimb rapid părerea despre nivelul de evoluţie al zeilor Anunnaki. Dovezile care se acumulează rapid arată că probabil nu erau cu mult mai evoluaţi decât suntem noi în prezent. Dacă privim la barierele legate de


drepturile omului pe care le-am depăşit pe Pământ în aceste ultime decenii, pare evident că am depăşit nivelul lor de evoluţie în ceea ce priveşte drepturile omului. Declar aceste lucruri bazându-mă pe faptul că am impus cu succes o lege dată de Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva sclaviei, în vreme ce Anunnaki au creat o specie sclavă nouă acum 200 000 de ani. Ceea ce m-a deranjat cu privire la acest lanţ de întâmplări a fost lipsa lor de viziune şi aparenta ignorare a repercusiunilor. La început, am crezut că Anunnaki aveau un genom perfect care le dădea posibilitatea să execute activităţi dincolo de puterile omeneşti obişnuite, să trăiască veşnic şi să execute operaţiuni genetice complicate. Dar apoi am analizat progresele pe care le-au făcut oamenii în domeniul ingineriei genetice şi a manipulării şi mi-am dat seama că avem în prezent aceleaşi abilităţi pe care le aveau Anunnaki atunci când au ajuns pe Pământ, acum 450 000 de ani. În multe feluri noi, oamenii, mizerabila specie sclavă a zeilor, avem acelaşi nivel de dezvoltare al activităţii spaţiale pe care-l aveau şi Anunnaki în acea perioadă şi nu peste mult timp vom coloniza planeta Marte. Trebuie să ne punem următoarea întrebare: Oare carta drepturilor omului le va permite coloniştilor de pe Marte să cloneze o nouă subspecie de oameni pe post de muncitor necalificat, cu mai puţine drepturi decât ale astronauţilor colonişti? Sau li se va permite coloniştilor de pe Marte să creeze o specie sclavă care să execute toate muncile grele şi care să fie tratată mai prost decât sunt trataţi oamenii? Nu cred. Dar, în vreme ce afişăm un indice ridicat al interesului faţă de drepturile omului, genele noastre violente provoacă încă dezastre în rândurile omenirii. În acest domeniu mai avem mult de evoluat sau poate vom putea să vindecăm această imperfecţiune violentă cu ajutorul manipulării genetice.

Astfel mă reîntorc la chestiunea referitoare la cât de avansat ar fi putut să fie genomul zeilor Anunnaki care ne-a

Sclavii zeilor 389

creat. Este foarte clar că intenţia lor a fost aceea să creeze un umanoid mai puţin inteligent: unul suficient de inteligent încât să primească instrucţiuni, dar, în acelaşi timp, ignorant şi suficient de supus încât să nu reprezinte o ameninţare pentru creatorul său. Pentru ca să obţină acest lucru şi-au dat seama că nu va fi suficient să-şi cloneze propria specie, pentru că rezultatul ar fi avut aceleaşi caracteristici genetice ca şi ale lor. Răspunsul evident al acestei probleme a fost să încrucişeze ADN-ul lor mai evoluat cu cel al lui homo erectus, o specie care locuia aici, pe Pământ. Deşi Anunnaki deţineau informaţiile ştiinţifice necesare pentru ca să poată clona un număr de fiinţe, devine evident faptul că au fost nevoiţi să dezactiveze sau să întrerupă unele dintre cele mai importante gene ale speciei sclave pentru ca aceasta să nu aibă acces la unele caracteristici importante. Traducerile tăbliţelor sumeriene realizate de Sitchin descriu detaliat încercările repetate de fertilizarea ovulului în femele-surogat şi de permitere a dezvoltării clonei într-un copil sănătos. Despre homo erectus se spune că „trăia printre animalele stepei şi nu se îmbrăca cu veşminte... întregul său corp era acoperit de păr... În Edin nu mai fusese văzută o creatură asemănătoare.” Apoi este descris cu exactitate scopul fiinţei nou-create: „Va fi creat un muncitor primitiv...Va înţelege ordinele noastre...Va mânui uneltele noastre...Va executa munca grea a săpăturilor”. Există câteva referiri la disperarea cauzată de încercările nereuşite de a crea muncitorul primitiv: „Trebuie să mai încercăm încă o dată... Amestecul trebuie ajustat... Ea a înseminat într-un bol de cristal ovulul unei femele pământene... A avut loc concepţia... Acesta semăna mai mult cu Anunnaki”. Dar încercările lor au eşuat de mai multe ori, înainte de crearea unei specii perfecte. „Ninmah a rearanjat amestecul de mai multe ori” şi, în cele din urmă, rezultatul a fost aproape perfect.


Naşterea lui Adamu a fost întâmpinată cu mare bucurie de către Anunnaki, dar curând se vor confrunta cu noi probleme neaşteptate.

Fig. 12.3. Crearea lui Adamu. Reprezentare pe un sigiliu cilindric mesopo-

tamian care înfăţişează crearea lui Adam, primul copil creat in vitro. Vedem

o zeiţă care-l ţine pe Adam, în vreme ce alţi zei din laborator pregătesc

amestecul de ADN şi ridică un tub pentru testare. În spatele zeiţei se poate

vedea proeminent Copacul Vieţii.

Principala barieră care trebuia depăşită a fost aceea de a îmblânzi comportamentul animalic sălbatic al noii specii, care-o făcea să se răscoale în mod natural împotriva oricărei forme de constrângere sau opresiune. Cealaltă barieră a fost aceea de a reuşi să insemineze simţul loialităţii, servituţii şi supunerii şi, în special pe cel al fricii, în noua specie sclavă. Şi aşa facem cunoştinţă cu violentul, însetatul de sânge „zeu creator" al omenirii. Acesta a dat un cod de instrucţiuni stricte şi îi răsplăteşte cu daruri şi bunăvoinţă pe cei obedienţi, în vreme ce face apel la dureri şi suferinţe îndreptate împotriva celor care nu-i ascultă poruncile. Deşi sună incredibil, a fost un plan în toată regula, un plan de care orice dictator ar fi fost mândru. Chiar şi astăzi ne temem de zeul violent. Voi păstra restul poveştii creaţiei pentru un alt capitol şi ne vom

Sclavii zeilor 391

întoarce la conceptul de sclavie şi despre cât de liberi credem că suntem în secolul al XXI-lea.

SCLAVIA M O D E R N Ă

Ca întodeauna, atunci când credem că ştim to-tul, o uşă nouă se deschide ca să ne arate cât de puţine lucruri ştim de fapt. Atunci când am început să studiez felul în care a evoluat sclavia la nivel mondial, am descoperit poveşti înfiorătoare despre greutăţi şi nenorociri de o asemenea amploare încât ar putea să facă pe oricine să-şi piardă încrederea în omenire. Dar apoi mi-am reamintit ideea simplă pe care vreau să vi-o împărtăşesc prin intermediul acestei cărţi. Aşa că daţi-mi voie să vi-o reamintesc, înainte de vă împărtăşi câteva dintre ororile sclaviei din zilele noastre: am fost creaţi ca o specie slcavă şi suntem încă o specie sclavă... care afişează toate caracteristicile comportamentale ale unei specii sclave. Nu putem să fugim din calea dovezilor copleşitoare care ne înconjoară şi care umplu paginile preistoriei noastre. Este interesant să comparăm regulile sclaviei din codul de legi ale regelui Hammurabi din Babilon, de acum circa 4 100 de ani cu necazurile muncitorilor din atelierele fabricilor chinezeşti din prezent. Ca să obţinem efectul real al acestor ateliere moderne, daţi-mi voie să vă reamintesc că unele dintre cele mai folosite branduri la nivel mondial sunt acum produse în China, în condiţii inumane. Deşi condiţiile de muncă din aceste fabrici au fost făcute publice, arătându-se că ele încalcă drepturile omului în feluri pe care nu ni le putem închipui, toţi liberalii occidentali care agită steaguri, ţin bannere şi cântă continuă să cumpere produsele care provin de pe pieţele asiatice de sclavi. Ceea ce nu văd nu îi afectează, astfel că occidentalul gurmand va continua să


consume din ce în ce mai mult, contribuind la creşterea invizibilă a pieţei de sclavi din Răsărit. Statele Unite ale Americii şi Europa sunt în mod evident principalii vinovaţi, în virtutea numerelor din ţările din aşa-zisa lume civilizată, în vreme ce pieţele asiatice continuă să consume brandurile care le înrobesc rudele. Acum, că mi-am luat această problemă de pe inimă, putem să aruncăm o privire asupra chinurilor pe care trebuie să le suporte lucrătorul unui atelier chinezesc, alături de alte câteva revelaţii supărătoare despre omenire.

O metodă populară de înrobire a muncitorilor este aceea de impunere a unui sistem de amenzi.

Marcaje longitudinale: Liniile galbene sunt marcate pe podea; dacă muncitorii calcă în afara acestor linii sunt amendaţi.

Depăşirea timpului alocat: Cele mai multe dintre fabrici fixează o limită de timp pentru mers la toaletă, de obicei între trei şi cinci minute. Dacă această limită este depăşită, muncitorul este amendat.

Mersul la toaletă fără permisiune: În unele fabrici, muncitorii trebuie să obţină un permis de la supraveghetor pentru ca să meargă la toaletă. Problema este aceea că nu există decât câteva permise la un număr mare de muncitori, cei mai mulţi dintre aceştia fiind femei.

Pe lângă toate acestea, mai există şi alte scuze creative care sunt folosite pentru a impune amenzi, cum ar fi „indisponibilitatea de a lucra peste program” sau „omiterea de a-l saluta pe directorul general”. Salariile mari promise lucrătorilor din „aceste zone industriale” sunt cel mai adesea reduse la o treime sau chiar mai puţin, prin intermediul amenzilor impuse. În cazurile extreme, lucrătorii ajung până la sfârşitul lunii să fie îndatoraţi către fabrica unde lucrează. Se spune că fabrica Matsushita (National /

Sclavii zeilor 393

Panasonic) Co. Ltd., din oraşul Zhuhai, are un sistem de avertizare format din cartonaşe galbene, care sunt listate în rmb, una dintre cele două monede oficiale din China: primul cartonaş galben reprezintă o amendă de 20 rmb, cel de-al doilea cartonaş 40 rmb, cel de-al treilea 80 rmb, iar când primesc cel de-al patrulea cartonaş galben sunt daţi afară. Motivele care duc la primirea unui cartonaş galben includ acţiuni simple cum ar fi vorbitul în timpul muncii, punerea ecusoanelor cu numele în poziţie greşită şi aşa mai departe.

Vă întreb din nou: Cum este posibil acest lucru? Cum a inventat omul primitiv conceptul de sclavie? Şi cum poate să justifice omul modern folosirea abuzivă a forţei de muncă în prezent? Putem indica exact unde a apărut pentru prima dată sclavia în istoria omenirii. Pe cât de uimitor poate să pară, sclavia a apărut odată cu civilizaţia, în jurul anului 11 000 î. Hr. La scurt timp după diluviu, Marele Potop, oamenii au început să se înrobească unii pe alţii, făcând lucrul pentru care fuseseră născuţi şi care părea să le vină în mod natural.

Mulţi vor obiecta că nu am evoluat deloc din acele timpuri, ci că de fapt am involuat. Trebuie să fim de acord până la un punct că dogma religioasă şi cultele opresive reprezintă o mare problemă şi că împiedică într-un fel progresul nostru spiritual. Însă interesul populaţiei globului faţă de noile descoperiri, invenţii, călătorii spaţiale creşte, la fel ca şi emanciparea diferitelor popoare de sub conducerea dictatorilor. Ţin să vă reamintesc că am descoperit planeta Pluto de abia în anul 1930, iar astăzi pe Marte roiesc roboţi care ne transmit imagini de acolo. Am evoluat cu siguranţă, nu există nicio îndoială în această privinţă. Ceea ce trebuie să stabilim acum este cât de mult a evoluat genomul nostru. Dacă ultimii 100 de ani reprezintă o unitate de măsură pe care să o putem folosi, atunci înseamnă că ritmul evoluţiei


omenirii este cel mai probabil exponenţial. Cu cât evoluăm mai mult, cu atât mai repede se produce această evoluţie. Însă numai segmentele avute ale populaţiei evoluează în acest fel. Oricine poate să susţină că acesta este progres şi nu evoluţie. Dar, prin conversie, progresul ar putea să ne conducă să ne grăbim evoluţia prin cunoaşterea ADN-ului uman. Ritmul explorărilor spaţiale şi ale descoperirilor din domeniul IT vin în sprijinul acestei teorii. Şi, dacă presupunerea mea despre nivelul evoluţiei este corectă, asta înseamnă că până în prezent Anunnaki au evoluat mai mult decât noi, probabil atât de mult încât este posibil să nu-i mai putem recunoaşte. Decât dacă avem în genomul nostru o mutaţie unică al cărei efect să fi fost catapultarea noastră dincolo de nivelul lor de evoluţie. Şi până acum ar fi trebuit să învăţăm că totul este posibil, aşa că nu ar trebui să renunţăm încă la această teorie. Ceea ce ne întristează este faptul că, în vreme ce o cincime a populaţiei dă semne de evoluţie, majoritatea populaţiei se zbate în sărăcie, foamete, boli şi chiar sclavie.

În jur de 200 000 de femei au fost forţate să se prostitueze de că

tre armata japoneză în cel de-al Doilea Război Mondial, acestea fiind

expediate din Coreea, China şi alte ţări asiatice pentru a fi sclavele se

xuale ale trupelor japoneze. De-abia la începutul anilor 90 oficialităţile

de la Tokio au recunoscut că trupele lor au fost implicate în organizarea

şi întreţinerea bordelurilor pentru soldaţii japonezi. Totuşi, judecăto

rul Marii Curţi de Justiţie, Makoto Nemoto, a spus că administraţia

actuală nu trebuie să plătească niciun fel de compensaţii, pentru că

nu este responsabilă pentru acţiunile întreprinse de liderii anteriori.

În administraţiile anterioare, curţile de justiţie au favorizat guvernul

japonez, afirmând că statutul limitărilor a expirat sau regulile muncii

la nivel internaţional nu prevăd compensaţii pentru sclavia sexuală.

DECEMBRIE 2004

Sclavii zeilor 395

Munca sclavilor în China pare să urmeze o pantă ascendentă, potrivit unui buletin de ştiri publicat în august 2001. Tinerii bărbaţi chinezi devin în număr din ce în ce mai mare victimele muncii forţate, pentru că necesităţile economice îi fac să migreze către alte provincii, unde le-au fost promise slujbe bine plătite în fabrici de cărămizi sau în cariere de piatră. Un articol semnat de Bruce Gilley şi publicat în Far Eastern Economic Review pe 6 august 2001 a arătat felul în care 27 de oameni au fost forţaţi a munci ca sclavi, timp de douăsprezece ore pe zi, fără să fie plătiţi, într-o fabrică de cărămizi din oraşul chinezesc Dingzhou. Unul dintre oameni, care a încercat să scape, a fost prins, a fost târât înapoi în tabără şi a fost bătut până la moarte în faţa celorlalţi oameni. De-abia pe 22 mai 2001, după ce unul dintre muncitori a reuşit să scape de gărzi, oficialităţile locale au fost informate şi au venit ca să-l aresteze pe manager şi să-i elibereze pe oameni. Muncitorii fuseseră ţinuţi ca sclavi mai bine de un an.

În februarie 2001, ziarul Dahe Daily a raportat că oficialii din oraşul Zhengzhou, din provincia Henan au încercat să elibereze 30 de sclavi dintr-o mină ilegală de cărbuni. Au fost împiedicaţi de 20 de paznici înarmaţi şi au revenit a doua zi, însoţiţi de poliţia înarmată. O altă mină de cărbuni a fost închisă în aceeaşi zonă, unde erau ţinuţi ca slcavi şase muncitori, cu vârste cuprinse între 14 şi 73 de ani.

În mai 2001, cinci femei, care lucrau forţat fără să fie plătite într-o fabrică de materiale de lustruire, au evadat în timpul unei pene de curent, potrivit unui articol publicat de Yanshan Metropolis News.

China are un sistem de înregistrare numit hokou, care le dă muncitorilor foarte puţine drepturi sau protecţie atunci când părăsesc locul original de rezidenţă. Acest fapt îi încurajează pe alţii să-i considere pe cei care migrează ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua. Atitudinea luată de autorităţile locale este: „Nu sunt oamenii noştri, aşa că nu suntem


responsabili pentru ei”. Într-un caz de acest gen, 100 de oameni din Henan au fost salvaţi dintr-o fabrică de chelp din oraşul Rongcheng, provincia Shandong, numai după ce unul dintre ei a reuşit să-şi contacteze familia din Henan, care a cerut ajutorul unui ziar local, Henan Daily. Directorul unei fabrici de cărămizi din Dingzhou a admis că a ţinut „câţiva” muncitori la lucru împotriva voinţei lor. Deşi există legi care interzic munca forţată, oficialii guvernamentali şi cei de la protecţia muncii nu vor să le pună în aplicare.

Atâta vreme cât necesitatea economică joacă un rol în a-i face pe muncitorii itineranţi vulnerabili să ajungă să muncească forţat, corupţia şi lăcomia oamenilor vor permite sclaviei să înflorească. Genele lăcomiei şi violenţei sunt mai puternice ca niciodată în genomul nostru. De ce unii au dezvoltat mecanisme pentru înfrângerea acestor caracteristici, în vreme ce alţii trăiesc sub efectul acestor gene? La sfârşitul anului 1994, în China erau înregistrare oficial 260 000 de EIS (Entităţi Investitoare Străine), în slujba cărora munceau aproape două milioane de muncitori, iar volumul investiţiilor este 491 de miliarde de dolari americani. Pentru că primesc tratament preferenţial din partea guvernului, aceste entităţi sunt imune la monitorizarea care are loc în China. Oficialii guvernamentali şi departamentali se fac că nu văd felul în care aceste EIS încalcă legea, pentru că se tem să nu piardă investiţiile acestora. În schimb, EIS au văzut această ambiguitate ca pe un avantaj psihologic pe care-l folosesc ca pe o ameninţare împotriva departamentelor de aplicare a legii. În anul 1994, EIS au câştigat cel puţin 40% dintre disputele legate de protecţia muncii. Alte tertipuri folosite de EIS sunt:

1. Muncitorii sunt obligaţi să depună o garanţie la momentul recrutării, care se ridică cel mai adesea la valoarea a două sau trei salarii. Ei nu pot cere

Sclavii zeilor 397

înapoi această garanţie dacă îşi dau demisia sau sunt concediaţi.

2. Cărţile de identitate şi permisele de rezidenţă temporară ale muncitorilor le sunt confiscate la intrare. Practic, muncitorii sunt ţinuţi în custodie, pentru că nu pot să meargă nicăieri dacă nu au acte de identitate.

3. Muncitorii primesc în medie cu 18% mai puţin bani decât salariul minim pe economie. Cel mai scăzut nivel de salarizare a fost înregistrat în oraşul Dongguan, acolo unde muncitorii primeau cu 32,2% mai puţini bani decât salariul minim pe economie.

4. Arieratele de plată şi plata sub nivelul muncii prestate îi înrobesc pe muncitori şi nu le permit să întreprindă nicio acţiune pe cont propriu. Unii dintre ei îşi primesc banii o dată la câteva luni, iar unele întreprinderi nu plătesc decât alocaţiile zilnice de hrană. În mod invariabil, atunci când aceste întreprinderi intră în faliment, muncitorii nu-şi pot revendica banii restanţi. Într-o anchetă oficială, desfăşurată în luna septembrie a anului 1994 în provincia Guangdong, principala zonă de investiţii străine din China, au fost descoperiţi 25 000 de muncitori ale căror salarii nu fuseseră plătite sau fuseseră plătite parţial, suma ajungând până la 6 520 000 de rmb.

Managementul dur, care aduce aminte de tratamentul aplicat sclavilor, este activ chiar şi în fabricile acreditate din zonele economice speciale. Mulţi dintre muncitori provin din satele lovite de sărăcie. Abuzul fizic şi verbal şi concedierile arbitrare sunt la ordinea zilei.

În luna martie a anului 1995, muncitorii coreeni dintr-o fabrică de produse electronice din oraşul Zhuhai au fost obligaţi să lucreze fără întrerupere timp de patru zile, având la dispoziţie doar cinci ore pentru somn. Muncitorii epuizaţi


au apucat să doarmă în timpul pauzei de zece minute de după-amiază. Supărat pe „lenevia” lor, şeful fabricii a obligat întregul colectiv să îngenuncheze. Cei care au refuzat au fost concediaţi imediat. Pe măsură ce China se integrează rapid în sistemul comercial mondial, muncitorii chinezi nu mai sunt sclavii statului, ci devin sclavii statului şi ai capitalismului internaţional.

Fabricile cu regim de muncă sclavagist, multe dintre ele producând branduri internaţionale, poartă răspunderea multor vieţi pierdute în incendii în ultimii zece ani. O astfel de statistică ar fi inacceptabilă în Marea Britanie sau în Statele Unite ale Amercii.

Mai 1991

Noiembrie 1993

Decembrie 1993

Iunie 1994

Septembrie 1995

Ziua de Anul Nou, 1996

INCENDII ÎN FABRICI Fabrica Xingye Raincoat Factory, deţinută de Hong Kong, care producea hainele de ploaie pentru copii Ţestoasele Ninja, în oraşul Dongguan, din provincia Guanngdong: 72 de morţi, 47 de răniţi.

Fabrica Zhili Toy Factory, deţinută de Hong Kong, care producea jucăriile Chicco în Shenzen: 87 de morţi, 51 de răniţi.

Fabrica taiwaneză Gaofu Textile Co. Ltd, din oraşul Fuzhou, provincia Fujian: 61 de morţi, toate victimele au fost femei.

Fabrica Yuexin Textile Factory, deţinută de Hong Kong în Zhuhai: 93 de morţi, 160 de răniţi. Muncitorilor li s-a cerut să se întoarcă în fabrică pentru ca să scoată produsele chiar înainte ca fabrica să se prăbuşească. Fabrica de echipamente electrice din oraşul Dongguan: 7 morţi, 4 răniţi.

Dormitorul muncitorilor de la o fabrică taiwaneză de decoraţiuni pentru Crăciun din oraşul Shenzen: 22 de morţi, 33 de răniţi. Depozitul transformat în dormitor a fost construit cu fier ruginit. Găzduia peste 800 de muncitori şi diverse materiale plastice. Singura cale de ieşire era reprezentată de cele două uşi principale.

Sclavii zeilor 399

Toate aceste „accidente” care puteau fi prevenite urmează acelaşi tipar. Nu există mijloace de prevenire a incendiilor, ieşirile de urgenţă sunt de obicei blocate sau sigilate ca să-i împiedice pe muncitorii sclavi să fugă. În primele unsprezece luni ale anului 1995, în provincia Guangdong au fost înregistrate 1184 de incendii, în care au murit 193 de oameni şi 268 au fost răniţi. Cele mai multe dintre victime erau femei tinere, acestea reprezentând principala forţă de muncă din întreprinderile cu capital străin. Vă puteţi imagina ca o asemenea ştire să ajungă pe prima pagină a ziarelor din Los Angeles? La început poate că veţi spune că „aşa ceva nu s-ar putea întâmpla în Statele Unite ale Americii”. Adevărul este că probabil se întâmplă astfel de lucruri tot timpul, dar ele nu ajung niciodată să fie ştiri. De ce? Pentru că munca ieftină din Los Angeles este făcută de emigranţii ilegali mexicani şi asta nu reprezintă o ştire suficient de suculentă pentru mass-media însetată de sânge, care nu-i dă niciun fel de atenţie. Vieţile mexicanilor par să valoreze mai puţin decât viaţa unei majorete de pe plajă.

Şi iată-ne la aproximativ 200 000 de ani de la intrarea noastră în comunitatea universală a speciilor primitive. Deşi am ajuns aici ca o specie sclavă, am făcut progrese remarcabile împotriva creatorilor noştri ostili şi răzbunători, care nu s-ar da în lături de la nimic ca să ne manipuleze, controleze şi pedepsească de fiecare dată. Şi, la numai 11 000 de ani de la apariţia civilizaţiei, prin bunăvoinţa unor zei milostivi, suntem pe cale să colonizăm planeta Marte. Acum avem un ascendent moral asupra creatorilor noştri, în ceea ce priveşte viziunea noastră asupra egalităţii şi drepturilor omului, dar încă mai avem o mahmureală violentă din cauza caracterului speciei sclave. Deşi este aproape invizibilă, sclavia există şi prosperă pe Pământ, aşa cum a făcut de mii de ani. Oare vom învăţa din propria experienţă atunci când ne vom stabili pe Marte sau vom face ceea ce ni se va părea normal - clonarea


unei specii noi şi controlarea acesteia cu o mână de fier? Dacă ADN-ul nostru care evoluează încet are vreun rol în această poveste, cel mai probabil că vom alege cea de-a doua opţiune.

C O D U L LUI HAMMURABI: R E G E L E - P R E O T CARE A Î N T E M E I A T

BABILONUL

Există anumite disensiuni cu privire la perioada în care a domnit Hammurabi. Unii învăţaţi susţin că acesta a domnit în jurul anului 2300 î. Hr., alţii spun că ar fi domnit în jurul anului 1700 î. Hr. Zecharia Sitchin susţine că Hammurabi ar fi domnit în jurul anului 1900 î. Hr., ceea ce ar însemna că el este primul rege de după distrugerea Sodomei şi Gomorei şi a altor oraşe de către zeii Anunnaki, care-l urmăreau pe zeul rebel Marduk, fiul lui Enki, în jurul anului 2024 î. Hr. Însă, aşa cum vom demonstra, Marduk a supravieţuit, iar Babilonul a devenit un oraş puternic sub domnia sa. În această traducere, realizată de L. W. King, citim despre ceea ce a avut de spus regele Hammurabi despre noul său regat care i-a fost încredinţat de Marduk:

„Atunci când sublimul Anu, regele Anunnaki, şi Bel, domnul

cerului şi al pământului, cel care a hotărât soarta Pământului i-au

încredinţat lui Marduk, fiul atotputernic al lui Ea, Zeul Dreptăţii, con

ducerea asupra pământenilor şi l-a făcut mai-mare peste Igigi, au dat

Babilonului ilustrul său nume, pe care I-au preamărit pe pământ şi

au ridicat un regat veşnic pe el, ale cărui fundaţii sunt atât de solide

ca şi cele ale cerului şi pământului; apoi, Anu şi Bel m-au numit pe

mine, Hammurabi, prinţul fericit, temător de Dumnezeu, să aduc le

gea dreptăţii în acest ţinut, să-i distrug pe cei răi şi pe făcătorii de rele,

în aşa fel încât cel puternic să nu-i facă rău celui slab şi să conduc

Sclavii zeilor 401

oamenii cu capul negru aşa cum a făcut-o Shamash şi să iluminez

poporul pentru binele viitor al neamului omenesc”.

Aceste cuvinte reprezintă o dovadă minunată a felului în care zeii controlau soarta oamenilor şi numeau regii din rândurile celor puţini aleşi. Găsim dovezi despre relaţia strânsă dintre Marduk şi Igigi, care erau adepţii săi, cei care sosiseră pe Pământ venind de pe Marte, după ce această planetă îşi pierduse atmosfera.

Ei sunt candidaţii cei mai probabili, cei care fuseseră părinţii arienilor, căsătorindu-se în anii care au urmat cu femei pământene. Mai citim şi despre „oamenii cu capul negru”, care-i reprezentau pe muncitorii primitivi şi pe descendenţii lui Adamu, care fuseseră aduşi în Sumer ca să lucreze pentru zeii şi pentru păturile superioare ale oamenilor din Sumer. În alte tăbliţe putem să citim despre chinul oamenilor cu capul negru şi găsim referiri la muncile grele pe care trebuiau să le presteze şi pentru care fuseseră creaţi. Este o dovadă de necontestat a faptului că oamenii cu capul negru avuseseră cea mai grea viaţă de pe această planetă încă de la momentul creării lor. De asemenea, este evident că Adam a fost negru. Unii dintre descendenţii săi au fost duşi la nord şi amestecaţi cu Igigi şi cu alţi zei inferiori sumerieni, dând naştere albilor arieni, clasa superioară a civilizaţiei sumeriene. Rudele lui Adam care au rămas în Africa au rămas în urmă în multe domenii. În vreme ce tehnologia zeilor Anunnaki era aplicată în viaţa cotidiană a sumerienilor, descendenţii africani ai lui Adam trăiau în aceleaşi condiţii primitive de mii de ani şi îi venerau pe aşa-zişii zei mitologici. Însă nu toţi oamenii cu capul negru care au fost duşi în Sumer au avut o viaţă uşoară, cei mai mulţi dintre ei au rămas sclavi ai zeilor Anunnaki şi au avut o viaţă plină de greutăţi. În jurul anului 2000 î. Hr., un scrib necunoscut a scris un poem în care erau descrise evenimentele triste care au înconjurat căderea oraşului Ur.


În această lamentaţie citim despre chinul populaţiei negre. Acest poem reprezintă o dovadă excelentă a circumstanţelor în care au fost distruse Sodoma si Gomora într-un fel de dezastru nuclear, dezlănţuit de îngerii biblici care i-au vizitat pe Avraam şi pe Lot. Aceste lucruri se întâmplau în jurul anului 2024 î. Hr. Punctele de suspensie din traducerea tăbliţei indică părţile distruse ale tăbliţei care nu au putut să fie descifrate:

Legea şi ordinea au încetat să mai existe...

Oraşele şi casele au fost distruse...

În râurile Sumerului curgea o apă amară...

Mama nu mai avea grijă de copiii ei...

Regalitatea fusese mutată din acest ţinut...

Pe malurile Tigrului şi Eufratului... creşteau plante lipicioase...

Nimeni nu mai mergea pe străzi, nimeni nu mai bătea drumurile, Oraşele şi satele deveneau ruine, Fertilii oameni negri erau acum bătuţi...

Soarta hotărâtă de zei nu mai putea fi schimbată sau înfrântă!

Regulile 15-20 din Codul lui Hammurabi Referirile la sclavi

• Oricine ia un sclav, bărbat sau femeie, care aparţine curţii, sau un sclav, bărbat sau femeie, de la un om eliberat şi-l duce în afara oraşului, va fi ucis.

Sclavii zeilor 403

• Oricine primeşte în casa lui un sclav fugit, bărbat sau femeie, care aparţine curţii, sau unui om eliberat şi nu-l aduce pentru ca să fie revendicat, atunci stăpânul casei va fi ucis.

• Dacă cineva găseşte sclavi, femei sau bărbaţi, în afara oraşului şi îi aduce stăpânului, acesta îi va plăti doi shekeli de argint.

• Dacă sclavul nu va spune numele stăpânului său cel care îl găseşte îl va aduce la palat, se vor face cercetări iar sclavul va fi înapoiat stăpânului său.

• Oricine ţine un sclav în casa sa şi acesta este găsit acolo, cel care l-a ţinut pe sclav va fi ucis.

• Dacă sclavul pe care l-a prins a fugit de la el va depune jurământ în faţa proprietarilor sclavului şi va fi absolvit de vină.

Codul lui Nesilim (Hittiţi) circa 1650 î. Hr.-1500 î. Hr Extrase aleatorii

• Dacă cineva loveşte un bărbat liber sau o femeie şi acesta moare, îl va aduce pe acesta şi va da în locul lui două persoane, pe care le va lăsa să plece la casa lor.

• Dacă cineva loveşte un bărbat sclav sau o femeie, îl va aduce şi pe acesta şi va da în schimb o persoană, pe care o va lăsa să plece la casa ei.

• Dacă cineva orbeşte un om liber sau îi scoate dinţii, până acum trebuia să dea o jumătate de kilogram de argint, acum va da douăzeci de jumătăţi de shekel.

• Dacă cineva orbeşte un sclav sau îi scoate dinţii, va plăti zece jumătăţi de shekel şi va fi lăsat să plece la casa lui.

• Dacă cineva provoacă o pierdere de sarcină unei femei şi aceasta este în luna a zecea, va plăti zece jumătăţi de shekel de argint, iar, dacă este în luna a cincea, va plăti cinci jumătăţi de shekel de argint.


• Dacă cineva provoacă o pierdere de sarcină unei femei sclave şi aceasta este în luna a zecea, va plăti cinci jumătăţi de shekel de argint.

• Dacă vreun om din Hatti fură un sclav nesian şi îl aduce aici, pe teritoriul Hatti, iar stăpânul său îl găseşte, i se vor plăti douăsprezece jumătăţi de shekel de argint şi va fi lăsat să plece la casa lui.

• Dacă cineva fură un sclav luwian, de pe pământurile Luwiei şi îl aduce pe pământurile Hatti, iar stăpânul acestuia îl descoperă, va primi înapoi doar sclavul.

• Dacă un sclav, femeie sau bărbat, fuge, acela la care va fi găsit de către stăpânul său va plăti cincizeci de jumătăţi de shekel pe an.

• Dacă un om liber şi o femeie sclavă se îndrăgostesc unul de altul şi acesta o ia de soţie, îşi întemeiază casă şi fac copii şi după aceea se despart, femeia va lua cu ea doar pe unul dintre copii.

• Dacă un bărbat sclav se căsătoreşte cu o femeie, situaţia va fi aceeaşi. Toţi copiii vor rămâne la mamă, iar sclavul va lua un singur copil.

• Dacă un bărbat sclav se căsătoreşte cu o femeie sclavă, situaţia va fi aceeaşi. Copiii vor merge cu mama sclavă, mai puţin unul care va sta cu tatăl sclav.

• Dacă un sclav comunică preţul miresei unui fiu liber şi-l ia pe acesta ca bărbat al fiicei sale, nimeni nu-l va transforma pe soţ în sclav.

• Dacă un om liber dă foc unei case, el va trebui să reconstruiască acea casă. Şi, indiferent ce se află în acea casă, om, vită, oaie, dacă moare, el nu va trebui să plătească nicio compensaţie.

• Dacă un sclav dă foc unei case, stăpânul său va compensa pentru el. Sclavului i se vor tăia nasul şi urechile şi va fi înapoiat stăpânului său. Dar, dacă acesta nu plăteşte compesaţiile, va trebui să cedeze sclavul.

• Dacă un om liber omoară un şarpe şi dă vina pe un alt om, va trebui să plătească o jumătate de kilogram de argint; dacă este un sclav, va fi omorât.

• Dacă un om liber alege câte o femeie sclavă pentru a se împreuna cu ea, fapta nu se pedepseşte. Dacă fraţii se culcă cu o femeie liberă, împreună, sau unul după celălalt, fapta nu se pedepseşte. Dacă tatăl şi fiul se culcă cu o femeie sclavă sau cu o prostituată, împreună, sau unul după celălalt, fapta nu se pedepseşte.

• Dacă un sclav îi spune stăpânului său «Nu eşti stăpânul meu» şi este condamnat, stăpânul său îi va tăia o ureche.

Indiferent de numărul de dovezi prezentate, mulţi cititori vor găsi că adevărul este prea oribil ca să fie crezut. Omul a evoluat în aşa măsură încât pur şi simplu respingem ipotezele deprimante de o asemenea amploare în favoarea unor povestiri frumoase spuse de către istorici. În această căutare a iluminării, cel mai mare duşman al nostru este aroganţa. În neputinţa noastră de a face faţă adevărului teribil despre moştenirea speciei noastre sclave se află paradoxul care va contribui în cele din urmă la dispariţia noastră. Mândria noastră folosită necugetat ar putea să ne distrugă. Cunoaşterea este putere, indiferent de cât de veche este. Propun să începem să îmbrăţişăm înţelepciunea predecesorilor noştri, indiferent de cât de greu ar fi, şi să găsim o cale ca să înţelegem faptele reale legate de originile noastre şi de locul nostru pe această planetă. Din păcate, fiecare părticică din esenţa umană este plină de caracteristicile unei specii sclave, prinse într-un ciclu de ritualuri de neînţeles, înrobite de tot ceea ce ne înconjoară, respingând cu încăpăţânare până la mormânt orice fel de sugestii de acest gen. Am fost creaţi ca o specie sclavă, am trăit şi ne-am comportat ca o specie sclavă şi încă ne comportăm ca atare, nesiguri de originile şi de scopul nostru.

ÎN CURÂND

SCLAVII ZEILOR Istoria secretă a zeilor Anunnaki

şi a misiunii lor pe Pământ

volumul II

Cuprins

Introducere 5

1. Comportamentul animalelor 9

2. Celula 27

3. Creierul 47

4. O călătorie înapoi în timp 63

5. Genomul: Programul uman de software 83

6. Panspermia 101

7.PlanetaX 127

8. Natura umană 153

9. Aurul: Obsesia fără sfârşit 177

10. Civilizaţia instant şi Sumerul 217

11. Mânia zeului 279

12. Sclavi şi iscoade 339

Tipografia Shik & Ştefan SRL str. Nicolae Drăgan nr. 10

sector 5, Bucureşti

Michael Tellinger



Colecţia LUMEA MISTERELOR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Michael Tellinger Sclavii zeilor / Michael Tellinger: trad.: Rădulescu Ionuţ - Bucureşti : Editura Nicol, 2013

ISBN: 978-973-7664-90-7

© 2013, Editura NICOL Str. Alexandru Depărăţeanu nr. 29 Sector 1, Bucureşti Tel/Fax: 021/222 40 93 Mobil: 0752.205.360 E-mail: [email protected] wvvw.edituranicol.ro

ISBN: 978-973-7664-90-7

TITLUL ORIGINAL: Slave Species of the Gods.The Secret History of the Anunnaki and Their Mission on Earth COPYRIGHT © Inner Traditions International TRANSLATION COPYRIGHT © Editura NICOL 2013

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare şi accesare a datelor, fără permisiunea Editurii Nicol. Orice nerespectare a acestor prevederi conduce în mod automat la răspunderea penală faţă de legile naţionale şi internaţionale privind proprietatea intelectuală.

mailto:[email protected]

http://wvvw.edituranicol.ro

Michael Tellinger



VOLUMUL II

Traducere de Ionut Rădulescu

Editura NICOL

1 Religiile lumii

Marele făuritor de sclavi

Atunci când mergi în vizită la cineva pentru prima oară, întotdeauna este interesant să te uiţi la fotografiile împrăştiate pe pereţi şi pe mobilă, în care apar membrii familiei şi prietenii. În câteva minute, îţi poţi forma o idee despre trecutul acelei persoane, unde s-a născut, unde a crescut, cât de înstărită este şi câţi fraţi şi surori are. Părinţii sunt în continuare împreună sau au divorţat? Unde trăiesc acum? Poze ale copiilor, poze de la şcoală, poze de la absolvire, poze cu animalele familiei şi, în unele situaţii, chiar poze cu maşinile familiei. Este un colaj destul de complet al familiei-gazdă, dar şi o istorie şi o indicaţie a poziţiei sociale. Îţi dă un sentiment de confort, atunci când ştii câte ceva despre gazda ta. Brusc expresia „mărul nu cade departe de copac” devine din nou relevantă atunci când încerci să analizezi caracterul şi personalitatea gazdei tale. În subconştient, începi să analizezi dacă primele impresii pe care ţi le-ai format despre gazdă, înainte de a vedea acele fotografii, se potrivesc cu fotografiile. Adesea, suntem surprinşi să descoperim un element nou prin intermediul pozelor, ceva care ne ia complet prin surprindere. Cu atât mai mult dacă gazda provine dintr-o altă cultură

6 Michael Tell inger

sau trăieşte într-o ţară străină. Şi astfel ne lăsăm cuprinşi de un sentiment de confort arunci când ne aşezăm la o ceaşcă de ceai sau la un braai (grătar) în curte.

Să ne imaginăm pentru un minut că noi, o familie umană, primim la cină un vizitator de pe o altă planetă. Reuşim să ne înfrângem orice fel de teamă de conflict, pentru că se întâmplă ca acel vizitator să vorbească un dialect îndepărtat al propriei limbi. După sosire, îi arătăm poze ale familiei noastre, ale fraţilor, surorilor, verişorilor şi nepoţilor, dar dintr-un motiv anume nu avem poze ale părinţilor noştri. Vizitatorul este surprins. Suntem orfani? Nu ştim cine sunt părinţii noştri? Trăind atât de mult timp pe Pământ, nu am avut vreme suficientă ca să aflăm? Îi explicăm că avem mai mulţi taţi, moment în care vizitatorul izbucneşte în râs. Îşi dă seama că nu ştim nimic despre biologie şi ne explică faptul că este imposibil să avem mai mult de un singur tată. Îi arătăm invitatului dovada că avem mai mulţi taţi, moment în care el îşi dă seama că suntem foarte dezorientaţi şi dezinformaţi şi noi, ca omenire, avem nevoie de ghidare şi de o reîmprospătare a informaţiilor despre originea omenirii. Vizitatorul ne întreabă dacă nu suntem la curent cu existenţa comuniunii universale de fiinţe şi dacă nu ştim că toţi provenim din aceeaşi sursă. Ne povesteşte despre practica uzuală a colonizării planetelor de către un număr infinit de fiinţe inteligente, despre practica răspândită a dreptului de a popula planete noi cu propria specie, dacă noi suntem cei care au ajuns primii acolo, practica de a crea genetic fiinţe mai puţin inteligente care să execute muncile manuale grele pe noile planete colonizate, permiţându-le să evolueze către cel mai înalt nivel, continuând în acelaşi timp ciclul evoluţiei universale şi iluminarea speciilor, iar arunci când atingem cel mai înalt nivel de evoluţie şi iluminare ne reîntoarcem în marea comuniune a finţelor din care am plecat, moment în care

Sclavii zeilor 7

ne reunim cu Creatorul Fiinţei Universale, Creatorul tuturor lucrurilor din univers.

Această poveste ne provoacă multă confuzie şi ne face să ne simţim uşor încurcaţi, pentru că ştim cine este tatăl nostru şi căutăm scuze pentru fraţii şi surorile noastre umani care susţin că tatăl lor ar putea să fie altcineva. Încercăm să-l convingem pe vizitator că tatăl nostru este acela care susţinem că este. Deşi nu avem nicio dovadă pentru a susţine asta, informaţia ne-a fost transmisă de-a lungul generaţiilor, deci trebuie să fie adevărată. Atunci, invitatul nostru ne cere să vadă o listă a presupuşilor taţi ai fraţilor şi surorilor noastre şi iată ce îi arătăm.

RELIGIILE GRUPATE PE ŢĂRI ( pentru a evita plictiseala folsoiţi această listă doar ca referinţă)

ŢARA RELIGIILE EXPRIMATE PROCENTUAL DUPĂ ADEPŢI (%)

Afganistan

Africa de Sud

Albania

Algeria

Andorra

Angola

musulmani suniţi (80%), musulmani şiiţi (19%), alte religii (1%)

creştini (68%, aici sunt incluşi cei mai mulţi Albi şi Roşii*, aprox. 60% din populaţia neagră şi 40% din cea indiană), musulmani (2%), hinduşi (1,5%, reprezentând 60% dintre indieni), religii indigene şi animişti (28,5%).

*un termen sud-african care desemnează un amestec european şi Khoi-san cu alte populaţii africane.

musulmani (70%), ortodocşi albanezi (20%), romano-ca-tolici (10%)

musulmani suniti (religia de stat 99%), creştini si evrei (1%)

romano-catolici (predominant)

credinţe indigene (47%), romano-catolici (38%), protestanţi (15%) - valabil în 1998

8 Michael Tellinger

Anguilla

Antigua şi Barbuda

Antilele olandeze

Arabia Saudită Argentina

Armenia

Aruba

Australia

Austria

Azerbaijan

Bahamas

Bahrein Bangladesh Barbados

Belarus

Belgia Belize

Benin Bolivia

anglicani (40%), metodişti (33%). adventişti de ziua a şaptea (7%), baptişti (5%), romano-catolici (3%), alte religii (12%)

creştini (predominant anglicani şi alţi protestanţi, şi romano-catolici)

romano-catolici, protestanţi, evrei, adventişti de ziua a şaptea

musulmani (100%) romano-catolicii (92%, practicanţi mai puţin de 20%), protestanţi (2%), evrei (2%), alte religii (4%) apostoli armeni (94%), alte religii creştine (4%), yezidi (zoroastrism / animism) (2%) romano-catolici (82%), protestanţi (8%), hinduşi, musul-mani, confucianişti, evrei

anglicani (26,1%), romano-catolici (26%), alte religii creştine (24,3%), religii noncreştine (11%), alte religii (12.6%) romano-catolici (73,6%), protestanţi (4,7%), musulmani (4,2%), alte religii (0,1%), atei (17,4%) musulmani (93,4%), ortodocşi ruşi (2,5%), ortodocşi armeni (2,3%), alte religii (1,8%) - valabil în 1995 baptişti (32%), anglicani (20%), romano-catolici (19%), metodişti (6%), Biserica lui Dumnezeu (6%), alte culte protestante (12%), fără religie sau religie necunoscută (3%), alte religii (2%)

musulmani şiiţi (70%), musulmani suniţi (30%) musulmani (83%), hinduşi (16%), alte religii (1%) -1998 protestanţi (67%, din care anglicani (40%), penticostali (8%), metodişti (7%), alte religii (12%)), romano-catolici (4%), atei (17%), alte religii (12%) ortodocşi (80%), alte religii (inclusiv romano-catolici, protestanţi, evrei şi musulmani) (20%) - valabil în 1997 romano-catolici (75%), protestanţi şi alte religii (25%) romano-catolici (49,6%), protestanţi (27%, din care angli-cani (5,3%), metodişti (3.5%). menoniţi (4,1%), adventişti de ziua a şaptea (5,2%), penticostali (7.4%), Martorii lui lehova (1,5%)), atei (4,9%), alte religii (14%) - anul 2000

religii indigene (50%), creştini (30%), musulmani (20%) romano-catolici (95%), protestanţi (metodişti evanghelici - 5%)

Sclavii zeilor 9

Bermude

Bosnia -Herţegovina

Botswana

Brazilia

Brunei

Butan

Bulgaria

Burkina Faso

Burma

Burundi

Cambodgia

Camerun Canada

Cehia

Cipru

Chile

China

Ciad

Columbia

Coreea de Sud

protestanţi nonanglicani (39%), anglicani (27%), roma-no-catolici (15%), alte religii (19%) musulmani (40%), ortodocşi (31%), romano-catoiici (15%), alte religii (14%)

religii indigene (85%), creştini (15%) romano-catoiici (80%)

musulmani (religia oficială - 67%), budişti (13%), creştini (10%), religii indigene şi alte religii (10%)

budişti iamaici (75%), hinduşi, cu influenţe indiene şi ne-paleze (25%) ortodocşi bulgari (82,6%), musulmani (12,2%), romano-catoiici (1,7%), evrei 0,1%, protestanţi, gregori-eni-armeni şi alte religii (3.4%) -1998

religii indigene (40%), musulmani (50%), creştini (în principal romano-catoiici 10%)

I budişti (89%), creştini (4% - baptişti 3%, romano-catoiici | 1%), musulmani (4%), animişti (1%), alte religii (2%)

creştini (67% din care romano-catoiici (62%), protestanţi (5%)), religii indigene (23%), musulmani (10%)

budişti (95%), alte religii (5%)

religii indigene (40%), creştini (40%), musulmani (20%)

romano-catoiici (46%), protestanţi (36%), alte religii (18%) - bazat pe recensământul din 1991

romano-catoiici (39,2%), protestanţi (4,6%), ortodocşi (3%), alte religii (13,4%), atei (39,8%)

ortodocşi greci (78%), musulmani (18%), maroniţi, apostoli armeni şi alte religii (4%)

romano-catoiici (89%), protestanţi (11%), evrei - procent neglijabil

daoişti (taoişti), budişti, musulmani (1% - 2%), creştini (3%-4%)* *în statisticile oficiale apar ca atei (2002)

musulmani (51%), creştini (35%), animişti (7%), alte religii (7%)

catolici (90%)

neafiliati (46%), creştini (26%). budişti (26%), confucianişti (1%), alte religii (1%)


Coreea de Nord

Coasta de Fildeş

Costa Rica

Croaţia

Cuba

Danemarca

Djibuti

Ecuador

Egipt

El Salvador

Elveţia

Emiratele Arabe Unite

Eritreea

Estonia

Etiopia

Filipine

Finlanda

budişti şi confucianişti în mod tradiţional, creştini şi sincretişti Chondogyo (religia Căii Divine)* Activităţile religioase autonome sunt aproape inexisten

te; guvernul sponsorizează grupuri religioase pentru a susţine iluzia libertăţii de religie.

creştini (20% - 30%), musulmani (35% - 40%), religii indigene (25% - 40%)

romano-catolici (76,3%), evanghelişti (13,7%), Martorii lui lehova (1,3%), alţi protestanţi (0,7%), alte religii (4,8%), atei (3;2%)

romano-catolici (87,8%), ortodocşi (4,4%), musulmani (1,3%), protestanţi (0,3%), alte religii şi religii necunoscute (6,2%) - 2001

romano-catolici (85% - înainte de venirea la putere a lui Fidel Castro), protestanţi, Martorii lui lehova, evrei şi santeristi luterani evanghelici (95%), alţi protestanţi şi romano-catolici (3%), musulmani (2%)

musulmani (94%), creştini (6%)

romano-catolici (95%) musulmani (predominant suniti -94%), creştini şi alte re-ligii (6%) .

romano-catolici (83%) (Grupurile protestante din ţară desfăşoară o activitate intensă; la finalul anului 1992 în Salvador existau aproximativ un milion de protestanţi)

romano-catolici (46,1%), protestanţi (40%), alte religii (5%), atei (8,9%) musulmani (96%, din care şiiţi (16%)), creştini, hinduşi şi alte religii (4%) musulmani, creştini, romano-catolici, protestanţi

lutereani evanghelici, ortodocşi ruşi, ortodocşi estonieni, baptişti, metodişti, romano-catolici, adventişti de ziua a şaptea, penticostali, Cuvântul Vieţii, evrei musulmani (45% - 50%), ortodocşi etiopieni (35% -40%), animişti (12%), alte religii (3% - 8%)

romano-catolici (83%). protestanţi (9%), musulmani (5%), budişti şi alte religii (3%)

luterani evanghelişti (89%), ortodocşi ruşi (1%). atei (9%), alte religii (1%)

Sclavii zeilor 11

Franţa

Gabon

Gambia Gaza

Georgia

Germania

Ghana

Gibraltar

Grecia

Grenada

Groenlanda Guadelupe

Guam

Guatemala

Guernsey

Guineea

Guineea-Bisau

Guineea Ecuatorială

Guyana

Guyana Franceză

romano-catolici (83% - 89%), protestanţi (2%), evrei (1%), musulmani (5% -10%), neafiliaţi (4%)

creştini (55% - 75%), animişti, musulmani (mai puţin de 1%) musulmani (90%), creştini (9%), religii indigene (1%) musulmani (predominant Suniţi - 98,7%), creştini (0,7%), evrei (0,6%) ortodocşi georgieni (65%), mulsumani (11%), ortodocşi de rit rusesc (10%), apostoli armenieni (8%), religii ne-cunoscute (6%)

protestanţi (34%), romano-catolici (34%), musulmani (3,7%), neafiliaţi sau de alte religii (28,3%)

creştini (63%), musulmani (16%), religii indigene (21%)

romano-catolici (76,9%), Biserica Anglicană (6,9%), musulmani (6,9%), evrei (2,3%), atei sau alte religii (7%) - valabil în 1991 ortodocşi de rit grecesc (98%), musulmani (1,3%), alte religii (0,7%)

romano-catolici (53%), anglicani (13,8%), alte culte pro-testante (33,2%)

'. luterani evanghelişti

romano-catolici (95%), hinduşi şi păgâni africani (4%), protestanţi (1%)

romano-catolici (85%), alte culte (15%) - valabil în 1999 romano-catolici, protestanţi, credinţe mayaşe indigene

anglicani, romano-catolici, prezbiterieni, baptişti, congragaţionişti, metodişti

musulmani (85%), creştini (8%), credinţe indigene (7%)

credinţe indigene (50%), musulmani (45%), creştini (5%)

preponderent creştini, cei mai mulţi romano-catolici, practici păgâne creştini (50%), hinduşi (35%), musulmani (5%), alte re-ligii (5%)

romano-catolici


Haiti

Honduras

Hong Kong

India

Indonezia

Islanda

Insula Capului Verde

Insulele Cayman

Insulele Cocos (Keeling)

Insulele Cook

Insulele Comoros

Insula Crăciunului

Insulele Falkland (Insulele Malvine)

Insulele Feroe Insulele Fiji

romano-catolici (80%), protestanţi ((16% din care baptişti (10%), penticostali (4%), adventişti (1%), alte culte (1%)), atei (1%), alte religii (3%). Aproape jumătate din populaţia ţării practică voodoo.

romano-catolici (97%), minoritate Protestantă

un amestec eclectic din religiile locale (90%). creştini (10%)

hinduşi (81,3%), musulmani (12%), creştini (2,3%), sikhşi (1,9%), alte grupuri care includ budiştii, jainiştii şi parşii (2,5%) - valabil în anul 2000 musulmani (88%), protestanţi (5%), romano-catolici (3%), hinduşi (2%), budişti (1%), alte religii (1%) - va-labil în 1998

luterani evanghelişti (87,1%), alte culte protestante (4,1%), romano-catolici (1,7%), alte religii (7.1%) - va-labil în 2002

romano-catolici (amestecat cu religii indigene), protestanţi (în mare parte adepţi ai Bisericii de la Nazaret)

Biserica Unitariană (Prezbteriană şi Congregaţională), anglicani, baptişti, Biserica lui Dumnezeu, alţi protestanţi, romano-catolici musulmani suniţi (80%), alte religii (20%) - valabil în 2002

creştini (majoritatea populaţiei este membră a Bisericii Creştine din Insulele Cook)

musulmani şiiţi (98%), romano-catolici (2%)

budişti (36%), musulmani (25%), creştini (18%), alte religii (21%)

în general anglicani, romano-catolici, Biserica Unită Liberă, Biserica Evanghelistă. Martorii lui lehova, luterani, adventişti de ziua a şaptea

luterani evanghelişti creştini (52%, din care metodişti (37%), romano-catolici (9%)), hinduşi (38%), musulmani (8%), alte religii (2%). Locuitorii din Fiji sunt în mare parte creştini, indienii sunt hinduşi şi mai există o minoritate musulmană (1986).

Sclavii zeilor 13

Insula Man

Insulele Mariana de

Nord Insulele Marshall

Insulele Norfolk

Insulele Pitcairn

Insulele Virgine (Marea

Britanie)

Insula Sfânta Elena

Insulele St. Kitts şi

Nevis Insula

Sf. Lucia

Insulele Sf. Petru şi Michelon

Insulele Sao Tome şi Principe Insulele

Seychelles Insulele

Solomon

Insulele Turk şi Caicos

Insulele Virgine

Anglicani, romano-catolici, metodişti, baptişti, presbiteri-eni, Societatea Prietenilor creştini (majoritar romano-catolici, deşi mai pot fi întâlnite şi credinţe tradiţionale şi tabu)

creştini (predominant protestanţi)

anglicani (37,4%), Biserica Unitariană Australiană (14,5%), romano-catolici (11,5%), adventişti de ziua a şaptea (3,1%), atei (12,2%), religii necunoscute (17,4%), alte religii (3,9%) - valabil în 1996

adventişti de ziua a şaptea (100%)

protestanţi (86%, din care metodişti (33%), anglicani (17%), Biserica lui Dumnezeu (9%), adventişti de ziua a şaptea (6%), baptişti (4%), Martorii lui lehova (2%), alte culte (15%)), romano-catolici (10%), atei (2%), alte religii (2%) anglicani (majoritatea), baptişti, romano-catolici, adventişti de ziua a şaptea

anglicani, alte culte protestante, romano-catolici

romano-catolici (90%), anglicani (3%), alte culte protestante (7%)

romano-catolici (99%)

creştini (80%: romano-catolici, protestanţi evanghelici, adventişti de ziua a şaptea

romano-catolici (86,6%), anglicani (6,8%), alte religii creştine (2,5%), alte religii (4%) ariglicanf "(45%), romano-âatolicT" (18%), "unitarieni (metodişti şi prezbiterieni 12%), baptişti (9%), adventişti de ziua a şaptea (7%), alţi protestanţi (5%), religii indigene (4%) baptişti (40%), metodişti (16%), anglicani (18%), Biserica lui Dumnezeu (12%), alte religii (14% ) - valabil în 1990 baptişti (42%). romano-catolici (34%), episcopalieni (17%), alte religii (7%)


Insulele Sf. Vincent si

Grenadine

Insulele Wallis şi Futuna

Iordania

Irak

Iran

Irlanda

Israel

Italia

Jamaica

Japonia

Jersey

Kazakstan

Kenya

Kirghislan

anglicani (47%), metodişti (28%), romano-catolici (13%), hinduşi, adventişti de ziua a şaptea, alte culte protestante

romano-catolici (99%), alte religii (1%)

musulmani suniţi (92%), creştini (6% - majoritatea ortodocşi de rit grecesc şi romano-catolici, ortodocşi de rit sirian, ortodocşi copţi, ortodocşi de rit armenesc şi culte protestante), câteva mici populaţii musulmane şiite şi druze (2%) - valabil în 2001

musulmani (siiţi 60% - 65%, suniţi 32% - 37%), creştini şi alte religii (3%) musulmani şiiţi (89%), musulmani suniţi (9%), zaroastri-eni, evrei, creştini şi baha'i (2%) romano-catolici (91,6%), Biserica Irlandei (2,5%), alte religii (5,9%) evrei (80,1%), musulmani (14,6%, cei mai mulţi suniţi), creştini (2,1%), alte religii (3,2%) - valabil în 1996

Predomină romano-catolicii, alături de comunităţi importante de protestanţi şi evrei şi o comunitate de musulmani aflată în creştere.

protestanţi (61,3%, din care Biserica lui Dumnezeu (21,2%), baptişti (8,8%), anglicani (5,5%), adventişti de ziua a şaptea (9%), penticostali (7,6%), metodişti (2,7%), Biserica Unitariană (2,7%), Fraţii lui Iisus (1,1%), Martorii lui lehova (1,6%), moravieni (1,1%)), romano-catolici (4%), alte culte, incluzând si cultele spirituale (34,7%) shintoişti şi budiştii (84%), altele (16% - inclusiv creştinii 0,7%) ' anglicani, romano-catolici, baptişti, Noua Biserică Congregaţionistă, metodişti, prezbiterieni musulmani (47%), ortodocşi de rit rusesc (44%), protestanţi (2%), alte religji (7%) protestanţi (45%), romano-catolici (33%), religii indigene (10%), musulmani (10%), alte religii (2%). O mare parte dintre kenyeni sunt creştini, dar numărul estimativ al oamenilor care aderă la Islam sau la credinţele indigene variază destul de mult. musulmani (75%), ortodocşi de rit rusesc (20%), alte religii (5%)

Sclavii zeilor 15

Kiribati

Kuweit

Laos

Lesoto Letonia

Liban

Liberia

Libia

Liechtenstein

Lituania

Luxemburg

Macau

Macedonia

Madagascar

Malaezia

Malawi

Maldive

Mali

Malta

Marea Britanie

romano-catolici (52%), protestanţi (congregaţionişti) (40%), adventişti, musulmani, baha'i, Sfinţii Zilelor din Urmă şi Biserica lui Dumnezeu (1999)

musulmani (85% din care suniţi (70%) şi şiiţi (30%)), creştini, hinduşi, parşi şi alte religii (15%) budişti (60%), animişti şi alte religii (40% - incluziv bise-ricile creştine -1,5%) creştini (80%), religii indigene (20%) luterani, romano-catolici, ortodocşi de rit rusesc

musulmani (59,7% - şiiţi, suniţi, druzi, ismaeliţi, alawiţi sau nusairy), creştini (39% - catolici maroniţi, catolici melkiţi, ortodocşi armeni, catolici sirieni, catolici armeni, romano-catolici, protestanţi), alte religii (1,3%). Sunt recunoscute şaptesprezece secte religioase.

religii indigene (40%), creştini (40%), musulmani (20%)

musulmani suniţi (97%) romano-catolici (76,2%), protestanţi (7%), religii necunoscute (10,6%), alte religii (6,2%) - valabil în 2002

romano-catolici (în principal), luterani, ortodocşi de rit ru-sesc, protestanţi, baptişti, musulmani, evrei romano-catolici (87%), protestanţi (13%), evrei şi musulmani budişti (50%), romano-catolici (15%), atei şi alte religii (35%)-valabil în 1997 ortodocşi macedoneni (70%), musulmani (29%), alte religii (1%) religii indigene (52%), creştini (41%), musulmani (7%)

musulmani, budişti, daoişti, hinduşi, creştini, sikhşi în plus, în estul Malaeziei se practică şamanismul. protestanţi (55%), romano-catolici (20%), musulmani (20%), religii indigene (5%), alte religii (2%) musulmani suniţi musulmani (90%), religii indigene (9%), creştini (1%)

romano-catolici (98%) anglicani şi romano-catolici (40 de milioane), musulmani (1,5 milioane), prezbiterieni (800.000), metodişti (760.000), sikhşi (500.000), hinduşi (500.000), evrei (350.000)


Maroc

Martinica

Mauritania Mauritius

Mayotte

Mexic

Micronezia Moldova

Monaco Mongolia

Montserrat

Mozambic

Namibia

Nauru

Nepal

Nicaragua

Niger

Nigeria

Niue

Norvegia

musulmani (98,7%). creştini (1,1%), evrei (0,2%)

romano-catolici (85%), protestanţi (10,5%), musulmani (0,5%), hinduşi (0,5%), alte religii (3,5%) - valabil în 1997

musulmani (100%) hinduşi (52%), creştini (28,3% din care romano-catolici (26%)', protestanţi (2,3%)), musulmani (16,6%), alte religii (3,1%)

musulmani (97%), creştini (cea mai mare parte romano-catolici) romano-catolici (89%), protestanţi (6%), alte religii (5%)

romano-catolici (50%), protestanţi (47%) ortodocşi de rit răsăritean (98%), evrei (1,5%), baptişti şi alte culte (0,5%)- valabil în 2000 romano-catolici (90%) budişti lamaişti (50%), atei (40%), şamanişti şi creştini (6%), musulmani (4%) - valabil în 2004 anglicani, metodişti, romano-catolici, penticostali, adventişti de ziua a şaptea, alte culte creştine religii indigene (50%), creştini (30%), musulmani (20%) creştini (80% - 90%, luterani cel puţin 50%), religii indigene (între 10% si 20%) creştini (2/3 protestanţi, 1/3 romano-catolici)

hinduşi (86,2%), budişti (7,8%), islamişti (3,8%), alte religii (2,2%) Nepal este singurul stat a cărui religie oficială este religia hindusă (1995)

romano-catolici (85%), protestanţi musulmani (80%), creştini şi alte religii indigene

musulmani (50%), creştini (40%), religii indigene (10%)

Biserica Ekalesia Niue, o biserică protestantă, înrudită cu Socitatea Misionară Londoneză (75%), Sfinţii Zilelor din Urmă (10%), alte religii (15%, în principal romano-catolici, Martorii lui lehova şi adventişti de ziua a şaptea)

luterani evanghelişti (86% - biserica de stat) protestanţi şi romano-catolici (3%), alte religii (1%), atei sau religii necunoscute (10%) - valabil în 1997

Sclavii zeilor 17

Noua Caledonie

Noua Zeelandă

Olanda

Oman

Pakistan

Palau

Panama

Papua Noua Guinee

Paraguay Peru

Polinezia franceză

Polonia

Porto Rico

Portugalia

Qatar

Republica Centrafricană

Republica Congo

Republica Democrată

Congo

romano-catolici (60%), protestanţi (30%), alte religii (10%) anglicani (24%), presbiterieni (18%), romano-catolici (15%), metodişti (5%), baptişti (2%), alte culte protes-tante (3%), religii nespecificate sau atei (33%) - valabil în 1986 romano-catolici (31%), protestanţi (21%), musulmani (4,4%), alte religii (3,6%), neafiliaţi (40%) - valabil în 1998 musulmani ibadhi (75%), musulmani suniţi, musulmani shi'ajhjnduşi musulmani (97% din care suniţi (77%), şiiţi (20%)), creştini, hinduşi şi alte religii (3%)

creştini (romano-catolici (49%), adventişti de ziua a şaptea, Martorii lui lehova, Adunarea lui Dumnezeu, Misiunea Liebenzell şi Sfinţii Zilelor din Urmă), religia Modekngei (aceasta este o religie indigenă, îmbrăţişată de o treime a populaţiei din Palau)

_ -romano-catolici (85%), protestanţi (15%)

romano-catolici (22%), luterani (16%), prezbiterieni, metodişti, Societatea Misionară Londoneză (8%), anglicani (5%), Uniunea Evanghelică (4%), adventişti de ziua a şaptea (1%), alte culte protestante (10%), religii indigene (34%) romano-catolici (90%), menoniţi şi alte culte protestante romano-catolici (90%) protestanţi (54%), romano-catolici (30%), alte religii (10%), atei (6%) romano-catolici (95%, practicanţi-75%), ortodocşi de rit răsăritean, protestanţi şi alte culte (5%) romano-catolici (85%), protestanţi şi alte religii (15%)

romano-catolici (94%), protestanţi - valabil în 1995

musulmani (95%)

religii indigene (35%), protestanţi (25%), romano-catolici (25%), musulmani (15%) creştini (50%), animişti (48%), musulmani (2%)

romano-catolici (50%), protestanţi (20%), kimbanguişti (10%), musulmani (10%), alte secte sincretiste şi religii indigene (10%)


Republica Dominicană

Reunion

România

Ruanda

Rusia Sahara de Vest

Samoa

Samoa americană

San Marino Senegal

Serbia şi Muntenegru Sierra Leone

Siria

Singapore

Slovacia

Slovenia

romano-catolici (77%), protestanţi (15% din care metodişti (5%), penticostali (3%), adventişti de ziua a şaptea (3%), baptişti (2%), altele (2%)), atei (2%), alte religii (6%) romano-catolici (86%), hinduşi, musulmani, budişti - valabil în 1995

ortodocşi de rit răsăritean cu toate subdiviziunile (87%), protestanţi (6,8%), catolici (5,6%), alte religii, în special musulmani (0,4%), atei (0,2%) - valabil în 2002

romano-catolici (56,5%), protestanţi (26%), adventişti (11,1%), musulmani (4,6%), religii indigene (0,1%), atei (1,7%)-valabil în 2001

ortodocşi de rit rusesc, musulmani, alte religii musulmani creştini (32,71% dintre care romano-catolici (17,28%), protestanţi (5,61%), ortodocşi (3,49%), anglicani (1,31%)), musulmani (19,67%), hinduşi (13,28%), budişti (5,84%), sikhşi (0,38%), evrei (0,23%), alte religii (13,05%), culte nereligioase (12,43%), atei (2,41%) -valabil în 2002 creştini (99,7%). Aproape jumătate din populaţia ţării este asociată cu Societatea Misionară Londoneză. Mai include şi congregaţionişti, romano-catolici, metodişti, Sfinţii Zilelor din Urmă, adventişti de ziua a şaptea creştini congregaţionişti (50%), romano-catolici (20%) protestanţi şi alte culte (30%) romano-catolici musulmani (94%), religii indigene (1%), creştini (5%, în prinicipal romano-catolici) ortodocşi (65%), musulmani (19%), romano-catolici (4%), protestanţi (1%), alte religii (11%) musulmani (60%), religii indigene (30%), creştini (10%)

musulmani suniţi (74%), alawiji, druzi şi alte secte musulmane (16%), creştini (10%, diverse secte), evrei (comunităţi mici în Damasc, Al Qamishli şi Aleppo)

budişti (de rit chinezesc), musulmani (malaiesyeni), creştini, hinduşi, sikhşi, taoişti, confucianişti romano-catolici (60,3%), atei (9,7%), protestanţi (8,4%), ortodocşi (4,1%), alte religii (17,5%) romano-catolici (70,8%, inclusiv 2% unitarişti), luterani (1%), musulmani (1%), atei (4,3%), alte religii (22,9%)

Sclavii zeilor 19

Somalia

Spania Sri Lanka

SUA

Sudan

Suriname

Swaziland

Suedia

Taiwan

Tadjikistan

Tanzania

Thailanda

Timorul de Est

Togo Tokelau

Tonga

Trinidad Tobago

Tunisia

Turcia

Turkmenistan

musulmani suniţi

romano-catolici (94%), alte religii (6%) budişti (70%), hinduşi (15%), creştini (8%), musulmani (7%)-valabil în 1999 protestanţi 52%, romano-catolici (24%), mormoni (2%), evrei (1%), musulmani (1%), alte religii (10%), atei (10%)-valabil în 2002

musulmani suniţi (70%, în nord), religii indigene (25%), creştini (5%, cu precădere în sud şi la Khartoum)

hinduşi (27,4%), musulmani (19,6%), romano-catolici (22,8%), protestanţi (25,2%, predominant moravieni), religii indigene (5%) zionişti (un amestec de creştinism cu moştenirile indigene ancestrale 40%), romano-catolici (20%), musulmani (10%), anglicani, baha'i, metodişti, mormoni, evreii şi alte religii (30%)

luterani (87%), romano-catolici, ortodocşi, baptişti, musulmani, evrei, budişti un amestec de budism, confucianism şi taoism (93%), creştini (4,5%), alte religii (2,5%) musulmani suniţi (85%), musulmani shi'a (5%), alte religii (10%)-valabil în 2003 teritoriul principal: creştini (30%), musulmani (35%), religii indigene (35%) budişti (95%), musulmani (3,8%), creştini (0,5%), hinduşi (0,1%), alte religii (0,6%) - valabil în 1991 romano-catolici (90%), musulmani (4%), protestanţi (3%), hinduşi (0,5%), budişti, animişti - valabil în 1992

religii indigene (51%), creştini (29%), musulmani (20%) Biserica Creştină Congregaţională (70%), romano-catolici (28%), alte religii (2%) creştini (Biserica Liberă Wesley pretinde că are un număr de peste 30 000 de adepţi) romano-catolici (29,4%), hinduşi"(23,8%), anglicani (10,9%), musulmani (5,8%), prezbiterieni (3,4%), alte religii (26,7%)

musulmani (98%), creştini (1%), evrei şi alte religii (1%)

musulmani (99,8%, cei mai mulţi sunt suniţi), alte religii (0,2%, majoritatea sunt creştini şi evrei) musulmani (89%), ortodocşi de rit răsăritean (9%), religii necunoscute (2%)


Tuvalu

Uganda

Ucraina

Ungaria

Uniunea Europeană

Uruguay

Uzbekistan

Vanuatu

Vatican

Venezuela Vietnam

Yemen

West Bank

Zambia

Zanzibar Zimbabwe

Biserica din Tuvalu (congregaţionistă) (97%), adventişti de ziua a şaptea (1,4%), baha'i (1%), alte religii (0,6%)

romano-catolici (33%), protestanţi (33%), musulmani (16%), religii indigene (18%)

ortodocşi ucraineni (19% - Patriarhia Kievului), ortodocşi ucraineni (9% - Patriarhia Moscovei), greco-catolici ucraineni (6%), ucraineni ortodocşi autocefali (1,7%), protestanţi, evrei, atei (38%) - valabil în 2004

romano-catolici (67,5 %), calvinişti (20%), luterani (5%), atei şi alte culte (7,5 %)

romano-catolici, protestanţi, ortodocşi, musulmani, evrei

romano-catolici (66%, mai puţin de jumătate din populaţia adultă a ţării merge cu regularitate la biserică), protestanţi (2%), evrei (1%), nepracticanţi şi alte religii (31%) musulmani (88%, majoritatea suniţi), ortodocşi de rit răsăritean (9%), alte religii (3%)

prezbiterieni (36,7%), anglicani (15%), romano-catolici (15%), religii indigene (7,6%), adventişti de ziua a şaptea (6,2%), Biserica lui Hristos (3,8%), altele, incluzând şi cultul Jon Frum (15,7%)

romano-catolici

romano-catolici (96%), protestanţi (2%), alte religii (2%) budişti, hao dao, cao dai, creştinism (predominant romano-catolici şi un număr de protestanţi), religii indigene, musulmani

musulmani, inclusiv shaf'i (suniţi) şi zaydi (şiiţi), un număr mic de evrei, creştini şi hinduşi musulmani (75%, predominant suniţi), evrei (17%), creştini şi alte religii (8%)

creştini (50% - 75%), musulmani şi hinduşi (25 - 49%), religii indigene (1%)

musulmani (mai mult de 99%)

sincretismul (combinaţie între creştinism şi religiile indigene (50%), creştini (25%). religii indigene (24%), musulmani şi alte religii (1%)

Sursa; World Factbook, CIA, 2005

Sclavii zeilor 21

Oaspetele nostru se întristează văzând toate acestea şi îşi dă seama că undeva, în decursul istoriei, noi am fost minţiţi şi escrocaţi. Aceasta este o violare directă a spiritului comun al fiinţei universale. El ne explică faptul că există numeroşi potlogari care au fost primiţi în comunitatea fiinţelor puţin prea repede şi care sunt recunoscuţi pentru faptul de a coloniza planete fără a urma protocolul comun de educare şi informare a speciilor nou-create asupra originii şi destinului lor. Asemenea potlogari sunt ca un fel de piraţi ai universului, care tâlhăresc şi devalizează planetele de bogăţiile pe care le posedă, dând naştere unei specii mai puţin evoluate care nu-şi poate înţelege locul în Univers. Piraţii se recomandă adesea ca un soi de zei şi se comportă brutal cu specia nou-creată. Această specie este folosită la muncă, pentru experimente şi pentru plăceri. Aceşti piraţi cosmici lasă în urma lor o lume de fiinţe dezinformate şi confuze, care vor avea nevoie de mult timp ca să înţeleagă adevărul despre ele însele. Tiparul obişnuit pe aceste planete este că fiinţele mai puţin evoluate încep să-şi creeze propriii zei, care îi imită pe aceia care le-au fost prezentaţi de către piraţii cosmici. Acest lucru produce şi mai multă confuzie, pentru că unele dinte fiinţe încearcă să impună supremaţia unui zeu anume şi asupra altor fiinţe de pe o astfel de planetă.

Această practică reprezintă un motiv de îngrijorare crescândă pentru comunitatea universală de fiinţe care încearcă în toate felurile să prevină apariţia unor astfel de evenimente în viitor. A fost o greşeală flagrantă din partea comunităţii universale să permită unui grup de fiinţe „aproape evaluate” să se alăture celei mai înalte comunităţi de fiinţe. Se pare că genomul lor aproape întreg nu a fost suficient pentru a-i contopi integral cu Fiinţa Supremă din univers. Vor trebui izolaţi pe o planetă şi vor avea nevoie de a mai mult timp pentru a-şi finaliza evoluţia spre un genom complet. Doar atunci genomul va fi capabil să deschidă toate


resorturile minţii, ceea ce le va permite să se conecteze la spiritul universal şi să se alăture întregii comunităţi de fiinţe spirituale fără niciun fel de complicaţii.

În acest moment, începem să ne simţim speriaţi şi foarte stânjeniţi, pentru că zeii noştri ne-au avertizat cu privire la profeţii falşi cu multe prilejuri. Acesta trebuie să fie un profet fals care va dezlănţui mânia zeului asupra noastră, fără ca noi să o merităm. Aşa că ne omoram vizitatorul în numele lui dumnezeu, ştiind că am făcut ceea ce trebuia să facem. Până la urmă, Biblia şi Coranul ne permit să facem asta. Ni se îngăduie să-i omorâm pe profeţii falşi, pentru că ei sunt cu siguranţă discipolii Satanei.

Of... ce specie confuză şi demnă de milă suntem. Pierduţi în imensitatea universului, căutându-ne rădăcinile, induşi în eroare de atâtea informaţii false care ne-au fost transmise de-a lungul epocilor. Toată această dezinformare trebuie să înceteze. Dar cât ne va lua până să înţelegem că nu putem avea mai mult de un tată? Nu putem avea cu toţii dreptate... nu putem susţine cu toţii că avem răspunsul corect. Adevărul se află undeva acolo şi, aşa cum se întâmplă de obicei, este prea aproape de noi ca să-l putem vedea. Dar ar trebui să fie uşor să vedem copacul indigen într-o pădure invadată de specii străine. Să clarificăm un lucru. Nu există nicio credinţă pe Pământ care să fi fost creată de Dumnezeu, dar există câteva religii care ne-au fost impuse de către zeii antici. Nu există nici măcar o singură carte pe Pământ care să fi fost scrisă de Dumnezeu, dar există multe care au fost inspirate de activitatea zeilor antici. Aruncaţi o privire la numărul de religii pe care le-a inventat omul. Este clar că o situaţie ca aceasta nu ar fi putut apărea decât din cauza nesiguranţei. Dacă am fi ştiut cine este creatorul nostru, nu ar fi trebuit să primim toţi aceleaşi instrucţiuni? Faptul că avem atât de multe idei contradictorii mă face să cred că am fost victimele unei dezinformări continue de-a lungul unei

Sclavii zeilor 23

perioade mari de timp, cât şi victimele unei manipulări executate minuţios ca să ne menţină ignoranţi şi într-o stare de confict continuu. Este ca şi cum un căpitan şi-ar fi părăsit vasul pe care îl comanda în mijlocul Pacificului, lăsându-i plin cu copii de cinci ani. Ce şanse au să conducă acel vapor în siguranţă până în primul port? Niciuna. Dar, dacă vaporul are suficient noroc să nu întâlnească nicio furtună pentru o perioadă foarte lungă de timp, ei ar putea avea suficient noroc să-şi dea seama singuri cum se conduce vaporul. Dar există şanse suficient de mult ca ei să o sfârşească într-o furtună inevitabilă.

Lista religiilor pe care am văzut-o serveşte ca o dovadă solidă că am fost părăsiţi pe această planetă fără niciun manual de instrucţiuni. Pentru a-şi dovedi supremaţia, cele mai multe religii şi-au inventat propriile manuale, susţinând că deţin manualul original pentru a îndruma omenirea spre viitor şi spre împărăţia lui Dumnezeu. Dar cum ar putea să fie aceste manuale atât de diferit? Oare constructorii sau creatorii acestui vapor au avut un singur fel de planuri de construcţie? Poate că nu, poate că nu erau constructori calificaţi şi de aceea nava se găseşte în această dezordine. Unele manuale par să ne îndrepte spre înapoi, în vreme ce alte merg spre înainte, fără a fi sigure încotro se îndreaptă.

Bun, ajunge cu metaforele şi parabolele, sunt sigur că aţi înţeles ce voiam să spun. Pentru ca demonstraţia mea să fie şi mai solidă, să aruncăm o privire asupra celor mai importante religii ale lumii şi asupra numărului lor de adepţi. Peste tot stă scris „reţetă pentru dezastru”, fiecare grup arătând defectele celuilalt. Cel mai mare şi mai puternic va dori să crească şi să-şi apere poziţia, în vreme ce altele vor dori să-şi răspândească doctrina, într-o încercare de a deveni religia dominantă. În prezent, în lume există mai multe religii decât ţări. Acest lucru dă naştere unei dileme în plus şi trimite un semnal de alarmă politicienilor asupra faptului că religia


poate redeveni o forţă directoare a politicii în viitor, lucru pe care democraţiile moderne au încercat din greu să-l învingă. Principiul dezbinării şi al cuceririi a fost aplicat cu meticulozitate de toate religiile în orice situaţie, arătând astfel că anticii zei ai Sumerului erau strategi vicleni şi comandanţi militari foarte pricepuţi. Statisticile religioase indică, fără îndoială, o situaţie de conflict în felul nostru de a gândi din prezent. Toleranţa încă nu a învins. Religia parcă a fost concepută special ca să menţină omenirea într-o situaţie continuă de război.

RELIGIILE DUPĂ MĂRIME RELIGIA ADEPŢI (ÎN 2004) % DIN TOTAL

1. CREŞTINISM 2 069 883 000 33,6

ROMANO-CATOLICI 1092 853 000 18,7

PROTESTANŢI 391143 000 6,9

ORTODOCŞI 217 030 000 3,1

ANGLICANI 79 988 000 1,4

ALŢI CREŞTINI 406 074 000 3,5

2. ISLAMISM 1254 222 000 18,3

3. HINDUISM 837 262 000 13,5

4. BUDISM 338 621 000 6,0

5. ŞENISM Şl 3 9 8 1 0 6 0 0 0 2 6 UNIVERSALISM

6. RELIGII NOI 128 975 000 2,3

7. RELIGII TRIBALE 99 150 000 1,8

8. SIKH 24 295 000 0,4

9. IUDAISM (EVREI) 14 551000 0,2

10. ŞAMANISM 11010 000 0,2

11. CONFUCIANISM 6 334 000 0,1

Sclavii zeilor 25

12. BAHA'l 7 000 000 0,1

13. JAINISM 3 987 000 0,1

14. ŞINTOISM 3 387 000 0,1

ALTE RELIGII 20 419 000 0,4

FĂRĂ RELIGIE 924 078 000 16,3

ATEI 239 111 000 4,2

TOTAL POPULAŢIE 6 500 000 000 100.00%

Sursa: Enciclopedia Britanica şi www.adherents.com

În decembrie 2004, s-a estimat că populaţia lumii a atins pragul de 6,5 miliarde de oameni. Veţi observa că totalul adepţilor este mai mare decât populaţia globului. Aceasta se întâmplă din cauza numărării duble a adepţilor unor religii diferite, un fenomen ciudat care m-a uimit în vreme ce adunam aceste date. Potrivit acestor statistici, în lume există aproximativ 8,5 miliarde de locuitori care însumează 133% din totalul populaţiei. Cum au fost calculate aceste cifre?

Pentru noi, oamenii de pe planeta Pământ, par să existe multe obstacole insurmontabile în calea noastră pentru evoluţie şi pace. Pe măsură ce evoluăm, tot mai mulţi oameni îmbrăţişează posibilităţile pe care le oferă adevărurile nou-descoperite cu privire la trecutul nostru. Cele mai importante întrebări la care va trebui să răspundem sunt: cine suntem şi de unde venim? Dar răspunsurile la aceste întrebări nu ne vor fi servite pe tavă, alături de un kit de vânător de comori şi o hartă pentru a ajunge la premiu. Din fericire, am început să descoperim nişte dovezi foarte incomode, care nu par să spună o poveste similară cu cea care ne-a fost spusă despre istoria noastră. Cele mai mari obstacole în calea dezvoltării noastre ca specie, pentru a găsi pacea şi armonia, sunt cele construite de religiile făcute de om. Nu va fi uşor să-i convingem pe creştinii şi musulmanii devotaţi să ia în considerare noile posibilităţi. Asta l-ar transforma imediat

http://www.adherents.com


pe mesager într-un profet fals care a fost trimis de diavol. Creatorii omenirii au fost cei mai buni strategi din toate timpurile. Au reuşit să creeze mediul perfect pentru menţinerea permanentă a îndoielii şi a conflictului. Au creat cele mai bune metode de propagandă din toate timpurile: frica, pedeapsa şi recompensa. E atât de simplu, nu-i aşa? Să sperăm că nu acesta este mesajul pe care îl vom preda cetăţenilor noilor planete pe care vom începe curând să le populăm. Dar, de vreme ce noi înşine nu avem răspunsuri clare cu privire la originile noastre, ce le vom învăţa în viitorul apropiat pe coloniile de clone umane noi de pe celelalte planete?

În vreme ce religia joacă un rol crucial în modelarea comunităţilor noastre, ne trăim vieţile la adăpost faţă de celelalte religii din lume. Putem să trecem pe lângă o moschee în drumul nostru zilnic spre serviciu, dar cât de des încercăm să aflăm mai multe despre oamenii care se închină acolo? Atunci când Martorii lui Iehova ne bat la uşă pentru a-şi răspândi mesajul, câţi dintre noi găsesc timpul să-i asculte ce au de zis? Acest gen de detaşare ne ţine divizaţi şi înfofoliţi în sentimentele noastre de superioritate faţă de alte religii, pentru că întotdeauna dumnezeul nostru este mai mare şi mai bun decât al celorlalţi. Studiul religiilor este fascinant şi ne ajută să înţelegem originile neclare pe care le împart. Doar după ce am studiat rădăcinile celor mai populare religii ale lumii, putem începe să înţelegem că sunt toate construite pe acelaşi teren instabil. De asemenea, începem să înţelegem că toate religiile au fost făcute de om şi deci nu pot fi considerate divine, pentru că omul este supus greşelii. Ar fi foarte anevoios să încercăm să-i educăm pe cititorii acestei cărţi cu privire la religiile lumii şi, de asemenea, ar fi nedrept să reducem totul la o pagină. Dar eu am ales să vă ofer o privire de ansamblu asupra primelor douăsprezece religii de pe Pământ, doar ca să vă ajut să înţelegeţi unele dintre asemănările dintre ele şi unele dintre deficienţele lor. Vă va ajuta să vă formulaţi

Sclavii zeilor 27

propriile păreri despre dogma religioasă care a evoluat timp de mii de ani ca să ne menţină fericiţi în aparenţă, dar complet înrobiţi şi divizaţi ca specie. Religiile sunt prezentate în ordinea mărimii şi a influenţei istorice asupra populaţiei globului pământesc.

CREŞTINISMUL: DATA APARIŢIEI - ANUL 30 D.HR.

Este de departe religia cea mai răspândită din lume cu un număr aproape dublu de adepţi faţă cel mai apropiat rival, islamismul. Din cercetările pe care le-am făcut în timpul conceperii acestei cărţi, am fost surprins să descopăr felul în care creştinismul a supravieţuit în ciuda tuturor dificultăţilor. Era o filosofie tânără şi revoluţionară, în zilele de după crucificarea lui Iisus, adepţii săi îşi dedicau vieţile răspândirii noii învăţături, dar cu siguranţă că nu a fost uşor. Adesea erau ameninţaţi, urmăriţi sau făcuţi să se simtă nedoriţi. Trebuie să vă amintiţi că imaginea pe care ne-am făcut-o despre Iisus şi depre discipoli este foarte departe de adevăr. Erau vremuri grele pentru el şi pentru micul său grup de susţinători. Aşa cum spune Barbara Thiering în cartea sa, Iisus din apocalipsă: „Era o figură centrală într-o mişcare politică majoră al cărei scop era răsturnarea Imperiului Roman păgân”. Ea continuă cu dezvăluirea unor informaţii cutremurătoare care devin o altă piesă care se potriveşte perfect în Marele Puzzle Uman. Chiar şi la acest moment, zeii erau mai activi ca niciodată, iar creştinismul lovea chiar în inima celor care credeau în panteonul elen de zei din trecut. În continuare, Thiering arată că „numărul incredibil de mare de adepţi ai noii, dar încă necunoscutei religii, apărută în Iudeea cu mult înainte de vremea lui Iisus, erau gata să creadă în figurile divine care erau subiectul viziunilor şi miracolelor. Era lumea elenismului, acolo


unde religiile păgâne au încurajat ideea că oamenii sunt încarnări ale zeilor.

Există dovezi potrivit cărora creştinismul rezista în vreme ce oamenii acelei epoci erau în continuare manipulaţi de către zeii sumerieni. Erau persecutaţi, manipulaţi, torturaţi, daţi ca hrană leilor în Colosseum şi abuzaţi în diverse alte feluri. Nu era o perioadă bună să fii creştin. Situaţia a continuat vreme de 300 de ani, până când împăratul Flavius Valerius Constantinus (272 d.Hr.-337 d.Hr.) le-a venit în ajutor. Cunoscut sub numele de Constantin cel Mare, a devenit cunoscut ca primul „împărat creştin” al Imperiului Roman şi el a fost cel care a început sponsorizarea neoficială a creştinismului, ceea ce a fost un element important în supravieţuirea şi răspândirea acestei religii. Lancantius şi Eusebius au fost cei care i-au construit reputaţia de prim împărat creştin, iar această reputaţie a devenit din ce în ce mai solidă în rândul generaţiilor următoare. A pus bazele oraşului Constantinopol şi l-a făcut capitală a Imperiului de Răsărit, devenind casa creştinismului, fiind plin de biserici şi temple. Tot el a proclamat ziua de duminică drept zi de rugăciune.

Primul Conciliu de la Niceea, care a avut loc în timpul domniei lui Constantin, în anul 325, a fost prima conferinţă ecumenică (la nivel mondial) a episcopilor Bisericii Creştine. Participanţilor le erau asigurate transportul şi cazarea. Conciliul, care se mai numea şi sinod, s-a ocupat de probleme legate de controversa ariană, privind natura şi poziţia lui Iisus. Arienii aveau propria părere în legătură cu Iisus. Să ne reamintim că Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a perioadei sale de creştere, de la vârsta de 12 sau 13 ani, în Răsărit, sub influenţa unor filosofii religioase răsăritene, arianismul numărându-se printre ele. În cele din urmă, Sinodul a votat împotriva Arienilor şi în favoarea trinităţii, ceea ce l-a alăturat brusc pe Iisus Tatălui şi Duhului Sfânt. Aceasta era o nouă turnură pentru Noul Testament şi aşa a luat naştere

Sclavii zeilor 29

Treimea Sfântă. Un alt rezultat al sinodului a fost înţelegerea episcopilor tuturor bisericilor de a celebra Paştele în aceeaşi zi. Aceasta era de departe cea mai importantă sărbătoare din calendarul bisericesc, aşadar era important ca toţi să sărbătorească învierea împreună. Constantin a devenit o voce atât de puternică a creştinătăţii, încât, pe patul de moarte, a fost numit cel de-al treisprezecelea apostol.

Erau zilele nebune şi frumoase ale creştinismului, atunci când s-au aşezat fundaţiile acestei religii. Editarea Noului Testament a început să prindă contur, dar a fost nevoie de încă 800 de ani înainte de a se lua o decizie asupra variantei finale. Procesul îndelungat este plin de controverse, pentru că multe cărţi au fost omise în vreme ce altele au fost amendate înainte de a fi incluse. Un mare număr de cărţi, cunoscute sub numele de apocrife (scrieri ascunse), au făcut subiectul multor controverse, chiar din momentul în care au fost excluse în mod deliberat din Noul Testament. În această perioadă a apărut una dintre primele referinţe înregistrate cu privire la Biserica Catolică. Această diseminare a creştinismului a continuat să se extindă spre ceea ce a devenit în prezent: cea mai mare şi mai puternică ramură a Bisericii creştine. Iată ce a avut de spus despre acest lucru Sfântul Ciril din Ierusalim (315 d.Hr.-386 d.Hr.):

Biserica se numeşte catolică sau universală, pentru că este prezentă în toată lumea, de la un capăt la celălalt al Pământului. Se numeşte catolică, pentru că învaţă integral şi fără cusur toate doctrinele care trebuie aduse la cunoştinţa omului, indiferent dacă privesc lucrurile vizibile sau invizibile, cu privire la realitatea existenţei Raiului sau a lucrurilor de pe Pământ. Un alt motiv pentru care se numeşte catolică este acela că aduce sub conducerea religioasă a Bisericii toate clasele de oameni, stăpâni şi supuşi, învăţaţi sau analfabeţi. În cele din urmă, merită titulatura de catolică, pentru că vindecă şi tămăduieşte fără restricţii orice fel de păcat care poate fi comis cu


mintea sau cu trupul şi pentru că posedă toate virtuţile care pot fi închipuite, fie în acţiune sau în vorbă sau în vreun fel de charismă spirituală.

Biblia Biblia este o carte foarte complexă şi foarte controver

sată, dar rămâne cea mai sacră învăţătură a credinţei creştine. Este considerată a fi „cuvântul lui Dumnezeu” inspirat de Duhul Sfânt. A fost tradusă în 275 de limbi sau chiar mai multe, dar originile Bibliei rămân foarte neclare, prea mulţi oameni influenţând prea mult versiunea finală. Dar, aşa cum vom vedea, nu există cu adevărat o versiune finală a Bibliei, pentru că diverse grupări au făcut propriile modificări şi au prezentat versiunea lor ca fiind versiunea corectă a cuvântului lui Dumnezeu. Vechiul şi Noul Testament par a nu-şi avea locul împreună în cadrul aceleaşi filosofii religioase. Una predică „ochiul pentru ochi” şi îl ridică în slăvi pe dumnezeul violent, în vreme ce Noul Testament vorbeşte despre Prinţul Păcii şi dumnezeul iubirii şi ne învaţă să ne iubim duşmanii în loc să-i distrugem. Reprezintă o sursă importantă de hrană pentru multe subculte şi secte din cadrul credinţei creştine.

Documentele originale care formează Noul Testament: toate cărţile sunt scrise în limba greacă, iar citatele din Vechiul Testament sunt luate din Septuaginta. Există 4 500 de manuscrise în limba greacă, 67 de papirusuri, 2 578 de pergamente şi 1 600 de liste, cele mai multe făcând parte din Codexul Vaticanului şi bibliotecile din Londra, Paris, Cambridge şi Washington.

Vechiul Testament: Cele mai multe dintre cărţi au fost scrise în ivrit şi aramaică, iar unele în greacă. Nu mai există niciunul dintre documente, dar ceea ce avem azi sunt bibliile greacă şi evreiască. Dar mai sunt şi manuscrisele de la Marea Moartă, care reprezintă un motiv de controversă şi de îngrijorare pentru unii, deoarece ridică din nou întrebarea

Sclavii zeilor 31

privitoare la care cărţi ar trebui să fie incluse în Vechiul Testament.

Biblia grecească: Septuaginta îşi are originea în secolul al III-lea î.Hr. Reprezintă traducerea grecească realizată la Alexandria de un grup format din 12 rabini, câte şase din fiecare cele douăsprezece triburi de unde şi numele Septuaginta, care a fost dat traducerii. Are 46 de cărţi, la fel ca actuala Biblie catolică şi este versiunea comună a bibliei care circula printre evrei în vremea lui Iisus şi chiar şi după aceea. Este versiunea folosită şi citată de către evanghelişti şi apostoli atunci când au scris Noul Testament. A fost tradusă în siriană, coptă şi latină (Vulgata Sfântului Geronimo) în secolul al IV-lea d.Hr.

Biblia evreiască sau textul masoretic - scrisă în secolele al VI-lea şi al VII-lea d.Hr., de un grup de învăţaţi din Babilon şi Palestina - introduce vocalele şi accentele în scripturile evreieşti. Şi, desigur, sursa de inspiraţie a fost tot Septuaginta, are 39 de cărţi, la fel ca Biblia protestantă.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt foarte importante, pentru că sunt scrise în ebraică şi datează din secolul al Ill-lea î.Hr., spre deosebire de cea mai veche Biblie evreiască, Textul masoretic, care datează din jurul anilor 700 d.Hr. Descoperirea manuscriselor a făcut lumină asupra unor documente evreieşti vechi de 1 000 de ani. În manuscrise, fiecare carte din Biblie este reprezentată cu o similaritate remarcabilă faţă de versiunile ulterioare greacă şi evereiască. Este o descoperire importantă şi controversată cu privire la Vechiul Testament.

Diferenţele dintre bibliile catolică, ortodoxă şi protestantă

În bibliile catolică şi ortodoxă sunt în total 73 de cărţi, în vreme ce în Biblia protestantă sunt numai 66 de cărţi. Vechiul Testament este similar cu Biblia ebraică.


Biblia catolică are 46 de cărţi, la fel ca Biblia evreiască de la Alexandria, după care a fost scrisă Septuaginta, versiunea citată de apostoli în evanghelii şi epistole. Biblia protestantă are 39 de cărţi, la fel ca Biblia evreilor din Palestina.

Nu conţin următoarele: 4 cărţi istorice: Tohiţii, Cartea Iuditei, Cartea I şi

Cartea a II-a a Macabeilor (şi adăugirile la Cartea Esterei) 2 Cărţi de înţelepciune: Înţelepciunea lui Solomon şi

Ecleziastul lui Ben Şira 1 Carte de profeţii: Baruh şi părţi din Cartea lui

Daniel - Rugăciunea lui Azaria, Cântecul celor 3 tineri, Bel şi Balaurul şi Suzana.

Noul Testament are 27 de cărţi în toate bibliile. Cele patru evanghelii sunt în esenţă, inima Bibliei. Unii autori religioşi văd numele lui Iisus pe fiecare pagină a Vechiului Testament şi susţin că „îl prefigurează şi îl descriu” pe Hristosul din evanghelii şi biserica Sa. Dar cercetările mele au arătat faptul că prima dată cuvântul Hristos apare în Biblie la Evaghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul I, versetul I din Noul Testament. Există totuşi o referire constantă la Salvator, care este menţionat pentru prima dată în Deuteronom, capitolul 32, versetul 15, în a cincea carte a Bibliei; Mesia este menţionat prima dată în Evaghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul I, versetul I, iar Iisus tot în Evaghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul I, versetul I.

„Iisus” era şi este în continuare un nume de bărbat. „Hristos” înseamnă „cel ales” şi a fost asociat cu numele lui Iisus după presupusa lui înviere. Dar absenţa inexplicabilă a numelui Hristos din primele cărţi ale Bibliei este plină de suspiciune. Vechiul Testament vorbeşte la modul general despre un număr de profeţi şi salvatori, dar numai unul dintre ei a apărut brusc, şi acela s-a întâmplat să fie Iisus Hristos. Mi se pare foarte suspect. Nu s-ar fi putut ca măcar unul dintre

Sclavii zeilor 33

profeţii din Vechiul Testament să se fi numit Iisus? Sugerez că „zeii” pregăteau omenirea pentru apariţia unui salvator, dar nu erau foarte siguri care dintre profeţii pe care îi inventaseră avea să atingă sufletele oamenilor din acea vreme.

Unul dintre cele mai fascinante şi în acelaşi timp incomode lucruri despre cărţile Bibliei şi despre textele înrudite care nu au ajuns în Biblie este acela că o mână de oameni, strânşi în jurul unei mese la aproximativ 350 de ani de la moartea lui Hristos, au decis soarta acestor scrieri. Cărţile care au intrat în componenţa Bibliei sunt numite canonice, care s-ar putea traduce prin „potrivit setului de reguli creştine” sau chiar „inspirate de Dumnezeu”. Au stat cu un teanc de cărţi, dintre care cele mai multe aveau aceleaşi autori, şi totuşi unele au fost canonizate, iar altele nu. Mi se pare foarte ciudat, dar cu siguranţă a contat foarte mult pentru cei care luau decizii pe vremea aceea, pentru că unele dintre acele scrieri conţineau informaţii care nu se prea potriveau cu imaginea structurată despre felul în care ar fi trebuit să arate Biserica Creştină.

Unele lucruri despre cărţile deutero-canonice şi apocrife Deutero-canonice (al doilea canon) este termenul fo

losit în 1566 de către Biserica Catolică Romană, însemnând că acestor texte le-a fost recunoscută canonicitatea numai după o perioadă de timp. Ele sunt incluse în scrierile din Septuaginta grecească din secolul al III-lea î.Hr., dar nu sunt incluse în Textul Masoretic din secolul al VII-lea d.Hr. Unele fragmente din aceste cărţi au fost descoperite şi printre Manuscrisele de la Marea Moartă. În mod ciudat, ele sunt incluse în Bibliile catolice şi ortodoxe, dar de obicei nu apar în bibliile protestante. Deutero-canonul include următoarele cărţi şi fragmente de cărţi:

Istorice: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Prima şi a doua carte Macabei, adăugirile la Cartea Esterei.


Înţelepciune: Înţelepciunea lui Solomon, Şira (numită şi Ecleziastul).

Profeţi: Baruc, Scrisoarea lui Ieremia (către Baruc) şi parţial Daniel: Rugăciunea lui Azaria, Cântecul celor trei tineri, Bel şi Balaurul şi Suzana.

Apocrifele (lucruri/scrieri ascunse) reprezintă o colecţie de cărţi scrise în general de autorii celorlalte cărţi ale Bibliei, dar scrierile apocrife nu au fost incluse în niciuna dintre Biblii. Tratează teme creştine şi biblice, uneori din vremea Vechiului Testament, iar altele din vremea Noului Testament.

Scrierile apocrife din vremea Vechiului Testament Sunt peste 25 de cărţi, aceasta este o listă a câtorva dintre ele: Faptele lui Adam, Apocalipsa după Adam, Avraam, Testamentul lui Adam, Cartea lui Enos, Cartea a II-a a lui Enos (Cartea secretelor lui Enos), Cartea lui Noe, Apocalipsa lui Barac (I), Apocalipsa lui Barac (II), Apocalipsa după Daniel, Apocalipsa după Ilie, Apocalipsa după Enos, Apocalipsa după Ezra, Apocalipsa după Solomon, Odele lui Solomon, Testamentul lui Isaac, martiriul lui Isaia, Apocalipsa după Zefania, Paralipomena lui Ieremia, Apocrifa lui Ezechiel, Ridicarea lui Isaia, Răpirea lui Moise, Baruc III, Baruc IV, Cronicile regilor lui Israel, Faptele lui Solomon, Cronicile regilor lui Iuda, Cartea a III-a Macabei, Cartea a IV-a Macabei.

Scrierile apocrife din Noul Testament - Apocrifele creştine Sunt peste 40 de cărţi. Iată o listă a unora dintre ele: 14 Evanghelii (Toma, Iacov, Petru, Bartolomeu, (Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia Perfectă, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Petru, Evanghelia Naşterii Mariei, Evanghelia Evreilor, Evanghelia copilăriei lui Iisus Hristos, Evanghelia lui Toma, Evanghelia Adevărului); 15 Fapte scrise de Andrei, Petre, Matei, Ioan, Toma, Pavel, (Faptele lui

Sclavii zeilor 35

Ioan, Faptele lui Pavel, Faptele lui Pavel şi Tecla, Faptele lui Petru); 6 Apocalipse, scrise de Pavel, Toma, Ioan, Fecioara Maria, Ştefan, Petru, Prima Apocalipsă a lui Iacov, a doua Apocalipsă a lui Iacov, Apocalipsa lui Petru, Apocalipsa lui Filip, Apocalipsa lui Ştefan, Apocalipsa lui Toma; Cărţi adiţionale: Apocrifa lui Ioan, Epistola lui Pilat din Pont, Apocalipsa lui Petre, Protoevanghelia lui Iacov, Istoria lui losif, Epistola lui Pavel către Alexandrini, Testamentul Domnului, înţelepciunea lui Iisus.

Şi atunci de unde ştim care dintre cărţi aparţin Bibliei? Sau, care sunt „canoane” ale Bibliei, aşa cum ar spune Biserica? Răspunsul este: „Pentru că aşa spune Biserica!” Sfântul Augustin spune foarte convingător că, „dacă Biserica nu-mi spune că aceste Cărţi sunt Biblia, atunci nu voi crede în ele”.

Aceasta este o exemplificare perfectă a relaţiei stăpân-sclav, dintre zeii antici şi specia sclavă primitivă, pe care o susţin în această carte. Omenirii i se spune „nu pune întrebări, nu te îndoi, rămâi temător şi recompensa ta va fi mare”. Niciuna dintre cărţile Noului Testament nu a fost scrisă până la momentul în care Iisus a fost crucificat şi totuşi el este profetul care şi-a lăsat amprenta asupra omenirii. Toţi ceilalţi profeţi au devenit dintr-odată irelevanţi atunci când Iisus s-a ridicat pentru a prelua rolul principal. Există multe aşteptări şi se fac multe pregătiri de mai bine de o mie de ani, pentru venirea salvatorului şi totuşi îi aflăm numele după ce s-a născut. Nu vi se pare ciudat? Mai există alte 35 de cărţi care tratează teme din Vechiul şi din Noul Testament. Le sunt atribuite lui Enoh, Moise, Solomon, Sf. Pavel, Sf.Toma, Sf. Petru, Fecioarei Maria şi nici ei nu sunt în Biblie, pentru că aşa spune Biserica!

În 1517, Biserica Creştină, controlată în totalitate de catolici, a fost şocată atunci cînd Martin Luther şi-a


prezentat cele 95 de teze la uşa bisericii tuturor Sfinţilor din Wittenberg, care era folosită ca loc de dezbatere, invitân-du-i pe preoţi să le analizeze. Scrierea punea la încercare învăţăturile Bisericii Romano-Catolice în ceea ce priveşte penintenţa, autoritatea papală şi inutilitatea indulgenţelor. A dat naştere unei dezbateri teologice care a avut ca urmare naşterea tradiţiilor protestante, luterane, reformate şi anaba-pitste în interiorul creştinismului. Acesta a fost adevăratul început al reformei protestante şi al desprinderii de Biserica Catolică a multora care nu se simţeau confortabil din cauza violentei cenzuri a Bisericii Catolice. Scrisoarea conţinea 95 de puncte care subliniau ceea ce era fundamental greşit în învăţăturile Bisericii.

După ce Luther a fost desconsiderat ca fiind „un beţiv german care a scris aceste teze; când se va trezi, se va răzgândi”, Papa Leon al X-lea le-a ordonat profesorului şi călugărului dominican Silvestro Mazzolini să analizeze această problemă. Acesta a recunoscut potenţialul periculos al scrierii lui Luther, l-a declarat eretic şi a scris o respingere scolastică a tezelor. A reamintit autoritatea papală asupra Bisericii Catolice şi a denunţat orice ieşire din rândurile acesteia ca o formă de erezie. Trebuie să reţinem că Luther îşi pusese viaţa în joc. Putea să fie acuzat de o grămadă de ofense pentru ceea ce a făcut, dar aversiunea lui faţă de Biserica Catolică era atât de intensă încât a devenit obsesia lui. Chiar şi aşa, următorul fragment dintr-o scrisoare arată slugărnicia sa faţă de Biserica Catolică. Felul în care este scrisă poate să aparţină epocii respective, dar se poate simţi mirosul fricii printre rânduri, ştiind că zilele sale ar putea fi numărate. Foloseşte chiar cuvântul „frică” în primele rânduri ale scrisorii de mai jos. Nu este o ironie faptul că vorbim despre reprezentanţii Casei Domnului, care ar fi trebuit să fie discipolii iubirii şi ai păcii? Dar, aşa cum descoperim în această

Sclavii zeilor 37

carte, dumnezeul nostru creator nu avea aceste caracteristici binevoitoare în arsenalul său.

Scrisoare către arhiepiscopul Albrecht din Mainz -31 octombrie 1517:

Către cel mai cucernic Părinte întru Hristos şi cel mai ilustru Domn, Albrecht de Maddeburg şi Mainz, Arhiepiscop şi Primat al Bisericii, Margraf de Brandenburg etc, domn şi pastor întru Hristos, demn de închinare şi teamă şi graţie,

Mila lui Dumnezeu să fie cu tine în toată plenitudinea şi puterea! Iartă-mă, Cel mai cucernic Părinte întru Hristos şi Cel mai

ilustru Prinţ, pentru că eu, fără urmă de umanitate, am avut atât de multă neruşinare încât am îndrăznit să mă gândesc la o scrisoare adresată înălţimii Vostre Sublime. Domnul Iisus mi-e martor că, dându-mi seama de propria josnicie şi infamie, am amânat îndelung ceea ce acum cu neruşinare voi face, mişcat dincolo de orice de datoria şi de fidelitatea pe care recunosc că vi le datorez Părinte cucernic întru Hristos. Rog Luminăţia Voastră să arunce o privire pe firele de praf ale unuia şi, de dragul clemenţei pontificale, să acorde atenţie rugăminţii mele.

Luther avea o părere foarte clară despre Biserica din timpul său, crezând că singurul interes al catolicilor era acela de a-şi umple buzunarele şi de a-i controla pe oameni prin intermediul fricii. „Mulţi dintre fanaticii zilei pronunţă cuvinte de credinţă, dar nu o fac cu intenţii bune, pentru că scopul lor este acela de a-i convinge pe oameni de opiniile lor perverse.” Avea, de asemenea, propria viziune asupra Arienilor, care erau atât de proeminenţi în lumina învăţăturilor lui Hristos: „Arienii aveau mintea ascuţită. Admiţând că Iisus a avut două naturi şi că este numit «Dumnezeu din Dumnezeu», au fost totuşi în stare să-i nege divinitatea. Arienii l-au luat pe Hristos drept o fiinţă perfectă şi nobilă, superioară chiar


şi îngerilor, pentru că prin El a creat Dumnezeu cerul şi Pămîntul. Mahomed însuşi vorbeşte cu preţuire despre Iisus. Dar toată lauda lor este doar vorbărie goală pentru a-i înşela pe oameni.”

Recunosc că împărtăşesc îngrijorarea lui Luther în ceea ce priveşte „brutalitatea” lui dumnezeu, aşa cum era prezentată de Biserică în 1517 şi aşa cum continuă să fie prezentată şi astăzi.

L-am urât pe Dumnezeul drept care îi pedepseşte pe păcătoşi. În tăcere şi, dacă nu am blasfemiat, atunci cu siguranţă am bombănit vehement şi m-am supărat pe Dumnezeu. Mi-am spus „nu este de ajuns că noi, păcătoşii mizerabili, pierduţi pentru totdeauna din pricina păcatului originar, suntem opresaţi cu orice fel de calamitate din cauza Celor 10 Porunci? De ce adună Dumnezeu necazurile unul după altul prin intermediul Evangheliei şi prin Evanghelie ne ameninţă cu justiţia şi mânia sa? Astfel turbam având conştiinţa aprinsă şi tulburată”.

Iniţial, Luther predica toleranţa faţă de poporul evreu, fiind convins că motivul pentru care nu s-au convertit niciodată la creştinism este pentru că au fost asmuţiţi împotriva sa sau pentru că nu au auzit niciodată Evanghelia lui Hristos. Totuşi, după ce preludiul său nu a convins poporul evreu să adopte creştinismul, a început să susţină că evreii au răul înnăscut în ei, sunt anticreştini şi trebuiau eliminaţi din corpul politic german. A citat în mod repetat cuvintele lui Iisus, redate în Evaghelia Sfântului Matei, capitolul 12, versetul 34, atunci când Iisus îi numeşte pe liderii religioşi evrei (Fariseii şi Saducheii) „un cuib de vipere şi copii ai diavolului”. În cartea pe care a scris-o cu trei ani înainte de moarte, Luther a înşirat şapte recomandări despre cum ar trebui procedat cu evreii:

Sclavii zeilor 39

Vă voi da un sfat sincer: Mai întâi, daţi foc sinagogilor şi şcolilor lor şi acoperiţi şi îngropaţi în pământ tot ceea ce nu arde, astfel încât niciun om să nu mai vadă vreodată o piatră sau un tăciune de-al lor... În al doilea rând. vă sfătuiesc să le daţi foc şi să le distrugeţi casele. Pentru că şi în casele lor urmăresc acelaşi scop ca şi în sinagogi. Ar putea fi cazaţi, în schimb, sub un acoperiş sau într-un grajd, la fel ca ţiganii... În al treilea rând, vă sfătuiesc să le luaţi toate cărţile de rugăciune şi toate scrierile talmudice, în care învaţă lucruri ca idolatria, minciuni, blesteme şi blasfemii. În al patrulea rând, vă sfătuiesc să le interziceţi rabinilor să mai predea învăţătură sub pedeapsa pierderii vieţii... În al cincilea rând, vă sfătuiesc să anulaţi permisele de liberă trecere pe străzi pentru evrei... În al şaselea rând, vă sfătuiesc să le interziceţi cămătăria, iar toţi banii şi bogăţiile în aur şi argint să le fie luate şi puse la păstrare... În al şaptelea rând, vă sfătuiesc să puneţi în mâna fiecărui evreu sau evreică, tineri şi puternici, câte un bici, topor, săpăligă, caier sau un fus ca să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, aşa cum li s-a impus copiilor lui Adam (Geneza, capitolul 3, versetul 19)...

Pe lângă cele şapte recomandări, Luther a adăugat:

Dar, dacă ne temem că ne-ar putea face rău, nouă sau nevestelor noastre, copiilor, servitorilor, animalelor domestice etc, dacă ar trebui să ne servească şi să muncească pentru noi, pentru că este normal să ne gândim că asemenea stăpâni veninoşi ai lumii, viermi înverşunaţi nu sunt obişnuiţi să muncească şi s-ar opune să se înjosească atât de mult în faţa lui Goy, atunci să facem la fel cum s-a procedat în Franţa. Spania, Boemia, să calculăm tot ceea ce au uzurpat de la noi, să împărţim amiabil şi să-i alungăm pentru totdeauna din ţară. Pentru că. din ceea ce am auzit, mânia lui Dumnezeu este atât de aprigă împotriva lor, încât mila nu va face decât să-i înrăiască mai mult şi mai mult, mila forţată nu-i va îndrepta decât prea puţin. Aşadar. În orice caz, afară cu ei!


Comenrariile aspre ale lui Luther cu privire la evrei sunt văzute de către mulţi drept o continuare a antisemitismului medieval creştin şi, aşa cum arată şi citatele de mai sus, reflectă primele expulzări antisemite din secolul al XIV-lea, atunci când evreii din ţări precum Spania şi Franţa au fost expulzaţi în Germania. Având în vedere că ceea ce a scris Luther era citit pe scară largă în acea vreme, este posibil ca această doctrină să fi hrănit antisemitismul, ducând la nazism câteva secole mai târziu. Primii lideri nazişti adorau să citeze aceste declaraţii ale lui Luther.

Încă nu vă deranjează această descriere a istoriei noastre creştine? Pe mine mă deranjează enorm vederea acestor valori morale superficiale, lipsa de respect pentru omenire, ura faţă de alţii, vanitatea nesfârşită şi tot ce se vântura prin faţa „iubirii lui Dumnezeu”. Acestea sunt fundaţiile pe care stă credinţa noastră de nezdruncinat în prezent. Nu sunteţi îngrijoraţi? Vă bucuraţi să acceptaţi asta? Sau vedeţi şi voi că ceva nu a mers cum trebuie undeva în trecutul îndepărtat şi a cauzat această situaţie inacceptabilă?

Supăratul Martin Luther a mers mult mai departe în a critica Biserica şi pe evrei. În acord cu poziţia sa de restaurator al creştinismului, şi-a asumat sarcina de a judeca el însuşi cărţile Bibliei drept „Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu”. Aceasta nu a fost o postură fericită pentru el. Iată ce a avut de spus despre unele dintre cărţile Vechiului Testament:

Nu avem nicio dorinţă de a-l vedea sau auzi pe Moise... Iov de abia este argumentul unei fabule... Ecleziastul ar fi trebuit să fie mai complet. Există prea multe incoerenţe în el, aşadar nu Solomon a fost cel care a scris această carte... Cartea Esterei am aruncat-o în Elba. Sunt un inamic atât de mare al Cărţii Esterei, încât îmi doresc să nu fi existat, pentru că iudeizează prea mult şi are în ea prea multă prostie păgânească... Istoria lui lonas este atât de mostruoasă, încât este absolut incredibilă...

Sclavii zeilor 41

Nici cărţile Noului Testament nu s-au descurcat mai bine. A respins dintre textele canonice următoarele: Evreii, Epistola lui Iacov, Judecătorii şi Apocalipsa. În schimb, i-a plasat la finalul traducerii sale, după toţi ceilalţi, pe care i-a numit „cărţile adevărate şi sigure din Noul Testament”. „Evanghelia Sfântului Ioan este singura evanghelie plină de adevăr şi compasiune şi ar trebui preferată altora fără ni-cio îndoială. În aceeaşi măsură, Epistolele Sfinţilor Petru şi Pavel sunt superioare celorlalte trei Evanghelii. Epistola către Evrei nu l-a impresionat: „Nu este nicio surpriză pentru nimeni să găsească aici bucăţi de lemn, fân şi paie”. Luther a denunţat Epistola Sf. Iacov ca fiind o „epistolă de paie”. „Nu cred că este scrisul său şi nu o pot plasa printre cărţile capitale.” A păstrat această viziune pentru că proclama necesitatea lucrurilor bune contra ereziei. „Se poate obiecta împotriva multor lucruri din această carte”, a spus despre Apocalipsă. „Am o aversiune faţă de ea şi pentru mine este un motiv suficient ca să o resping.”

Acum că am avut de-a face cu cea mai mare şi probabil cea mai derutantă dintre religiile lumii, să aruncăm o privire rapidă asupra restului religiilor majore din lume, ca să demonstrăm haosul care domneşte printre oameni, în încercarea lor disperată de a-şi găsi rădăcinile. Informaţiile prezentate au intenţia de pune la dispoziţie o scurtă introducere în principalele religii, aşa cum au fost ele definite. Fiecare descriere a fost făcută cât mai scurtă şi mai puţin complicată cu putinţă.

HINDUISMUL: DATA APARIŢIEI - A N U L 4000 Î.HR.

Hinduismul este cel mai complex sistem religios care a evoluat pe Pământ. Este aproape imposibil să poată fi definit.


Originile hinduismului pot fi urmărite până la civilizaţia din Valea Indului, undeva între anii 4000 î.Hr. şi 2500 î.Hr. Originile sale sunt foarte neclare şi influenţa primilor colonişti din această parte a lumii, numiţi Veda, trebuie să fi jucat un rol crucial în originile hinduismului, pentru că scripturile vedice formează cea mai mare parte a textelor sacre ale hinduismului. A mai existat un alt grup de oameni care a avut un impact uriaş asupra evoluţiei hinduismului: aceşti oameni se numeau Arieni. Acest grup de oameni foarte pricepuţi, cu o educaţie înaltă, avansaţi din punct de vedere industrial şi tehnologic a avut o influenţă profundă asupra tuturor religiilor răsăritene şi indiene. Istoria ariană este la fel de neclară, iar adevărata lor origine şi sursa de înţelepciune sunt foarte misterioase. Dar existau în număr suficient de mare pentru a-i influenţa pe hinduşi, evrei şi creştini şi alte culturi globale de mai bine de 2 000 de ani. Oricât de mult ar susţine istoricii că Arienii au început să scrie Vedele atunci când au ajuns în Valea Indului, alţi învăţaţi infirmă această ipoteză, arătând că prezenţa vedică şi cultura specifică s-au făcut simţite în regiune încă din anul 8000 î.Hr. Vedanii se aflau în posesia poemelor vedice în forma orală cu mii de ani înainte de a fi fost în cele din urmă scrise. Există totuşi alţi învăţaţi care au prezentat dovezi uimitoare potrivit cărora vedanii ar fi fost în stare să scrie încă din anul 8000 î.Hr. Asta înseamnă cu 3 000 de ani înainte de apariţia următorului tip de scriere cunoscut.

Să aruncăm aşadar o privire rapidă asupra acestor Arieni care au populat şi cucerit Europa. Ei au dat naştere primei structurări pe clase, bazată pe culoarea pielii, ei au fost primii colonişti şi au servit ca model de inspiraţie pentru războinici moderni, cum ar fi Hitler. Învăţaţii cred că aceşti arieni proveneau de undeva din nordul Mesopotamiei, la sud-vest de Marea Neagră, în sudul Anatoliei (Turcia). Sunt descrişi ca având pielea deschisă la culoare sau albă, vorbeau o limbă protoeuropeană foarte timpurie, limbă din care au

Sclavii zeilor 43

evoluat toate limbile europene. Acestea sunt noutăţi fantastice, care hrănesc teoria mea, pentru că, potrivit tăbliţelor sumeriene, Igigi (astronauţii care au populat baza de pe Marte, în vreme ce Anunnaki erau aceia de pe Pământ) au venit pe Pământ după anul în care a avut locul Potopul şi şi-au luat neveste dintre femeile umane. Ei erau trataţi ca nişte proscrişi de către Anunnaki din Sumer, de aceea s-au mutat, stabilindu-şi comunitatea pe un pământ care a devenit al lor. Şi ghiciţi unde s-au mutat? Au mers la nord, spre zona muntoasă a Anatoliei, la sud-est de Marea Neagră, şi spre munţii Cedar, acolo unde şi Enlil şi-a petrecut o mare parte a timpului. Comunitatea s-a mărit rapid pe măsură ce ei şi-au împărţit cunoştinţele şi tehnologia cu noile lor odrasle umane. Noua rasă de oameni care a rezultat în urma acestei coabitări era tot albă şi încrezătoare, datorită descendenţei sale „divine”. De aici s-au răspândit în aproape toată Asia şi Europa, ducând cu sine civilizaţia şi limba lor. Ca rezultat, limbile vorbite în India se aseamănă cu diverse limbi indo-europene. Latina, greaca, hittita, sanscrita, franceza, germana, letona, engleza, spaniola, rusa şi altele sunt toate limbi indo-europene (IE) sau mai potrivit proto-indo-europene (PIE), aceasta fiind limba ancestrală pierdută din care derivă toate aceste limbi. Limba indo-europeană folosea termenul Arian pentru a clasifica un grup de oameni nu doar din punct de vedere rasial, ci şi etnic, pe baza accentului sau a limbii ariene pe care o vorbea acel popor.

Trebuia să ne aşteptăm la asta. Este fascinant să vedem cum zeii care au creat omenirea ca o specie sclavă inferioară au clasificat-o imediat într-o clasă etnică inferioară, dând naştere sclaviei şi rasismului chiar de la începuturile omenirii. Aria, însemnând „nobil”, apare în diverse limbi indo-europene. Încă o dată, trebuia să ne aşteptăm la asta din partea zeilor Igigi, care se considerau superiori faţă de oamenii muritori. Probabil că foloseau pluralul nobili aria pentru


a se descrie înainte de dispersarea lor. Este posibil ca acest cuvânt să fi supravieţuit în numele tradiţional al Irlandei (Eire), dar a supravieţuit cu siguranţă în Iran, care se referă la „Airyanam vaejo” - „regatul arienilor”. Descoperirea a mii de astfel de cuvinte înrudite în limbi despărţite de distanţe mari, alături de structuri gramaticale identice, i-au condus pe filologi să concluzioneze, la începutul secolului al XIX-lea, că cele mai multe limbi europene au evoluat dintr-o proto-lim-bă comună care se vorbea cu multe milenii în urmă.

Greaca, latina şi sanscrita au fost considerate cele mai apropiate limbi de PIE şi o mare parte din proto-limba ariană reconstruită se bazează pe ele. Limba lituaniană modernă este considerată cea mai veche limbă în viaţă, mai apropiată decât orice altă limbă faţă de limba ariană originală vorbită. Tocariana este o limbă indo-europeană care a fost vorbită în Turkestanul chinezesc, indicând faptul că arienii au ajuns până în China, în Orientul îndepărtat. Singura explicaţie privind impactul pe care l-a avut asupra întregii istorii antice a Asiei şi Europeieste aceea că arienii erau mult mai avansaţi sau poate chiar înrudiţi cu „zeii” Sumerului — şi exact asta erau. Un amestec alb între zeii Igigi şi muritorii umani, care s-au văzut brusc pe o treaptă mai înaltă decât restul fiinţelor muritoare de pe Pământ. O descoperire recentă a rămăşiţelor unei populaţii blonde în China reprezintă o mare porţiune lipsă din Marele Puzzle Uman, care începe să prindă contur foarte rapid sub ochiul atent al ştiinţei care arată cât de mult au explorat arienii.

Probabil că faimoasa dovadă a existenţei preistorice a PIE este cuvântul care desemnează regele (king): rex, în latină, raja, în sanscrită, ri, în irlandeza veche, alături de multe alte limbi, toate fiind variante ale cuvântului folosit pentru a-l denumi pe rege. Şi, din moment ce niciunul dintre aceste popoarele care vorbeşte aceste limbi variate nu s-au aflat în contact fizic între ele de-a lungul acestei perioade istorice,

Sclavii zeilor 45

pentru care există dovezi scrise, filologii comparaţionişti susţin că aceste limbi trebuie să fi evoluat dintr-o singură proto-limbă. Arienii se închinau unui zeu al cerului, îşi urmăreau descendenţa pe linie masculină, creşteau animale, beau mied, foloseau trăsuri trase de cai pe care probabil că le-au inventat ca arme de război, folosind bronzul şi fierul. Civilizaţiile din Asia erau complet depăşite de arieni, atunci când aceştia au ajuns în Africa.

Fig. 13.1. Invazia ariană

Arienii sau mai clar indo-arienii şi-au făcut prima apariţie notabilă în istorie în jurul anului 2000 î.Hr., ca invadatori ai nordului Indiei. Acest eveniment este coroborat cu comportamentul zeului Anunnaki Marduk, care se autopro-clama în aceeaşi perioadă zeu absolut. Rezultatul conflictului care a avut loc între Anunnaki pe tărâmurile biblice este bine documentat şi subliniat în ultimul capitol. Oricum, în jurul anului 2000 î.Hr. au fost distruse Sodoma şi Gomora de către armele nucleare şi biologice ale zeilor Anunnaki, care i-au


forţat pe mulţi locuitori ai ţinuturilor învecinate să se evacueze. Reţineţi că arienii albi Ugigi) erau adepţi ai lui Marduk şi, când şi-au făcut brusc apariţia în valea Indului, tăbliţele antice vedice au început să conţină multe informaţii privind aceste invazii şi înrobiri asupra locuitorilor cu pielea neagră.

Scrierea Rig Veda, redactată în limba sanscrită, este o colecţie de texte religioase care este în continuare venerată în hinduismul modern şi care conţine înregistrarea unor astfel de evenimente. Este un alt exemplu care ilustrează perfect felul în care istoricii s-au jucat cu minţile noastre de-a lungul timpului, pentru că dintr-odată avem zeii mitologici care se încrucişează cu persoane reale. Hinduşii consideră aceste scrieri drept istorie, în vreme ce alţii le-au descris ca fiind mitologie. Aşadar, dacă invadatorii arieni erau zei mitologici, atunci la cine fac referire poemele vedice? Cine invada de fapt pământurile indiene? Sau şi acest fapt era doar în imaginaţia lor? Cum putem să avem o situaţie în care jumătate dintre dovezile istorice sunt demne de a fi acceptate, iar cealaltă jumătate este doar un produs al imaginaţiei, pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut? Evenimentele referitoare la invazia ariană în zona Indusului au o importanţă maximă pentru credibilitatea zeiilor mitologici, pentru că nu există alt moment şi alt loc în istorie în care să avem o descriere atât de detaliată a interacţiunii dintre zei şi oameni, care să scoată în evidenţă superioritatea zeilor şi servitutea pe care le-au impus-o oamenilor. În următorul extras, care face parte dintr-un poem vedic (Rig Veda 1.53), localnicii sunt pomeniţi sub numele de Dasyus.

Indra (în mitologia nordică - Tor, în mitologia celtă - Taranis) a spart fortăreţele Dasyus, în ale căror adâncuri se acundeau oamenii negri. A creat pământul şi apa pentru Manu (omul arian), mai jos de toate acestea, O, Indra, trebuie să-i surghiuneşti pe Dasyus, tribul cumplit al lui Dasas; după ce îi omori pe Dasyus, fie ca Indra şi prietenii

Sclavii zeilor 47

săi albi să stăpânească pământul, să stăpânească soarele şi apa; Indra a atenuat culoarea lui Dasyus şi a aruncat-o în ascunzătoare. Cu trăsura ta de oţel, tu, Indra, cunoscut pretutindeni, i-ai înfrânt pe cei douăzeci de regi... ai mers din luptă în luptă şi ai distrus cu curaj şi putere castel după castel.

Arienii erau foarte expansivi şi aproape în fiecare loc unde au mers au cucerit şi înrobit populaţiile indigene, im-punându-le nativilor limba şi credinţele lor religioase. În schimb, au primit contribuţii din partea popoarelor pe care le-au cucerit. Arienii aveau legături strânse cu secta evreiască a Eseenilor, căreia îi aprţineau Iosif şi Iisus. Există unele dovezi care susţin că arienii au fost cei care l-au sprijinit financiar pe Iisus ca să călătorească în Răsărit, pentru a învăţa culturile răsăritene. Invaziile ariene aveau loc de milenii, încă din anul 4000 î.Hr şi probabil şi înainte, atunci când au început să cucerească Europa. Cei mai mulţi dintre locuitorii actuali ai Europei, alături de primele lor culturi naţionale sunt rezultatul interacţiunii dintre valurile succesive de arieni albi şi culturile locale. Aşadar, toate limbile moderne europene sunt membre ale ramurii occidentale ale arborelui genealogic indo-european.

Naşterea culturii europene precede sosirea indo-euro-penilor. Descendenţii acelor Nefilim din Biblie şi copiii lor umani au plecat din Sumer, potrivit tăbliţelor de argilă. S-au stabilit pe pământurile îndepărtate care nu pot fi identificate decât în Europa preistorică. Erau albi şi mult mai avansaţi din punct de vedere tehnologic, pentru că posedau unele dintre caracteristicile genetice moştenite de la zeii Anunnaki. Asta înseamnă ca această unire dintre vechii europeni şi Arieni a adus împreună cele două laturi opuse ale copiilor albi Anunnaki care s-au împerecheat cu femeile pământene, aşa cum este subliniat în Geneză. Fragmentele de artă din peştera Lascaux, pe care unii le-au considerat a fi primele


semne de creativitate ale omului din zona occidentală, aparţin vechilor europeni. Stonehenge în nord şi cultura Palatului Minoan din Creta, în partea de sud, sunt doar alte exemple. Un simbolism religios paneuropean evoluase deja, dar mare parte din el a fost încorporat mai târziu în mitologiile IE, inclusiv diferitele adaptări regionale ale adoraţiei europene pentru Zeiţa-Mamă. Multe dintre personajele principale ale mitologiei greceşti preced sosirea arienilor, ceea ce înseamnă că aceştia au sosit odată cu Nefilim din Sumer. Acesta este celălalt grup de odrasle al zeilor Anunnaki, care s-au căsătorit cu femei pământene şi au dat naştere unei noi rase de oameni; o rasă albă, dominatoare . De-a lungul istoriei antice, vechile credinţe şi practici religioase europene au continuat să se reafirme, cum ar fi imaginea zeiţei-şarpe Minoan, din palatul din Minos, din jurul anului 1600 î.Hr., dar care probabil are origini mult mai vechi.

Europa este europeană întrucât cei care au cucerit-o şi cei care au fost cuceriţi erau membrii aceleiaşi rase albe, din diferite ramuri ale aceluiaşi arbore genealogic. Unii veneau din sud-vest, în vreme ce restul, în principal arieni, sosiseră din nord-est. India este o mlaştină a sărăciei întrucât cea mai mare parte a celor care au fost cuceriţi, cu care indo-arienii s-au şi căsătorit în cele din urmă, erau vedoizi de altă culoare decât albă. Morala este evidentă. Chiar şi în prezent, castele înalte hinduse pot fi identificate după trăsăturile caucaziene şi pielea deschisă la culoare, iar cele mai sărace şi mai înapoiate din India sunt în general formate de oamenii de culoare închisă. Au fost Arienii promotorii mişcării de apartheid? Aşa se pare. De unde altundeva ar fi putut-o prelua europenii moderni? Tot ce avem şi tot ceea ce ştim ni s-a transmis de către strămoşii noştri antici, sumerienii, care au învăţat tot ceea ce ştiau de la zeii Anunnaki. Dacă extrapolăm această cronologie un pic mai mult, până la momentul creaţiei lui Adam şi analizăm felul în care problema întregii rase umane

Sclavii zeilor 49

a fost condusă de către zei timp de mii de ani, până la expansiunea rapidă şi globalizarea realizată de zeii Anunnaki, sub comanda lui Marduk, care îi includea şi pe Igigi, care erau de fapt arienii, ajungem la concluzia că „dumnezeul” nostru creator a fost primul rasist. Este deranjant să descoperim că înţelepţii zei Anunnaki, care s-au aşezat pe această planetă cu toate cunoştinţele lor, au permis unui asemenea haos să evolueze. Dar poate că acest lucru îl doreau: să dezbine şi să conducă. Să menţină specia sclavă subjugată cu orice preţ. Studii genetice recente au demonstrat că bascii din Aquitaine şi munţii Pirinei sunt cea mai curată formă a vechilor europeni, ei existând dinaintea sosirii invadatorilor proto-europeni. Ei au apărut în mod clar ca urmare a invadării unei Europe necucerite şi au rămas suficient de izolaţi pentru a-şi păstra limba lor unică, limbă care nu face parte din grupul limbilor indo-europene.

Acum, că ne-am ocupat de problema foarte importantă a arienilor, ne putem întoarce la hinduşi şi la dezvoltarea lor religioasă şi culturală de dinainte şi de după sosirea arienilor. În vreme ce mulţi cred că hinduismul este o religie polite-istă, care venerează mai mulţi zei, baza hinduismului este credinţa în unitatea totului. Această totalitate poartă numele de brahma. Scopul vieţii este acela de a conştientiza că suntem o parte din Dumnezeu şi că, făcând asta, putem renunţa la acest plan al existenţei şi putem reveni la Dumnezeu. Această iluminare nu poate fi atinsă decât prin trecerea prin mai multe cicluri de renaşteri, viată şi moarte, cunoscute sub numele de samsara. Şi cea mai importantă parte practică a acestei religii este venerarea zeului Vishnu,care pare să fie cel mai important zeu; sau Shiva sau zeiţa Shakti, sau una dintre multele încarnări, soţii sau progenituri.

În hinduism, progresul pe care îl face o persoană spre iluminare este măsurat prin karma, care reprezintă acumularea faptelor bune şi rele ale unei persoane şi care determină


următoarea reîncarnare a acelei persoane. Hinduşii urmează un sistem strict care se numeşte castă şi care determină importanţa sau statutul social al fiecărui om. Casta în care se naşte un om este rezultatul karmei din vieţile anterioare. Faptele dezinteresate şi gândurile altruiste, precum şi devotamentul faţă de Dumnezeu vor ajuta o persoană să renască la un nivel mai înalt din sistemul castelor. Faptele şi gândurile rele vor face ca persoana care le-a comis să renască pe un nivel inferior, ca om sau chiar şi ca animal. Doar membrii celei mai înalte caste, brahmanii, pot ţine ritualurile religioase hinduse şi pot să deţină funcţii cu autoritate în temple. Primele culturi din Mesopotamia au construit multe temple închinate zeilor individuali care guvernau asupra satelor individuale. Este curios faptul că istoricii consideră aceste lucruri mitologie şi totuşi sectele hinduse practică şi în ziua de azi această formă de veneraţie religioasă. În India se numeşte religie şi nimeni nu va îndrăzni să-i numească pe aceşti zei figuri mitologice. La fel cum zeii din tăbliţele sumeriene se îngrijeau de diferite oraşe sau sate, unde erau veneraţi, la fel sunt veneraţi în prezent zeii hinduşi — zei diferiţi în sate diferite. Hinduşii se alătură unei secte prin intermediul iniţierii şi al învăţării mantrei sacre a acelei secte, care le este explicată de către guru. Mantra este un omagiu în formă de „Om” adus zeului de care aparţine secta şi care de obicei este zeul acelei comunităţi.

Marea familie hindusă de secte şi ramificaţii a apărut din cultura proto-hindusă, cunoscută sub numele de Veda, care îşi avea originea în Valea Indului. Rig Veda este cea mai veche culegere de cânturi vedice şi este cea mai veche literatură religioasă vie de pe pământ, precedând Biblia cu mii de ani. Numărul total de poeme vedice sau cânturi este de 1 028 de imnuri închinate zeităţilor vedice. Potrivit unor învăţaţi, originile acestora pot fi urmărite până în jurul anului 8000 î.Hr. Au supravieţuit în mod incredibil timp de mii de ani, fiind

Sclavii zeilor 51

transmise în formă orală până când au fost în cele din urmă transpuse în formă scrisă.

Vedele sunt cele mai sacre scrieri ale hinduismului. Potrivit tradiţiei, „atunci când Dumnezeu creează lumea, el dezvăluie Vedele pentru binele lumii, iar atunci când îşi termină creaţia, le ia înapoi”. Unii oameni susţin că toată cunoaşterea umană este disponibilă în formă simbolică în aceste Vede şi că toată ştiinţa descoperirilor şi invenţiilor se află deja în aceste Vede. Este adevărat că aceste Vede nu sunt doar nişte cărţi care conţin psalmi magici, ci sunt pline de informaţii istorice antice de dinaintea timpului, care se dezvăluie treptat. Aceşti paşi sunt: Rig Veda, Sama Veda, Ayur Veda si Atharva Veda.

Atharva Veda este diferită faţă de celelalte trei colecţii de Vede prin faptul că are în componenţă descântece şi incantaţii cu scopuri medicinale, pentru victoriile în războaie şi aşa mai departe. Scrierile vedice sunt însoţite de o serie de lucrări, intitulate Brahmanele, care sunt dedicate explicării cânturilor, aplicării lor rituale şi a mitologiei acestora. Cărţile care împing această religie spre o formă de filosofie monisti-că sunt Aranyaka şi Upanişade. Doar în paginile Upanişadelor putem găsi primele referiri la moartea şi renaşterea sufletului. Se pare că Arienii au avut o legătură strânsă cu scrierea acestor scripturi, cel mai probabil cu scopul de a-i înrobi pe localnici cu o dogmă religioasă. Conţinutul nonhindus şi mai degrabă ciudat al Upanişadelor seamănă cu afirmaţiile adepţilor lui Marduk, care le promitea oamenilor viaţa eternă, dar numai dacă se purtau frumos şi executau ordinele zeilor. Avuseseră foarte mare succes în Egipt, cu faraonii, dar în Valea Indului au adăugat un detaliu foarte delicios... dacă nu te supui ordinelor zeului, vei renaşte într-un animal scârbos. De fapt, aceasta este o formă excelentă de tortură psihică. Oamenii întâmpinau deja greutăţi pe Pământ şi aşteptau să scape de ele. Nu exista nimic mai înspăimântător decât gândul de a


trebui să se întoarcă pe acest tărâm pentru a trăi în condiţii şi mai aspre decât o făcuseră în precedenta viaţă. Şi astfel aceşti descendenţi ai zeilor sumerieni se puseseră în mişcare, cucerind şi subjugându-i pe oameni în calea lor.

Există atât de multe ritualuri şi aplicaţii culturale ale numeroaselor secte hinduse, încât pentru a le putea surprinde pe toate am avea nevoie de tot restul acestei cărţi, ba chiar de mai mult. Ceea ce este fascinant în legătură cu hinduismul este originea sa neclară în preistoria îndepărtată, de unde provin poemele vedice. Fiecare poem are ca subiect unul sau mai mulţi zei antici. Fie îl proslăveşte pe el sau pe ea, îl preamăreşte, îi este închinat, i se cere o favoare, înţelepciune, sănătate, curaj şi mii de alte nevoi umane. Este ca şi cum oamenii din acele vremuri aveau o altfel de relaţie cu zeii lor faţă de hinduşii contemporani. Ceea ce este şi mai interesant este faptul că primii zei vedici se asemănau până la perfecţiune cu zeii sumerieni. Aveau aceleaşi funcţiuni, denumiri, caractere şi personalităţi. Le plăceau ofrandele care constau în aur şi mâncare, la fel cum le plăceau şi zeilor sumerieni, şi puteau fi la fel de brutali atunci când împărţeau pedepse pentru adepţii lipsiţi de noroc. Şi, asemenea zeilor sumerieni, cu diferite ocazii îşi răsplăteau adepţii ascultători, oferndu-le bogăţii materiale. Potrivit tăbliţelor de argilă sumeriene, Innana, talentata zeiţă a iubirii, a primit în grijă zona Asiei. Nu este ciudat că uriaşul apetit sexual şi dragostea pentru poezie şi muzică au ajuns să constituie epicentrul cultural al poporului indian? Dar este mai mult de atât. Există o abundenţă de referinţe la zeii sumerieni, care sunt înfăţişaţi în poemele vedice. Îi vedem călătorind în care cereşti, purtând tot felul de arme înspăimântătoare, omorându-şi cu uşurinţă duşmanii prin folosirea armelor a căror descriere aduce aminte atât de cele descrise în Biblie, cât şi de cele care apar în tăbliţele sumeriene. În timpul săpăturilor de la Harappa, unul dintre cele mai mari oraşe antice hinduse, cele

Sclavii zeilor 53

mai dese efigii, statui şi referinţe întâlnite aparţineau „Marii Zeiţe Mamă”. Aceeaşi Mamă Zeiţă care era foarte activă în civilizaţiile din Vechea Europă. Figurinele şi statuetele mici care o înfăţişează pe această zeitate sunt împrăştiate pe întreaga vale a Indului, în vestul Asiei şi chiar şi în zona Mării Egee. Cred cu tărie că aceste statuete o înfăţişează pe zeiţa iubirii şi a războiului, Inanna sau Ishtar, aşa cum era cunoscută în familia de zei Anunnaki.

O legătură fascinantă cu creaţia omenirii ne parvine prin intermediul Legilor lui Manu. Această scriptură descifrată conţine 2 684 de versuri, împărţite în 12 capitole, care se referă la normele de convieţuire domestică, socială şi religioasă din India. Există un dezacord printre învăţaţi în legătură cu data exactă a redactării acestor scripturi. Unii învăţaţi susţin că ar proveni din jurul anului 1500 î.Hr, alţii le plasează în jurul anului 500 î.Hr., iar alţii spun că ar fi o copie a unor scrieri mult mai târzii, datând din jurul anului 200 d.Hr. Lăsând la o parte data, Legile lui Manu sau Manava Dharma Shastra, este una dintre cărţile canonizate în religia hindusă şi un text fundamental pe care se bazează învăţăturile pe care le predică guru. Este fundamentală pentru înţelegerea societăţii indiene străvechi şi este acceptat tradiţional ca unul dintre braţele suplimentare ale Vedelor. Ceea ce ne interesează cel mai mult sunt versurile 16-29, din capitolul I. Aşa cum vom vedea mai jos, descrierea „creaţiei omenirii” este nefiresc de apropiată de cea din tăbliţele sumeriene. Cum este posibil acest lucru, dacă nu prin existenţa unei legături strânse între zeii sumerieni şi unul dintre reprezentanţii acestora din Valea Indului. În vale erau mulţi zei care organizau evoluţia civilizaţiei cu mii de înainte de Hristos. Textul lui Manu arată clar existenţa unui fel de inginerie genetică, secţionarea ADN-ului şi alte manipulări biologice pe care zeii le-au făcut atunci când i-au creat pe oameni. Iată un extras, tradus de G. Buhler:


16. Şi, prin adăugarea precisă a celor şase particule, care posedă puteri nemăsurate, şi particulelor din el însuşi, a creat toate fiinţele.

17. Pentru că acele (tipuri de) particule, care au format alcătuirea (creatorului), au intrat în acestea (creaturi), şi atunci înţeleptul a numit această alcătuire (sarira) corp.

18. Apoi au urmat elementele mari, împreună cu rolurile lor şi cu mintea, alcătuind forma nepieritoare a tuturor fiinţelor.

19. Dar din părţi ale corpului (fracţiuni) ale acestor şapte puternice Purusha s-au răspândit (în lume), transformându-se în trecătoare din nepieritoare.

20. Între ele, fiecare (element) următor dobândeşte calităţile elementului precedent şi, indiferent de locul pe care îl ocupă (în şir), posedă la fel de multe calităţi.

21. Dar la început a alocat fiecărui (element) nume, acţiuni şi condiţii pentru toate (fiinţele create) conform cuvintelor Vedei.

22. El, Domnul, a creat casta zeilor, care sunt înzestraţi cu viaţă şi al căror rol este acţiunea; şi casta discretă Sadhyas şi sacrificiul etern.

29.Indiferent de ce le-a menit fiecăreia dintre primele creaţii, de fiecare s-a agăţat dorinţa de a face rău sau nevinovăţia, bunătatea sau răutatea, cinstea sau păcatul, adevărul sau minciuna.

(Nu erau Purusha aceleaşi şapte mame sumeriene care au dat naştere primilor Homo sapiens?)

S-au scris multe despre originile scrisului. Unul dintre cele mai aprig disputate subiecte este reprezentat de originea scrierilor vedice. Este posibil ca peste 1 000 de poeme vedice să fi supravieţuit mii de ani fără să fi fost scrise? Nu pare posibil. Dar omenirea a descoperit scrisul de abia în jurul anului 4 000 î.Hr., în Orientul Apropiat, şi în jurul anului 3 400 î.Hr., în Valea Indusului.Cum ar fi putut să fie scrise aceste poeme vedice, dacă lumea încă nu descoperise scrisul? Doar pentru

Sclavii zeilor 55

că nu au fost dezgropate materiale scrise în India, asta nu înseamnă că ei nu puteau scrie.

Ellie Crystal, coordonatorul remarcabilului site www.crystalinks.com, a prezentat un argument foarte puternic care arată că ar fi fost posibil ca literatura vedică să fi fost scrisă cu mult timp înainte de perioada în care se presupune că a apărut scrisul în lume. Rig Veda este acceptată de către umanitate ca fiind cea mai veche formă de litaratură scrisă. Se pare că este mai veche cu 5 000 de ani decât scrierea ramaya-nă, iar unele dovezi proto-hinduse o plasează cu 23 000 de ani înainte de Hristos. Alţi învăţaţi o plasează în anul 8000 î.Hr. Ideea este că hinduşi trebuie să-şi fi scris în vreun fel literatura, pentru că este foarte puţin probabil ca să fi putut memora o cantitate atât de mare de informaţie. Există un număr de referinţe care fac trimitere la arta scrisului din Rig Veda. Unele dintre referinţe susţin că cuvintele profetice „înscrise sau gravate” pe unele materiale sugerează că ei ştiau să scrie. In Rig Veda 1.164,39 se spune că: „În literele (akshara) versurilor din Veda”.

Textele din Rig Veda constau dintr-un număr mare de chandas, care sunt aranjamente spaţiale speciale de linii pe rânduri şi, pentru a complica lucrurile şi mai mult, un anumit număr de cuvinte pe linie. Ar necesita un efort mental deosebit de mare să compui şi să memorezi asemenea materiale cu toate particularităţile care apar. Deci, dacă nu ar fi fost reduse la o formă de scriere şi nu ar fi primit o formă concretă, nu ar fi putut fi transmise pe cale orală.

Un alt vers din Rig Veda (10.62.7) menţionează felul în care vacile erau marcate cu „un 8”, ceea ce arată că acei oameni posedau arta scrisului. Tot în Rig Veda (10.71.4) se face referire la o limbă care poate fi „văzută”, ceea ce înseamnă că trebuie să fi existat în formă scrisă. Dacă nu exista forma scrisă la acea vreme, ar fi folosit mai degrabă verbul „a pronunţa sau a spune” decât „a înscrie sau a scrie”? Singurul

http://www.crystalinks.com


motiv plauzibil pentru alegerea folosirii acestor cuvinte este acela că exista în acele vremuri o formă de scris.

Arta scrierii a fost predominantă chiar şi în timpul erei Mahabharata, verbul lekhi sau „a scrie”, cu toate formele sale (cum ar fi lekhako sau lekhani şi altele), apărând de multe ori în numeroase texte din Mahabharata (Aadi 1.77-78). Săgeţile lor erau inscripţionate cu numele celor cărora le aparţineau. In textele harivansha se făcea distincţia între „a scrie” şi „a citi”, indicându-se că „ceea ce a fost scris a fost şi citit”.

Cum ar putea un text de peste 100 000 de versuri să fie compus, păstrat şi transmis doar prin intermediul memoriei? Eu spun că este imposibil. Poate credeţi contrariul. Dar, dacă o asemenea trăsătură incredibilă putea să apară la câţiva indivizi, asta nu înseamnă că arta scrisului nu se putea dezvolta.

Atharvasheersha din scrierile Upanişade îl reprezintă simbolic pe Shree Ganesh (Ganesha) ca omkar, care este o combinaţie de g-aakar şi m-aakar. Cum ar putea o silabă care a fost transmisă doar oral să aibă aakar sau „formă”?

În textele din Mahabharata, datând aproximativ din anul 3 100 î.Hr., se regăsesc citate din Rishi Vasistha (Vasishta) din era ramayană (cel mai devreme anul 5 500 Î.Hr.) care includ cuvântul granth sau „manuscris”. Dacă deprinderile scrisului nu fuseseră dobândite la acea vreme, cum este posibil ca ei să discute despre probleme care priveau diverse manuscrise? Taittiriya Samhita şi, de asemenea, Atharvaveda utilizează cuvântul likha, cu înţelesul de „a scrie”. Deşi aceste scrieri nu sunt la fel de vechi ca Rig Veda, ele demonstrează că arta scrisului era cunoscută de vechiul popor vedic din timpuri imemoriale.

R. N. Dandekar susţine că există, într-adevăr un caracter circumstanţial şi deductibil care ne permite să observăm existenţa scrisului chiar şi în primele perioade din istoria culturală a Indiei. Este adevărat că Vedele au fost transmise prin viu grai din generaţie în generaţie. Dar, pe baza acestei

Sclavii zeilor 57

afirmaţii, nu trebuie să presupunem, aşa cum eronat se face adesea, că arta scrisului era necunoscută la începutul erei vedice. Practica transmiterii orale a Vedelor a fost adoptată nu pentru că nu existau copii scrise ale acestor texte, ci probabil pentru că se credea că transmiterea orală era mult mai potrivită pentru păstrarea potenţialului magie-religios şi pentru protecţia formei acelor arte.

Să aruncăm o privire asupra unor exemple din Poemele/ Imnurile Vedice pentru a vedea ce legături posibile ar putea exista între civilizaţia străveche Indu şi zeii Anunnaki din Sumer. În primul exemplu, Samaveda Decada 1 Agni, ne confruntăm cu multe dintre problemele pe care le-au surprins şi tăbliţele sumeriene, ceea ce este cu adevărat ciudat. Citim despre zeităţi prezente printre oameni, care îşi aveau casa în locuri din cer, zeii ai violenţei şi zei ai recompenselor materiale. Acesta ar fi putut fi un poem recitat de un credincios sumerian:

Vino, Agni, lăudat prin cântec, pentru a sărbători oferirea de sacrificii: stai

La fel ca Hotar pe iarbă sfântă! O, Agni, tu care ai fost hirotonisit ca Hotar în fiecare sacrificiu,

De către zei, in neamul oamenilor.

Pe Agni alegem ca trimis, executant iscusit al acestui ritual sfânt,

Hotar, posesor al întregii avuţii. Slujit cu jertfă, aprinsă, luminoasă, prin dragoste de cântec, Fie ca Agni să se încline Pe toate bogăţiile, pe Vitras să-l omoare! Îţi laud oaspetele ca pe un prieten drag, O, Agni, Cel care, asemeni unui rădvan, adusu-ne-a bogăţii Fă tu, Agni, ca marea ta putere să ne păzească de tot răul Şi de ura muritorilor!


O, Agni, vino; căci alte cântece de laudă iţi voi cânta Întăreşte-ţi furia cu aceste picături de Soma Fie ca Vatsa să-ţi ducă mintea departe chiar şi de cel mai pri

elnic loc de odihnă

Agni, prin cântec tânjesc după tine. Agni, Atharvan, ţi i-a pus înainte coborând din cer

pe acei care se oferă ca sacrificiu.

O Agni, adu-ne lumina radiantă să ne fie sprijin Pentru că tu eşti zeul pe care îl vedem!

SAMAVEDA - DECADA I AGNI

Pentru că sunt 1 028 de poeme şi fiecare dintre ele poartă un soi de legătură către moştenirea sumeriană şi zeii care zburau în carele lor şi îşi afişau armele voi cita numai câteva rânduri potrivite dintr-un număr mic de poeme vedice ca să-mi demonstrez punctul de vedere.

Arme cu flăcări, călătorii pe cer, bogăţii materiale, binecuvântări din cer:

De aceea aceşti oameni au urcat sus în înăţimile cerului: Să cucerească calea pe care Angirasas călătoreşte spre cer! De aceea trebuie să ne trimiţi mari bogăţii Ocheşte înainte, oh, Agni, distruge-i din toate părţile Zdrobeşte puterea lui Yatudhana, forţa lui Rakshasa! Slăveşte-I pe Vasus, Agni! iată-i pe Rudras şi pe Adityas Toţi cei care ştiu ce înseamnă sacrificiul, izvorâţi din Om, Cel care împrăştie binecuvântări!

SAMAVEDA- DECADA VAGNI

Picătura neagră în inimă este similară cu povestea naşterii lui Mahomed. Are de-a face cu nemurirea sau învierea cuiva dintre morţi. Tăbliţele sumeriene sunt pline de conţinut similar privind învierile realizate de zeii zburători.

Sclavii zeilor 59

Picătura neagră a căzut pe pieptul lui Ansumati şi avansează cu zece mii de cercuri.

Indra şi-a dorit-o cu ardoare şi a zvâcnit: regele cu inimă de erou şi-a depus armele.

Zburând terorizate de respiraţia lui Vritra, toate zeităţile care-i erau prietene I-au căutat.

Şi aşa Indra a legat prietenie cu Maruţii: în toate bătăliile avea să fie învingător.

Bătrânul a trezit din somn tânăra Lună care se învârte in cercuri în jurul său.

lată marea înţelepciune şi măreţie a lui Dumnezeu: cel care ieri a murit astăzi trăieşte.

SAMAVEDA - DECADA IV INDRA

Următoarele samavede sunt pline de referinţe la răz-boi, flăcări, armate cereşti, violenţă, mânie şi multe altele.

Indra, erou lipsit de milă şi cu o furie nemărginită, Victorios în luptă, irezistibil şi de nezdruncinat - fie ca el să

protejeze armatele noaste în luptă! Maruţii să meargă înaintea armatelor cereşti care cuceresc şi

demolează!

A noastră fie armata puternică a marelui Indra, Varuna Marutul şi Adytas!

Strigătul zeilor cuceritori se înalţă, măreţii

Zei care au făcut lumea să se clatine. III INDRA-BRIHASPATI

Ridică tu, Oh, Maghavane, armele noastre: aţâţă spiritele eroilor războinici! Îndeamnă armăsarii puternici, Tu, asasin al lui Vitra şi lasă Zarva carelor cuceritoare să urce la Cer.

IV INDRA-MARUŢII


Aceasta aduce aminte de „îngerii” care au venit să distrugă Sodoma şi Gomora. Mai întâi i-au atacat pe agresori cu orbirea.

În nemurire îmbracă-te rege Soma! Orbiţi vor fi duşmanii mei, aşa cum şerpii fără cap sunt Fie ca Indra să-i omoare pe cei mai buni dintre voi, atunci când

flacăra lui Agni

Vă va pune la pământ! VIII SOMA -VARUNA

Încântarea zeilor în faţa ofrandelor de mâncare; zborul spre ceruri; Tvastar creează o armă pentru Indra.

Maruţii au făcut cerul şi Pământul şi ceea ce creşte

pe el: găsesc încântarea în sacrificiile mari şi sălbatice. Rudras şi-au stabilit locuinţa în cer... Strălucesc în haine poleite, iar corpurile le sunt împodobite cu bijuterii de aur, Înlătură orice adversar din calea lor, Când aţi legat la carul vostru cerbul însemnat, care cheamă lovitura năucitoare, Lasă-ţi armăsarul să te poarte dincoace cu aripile sale iuţi. înaintează cu braţele.

Aşază-te pe iarbă, ţi s-a creat un loc mare: lasă-te în voia încântării, Oh, Maruţilor, a mâncării delicioase In faţa Maruţilor toate creaturile se tem: oamenii sunt ca

Regii, greu de stăpânit. Atunci când dibaciul Tvastar a transformat fulgerul în aur, cu mii de feţe şi l-a modelat mai abil, Indra l-a primit pentru a face fapte eroice.

IMNUL LXXXV-MARUŢII

Sclavii zeilor 61

Navete zburătoare cu rachete roşii de foc?

Să fie pregătiţi armăsarii rapizi şi să

curgă mirul, Zeii să soarbă din Soma. Alături de toţi zeii, cu Indra, cu Vayu şi

splendidul Mitra să bem,

Agni, plăcuta sevă Soma. Înhamă la carul de luptă Caii roşii, arcadele

cele arzătoare: Acelea pe care le-au adus Zeii.

IMNUL XIV - VISVEDEVAS

Ar putea „vederea spaţială” să se refere la raiul din ceruri?

Priviţi-ne, prin preaplinul adevărului vostru, de acolo din locul din spaţiu, Indra şi Agni, şi binecuvântaţi-ne.

IMNUL XXI - INDRA - AGNI

Înaintaţi, Maruţi, cu carele voastre încărcate de fulgere, răspândind cântece melodioase, înarmaţi cu lăncii, purtaţi de

armăsari.

Zburaţi spre noi cu hrana cea mai nobilă, asemeni păsărilor, cu măreaţă putere.

Cu penajul roşu şi uneori brăzdat de linii maronii care sporesc viteza

carelor, ei vin pentru glorie. Strălucitor ca aurul este cel care ţine tunetul. Lovit-au Pământul cu obada carelor.

IMNUL LXXXVIII - MARUŢII

Următorul poem este un fragment extraordinar, care parafrazează tăbliţele sumeriene, vorbind despre căsătoriile


dintre zei şi oamenii muritori, care au dat naştere unor oameni mai civilizaţi, care au primit toate învăţăturile de care aveau nevoie de la zei, pentru a putea pune la dispoziţia populaţiei hrana de care aveau nevoie atât de mult. Aceşti oameni noi aveau să fie noii regi, preoţi şi faraoni ai Egiptului, care aveau mai multă putere decât muritorii de rând. Adesea, ei înşişi se considerau a fi zei.

Am adus sacrificii la festinuri măreţului Cer şi Pământ Înţelepţilor, puternicii Lehii.

Aceia care, avându-i pe Zeii ca parteneri, s-au împreunat cu aceştia

Printr-o minune au adus înţelepciunea celor aleşi Părinţi prolifici, au adus viaţa pe lume şi nemurirea pentru nea

mul lor. Aceşti Fii ai voştri, înzestraţi pentru muncă, cu puteri minunate Aduşi la viaţă de la începuturi de cele două Mame. Pentru a ţine socoteala a tot ce stă şi tot ce mişcă, să păzească fără viclenie moştenirea Fiului tău. Cu înzestrarea lor superioară, cea mai completă, i-au măsurat

pe Gemenii uniţi prin naştere şi prin pământ. Ei, înţelepţii măreţi, au împletit în ceruri, dar şi în adâncurile mării o plasă mereu nouă. Deasupra noastră cu bunătare şi iubire stau Cerul şi Pământul

cu bogăţii şi comori, şi averi însutite! IMNUL CLIX - CERUL Şl PĂMÂNTUL

Zeii binevoitori care îşi răsplătesc supuşii credincioşi; zei numuritori:

Pentru că ei sunt cei care aduc bogăţia şi nu se înşală în puterea lor Păziţi în continuare legile sfinte.

Sclavii zeilor 63

Adăpostul ne-au îngăduit, Zeii nemuritori pentru oamenii muritori Alungându-ne duşmanii. Fie ca ei să ne arate calea fericii, Indra, Maruţii, Pusan şi Bhaga, să-i adorăm pe Zei. Părintele Ceresc să ne arate milă.

IMNUL XC - VISVEDEVAS

Omul în casa căruia beţi are

cei mai buni paznici Oh, Maruţilor, giganţi ai Cerului.

Onoraţi prin sacrificiu şi prin închinarea imnurilor către înţelepţi Oh, Maruţilor, ascultaţi-le chemarea.

IMNUL LXXXVI - MARUŢII

Acest poem face referire adesea la recompensele pe care zeii le-au promis poporului ales sau unor indivizi anume, cum ar fi Avraam şi Moise, dacă porneau la război şi făceau ceea ce li se cerea. Dumnezeu promitea mari bogăţii şi recompense celor care se supuneau, dar îi pedepsea pe cei care nu făceau asta. Acest lucru nu se reducea doar la pedepsirea „păcatului”, ci şi la recompensarea propriu-zisă pentru îndeplinirea efectivă a unor sarcini pentru zeu.

Oamenii I-au înălţat cu bucurie şi putere pe Indra,

Omorâtorul lui Vrtra; Pe Indra îl invocăm în luptele mari sau mărunte:

el să fie ajutorul faptelor noastre de vitejie Tu eşti eroul, războinic cu măiestrie şi dătător de bogăţii nemăsurate Dai puterea chiar şi celui slab, îl ajuţi pe cel care se sacrifică, şi-i dai bogăţii multe.


Când războiul şi luptele sunt în toi, prada se aşază în faţa celui îndrăzneţ Pe cine vei omorî şi pe cine vei îmbogăţi? Oh, Indra, fă-ne

bogaţi! Puternic prin înţelepciune, aşa cum se ştie, a fost uns prin

putere

Stăpânul armăsarilor şi al arcadelor, cu chipul de piatră, sublimul, ţine

în mâinile unite trăsnetul de dragul gloriei. A umplut atmosfera pământului şi a adunat luminile din Cer.

Nu s-a născut nimeni ca el, niciunul, Indra va fi asemeni lor.

A fost uns deasupra tuturor. Imnul LXXXI - INDRA

Nu există niciun dubiu că zeii din Valea Indului erau la fel de imprevizibili ca şi zeii Sumerului. Oamenii nu ştiau niciodată în ce stare de spirit se găseau sau ce anume trebuiau să facă pentru a-i mulţumi, să nu le stârnească mânia. Au încercat chiar a se împrieteni cu zeii.

Fie ca puterile benefice să ne înconjoare din toate părţile, să nu ne înşele niciodată, să fim victorioşi mereu, Iar Zeii să ne fie alături în victoriile noastre, paznicii noştri

care ne poartă de grijă în fiecare zi.

Fie ca favorurile Zeilor să coboare asupra noastră, să ne învăluie recompensele Zeilor drepţi.

Am căutat cu devoţiune prietenia Zeilor: fie ca Zeii să ne prelungească viaţa ca să putem trăi.

IMNUL LXXXIX - VISVEDEVAS

O referire clară la carul care ajunge în cer şi informaţii despre zeii care călătoreau în toate colţurile lumii. Trebuie să fi existat perioade în care zeii nu erau prezenţi în India,

Sclava zeilor 65

ci mai degrabă în cele „şapte regiuni” îndepărtate ale lumii. Dar, în cea mai mare parte a timpului, zeii stăteau sus, în cer.

Noi le spunem Asvins Twain, zeii născuţi în nobilul car, cel mai bun dintre toate carele, cel care ajunge la Ceruri. Fie ca Zeii să fie miloşi cu noi chiar şi din locul în care a păşit Visnu

Prin cele şapte regiune ale Pământului! Prin toată această lume păşit-a Visnu; de trei ori şi-a pus pi

ciorul şi totul

S-a adunat în praful din urmele pasului său. Împăraţii de pretutindeni caută locul în care Se află Visnu Aşezat în mijlocul cerului.

IMNUL XXII - ASVINS Şl ALŢII

Carele de luptă ale zeilor cu proiectile şi arme puternice; oamenii şi-au dorit să stea printre zei, în zonele unde erau aceştia; dar oamenii încă erau sclavii zeilor şi se trudeau pentru aceştia în toate felurile.

Întocmai unei zile luminoase, săgeata a zburat deasupra pustiului

iar proiectilele lor au strălucit.

...Pentru că ei sunt puternici şi măreţi. Acesta este umilul meu gând către tine, Sfinţia Ta, fie ca

să te inspire, să-ţi faci căminul printre noi. ...Muncind pentru Zei şi căutând comori. Facă-se să găsim putere în abundenţa de merinde.

HYMN CLXXXVI - VISVEDEVAS

Cei care se închină şi care aduc daruri zeilor nu vor păţi nimic rău.


Carul înspăimântător, Brhaspati, care-i striveşte pe duşmani, ucide demonii,

croieşte adăpost pentru animale şi găseşte lumina. Ei ne conduc cu bunătate şi au grijă de oameni; Durerea nu-l pândeşte pe cel care le oferă daruri. Brhaspati îl urăşte pe cel ce nu se roagă şi care îi provoacă mânia: aceasta este marea lui putere. Brhaspati a răsturnat carele de război ale duşmanilor care ameninţau să ne facă rău. Le-a dat foc demonilor cu flacăra cumplită, acelora care i-au nesocotit puterea. Arătând puterea pentru care merită cântec de închinăciune: Oh, Brhaspati, distruge-i pe cei care vorbesc de rău.

IMNUL XXIII - BRAHMANASPATI

La fel ca în tăbliţele sumeriene, şi aici descoperim că au existat muritori care au întreţinut relaţii sexuale cu zeiţele sau invers. „Atunci când fiii zeilor au văzut fetele omului, s-au împreunat cu ele şi au avut copii.” Dar cultura indiană era condusă de Inanna/Ishtar, zeiţa iubirii şi a războiului. Din poeme reiese clar că era foarte atractivă din punct de vedere sexual şi era gata de luptă la cel mai mic motiv. Îşi dorea ca lucrurile să fie făcute conform dorinţei ei, pe pământurile care i-au fost încredinţate de Enlil.

Născuţi în Ceruri, Zorii au înflorit, arătându-i maiestuozitatea sa a apărut aşa cum spune Legea. A descoperit demonii şi urătorii din întuneric, cea mai bună dintre Angirase a ales calea, Însufleţeşte această zi cu noroc mare şi cu mare fericire... Ne îngăduie multe bogăţii splendide, dorite de muritori, prie

tenii Zeiţei! Îşi mână carul în denărtări şi vizitează pământurile unde s-au aşezat cele cinci triburi,

Sclavii zeilor 67

Veghind la înfăptuirile şi la căile muritorilor, Fiica Cerului, Zeiţa lumii.

Soseşte In încântătorul său car Cea Dreaptă şi aduce mari bogăţii pentru slujitorii credincioşi. Adevăr cu Adevăr şi Măreţie cu Măreţie, alături de Zei o Zeiţă, Sfânt cu Sfânt.

IMNUL LXXV - RĂSĂRITUL

Auzim adesea despre tunete atunci când zeii coboară din ceruri. Asta nu ar trebui să ne surprindă, pentru că „navele” lor fac mult zgomot. Este descrisă şi plecarea la luptă, însoţiţi de zei, omorând duşmanii cu navele lor măreţe.

Ameninţătoare se aude vocea de tunet a Maruţilor, ca aceea a cuceritorilor, atunci când se îndreaptă spre victorie. Născuţi din râsul fulgerului... fie ca Măruţii să ne protejeze oriunde Fie ca mila lor să ne învăluie.

RIG VEDA - VAYU Şl ALŢII

Nemurirea zeilor era foarte admirată în rândul oamenilor, care şi-o doreau şi ei. Tăbliţele sumeriene vorbesc despre casele sau adăposturile mari atât de admirate de oameni, care nu erau accesibile oamenilor şi pe care zeii le-au construit pentru sine. Uneori, zeii plecau în ceruri, alteori veneau la casele lor splendide de pe Pământ.

Primul este Vishnu, cel mai puternic dintre toţi:

numele lui este înconjurat de glorie pentru totdeauna. Peste acest pământ cu măreţu-i pas trecut-a Vishnu. gata să-l dea drept casă omului. În el se încrede poporul umil, el, născut în nobleţe, le-a făcut oamenilor case. Da, cei slabi şi cei săraci îi aduc laude celui Măreţ care


locuieşte în împărăţia de după acest pământ. Fie ca odele mele elogioase să se înalţe către el. Acoperiţi-ne în continuare cu binecuvântări, Oh, Zeilor!

IMNUL C - VISNU

În general, oamenii erau impresionaţi de zei. Aceştia erau frumoşi, trăiau veşnic, puteau zbura cu navele lor zgomotoase în cer şi aveau arme puternice. Puteau să apară în orice loc, oricând, fără niciun avertisment.

Cum s-au născut? Cine cunoaşte răspunsul, voi înţelepţilor? Pe cei ca ei stă tot ceea ce există:

Cei doi susţin, fără să se mişte şi fără de picioare, Toate odraslele ce au picioare şi mişună. Protejaţi-ne, voi Cer şi Pământ, de pericolele înfricoşătoare. Să stăm aproape de cele două Lumi care nu suferă nicio durere, Părinţii Zeilor, care ajută cu bunăvoinţă În mijlocul Zeilor, atât ziua, cât şi noaptea. Protejaţi-ne, voi Cer şi Pământ, de pericolele înfricoşătoare Aşază-i împreună pe tineri, cu limitele lor, alături de Surorile

Gemene care stau la Sânul părinţilor, ca să sărute împreună centrul lumii.

Pe acele care, frumoase de privit, fac nectarul. Întinse, vaste şi adânci sunt limitele acestei rugi Pe care o adresez închinându-mă,

Facă-se ca Prietenii omului, care binecuvântează, să mă protejeze şi să mă

însoţească cu ajutoare şi bunăvoinţă. Ajută-i mai mult pe omul liber decât pe cel fără de Zeu. Fie ca

noi, prin Mila Zeilor, să fim puternici şi să ne bucurăm de hrană. Am scris acest adevăr, ca să-l audă toţi, Cerul şi Pământul,

Sclavii zeilor 69

Fiţi alături de noi, fără să ne aduceţi reproşuri şi necazuri. Protecţia zeilor să ne fie alături.

IMNUL CLXXXV - CERUL Şl PĂMÂNTUL

IUDAISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 2000 Î.HR.

Iudaismul este religia poporului evreu şi poate fi urmărită în timp până în vremea Ieşirii evreilor din Egipt. Iudaismul, creştinismul, islamismul şi credinţa Baha'i îl au ca părinte fondator pe Avraam, în jurul anului 2050 î.Hr. Dezvoltarea iniţială a fost marcată de o convenţie divină care a avut loc între dumnezeu şi vechii israeliţi. Moise a fost următorul conducător al israeliţilor şi probabil primul lider „adevărat” al evreilor, care şi-a scos poporul din captivitate din Egipt şi a primit „Legea lui Dumnezeu”. Apoi Iosua i-a condus spre tărâmul făgăduit, acolo unde Samuel a întemeiat regatul israelit, avându-1 ca prim rege pe Saul. Regele David a întemeiat Ierusalimul, iar regele Solomon a construit primul templu din oraş. Insă istoria evreilor este una tragică. Acest popor ales al lui dumnezeu s-a aflat întotdeauna într-o stare de conflict încă din prima carte a Bibliei. În anul 70 d.Hr., Templul din Ierusalim a fost distrus, iar evreii au fost împrăştiaţi în întreaga lume, până în 1948 când a luat fiinţă statul Israel.

Evreii cred într-un singur creator pe care îl venerează ca pe singurul conducător absolut al Universului. El urmăreşte activitatea oamenilor şi răsplăteşte faptele bune, dar îi pedepseşte pe cei răi. Acesta este dumnezeul violent din Vechiul Testament, Cartea sfântă a evereilor este Biblia evreiască, o colecţie de cărţi care au fost scrise într-o perioadă de aproximativ 1 000 de ani şi a fost finalizată în forma canonică spre finalul secolului I d.Hr. Este împărţită în trei


secţiuni: Tora, Profeţii şi Scrierile. Tora este formată din primele cinci cărţi din Biblie şi se pare că a fost scrisă de Moise pe baza instrucţiunilor divine primite de la însuşi Dumnezeu şi nu poate fi schimbată. Foarte avantajos. Un exemplu perfect asupra naturii manipulatoare a zeului violenţei. Ordonă poporului să nu pună întrebări şi să nu atingă, altfel vor fi pedepsiţi. Aceeaşi poveste veche care a făcut atâta rău omenirii încă de la începuturi. De-a lungul istoriei, Dumnezeu a comunicat cu poporul evreu prin intermediul profeţilor, al marilor preoţi şi uneori chiar prin oracole şi pietre-ora-col. Originea reală a experienţei profetice nu este clară, dar un profet era pur şi simplu acela care se considera trimisul Domnului pentru a predica un mesaj. Unii dintre aceşti profeţi au devenit oameni foarte puternici, care au reţinut fără nicio îndoială atenţia evreilor. Putem presupune că mai existau şi alţi profeţi pe lângă cei cunoscuţi, dar care erau mai puţin admiraţi. Experienţa profetică putea ajunge de la viziunea mistică obscură a unui Ezechiel, până la convingerile clare ale lui Amos. Cuvântul Iehova este o preluare medievală incorectă şi nu apare în Biblia evreiască.

Evreii cred în bunătatea inerentă a lumii şi a locuitorilor acesteia, fiind creaţia lui Dumnezeu, şi nu au nevoie de un salvator care să-i elibereze de păcatul originar. Ei cred că sunt poporul ales al lui Dumnezeu şi că Mesia al lor va veni cândva în viitor, îi va aduna pe toţi în Israel, acolo unde va avea loc învierea tuturor morţilor şi va fi reconstruit Templul din Ierusalim. Aceasta este o poveste foarte frumoasă care aparţine tărâmului mitologiei, dar această versiune naivă a evoluţiei omenirii a scăpat de mânia istoricilor şi a rămas o religie divină, care nu va fi niciodată asociată cu comportamentul păgân al acelora care-i venerau pe zeii sumerieni cu foarte puţin timp înainte.

S-ar putea să fiţi surprinşi când veţi afla că evreii sunt puţini nesiguri de întergul adevăr, pentru că şi evreii aveau

Sclavii zeilor 71

nume diferite pentru zei diferiţi, care din nou aduc aminte de „zeii din cer” ai sumerienilor. Scripturile îi menţionează doar pe câţiva dintre ei, cum este Shad-dai, care pare să-l fi reprezentat pe zeul furtunii; mai sunt Elo'ah, Yah, Adonai şi Elohim. Dar, dacă i-am identificat destul de bine pe aceşti câţiva zei, atunci cu siguranţă că trebuie să mai fi existat şi alţii. Cel mai important era „YHWH” (pronunţat Yahve), care a primit denumirea generică de „Domnul” şi a devenit, în cele din urmă, Iehova. Se pare că acest cuvânt nu era pronunţat de primii preoţi evrei, pentru că era destinat să fie numele de nerostit al lui dumnezeu. Dacă vom analiza puţin aceste coincidenţe stranii, vom începe să vedem firul ascuns care duce către zeii sumerieni şi zeităţile Anunnaki, care s-au stabilit pe Pământ cu mult înainte să înceapă această confuzie a oamenilor. Oricât de mult ar vrea evreii să facă un front comun, religia lor a avut multe secte şi culte de-a lungul unei perioade de 3 000 de ani. De la esenienii din vremea lui Iisus, care aveau legături strânse cu Arienii din Persia, la cabaliştii şi caraiţii din secolul al VIII-lea d.Hr., care se considerau „copiii Scripturii” şi care credeau doar în cele cinci cărţi ale lui Moise, în plus ei având reguli mult mai stricte cu privire la viaţa cotidiană. Transformarea din evreism în iudaism a avut loc într-o perioadă care a început cu puţin timp înainte de naşterea lui Iisus şi a ţinut până în jurul anului 200 d.Hr., moment în care scrierile lui Mishnah (un set de şase ordine care scoteau în evidenţă baza legii evreieşti) au fost finalizate. A fost un proces lent şi îndelungat în urma căruia a rezultat iudaismul rabinic, născut din evreismul biblic.


ZOROASTRISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 1000 Î.HR.

Din partea nord-estică a Iranului, care era cunoscută în acea vreme sub numele de Persia, a apărut un profet al cărui nume grecesc era Zoroastru. Numele său real este Zarathustra, iar religia care a izvorât din învăţăturile sale a devenit cunoscută ca zoroastrism. El a predicat probabil prima religie monoteistă, care credea într-un singur zeu suprem, Ahura Mazda, cel care fusese complet eliberat de rău. Ahura Mazda poate fi tradus ca „zeu al luminii”, ceea ce ar fi în spiritul descrierilor sumeriene despre zei, pe care îi prezentau ca fiind „radianţi” şi „strălucitori ca lumina soarelui”, ceea ce mă face să mă gândesc imediat că Zoroastru a trebuit să-l fi întâlnit pe acest zeu „strălucitor”, care a apărut din Vest. Zeii sumerieni se luptau pentru întâietate, Marduk îşi impunea forţat voinţa în Egipt şi, potrivit tăbliţelor, răspândea vestea că el este zeul suprem. Până la acest moment, zeii preistorici conduseseră în mod colectiv pământul şi fuseseră idolatrizaţi cu fanatism de către muritorii de rând. Oamenii erau protejaţi de aceşti zei cu care dezvoltaseră o relaţie strânsă.

Nu ar trebui să fim surprinşi să aflăm că învăţăturile lui Zoroastru erau atât de controversate şi au cauzat atât de multă împotrivire, încât Zoroastru a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa. Filosofia unui „singur zeu suprem” nu a prins prea mult în acele vremuri în care zeii din timpurile străvechi controlau lumea. Zoroastrienii credeau în dualismul bine - rău, în forma binelui reprezentat de Ahura Mazda şi un spirit al violenţei şi morţii, Angra Mainyu, sau ca un dualism etic în interiorul conştiinţei umane. Duhul Sfânt dă viaţă şi naşte bărbaţi şi femei. Cartea sfântă a zoroastrismului se numeşte Avesta şi conţine învăţăturile lui Zarathustra, scrise într-o serie de şaptesprezece imnuri, numite Gatha. Deşi

Sclavii zeilor 73

sunt foarte greu de tradus, iubirea lui pentru dumnezeu era extraordinară. Este o colecţie de poezie sacră, abstractă, care are ca ţintă adorarea unui singur zeu; înţelegerea dreptăţii şi a ordinii cosmice, promovarea dreptăţii sociale, armonia şi alegerea individuală între bine şi rău. Zoroastrienii adorau prin intermediul rugăciunilor şi al ceremoniilor simbolice care sunt oficiate în faţa unui foc sacru care îl simbolizează pe zeul lor. Îşi dedică vieţile unui drum întreit, reprezentat de mottoul lor: „Gânduri frumoase, cuvinte frumoase, fapte frumoase”. De asemenea, mai susţin că „Sistemul, Ordinea, Principiul şi Legea”, aşa cum sunt văzute în Cer, trebuie implementate şi pe Pământ. Dar zoroastrismul este pregătit să se folosească şi de imagistica judecăţii de după moarte. Mai târziu, zoroastrienii din secolul al IX-lea d.Hr. au dezaprobat prozelitismul creştin şi islamic şi au scris un set de cărţi pentru a-şi apăra „Religia bună”. Deşi cartea sfântă a zoroastrismu-lui a fost scrisă probabil de-abia în secolul al V-lea d.Hr., rădăcinile sale merg mult mai adânc în timp, cu mult înainte de existenţa lui Zoroastru însuşi. Dar, la fel ca în celelalte religii şi chiar dacă Zoroastru a propovăduit supremaţia unui singur zeu, a mai existat încă un grup de zei care îl înconjurau pe zeul suprem. Brusc, întregul sistem religios zoroastrian se alătură celorlalte sisteme, supuse unui zeu „conducător”, dar care erau conduse de câţiva zei mai puţin importanţi. Zoroastrienii aveau sase „Nemuritori mărinimosi”, care aveau puteri speciale şi care stăteau în jurul tronului zeului. Pot fi comparaţi cu „îngerii” din Biblie. Mai mult, ei credeau că lumea şi toate lucrurile materiale îi aparţineau lui Dumnezeu, în vreme ce diavolul şi răul puteau exista doar într-o lume imaterială, la fel ca un parazit, care încerca în permanenţă să distrugă lumea lui Dumnezeu.

Elementele de bază ale primei credinţe iraniene sunt preluate din credinţa tradiţională ariană şi din învăţăturile lui Zoroastru. Atât de mult, încât în timpul domniilor lui Darius


şi Xerxes, zoroastrismul a reprezentat o influenţă puternică la curtea regală. De asemenea, a fost respectat şi în Grecia din vremea lui Platon. Şi, la fel ca toate celelalte religii, a avut propriul şir de secte, culte şi ramuri, care au evoluat odată cu trecerea timpului. Să ţinem minte că cei înţelepţi care l-au vizitat pe Iisus la naştere au venit de la est şi purtau numele de Magi. Preoţii zoroastrieni erau cunoscuţi ca magi, a căror sarcină era să păzească religia.

BUDISMUL: ORIGINEA - ÎNTRE ANII 560 Î.HR. ŞI 490 Î.HR.

După ce am parcurs mii de pagini în efortul de a înţelege mai bine religiile lumii, originile lor şi felul în care acestea se încadrau în Marele Puzzle Uman, am ajuns la concluzia că Siddhartha Gautama Buddha (versiunea sanscrită) a fost primul rebel din lumea religiei. Fondatorul a ceea ce astăzi se numeşte budism a început să pună la îndoială sensul vieţii, superficialitatea vieţii, faptul că oamenii se nasc doar pentru a suferi de boli şi a se lovi de greutăţi şi, în cele din urmă, pentru a muri.

Noua sa filosofie a luat faţa tuturor religiilor care existau la data apariţiei sale. Mare parte dintre lucrurile pe care le cunoştem despre Buddha derivă din textele canonice scrise în cea mai mare parte în pali, o limbă antică din India. Cei care practică această religie pe pământurile unde a luat naştere o numesc „Budhasasana”, care s-ar putea traduce prin „calea vieţii” sau „disciplina celui care s-a Trezit”. Mai este cunoscută şi ca „Buddha Dhamma”, care înseamnă „adevărul etern al celui care s-a Trezit”. Tânărul Gautama a crescut într-un oraş de deal, numit Kapilavastu, astăzi situat în Nepal, fiind inspirat de oamenii sfinţi, cu capetele rase, rătăcitori, cunoscuţi sub numele de shramanas, care se dedicaseră

Sclavii zeilor 75

unui stil de viaţă ascetic. Acesta presupunea absenţa relaţiilor sexuale, nicio plăcere personală de ordin material şi o devota-re totală către spiritualism. Aceşti rătăcitori cu capetele rase erau în căutarea unor răspunsuri cu privire la superficialitatea vieţii şi, într-un fel, au fost proto-budiştii care i-au deschis drumul lui Gautama. El era hotărât să găsească un răspuns la probleme legate de existenţa umană.

Diferenţa dintre budiştii şi brahmanii care au trăit în India în acele vremuri consta doar în ritualurile de sacrificare, care erau mai degrabă elitiste şi îi excludeau pe cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi. S-a alăturat unui grup de şamani, a învăţat să stăpânească arta meditaţiei în vreme ce căuta adevărul spiritual, dar în cursul acestei căutări a slăbit atât de mult, încât aproape că a murit. Şi-a dat seama că nu acesta era drumul său. Ceva mai târziu, se afla în provincia Gange, acolo unde a fost angajat de Mara „cel Rău” şi de cele trei fiice ale acestuia, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l îndepărta de drumul său pe cel care urma să devină Buddha.

După o noapte de luptă spirituală, care a avut loc în jurul anului 535 î.Hr., el a devenit „Cel care s-a Trezit” şi a intrat într-o stare de aşa-zisă transcendenţă. Budiştii nu luau în considerare sistemul indian de caste, de împărţire în clase sociale; îi considerau pe toţi oamenii egali. Şi astfel iluminatul şi Trezitul Gautama Buddha a început să predice Dharma. Budiştii o numesc „Discursul pentru punerea în mişcare a roţilor Dharmei”. A călătorit şi a predicat timp de patruzeci de ani, perioadă în care a întemeiat Ordinul Fraţilor Budişti şi Ordinul Surorilor. S-a scris că s-a confruntat de câteva ori cu Mara cel Rău, dar Gautama a plecat de fiecare dată. Atunci când a murit, în anul 490 Î.Hr., corpul său a fost ars la şapte zile de când murise. Budiştii cred în reîncarnare şi că o persoană trebuie să treacă prin mai multe cicluri de naştere, viaţă şi moarte. După un număr de asemenea cicluri, dacă


persoana renunţă la ataşamentul faţă de dorinţe şi de sine, poate atinge Nirvana. În general, budiştii nu cred în niciun fel de zeu sau în nevoia unui salvator sau nevoia de a te ruga sau în viaţa eternă de după moarte.

Din „Învăţătura lui Buddha”, scrisă de Paul Carus, aflăm că una dintre principalele filosofii predicate de Buddha a fost aceea că „adevărul nu cunoaşte nici naştere, nici moarte, nu are nici început, nici sfârşit... Adevărul le dă muritorilor avantajul nemuririi”.

Se pare că, aidoma celorlalte religii, paginile scripturilor budiste sunt pline de obsesia nemuririi. În unele religii, poartă numele de viaţă de după moarte. Până acum am stabilit că această idee îşi avea originea de la zeii sumerieni şi din interacţiunea acestora cu oamenii care au supravieţuit potopului care a avut loc în jurul anului 11 000 î.Hr. Dar, pe măsura trecerii timpului, fascinaţia lor pentru viaţa eternă a evoluat într-o serie de obsesii, multe dintre ele manifestân-du-se prin apariţia unei serii de secte religioase. Mai departe descoperim că „karma nu poate fi negată... la fel ca tot ce este în natură, viaţa omului se supune legilor cauzei şi efectului”. Buddha respingea vanitatea ritualurilor religioase. Avea o nouă abordare a vieţii, influenţată foarte evident de interacţiunea multora dintre zeii preistorici şi de controlul pe care aceştia îl exercitau asupra omenirii, în vreme ce pretindeau să fie adoraţi. El a rezistat cu tărie si şi-a dorit cu disperare să elibereze omenirea din laţul zeilor sumerieni. „Ritualurile nu sunt eficiente; rugăciunile sunt repetiţii zadarnice şi incantaţiile nu au o putere salvatoare.”

Învăţăturile lui Hristos se aseamănă cu cuvintele lui Buddha în atât de multe feluri încât este imposibil ca cele două să fie simple coincidenţe. Aşa cum este scris în „Cartea lui Buddha”, „Ce dragoste poate să fie în omul care crede că prin distrugerea vieţii va ispăşi faptele rele? Este posibil ca o nouă faptă rea să o şteargă pe una mai veche? Şi este posibil

Sclavii zeilor 77

ca măcelărirea unui om nevinovat să şteargă faptele rele ale omenirii? Curăţiţi-vă inimile şi încetaţi a mai ucide, aceasta este religia nemuririi.”

Am descoperit această carte într-adevăr revelatoare la începutul anului 2005. Este plină de repetiţii constante cu privire la „dragostea frăţească pentru duşmanii tăi”, marele cerc al sorţii care îl poate transforma pe agresorul tău în victimă, reconciliere, adevăr şi aşa mai departe. Este genul de înţelepciune pe care o auzim în mod regulat la pacificatori cum este Nelson Mandela, dar nu mi-aduc aminte ca Nelson Mandela să fi declarat vreodată că este budist. „Haideţi să facem pace şi să fim fraţi, vom câştiga o victorie care nu reprezintă un succes trecător, pentru că fructele sale vor rămâne veşnice.” Buddha nu credea că oamenii vor renaşte în suferinţă, într-o formă inferioară de viaţă sau că vor continua o karma plină de fapte rele, dacă urmau paşii potriviţi către iluminare. Suntem asiguraţi de existenţa „salvării finale”. Nu este clar ce ar putea să reprezinte această salvare finală: „Atunci când mor, nu va rămâne nimic din ei în afara gândurilor bune, a faptelor bune şi a fericirii care se naşte din adevăr şi dreptate”.

Dar, la fel ca toate celelalte religii, chiar şi budismul face referire la influenţa şi implicarea zeilor antici. Totuşi, în această situaţie, se pare că Buddha s-a ridicat împotriva violenţei zeilor sumerieni şi a acelora din Vechiul Testament, într-o încercare de a le arăta calea către pace şi iluminare. În cartea Oglinda adevărului (care face parte din Cartea lui Buddha) se face referire clar la interacţiunea dintre Buddha, zei şi oameni. „Cel complet Iluminat, înţeleptul, onestul... Frâul inimilor nesupuse ale oamenilor, învăţătorul Zeilor şi al oamenilor, binecuvântatul Buddha.” Acei zei din timpurile străvechi apăreau pretutindeni. Încă mai suntem atât de siguri că erau personaje mitologice? Dacă-1 acceptăm pe Buddha ca pe un personaj istoric real, nu ar trebui să-i


acceptăm şi pe „zeii” sumerieni şi toate culturile care au urmat ca pe nişte zeităţi reale, deşi nu se potriveşte cu ceea ce credeam că ştim? Indiferent cât de vagă este aşa-zisa salvare despre care vorbeşte Buddha, învăţăturile sale copleşesc prin îmbrăţişarea fără oprelişti a adevărului şi iubirii. Este uimitor să vedem cât de complet diferite sunt poveştile brutale despre violenţă de care citim în Biblie şi în alte scripturi religioase, cum ar fi Coranul.

Dar ce credeţi? Acel metal strălucitor, misterios, numit aur, apare chiar şi în paginile Cărţii lui Buddha. Acolo unde era aurul erau şi semnele prezenţei zeilor Anunnaki care îl controlau. Citim că până şi Buddha este încântat să primească o robă cu ţesătură de fir de aur din partea unui om dintr-o castă inferioară. Cea mai fascinantă legătură cu zeii din Sumer este dezvăluită superb în povestea despre naşterea lui Buddha. Mama sa, care este numită „Regina Cerului... era frumoasă ca un nufăr şi cu mintea pură ca un lotus”. Era de o strălucire şi o luminozitate complexă, asemenea multora dintre zeiţele sumeriene descrise de tăbliţele de argilă. Acestea erau timpurile în care oamenii se căsătoreau cu „zeii Nefilim”, aşa cum ni spune în Biblie şi în tăbliţele sumeriene. De asemenea, ni se spune că zeii egipteni erau jumătate oameni, jumătate zei. Cartea lui Buddha susţine că soţul acesteia, regele, „o onora şi îi onora sfinţenia”. A fost Buddha un alt profet ales de zeii Anunnaki, într-o încercare de a menţine ordinea în rândul omenirii? Şi era el fiul unui rege muritor şi al unei frumoase „zeiţe” Anunnaki? Această moştenire i-ar fi dat lui Buddha o cunoaştere superioară pentru a-şi exercita rolul de conducător al oamenilor? Există multe dovezi care par să sugereze foarte convingător această ipoteză.

Avem din nou dovada implicării „îngerilor” în momentul concepţiei sau al naşterii, situaţie care pare să se fi întâmplat în cazul fiecărui profet. Înainte ca mama lui Buddha să nască, a ieşit să se plimbe în grădină. Patru „îngeri

Sclavii zeilor 79

cu mintea pură” au apărut din senin şi au ajutat-o să aducă acel copil pe lume. Îngerii au luat copilul, l-au pus în faţa mamei sale şi au spus: „Bucură-te, Regină, pentru că ţi s-a născut un fiu”. Un eveniment similar s-a întâmplat şi în cazul naşterii lui Iisus. În acea poveste, atunci cînd Iosif s-a întors la peşteră cu o moaşă, peştera era plină „de o lumină mai strălucitoare decât cea a Soarelui”. Locul care-l înconjura pe nou-născutul Buddha a trecut printr-o experienţă asemănătoare: „Toate lumile au fost inundate de culoare”.

Este sigur că zeii Anunnaki se aflau acolo în număr mare, observând evenimentul şi „aruncînd lumină asupra subiectului”. Chiar şi Buddha se referă la Rai ca-fiind „acolo sus în Ceruri”. Ce înseamnă asta? O spune, pentru că de acolo coborau zeii şi acolo se întorceau? „... Cineva se uită în sus şi scuipă spre Ceruri; scuipatul nu murdăreşte Cerul, ci se întoarce şi îl întinează pe cel care a scuipat.”

Dar, la fel ca şi în cazul celorlalte religii, şi în budism există multe secte şi culte. Principalele două sunt Theravada, care este practicată în Sri Lanka, Thailanda, Kampuchea şi Laos, iar cealaltă este Mayana, care se practică îndeosebi în China, Coreea şi Japonia. În China întâlnim budismul Ch'an, iar în Japonia budismul Zen, care sunt derivate ale învăţăturilor budiste originale, introduse în China de călugărul indian Bodhidharm, în jurul anului 500 d.Hr. Budismul Zen a prins rădăcini de-abia în anul 1191 d.Hr., atunci când călugărul Eisai a înfiinţat prima şcoală Rinzai pentru predarea filosofiei Zen. O nouă formă de budism, numită Shingon, a început să apară în Japonia, sub influenţa lui Kokai, născut în anul 774 d.Hr. şi considerat ca fiind responsabil pentru contopirea budismului cu shintoismul, care a devenit trăsătura principală a religiei japoneze. Conceptele de compasiune şi salvare erau cele mai importante trăsături ale acestei noi forme de budism, de aici compasiunea şi credinţa au devenit cele mai importante dogme ale religiei.


Shinran s-a născut în anul 1173, iar mai târziu a întemeiat Jodo Shinshu, „Secta Pământului Pur”. A fost prinsă în lupta dintre „omul bun” şi „omul rău”, absorbind o mare parte din esenţa creştinismului. Referirile subtile la un loc asemănător Raiului apar şi în învăţăturile acestei secte: „Chiar şi un om rău va fi recompensat pe tărâmul lui Buddha”.

Mai există un aspect fascinant cu privire la budişti, care poate face o legătură veche de sute şi mii de ani cu zeii Anunnaki. Budiştii cred că un nou Buddha apare la fiecare 5 000 de ani, iar tradiţia budistă cuprinde o listă de cel puţin 24 de Buddha care l-au precedat pe Buddha Gautama. Un calcul simplu ne-ar duce înapoi în timp cu aproximativ 120 000 de ani, apropiindu-ne de originile omenirii care au fost datate acum aproximativ 200 000 de ani. Este posibil ca opoziţia oamenilor faţă de controlul opresiv al stăpânilor Anunnaki să fi început cu atât de mult timp în urmă? Această ipoteză este prea greu de digerat de către orice istoric, dar legenda are în spate şi câteva tradiţii şi fapte care vor fi foarte greu de contrazis sau acceptat.

SHINTOISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 500 Î.HR.

Civilizaţia antică japoneză şi primele sale forme de religie sunt cu adevărat fascinante, purtând semne vizibile ale legăturilor cu zeii Anunnaki din tăbliţele sumeriene. Tradiţia japoneză vorbeşte despre epoca lui Kami, care a început cu apariţia cosmosului din haos, care a dat naştere istoriei omenirii. Povestea continuă cu Ningi, nepotul lui Sun Kami, cel care a coborât pe tărâmurile de jos. Strănepotul lui Ningi a devenit primul împărat al Japoniei. Tăbliţele sumeriene vorbesc despre o serie de evenimente similare care privesc crearea cerurilor, în cartea Enuma Elish sau

Sclavii zeilor 81

Povestea creaţiei, marea bătălie cerească în urma căreia a fost creat Pământul. La ceva vreme Igigi, care erau cunoscuţi sub numele de „copiii stelelor”, au coborât pe Pământ pentru „a se căsători cu fiicele omului” (Facerea, capitolul 6, versetele 1-8) şi, prin aceasta, au grăbit creşterea numărului de oameni de pe Pământ. Marduk a fost fiul lui Enki, primul zeu care s-a stabilit pe Pământ şi a devenit primul conducător al Pământului. Un alt lucru interesant este acela că în intervalul de timp dintre anii 660 î.Hr. şi 600 d.Hr., autoritatea a fost reprezentată de femeile care erau şamani sau mediumi. Este posibil ca acest fapt să fi avut loc, pentru că acele pământuri, care includeau şi Japonia, erau conduse de Inanna, zeiţa iubirii şi a războiului, care era renumită pentru dragostea sa pentru vin, muzică şi poezie? Era o zeiţă puternică şi hotărâtă, care a condus Valea Indului şi, pe măsura trecerii timpului, şi alte teritorii dinspre răsărit. Mitologia preistorică japoneză pare să se transforme uşor în istorie, fără să cauzeze conflicte, susţinând că Japonia are o misiune divină pe Pământ. Din fericire, începând cu secolul al VI-lea d.Hr., odată cu introducerea budismului în Japonia, există documente la care se poate face referire. Deşi shintosimul există încă de dinaintea sosirii budismului, cele două s-au dezvoltat în paralel în Japonia, dar shintoismul a moştenit multe influenţe de la budismul Mahayana şi de la alte religii indo-chineze care existau în regiune. În 1549, creştinii au venit în Japonia, ca să-i învăţe pe păgâni povestea salvatorului creştin. În cele din urmă, în 1587, prima lege japoneză anticreştină le-a interzis acest lucru. Această măsură a avut ca efect izolarea Japoniei de către puterile europene până în 1859, atunci când misiunile creştine au fost reluate.

Originile exacte ale shintosimului sunt neclare. Cuvântul shinto nu este un termen japonez; a fost adoptat de-abia în secolul al VI-lea d.Hr., pentru a descrie vechea tradiţie religioasă, „Calea lui Kami”. Este descrisă ca o


credinţă religioasă indigenă, similară multor religii indigene africane. Shintoismul este o religie strâns legată de natură, care recunoaşte existenta mai multor Kami, care sunt zeităţi ale naturii. Încă o dată găsim trimiteri la zeii sumerieni; preluarea controlului asupra diverselor aspecte ale vieţii şi controlarea oamenilor în diverse moduri. Numele lor diferă, dar funcţiile şi influenţa cu siguranţă nu. Kami este adesea tradus prin zeu, ceea ce nu este întru totul corect. Unii învăţaţi japonezi merg mai departe spunând că este imposibil să se dea o definiţie a cuvântului Kami. Japonezii de rând înşişi nu au o idee clară cu privire la Kami. Sunt conştienţi de ea în mod intuitiv. Dacă acceptăm acest tip de logică, crezând în ceva anume, nu ar trebui să regândim abordarea noastră arogantă cu privirea posibilei existenţe a zeilor sumerieni, care cu siguranţă nu erau „intuitivi”, ci foarte documentaţi în sute de mii de tăbliţe de argilă? Un învăţat japonez descrie Kami ca fiind: „Toate lucrurile care, într-un fel sau altul, merită să fie temute şi respectate pentru puterile extraordinare şi preeminente pe care le posedă poartă numele Kami”. Altarele shintoiste sunt adesea frecventate de miko, care sunt slujitori ai altarului, femei care execută un dans ritualic simbolizându-i pe cei care se închină la acel altar. Este doar o coincindenţă faptul că zeiţa Inanna a încurajat ca dansul şi muzica să facă parte din activităţile din templele ei din Mesopotamia cu mii de ani înainte?

În shintoism sunt multe zeităţi. Doi dintre zeii conducători poartă numele de Izanagi şi Izanami, cei care au dat naştere insulelor japoneze şi ai căror copii au devenit zeităţi ale diferitelor clanuri japoneze. Una dintre fiicele lor, Amaterasu (Zeiţa Soarelui), este strămoşul Familiei Imperiale şi este considerată ca fiind cea mai importantă zeitate. Cea pe care o susţin şi o protejează toţi Kami. Nu sunt separaţi de oameni din cauza păcatului, pentru că omenirea este „Copilul lui Kami”. Adepţii shintoismului îşi doresc pacea şi consideră că vieţile

Sclavii zeilor 83

tuturor oamenilor sunt sacre. Ei venerează musushi, puterile creatoare şi armonioase Kami, şi aspiră să atingă makoto -sinceritatea sau o inimă sinceră. Moralitatea se bazează pe ceea ce foloseşte grupului. Shintoismul are patru principii:

Tradiţia şi familia: Familia este principalul mecanism prin care sunt păstrate tradiţiile.

Iubirea faţă de natură: Natura este sacră şi obiectele naturii trebuie adorate ca nişte spirite sacre.

Curăţenia fizică: Ei trebuie să se îmbăieze, să-şi spele mâinile şi dinţii în mod regulat.

Matsuri: Un festival care onorează spiritele.

Atunci când intră într-un altar, comportamentul shintoiştilor este fascinant şi ridică multe întrebări asupra originii unor ritualuri atât de neobişnuite. Încă o dată, asemănările dintre ofrandele din templele sumeriene şi cele shintoiste sunt remarcabile. Din tăbliţele sumeriene putem să aflăm care erau alegerile anumitor zei cu privire la mâncarea şi băutura pe care doreau să o primească sub formă de ofrandă în templele lor. Ei mai doreau un pat confortabil, o grădină cu copaci pentru umbră, un izvor sau o piscină de piatră cu apă proaspătă, o baie sau o zonă unde să se poată curăţa şi totul trebuia menţinut curat, îngrijit şi în bună ordine. Zeii shintoişti cereau aceleaşi lucruri în altarele lor, lucru evident în obiceiurile care privesc intrarea în altar şi felul de desfăşurare a rugăciunii. Trebuie să te speli pe mâini şi pe dinţi la un izvor natural din altar sau într-un bazin de piatră. Poţi să faci o cerere sau să pui o întrebare, dar este de preferat să o remiţi în scris. Este posibil ca această formă de adresare să fi fost preferată, pentru că zeul de fapt nu trebuia să fie prezent, în vreme ce tu te văitai asupra problemelor personale? Trebuia să-ţi prezinţi ofranda care, în vremurile vechi, era de preferat să fie sub formă de mâncare. Astăzi


este mai mult simbolică, fiind reprezentată de bani. Nu este uimitor faptul că zeii japonezi aveau aceleaşi nevoi materiale ca şi zeii sumerieni?

CONFUCIANISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 500 î. HR.

China ocupă o poziţie singulară printre cele mai mari civilizaţii ale lumii, ea dezvoltându-se aproape într-o izolare totală faţă de restul. Adaugă o mare încărcătură de mister la Marele Puzzle Uman şi este o adevărată minune pentru privire. Poporul chinez vorbeşte o limbă care nu are afinităţi cu niciun grup de limbi. Este scrisă cu un scris inventat chiar de către chinezi, care este diferit de toate celelalte scrisuri. Scrisul poate fi citit oriunde în China, indiferent de dialectul vorbitorului, pentru că acest scris foloseşte ideograme şi astfel este uşor de citit chiar şi în prezent. În China, există trei religii principale: confucianismul şi taoismul, care există cu cel puţin 500 de ani înainte de cea de-a treia religie, budismul, care a ajuns în China din India. Influenţa culturilor şi religiilor occidentale şi indiene a făcut ca noi forme de neoconfucianism şi neotaoism să fuzioneze în acelaşi timp cu apariţia altor culte şi secte. Este important să le reamintesc cititorilor occidentali că taoismul şi confucianismul sunt de fapt chiao, învăţături chinezeşti, care nu reprezintă anumite doctrine religioase aşa cum ne place să le categorisim în Occident. Scriitorii şi creatorii acestor două noi filosofii au fost consideraţi ca o moştenire culturală colectivă a chinezilor.

Confucius sau K'ung Fu Tzu s-a născut în anul 551 î. Hr. în statul Lu, din China. A călătorit prin China pentru a-i sfătui pe conducătorii ţării. Învăţăturile şi scrierile sale aveau ca obiect moralitatea individuală, etica şi exercitarea

Sclavii zeilor 85

corectă a prerogativelor politice. Operele sale sacre canonizate conţin documente seculare, care preced confucianismul şi care făceau parte din planul de învăţământ educaţional de peste 2 000 de ani. Numai după introducerea budismului în China, taoismul a urmat calea instituirii unor ordine monahale şi a unui canon sacru, atrăgându-i spre o nouă credinţă pe nou-convertiţi. Consemnarea evenimentelor istorice a început să fie practicată în China numai odată cu instaurarea dinastiei Shang, în jurul anului 1 600 î.Hr. Descoperirea unui mare număr de „oracole de os” ne pune la dispoziţie foarte multe informaţii despre credinţele religioase din timpurile străvechi ale dinastiei Shang. În jur de 100 000 de fragmente de oase şi de cochilii, acoperite de tot soiul de resturi, fac trimitere la spiritele regilor morţi. Acum ştim că oamenii de epoca preconfuciană, care datează de acum câteva mii de ani, credeau în spiritele care puteau interveni în procesele şi conflictele dintre ei, dar, cel mai important, „zeităţile dealurilor şi izvoarelor şi alţi zei erau veneraţi”. Avem o legătură evidentă cu aceleaşi ritualuri antice din Sumer şi din Egipt, acolo unde regii erau jumătate oameni şi jumătate zei şi erau veneraţi ei înşişi ca zei de către oamenii obişnuiţi. Multe dintre aceste ritualuri au trecut în formele moderne ale religiei chinezeşti, menţinând un aer mistic, posibil chiar divin, în jurul regalităţii chinezeşti. La fel ca în Sumer, primii monarhi chinezi erau preoţi şi regi în acelaşi timp, care predicau războiul. Conducătorii din dinastia Chou credeau că au primit „un mandat din ceruri” ca să conducă. Regii trebuiau să execute sacrificii rituale ca să-i mulţumească pe zei şi să le spună zeilor despre îndeplinirea acestor ritualuri. De asemenea, primeau veşti de la zei ca să le comunice poporului. Chinezii aveau o structură ierarhică completă, care funcţiona „din ceruri până la rege, de la rege la lorzii feudali, de la lorzii feudali la sublorzii feudali, de la sublorzii feudali la restul comunităţii”. Regele avea controlul complet asupra


pământurilor sale, dar ultimul cuvânt aparţinea „voinţei din Ceruri”. Astfel era piramida feudală din timpul dinastiei Chou, care nu se deosebea foarte mult de structurile puse la punct de zeii sumerieni, care atestă sporirea caracterului violent al rasei umane aflate în expansiune, o caracteristică pe care zeii Anunnaki o manipulau cu foarte multă şiretenie.

Dovezile preistorice chinezeşti sunt foarte neclare, dar din aceste ritualuri străvechi reiese clar că zeii sumerieni erau la fel de activi şi în China de mii de ani, aşa cum fuseseră în toate zonele din lume unde apăruse civilizaţia. Învăţându-i pe oameni arta coabitării, agricultura, scrierea şi cu ajutorul diferitelor calităţi ale „zeului răspunzător”, Anunnaki au inserat o diversitate culturală specifică, reprezentată prin muzică, dans, poezie, arhitectură şi altele. Poezia, cântecul şi dansul au jucat un rol important în ritualurile religioase din China, fiind evident inspirate de cultura vecină indiană, care era condusă de talentata zeiţă a iubirii Inanna/Ishtar. La fel ca în Sumer, preoţii erau şi războinici, care îşi protejau altarele sacre şi templele. Curţile Marelui Templu erau folosite pentru sacrificarea prizonierilor de război în faţa mulţimii adunate. În următorul fragment, extras dintr-o liturghie a templului, putem compara supunerea chinezilor faţă de „zeii din ceruri” cu felul în care erau veneraţi în Sumer:

Maiestuos fără de sfârşit Este cel ce locuieşte în ceruri

Virtutea ta coboară-se Asupra ilustrului rege Wen

Copleşeşte-i cu binecuvântări Pe sclavii tăi de pe Pământ...

Fie ca întotdeauna Să ne temem de mânia Cerului

Pentru a ne păstra acest privilegiu Şi drumul nostru.

Sclavii zeilor 87

Este fascinant faptul că, indiferent de cât de îndepărtată şi de diversă ar putea fi cultura chineză faţă de cea occidentală, imaginea unui zeu care este temut de adepţii săi şi care îşi va dezlănţui „mânia” asupra omului, pare să urmărească fiecare grup al primilor oameni din toate colţurile lumii chiar şi în prezent.

Confucius a trasat o serie de valori fundamentale:

Li: ritualurile, proprietatea, eticheta Hsiao: iubirea dintre membrii familiei Yi: simţul dreptăţii Xin: cinstea şi încrederea Jen: bunăvoinţa faţă de alţii; cea mai înaltă virtute a

confucianismului Chung: loialitatea faţă de stat

Spre deosebire de multe religii, confucianismul este, în principal, un sistem etic cu ritualuri care au loc la momente importante din viaţa omului. Cele mai importante perioade recunoscute în tradiţia confucianistă sunt: naşterea, atingerea maturităţii, căsătoria şi moartea.

TAOISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 440 î. H R .

În vreme ce filosofii „activişti” din China îşi pledau propriile teorii la curţile oraşelor, o nouă filosofie „Tăcută” se dezvolta în zona rurală. Problemele acestei filosofii nu aparţineau acestei lumi: căutau conştiinţa de sine şi autocultivarea prin intermediul practicii yoghine. Ei vedeau neschimbata „unicitate” ca fundament al unei lumi în schimbare. O numeau „Tao”. În vreme ce toţi filosofii antici chinezi vorbeau despre Tao, Tăcuţii vorbeau despre Tao-ism. În cele


din urmă, aceşti taoişti au fost cei care au inspirat naşterea taoismului, o religie mistică.

Există două colecţii de lucrări taoiste care au supravieţuit erei filosofilor. Acestea sunt Chuang Tzu şi Lieh Tzu. Spre sfârşitul primei perioade, a apărut o nouă colecţie, Tao Te Ching (Calea şi Puterea ei). Aceste trei colecţii sunt cele mai vechi scrieri dintr-o colecţie vastă care formează canoanele taoiste. Deşi există îndoieli cu privire la adevărata identitate a lui Lao Tzu un contemporan de-al lui Confucius -, el este văzut ca patriarh şi întemeietor al taoismului. În scrierea sa, Tao Te Ching, el descrie natura vieţii, calea către pace şi felul în care un conducător ar trebui să-şi conducă viaţa. Lao Tzu spera că va putea să ajute la stoparea războiului feudal neîncetat şi a altor conflicte din epoca sa. Taoismul a devenit religie în anul 440 Î.Hr., atunci când a fost adoptat ca religie de stat. Tao ar putea fi tradus prin „cale”, care este o forţă care curge prin toată viaţa şi este cauza primă pentru toate lucrurile. Ţelul taoiştilor este ca toată lumea să se „contopească” cu Tao. Tai Chi este o tehnică de exerciţiu care foloseşte mişcări încete în mod deliberat şi este folosită pentru a echilibra fluxul de energie sau chi din corp. Una dintre credinţele desprinse din Chuang Tzu este aceea că un om „cu mai puţină cunoaştere” sau cu gânduri lumeşti nu poate concepe „marea cunoaştere” sau viziunea mistică. Această cunoaştere nu poate fi atinsă decât în stare de transă, cunoscută ca o stare de „pierdere a sinelui”. Oamenii trebuie să-şi dezvolte virtuţile şi să caute compasiunea, moderaţia şi umilinţa. Fiecare trebuie să-şi plănuiască acţiunile în avans şi să le îndeplinească prin cât mai puţine acţiuni. Yin (partea întunecată) şi yang (partea luminoasă) simbolizează o pereche de poli opuşi care se văd în Univers, cum ar fi bine şi rău, lumină şi întuneric, bărbat şi femeie. Vă face să vă gândiţi puţin la Războiul Stelelor? Impactul civilizaţiei umane deranjează echilibrul dintre yin şi yang. Taoiştii cred că

Sclavii zeilor 89

oamenii sunt buni prin natura lor şi trebuie să fim buni unii cu alţii doar pentru că o astfel de purtare are şansele să devină reciprocă.

Legătura cu zeii Sumerului constă în descrierea taoistă a ceea ce ar trebui să se întâmple în starea de transă. Persoana ar trebui să pornească „într-o călătorie, zburând cu vântul”, purtat de un „car de nori”. Au existat câţiva oameni care au fost duşi pe tărâmurile cerului de către zeii Anunnaki: o experienţă de genul acesta le-a schimbat vieţile. La întoarcere, s-au minunat de frumuseţea priveliştilor văzute de sus, de sentimentul de a zbura prin cer „printre norii cerului ca un vultur” şi alte descrieri poetice ale aventurilor lor. Atunci când astfel de poveşti sunt transmise de-a lungul mileniilor pe cale orală, au efecte diferite asupra diferiţilor oameni. Trebuie să fi existat un contact între practicanţii taoismului şi fraţii lor pământeni din Sumer, care au avut astfel de experienţe sub conducerea zeilor Anunnaki cu multă vreme în urmă. Un alt aspect interesant este acela că taoiştii cred că ciclul vieţii este format din cinci cicluri recurente care sunt reprezentate de cele cinci elemente: pământ, lemn, metal, foc şi apă. Fiecare element îl cucereşte pe predecesorul său în cicluri recurente. Este o trimitere foarte puternică spre credinţa incaşă în cele cinci Cicluri ale Vieţii. Este posibil ca zeii antici să aibă vreo legătură cu acest lucru? Din China până în Bolivia este o distanţă foarte mare, aşadar cum au reuşit filosofii să-şi intersecteze drumurile acum mii de ani, între America de Sud şi China?

Deci, Era Filosofilor din China a dat naştere confucianismului şi taoismului. Un gânditor taoist nonconformist, Mo Tzu, care a fost în acelaşi timp şi unul dintre marii filosofi din China antică, susţinea în faţa adepţilor săi conceptul de cer şi de zeu personal. Aceasta era o dezvoltare fascinantă într-o cultură obsedată de meditaţie, de vin şi yang şi chi. Dar această explozie culturală de căutare a unei relaţii personale


cu zeul personal s-a infiltrat în noua societate. Ar fi putut să aibă ceva de-a face cu evenimentele descrise în tăbliţele sumeriene? Atunci când Marduk, zeul Egiptului, a călătorit prin lume, spunându-le oamenilor că este singurul şi cel mai mare zeu, terorizându-i pe oameni spre supunerea absolută şi cerându-le încredere, supunere şi frică? Biserica taoistă a mers până într-acolo încât a inventat ritualuri şi servicii pentru ispăşirea pedepselor. O situaţie foarte asemănătoare cu genul relaţiei dintre zeii sumerieni şi adepţii lor. Era necesar să declari păcatele comunităţiii tale în faţa zeilor pentru a primi iertare şi recompense din partea zeilor. Taoiştii trebuiau să plătească echivalentul a 45 de kilograme de orez pentru iertarea păcatelor şi toate păcatele lor erau înregistrate în scris, iar o copie era pusă la dispoziţia „cerurilor”. Un sistem perfect pentru a ţine socoteala sclavilor. Aceste informaţii sunt uluitoare. Se pare că acestea erau vremurile în care zeii brutali ai Sumerului veniseră în Răsărit ca să culeagă unele dintre roadele civilizaţiei umane creative construite de Inanna. Au adus cu ei obiceiuri mai barbare pe care le-au impus oamenilor din Orientul Apropiat. Zilele filosofilor apuseseră; la fel cum în Grecia erau ţinuţi la locul lor de zeii violenţi, noii zei ai Chinei şi ai Orientului îndepărtat au adus cu ei violenţa.

Se pare că promisiunile nemuririi, pe care Marduk le-a făcut faraonilor egipteni, s-au împrăştiat în întreaga lume; chiar şi taoiştii au devenit obsedaţi de nemurire. Evident, zeii omniprezenţi ai Sumerului erau acolo ca să se asigure că oamenii erau informaţi despre trecerea lor în viaţa de după, dacă se supuneau. Unii taoişti credeau chiar că puteau evita să moară şi puteau să treacă direct pe „tărâmul nemuritorilor”, respectând anumite reguli şi sisteme.

Sclavii zeilor 91

JAINISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 420 Î .HR.

Jainismul prezenta multe asemănări cu hinduismul şi budismul şi s-a dezvoltat în aceeaşi parte a lumii. Jainiştii credeau în karma şi reîncarnare, la fel ca hinduşii, dar mai credeau că iluminarea şi eliberarea din acest ciclu nu pot fi atinse decât prin ascetism. Calitatea unui mare ascet ar putea proteja un oraş împotriva unui duşman, aşa că era lipsit de sens să ataci un asemenea oraş până când ascetul nu era corupt sau distrus. Există o poveste a unui ascet care a generat nişte puteri atât de mari prin penitenţa sa încât i-a făcut pe zei să trimită o „domnişoară cerească” de o mare frumuseţe care să-l seducă şi să-i împrăştie puterea acumulată. Şi uite aşa o luăm de la capăt! Zeii din ceruri care se tot amestecau în viaţa omenirii. Am aflat din tăbliţele sumeriene că femeile Anunnaki sau „zeiţele”, aşa cum erau văzute de oameni, erau de o „frumuseţe care te lăsa fără suflare”. Odraslele lor, care fuseseră concepute cu muritorii de rând, erau la fel de frumoase. Iată un alt exemplu perfect în care mitologia îşi intersectează drumurile cu religiile populare şi totuşi ne cramponăm de ceea ce numim religie şi considerăm ceea ce pare inexplicabil drept „mit”. Foarte la îndemână. Jainismul urmăreşte aceleaşi credinţe ca şi alte religii: timpul este ciclic, universul este în creştere, declin, distrugere şi reconstrucţie în mod permanent. Legile lui Manu vorbesc despre cele Patru Vârste care se succed una după alta şi care merg înapoi în timp până la cea mai recentă renaştere a omenirii, care a avut loc acum aproximativ 12 000 de ani. Ce coincidenţă! Tăbliţele sumeriene nu spun acelaşi lucru? Atunci când Marele Potop a distrus lumea şi Noe (Ziusudra) a supravieţuit în arca sa ca să înceapă să repopuleze lumea din nou? Încă una dintre acele coincidenţe pe care istoricii le dau la o parte pur şi simplu!


Kalpa Sutra a lui Bhadrabahu - Vieţile lui Ginas - Viaţa lui Mahavira, tratează naşterea noului lor profet. Citim câteva lucruri remarcabile despre zeii acelor vremuri şi despre influenţa lor asupra oamenilor şi chiar despre interacţiunea dintre zei şi oameni. Dorinţa de a urca în ceruri este foarte puternică şi, asemenea sumerienilor, aceşti oameni venerau zeii din „reşedinţele celeste”. Zeii trebuie să-i fi convins pe locuitorii din această parte a lumii că erau păcătoşi, la fel cum au fost informaţi şi oamenii din Sumer:

Supunere către toţi Sfinţii din lume! Această supunere încincită, care distruge toate păcatele, este

dintre toate binecuvântările cea mai mare binecuvântare.

În acea perioadă, în acea epocă, venerabilul ascet Mahavira ...unde a trăit timp de douăzeci de Sagaropamas până la

terminarea timpului alocat vieţii sale, a (naturii sale divine şi a existenţei sale) printre zei... Oh, zei preaiubiţi, care este, pentru a fi siguri, rezultatul fericit

adus de aceste

paisprezece măreţe visuri ilustre?

Dar ei îşi doreau educaţie de calitate şi hrană pentru noul profet care avea să se nască:

Şi acest copil, după trecerea copilăriei şi cu un intelect copt, ajuns la vârsta tinereţii... va învăţa fiinţa a şaizeci de categorii şi va stăpâni bine aritmetica, fonetica, ceremonialurile, gramatica, metrica, etimologia şi astronomia şi alte ştiinţe brahmanice şi monastice... Oh, zei preaiubiţi, totul este aşa cum aţi poruncit.

În acea vreme, în acea epocă, Sakra, conducătorul şi regele zeilor, cel care mânuia tunetul, distrugătorul oraşelor, interpretul a sute de sacrificii, cel cu o mie de ochi, Maghavan. cel care l-a

Sclavii zeilor 93

pedepsit pe Daitya Paka, Domnul jumătăţii de sud a Pământului, stăpânul celor treizeci şi două de mii din locuinţele celeste... cel care poartă haine şi robe imaculate... ai cărui obraji sunt străbătuţi de linii fine şi strălucitoare de aur (cel mai prosper, cel mai strălucitor, cel mai măreţ, cel mai glorios, cel mai puternic şi cel mai fericit)... din locuinţele celeste... acela care exercită şi păstrează conducerea supremă, guvernământul, administrarea, ghidarea, direcţia şi puterea suverană şi conducerea militară asupra celor treizeci şi două de mii de zei din locuinţele celeste, celor optzeci şi patru de mii de zei egali în rang cu el şi celor treizeci şi doi de zei şefi, celor patru gardieni ai lumii, celor opt regine principale şi a anturajului lor, celor trei curţi, şapte armate şi a celor şapte comandanţi ai acestor armate.

Mă şochează faptul că acestea erau enunţurile exacte, cu foarte puţine îndoieli, din mintea autorului, cu privire la cine era responsabil pentru toate lucrurile şi la felul în care erau organizate toate structurile de putere de pe Pământ. În vreme ce aceste scrieri sunt sacre pentru milioane de oameni, unii istorici aroganţi le ignoră, ancorându-le conţinutul pe tărâmurile mitologiei. Cum este posibil acest lucru? Ori este o religie vie, transmisă de-a lungul a mii de ani sau toate aceste religii ar trebui să fie clasificate drept mit.

Conceputul ahimsa, al nonviolenţei, este un principiu fundamental al jainismului, pentru că orice act de violenţă împotriva unei fiinţe vii creează o karmă negativă care va afecta viaţa viitoare a celui care a făcut rău. A fost, de asemenea, şi unul dintre principiile predicate de Iisus, atunci când a apărut brusc în Canaan, în jurul vârstei de douăzeci şi nouă de ani. Totuşi, mulţi învăţaţi au negat că Iisus ar fi predicat vreodată despre conceptul de renaştere şi toate referinţele la acest subiect au fost înlăturate din Noul Testament. Fondatorul comunităţii jainiste a fost Vardhamana, ultimul jainist dintr-o serie de douăzeci şi patru care au trăit în estul Indiei. El a atins iluminarea după treizeci de ani de privaţiuni şi a săvârşit


salekhana, postirea până la moarte, în anul 420 î.Hr. Poate vă mai amintiţi că Mahatma Gandhi a început să ţină acest post şi el, ca să-i determine pe războinicii musulmani şi hinduşi să înceteze luptele. Jianiştii urmează un regim alimentar numit fructianism. Asta presupune să mănânce doar ceea ce nu ar ucide planta sau animalul de la care se ia mâncarea.

ISLAMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 622 D.HR.

Islamul a fost fondat în jurul anului 622 d.Hr. de către profetul Mahomed, în oraşul Medina. Islam este un cuvânt arab, care înseamnă „acceptare, renunţare, supunere sau dăruire”. Găsesc că această descriere este fascinantă, în principal pentru că aduce aminte de cuvintele dumnezeului violent din Vechiul Testament. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, pentru că patriarhul credinţei musulmane este tot Avraam. Deşi Islamul este cea mai tânără dintre marile religii ale lumii, musulmanii nu o văd ca pe o religie nouă. Ei cred că este aceeaşi religie care a fost propovăduită de profeţii Avraam, David, Moise şi chiar Iisus, dar evreii şi creştinii au înţeles-o greşit. Data exactă a naşterii lui Mahomed nu este cunoscută, dar oamenii de ştiinţă au acceptat ideea că s-a născut la Mecca, în jurul anului 570 d.Hr. Islamul îl consideră pe Mahomed ca fiind ultimul profet al cărui rol a fost acela de a da formă şi de a clarifica credinţa şi de a o purifica prin îndepărtarea ideilor care au fost adăugate din greşeală. S-a căsătorit cu o văduvă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, şi a intrat sub influenţa învăţăturilor evreieşti şi creştine. Şi-a creat o reputaţie de om cinstit şi înţelept. La fel ca toţi arabii, şi Mahomed era membru al unui trib. Tribul de care aparţinea se numea Quraish, iar educaţia primită

Sclavii zeilor 95

în acest trib a jucat un rol esenţial în misiunea sa de a uni Islamul în spatele unei noi filosofii.

În zona arabă preislamică, beduinii nu erau din cale afară de pioşi, dar aveau anumite practici religioase. Exista un număr de spirite şi demoni pe care trebuiau să-i împace (ale căror favoruri trebuiau să le câştige în mod regulat). Ceea ce este important de reţinut este faptul că erau foarte influenţaţi de „religia astrală” a anticului popor semit, ceea ce i-a dus la recunoaşterea zeităţilor asociate corpurilor cereşti. Cele mai multe dintre ele erau zeiţe, purtând nume ca al-Lat, al-Uzzah şi al-Manat. Tribul lui Mahomed nu făcea excepţie de la această regulă, membrii tribului venerând o serie de zeităţi sau zei. Unul dintre zeii pe care îi venerau beduinii se numea Allah, dar nu era în niciun fel zeul principal şi, la acest moment, nu era foarte prezent, iar funcţia pe care o ocupa era mai degrabă anonimă. Devine evident faptul că, în cursul procesului de restructurare a Islamului, Mahomed nu a introdus un nume nou sau un „zeu” nou, ci era un zeu destul de bine înrădăcinat printre arabi şi beduini. Ceea ce mă uimeşte este felul în care oamenii, şi în special istoricii, pot face discriminări între aceşti zei arabi. În vreme ce unul dintre vechii zei mitologici care purta numele Allah a fost ridicat la statutul de zeu „suprem”, ceilalţi au fost retrogradaţi treptat şi au rămas în rangurile inferioare ale zeităţilor mitologice. Cum este posibil acest lucru? Istoricii noştri cunosc informaţii pe care noi nu le ştim? Sau este doar ignoranţa lor care se face simţită din nou?

Tribul Quirash era un trib puternic care a ajuns să preia controlul asupra Meccăi. Au construit altare sacre şi şi-au înălţat propriile zeităţi în oraş. Dar arabii au făcut şi pelerinaje la celelalte altare din peninsulă. Un loc popular de pelerinaj era un altar ridicat zeului al-Manat la Ukas, nu departe de Mecca. Cel mai important centru de pelerinaj era o clădire rectangulară de piatră, cunoscută sub numele de Kaaba, în


valea Meccăi. Zeul principal din Kaaba era Hubal, dar mai erau şi alţi zei asociaţi acestui altar. Pelerinajul preislamic la Kaaba, cu îndeplinirea ritualurilor specifice, constituie mare parte din ritualurile musulmane din prezent. Arabii îşi vizitau altarele în timpul anumitor luni din calendarul lunar, considerate sacre. În acest timp, toate luptele erau interzise, iar renunţarea la ostilităţi permitea comerţului să înflorească şi festivităţilor să aibă loc. Mahomed susţinea că el a fost un Hanif, membru al unui grup care credea că este descendentul spiritual al lui Avraam şi care era puternic inspirat de monoteism.

Acestea erau doar câteva dintre evenimentele care au dus la întâlnirea lui Mahomed cu arhanghelul Gabriel şi la o parte din gândirea care a intrat în filosofia Islamului, înainte ca Mahomed să-şi primească chemarea, păgânismul arab arăta semne mari de decădere. Locuitorii Meccăi nu-l venerau numai pe Allah, ci şi o serie de alte zeităţi, la care se refereau cu numele de „fiicele lui Allah”. Acest lucru nu ar trebui să ne ia prin surprindere, pentru că şi restul omenirii făcea la fel în alte părţi ale lumii. Deşi Mahomed nu era de acord cu învăţăturile evreilor şi ale creştinilor, el a fost impresionat de conceptul de „un singur zeu” sau monoteism. Îi plăcea să se retragă într-o peşteră anume pe muntele Hira, ca să mediteze şi să se roage. Mahomed a negat că ar putea realiza miracole, dar a pretins că este un mesager al lui Dumnezeu însuşi. Circumstanţele în care Islamul şi-a primit scripturile sfinte sub forma Coranului sunt foarte interesante. Printre musulmani este îndeobşte acceptat faptul că Mahomed era analfabet, acesta fiind unul dintre „miracolele” asociate cu ajungerea unei cărţi complete la el. Într-una din zilele în care stătea în peşteră sau în afara peşterii sub un copac, nu se cunoaşte cu exactitate locul, arhanghelul Gabriel i s-a arătat lui Mohamed şi l-a pus să „Recite”. Următoarele rânduri sunt fascinante pentru că sunt aproape identice cu

Sclavii zeilor 97

ceea ce ne spun tăbliţele sumeriene antice despre creaţia lui Adara. „Recită (citeşte) in numele Dumnezeului tău care l-a creat pe om din bucăţi însângerate... care în bazin l-a învăţat pe om ceea ce nu ştia.”

Cartea Facerii ne spune o poveste similară despre crearea lui Adam, dar descrierea cea mai vizuală pe care o avem despre această primă creaţie a omului provine din tăbliţele de argilă care preced Biblia şi Coranul cu mai mult de 4 000 de ani. Ele descriu cum zeii Anunnaki „l-au creat pe Adam din noroi african... şi culoarea pielii lui Adam a avea aceeaşi culoare întunecată precum cea a noroiului”. Dar ceea ce este cu adevărat îngrijorător este felul în care „îngerul” l-a abordat pe Mahomed. Este scris că, după ce îngerul l-a pus pe Mahomed să „recite în numele Domnului”, Mahomed nu a răspuns, probabil din cauza fricii sau a confuziei, fiecare dintre noi poate să judece asta. Îngerul l-a luat de gât şi l-a scuturat violent în vreme ce i-a repetat porunca. După a doua comandă, Mahomed tot nu a răspuns, aşa că îngerul a început să-l sugrume până când Mahomed a fost de acord să facă ceea ce i s-a spus. Acum înţelegem perfect de ce Mahomed a fost „atât de perturbat de experienţa pe care a trăit-o” şi de ce prima dată a stat la îndoială, întrebându-se chiar dacă şi-a pierdut minţile sau dacă nu cumva este posedat de un spirit violent. Urmarea acestei experienţe şi o perioadă extinsă de revelaţii l-au făcut pe Mohamed să termine de scris opera completă, cunoscută de musulmani drept „cuvintele neîndoielnice ale lui Dumnezeu însuşi”, Coranul.

Mi s-a spus o poveste diferită, una în care Mahomed a mers în peşteră, unde a stat patruzeci de zile şi în acest răstimp a scris cuvintele care i-au fost dictate de înger. Aceasta pare să fie varianta populară a unui basm, nu ceea ce s-a întâmplat de fapt. Cunoaşterea care i-a fost încredinţată lui Mahomed în peşteră i-a venit sub forma unor revelaţii, de-a lungul unei perioade îndelungate, nu s-a întâmplat totul


deodată. Se spune că vorbele îngerului erau „înscrise în inima lui” şi astfel el şi le-a putut aduce aminte imediat şi le-a recitat într-un moment de inspiraţie. De-a lungul vieţii lui Mahomed, aceste versete i se revelau din când în când, iar el le scria pe frunze de palmier, pietre sau alt material pe care îl avea la îndemână. În traducerea în limba engleză a Coranului, N.J. Dawood îl descrie ca „prima şi de la distanţă cea mai frumoasă lucrare de proză clasică arabă”. Culegerea finală a revelaţiilor lui Mahomed în Coran a fost realizată în timpul califarului lui Umar, cel de-al doilea Calif, dar versiunea autorizată a fost definitivată de-abia în timpul califatului lui Uthman, succesorul lui Umar, între anii 644 d.Hr. şi 656 d.Hr.

Cele două texte sacre ale Islamului sunt Coranul, care sunt vorbele lui Allah, „Singurul şi Unicul Dumnezeu”, aşa cum i-au fost date lui Mahomed, şi Haditul, care este o culegere a proverbelor lui Mahomed. Deşi musulmanii l-au acceptat pe Iisus ca profet, ei îi acuză pe creştini de blasfemie, pentru că îl venerează ca fiind fiul lui Dumnezeu, deşi li s-a poruncit strict „să nu venereze pe nimeni decât pe Dumnezeu”. Însă lui Mahomed nu i-a fost uşor la începutul activităţii de predicare. La început, locuitorii din Mecca l-au ignorat, dar, pe măsură ce numărul adepţilor săi a crescut, au început să se teamă de el. În cele din urmă, au început să i se opună, iar Mahomed a început să fie urât la Mecca. Nivelul intoleranţei a crescut atât de mult, încât în anul 622 d.Hr. Mahomed şi adepţii săi au fost forţaţi să părăsească Mecca. Din fericire, a reuşit să negocieze un aranjament favorabil cu liderii unui oraş numit Yathrib, unde au fost primiţi şi li s-a acordat protecţie. Curând după aceea, Yathrib a devenit cunoscut ca Medina, o m u l profetului. De vreme ce a fost un moment decisiv în viaţa şi soarta lui Mahomed şi a adepţilor săi, a fost adoptat ca moment de început al calendarului

Sclavii zeilor 99

islamic, iar emigrarea sa de la Mecca a devenit cunoscută sub numele de hegira.

Din acest moment, Mahomed a predicat că singurul Dumnezeu, cel care a creat universul, şi-a instaurat ordinea, controlând el însuşi credinţa. Allah cere doar suveranitatea şi supunerea la ordinele sale. Ororile care îi aşteptau pe cei care nu se supuneau sau cei care nu erau rescunoscători faţă de Allah au fost înfăţişate cu mare emfază. Coranul vorbeşte cu însufleţire despre chinurile iadului şi descrie un scenariu îngrozitor a ceea ce li se va întâmpla acelora care nu se supun cuvântului lui Allah. Vă sună cunoscut? Eu, de exemplu, nu văd nicio diferenţă între ceea ce le spunea oamenilor dumnezeul din Vechiul Testament şi cuvintele pe care Allah le spune în Coran. Am mai spus că Vechiul Testament mi se pare o carte foarte înfricoşătoare. Dar numai după ce am citit Coranul mi-a dat seama că este mai înfricoşător. Să nu vorbesc în vânt: pe cei care nu au citit Coranul îi îndemn să o facă şi apoi să se întrebe dacă nu s-au înfricoşat. Depăşeşte cu mult Biblia. Dumnezeul violent şi răzbunător este ridicat pe culmi şi mai înalte în Coran. Este surprinzător felul în care se aseamănă promisiunile făcute celor drepţi cele din Biblie, care vorbesc despre rai şi paradis. În cartea Vânturilor din Coran se spune că, „atunci când va veni ziua judecăţii... cei drepţi vor locui printre grădinile cu fântâni, pentru că ei au făcut lucruri bune”. Ziua judecăţii din Biblie îşi găseşte ecoul în cartea Reînvierii din Coran, care povesteşte despre ziua reînvierii: „Nu va exista nicio ascunzătoare. Pentru că în acea zi toţi se vor întoarce către Domnul. Omului i se vor arăta toate faptele sale în acea zi, de la prima până la ultima. Adevărat, omul va depune mărturie împotriva sa, invocând toate scuzele... în acea zi vor fi feţe vesele care vor căuta spre Domnul lor. În acea zi vor fi feţe triste, care vor arăta multă durere”.


Este clar că dumnezeul din Biblie şi cel din Coran trebuie să fi fost înrudiţi. Şi chiar sunt, pentru că Avraam este patriarhul Islamului, la fel ca şi al evreilor şi creştinilor şi atunci şi dumnezeul trebuie să fie unul şi acelaşi! Par să predice aceeaşi moarte şi distrugere a omenirii la fiecare moment. Fiecare propoziţie şi fiecare aluzie sunt pline de acel factor de control premeditat de care numai oamenii sunt capabili. Ameninţările constante împotriva omenirii ne duc cu gândul la un individ nesigur pe el, care încearcă disperat să-şi impună autoritatea în faţa unei specii mai puţin evoluate pe care a creat-o el însuşi. Felul în care Avraam a interacţionat cu dumnezeul din Biblie îşi găseşte corespondenţa după mai bine de 2 600 de ani în relaţia dintre omenire şi dumnezeul din Coran. În vreme ce Iisus l-a transformat pe dumnezeul răzbunător din Vechiul Testament într-un dumnezeu al iubirii şi iertării, bieţii musulmani au fost târâţi înapoi în timp la mentalitatea lui Avraam, iar noul lor dumnezeu a devenit şi mai schizofrenic. „Dumnezeul milei, cel plin de graţie, cel milos,” dar, în acelaşi timp şi „dumnezeul pedepsei”. Brusc, problema egalităţii tuturor oamenilor, pe care a predicat-o profetul Iisus, a fost depăşită de noul cuvânt al lui dumnezeu, care ne-a spus că femeile nu sunt chiar egale cu bărbaţii. Există indicaţii clare despre felul în care trebuie tratată o femeie care comite diverse neglijenţe şi că mărturia unei femei nu este la fel de puternică precum cea a unui bărbat. În cartea Sura II Bagara, ni se reaminteşte că „dumnezeu este duşmanul necredincioşilor”. Mi se pare foarte neplăcut şi înspăimântător să fiu bombardat cu ameninţări în fiecare pagină a Coranului despre felul în care dumnezeu îi va pedepsi pe necredincioşi şi, în acelaşi paragraf, să ni se spună câ, „dacă te temi de Dumnezeu, el îţi da salvarea şi curăţirea de păcate şi te va ierta”.

Se pare că nimic nu s-a schimbat şi că zeii manipulatori Anunnaki încă încercau să păstreze ceea ce obţinuseră

Sclavii zeilor 101

pe Pământ. Dar Strânsoarea lor slăbea puţin câte puţin pe măsură ce oamenii se iluminau şi deveneau mai evoluaţi şi mai educaţi, Omenirea privea spre măreţul tărâm spiritual şi îşi dădea seama că zeii violenţi ai trecutului, care pretindeau să fie adoraţi, care pretindeau să deţină puterea absolută, ar fi putut fi zeii omului primitiv, şi nu adevăratul Dumnezeu al universului. Singura cale prin care aceşti zei şi-ar fi putut impune autoritatea asupra oamenirii era singura cale pe care o cunoşteau din activităţile lor trecute: forţa brută, violenţa, promisiunea recompenselor pentru cei care se supuneau ordinele şi pedepse pentru cei care nu se supuneau.

Comportamentul inexplicabil al „îngerilor” din Biblie -atunci când distrug oraşe, îi pedepsesc pe păcătoşi, îi lovesc pe cei nedrepţi şi altele asemenea - pare să se continue în felul în care „arhanghelul Gabriel” l-a atacat pe Mahomed şi l-a forţat să se supună. Să fim sinceri, îngerii din acele vremuri erau persoanje foarte înfricoşătoare, părând a fi asemănătoare cu oamenii din punct de vedere fizic. Unde au dispărut cu toţii? Aproape întotdeauna sunt descrişi fiind înarmaţi cu o armă îngrozitoare care le permitea să facă orice fel de distrugere sau să controleze orice situaţie care ar fi putut apărea printre oameni, cum ar fi cea din Sodoma. Coranul îi numeşte pe oameni „muritori” ca şi cum ar mai exista un grup de nemuritori pe Pământ. „Atunci când prezenţa muri-torilor este blestemată, iar luna a eclipsat...”

Indiferent cât de tare încercăm să ignorăm activităţile desfăşurate de zeii sumerieni, ele se strecoară în fiecare crevasă a religiilor lumii. Pur şi simplu nu le putem ocoli. Partea cea mai rea a interacţiunii lor cu oamenii şi a controlului pe care l-au exercitat atâtea mii de ani este că ne-au distrus complet aptitudinea de a face distincţia între „dumnezeu” şi „Dumnezeu”. În ultimii 2 000 de ani, zeii Anunnaki de pe Pământ au trebuit să recurgă la măsuri extreme într-o ultimă încercare de controlare a oamenilor prin frică. Cu siguranţă


au făcut o treabă bună, pentru că, una câte una, religiile au căzut pradă victimizării brutale a omenirii de către zeii sumerieni. În cartea Ya Sin din Coran, citim o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de tăbliţele sumeriene, despre felul în care Adam a fost creat prin secţionarea moleculară a ADN-ului şi inseminarea artificială. Coranul spune: „Omul nu este conştient că l-am creat dintr-un mic embrion?” Dar povestea este detaliată în Cartea Credincioşilor, acolo unde „dumnezeu” repetă aproape perfect ceea ce ne spun şi tăbliţele sumeriene. „Mai întâi l-am creat pe om dintr-un amestec de noroi, apoi am plasat în el un embrion, într-un mediu securizat. Embrionul era extras dintr-un cheag de sânge, iar cheagul, dintr-o bucată de carne. Le-am transformat în oase, apoi am îmbrăcat oasele în carne...” Aceste cuvinte sunt pur şi simplu uimitoare atunci când sunt comparate cu povestea biblică a naşterii lui Adam, dar şi mai inexplicabile atunci când sunt comparate cu tăbliţele sumeriene, care au fost scrise cu 3 000 de ani înainte de Mahomed. Insă ultima parte a acestui verset din Coran ne trimite o undă de neîncredere prin tot corpul. Aşa cum tăbliţele sumeriene vorbesc despre crearea unei alte specii sau a unei noi fiinţe pe care o numesc muncitor primitiv, la fel spune şi Coranul: „... şi aşa am adus la viaţă o altă fiinţă”.

Sunt convins că toţi imamii şi toţi predicatorii vor obiecta asupra folosirii particulei am, ca fiind felul în care Dumnezeu vorbeşte despre sine. Mi se pare ciudată folosirea inconsecventă a acestui termen care este prezent mai ales în partea care vorbeşte despre „crearea omului”. Tăbliţele sumeriene descriu clar cum creaţia a fost făcută de trei zei Anunnaki, unde este folosită particula am. Dacă arhanghelul Gabriel era un mesager al lui Marduk, fiul lui Enki, cel care s-a proclamat dumnezeu deasupra tuturor cu siguranţă că i-ar fi transmis mesajul lui Mahomed folosind aceşti termeni. Indiferent de felul în care privim religiile lumii, zeii

Sclavii zeilor 103

antici sumerieni erau ominiprezenţi, făcând acelaşi gen de lucruri, uşor de recunoscut, care ne devin foarte familiare, pe măsură ce descifrăm vechile tăbliţe de argilă şi le comparăm cu toate aşa-zisele cărţi sacre ale celorlalte religii.

SIKHISMUL: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 1500 D.HR.

Sikhismul este a noua religie ca mărime din lume, având peste 23 de milioane de adepţi. Această religie relativ nouă a fost fondată de Shri Guru Nanak Dev Ji, în zona Punjab, care astăzi traversează India spre Pakistan. Shri Guru Nanak Dev Ji s-a născut în anul 1469, cel mai probabil în satul Talvandi, aflat la aproximativ 64 de kilometri sud-vest de Lahore. La un moment dat, în cursul anului 1500, a început să ducă viaţa unui ascet rătăcitor, călătorind prin toată India şi poate chiar şi mai departe, timp de mulţi ani. Călătoriile sale sunt foarte bine documentate într-o colecţie de scrieri numite Janam-sakhis. Învăţăturile lui Guru Nanak ar putea fi descrise superficial ca un amestec de tradiţie hindusă şi credinţă musulmană, dar acest gen de reprezentare ar putea fi interpretată greşit cu uşurinţă, aşa că trebuie să fim atenţi să nu simplificăm lucrurile chiar aşa de uşor. Nanak a fost suficient de norocos să primească o parcelă de pământ pe malurile răului Ravi şi acolo a întemeiat satul Kartapur. Nanak şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în acest sat, până la moartea sa din anul 1539 d.Hr., dată asupra căreia au căzut de acord cei mai mulţi învăţaţi.

Gurul a avut o viziune în urma căreia a început să predice „calea către iluminare şi Dumnezeu, prin meditaţia interioară”. Adepţii acestei religii cred într-o singură formă a lui Dumnezeu, pe care o pomenesc sub diverse nume, unul dintre ele fiind Nirankar, „Cel fără formă”, care poate fi cunoscut


prin intermediul meditaţiei, inclusiv prin yoga tantrică. Ei se roagă de mai multe ori pe zi şi le este interzis să venereze idoli. Nanak a abordat vechea întrebare, „Cum îl poate cunoaşte cineva pe Dumnezeu?”, răspunzând astfel: „Nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu în plenitudinea sa este dincolo de puterea de înţelegere a muritorilor”. Dar l-a descris pe Dumnezeu ca sarab viapak, care înseamnă „prezent peste tot” şi „vizibil pentru ochiul unei persoane trezite spiritual”. Acesta este un punct de cotitură în dezvăluirea religiilor lumii, pentru că Guru a pretins că printr-o asemenea „spiritualitate trezită” oamenii ar putea comunica cu Dumnezeu, dar numai dacă ar respecta cu rigurozitate nişte principii. El a predicat că principalul obstacol în calea salvării este condiţia umană. Mai departe, a spus că oamenii sunt ţinuţi prizonieri de ciclurile nesfârşite ale vieţii şi morţii, din cauza ataşamentului lor pentru lucrurile lumeşti. Astfel de oameni sunt numiţi victimele maya. Guru Nanak a explicat că oamenii trebuie să înţeleagă ordinea divină a universului, atât în termeni fizici, cât şi spirituali şi că ar trebui să se străduiască să se pună ei înşişi în armonie cu acestea. Disciplina acestei religii se îndepărtează de practicile comune ale celor mai multe religii, cum ar fi templele rituale, moscheile de închinare, pelerinajele şi aşa mai departe. „Singura casă acceptabilă pentru închinare este inima omului.” Dacă aplicăm principiile nam siram aşa cum au fost predicate de guru, vom experimenta „înălţarea către Dumnezeu” şi „înălţarea în Dumnezeu”. Adepţii religiei cred în karma şi samsara (reîncarnarea sufletului sau renaşterea într-un nou corp) la fel ca hinduşii, dar resping sistemul castelor. Ei cred că toţi oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu.

Sikhşii au două cărţi de scripturi sfinte. Prima dintre ele, intitulată Adi Granth, pare să aibă mai multă greutate şi este lucrarea canonică, fără nicio îndoială. Cea de-a doua şi ultima culegere, Dasan Granth, are şi ea o importanţă

Sclavii zeilor 105

distinctă. După moartea lui Guru Nanak, mişcarea Sikh a fost condusă de o serie de nouă Guru, care au fost priviţi ca reîncarnarea lui Guru Nanak, ei conducând până în 1708, fiecare aducându-şi o contribuţie scrisă la scripturile sacre. Textul final, intitulat Shri Guru Granth Sahib, a fost compilat de cel de-al zecelea Guru, Gobind Singh. Este format din imnuri şi scrieri ale primilor zece Guru, alături de texte diferite, aparţinând sfinţilor musulmani şi hinduşi. Textul sfânt este considerat cel de-al unsprezecelea şi ultimul scris de Guru. În 1931, învăţaţii Sikh au început să lucreze la Reht Maryada, un cod de conduită şi condiţii, care conţine 27 de articole.

Articolul I conţine definiţia unui Sikh:

Orice fiinţă umană care crede cu tărie: într-o singură Fiinţa Nemuritoare. 10 Guru, de la Guru Nanak Dev la Guru Gobind Singh, Guru Granth sahib, Rostirile şi învăţăturile celor 10 Guru şi botezul lăsat posteriorităţii de cel de-al zecelea Guru, care nu depune jurământ de credinţă faţă de o altă religie, acela este

un Sikh.

Următoarele fragmente sunt preluate din traducerea scrierilor lui Sri Guru Granth Sahib, care a fost realizată de dr. Sant Singh Khalsa. Cuvintele înfăţişează din nou aceeaşi obsesie a unui dumnezeu schizofrenic, cu multe influenţe din Coran şi cu alte influenţe evidente preluate din hinduism. Dar, până la urmă, unde ne duc aceste incantaţii şi meditaţii? Am sentimentul că aceasta este o continuare a fricii faţă de dumnezeul violent, aşa cum a fost cunoscut în timpurile biblice şi înainte, acelaşi dumnezeu care i-a făcut pe egipteni să fie atât de înfricoşaţi şi supuşi. Deşi această religie este


bine împachetată în mantia nonviolenţei, dumnezeul ei îşi rezervă dreptul de a împărţi pedepse atunci când le consideră potrivite. Versurile par să fie înfăşurate într-o haină autopro-tectoare, în faţa unei posibile pedepse, aşa că să psalmodiem frazele, în cazul în care vrem să părem pioşi:

Stăpânul Domn, stăpânul Universului, este infinit şi de neatins; Dumnezeu este Domnul preaplin din toate. Îngerii, Siddhaşii, fiinţele de o spiritualitate perfectă, heralzii cereşti şi cântăreţii celeşti, meditează la Tine. Demonii Yakhsha, păzitorii comorilor divine şi Kinnarşii, dansatorii zeului bogăţiei cântă Laudele tale glorioase. Milioane de indraşi şi nenumăraţi zei şi fiinţe supraomeneşti meditează la Stăpânul Domn şi îi celebrează Laudele.

Domnul milos este Stăpânul celor nestăpâniţi, oh, Nanak; cine se alătură lui Saash Sangat, însoţitorului Sfântului, acela este salvat.

Milioane de zei şi zeiţe ale bogăţiei servesc Domnului în toate felurile. Fiinţele vizibile şi invizibile îl slujesc cu adoraţie... toate formele creaţiei şi toate neamurile meditează la El, acum şi pentru totdeauna... El este purificatorul păcătoşilor, Iubitorul Sfinţilor săi; atât cât ne-a arătat Dumnezeu, tot atât putem să spunem cu gurile noastre... suntem cu toţii cerşetori, El este singurul Dătător; El nu este departe, ci este cu noi, omniprezent. Preaslăviţi-I pe Naam, Numele Stăpânului Universului; nu fiţi delăsători... şi nu veţi merge în Oraşul Morţii. Durerea, necazul şi frica nu vă vor atinge; gânditi-vă la Naam şi veţi găsi pacea veşnică. Cu fiecare respiraţie, adoraţi-L prin închinare, gânditi-vă la Domnul cu mintea şi cu vorba voastră. Oh, Stăpâne milostiv şi bun, comoară a esenţei sublime, comoară a excelenţei, primeşte-mă în serviciul Tău... Naam este Curăţitorul celor păcătoşi, Numele Pur al Domnului Neprihănit. întunecimea îndoielii este alungată de înţelepciunea spirituală vindecătoare a Gurului. Prin pomada vindecătoare a înţelepciunii spirituale a Gurului poate fi cunoscut Domnul Neprihănit, cel care străbate apa, pământul şi cerul. Şi, dacă el se aşază în inimă, amărăciunea dispare pentru totdeauna.

Sclavii zeilor 107

Înţelepciunea omnipotentului Domn şi Stăpân este de nepătruns; El este distrugătorul tuturor fricilor... Stăpânul domn îi salvează până şi pe păcătoşi. Aşa sunt salvaţi mulţi; ei traversează înfricoşătoarea lume - ocean, contemplându-l pe Naam, Numele Domnului. La început şi la sfârşit, nenumăraţi sunt aceia care-L caută... şi îmbrăţişează protecţia Domnului Universului, cel milos... Domnul este Iubitul adepţilor Săi; acesta este felul Său. În orice moment în care Sfinţii îl preaslăvesc pe Domnul, El se arată. Dumnezeu se amestecă cu adepţii săi în felul Său natural şi le rezolvă problemele.

BAHA'I: ORIGINEA - ÎN JURUL ANULUI 1863 D. HR.

Religia Baha'i s-a desprins din Islam în secolul al XIX-lea, bazându-se pe învăţăturile lui Baha'u'llah şi a devenit o religie mondială distinctă, cu peste şase milioane de adepţi. Nu trebuie să citim mult din scripturile Baha'i ca să ne dăm seama că obsesia umană de a-i face pe plac unui dumnezeu violent şi răzbunător este prezentă şi aici la fel ca în majoritatea religiilor lumii. Iată un exemplu succint a ceea ce vreau să spun. A se vedea frica servilă latentă, care marchează relaţiile de tip „stăpân - sclav”, pe care le-au stabilit zeii Anunnaki din timpurile străvechi. Acesta este un fragment din Epistola Fiului Lupului, care subliniază starea de păcat în care se găseşte omenirea, amintindu-le rapid oamenilor că, dacă „le este teamă şi se supun”, vor fi scutiţi de o răzbunare groaznică:

Vai, vai, de neascultarea şi de ruşinea mea, şi de păcătoşenia mea, şi de faptele mele greşite care m-au ţinut in adâncurile oceanului departe de unitatea şi înţelegerea din marea milei Tale. Din nou vai. vai! Şi din nou vai, vai! pentru


mizerabila şi amarnicia păcatelor mele! Tu, cel care m-ai făcut în fiinţă, Dumnezeul meu, pentru a- ŢI purta cuvântul şi pentru a-Ţi susţine Cauza.

Adepţii acestei religii cred că Dumnezeu a trimis nouă mari profeţi în lume, prin intermediul cărora Sfântul Duh a dezvăluit „Cuvântul lui Dumnezeu”. Ei au dat naştere tuturor religiilor importante. Diferenţele din învăţăturile fiecărui profet se datorează necesităţilor pe care le avea societatea umană în acele vremuri şi au fost adaptate la nivelul de revelare pe care-l putea tolera omenirea la acea vreme. Această fundamentare este foarte interesantă, în special dacă privim la reversul aparent al „comestibilităţii” revelaţiilor care au urmat creştinismului. Totul pare să fi început de acolo, prin intermediul conflictelor dintre musulmani şi creştini, până la distrugerea cunoaşterii care a avut loc în Evul Mediu întunecat. Adepţii religiei baha'i susţin egalitatea dintre rase şi între sexe, libertatea de expresie şi, în principiu, pacea mondială şi o conducere mondială a lumii. Ei cred că o singură formă de conducere, al cărei şef ar fi Baha'i, va fi instaurată la un moment dat în viitor. Religia nu încearcă să conserve trecutul, ci îmbrăţişează descoperirile ştiinţifice. Adepţii ei cred că orice persoană are un suflet nemuritor, care nu poate muri, dar care este liber să călătorească după moarte prin lumea spirituală. Această filosofie pare să fie în contrast cu relaţia de frică faţă de dumnezeu, pe care unele dintre scrierile baha'i o portretizează. Trebuie să adaug că această religie pare foarte interesantă, pentru că pare să forţeze limitele gândirii progresive, inclusiv cunoştinţele nou-dobândite din domeniile ştiinţei şi astronomiei şi, în acelaşi timp, mai există încercări disperate de a se ţine de dogmele vechi împrumutate din alte religii. Adepţii religiei par să se mândrească, pentru că aceasta reprezintă religia cea mai progresistă, pregătită să ducă omenirea într-o nouă eră. Următorul fragment, preluat

Sclavii zeilor 109

din introducerea celei mai sacre cărţi baha’i, Kitab-i-Aqdas, creează un conflict intre vechile şi noile filosofii, în principal pentru că vrea să se îndepărteze cu disperare de „vechi” şi să îmbrăţişeze „noul”. Şi totuşi dovedeşte că întreaga sa doc-trină este bazată complet pe fundaţiile religiilor cu „dogme vechi”. Cum ar putea una să le reconcilieze pe celelalte două? Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă moştenirea şireţilor şi manipulatorilor zei Anunnaki nu se află cumva deghizată în spatele acestei atractive mişcări religioase. Iată un fragment din textele sacre preluat de pe site-ul Texte Sacre (www.sacred-texts.com)

Dintre cele peste o sută de volume care adună Scrierile sacre ale lui Baha’u’llah, Kitab-i-Aqdas are o importanţă anume. „Să construim o întreagă lume nouă” reprezintă sloganul şi provocarea mesajului Său, iar Kitab-i-Aqdas este creuzetul viitoarei civilizaţii lumeşti pe care Baha'u'llah a venit să o ridice. Fundamentele ei sunt poziţionate puternic de vechile religii, pentru că, aşa cum spune Baha'u'llah, „aceasta este credinţa neschimbată în Dumnezeu, neschimbată în trecut, neschimbată în viitor”. În această Revelaţie, conceptele trecutului sunt aduse la un nou nivel de înţelegere, iar legile sociale sunt modificate ca să se potrivească noii generaţii care se naşte şi sunt croite ca să ducă mai departe omenirea într-o civilizaţie a splendorilor care cu greu pot fi imaginate. În reafirmarea valabilităţii marilor religii din trecut. Kitab-i-Aqdas reiterează acele adevăruri eterne, rostite de către toţi Mesagerii Divin: unicitatea lui Dumnezeu, iubirea fată de aproape, şi ţelul moral al vieţii pe Pământ. În acelaşi timp, înlătură acele elemente din codurile religioase vechi care acum constituie obstacole în calea începutului unificării lumii şi a reconstrucţiei societăţii umane.

Acest capitol despre religie a fost greu de construit şi a cerut un consum de energie ridicat, nu pentru a produce un glosar al religiilor, care să fie redus la câteva pagini de

http://www.sacred-texts.com


ficţiune. Dar, în cele din urmă, trebuie să fiu brutal de sincer şi să spun că nu merită să fie mai mult decât ficţiune. Cantitatea de istorie şi cultură care înconjoară fiecare religie este uimitoare. Până la urmă, acestea sunt fundamentele propriilor comunităţi. Nu este ironic? Ingredientul activ pentru conflicte şi războaie este fundamentul oricărei societăţi. Destul de paradoxal? Pe cât de mult am încercat să extrag esenţa necesară ca să stimulez mintea cititorului şi să-i arăt clar confuzia care le ţine legate pe toate laolaltă, mai sunt multe de spus şi de explorat. Dar este foarte evident că toate religiile au câteva simptome comune. Căutarea neîncetată a ceva, care aminteşte de vechii marinari porniţi în căutarea capătului lumii, referirile constante la fiinţe fantastice, înzestrate cu puteri uimitoare, fiecare dintre ele crezând că deţin răspunsul; niciuna dintre ele necăutând în trecut cu mintea clară pentru a vedea încotro ne îndreptăm. Acele religii care apelează la trecutul omenirii fac asta numai cu anumite motive, în general ca să dovedească netemeinicia celorlalte şi, în acelaşi timp, să-şi consolideze reputaţia de „a fi singura religie”. Rezultatul acestei activităţi febrile m-a aruncat într-un mare vid de nesiguranţă, mai mare decât acela în care mă aflam atunci când am început să studiez religiile noastre fantastice. Ne aflăm în permanenţă în faţa unui dumnezeu brutal şi egoist, care impune tot felul de greutăţi oamenilor, care îşi schimbă numele şi face acelaşi lucru pretutindeni. Sau care îi înrobeşte pe oamenii de pe această planetă într-un ciclu nesfârşit de nebunie a karmei, cu speranţa ciudată că oamenii ignoranţi vor învăţa din propriile greşeli. Cum ar putea să înveţe din propriile greşeli dacă se întorc mereu în acelaşi loc, mai proşti decât fuseseră înainte?

Adevărata faţă a lui Dumnezeu nu a fost dezvăluită, originile noastre nu au fost explicate, încă nu ştim cine suntem, de unde venim şi de ce suntem aici. Vorbesc despre fapte adevărate, si nu despre basmele şi poveştile oripilante

Sclavii zeilor 111

care i-au ţinut prea mult timp înrobiţi pe oameni. Aceste rezumate ale aşa-ziselor religii sfinte vă dau un sentiment de încredere că avem totul sub control? Mi-e teamă că fac exact opusul. Expun clar insecuritatea omenirii şi lupta noastră constantă pentru aflarea adevărului despre noi înşine. Dar totul este bine împachetat în siropuri cu arome diferite care, cel mai probabil, au cauzat un sindrom de diabet global, care ne face să ne pierdem orientarea şi simţurile. Este sigur că răspunsurile la problemele noastre nu sunt de găsit în dogmele religiilor inventate de oameni?

2 Mituri si minciuni

Zeii vii

Îmi aduc aminte foarte bine prima zi în care am descoperit o poveste despre zeii mitologici din preistorie şi despre aventurile lor. Mi se părea cel mai frumos basm şi avea un aer misterios care-l făcea să pară mai real decât orice altă poveste pe care o auzisem până atunci. Personajele erau atât de bine definite, încât nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez că sunt reale. Zburând prin cer, traversând lumea într-o clipită, provocând ploaie şi tunete şi aducând iubirea şi fertilitatea oamenilor în vreme ce erau mereu angrenaţi într-o luptă continuă pentru o cauză dreaptă. Am fost atras în principal de zeii greci, zeii romani şi zeii egipteni. Deşi mi s-a spus cu diverse ocazii că nu sunt reali şi că erau doar zeităţi care s-au născut din imaginaţia bogată a oameilor, de-a lungul a mii de ani, am refuzat să cred asta. Mi-am dorit să cred că aceşti zei antici erau reali. Erau atât de maiestuoşi, atotştiutori, atotputernici, cu palate extravagante, aflate în locuri secrete din întreaga lume, acolo unde omul nu ajunsese niciodată. Cu cât auzeam mai mult aceste poveşti, cu atât mai mult îmi doream ca ele să fie adevărate. Nu voi şti niciodată care era motivaţia mea, dar cred că era


gândul de a atinge ceea ce nu putea fi atins. Zeiţele păreau întotdeauna atât de frumoase, încât mă atrăgeau foarte mult, chiar dacă eram un copil. În ceea ce mă priveşte, acei zei şi zeiţe magnifici locuiau într-un loc secret din lume, care era foarte bine ascuns de oameni şi care ar fi fost ţinut secret pentru totdeauna. Am fost atât de atras de aceşti zei, încât mi-am consumat întreaga adolescenţă şi am scris numeroase cântece despre ei, de la Zeus cel atotputernic la Venus, frumoasa zeiţă a iubirii şi fantezia ultimă a oricărui bărbat, de la Bachus, Mercur, Tor, Apollo şi chiar teribilul Belzebut. Am vrut să imortalizez aceste personaje excepţionale în felul meu.

Ulterior, am considerat asta ca fiind un comportament ciudat şi m-a intrigat de ce mi-au creat o impresie atât de puternică şi de ce m-am comportat în acest fel. Pe măsură ce anii mi-au tocit şansele de a fi impresionat, am început să mă întreb care ar fi şansele ca undeva în trecutul îndepărtat asemenea zeităţi să fi existat cu adevărat pe Pământ şi să nu fi fost doar personaje de basm. Sunt sigur că mă număr printre milioanele de ciudaţi care au avut astfel de gânduri la un moment dat. Dar profesorii mei de istorie au fost neclintiţi în afirmaţiile lor că aceşti zei erau cu siguranţă personaje imaginare, inventate de oamenii simpli care aveau nevoie de ceva în care să creadă. Acei oameni simpli, primitivi, din trecutul îndepărtat trebuie să fi avut o imaginaţie bogată, mă gîndeam eu, întristat de realitatea că omul modern nu mai aveau o aşa imaginaţie vie... o imaginaţie atât de detaliată... o imaginaţie atât de convingătoare, care să dureze mii de ani. Dar în sistemul educaţional occidental, care este condus neîncetat de credinţele monoteiste iudeo-creştine, orice profesor care ar fi suficient de neglijent să admită posibilitatea existenţei zeilor anitici ar fi rapid demis. Nu am ştiut acest lucru pentru o vreme; partea care ne ţinea încorsetate culturile şi obiceiurile de 2 000 de ani. Am început să-mi dau seama că oamenilor din

Sclavii zeilor 115

ziua de azi le este la fel de frică de dumnezeul lor, tot aşa cum oamenilor antici le era frică de o multitudine de zei cărora li se rugau. Singura diferenţă palpabilă era aceea că oamenii primitivi îşi puteau vedea zeii, în vreme ce noi, oamenii moderni, având la dispoziţie o tehnologie fantastică, nu-i putem vedea. Situaţia nu a stat întotdeauna aşa, pentru că întemeietorii religiilor noastre moderne l-au văzut tot timpul pe „dumnezeu”. Aceasta a fost o descoperire extraordinară pentru mine, de fapt a fost în faţa ochilor mei tot timpul. Desigur... Adam, Noe, Avraam, Moise, Ezechiel, Isaia, David şi mulţi alţi eroi ai Bibliei aveau contact în mod regulat cu dumnezeul „nostru”, care cobora din ceruri pentru a vorbi cu ei şi pentru a le da porunci. Singurul dumnezeu, dumnezeul real, dumnezeul iubirii, cel mai violent dumnezeu, dar totodată şi cel mai drept dumnezeu. Şi iată că dumnezeu era, de asemenea, si sexy, spectaculos, zbura prin ceruri pe nori şi cu care de luptă şi locuia într-un palat magnific din ceruri. Nu aveam de ce să ne fie ruşine cu dumnezeul nostru în faţa vechilor greci, romani şi egipteni.

Apoi, într-o zi, un amănunt de natură tehnică mi-a atras atenţia: toate marile civilizaţii ale lumii aveau propria mitologie, plină de zei magnifici. M-a făcut să mă întreb cum de s-a auzit despre toţi aceşti zei în întreaga lume. Un prieten foarte bine informat, în vârstă de 13 ani, mi-a pus la dispoziţie cu promptitudine răspunsul: „Oamenii îşi transmit poveştile din generaţie în generaţie de mii de ani şi aşa au ajuns să fie răspândite în întreaga lume”, a spus el cu convingere. Desigur... cât de prost fusesem! Asta au făcut oamenii, au spus poveştile copiilor lor, şi poveştile au călătorit în jurul lumii, fiind spuse de mame copiilor de pretutindeni. Părea o soluţie plauzibilă pentru mine şi am fost foarte fericit o perioadă. Dar, pe măsură ce anii au trecut, am început să mă afund într-o literatură mai bogată şi brusc nu mai eram sigur. Cum era posibil ca toate civilizaţiile din lume să fi avut un


grup similar de zei către care se rugau? Şi cum de zeilor nu le-au fost necesari mii de ani pentru a ajunge la ei şi reuşeau să apară din senin, preluând controlul asupra vieţii şi destinelor oamenilor? Să vă explic o problemă de natură logică. Chiar şi astăzi - având posibilitatea zborurilor internaţionale, având mass-media care acoperă toate colţurile lumii, oameni care călătoresc în toate părţile lumii, ducând veşti şi mesaje şi influenţe culturale cu ei — este greu să transmitem mesaje pe care oamenii să le accepte, să le înghită, să le creadă. Chiar şi Richard Branson, având la dispoziţie branduri mondiale şi o influenţă la nivel mondial, găseşte că este dificil să lanseze peste tot o idee nouă, cum este Virgin Cola. Oamenii trebuie să fie cu adevărat impresionaţi de ceva pentru a îmbrăţişa respectivul lucru sau trebuie să fie incitaţi de promisiunea unei recompense pentru ca să-l îmbrăţişeze ori să fie forţaţi de o ameninţare violentă. Aşadar, este foarte dificil să înghiţi o explicaţie în lumea modernă despre felul în care oamenii primitivi din întreaga lume au ajuns să audă poveştile despre aceşti zei fantastici.

Ceea ce face ca aceste prezumţii să fie şi mai prosteşti este problema Antichităţii, atunci când oamenii din acele vremuri nu aveau nicio idee despre cine trăia la 300 de kilometri de ei, ca să nu mai vorbim despre 16 000 de kilometri, care includeau şi 11 200 de kilometri de ocean. Am încredere că începeţi să înţelegeţi cum stă problema. Cum ar fi putut aceste poveşti despre zeii maiestuoşi să parcurgă asemenea distanţe? Şi cine spunea aceste poveşti acum 11 000 de ani? Şi cine le-a creat de fapt? Aveau originea din Orientul Apropiat, din Mesopotamia, din insulele Orientului îndepărtat din China şi Japonia sau din cele două Americi, acolo unde înfloreau civilizaţiile mayaşă şi incaşă? Poveştile ar fi putut să-şi aibă originea în multe alte părţi ale lumii, chiar şi printre culturile cele mai îndepărtate, cum erau cele ale inuiţilor, Khoi-San, culturile aborigene, Maori... înţelegeţi care este

Sclavii zeilor 117

problema? Brusc, poveştile mitologice spectaculoase reprezintă o provocare pentru noi, ca să le căutăm originea mitică. Nu pare să aibă niciun sens. Povestea Potopului este un mare exemplu al unor poveşti similare care au fost spuse de mai multe culturi, împrăştiate în întreaga lume. Am analizat câteva exemple ale acestor asemănări în capitolul al XII-lea. Şi totul devine şi mai confuz atunci când ne dăm seama că toate aceste culturi antice aveau acelaşi grup de zei la care se rugau, de care se temeau, cărora le făceau sacrificii, de care erau protejaţi, de care erau pedepsiţi şi cu care aveau contact regulat. Dacă toate acestea sună prea ciudat, lăsaţi-mă să vă aduc aminte de Adam, Noe, Avraam, Moise şi alte personaje legendare care au avut acelaşi gen de experienţe cu zeul lor, constant de-a lungul vieţii. În istoria antică era ca şi cum zei controlau zilnic vieţile oamenilor. Prin asta înţeleg vieţile tuturor oamenilor, inclusiv cele ale eroilor noştri biblici. Este posibil ca vechii zei mesopotamieni şi greci să fi fost aceeaşi zei cu cei ai lui Noe şi Avraam? Multele descrieri din tăbliţele sumeriene în care regii şi preoţii şi-au prezentat zeii sunt foarte asemănătoare cu descrierile lui dumnezeu, făcute de personajele biblice. Lăsaţi-mă să pun aceeaşi întrebare pe care am pus-o în primul capitol. De ce au trecut 2 000 de ani de când dumnezeu a apărut fizic în faţa cuiva cunoscut la nivel internaţional sau a oricui altcuiva ca să aibă o conversaţie cu acesta? De ce au încetat multele apariţii ale lui dumnezeu sau ale îngerilor acestuia? Să fie din cauza faptului că am devenit mai conştienţi şi mai inteligenţi ca specie? Şi să fie de vină dezvoltarea tehnologiei audiovizuale care ar putea demasca cu uşurinţă pe acei aşa-zişi îngeri ca pe ceva diferit?

Misterul zeilor antici este un element crucial în drumul pentru aflarea originilor noastre, la care trebuie găsit un răspuns ca să putem să aflăm cu certitudine cine suntem şi de unde venim. Să recunoaştem, explicaţia insipidă care spune că zeii antici au fost creaţi acum mii de ani de imaginaţia


oamenilor primitivi care se plictiseau pur şi simplu nu este plauzibilă şi este plină de aroganţa timpurilor în care trăim. Sunt prea multe găuri şi prea multe coincidenţe. Cea mai vizibilă coincidenţă legată de dumnezeul mitic este simplul fapt că toate culturile străvechi aveau aproximativ aceiaşi zei, cu aceeaşi ierarhie. Este dumnezeul suprem care, în cele mai multe cazuri, este responsabil pentru crearea lumii, fiii şi fiicele sale, copiii şi nepoţii acestora şi aşa mai departe. Ceea ce este uimitor este faptul că în fiecare caz profilul lui dumnezeu este foarte bine conturat. Oamenii ştiau care zeu este răspunzător pentru fiecare aspect al lumii, cum arătau zeii, cu ce se îmbrăcau, cum călătoreau, care erau mijloacele de transport, cu cine erau căsătoriţi sau cu cine aveau copii, ce le plăcea şi ce nu le plăcea, ce ofrande trebuiau să le aducă atunci când zeii erau supăraţi şi atunci cînd oamenii păcă-tuiau. În cele mai multe cazuri, oamenii ştiau chiar şi unde locuia zeul. O trăsătură copleşitoare este aceea că toţi zeii păreau să aibă în comun deschiderea către violenţă, conducerea cu mână forte, răzbunarea şi pedepsirea oamenilor. Dar zeii îşi răsplăteau servitorii loiali care făceau fapte bune, exact aşa cum este redat în Biblie. Acele fapte bune erau de obicei comenzi obişnuite sau ordonate de către zei.

Deci, a zis Domnul către Avraam, după ce s-a despărţit Lot de dânsul: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută spre miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare, Că tot pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie.

Facerea 13:14-15

Sunt multe situaţii în Biblie unde dumnezeu îsi răsplăteşte slujitorii, iar aşa-zişii zei mitologici erau la fel de generoşi atunci când voiau să fie... doar atunci când îşi doreau ceva. Exista întotdeauna un plan ascuns în spatele cererii zeului. Mai întâi, oamenii trebuiau să facă ceva, să meargă

Sclavii zeilor 119

undeva, să execute o sarcină grea, înainte de a fi recompensaţi sub o anumită formă. Recompensa era cel mai adesea grandioasă. Există prea multe informaţii detaliate despre relaţia dintre zeii mitici şi oamenii din timpurile străvechi ca să nu constituie un stimulent pentru imaginaţia oamenilor. Multe dintre ele includ detalii despre interacţiunea fizică şi spirituală dintre om şi zeu, care în ziua de azi ar fi considerate de domeniul fantasticului. Grecii îşi descriau zeii antropomor-fic, ceea ce înseamnă că în multe privinţe arătau ca oamenii. De asemenea, aveau toate caracteristicile umane. Erau veseli, supăraţi, geloşi, certăreţi şi bătăuşi, le plăceau sau nu le plăceau anumite lucruri, le plăcea să facă sex şi să procreeze asemenea oamenilor, dând naştere la copii în urma relaţiilor sexuale. Erau de neatins şi de inaccesibili şi totuşi erau în permanenţă amestecaţi în chestiunile oamenilor. Călătoreau cu viteze uriaşe în jurul lumii, dispăreau într-o clipită dintr-un loc, ca să apară la fel de brusc în altul. Fiecare dintre ei avea funcţii specifice şi arme cu o mare putere de distrugere şi cu o putere neobişnuit de mare. Oamenii le aduceau ofrande ca să le câştige favorurile, dar ei erau extrem de imprevizibili şi se putea răzgândi foarte repede, în funcţie de starea de spirit.

Cel mai convingător argument împotriva teoriei zeilor mitologici este acela că, în jurul anului 9000 Î.Hr., la scurt timp după apariţia civilizaţiei în Sumer, primii părinţi ai marii civilizaţii mayaşe au apărut şi ei. Ceea ce este cu adevărat tulburător este că şi ei ştiau totul despre agricultură, plantarea şi recoltarea culturilor, domesticirea animalelor, aveau aşezări comune, cum ar fi satele şi oraşele, şi aveau o înclinaţie remarcabilă pentru schimburi şi comerţ. Aveau propria monedă, rezerve aparent inepuzabile de aur şi cunoşteau şi procesul de extragere al aurului din minereu. Civilizaţia mayaşă i-a uimit pe arheologii ultimilor 200 de ani, atunci când continentul a fost cucerit prima dată şi interesul istoric a fost ridicat, dar chiar şi astăzi nu există neclarităţi cu privire la originea sa


reală, adevărata vechime şi relevanţa faţă de civilizaţia sumeriană. Sau există? În China antică, un zeu locuia în mijlocul oamenilor şi efectua diverse minuni pentru ei. Vă sună cunoscut? Paralela cu Iisus este uluitoare. Kuan Ti a fost un zeu al războiului. El era Marele Judecător care îi proteja pe oameni de nedreptate şi de spiritele rele. Un zeu cu faţa roşie care se îmbrăca întotdeauna în verde, el era şi oracol. Kuan Ti a fost cu adevărat un personaj istoric, un general al dinastiei Han, recunoscut pentru abilităţile sale de luptător şi pentru dreptatea sa ca judecător. Au existat mai mult de 1600 de temple care i-au fost închinate lui Kuan Ti . Seamănă mult cu Mesia pe care îl aşteptau evreii: un rege luptător, care să-i scoată din sclavie şi care să le învingă toţi duşmanii.

Cealaltă coincidenţă fascinantă este aceea ca cele mai multe mitologii, deşi despărţite de mii de ani şi mii de kilometri, par să fi avut un panteon format din 12 zei principali care comandau o serie întreagă de zei mai puţin importanţi, care erau, în cea mai mare parte, fraţi sau alte rude. Aceasta a fost o mare afacere de familie. Să ne întoarcem minţile spre evenimentele biblice. Şi aici, moştenitorul bogăţiilor unui tată avea să fie fiul unei surori vitrege, şi nu fiul propriei soţii. Avraam a fost cel căruia i s-a întâmplat, iar zeii sumerieni au păstrat acest ritual al purităţii sângelui în cea mai mare parte a timpului, exceptând momentele în care a scăpat de sub control şi „fiii zeilor le-au văzut pe fiicele omului şi au avut copii cu ele”, aşa cum se demonstrează mai jos:

Iar, după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci, zilele lor să mai fie o sută douăzeci de anii” în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor

Sclavii zeilor 121

şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, l-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care I-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut”. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.

Facerea 6:1-8

Acest pasaj este un alt exemplu perfect al felului în care zeul conducător nu voia să-şi contamineze sângele cu cel al speciei sclave. Avea nevoie să rămână pur, pentru a fi mai puternic şi a menţine controlul, ceea ce arăta semne de decădere. Specia sclavă descoperise noi cunoştinţe şi nu mai era pregătită să fie tratată atât de rău. Şi acum, că fiii zeilor se căsătoreau cu femei muritoare sclave, odraslele acestora aveau să posede un genom mai avansat, să fie mai inteligente şi să trăiască mai mult. Până la acest moment, zeii deciseseră deja că nu „vor avea nevoie de om pentru totdeauna şi că zilele acestuia pe pământ sunt numărate”, aşa cum se poate citi în fragmentul din Facere pe care l-am citat mai sus. Cunoşteau foarte bine faptul că apropiatul efect gravitaţional cosmic va cauza Marele Potop, atunci când planeta Nibiru s-a apropiat de Soare. Astfel problema omenirii avea să fie rezolvată pentru totdeauna.

Să aruncăm o privire asupra marilor civilizaţii antice şi a principalilor zeii, ca să vedem cât de mult se aseamănă descrierile, responsabilităţile, comportamentul şi multe alte caracteristici ale acestora. Să începem cu zeii sumerieni, din moment ce par să fie cei mai vechi şi probabil reprezintă modelul după care au fost modelaţi ceilalţi zei. Putem să afirmăm acest lucru cu certitudine, pentru că sumerienii au înregistrat numele zeilor pe nişte tăbliţe, numite Listele


Regilor Sumerieni, care cuprind descrieri foarte detaliate ale genealogiilor şi alte poveşti. Aceste tăbliţe antice conţin 149 de nume de regi şi de zei, care sunt anteriori Potopului, iar până în prezent nu s-au făcut descoperiri mai vechi decât acestea. Zeii sumerieni au fost predecesorii zeilor akkadieni, babilonieni şi asirieni, aceiaşi zei cu nume diferite. Uneori, numele difereau foarte puţin, cum ar fi An şi Anu. La prima vedere, lista de nume nu pare decât o mare dezordine, dar la o privire mai atentă descoperim că ele sunt foarte bine legate între ele şi că nepoatelor şi nepoţilor le erau alocate poziţii mai puţin importante, cel mai adesea în oraşele mici şi la sate. Probabil că nu erau mai mult decât nişte soldaţi plasaţi acolo pentru a menţine impresia prezenţei zeilor. Zecharia Sitchin a arătat că Nin Kashi este un exemplu de zeu, lipsit de arme uimitoare sau de puteri extraordinare. Această zeiţă supraveghea producţia de bere, iar numele ei înseamnă „Doamna berii”. Zeii mai puţin importanţi erau cunoscuţi sub numele de „zeii Pământului”.

Fiecare zeitate importantă patrona unul sau mai multe oraşe sumeriene, iar în numele lor se ridicau temple mari, în care erau veneraţi ca protectori şi conducători divini ai oraşelor. Ritualurile din temple erau conduse de mulţi preoţi, preotese, cântăreţi, muzicieni, prostituate sacre şi eunuci. Zeii cereau să le fie oferite zilnic sacrificii, aceasta fiind o metodă isteaţă de a fi în contact strâns cu specia lor sclavă şi să menţină o mentalitate servilă în rândul acestei specii. Sumerienii credeau că fiinţele umane erau „plămădite din argilă”, la fel ca în multe culturi şi religii ulterioare, şi că au fost create cu scopul de a asigura zeilor mâncarea, băutura şi un loc unde să stea, pentru ca zeii să-şi poată desfăşura la întreaga capacitate activităţile divine.

Odată ce descoperim această listă lungă de nume, vom avea la dispoziţie un panteon al zeilor puternici care au condus Pământul cu o mână de fier. Sumerienii îi numeau „zeii

Sclavii zeilor 123

Cerului şi ai Pământului”. Aceştia erau zeii care băgaseră frica în inimile muritorilor cu armele lor îngrozitoare, în vreme ce călătoreau cu regularitate între cer şi Pământ în „arcele lor cereşti”. Erau zei internaţionali, care erau activi în părţi diferite ale lumii, acolo unde iniţiaseră activităţi miniere. Aşadar, este logic să presupunem că, datorită mişcării lor constante dintr-un loc în altul, populaţiile sclave locale şi-au creat propriile poveşti despre zeii din ceruri. Aceştia erau puternici şi aveau aptitudini care erau dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor, şi totuşi arătau ca oamenii, mâncau la fel ca oamenii şi afişau aceleaşi sentimente ca oamenii, cum ar fi iubirea, ura, loialitatea, mânia şi infidelitatea. Această asemănare uimitoare i-a derutat pe istorici şi pe arheologi, mai ales pentru că aceştia i-au introdus pe zeii sumerieni în categoria mitologiei. Odată ce ne aventurăm în afara acestei categorisiri greşite, vom putea să recunoaştem cu uşurinţă legătura genetică dintre oameni şi zeii lor. Panteonul zeilor din cer şi de pe Pământ este compus din cei care au colonizat primii Pământul şi care au întemeiat o dinastie puternică, mult înainte de apariţia omenirii. Asta este ceea ce credeau sumerienii şi despre asta au scris. De asemenea, este important să înţelegem că trecutul îndepărtat nu are legătură cu oamenii, ci cu zeii. Omenirea a fost un martor mai degrabă „accidental”, creat pentru a uşura munca zilnică a zeilor. De aceea oamenii antici erau atât de atraşi de zei. Creatorii noştri au fost membrii unei familii de protooameni avansaţi, care s-au stabilit pe Pământ şi au condus această planetă pentru mai mult de 400 000 de ani ca nişte aşa-zişi zei. Ei erau strâns înrudiţi şi totuşi, ocazional, erau foarte învrăjbiţi.


ZEII SUMERIENI

An sau Anu Cunoscut sub numele de Anu în Babilon, Akkadia şi

Asiria, el a fost Tatăl zeilor; zeul Cerului, creatorul Cerului şi al Pământului - Zeu deasupra tuturor. Simbolul său grafic era o stea, care înseamnă şi An, Cer, fiinţă divină sau zeu. Anu stătea în cea mai mare parte în tărâmurile cereşti, de unde controla toate activităţile lumeşti. Rareori se aventura pe Pământ, şi atunci când o făcea, era pentru o ocazie specială. Se întâlnea cu ceilalţi zei la reşedinţa sa cerească pentru a aplana disputele dintre aceştia, le dădea sfaturi sau lua decizii majore. Ceilalţi zei trebuiau să ceară permisiunea pentru a intra în reşedinţa lui Anu, dar există poveşti despre oameni aflaţi aproape întotdeauna în căutarea nemuririi, care au fost aduşi la Anu. Copacul Vieţii şi Copacul Cunoaşterii se aflau în curtea palatului ceresc al lui Anu, fiind păziţi de zei vigilenţi, care purtau nume inspirate de fiecare dintre copaci.

Enlil Primul născut al lui Anu, el este al doilea zeu ca putere.

Numele său însemna „Domnul spaţiului aerian”. El este zeul care controlează întregul Pământ, zeul Pământului, vântului şi furtunilor. Cel mai important zeu al Cerului şi Pământului, pentru că el a coborât de Pământ din Cer. El domneşte asupra sorţii oamenilor. Enlil este cel care a trimis Potopul care a distrus întreaga omenire, în afara lui Ziusudra şi a familiei acestuia. Sumerienii spuneau despre el că este „prinţ în Cer şi şef pe Pământ”. El a făcut Pământul să se cutremure. Se afla pe Pământ cu mult înainte de apariţia omului. Mai întâi şi-a violat tânăra concubină virgină, pe nume Sud, înainte de a o căuta din nou şi a se căsători cu ea. El i-a dat un nume nou, Ninlil, care înseamnă „Doamna spaţiului aerian”. împreună au avut un fiu, care a devenit moştenitorul lui Enlil, alături

Sclavii zeilor 125

de sora vitregă Ninhursag, Ninurta a devenit cunoscut ca „eroicul fiu al lui Enlil care a mers mai departe cu plasa şi cu razele de lumină”.

Enki Cel de-al doilea fiu al lui Anu, cunoscut şi sub nu

mele de Ea, care însemna „casa apelor”. Şi el era tot un zeu al Cerului şi al Pământului şi era cunoscut ca Prinţul Pământului. Enki era un foarte bun inginer, zeul apei, şi stăpânul apelor sărate, cel care adora să navigheze. A construit corăbii care au navigat de-a lungul şi de-a latul oceanelor şi mărilor şi a adus în Sumer numeroase bogăţii, cum ar fi aurul. Era zeul suprem al magiei, înţelepciunii şi mineritului, patron al artelor şi oracol. Şi-a construit casa la Eridu. S-a împerecheat cu Ninhursag, „Doamna vârfurilor de munte”, care îi era soră vitregă, dar nu a reuşit să procreeze un moştenitor de sex masculin. El a creat plantele şi a dat oamenilor ştiinţa agriculturii. A luptat în permanenţă împotriva fratelui său, Enlil. A fost cel care l-a creat pe Adam şi cel care l-a avertizat pe Ziusudra, cunoscut în Biblie drept Noe, despre apropierea calamităţii.

Ereshkigal Zeiţa lumii subterane sau a Lumii de Jos, era soţia

lui Nergal. Unii o consideră ca fiind partea întunecată a lui Ishtar. Atunci când Ishatar a coborât în lumea subterană ca să-l salveze pe Tammuz, Ereshkigal a păcălit-o să-şi lase o parte a veşmintelor la fiecare dintre cele şapte porţi ale lumii de jos prin care a trecut. Stând goală la cea de-a şaptea poartă, Ishtar s-a aruncat asupra lui Ereshkigal, dar era lipsită de puteri, aşa cum era Samson fără părul său. Ereshkigal a ză-vorât-o pe Ishtar în lumea subterană, până când Ea a reuşit să o elibereze, apelând la o strategemă.


Ishtar Cunoscută sub mai multe nume: Inanna, în Sumer,

Astarte, în Egipt, Venus, în Imperiul Roman, Afrodita, în Grecia, era cea mai mare dintre toate zeiţele-mamă ale mesopotamienilor. Zeiţa iubirii şi a fertilităţii, zeiţa sexului, zeiţa lunii, zeiţa războiului. Doamna Cerului, doamna tristeţii şi a bătăliilor. Marea amantă, marea mamă. Zeul-uman Ghilgameş a dispreţuit-o, ceea ce i-a adus moartea. Steaua ei este Venus, iar leul este animalul ei de cult. Dragostea lui Ishtar consumă totul şi este chiar ucigaşă. Adorarea ei implică simboluri falice, prostituate sacre şi preoţi pictaţi, îmbrăcaţi în haine de femeie. I-au fost închinate multe temple, cum ar fi cel de la Uruk, care erau conduse de preotese care îndeplineau ritualuri sexuale în onoarea ei.

Marduk Cunoscut şi ca Ra sau Amun, el a fost marele zeu al

Babilonului, Regele Regilor, Păzitorul Legii, Marele Vrăjitor, Marele Vindecător, ucigaşul lui Tiamat. Marduk reprezintă „ordinea care luptă împotriva haosului”, acesta fiind conflictul din care a apărut întreaga Creaţie. Invingându-1 pe Tiamat, Marduk a adus ordinea şi viaţa în lume. Atunci tăbliţele destinului au fost luate de la Kingu, Marguk le-a îmbinat după voia sa şi a adus controlul Pământul sub autoritatea divină a zeilor. Stela Hammurabi îl înfăţişează pe Marduk pe tronul său, purtând o cască cu coarne şi înmânân-du-i lui Hammurabi inelul şi sceptrul. Amoriţii îl considerau pe Marduk ca zeul primăverii şi al luminii solare, al ierbii şi copacilor.

Nebo sau Nabu Fiul lui Marduk. Zeul scrisului şi al vorbirii, purtăto

rul de cuvânt al zeilor. Nebo păstrează registrele cu faptele

Sclavii zeilor 127

săvârşite de oameni şi le prezintă atunci când aceştia sunt judecaţi după moarte. Simbolul său este stiloul.

Nergal Zeul lumii subterane, al distrugerii în masă şi al epide

miilor, soţul lui Ereshkigal. Alungat din rai, el a atacat lumea subterană împreună cu paisprezece demoni, până când Ereshkigal l-a determinat să se mărite cu ea.

Ninhursag Cunoscută şi sub numele de Maat, „zeiţa munţilor.”

Ca mamă a Pământului, ea a făcut primul om din noroi şi l-a adus la viaţă cu ajutorul sângelui lui Kingu.

Shamash sau Utu Fiul zeului Lunii, Sin, fratele şi soţul lui Ishtar. Marele

zeu al justiţiei. În Sumer era considerat zeul divinaţiei. Duşmanul întunericului şi al tuturor fiinţelor aduse de întuneric.

Sin sau Nannar Zeul Lunii. înţelept şi secretos, inamicul tuturor spi

ritelor rele. Este înfăţişat ca un bătrân cu barba lungă, care zboară prin cer în fiecare seară, la bordul corăbiei sale.

Tammuz sau Dumuzi Zeul recoltei. Zeul care moare şi renaşte. Dragostea lui

Ishtar l-a ucis, iar Ishtar s-a luptat cu Ereshkigal în lumea subterană, pentru a-l aduce înapoi.


ZEII MAYAŞI

Vechea civilizaţie mayaşă a avut un panteon complex de zeităţi pe care l-a venerat, iar în timpul ultimelor perioade ale acestei civilizaţii se făceau chiar şi sacrificii umane. Conducătorii mayaşi erau consideraţi descendenţii zeilor, iar sângele lor reprezenta sacrificiul ideal, fie prin propriul sânge, fie prin cel al prizonierilor. Ritualurile lor religioase erau complicate şi inpunătoare,iar mayaşii organizau adesea festivaluri ca să-şi onoreze zeii, cu onoruri speciale pentru zeităţile naţionale Itzamna şi Kukulcan. Întreaga ţară era plină de temple, de obicei în forma unor mari piramide etajate. Fiecare zeu avea alocată o zi specială de sărbătoare. Abordarea blândă în ceea ce priveşte ritualurile sacre ale mayaşilor era într-o contradicţie puternică cu ritualurile sângeroase ale aztecilor, cei care i-au succedat pe mayaşi, într-o nouă epocă, mai brutală, a omenirii. Sacrificiul uman a fost interzis de principalul zeu al mayaşilor, Kukulcan, şi a fost reluat doar în ultimii ani ai civilizaţiei. Nu a constituit niciodată o trăsătură definitorie a acestei civilizaţii, în afara zonei Chichen-Itza, acolo unde a devenit o obişnuinţă ca, în situaţii de criză naţională, să fie sacrificaţi sute de voluntari, adesea virgine, care erau înecaţi în unul dintre izvoarele subterane, după care corpurile erau scoase şi îngropate.

Mitologia mayaşă face referire la zeităţi din alte lumi, care au venit pe Pământ pentru a-l popula. Cartea sacră a mayaşilor este Popol Vuh, iar mulţi oameni văd povestea lui Popol Vuh ca pe povestea unor zei extratereştri care au venit pe Pământ ca să-i creeze pe oamenii după propria înfăţişare. Atunci când l-au făcut pentru prima dată pe om, acesta era prea perfect, cu o durată de viaţă la fel de mare cu cea a zeilor, putea vedea la distanţe mari şi avea aceleaşi simţuri sezoriale cu cele ale zeilor. Şi-au dat seama că au făcut o greşeală şi au luat-o de la capăt, creându-1 pe omul din prezent, care

Sclavii zeilor 129

trăieşte mai puţin, nu este la fel de inteligent şi se află aici pentru a servi ca sclav zeilor săi.

O parte a acestei povestiri vorbeşte despre prima încercare a zeilor de a-i crea pe oameni; au reuşit după câteva încercări şi i-au creat pe Oamenii Adevăraţi, pe care i-au construit din porumb.

S-au adunat în întuneric, pentru ca să se gândească şi să reflecteze. Aşa au ajuns să decidă asupra materialului potrivit pentru crearea omului... Apoi, Creatorii noştri, Tepew şi Q'uk'umatz, au început să discute despre crearea primilor noştri părinţi.

Această poveste este identică celei care apare în tăbliţele sumeriene, la o distanţă de 16 000 de kilometri depărtare, peste Atlantic. Cum este posibil acest lucru? Doar dacă în toată această activitate erau implicaţi aceeaşi zei? într-o altă parte din Popol Vuh se vorbeşte despre felul în care omenirea a fost creată ca un servitor pentru zei.

Să-l făurim pe acela care ne va ajuta să înflorim... Am încercat deja cu primele noastre creaturi, primele noastre creaţii, dar nu i-am putut face să ne slăvească şi să ne venereze. Aşadar, să încercăm să-i facem oameni mai obedienţi şi mai respectuoşi, ajutându-ne apoi să înflorim.

Aceste referinţe variate m-au luat complet pe nepregătite atunci când am dat peste ele prima dată. Sunt identice cu teoria pe care am formulat-o înainte de a mă apuca să scriu această carte. Dar nu mi-am aruncat ochii pe Popol Vuh sau pe sensul ei până când nu am început munca de documentare pentru scrierea acestui capitol. A fost o mare descoperire personală, să-i văd pe alţii care au avut înaintea mea asemenea idei revoluţionare.


Cultura mayaşă este plină de legende cu zei vizitatori, veniţi din spaţiul cosmic. Kukulcan, cel care mai târziu avea să fie cunoscut ca Quetzalcoatl, „marele şarpe cu pene”, a fost un zeu care a adus învăţătura păcii în această parte a lumii şi care este înfăţişat ca un zeu alb care poartă barbă. Desenele care îl înfăţişează arată aproape le fel ca desenele zeităţii cunoscute sub numele Ea sau Enki, din vechile învăţături sumeriene. Este, aşadar, foarte interesant să-l comparăm pe Quetzalcoad cu zeul sumerian Enki. Comportamentul şi asemănarea sunt stanii. Enki a încercat să le arate lui Adam şi Evei secretele vieţii din grădina Raiului şi, după ce a fost alungat, a fost numit diavol, şarpe, aspidă, Satana şi orice alt nume infam, într-o încercare de a-l discredita şi a-i face pe oameni să nu-şi dorească să fie asociaţi cu el. Dar învăţaţii au demonstrat că numele de „şarpe” ar fi putut să fi fost tradus greşit din cuvântul original evreiesc nansh, care înseamnă „şarpe”, dar rădăcina sa este N H S H , care înseamnă „a găsi sau a descoperi”. Aceste comparaţii între culturile mayaşă şi sumeriană sunt incredibile. Este posibil să fie simple coincidenţe separate de Atlantic datând de acum 11 000 de ani? Se pare că, după ce Ea sau Enki a fost alungat de tatăl său ca urmare a acţiunilor sale binevoitoare faţă de oameni, acesta a început să călătorească prin lume şi să întemeieze primele aşezări ale civilizaţiei umane. Până la urmă, Ea a fost cel care l-a făcut pe Adam, potrivit sumerienilor.

Zeu mayaş Quetzalcoatl este înfăţişat ca un şarpe zburător, un indiciu pentru cei care ştiu să înţeleagă şi să pună cap la cap aceste informaţii. El zbura la mari distanţe, ca să ajute la ridicarea nivelului noii sale societăţi alese, dar curând a fost urmat de alte rude, zei care veneau din motive diferite. Ei nu-i permiteau a-şi împărtăşi cunoştinţele cu specia sclavă primitivă. Mitologia mayaşă este plină de conflicte între zei, la fel ca şi mitologiile din celelalte părţi ale lumii. Era o

Sclavii zeilor 131

dinastie cu neînţelegeri personale nesfârşite, iar oamenii erau, din păcate, martorii întâmplători de care se puteau dispensa.

Poporul guatemalez are o părere diferită şi o acceptare diferită a poveştii Popol Vuh, ca fiind adevărata poveste a creaţiei. Afinitatea lor faţă de acest document variază în funcţie de educaţie şi convingeri. Deşi această poveste trimite paralele către multe alte poveşti ale creaţiei, inclusiv Facerea, unii catolici guatemalezi clasifică Popol Vuh ca pe un artefact istoric, şi nu ca pe o teologie. Acest lucru este fascinant! Dacă o privesc ca pe un eveniment istoric, asta înseamnă că a avut loc cu adevărat! Aşadar, nu poate fi considerată mitologie. Şi totuşi, mare parte dintre istorici o clasifică în acest fel.

Această interacţiune cu zeii din întreaga lume ne aduce înapoi la ideea că, indiferent cât de avansaţi erau Nefilim sau Anunnaki în călătoriile spaţiale şi genetică, ei nu erau cu siguranţă fiinţe complete din punct de vedere genetic. Comportamentul lor violent este dovada clară a unui ge-nom imperfect, pe care cu siguranţă l-am moştenit de la ei. Iată evenimentele petrecute în grădina Raiului, atunci când şarpele Nanash încearcă să-i educe pe Adam şi Eva, dar este surprins în timpul acţiunii de către zei..., în acest caz fratele său, Enlil, avea un rang superior. Luaţi aminte la interacţiunea fizică şi la faptul că „zeul” nu ştia despre mâncarea mărului. Se plimba prin grădină pur şi simplu, atunci când l-a auzit pe Adam vorbind cu şarpele. Este posibil acest lucru? Ca zeul să nu ştie toate lucrurile, în vreme ce se plimba pe la umbra copacilor într-o zi călduroasă? Şi că a avut nevoie să-l strige pe Adam ca să vadă unde se ascundeau şi să încerce să-i smulgă o confesiune? Iată un fragment din Facere pe care să-l analizaţi. Să reţinem că folosirea cuvântului copac este metaforică şi că nu este vorba neapărat despre un copac.


Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?” Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi murii Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: „Adame, unde eşti?" Răspuns-a acesta: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns". Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?" Zis-a Adam: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?” Iar femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”.

Facerea 3:1-13, Căderea omului

Acum, că avem o viziune ceva mai largă asupra activităţilor din grădina Raiului, o privire asupra zeilor mayaşi ne va ajuta să recunoaştem comportamentul „zeului bun”, Quetzalcoatl, care putea să fie, de fapt, Enki, cel iubitor de oameni, zeul sumerian care a creat omenirea ca o specie sclavă. Ajunşi în acest punct, doresc să vă reamintesc că termenul „lumea subterană” provine cel mai probabil din numele sumerian dat emisferei sudice, acolo unde Enki a

Sclavii zeilor 133

descoperit aurul. Se numea „Lumea de jos”, invers faţă de „Lumea de sus”, cea în care trăiau toţi zeii, în Sumer. Cu timpul, schimbarea subtilă a lumii de jos a fost asociată cu o lume întunecată şi terifiantă, ascunsă în măruntaiele Pământului, acolo unde sălăşluia răul. Cunoscut şi sub numele de Iad. Astfel că, atunci când poveştile mitologice vorbesc despre lumea subterană, ea trebuie să fie considerată ca fiind sudul Africii sau „Abzu”, aşa cum o numeau sumerienii, şi nu neapărat Iadul!

Kukulcan sau Quetzalcoatl Mayaşii îl numesc Kukulcan - zeul vântului - era cu

noscut şi ca şarpele înaripat. Ultimele culturi mayaşe l-au numit Quetzlcoatl. Piramida sa este Piramida Soarelui din Teotihuacan, cea mai spectaculoasă dintre toate piramidele din America Centrală. Quetzalcoatl a fost identificat în Egipt, Sumer, iar mai apoi în America Centrală şi Peru. Quetzalcoatl este, de asemenea, şi numele aztec pentru zeitatea reprezentată sub formă de şarpe înaripat în America Centrală, în perioada antică, unul dintre principalii zei al multora dintre cilivilzaţiile mexicane şi din America Centrală. Numele Quetzalcoatl înseamnă „şarpele-pasăre” divin sau „şarpele înaripat din Quetzar, care implică ceva divin sau preţios în limba Nahuatl. Zeitatea cu formă de şarpe înaripat a fost o figură centrală în arta şi religia din zona Americii Centrale până la invazia spaniolă. Toate celelalte civilizaţii central-americane au venerat şarpele înaripat -olmecii, mixtecii, toltecii şi aztecii. În unele culturi ulterioare, venerarea lui Quetzalcoatl includea uneori şi sacrificii umane, deşi în unele tradiţii se spune că Quetzalcoatl se opunea sacrificării oamenilor. Importanţa şi atributele sale au variat de-a lungul istoriei de la o civilizaţie la alta. Quetzalcoatl a fost adesea considerat zeul răsăritului, sub numele Tlahuizcalpantecuhtli, care înseamnă „domnul stelei


răsăritului”. Era cunoscut ca acela care a dat oamenilor faina de porumb, inventatorul cărţilor şi al calendarului şi, uneori, simbolul morţii şi al reînvierii. Quetzalcoatl era, de asemenea, patronul preoţilor. Toate aceste trăsături se încadrează profilului zeului Enki din Sumer.

Cele mai multe civilizaţii din America Centrală cred că lumea există în cicluri. Timpul în care ne aflăm acum este considerat a fi cea de-a cincea lume, cele patru anterioare fiind distruse de inundaţii, foc şi alte dezastre. Quetzalcoatl a mers în lumea subterană Mitclan şi a creat omenirea celei de-a cincea lumi folosindu-se de oasele raselor precedente, folosindu-şi sângele pentru a impregna oasele cu o nouă viaţă. În capitolul al XVI-lea, vom vedea, atunci când vom analiza tăbliţele-sumeriene, cât de incredibil de asemănătoare este această poveste cu cea a lui Enki, atunci când l-a creat pe Adam. Sunt prea apropiate pentru a fi simple coincidenţe. Quetzalcoatl a fost un zeu de o asemenea importanţă şi putere încât fiecare aspect al vieţii părea să fie atins de el. Ca legendă, el simbolizează încheierea ciclului regilor muritori.

Chac Zeul ploii. Zeul binevoitor al mayaşilor, care adesea îi

cereau ajutorul pentru recolte. Chac a fost asociat cu viaţa şi creaţia. De asemenea, a fost considerat că se diviza în patru entităţi egale: nord, sud, est şi vest. În acelaşi timp, Chac era asociat cu zeul vântului: Kukulcan. Există o dezbatere privind posibilitatea ca Kukulcan să fi fost sau nu doar o variaţiune a lui Chac. Sau ar fi putut să fie fiul lui Enki, cunoscut sub numele de Ningishzidda?

Kinich Ahau Zeul Soarelui. El era zeul care patrona oraşul Itzamal.

Vizita oraşul în fiecare zi la prânz. Cobora sub înfăţişarea unui macac şi consuma ofrandele care-i fuseseră pregătite.

Sclavii zeilor 135

Kinich Ahau este adesea înfăţişat cu caracteristicile unui jaguar. Kinich Ahau este şi simbolul uneia dintre zilele calendarului mayaş, Kin. Mai este cunoscut şi sub numele Ah Xoc Kin, care a fost asociat cu muzica şi poezia.

Yutnil Kaxoh Zeul porumbului, reprezentând boabele coapte, care

erau baza agriculturii mayaşe. În unele părţi din America Centrală, cum este peninsula Yucatan, zeul porumbului este combinat cu zeul florilor. Este înfăţişat cu o cunună de porumb şi o tăietură curbată pe obraz. Se deosebeşte prin ceilalţi zei prin tinereţea sa. Zeul porumbului era lipsit de putere de unul singur. Reuşitele sau ghinioanele sale erau decise de controlul asupra ploii şi al secetei. Zeul ploii îl proteja, dar suferea atunci când zeul morţii se folosea de secetă şi foamete.

Yum Cimil Zeul morţii. Mai era numit şi Ah Puchm — zeul lu

mii subterane, având corpul reprezentat în mare parte de un schelet. Ornamentele sale erau realizate tot din oase. Yum Cimil a mai fost înfăţişat şi ca un corp acoperit de pete negre, care aminteau de descompunere. Yum Cimil purta un colier din alveole lipsite de ochi. Acest tip de împodobire era simbolul tipic pentru lumea subterană. Este posibil ca asta să aibă ceva de-a face cu tradiţia mineritului şi cu simbolismul care o înconjura, cu hainele şi echipamentele de protecţie pe care le-ar fi putut purta minerii?

Ixtab Zeiţa morţilor - zeiţa sinuciderii. Ea primea sufletele

sinucigaşilor în paradis şi a fost întotdeauna reprezentată cu o sfoară în jurul gâtului. Mayaşii credeau că sinuciderea îi va


duce în Rai. Era un lucru obişnuit ca sinuciderea să aibă ca motiv depresia sau alte explicaţii triviale.

Ix Chel Doamna Curcubeu era singura zeiţă a lunii. Era

înfăţişată ca o femeie bătrână, îmbrăcată cu o fustă cu oase încrucişate care ţinea un şarpe în mână. Era ajutată de un şarpe ceresc, despre care se credea că poartă în burta sa toate apele cerului. Adesea este înfăţişată cărând un urcior uriaş, plin cu apă, pe care îl răsturna pentru a trimite inundaţii şi furtuni puternice asupra Pământului. Itzmmna, soţul ei, era binevoitorul zeu al lunii. Dar Ix Chel avea şi o latură mai miloasă şi era venerată ca protectorul ţesătoarelor şi al femeilor aflate în chinurile facerii.

Printre alţi zei mayaşi se numărau:

Ah Kinchil: un alt nume pentru zeul soarelui. Ah Puch: un alt nume pentru zeul morţii. Ahau Chamahez: unul dintre cei doi zei ai medicinei. Ahmakiq: zeul agriculturii. El oprea vânturile ca să nu

distrugă recoltele. Akhushtal: zeiţa naşterilor. Bacabs: sunt zeii susţinători, despre care se crede că

erau fraţi, care, cu braţele ridicate, susţineau bolta cerească din poziţiile în care se aflau, în cele patru puncte cardinale ale busolei. Ei ar mai fi putut să fie patru reprezentări diferite ale aceleiaşi zeităţi. Cei patru fraţi erau probabil copiii lui Itzamna, zeul suprem, şi ai lui Ixchel, zeiţa ţesătoarelor, a medicinei şi a naşterii.

Cit Bolon Turn: zeul medicinei. Cizin (Kisin): Cel urât mirositor, zeul mayaş al cu

tremurelor şi al morţii, conducătorul tărâmului subteran al morţilor. El trăieşte sub pământ într-un purgatoriu, acolo

Sclavii zeilor 137

unde toate sufletele îşi petreceau o parte din timp, cu excepţia sufletelor soldaţilor ucişi în bătălii şi ale femeilor care au murit la naştere. Sinucigaşii era condamnaţi să stea pentru totdeauna în tărâmul lui Cizin.

Ekahau: zeul călătorilor şi al negustorilor. Kan-u-Uayeyab: zeul care păzeşte oraşele. Nacon: zeul războiului. Tzultacaj (Tzuultaq'ah): zeul munţilor şi al văilor. Yaxche: este Copacul Raiului, acolo unde se odihnesc

sufletele bune.

ZEII EGIPTENI

Re sau Ra Zeul egiptean al Soarelui şi zeul creator. De obicei,

este înfăţişat cu corp omenesc şi cap de şoim, încununat de discul Soarelui, înconjurat de un şarpe, o reprezentare stilizată a unei cobre. Soarele însuşi era folosit pentru a reprezenta fie corpul, fie ochiul zeului. Se spunea că traversa cerul în fiecare zi, la bordul corăbiei sale şi trecea în fiecare noapte prin lumea subterană, la bordul altei corăbii cereşti, pentru ca să reapară la est în fiecare dimineaţă. Cultul său principal a fost la Heliopolis, cunoscut şi ca „Oraşul Soare”, în apropierea actualului oraş Cairo. Re era considerat şi zeu al lumii subterane, fiind asociat cu Osiris. În această postură, el era înfăţişat având cap de berbec. Până în mileniul al III-lea î.Hr., Re devenise atât de proeminent, încât faraonii căpătaseră obiceiul de a se autointitula „fiii lui Re”. După moarte, toţi monarhii egipteni urcau la cer pentru a se alătura anturajului zeului Soare. Potrivit cosmologiei heliopolitane, se spunea că Ra s-a autocreat fie dintr-o floare de lotus primordială, fie din aluviunile care au apărut din apa primordială. El i-a creat după aceea pe Hu (aerul) şi pe Tefnut (umezeala), care,


în schimb, i-au făcut pe Geb, zeul Pământului, şi pe Nut, zeiţa Cerului. Se spune că Ra a creat omenirea din lacrimile sale, iar zeii Hu (autoritatea) şi Sis (mintea) din propriul sânge, extras din penis. Re a fost combinat adesea cu alte două zeităţi, Re-Atum şi Amun-Re, pentru a le spori prestigiul. Putem observa puternicele asemănări cu activitatea lui Marduk, aşa cum reiese din tăbliţele sumeriene. Există înscrisuri care spun că Ra a dictat Cartea Morţilor, în care faraonilor li se dădeau instrucţiuni clare despre cum să atingă viaţa de după moarte.

Osiris sau Usire Zeul egiptean al lumii subterane şi al vegetaţiei. Fiul

lui Nut şi al lui Geb. Se spune că locul său de naştere ar fi fost al Rosetau, în necropola de la vest de Memfis. Este fratele lui Nephthis şi al lui Set, şi fratele şi soţul lui Isis. Isis l-a născut pe Horus după moartea sa, inseminându-se artificial cu sămânţă luată din corpul lui Osiris. Osiris a fost înfăţişat într-o formă umană, înfăşurat ca o mumie, ţinând în mâini o cârjă şi un bici. A fost adesea pictat cu pielea verde, ca o aluzie la rolul său de rege al vegetaţiei. Purta o coroană cunoscută sub numele de atef, formată dintr-o coroană a Egiptului Superior, înaltă, albă, de formă conică, având prune roşii de flecare parte. Osiris a avut mai multe centre de cult, cele mai importante fiind cel de la Abidos (Ibdju), în Egiptul Superior, acolo unde legenda zeului era jucată în fiecare an în cadrul unui festival şi la Busiris (Djedu), în delta Nilului. Unul dintre aşa-numiţii zei muribunzi, Osiris a fost punctul central al unei legende faimoase în care este ucis de către zeul rival Set. La un banchet al zeilor, Set îl păcăleşte pe Osiris să intre într-un coşciug, al cărui capac îl închide rapid şi îl aruncă în Nil. Coşciugul a fost purtat de apele Nilului până în delta de lângă oraşul Biblos, acolo unde a rămas blocat lângă un copac de tamarind. Isis,

Sclavii zeilor 139

soţia lui Osiris, a descoperit coşciugul şi l-a adus înapoi. Până la acest punct povestea este susţinută de filosoful grec Plutarh, deşi Set a fost identificat ca ucigaş al lui Osiris în era piramidei Vechiului Regat.

Set a profitat de absenţa temporară a lui Isis şi a tăiat corpul lui Osiris în bucăţi, pe care le-a aruncat în Nil. (în textele egiptene acest incident este considerat ca uciderea lui Osiris.) Isis a căutat pe pământ bucăţi din corpul lui Osiris şi, în cele din urmă, a reuşit să adune toate bucăţile, mai puţin penisul, care a fost înghiţit de un crocodil (potrivit lui Plutarh) sau de un peşte (potrivit textelor egiptene). În unele texte egiptene, penisul apare ca fiind îngropat la Memfis. Isis a înlocuit penisul cu un falus asemănător şi este adesea înfăţişată ca o pasăre de pradă care este fertilizată de corpul cu penis erect al lui Osiris. În unele texte egiptene, împrăştierea părţilor corpului este asemănată cu împrăştierea seminţelor pe câmp, o referinţă asupra rolului lui Osiris ca zeu al vegetaţiei. „Grădinile lui Osiris” — răsadniţe de orz în formă de zei, încadrate de rame de lemn - erau uneori plasate în morminte, iar plantele care germinau din aceste răsadniţe simbolizau învierea sau viaţa de după moarte.

Există o legendă care susţine rolul lui Osiris ca zeul al morţilor şi conducător al lumii subterane egiptene. El era asociat cu ritualurile funerare, la început doar cu cele ale monarhilor egipteni, mai apoi cu cele ale întregii populaţii. Se credea că după moarte faraonul devine Osiris. Deşi era privit ca un garant al continuităţii existenţei în viaţa de după, Osiris avea şi o parte mai întunecată, demonică, asociată cu procesele fiziologice ale morţii şi descompunerii şi reflectă frica pe care o aveau egiptenii faţă de moarte, în ciuda credinţei lor în viaţa de după moarte. Osiris era şi judecător al morţilor, cunoscut sub numele de „stăpânul Maat-ului” (legea divină). Conducător legendar al Egiptului predinastic şi zeul lumii subterane, Osiris a simbolizat forţele creatoare ale naturii şi


viaţa nepieritoare. Numit marele binefăcător al omenirii, el a adus lumii cunoaşterea agriculturii şi a civilizaţiei. Adorarea lui Osiris, unul dintre cele mai mari culte din Egiptul antic, s-a răspândit treptat în tot bazinul Mării Mediterane şi, alături de cele ale lui Isis şi Horus, au fost foarte importante în timpul Imperiului Roman.

Isis Zeiţa-mamă egipteană, unul dintre cei mai importanţi

membri ai panteonului. Grecii şi romanii o numeau „steaua mării”, fiind reprezentată de Steaua Nordului. Mamă a zeului regilor, fiica lui Geb şi a lui Nut. Sora mai mare şi consoarta lui Osiris. Vedem cum continuă procrearea între fraţii zei, pentru a păstra linia pură a sângelui. Ceilalţi fraţi ai ei sunt Set şi Nephthis. Isis este înfăţişată purtând o coroană în formă de tron sau coarne de vacă. L-a readus la viaţă pe Osiris, după ce Set i-a aruncat trupul în Nil şi încă o dată, după ce Set i-a dezmembrat corpul. S-a inseminat din corpul acestuia şi l-a născut pe Horus, cel care a luptat să revendice tronul lui Set. Ca acţiune şi reprezentare nu se deosebeşte cu nimic de zeiţa sumeriană Inanna.

Geb Zeul egiptean al Pământului. Fiul lui Shu şi Tefnut.

Frate şi consort al zeiţei Cerului, Nut. Tatăl lui Osiris, Set, Isis şi Nephthis. De obicei, Geb era înfăţişat întins pe spate, adesea purtând coroana Egiptului Inferior, cu trupul dezgolit al lui Nut deasupra sa. În acest context, era adesea înfăţişat cu un penis erect, îndreptat în sus, în direcţia unde era Nut. Uneori, zeiţa aerului, Shu, era aşezată lângă corpul lui Geb, susţinând-o pe Geb şi, poate, separând-o de acesta. Adesea, pielea sa era colorată cu verde, indicând rolul său ca zeu al fertilităţii şi vegetaţiei. Gâsca era animalul său sacru, iar simbolul său — hieroglifele egiptene. Se spunea că Geb ţinea

Sclavii zeilor 141

prizoniere sufletele celor morţi, împiedicându-le să treacă în viaţa de după moarte. Se credea că râsul lui Geb provoca cutremure.

Set Zeul haosului şi al duşmăniei. Fiul lui Geb şi al lui Nut

şi fratele lui Isis, Osiris şi Nephthis. S-a smuls cu violenţă din pântecele mamei sale şi este înfăţişat având capul unui animal care seamănă cu un rdvark, cu urechile ciulite şi cu un bot lung. Este înrudit cu zeiţele semite ale războiului, Anat şi Astarte. În jurul anului 2500 î.Hr., regii Egiptului l-au părăsit brusc pe Set şi au trecut de partea lui Horus, „zeul şoim”. Tutmosis al III-lea s-a autointitulat „cel iubit de Set”. Set era gelos pe fratele său Osiris şi a purtat un război de 80 de ani împotriva lui. L-a apărat pe Ra împotriva zeului-şarpe ostil din lumea subterană. Trebuie să ne reamintim că zeul lumii subterane sau Lumii de Jos era Enki, cel care adesea era înfăţişat ca un şarpe înaripat şi că Ra sau Marduk este cel care se autoproclamase zeul suprem în Egipt.

Horus Zeul Cerului. Cunoscut şi sub numele de Har, Har-

pa-khered, Harpokrates, Harsiese, Harendotes, Harsomtus, Harmachis şi multe altele. Horus este unul dintre cei mai importanţi zei din panteonul egiptean, fiind atestat încă din primele perioade ale acestui panteon. Este zeul adorat peste tot în Egipt şi în civilizaţiile următoare. Reprezentat printr-un corp de şoim sau de un corp omenesc cu cap de şoim, mai este recunoscut şi după simbolul său, „ochiul”. Este fiul lui Osiris şi al lui Isis. Primul conducător ale Egiptului după o luptă de 80 de ani, purtată împotriva fratelui şi rivalului său, Set. Mama sa l-a ascuns în tufişurile de papirus de pe malurile Nilului pentru a nu putea fi găsit de duşmanii săi. Această faptă a condus la multe poveşti ulterioare, cum


ar fi cea a lui Moise. Uneori, este înfăţişat ca un soare cu aripi „Horus al orizontului”.

Min sau Menu Zeul egiptean al fertilităţii, dar şi al virilităţii. Unul din

tre cei mai importanţi membri ai panteonului zeilor. Uneori, înfăţişat ca fiul lui Isis sau consort al acesteia, şi alteori alături de Horus, ca odraslă a lui Isis. În general, este înfăţişat ţinând un bici în mâna dreaptă ridicată şi purtând o coroană cu două prune înalte. Min era în principal un zeu al sexualităţii masculine, iar în Noul Regat (1567 Î.Hr. - 1085 î.Hr.) era venerat în ritualurile de încoronare ale faraonilor, ca să le asigure acestora vigoarea sexuală şi producerea unui urmaş masculin. A fost înfăţişat şi în formă umană, cu penisul erect. Animalul său sacru pare să fi fost taurul alb ca şi un anume tip de salată care aducea aminte de un penis erect şi care avea o sevă albă care aducea aminte de spermă. Era, de asemenea, şi zeul paznic al minelor. Cele mai importante sanctuare ale sale erau la Koptos (Qift) şi Akhmim (Panoplis), unde se găseau mine de aur. Mai era venerat şi ca zeu al drumurilor din deşert şi zeu al călătorilor. Pe lângă rolul său din ritualurile de încoronare, Min era venerat şi în timpul festivalurilor recoltei, atunci când i se aduceau ca ofrande salate şi lipii de grâu.

Amun Zeul Soarelui, Domnul Cerului, zeitatea primordia

lă, care este prezentă în creaţie şi în haos. Probabil acelaşi zeu ca Ra. În perioadele următoare, a devenit cunoscut ca Amun-Ra. Este probabil acelaşi zeu ca Marduk, care s-a proclamat zeu suprem, potrivit textelor sumeriene. Uneori, a fost prezentat ca faraon cu pielea albastră şi turban. Este susţinut de două prune mari cu aripi, care indică dominaţia lui asupra ambelor părţi ale Egiptului: cea de Sus şi cea de Jos. Locurile principale unde a fost venerat au fost templele

Sclavii zeilor 143

lui Amun de la Karnak şi Luxor. Alte zeităţi l-au descris ca fiind „ascuns la aspect, misterios la formă”. Şi-a câştigat numele de „Rege al zeilor” şi a fost considerat părinte al tuturor faraonilor. La Teba era considerat un zeu-şarpe, având legături cu nemurirea şi înnoirea. Această descriere se potriveşte cu descrierile din tăbliţele sumeriene ale şarpelui răsucit, ca simbol al creaţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei, care a fost folosit pentru crearea lui Adam. Templul reginei Hatseput de la Deir el-Bahari poartă o urmă a mamei sale, impregnată de Amun. Din nou acest lucru se potriveşte legăturii cu Marduk, Ra şi Amun, toţi fiind de fapt acelaşi zeu şi insistă asupra faptului că toţi regii şi toate reginele erau descendenţi ai zeilor. Asta înseamnă că, la un moment dat, Amun s-a ocupat el însuşi de procreere.

ZEII AFRICANI

Dintre toate culturile şi civilizaţiile lumii, mitologia africană este cea mai colorată şi mai diversă. Şi totuşi, există un fir comun al creaţiei, pornind de la zeităţile supreme, care se aflau la conducere, urmate de zeii de o mai mică importanţă, care conduceau lumea şi controlau toate aspectele vieţii primilor oameni de pe Pământ. Unii oameni uită adesea că mitologia egipteană este şi parte a mitologiei africane. Există la modul propriu mii de zei în jurul cărora s-au ţesut poveşti în mitologia africană. Ei variază de la zeii simpli la zeii practici, de la zeii ignoranţi la zeii înţelepţi şi profeţi. Multe dintre miturile de la nordul Mării Mediterane sunt strâns legate de zeii egipteni, în vreme ce povestirile din sud vorbesc despre zei care au coborât pe Pământ din şălaşurile lor cereşti pentru a-l făuri pe om, să-l înveţe tot ce avea nevoie să ştie, cum ar fi agricultura sau inteligenţa. Există poveşti despre zeii supremi care i-au făcut pe ceilalţi


zei şi care au creat Pământul din apă şi haos. Zeii care l-au creat pe om reprezintă un ingredient comun al miturilor africane. Există multe referiri la un şarpe zburător, care par să coincidă prea mult pentru a fi doar simple născociri ale imaginaţiei. Multe poveşti despre doi zei, unul binevoitor şi unul violent, care trăiau în lumea subterană şi care s-au ridicat la cer. Mai vorbesc despre zeii tunetului, zeii soarelui, vânători, giganţi, tauri şi o întreagă varietate de animale şi chiar şi despre un zeu suprem care comandă doi zei inferiori şi care au condus lumea după încheierea creaţiei, ceea ce este similar cu poveştile sumeriene. Indică simplul fapt că, indiferent de cât de fragmentată ar fi fost civilizaţia globală în acele vremuri, poveştile despre zeii zburători, puternici, binevoitori şi agresivi erau aceleaşi.

Diversitatea mitologiei africane se potriveşte în egală măsură cu datele istorice din tăbliţele sumeriene care susţin că omul a fost pus să muncească pentru prima dată în minele de aur din sudul Africii. Este cu adevărat incredibil faptul că multe dintre poveştile care provin din această zonă susţin acelaşi lucru. Şi, la fel ca zeii din alte părţi ai lumii antice, zeii sunt înrudiţi şi aici şi au o ierarhie a responsabilităţilor. Este foarte firesc ca cele mai simple povestiri, cu foarte puţine imagini, să provină din Africa, de vreme ce aici a apărut pentru prima oară oamenii, care erau după toate aparenţele, precursorii omenirii. După ce au părăsit taberele miniere şi şi-au întemeiat propriile aşezări şi culturi, au avut contact în mod regulat cu mulţi zei implicaţi în procesul de minerit şi în controlarea acestuia. Şi, aşa cum am descoperit în capitolul al IX-lea al acestei cărţi, „Aurul: Obsesia fără sfârşit”, nu au existat decât câteva temple şi altare construite în Africa de către acei primi oameni. Nu aveau nevoie să facă acest lucru, iar relaţia lor cu zeii încă nu ajunsese în stadiul de venerare. Adorarea zeilor le-a fost impusă oamenilor de către zei mulţi ani mai târziu, atunci când specia sclavă a apărut şi în Orientul Apropiat. Dar adevărata

Sclavii zeilor 145

expansiune a adorării a avut loc de-abia după Marele Potop, acum 13 000 de ani. Sunt atât de multe exemple minunate, care fac legătura între mitologia africană şi mitologia sumeriană, încât este greu să aleg doar câteva ca să le aştern pe aceste pagini. Titlurile pe care africanii le-au dat zeilor lor uimesc prin varietate. Câteva dintre acestea sunt: Creatorul, Ziditorul, Dătătorul de ploaie şi soare, Acela care aduce anotimpurile, Acela care tună, Strămoşul zilelor, Primul, Cel fără limite, Cel în faţa căruia se închină şi regii, Acela pe care-l întâlneşti oriunde, Cel care aprinde focul, Marea Mamă, Cel mai bun dintre prieteni,, Cel bun, Providenţa care veghează asupra tuturor ca soarele, Marele fond comun contemporan, Marele păianjen, Cel căruia îi mulţumesc cu toţii, Arcul de pe cer, Cel supărat, Inexplicabilul.

Lista următoare reprezintă un scurt exemplu aleatoriu de zei africani care apar în poveştile din vremurile antice:

Agipie (Tanzania) Un zeu binevoitor care trăieşte în cer. El luptă împo

triva tuturor zeilor răi care au fulgere şi îi distrug pe oameni.

Akongo (Republica Democrată Congo) Fiinţă veşnică supremă, aflată în relaţii bune cu oame

nii. Are caracteristici umane şi un interes puternic pentru toate activităţile şi pentru binele oamenilor. A avut o dispută cu ceilalţi zei şi a dispărut.

Alouko Niami Kadio (Coasta de Fildeş) Este creatorul tuturor zeilor şi al omului. După ce a

creat lumea, într-o zi de sâmbătă a coborât din sălaşul său ceresc, l-a învăţat pe oameni tot ceea ce trebuiau să ştie pentru ca să trăiască şi i-a învăţat şi ceea ce trebuia să rămână secret.


Ananasi (diverse triburi) Păianjenul. Escrocul. Un zeu creator. Un mârşav, dar

unul care ştia să se facă plăcut. Se spun multe poveşti amuzante şi bizare pe seama lui.

Anyewo Marele Şarpe care iese după ploaie pentru a-şi schim

ba pielea. Curcubeul reprezintă reflexia sa.

Buku (diverse populaţii din vestul Africii) Un zeu al cerului, venerat uneori ca zeiţă. Buku a creat

totul, inclusiv pe ceilalţi zei.

Bunzi (Republica Democrată Congo) Ea s-a născut ca şarpe dintr-un tată zeu şi o mamă

măreaţă. Şarpele a crescut şi şi-a asumat rolul mamei sale, care era acela de a aduce ploia. Oamenii vedeau şarpele pe cer sub forma unui curcubeu.

Dahn sau Dan Ayido Hwedo (Dahomey) Zeu-şarpe. Haitienii îl cunoşteau ca Dan Petro, Şarpele

Curcubeu care încercuieşte lumea. Dahn este înfăţişat adesea cu coada în gură ca un simbol al unităţii şi plenitudinii.

Dxui (Boşimani, Hotentoţi, Tsui, Xhisa şi Ponda, Thixo) Un zeu creator. Zilnic, Dxui lua forma unei flori sau

a unei plante, revenind la forma inţială la căderea serii, până când a creat toate plantele şi florile care există.

Doondari (Mali, Senegal) Creatorul care a coborât pe Pământ şi a creat o piatră

din care au apărut fierul, focul, apa şi aerul. A revenit apoi, iar din aceste elemente l-a creat pe om. Dar omul a devenit prea mândru şi atunci Doondari a creat orbirea şi moartea.

Sclavii zeilor 147

Dzemawon (Ghana) Un zeu puternic şi inteligent care vine şi pleacă atunci

când are chef. Vine ca vântul şi merge prin toată lumea. Este omnipotent şi poate lua orice formă. În zilele de închinare, poate apărea în formă umană.

Eshu (Yoruba) Un înşelător. Având abilitatea de a-şi schimba forma,

poate lua orice înfăţişare îşi doreşte, putând fi în acelaşi timp şi mic, şi mare. Eshu creează confuzie printre oameni şi-i face să înnebunească. Dar Eshu cunoaşte toate limbile pe care le vorbeşte omul şi acţionează ca un intermediar între muritori şi zei.

Gua (Tribul Ga din vestul Africii) Zeul tunetului, al fierarilor şi fermierilor. Templele în

chinate lui Gua pot fi găsite adesea pe lângă forjele fierarilor.

Gunab (Hotentoţi) Duşmanul lui Tsui-Goab, Gunan a trăit sub o movilă

de pietre. Gunab îl învingea încontinuu pe Tsui-Goab, dar acesta din urmă se întărea după fiecare bătălie. Deoarece i-a omorât pe mulţi, Gunab este uneori identificat cu moartea. Este creatorul curcubeului.

Kibuka (Baganda) Un zeu al războiului, trimis să salveze poporul din

Baganda. Regele din Baganda a cerut ajutorul în război din partea cerului, iar Kibuka a fost trimis să-i ajute. Deşi a fost avertizat să nu aibă de-a face cu femeile duşmanilor, Kibuka s-a culcat cu o prizonieră. Dând dovadă de lipsă de înţelepciune, Kibuka a avut încredere în ea şi după ce aceasta a evadat le-a spus inamicilor cum îl pot ucide pe Kibuka, trăgând cu săgeţi în norul unde se ascundea acesta. Kibuka a


căzut dintr-un copac înalt şi a murit, iar pe locul unde a căzut a fost înălţat un templu.

Leza (Africa Centrală) Cel care împresoară, Leza este Zeul Suprem care are

conducerea asupra cerului şi care trimite vântul şi ploaia. Leza stă pe spatele tuturor oamenilor şi nimeni nu poate scăpa de sub apăsarea lui. Se spune că Leza îmbătrâneşte şi că nu mai aude rugăciunile la fel de bine ca atunci când era tânăr.

Mawu-Lisa (Ewe) Marele zeu şi zeiţa Soarelui şi a Lunii. Lisa este soare

le, şi Mawu este luna.

Modimo (Lesotho) Zeu creator, fiinţă supremă, cunoscut şi sub numele

de Ralapeba. Stăpân asupra măreţiei şi puterii, temut pentru violenţa şi pentru puterea sa de foc. Este unul dintre cei doisprezece zei care au funcţii şi puteri variate. Pentru a-i onora pe aceşti zei, cometa Modudusta le poartă numele.

Mujaji (Lovedu -Africa de Sud) Zeiţa ploii, regina populaţiei Lovedu. Poporul din

Lovedu a fost condus de patru zeiţe ale ploii, toate fiind descendente ale primei Mujaji. Sunt înrudite cu marele şi puternicul Monomatapa din Imperiul Karanga, Zimbabwe, făcând o legătură directă cu misterul care înconjoară ruinele din Zimbabwe şi pământurile pline de aur ale lui Ophir. Mujaji este nemuritoare şi are multe puteri ascunse. A salvat mulţi oameni prin aducerea ploii.

Mulungu (Africa de Est) Zeu şi Fiinţa Supremă. Conceptul de fiinţă supremă şi

zeu este prezent aproape pretutindeni în Africa. Deşi există

Sclavii zeilor 149

câteva temple ridicate în onoarea acestui zeu, ele trebuie să fi fost construite după anul 3000 î.Hr. în zonele care aparţin astăzi de Mozambic şi Zimbabwe. Aceste temple seamănă cu primele temple canaanite din Orientul Apropiat. Iniţial, Mulungu a trăit pe Pământ, dar s-a mutat înapoi în cer, pentru că oamenii îi omorau copiii. Le-a spus oamenilor că vor ajunge în cer după ce vor muri. Aşadar, se crede că, după ce mor, oamenii ajung în ceruri ca să le slujească drept sclavi zeilor.

Nanan-Bouclou (Eive) Primul zeu al tribului Ewe, atât bărbat, cât şi femeie,

Nanan-Bouclou este prea îndepărtat pentru a putea fi venerat. În Haiti, Nanan-Bouclou este cunoscut ca zeul ierburilor şi medicinei.

Ngai (Masai) Zeu creator. La naştere, Ngai dă fiecărui om câte un

spirit păzitor care să-l ţină departe de pericole şi să-l ia în momentul morţii. Cei răi sunt duşi într-un deşert, în vreme ce spiritele bune ajung pe un tărâm cu păşuni bogate şi multe vite.

Nyame (Ashanti) Zeul suprem al cerului, fiind în acelaşi timp şi zeul

Soarelui şi zeiţa Lunii. Nyame a creat cele trei tărâmuri: cerul, Pământul şi lumea subterană. înainte de naştere, sufletele sunt duse la Nyame şi îmbăiate într-o baie de aur. Nyame îi dă fiecărui suflet câte un destin. După aceea sufletul este pregătit ca să se nască.

Nyasaye (Marangoli, Kenya) Principalul zeu al populaţiei Marangoli. Se spune că

spiritele îi ajută pe marangoli să-şi îndeplinească sarcinile,


care sunt reprezentate ca nişte pietre rotunde care sunt dispuse circular în jurul unui pol care îl reprezintă pe zeu.

Nzame (populaţia Fan, Congo) Este un zeu ascuns şi neclar a cărui înfăţişare nu poa

te fi reprodusă în lemn, piatră sau metal. Nzame a trăit pe Pământ alături de cei trei fii ai săi: Omul Alb, Omul Negru şi Gorila. La un moment dat, Omul Negru şi Gorila, împreună cu toţi supuşii lor au păcătuit împotriva lui Nzame. Ca urmare, Nzame şi-a luat toate bogăţiile şi a mers să trăiască alături de celălalt fiu, Omul Alb, în zona de vest, în vreme ce Gorila alături de supuşii săi a mers să trăiască în junglă. Fără cunoştinţele, bogăţia şi puterea lui Nzame, Omul Negru şi familia sa au dus o viaţă grea, în sărăcie şi ignoranţă, tânjind în permanenţă după tărâmul în care Nzame trăieşte alături de fiul său favorit, Omul Alb.

Obatala (Nigeria) Creatorul Pământului a fost pus de fiinţa supremă să

creeze pământul acolo unde se afla numai apă. Apoi l-a făcut pe om din ţărână. Este la fel cu activitatea pe care a executat-o Enki atunci când a ajuns pe Pământ, aşa cum se spune în tăbliţele sumeriene.

Ruhanga (Uganda) Creatorul tuturor lucrurilor şi al fiinţelor de pe Pământ,

S-a retras în ceruri, dar nu a putut să prevină apariţia răului şi a morţii. El a fost cel care a adus inegalitatea printre oameni: regele, ciobanii, fermierii.

Sagbata (Dahomey, Yoruba, Shagpona) Zeul variolei. Pe altarele închinate lui Sagbata erau

pictate mici pete. În cultura mayaşă astfel de pete reprezintă corpurile aflate în descompunere ale acelora care fost loviţi

Sclavii zeilor 151

cu moarte de către zei. Preoţii lui Sabgata luptau împotriva variolei atât cu rugăciuni, cât şi prin cunoştinţele medicale şi deţineau o mare putere asupra poporului.

Tano (Ashanti) Cel de-al doilea fiu ca vârstă al zeului cu acelaşi nume

şi zeu al râului. Zeii celorlalte râuri împreună cu familiile acestora reprezintă familia lui Tano. Cu mult timp în urmă, Tano a pierdut un concurs de cântat în defavoarea Morţii. Tano şi Moartea şi-au cântat dispreţul unul faţă de celălalt timp de mai bine de o lună, dar niciunul nu a putut să câştige, aşa că au făcut un compromis. Atunci când cineva este rănit sau cade bolnav, primul dintre zei care ajunge la acel om şi-l poate revendica. Dacă Tano ajunge primul, acea persoană va trăi, dar dacă Moartea ajunge prima, atunci pacientul este pierdut.

Tsui’Goab (Hotentoţi) Cunoscut şi sub numele de Genunchiul Rănit sau Tată

al Taţilor noştri. Zeu al ploii care trăieşte în nori, cunoscut ca un mare şef şi magician. Tsui’Goab i-a făcut pe primul bărbat şi pe prima femeie din pietre. Tsui’Goab a murit şi a înviat de câteva ori, prilej de mare bucurie şi celebrare. Oamenii îl invocă pe Tsui'Goab la primele semne ale răsăritului şi recită jurăminte în numele lui.

Unkulunkulu (Zuluşi) Bătrân, Bătrânul-Unkulunkulu a fost în acelaşi timp

şi primul om şi creator, un zeu al Pământului care a călătorit între Pământ şi Cer. Unkulunkulu le-a arătat oamenilor cum să trăiască împreună şi le-a dat cunoaşterea lumii în care trăiau.


WeleXakaba (Luyia -Kenya) Fiinţa supremă care a creat lumea şi care este dătă-

toarea tuturor lucrurilor. Mai întâi şi-a creat propria casă în ceruri, care era un loc „mereu strălucitor”, sprijinit pe coloane. Primul cuplu uman a trăit într-un loc numit Embayi, o casă aeriană, sprijinită pe nişte pari, în special din cauza monştrilor Amanani, care trăiau pe Pământ. Primii oameni au trăit multă vreme fără copii, neştiind cum să procreeze. Mai târziu, Mwambu şi Sela au avut un fiu, pe care l-au numit Lilambo, şi astfel s-au înmulţit oamenii pe Pământ. Acest zeu mai era cunoscut şi ca zeul Soarelui care ia cu sine o fată de pe Pământ şi se căsătoreşte cu ea.

Yo (Spiritul creator, Bambara / Mali) Acest spirit creator s-a folosit de trei fiinţe ca să creeze

tot ceea ce există. Inclusiv cele şapte ceruri care corespund celor şapte părţi ale Pământului. Mai întâi a fost creat omul şi după o vreme a fost creată şi femeia, folosind praf şi salivă. Oamenii sunt nemuritori, devenind copii cu vârsta de şapte ani de fiecare dată şi când ajung la vârsta de cincizeci şi nouă de ani. Ei trăiesc dezbrăcaţi, nu au niciun fel de nevoi, nu vorbesc şi nici nu muncesc.

Zimu (Ndebele, Africa de Sud) Fiinţa supremă, el a trimis un cameleon la oameni ca

să le aducă mesajul că „vor muri şi se vor ridica din nou”. Dar şopârla a ajuns prima la oameni şi le-a spus că „vor muri şi nu vor reînvia”. Până să ajungă cameleonul cu mesajul său de speranţă, oamenii nu l-au mai crezut şi au ales că creadă ce le-a spus şopârla.

Mitologia africană este atât de bogată şi de colorată, încât aş putea continua la infinit. Legătura pe care am creat-o în această carte cu primii noştri strămoşi din Africa îşi

Sclavii zeilor 153

găseşte un sprijin important în aceste povestiri. Pe măsură ce le citim, ele par să fie cu mult mai vechi decât toate celelalte civilizaţii. Relaţia dintre zei şi oameni era mult mai simplă, mult mai bine definită şi era, fără îndoială, o relaţie de supunere. În mod misterios, nu exista o nevoie reală de venerare şi rareori sunt menţionate sacrificii făcute pentru zei. Aceste caracteristici diferenţiază puternic mitologia africană de celelalte mitologii, acolo unde sacrificiile şi templele de închinare constituiau o parte importantă a ritualurilor. Se pare că în Africa preistorică oamenii şi zeii convieţuiau fără prea multe fricţiuni. Există multe poveşti care includ o zeitate supremă care avea doi fii sau o fată şi care a coborât pe Pământ pentru a-l face locuibil şi a-l crea pe om. Fără îndoială că acest lucru a dus la naşterea unei vrajbe care a avut ca rezultat numeroase ciocniri între zei şi care i-au divizat pe adepţii umani. Controversatul mistic şi vraci sud-african Credo Mutwa vorbeşte depre legendele zuluse ale minelor antice de aur din Monomotapa, din Zimbabwe. În cartea sa, Copiii mei Indaba, el prezintă legenda care vorbeşte despre „producerea artificială a sclavilor din carne şi sânge de către Primii Oameni”. „Legenda povesteşte felul în care sclavii s-au luptat cu omul-maimuţă” atunci „când marea stea a războiului a apărut pe cer”. Pe măsură ce ne afundăm mai mult în aceste poveşti, devine evident că Africa a fost un focar de activitate în primele zile ale preistoriei, cu mult înainte de înflorirea civilizaţiilor din Orientul Apropiat şi din cele două Americi. Omul era la început în căutarea drumului său în lume, iar zeii erau foarte ocupaţi, încercând să-i controleze pe aceşti sclavi umani.


ZEII C H I N E Z I

Istoria şi religia Chinei sunt strânse legate de mitologia chinezească. Potrivit tradiţiilor străvechi, chinezii erau nişte sălbatici în momentul în care a apărut un înţelept şi i-a învăţat cum să-şi construiască adăposturi. Ceva mai târziu, alţi înţelepţi i-au învăţat pe chinezi cum să folosească focul, muzica şi cum să cultive plantele. Ultimul dintre aceşti înţelepţi a fost împăratul Galben Huangdi, părintele civilizaţiie chinezeşti. Nu se ştie de unde a apărut aşa brusc Huangdi, dar el este cel care a adus cunoaşterea pentru poporul chinez. Este posibil să fi fost unul dintre zeii Anunnaki, aflaţi în drumul lor de expansiune către Răsărit? Dacă acceptăm faptul că zeii Sumerului sau zeii Anunnaki erau părinţii civilizaţiei din alte părţi ale lumii, atunci acelaşi principiu se aplică şi în cazul Chinei. Huangdi poartă toate atributele mistice care să-l plaseze în rândul zeilor Anunaki.

Descoperirea oaselor fosilizate ale lui homo erectus, cunoscute sub numele „Omul din Peking”, în apropiere de Beijing duc la concluzia că primii oameni au evoluat în China şi că oamenii chinezi au fost primii oameni moderni care au evoluat spre o rasă unică, inteligentă. S-a dovedit că această ipoteză nu era corectă, iar locul care desemnează Leagănul Omenirii a fost identificat în sudul Africii. Proiectul Diversităţii Genomului Uman reprezintă colaborarea dintre doisprezece cercetători, aparţinând de şapte institute, au avut ca scop analizarea mostrelor de A D N preluate de la 28 dintre cele 56 de grupări etnice chinezeşti şi apoi compararea acestora cu mostre de material genetic de alte grupuri de oameni asiatici sau nonasiatici. Rezultatul a fost acelaşi ca şi în cazul restului omenirii şi anume că poporul chinez a evoluat în Africa. Este foarte posibil ca lucrurile să se fi desfăşurat în acest fel, însă influenţa uriaşă pe care arienii au avut-o asupra dezvoltării întregii civilizaţii asiatice

Sclavii zeilor 155

a fost cumva trecută cu vederea. Se spune că primii oameni au migrat către est de-a lungul Oceanului Indian şi şi-au creat drumul spre China prin sud-estul Asiei. Raportul legat de proiectul genomului menţionează că „putem concluziona cu siguranţă că oamenii moderni îşi aveau originea în Africa, genele acestora fiind majoritare în materialul genetic curent al populaţiilor asiatice”. Mi se pare interesant faptul că în raport se foloseşte expresia „majoritare în materialul genetic curent”. Dacă toţi oamenii îşi au originea în Africa, mai exista şi o altă sursă de material genetic? Şi, dacă mai exista, unde se găsea această sursă? Să fi fost implicaţi înşelătorii şi influenţii Arieni care erau responsabili pentru popularea Europei şi a căror influenţă s-a extins şi asupra Asiei? Sau să fi fost împăratul Huangdi, cel care a contribuit la fondul comun de gene? Zeii pe care-i venera poporul chinez la începuturile civilizaţiei sale ar fi putut să aibă alte nume, dar funcţiile şi puterile lor erau identice celor ale zeităţilor din alte civilizaţii. Practicile religioase chinezeşti se adresează unor strămoşi divini măreţi şi puternici. Este posibili ca acei strămoşi care sunt zeificaţi în mitologia chinezească să fi fost primii Arieni care aveau tehnologia şi puteri speciale cu mult mai evoluate decât cele ale primitivilor din acele vremuri? Sau aceşti strămoşi care erau chiar mai puternici decât Arienii... ar fi putut să fie omniprezenţii zei Anunnaki, care preluau controlul asupra lumii care se extindea cu repeziciune către Est? Tăbliţele sumeriene par să indice clar o asemenea expansiune a zeilor Anunnaki, condusă în principal de Inanna. Dar în acest proces erau implicaţi toate rudele şi toţi fraţii săi, fiecare încercând să obţină pentru sine o bucată din lume şi să-şi întemeieze propriul grup de oameni loiali, supuşii sclavi umani.

Dragonii joacă un rol central în toate mitologiile orientale, uneori trecând chiar în religiile populare. Originile şi trecutul acestora sunt foarte asemănătoare cu anumite


poveşti din Biblie şi cu cele sumeriene. Există un număr de dragoni care diferă puţin pe măsură ce ne mutăm mai mult spre est. Ceea ce mă uimeşte este faptul că imaginea unui dragon chinezesc este foarte apropiată de cea a unui şarpe înaripat din cultura mayaşă sau din alte culturi. În multe reprezentări, dragonul pare lung şi subţire, semănând mai mult cu un şarpe cu aripi decât cu un dragon monstruos care scuipă flăcări. Este posibil ca aceasta să fie o altă influenţă a lui Enki, faimosul şarpe din grădina Raiului şi zeul şarpe zburător al mayaşilor? Datorită faptului că regii erau numiţi în China doar cu încuviinţarea fiinţei supreme, aceştia au fost şi ei zeificaţi şi adesea veneraţi. Este posibil ca, la fel ca în Egipt, împăraţii chinezi să fi fost jumătate om şi jumătate zeu şi astfel, prin venerarea continuă să fi devenit „zei” ai poporului, la fel ca faraonii? Diferenţa subtilă dintre drago-nii chinezeşti, coreeni şi japonezi indică o legătură ciudată între posibila expansiune către Răsărit a celor care-i urmau pe Enki şi pe Inanna şi rangurile inferioare, destinate zeilor mai puţin importanţi care se aflau la conducerea acestor pământuri. Dragonii chinezeşti au cinci degete la picioare, cei coreeni au patru degete, iar cei japonezi au doar trei degete la picioare. Este posibil ca acestea să reprezinte scăderea rangului dintre zeii Anunnaki care se aflau la depărtare de Sumer şi comandantul acestora, Enlil? Insă poveştile din jurul originilor unora dintre dragoni sunt remarcabil de asemănătoare cu multe dintre poveştile sumeriene şi cele biblice.

Kinabalu Dragonul de Răsărit trăia în vârful muntelui Kinabalu

din Borneo şi se afla în posesia unei perle superbe care era dorită de împăratul chinez. Mulţi oameni au încercat să fure această perlă de la dragon, dar au fost ucişi cu toţii în cursul acestor încercări. Atunci împăratul i-a trimis pe fraţii Wee Ping şi Wee San ca să ia perla de la dragon. Aceştia au

Sclavii zeilor 157

aşteptat până când dragonul a plecat să caute mâncare, apoi au zburat cu un uliu până în vârful muntelui şi au înlocuit perla dragonului cu o perlă falsă. Dar dragonul nu s-a lăsat păcălit şi a pornit în urmărirea hoţilor în vreme ce aceştia se pregăteau să fugă cu o barcă. La apropierea dragonului, Wee San a lansat o ghiulea spre el. Dragonul a crezut că ghiuleaua este perla sa, a înghiţit-o şi a murit. Wee Ping a vrut să ia perla şi să-şi asume gloria şi a minţit spunnând că el este cel care a reuşit să o fure de la dragon. Wee San nu a mai vrut să aibă şi alte necazuri din pricina perlei, aşa că a părăsit China. Ulterior, a devenit fericitul conducător al Bruneiului. Pe de altă parte, Wee Ping nu a fost la fel de norocos, pentru că minciuna sa nu i-a adus altceva decât tristeţe.

Simbolismul acestei poveşti are o legătură strânsă cu poveştile despre „perlele înţelepciunii”. O astfel de poveste care poartă foarte multe asemănări este povestea sumeriană în care Inanna fură Tăbliţele înţelepciunii sau ME, aflate în posesia unchiului ei, Enki. Ea a zburat la casa acestuia din munţi şi l-a sedus. Şi ea a scăpat tot cu ajutorul unei bărci, dar aceasta era o corabie a cerului care putea zbura. Este o coincidenţă faptul că Enki era şarpele zburător din cultura sumeriană şi probabil şi din alte culturi? Aşadar, şarpele zburător sau dragonul a început să o urmăreacă pe Inanna pentru a recupera tăbliţele, dar nu a reuşit să le ia înapoi. Asemănările dintre cele două fire narative sunt remarcabile. Trebuie să ne aducem aminte că poveştile chinezeşti au fost scrise cu multe mii de ani după cele sumeriene, dar este posibil ca ele să fi existat în formă orală cu multe milenii înainte.

Simbolismul care îi înconjoară pe dragoni este foarte interesant. Enki era şarpele care putea să zboare şi de aceea putea fi văzut ca un şarpe înaripat. Mijloacele sale de zbor făceau zgomot la fel ca dragonii care zburau şi scuipau flăcări. Nu este posibil ca dragonii răsăriteni să fi fost reprezentări


ale diferiţilor zei Anunnaki, aflaţi în maşinile lor de zbor, în primele zile ale colonizării Asiei, atunci când îşi ţineau sub control sclavii umani? Există câteva poveşti despre dragoni, despre apariţiile lor bruşte şi despre învăţăturile pe care le-au adus oamenilor, frica pe care o răspândeau şi controlul pe care îl deţineau asupra multor aspecte ale vieţii din China. Cele mai multe, dacă nu chiar toate poveştile, se aseamănă cu poveştile sumeriene referitoare la activităţile zeilor Anunnaki, care datează cu mult înainte de apariţia civilizaţiei în China.

O altă poveste cu dragoni îmi aduce aminte prin simbolistica ei de povestea centrată în jurul naşterii lui Hristos, în care o tânără fecioară rămâne însărcinată cu un străin sau un înger, care dispare. În timpul naşterii lui Iisus, peştera este umplută de o lumină strălucitoare, mai strălucitoare decât cea a Soarelui. Copilul creşte ca un proscris, dar în cele din urmă devine „prinţul alb al păcii”, care ucide răul de pretutindeni, ridicându-se în cele din urmă la cer. Tânăra femeie, Maria, a ajuns să fie adorată prin rugăciune de milioane de adepţi. Acum să vedem asemănarea uimitoare a acestei poveşti cu cea a Dragonului Alb sau Pai Lung:

Într-o noapte cu furtună, o tânără fată a răspuns la uşă unui străin care venise să caute adăpost din calea furtunii. Era un om mai bătrân, în vreme ce ea era virgină. A doua zi dimineaţă străinul plecase, dar tânăra fată era însărcinată. Părinţii săi au fost foarte mânioşi şi au alungat-o din casă. Atunci când copilul s-a născut, părea să fie o mică bilă albă. Au aruncat bila albă în ocean. Spre surprinderea tuturor, din bilă a crescut un dragon alb impunător. Tânăra fată, speriată şi şocată, a leşinat şi nu s-a mai trezit niciodată.

O altă variaţiune a acestei poveşti spune că fata a fost ucisă în timpul unei furtuni puternice, după care „dragonul a zburat spre cer”.

Sclavii zeilor 159

Tânăra fată a fost adorată, pentru că era mama acestui dragon magnific, unicul Rege Dragon Alb. A fost îngropată la poalele unui deal, acolo unde oamenii cer favoruri, iertare şi alte lucruri. Pe crestele acestui deal a fost ridicat un templu în care se găseşte o tăbliţă pe care este scrisă această poveste.

Este important de reţinut şi faptul că acest Dragon Alb era un dragon cu cinci degete; orbitor de alb, la fel ca modul în care apar îngerii sau cel în care sunt descrişi mulţi zei în Biblie şi în tăbliţele sumeriene. Este posibil ca cele cinci degete să semnifice cel mai înalt ordin din ierarhia Anunnaki?

Următoarea poveste este, practic, o repetare a poveştii Marelui Potop, care a distrus omenirea, potrivit tăbliţelor sumeriene. A fost un plan pus la cale de Enlil, după ce acesta şi-a dat seama că omenirea devenise o povară uriaşă pentru Anunnaki şi că Potopul avea să înlăture această problemă rapid şi cu succes. Aceeaşi poveste apare în aproape toate civilizaţiile din lume.

Împăratul Galben, care era zeul suprem al Chinei, s-a uitat spre Pământ şi a văzut că oamenii erau răi şi plini de păcate. Şi atunci, împăratul Galben i-a poruncit zeului ploii să arunce o ploaie nesfârşită asupra Pământului. A urmat un Mare Potop care a dus la moartea tuturor oamenilor. Unul dintre zei, care se numea Kun, s-a uitat la Pământ şi a fost cuprins de tristeţe văzând marea distrugere. Kun era nepotul împăratului Galben şi l-a rugat pe bunicul său să oprească ploaia, dar împăratul Galben nu a vrut să oprească Potopul. O broască-ţestoasă bătrână i-a spus lui Kun că, dacă vrea să oprească ploaia, are nevoie de noroi magic. Ţestoasa i-a mai spus că împăratul Galben are printre comorile sale şi un borcan cu un astfel de noroi. Kun a furat borcanul cu noroi magic şi a mers pe Pământ. Oriunde a presărat noroi, au început să apară insule, şi apa a fost absorbită. Kun a călătorit de-a lungul Pământului, împrăştiind noroi magic şi dând naştere unor noi întinderi de pământ.


Dar împăratul Galben a văzul ce făcea Kun şi l-a trimis pe zeul focului ca să-l omoare. Kun l-a văzut venind pe zeul focului şi s-a transformat într-un cal alb şi a încercat să se ascundă. Şi atunci zeul focului a trimis un fulger care l-a lovit şi l-a omorât pe Kun în vârful unui munte. Din corpul lui Kun a crescut un fiu superb, care se numea Yu şi care era un frumos dragon auriu. Yu a zburat în cer ca să-şi întâlnească stră-străbunicul, pe împăratul Galben, pe care l-a implorat să oprească potopul. Împăratul Galben l-a numit pe Yu zeul ploilor şi i-a dat toate puterile ca să-şi poată îndeplini această funcţie şi i-a pus la dispoziţie toată cantitatea de noroi magic care a putut fi adunat de pe spatele ţestoasei. Yu a făcut să se oprească ploaia, dar cea mai mare parte a pământului a rămas sub ape. Atunci, Yu şi ţestoasa au coborât pe Pământ, presărând din loc în loc noroi magic. După ce au terminat de făcut acest lucru, Yu şi-a folosit coada ca să are marile râuri ale Chinei. În vreme ce tăia fluviul Galben, au întâlnit un obstacol format din stânci pietroase. După ce Yu a tăiat un culoar printre ele, a numit acestă trecere Poarta Dragonului, care va fi întotdeauna sacră pentru dragoni. Yu a devenit un erou al oamenilor care I-au implorat de devină împărat. Şi astfel Yu s-a transformat într-un om şi a trăit pe Pământ ca împărat al chinezilor.

Sunt atât de multe asemănări simbolice cu celelalte scripturi antice, încât mintea este cu adevărat bulversată. Dar ceea ce nu-mi dă pace deloc este legătura cu povestea Anunnaki a Marelui Potop. Enlil era comandantul suprem al Pământului cel care a decis să permită inundaţiei să distrugă omenirea din cauza „căilor rele” pe care aceasta o apucase. Oamenii credeau că Enlil este acela care a adus ploaia şi inundaţiile. Însă fratele lui Enlil, Enki, era întristat de distrugerea pe care a văzut-o şi a salvat omenirea de la extincţie. Era cunoscut ca zeul apelor şi al mlaştinilor, având abilitatea să scoată pământul de sub ape, ceea ce a şi făcut la scurt timp după ce a ajuns pe Pământ. Enlil l-a degradat pe Enki şi, în acest fel, a „ucis”

Sclavii zeilor 161

încercarea sa de a-i ajuta pe oameni. Şi, la fel cum Yu, fiul lui Kun, a devenit zeul poporului chinez, Marduk, fiul lui Enki, a devenit „zeul deasupra tuturor" care a trăit printre oamenii de pe Pământ, căsătorindu-se cu o femeie muritoare şi conducând o mişcare formată din semizei în multe civilizaţii ale căror regi erau jumătate oameni şi jumătate zei.

Mai jos putem găsi o listă care cuprinde şi alţi zei chinezi:

Shang-Ti (Yu) Cea mai înaltă zeitate şi strămoşul suprem al dinastii

lor Shang şi Chou. Oamenii care au trăit în timpul dinastiei Shang îl venerau pe Shang Ti, cel care îi conducea pe ceilalţi zei, Soarele, Luna, vântul, ploaia şi alte forţe şi locuri ale naturii. Venerarea strămoşilor conform unor ritualuri stricte a devenit o parte importantă a religiei Shang. Atunci când murea un rege, sute de sclavi şi de prizonieri erau adesea sacrificaţi şi îngropaţi împreună cu el. Oamenii erau adesea sacrificaţi în număr mai mic în timpul evenimentelor importante, cum erau cele de inaugurare a palatelor şi a templelor.

Ch'eng-Huang Zeul zidurilor şi al şanţurilor. Fiecare sat şi oraş avea

propria versiune de zeu Ch'eng-Huang. Adesea, acesta era un demnitar local sau o persoană importantă care murise şi fusese promovată la statutul divin. Un astfel de statut divin era dezvăluit în vise, dar decizia finală le aparţinea zeilor. Ch'eng-Huang proteja comunităţile împotriva atacurilor şi avea grijă ca Regele Morţilor să nu ia niciun suflet de sub autoritatea sa fără o autorizaţie adecvată. Ch'eng-Huang îi dezavua pe cei care făceau fapte rele în comunitate, de obicei prin intermediul viselor. El avea doi asistenţi: Ba Lao-ye şi Hei Lao-ye, adică Paznicul de zi şi Paznicul de noapte.


Chu Jung Zeul focului. Chu Jung îi pedepseşte pe aceia care în

calcă legile cerului.

Kuan Ti Zeul războiului. Marele Judecător care îi protejează pe

oameni de nedreptate şi de spiritele rele. Un zeu cu faţa roşie, îmbrăcat întotdeauna în verde, care era şi oracol. Kuan Ti este, de fapt, un personaj istoric, un general al dinastiei Han, recunoscut pentru talentul său de luptător şi pentru corectitudinea sa ca judecător. Existau mai mult de 1 600 de temple închinate lui Kuan Ti.

Kwan Yin O zeiţă populară a milei şi compasiunii. O doamnă îm

brăcată în alb este reprezentată aşezată pe un lotus şi ţinând în braţe un bebeluş. După ce a fost ucisă de tatăl ei, a recitat din cărţile sfinte atunci când a ajuns în iad. Zeul, supărat, a trimis-o înapoi în lumea celor vii, acolo unde Kwan Yin a atins cunoaşterea interioară supremă şi a fost recompensată cu nemurirea de către Buddha. Templul ei care se găseşte la muntele Vârful Minunat este întotdeauna plin de mulţi pelerini ce agită clopoţei şi aprind artificii pentru a-i atrage atenţia.

Lei Kung Zeul tunetului. Lei Kung alungă spiritele rele şi îi

pedepseşte pe criminalii ale căror crime au rămas nedescoperite. El are cap de pasăre, aripi, gheare şi pielea albastră, iar carul său este tras de şase băieţi. Lei Kung produce tunetele cu ciocanul său, iar soţia sa face fulgere cu ajutorul oglinzilor sale.

Pahsien Aceştia sunt cei 8 Nemuritori din tradiţia taoistă. Ei

erau muritori obişnuiţi, cure au fost răsplătiţi cu nemurirea

Sclavii zeilor 163

pentru faptele lor bune şi vieţile lor corecte de către Regina Mamă Wang, care le-a dat să mănânce piersicile vieţii eterne. Aceştia sunt:

Lu Tung-Pin: Un erou al literaturii chinezeşti timpurii. A renunţat la bogăţii şi la lume, i-a pedepsit pe cei răi şi i-a răsplătit pe cei buni şi a ucis dragoni cu sabia sa magică.

Tieh-Kuai Li: El era Furca de Fier, un vindecător. Li stă ca un cerşetor în pieţe şi vinde mediamente minunate. Unele dintre acestea pot învia morţii.

Chung-Li Ch'uan: Un bătrân zâmbitor, radiind întotdeauna bună dispoziţie, care a fost răsplătit cu nemurirea pentru viaţa de ascet pe care a dus-o în munţi.

Ts'ao Kuo-Chiu: A încercat să-l îndrepte pe fratele său care era un împărat corupt, reamin-tindu-i că legile cerului nu pot fi evitate.

Lan Ts'ai-Ho: Un tânăr cântăreţ la flaut şi un menestrel rătăcitor care duce un coş plin cu fructe. Cântecele sale despre căutarea sufletului au făcut ca o barză să-l ia în zbor către ceruri.

Chang-Kuo Lao: Un sihastru bătrân cu puteri miraculoase. Chang avea un măgar care putea călători cu viteze incredibile. El era personificarea aburului iniţial care reprezintă sursa vieţii.

Han Hsiang-Tzu: Un învăţat care a ales să studieze magia în loc să se pregătească pentru viaţa obişnuită. După ce unchiul său l-a ucis pentru că studia magia, Han Hsiang-Tzu s-a materializat sub forma a două flori pe ale căror frunze erau scrise poezii.


Ho Hsien-Ku: Fecioara Nemuritoare, o fată cantoneză care visa că ar putea să devină nemuritoare dacă ar mânca o pudră făcută din sidef. Ea se arată numai oamenilor foarte virtuoşi.

P'au-Chin-Lien Zeiţa prostituatelor. Ca muritoare, ea a fost o văduvă

care era prea liberală şi prea creativă în favorurile ei. În cele din urmă, socrul ei a ucis-o. A fost venerată după moarte de asociaţii ei profesionali care au onorat-o. Până la urmă, a devenit zeiţa prostituatelor.

Shi-Tien Yen-Wang Cei zece conducători ai lumii subterane, care au de

venit cunoscuţi ca Domnii Morţii. Se îmbrăcau la fel, în robe regale, şi numai cel mai înţelept dintre oameni putea să-i deosebească. Fiecare dintre ei prezida asupra unei curţi de justiţie. În prima curte, sufletul este judecat prin prisma păcatelor comise în timpul vieţii şi este condamnat la una dintre cele opt curţi de pedeapsă. Pedeapsa care se dădea trebuia să se potrivească ofensei aduse: cei avari erau puşi să bea aur topit, iar mincinoşilor li se tăia limba. În cea de-a doua curte se aflau doctorii incompetenţi şi vânzătorii necinstiţi, în cea de-a treia curte erau falsificatorii, mincinoşii, bârfitorii şi oficialităţile corupte ale guvernării. În cea de-a cincea curte se găseau criminalii, violatorii şi ateii, în cea de-a şasea curte erau cei care comiteau sacrilegii şi blasfemiatorii, în cea de-a opta curte erau cei acuzaţi de nesupunere faţă de părinţi, iar în cea de-a noua erau incendiatorii si victimele accidentelor.

> In cea de-a zecea curte se afla Roata Transmigraţiei. Aici sufletele erau eliberate ca să se reîncarneze după executarea pedepsei. înainte ca sufletele să fie eliberate li se dădea o băutură a uitării, care le făcea să-şi uite vieţile anterioare.

Sclavii zeilor 165

Ti-Tsang Wang Zeul milei. Rătăcind prin peşterile iadului, un suflet

poate întâlni un călugăr zâmbitor a cărui cale este luminată de o perlă strălucitoare şi al cărui baston este decorat cu cerculeţe din metal care scot muzica unor clopoţei. Acesta este Ti-Tsang Wang, care va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a ajuta sufletul să scape din iad şi chiar să pună punct cerului etern al morţii şi renaşterii.

La fel ca şi în cazul miturilor sumeriene, greceşti, egiptene, mayaşe şi africane, şi în China au existat oameni care au fost răsplătiţi de către zeii chinezi cu nemurirea pentru anumite motive. Vedem, de asemenea, şi importanţa sexului şi a prostituţiei, reprezentate adecvat de zeii şi zeiţele din mitologia răsăriteană. Ei vin în sprijinul scrierilor sumeriene şi biblice potrivit cărora zeii masculini aveau o pornire sexuală feroce şi făceau dragoste cu femeile umane, lucru evident în multele temple care au legătură cu actul sexual şi prostituţia. Deşi se poate spune acelaşi lucru şi despre zeiţe, există mai multe referinţe la nevoile sexuale ale zeilor masculini, lucru demonstrat de templele virginelor şi ale prostituatelor. Nu este nevoie de aptitudini speciale pentru a vedea asemănările cu zeii sumerieni şi linia comună care leagă cele două mitologii.

ZEII GRECI

Zeii grecilor au fost probabil cei mai antropomorfi zei din toate civilizaţiile. Aceasta înseamnă că, în vreme ce erau zei, posedau şi atribute umane, însă aveau şi anumite trăsături importante care îi diferenţiau de oameni. Nu îmbătrâneau şi erau nemuritori, nu aveau restricţii de ordin fizic, puteau să ia orice formă îşi doreau, puteau să ajungă rapid


oriunde, invizibili şi fără prea mult efort. Le era îngăduit să săvârşească o serie întreagă de fapte imorale, care le erau rezervate doar lor. Apetitul lor sexual era nesăţios. Fiecare zeu sau zeiţă îndeplinea nişte roluri anume. La fel ca în Sumer, zeii formau o societate divină, de neatins, care gravita în jurul zeităţii supreme, Zeus, pe muntele Olimp. Ei deţineau cel mai înalt nivel de organizare socială, care reprezenta o reflexie a organizării societăţilor în era eroică. La fel ca şi sumerienii, grecii aveau zeităţi care trăiau pe Pământ sau în lumea subterană. Aceştia erau numiţi Chtonieni sau „zei ai Pământului”. Ceilalţi erau numiţi Olimpieni sau „zeii cerului”. În Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul al VIII-lea, versetul 5, se face o referire ciudată la „zeii cerului” şi „zeii Pământului”, demonstrând încă o dată că oamenii din timpurile biblice nu aveau halucinaţii şi că existau şi alte zeităţi sau zei despre care nu ştim nimic în prezent, în principal din cauza procesului de eradicare îndelungat şi continuu pe care l-au pus la cale autorităţile religioase.

...ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur. Căci, deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi prin El.

1 Corinteni 8:4-6

Într-un fel similar cu cel al zeilor sumerieni, zeii greci sunt grupaţi în două categorii. Titanii au fost primii care au condus lumea, ei reprezentau grupul mai bătrân, care a fost înlăturat de Olimpienii conduşi de Zeus. Deşi zeităţile greceşti erau omniprezente şi universale, activităţile lor se desfăşurau numai în anumite locuri. Templele care se ridicau în onoarea lor erau aşezate în temenos, care erau locuri

Sclavii zeilor 167

sacre, special rezervate pentru zei şi zeităţi. Ele trebuiau să conţină un izvor de apă pentru purificare şi un crâng de copaci. Întotdeauna exista un altar, aşezat în faţa templului, acesta fiind un accesoriu indispensabil pentru un sanctuar, întrucât era necesar pentru sacrificiile din timpul actului de venerare. Templele greceşti găzduiau imaginea şi bunurile zeităţii şi nu erau un loc de adunare pentru adoratori, ci mai degrabă erau văzute ca fiind casa respectivei zeităţi. Oamenii mergeau la templu mai degrabă ca să aducă ofrande decât ca să se roage. Acest lucru indică faptul că zeii chiar obişnuiau să frecventeze aceste temple. Ei se aşteptau să fie trataţi bine, să fie îngrijiţi de sclavii umani şi să li se pună la dispoziţie tot luxul pe care îl cereau.

TITANII - PRIMUL G R U P DE ZEI GRECI

Gaea sau Gaia Zeiţa Pământului. S-a împerecheat cu fiul ei, Uranus,

ca să-i nască pe ceilalţi titani.

Uranus Zeul Cerului şi primul conducător. Este fiul Gaiei, care

l-a creat fără niciun ajutor. Împreună cu Gaia au avut mulţi copii, incluzându-i şi pe Titani. Domnia sa a luat sfârşit atunci când a fost castrat de Cronos. Nu este clar dacă a murit ca urmare a rănii sau s-a retras pe Pământ. Uranus era gelos pe puterea viitoare a copiilor săi şi se temea că va pierde rolul de conducător în favoarea lor. Pentru a preîntâmpina această situaţie, şi-a aruncat copiii în lumea subterană. La îndemnul mamei sale, Gaia, fiul acesteia, Cronos, l-a castrat pe tatăl său şi l-a detronat. Atunci când sângele lui Uranus a căzut pe Pământ (Gaia), Eriniile, adică „zeiţele violenţei”, şi Giganţii au apărut printre celelalte divinităţi. Vom afla mai


târziu mai multe detalii despre Erinii şi corespondentele lor romane, Furiile.

Cronos Titanul conducător care a venit la putere după ce l-a

castrat pe tatăl său, Uranus. Soţia sa era Rhea, iar copiii lor au fost primii zei olimpieni. Ca să-şi asigure domnia, Cronos şi-a mâncat fiecare copil la naştere. Rhea era nefericită de pierderea copiilor săi şi l-a păcălit pe Cronos să înghită o piatră în locul lui Zeus, care s-a revoltat împotriva lui Cronos şi a celorlalţi Titani, i-a înfrânt şi i-a alungat în Tartar, în lumea subterană. Se spune că Cronos a fost ucis de un trăsnet trimis de Zeus, dar alte poveşti susţin că a reuşit să scape şi să fugă pe teritoriul Italiei de astăzi, unde a ajuns conducător, sub numele de Saturn. Perioada în care s-a aflat Zeus la conducere este cunoscută sub numele de „vârsta de aur a Pământului”, celebrată prin sărbătorile Saturnaliilor.

Rhea Soţia lui Cronos, cel care îşi făcuse un obicei din a-şi

mânca proprii copiii. Rhea l-a salvat pe Zeus, păcălindu-1 pe Cronos să înghită o piatră. Zeus a crescut şi l-a detronat pe tatăl său, Cronos. Rhea este văzută ca mamă a zeilor, fiica lui Uranus şi a Gaei. Ea este mama lui Demetra, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Rhea a fost identificată ca fiind zeiţa-mamă Cybele din Asia Mică şi mai este cunoscută şi sub numele de Rhea Cybele şi Magma Mater sau „marea mamă”. Era adorată prin intermediul unor ritualuri orgiastice. Rhea este reprezentată între doi lei sau într-un car de luptă tras de doi lei.

Oceanus Cursul neîntrerupt de apă care înconjoară lumea,

împreună cu soţia sa, Tethys, au dat naştere râurilor şi la

Sclavii zeilor 169

3 000 de nimfe ale oceanului. El este personificarea unui ocean vast, adică a apelor din afara Stâlpilor lui Heracles, sau Oceanul Atlantic. A fost fiul lui Uranus şi al Gaei şi cel mai mare ca vârstă dintre Titani. A fost părintele tuturor râurilor, alături de sora sa, Tethys. Cei doi au zămislit şi Oceanidele, care personifică izvoarele şi alte cursuri mai mici de apă, inclusiv lacurile şi bălţile.

Tethys Soţia fratelui său, Oceanus, şi naşa Herei, pe care a

crescut-o în timpul războiului dintre Titani şi Olimpieni. Tethys era personificarea unui ocean fertil şi împreună cu Oceanus a avut 3 000 de copii, cunoscuţi şi sub numele de „cele trei mii de nimfe ale oceanului”. Cine erau aceste nimfe?

În mitologia greacă, nimfele erau femei divine, asociate cu diverse obiecte naturale. Există o controversă dacă erau nemuritoare sau doar mai longevive, caz în care ar fi fost jumătate om şi jumătate zeiţe, conform mitologiei sumeriene. Exista o varietate foarte largă de nimfe, reprezentând diferite localităţi, râuri, lacuri, munţi şi multe altele. Nimfele erau înfăţişate ca fiind tinere, frumoase, iubitoare de muzică, amorezate şi blajine, deşi unele dintre ele au fost asociate cu aspecte mai sălbatice ale naturii, în vreme ce altele erau violente şi capabile de distrugeri. Indiferent cum l-am primi, cultul nimfelor a avut dimensiuni uriaşe în Grecia, iar nimfele aveau toate caracteristicile afişate de zeii Anunnaki inferiori, care erau la comanda oraşelor mai slab fortificate ca parte a controlului divin asupra omenirii.

Hiperion Titanul luminii şi primul zeu al soarelui. Este fiul lui

Uranus şi al Gaiei, care s-a căsătorit cu sora lui,Thea. Numele său înseamnă „acela care merge înaintea Soarelui”. Copiii săi au fost Helios, soarele, Selene, luna, şi Eos, răsăritul.


Mnemosyne Zeiţa memoriei şi mama celor nouă muze care au re

zultat în urma împerecherii cu nepotul său, Zeus.

Themis A fost zeiţa dreptăţii şi a ordinii, una dintre fiicele lui

Uranus şi a Gaiei. Ea este personificarea „ordinii divine a lucrurilor”, aşa cum este cunoscută în cutumă şi în lege. Avea puteri de prevestitor şi se spune că ea a construit oracolul de la Delfi. Ea este mama Horelor şi a Moirelor. Este reprezentată ca o femeie dură, care este legată la ochi şi ţine în mâini o balanţă şi un corn al abundenţei. Romanii o numeau Justiţia, pentru că numele ei înseamnă lege. Themis a introdus regulile care îi priveau pe zei şi i-a instruit pe oameni să se supună legilor şi păcii. Themis a trimis oracole la Delfi până când Apollo, încântătorul fiu al lui Leto, a venit în oraş şi a omorât şarpele Phyton, care păzea oracolul, şi a preluat puterea. Leto nu l-a alăptat pe Apollo atunci când acesta s-a născut, dar Themis, care era acolo, l-a hrănit cu nectar şi ambrozie. Themis i-a spus titanului Prometeu să nu se alăture celorlalţi Titani în războiul contra olimpienilor, pentru că — aşa cum a profeţit - în război va câştiga cel inteligent, nu cel violent. Themis a fost numită gardian al jurămintelor oamenilor şi pentru acest motiv mai este numită şi „zeiţa jurămintelor”. Trăieşte pe muntele Olimp, în apropierea lui Zeus, care este descris ca zeul clarvăzător care-i şopteşte cuvinte înţelepte lui Themis.

Iapetus Unul dintre părinţii lui Prometeu, Epimetheus,

Menoetius şi Atlas, alături de soţia sa, Clymene.

Coeus Titanul inteligenţei.

Sclavii zeilor 171

Prometeu Fiul lui Iapetus şi cel mai înţelept dintre toţi Titanii.

Numele său înseamnă „gândire anticipativă”, pentru că era în stare să prezică viitorul. Atunci când Zeus s-a revoltat împotriva lui Cronos, Prometeu i-a părăsit pe ceilalţi Titani şi a luptat alături de Zeus. După unele izvoare, el şi fratele său, Epimetheus, cei doi au fost instruiţi de Zeus ca să-i creeze pe oameni. În toate povestirile, Prometeu apare ca un protector şi binefăcător al omului. A adus multe daruri omenirii, printre care şi pe cel al focului. L-a păcălit pe Zeus să accepte ca oamenii să păstreze cele mai bune părţi ale animalelor destinate ca sacrificiu pentru zei şi să le dea zeilor părţile cele mai rele. Zeus l-a pedepsit pe Prometeu, înlănţuindu-1 de o stâncă şi punând un vultur să-i sfâşie ficatul. Trebuia să fie lăsat acolo pentru eternitate sau până când ar fi fost de acord să-i spună lui Zeus care dintre copiii acestuia ar fi vrut să-i ia locul (lui Zeus). A fost salvat de Heracles, fără să fi cedat vreodată în faţa lui Zeus.

Epimetheus Era un Titan prost, al cărui nume înseamnă „întâi fac

şi apoi gândesc”. Era fiul lui Iapetus şi fratele lui Prometeu. În unele variante, Zeus îl trimite împreună cu fratele său, Prometeu, să-i creeze pe oameni. A acceptat cutia Pandorei ca pe un cadou din partea lui Zeus, care a avut ca rezultat introducerea răului în lume.

Atlas Şi el era fiul lui Iapetus, dar, spre deosebire de fraţii săi

Prometeu şi Epimetheus, Atlas a luptat de partea Titanilor, susţinându-1 pe Cronos în lupta împotriva lui Zeus. Din cauza vârstei înaintate a lui Cronos, Atlas a fost cel care i-a condus pe Titani în luptă. Şi astfel Zeus i-a individualizat pedeapsa, punându-1 să ţină cu mâinile bolta cerească.


Phoebe Zeiţa Lunii şi fiica lui Uranus şi a Gaei. S-a măritat cu

fratele ei, Coeus, şi a devenit mama lui Leto şi a Asteriei. Se spune că deţinea oracolul din Delfi, înainte ca Apollo să şi-l însuşească.

Metis Zeiţa celei de-a patra zi şi a planetei Mercur. Ea con

ducea toată înţelepciunea şi cunoaşterea. A fost sedusă de Zeus şi a rămas însărcinată cu Atena. Zeus a omorât-o sau a înghiţit-o de teamă ca urmaşii acesteia să nu fie mai puternici decât el.

Dione Numele ei înseamnă „regină divină”. Aşa cum a scris

Homer în Iliada, ea este mama Afroditei.

Mai erau mulţi zei şi semizei, dar, pentru a rămâne la obiectul acestei demonstraţii, care a devenit foarte dificilă la acest nivel, propun să trecem la următoarea generaţie de zei greci care au condus lumea.

OLIMPIENII - AL DOILEA GRUP DE ZEI GRECI

Olimpienii sunt un grup de doisprezece zei care au condus lumea după ce i-au înfrânt pe Titani. Toţi olimpienii sunt înrudiţi într-un anumit fel. Au fost numiţi după locul unde s-au aşezat: Muntele Olimp.

Zeus Conducătorul suprem al zeilor, care l-a înlăturat

pe tatăl său, Cronos. A trebuit să tragă la sorţi împreună cu fraţii săi, Poseidon şi Hades, ca să-şi câştige dreptul de

Sclavii zeilor 173

a conduce. Zeus a câştigat la tragerea la sorţi şi a devenit conducătorul suprem. Această poveste este identică celei a zeilor Anunnaki, Enki şi Enlil, care şi ei au tras la sorţi atunci când şi-au împărţit Pământul. Zeus este domnul Cerului şi al Pământului. La fel ca Enlil, el are arme de temut, dar arma sa preferată este trăsnetul, pe care îl foloseşte împotriva celor care nu-i sunt pe plac. Este căsătorit cu Hera, dar este faimos pentru relaţiile extraconjugale. Este cunoscut pentru faptul că îi pedepseşte pe cei care mint sau îşi încalcă jurămintele.

Poseidon Fratele lui Zeus. După ce l-au alungat pe tatăl lor,

Cronos, a tras la sorţi împreună cu Zeus şi cu Hades pentru a-şi împărţi lumea. A devenit zeul apelor şi de aceea a fost venerat îndeobşte de cei care călătoreau pe mare. S-a căsătorit cu Amphitrita, nepoata titanului Oceanus, dar, de fapt, o dorea pe Demetra. Aceasta i-a cerut lui Poseidon să facă cel mai frumos animal pe care l-a văzut lumea. Pentru ca să o impresioneze, Poseidon a creat primul cal. În unele povestiri, primele sale încercări au fost sortite eşecului, ceea ce este acelaşi lucru cu ce li s-a întâmplat lui Enki şi Ningishzidda în poveştile sumeriene. Până când a creat primul cal, pasiunea lui pentru Demetra dispăruse. Arma sa este tridentul, cu care poate să cutremure Pământul şi să spargă orice obiect. Era al doilea ca rang printre zei, după Zeus. Avea o personalitate dificilă, certăreaţă. Era lacom. A avut o serie de dispute cu ceilalţi zei atunci când a încercat să le fure oraşele pe care aceştia le străpâneau. Este un amestec între Marduk şi Enki din poveştile sumeriene şi babiloniene.

Hades Celălalt frate al lui Zeus care a luat parte la tragerea

la sorţi de după răsturnarea tatălui lor, Cronos. El a ales cel mai prost şi i-a fost dat să guverneze lumea subterană a celor


morţi. Este un zeu lacom, preocupat constant de creşterea numărului de locuitori ai domeniului său. Este, de asemenea, şi zeul bogăţiei, controlând metalele preţioase extrase de pe Pământ. Nu este de acord să le permită supuşilor săi să plece. Poate deveni invizibil cu ajutorul unei căşti. Părăseşte foarte rar lumea subterană. Este nemilos şi aspru, dar nu este capricios. Este căsătorit cu Persefona, pe care a răpit-o. Este zeul morţilor, dar moartea însăşi e guvernată de alt zeu: Thanatos. Eriniile sunt întotdeauna oaspeţi bineveniţi în lumea subterană.

Eriniile Dar cine sunt aceste misterioase Erinii? O legendă

susţine că Eriniile (Furiile romane) s-au născut din mânia care a ieşit din sângele lui Cronos, atunci când a atins Pământul. Erau trei surori: Tisifona, Megaera şi Alecto. Ele îi pedepseau pe păcătoşi şi mai erau numite „cele care merg în întuneric”, persecutându-i pe oamenii care încălcau legile naturale. Sâsâiau ca nişte vipere şi coborau ca o furtună, uneori copleşindu-şi victimele cu un fum otrăvitor. Erau adesea reprezentate având feţe feroce de câine. Atunci când nu-şi ucideau victimele de pe Pământ, se credea că Furiile mergeau în adâncul munţilor Tartar, acolo unde aplicau torturi împotriva sufletelor damnate. Mai erau cunoscute şi sub numele de Eumenide, Cele Blânde, Potnii, Cele Groaznice, Maniile sau Nebuniile şi Praxidikae - Cele Violente. Activităţile lor erau foarte asemănătoare cu cele ale clonelor-robot, „lipsite de sânge şi de viaţă”, create de Enki ca să răzbune moartea nepoatei sale, Inanna. „Din ţărâna de pe Abzu, Enki a făurit doi emisari, care nu aveau sânge şi nu erau afectaţi de razele morţii.” Ei au fost creaţi ca să-i urmărească şi să-i răpună pe cei vinovaţi. Erau aprigi, indestructibili şi neosteniţi, semănând foarte bine cu ceea ce astăzi numim terminatori. Este posibil ca aceşti emisari Anunnaki să fie primele Erinii sau

Sclavii zeilor 175

Furii? „Nici măcar Soarele nu-şi va depăşi orbita, pentru că Eriniile, ministeriatele legi, îl vor învinge.” Sau erau îngerii biblici, care se amestecau violent, livrând mesajele şi condamnările lui dumnezeu?

Hestia Sora lui Zeus, zeiţa virgină. Nu are o personalitate

distinctă şi nu joacă niciun rol în mituri. Este zeiţa Vetrei simbolul casei, în jurul căreia este purtat nou-născutul înainte de a fi primit în familie. Fiecare oraş avea o vatră sacră, dedicată zeiţei Hestia, unde nu era niciodată îngăduit să se stingă focul.

Hera Sora şi soţia lui Zeus. A fost crescută de zeii Titani

Oceanus şi Tethys. Este protectoarea căsătoriilor şi a femeilor măritate. Căsătoria Herei a început sub auspicii negative şi certuri interminabile cu Zeus. La început, Zeus i-a făcut avansuri fără să aibă succes. Ca să o păcălească, s-a deghizat într-un cuc zbârlit. Hera a fost mişcată când a văzut acea pasăre şi a luat-o la sân ca să o încălzească. Zeus şi-a reluat înfăţişarea normală şi a profitat de Hera, pe care a violat-o. Tânăra Hera s-a căsătorit cu el ca să-şi ascundă ruşinea. La un moment dat, când Zeus îi asuprea pe ceilalţi zei, Hera i-a îndemnat să se revolte. Hera l-a drogat pe Zeus, în vreme ce restul zeilor l-au legat de un divan cu multe frânghii. Odată ce au terminat acest lucru, au început să se certe asupra următorului pas. Briareus a apărut şi a reuşit să dezlege rapid toate frânghiile. Zeus a sărit de pe divan şi-a înhăţat trăsnetul şi a atârnat-o pe Hera de cer cu lanţuri de aur. Aceasta a plâns de durere toată noaptea, dar nimeni nu a îndrăznit să se amestece. Plânsetul ei l-a ţinut treaz pe Zeus toată noaptea, aşa că a doua zi de dimineaţă a fost de acord să o elibereze, cu condiţia de a nu se mai răscula niciodată. Deşi nu s-a


mai răsculat niciodată, ea întreba tot timpul despre planurile pe care le făcea Zeus şi adesea era capabilă să le dejoace. Cele mai multe poveşti au de-a face cu gelozia răzbunătoare a Herei faţă de infidelităţile lui Zeus. Animalele ei sacre sunt vaca şi păunul.

Ares Zeul războiului şi fiul lui Zeus şi al Herei. Niciunul

dintre părinţii săi nu l-au plăcut. Era considerat un criminal însetat de sânge, dar era şi laş. Deşi era nemuritor, era foarte sensibil la durere şi dădea fuga la tatăl său, Zeus, ori de câte ori se rănea. În mitologia romană a fost identificat cu Marte. Atunci când Halirrhotius a violat-o pe Alcippe, fiica lui Ares cu Aglaulus, Ares l-a ucis, ceea ce i-a atras judecarea. Într-un fel, acesta este primul proces pentru crimă din istorie, în urma căruia Ares a fost achitat. Printre companionii săi se numărau sora sa, Eris, dar şi fiii lui Ares, Phobos, Deimos şi Enio. Otus şi Efialtes sunt cei doi giganţi care l-au pus pe Ares într-o urnă. Ca să-l salveze pe Ares, Hermes s-a transformat într-un cerb şi i-a făcut pe cei doi giganţi să-şi arunce săgeţile unul Împotriva celuilalt.

Într-o noapte, în vreme ce o seducea pe Afrodita, Ares l-a lăsat de pază la uşă pe tânărul Alectrion. Tânărul a adormit, iar Helios, Soarele, a dat buzna peste cuplu. Ares l-a transformat pe Alectrion într-un cocoş, o pasăre care nu uită niciodată să anunţe venirea Soarelui dimineaţa. În timpul Războiului Troian, Ares a fost văzut luptând de partea troienilor. Hera, mama lui Ares, l-a rugat pe Zeus să-i permită să-l ia pe Ares de pe câmpul de luptă. Hera l-a încurajat pe Diomede să-l atace pe Ares, iar acesta şi-a aruncat săgeata către zeu. Dar cea care a condus săgeata spre trupul lui Ares a fost Atena. Acesta a urlat de durere şi a zburat spre muntele Olimp, forţîndu-i pe troieni să se retragă. Ares a fost rareori obiectul unui cult de adoraţie. A fost venerat cel mai adesea

Sclavii zeilor 177

împreună cu alţi zei. De exemplu, la Teba a împărţit un templu cu Afrodita.

Atena Fiica lui Zeus. S-a zămislit din fruntea acestuia direct

la vârsta maturităţii şi îmbrăcată în armură. Nu are mamă. Este o zeiţă virgină, dar este feroce şi curajoasă în luptă. Luptă doar pentru a proteja statul şi casa împotriva inamicilor din afară. Atena este zeiţa oraşului, a meşteşugurilor şi a agriculturii. Ea a inventat căpăstrul care i-a permis omului să poată îmblânzi caii, trompeta, flautul, cana, cârligul, plugul, brida, barca şi chiar şi carul de luptă. Este personificarea înţelepciunii, argumentului şi purităţii. A fost copilul favorit al lui Zeus şi avea voie să folosească armele de temut ale acestuia, inclusiv trăsnetul.

Apollo Fiul lui Zeus şi al lui Leto, frate geamăn al surorii sale,

Artemis. Este zeul muzicii, reprezentat adesea în timp ce cântă la o liră de aur. Este şi arcaş, trăgând de la distanţă cu un arc de argint, zeul vindecării, cel care l-a învăţat pe om medicina, zeul luminii şi chiar zeul adevărului, cel care nu poate să mintă. Una dintre cele mai importante sarcini zilnice ale lui Apollo este să-şi ia carul de luptă tras de patru cai şi să plimbe Soarele pe cer. Este faimos pentru oracolul său din Delfi. Oamenii călătoreau la acest oracol de pe tot întinsul Greciei ca să-l consulte cu privire la viitor.

Afrodita Zeiţa iubirii, dorinţei şi frumuseţii, soţia lui Hefaistos.

Pe lângă darurile sale naturale, ea are o curea cu care sileşte pe oricine să o dorească. Este cu adevărat o seducătoare. Există două poveşti despre naşterea ei. Una spune că este fiica lui Zeus şi a Dionei. Cealaltă poveste îşi are originile în


vremurile în care Cronos l-a castrat pe Uranus şi i-a aruncat organele genitale în mare: Afrodita s-a ridicat din spuma valurilor pe o scoică uriaşă şi a mers pe malurile Ciprului.

Hermes Fiul lui Zeus şi al Maei şi mesager al zeilor. Este cel

mai rapid dintre zei şi este cunoscut pentru sandalele sale înaripate, o pălărie cu aripi şi pentru bagheta sa magică. Este zeul hoţilor şi zeul comerţului şi ghid pentru morţii care călătoresc prin lumea subterană. A inventat lira, ţevile şi portativul, astronomia, greutăţile şi măsurile, boxul, gimnastica şi cultivarea măslinilor.

Artemis Fiica lui Zeus şi a lui Leto, sora geamănă a lui Apollo.

Este o zeiţă virgină, zeiţa castităţii. Şi totuşi, este zeiţa sălbăticiunilor şi vânătorul de oameni al zeilor. Este protectoarea celor tineri şi, asemenea lui Apollo, vânează cu săgeţi de argint. A fost asociată cu Luna şi guvernează asupra durerilor facerii, ceea ce ar putea să pară ciudat pentru o virgină. Se spune că ea este cea care a făcut-o pe Leto să nu aibă niciun fel de dureri la naştere. Pentru ea, toate animalele sălbatice sunt sacre, în special căprioara.

Hefaistos Fiul lui Zeus şi al Herei, deşi există şi variante care

susţin că ar fi fost făcut doar de Hera şi că nu are tată. Este singurul zeu urât din punct de vedere fizic şi olog. Poveştile despre felul în care a devenit olog variază. Unele spun că Hera, supărată să aibă un copil urât, l-a aruncat în mare de pe Muntele Olimp, rupându-i picioarele. Altele spun că el i-a luat partea Herei, într-o ceartă cu Zeus, iar acesta l-a aruncat de pe Muntele Olimp. Este zeul patron al fierarilor şi ţesătorilor. Este bun şi iubitor de pace şi totuşi este zeul

Sclavii zeilor 179

focului şi al forjei, folosind un vulcan drept forjă. El este fierarul şi armurierul zeilor. Soţia sa este Afrodita, dar uneori soţia sa este considerată Aglaia.

ZEII ROMANI

Zeii romani sunt la fel de populari astăzi precum erau şi acum 2 000 de ani. Numele lor au fost folosite în nenumărate filme, poveşti de ficţiune, povestiri S.F., precum şi de o multitudine de branduri internaţionale care şi-au împrumutat numele din mitologia romană. Dar pentru că, în cele mai multe cazuri, nu sunt decât derivate ale primilor zei greci, îi vom prezenta sumar, pentru a le evidenţia ascendenţa grecească.

Romanii venerau foarte mulţi zei, dar în special panteonul format din doisprezece zei care purta numele Dii Consentes. Aceştia erau: Jupiter, Iunona, Minerva, Vesta, Ceres, Diana, Venus, Marte, Mercur, Neptun, Vulcan şi Apollo. Aceştia sunt zeii pe care poetul Ennius îi aminteşte în secolul al III-lea î.Hr. Aceşti zei, şase de sex masculin şi şase de sex feminin, erau veneraţi la Lectisternium, în jurul anului 217 î.Hr. Acesta era un banchet al zeilor, acolo unde statuile zeilor erau ridicate pe perne şi se ofereau merinde. Aceasta este o rămăşiţă din tradiţia antică grecească sau chiar sumeriană. Cu excepţia faptului că mâncarea oferită zeilor sumerieni şi probabil şi celor greci era făcută în propriile temple ale zeilor, respectând un set de reguli foarte stricte. Aceste vechi temple erau, de fapt, locurile de odihnă ale zeilor Anunnaki, atunci când călătoreau dintr-un loc în altul. Numărul doisprezece este prezent în toate mitologiile antice, existând foarte puţine culturi în care să apară diferit, cum este cazul culturii africane. Dar am stabilit deja că miturile africane sunt mult mai vechi în ceea ce priveşte stilul


şi abordarea, indicând o altfel de relaţie între zei şi omenire, cu multă vreme înainte ca veneraţia să le fie impusă cu forţa sclavilor umani, chiar cu multă vreme înainte de Marele Potop. Un alt lucru evident este acela că zeii romani au apărut dintr-un vid, fără să aibă asociată o tradiţie mitologică. Se spune că Iulius Cezar avea „boala lui Alexandru”, încercând din toate puterile să egaleze reuşitele marelui cuceritor. Este evident că zeii i-au infectat pe restul romanilor cu tot felul de manii. Este ca şi cum romanii ar fi moştenit pur şi simplu panteonul grecesc al celor doisprezece zei olimpieni şi le-au schimbat numele, dar acest panteon a fost introdus treptat în viaţa romanilor. La început, romanii au fost conduşi de trei zei care formau Triada Capitolină. Aceştia au devenit cele trei puncte forte ale religiei romane, ale cărei ritualuri aveau loc la Capitolium Vetus, altarul de pe Dealul Capitoliului. Această tradiţie a constituit probabil forţa motrice din spatele introducerii sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care a fost introdusă de Biserica Romano-Catolică la prima întâlnire a liderilor globali ai Bisericii, în cadrul Conciliului de la Niceea, din anul 325 d.Hr. Iată un exemplu minunat, existent chiar şi în credinţa catolică, al faptului că graniţa dintre istorie şi mit este extrem de fragilă. Este evident faptul că mitologia romană a influenţat puternic gândirea primilor lideri ai Bisericii Catolice.

Mai existau şi alţi zei care au jucat un rol important în cultura şi tradiţiile romane, la fel cum au făcut-o şi în alte civilizaţii. Nu numai zeii, ci şi cultul de care erau înconjuraţi caracterizează cel mai bine originea religiei romane. Un exemplu este acela al cultului familiei din Dii Familiaris. In acest cult găsim următorii zei, spirite şi zeităţi:

Lar Familiaris: spiritul păzitor sau Geniul familiei

Sclavii zeilor 181

Lares Loci: spiritele păzitoare ale locului pe care este construită casa sau Geniul lui pater-familias, sau Capul familiei

Dii Penates: zei care patronau depozitele Dii Manes: spiritele celor decedaţi

Existau o multitudine de zeităţi casnice care erau adorate zilnic de către membrii familiei. Cultul casei era atât de important încât a servit ca model pentru câteva practici de cult al statului. Acest fapt nu este surprinzător, pentru că am aflat din tăbliţele sumeriene despre faptul că zeii mai puţin importanţi aveau în grijă oraşele mici şi satele din zonele învecinate, în vreme ce zeii mai importanţi aveau privilegiul să vegheze asupra oraşelor mai mari şi mai bogate. Astfel obiceiurile bine împământenite din oraşele mai mici au devenit atrăgătoare pentru zeii marilor oraşe, acolo unde controlul pe care-l exercitau asupra oamenilor nu era întotdeauna uşor de aplicat. Astfel a rezultat un cult al statului bazat pe modelul unei familii de ţărani ca model de expansiune. De exemplu, chiar şi în vremea Imperiului, cultul imperial a ajuns să se bazeze pe cultul casei, care a fost interpretat drept Cultul Geniului împăratului, sau paterfamilias - „Capul Familiei”, al familiei care îi reunea pe toţi romanii.

Alţi zei romani importanţi erau: Ianus, Saturn, Quirinus, Volturnus, Palea, Furrina, Flora, Carmenta, Pomona, Portunus şi Fontanus. Dar mai exista un grup de zeităţi misterioase, format din gardieni înnăscuţi: zeii râului sau eroii divinizaţi din regiunea Latium, care au fost reuniţi sub numele colectiv Dii Indigites. O mulţime de alte zeităţi erau venerate tradiţional, printre ele numărându-se celelalte zeităţi gardiene cu origine nativă latină, cum ar fi Roma, Tiberinus, Bellona, Lober, Libera, dar şi zeităţi abstracte ca Fortuna (soarta), Concordia (armonia), Pax (pacea), Iustitia (justiţia) şi multe altele.


Trebuie să adăugăm şi faptul că grupul misterios de oameni care îşi spuneau Sabinele, care trăiau la nord-est de Roma, a jucat un rol important în dezvoltarea culturii romane, contribuind cu mulţi zei la familia cerească, precum Pluto, Sabinele au influenţat în multe feluri mitologia romană şi practicile religioase. Par să semene cu misterioşii Igigi, menţionaţi în tăbliţele sumeriene, care au trăit tot în comunităţi izolate, dar au contribuit foarte mult la cultura sumeriană, în principal prin căsătoriile cu femeile muritoare, dând naştere unei noi specii de semizei. La fel ca Igigi şi ca descendenţii acestora, Arienii, aceşti zei care au ieşit din Sabine simbolizau puterea creatoare şi inovatoare a Pământului, care le punea la dispoziţie oamenilor tehnologie şi mijloace de subzistenţă.

Romanii erau întotdeauna pregătiţi să aducă omagii şi sacrificii zeităţilor străine, în special atunci când călătoreau pe teritoriile acestora. Înainte de a porni la război, ei făceau sacrificii mai mari pentru zeii duşmanilor decât sacrificiile oferite acestora de către propriii supuşi, ca să câştige favorurile acestor zei şi să-şi asigure victoria. Şi astfel, zeii străini s-au infiltrat în Roma şi au dus la construirea de temple şi altare pentru noii zei, intitulate Dii Novensiles. Printre aceşti zei noi se numărau Apollo, Ceres, Bachus, Isis şi mulţi alţii. Toate acestea dovedesc că romanii erau doar martori nevinovaţi ai „schimbării gărzii” de către zei, pe măsură ce un nou val de zei Anunnaki s-au infiltrat în Roma şi în cultura acesteia, aducând o nouă ordine a noii puteri instaurate la nivel global, care era operaţională prin voinţa zeilor, cei care dădeau acestei noi puteri globale forţa de a triumfa împotriva duşmanilor. Iată o listă comparată a zeilor romani şi greci:

Sclavii zeilor 183

ROMA

Apollo

Bachus Ceres Coelus Cupidon

Cybele Diana

Hercule lunona Jupiter

Latona Marte Mercur Minerva Neptun Pluto

Proserpina Saturn Ulise

Venus Vesta Vulcan

GRECIA

Apollo

Dionis Demetra Uranus

Eros Rhea

Artemis Heracles

Hera Zeus

Leto Ares

Hermes Atena

Poseidon Hades

Persefona Cronos Odiseu Afrodita Hestia

Hefaistos

Să ne mutăm acum spre est, ca să demonstrăm felul incredibil în care aceste basme cu zei au călătorit de-a lungul lumii în Antichitate, atunci când oamenii puteau să se deplaseze cu greu până în următorul oraş.


ZEII JAPONEZI

Japonia prezintă un punct de întâlnire al religiilor similar cu cel din China, dar amestecul de religii este diferit şi unic. Ceea ce este fascinant este felul în care se face trecerea de la mit la istorie. Toate scrierile antice japoneze par să nu aibă graniţe vizibile între ceea ce astăzi este considerat mit şi ceea ce de fapt este istorie. Acest fapt este cu adevărat remarcabil, pentru că mulţi istorici occidentali sunt foarte bucuroşi să facă această distincţie ei înşişi. Ştim că insulele care formează Japonia de astăzi au fost create acum aproximativ 13 000 de ani, fiind contemporane cu Marele Potop, înainte de acesta, insulele japoneze erau legate de continentul asiatic. Acest lucru se întâmpla în timpul erei glaciare, atunci când oamenii de pe continentul euro-asiatic migrau spre est. Motivele acestei migraţii puteau să fie legate de urmarea rezervei de hrană, adică a turmelor de animale, sau ar fi putut să fie legate de dorinţa de a scăpa de zeii violenţi ai zonelor unde trăiau. Să reţinem că oamenii care au rămas pe Pământ în urma Potopului credeau că zeii i-au părăsit şi au încercat să-i distrugă pe toţi. După ce au supravieţuit Potopului, zeul a coborât din ceruri şi instrucţiunile sale au fost „de a creşte şi a se înmulţi”. Substratul acestor instrucţiuni era de fapt acela ca oamenii să nu se disperseze în lume şi să nu încerce să-i provoace pe zei... sau vor fi pedepsiţi din nou. Aceste lucruri se întâmplau cu ceva timp înainte ca zeii Anunnaki să încredinţeze oamenilor secretele agriculturii, atunci când omul încă vâna şi îşi culegea hrana. Vechea populaţie Ainu din Japonia reprezintă un mister pentru antropologi. Unii spun că aceşti oameni masivi şi bărboşi, care trăiau în partea de nord a Japoniei, erau acolo de peste 10 000 de ani, în vreme ce alţii estimează că Ainu au început să locuiască în diferite părţi ale Japoniei doar acum 3 000 - 4 000 de ani, în ultima jumătate a perioadei Jomon. Această ipoteză se încadrează perfect

Sclavii zeilor 185

în tiparul nostru temporal, corespunzând cu mutarea arienilor spre răsărit, pentru a coloniza teritorii noi şi a-şi întări influenţa prin împrăştierea materialului lor genetic. Această expansiune către est a fost fie urmată, fie precedată de zeii Anunnaki cărora le fuseseră încredinţate domenii în Est de către Enlil, ca să le conducă şi să le dezvolte. Şi astfel, fiecare parte a lumii ar fi avut un grup diferit de zei, fiecare dintre ele deţinând o metodă proprie de a rezolva problema umană.

Ainu înseamnă „om”. Ei credeau că zeii naturii, zeii casei, zeii muntelui, zeii apelor existau împreună într-o relaţie de simbioză care-l includea şi pe om. Nu este nimic nou în acest mod de gândire, pentru că ştim de la sumerieni şi de la greci că şi ei aveau zeii diferiţi care se îngrijeau de diferitele sate şi de diferitele aspecte ale vieţii. Ainu credeau că zeii au ajutat omenirea şi că trebuie apreciaţi pentru acest lucru. Viaţa zilnică a populaţiei Ainu era un ritual continuu închinat zeilor şi asistenţei mutuale pe care aceştia o ofereau oamenilor, ceea ce ne spune că aceste lucruri se întâmplau înainte ca zeii să impună oamenilor conceptul de sacrificiu şi de adorare, în timpul expansiunii Anunnaki, la scurt timp după Marele Potop. Toate documentele pe care le avem la dispoziţie arată cu claritate că populaţiei Ainu nu i-a fost uşor. Dacă nu au avut o interacţiune reală cu zeii şi dacă nu au fost angajaţi direct într-o formă de relaţie cu zeităţile pământurilor pe care trăiau, atunci de ce să-şi piardă timpul cu probleme care nu ar fi ajutat la supravieţuirea şi binele lor? Zeii sau zeităţile care supravegheau pământurile unde trăiau Ainu trebuie să fi fost foarte reali şi foarte exigenţi, la fel ca şi ceilalţi zei ai oamenilor care le-au urmat. Amestecul de trăsături europene şi asiatice al populaţiei Ainu contrastează atât de puternic cu trăsăturile populaţiilor indigene din Asia, încât nimeni nu este sigur de originile acestora. Unele teorii susţin că aceste populaţii Ainu au o descendenţă caucaziană, alte teorii susţin că aceste trăsături distincte sunt rezultatul


izolării, care le-a permis să rămână neschimbate din punct de vedere rasial faţă de restul raselor mongoloide amestecate şi să evolueze printr-o serie de migraţii. Ar putea să fie o dovadă a influenţei arienilor care explorau estul şi care şi-au lăsat amprenta asupra tuturor populaţiilor peste care au trecut?

Literatura shintoistă sau Calea zeilor foloseşte o mare parte din mitologia japoneză pentru a descrie presupusele origini istorice ale Japoniei. Putem vedea clar că religia şi mitologia sunt de fapt inseparabile. Cele mai vechi dovezi japoneze pe care le avem sunt Kojiki: Istoria lucrurilor vechi şi Nihongi: Cronicile japoneze, scrise în anii 712 d.Hr. şi 720 d.Hr. În prima parte din Kojiki facem cunoştinţă cu treimea sfântă a japonezilor, care se descurca de minune şi în Japonia, în vreme ce dădea naştere cerului şi Pământului. Influenţa zeilor romani pare să se fi întins mult mai departe, dincolo de catolicii romani. În Kojiki, aşa cum a fost tradusă în 1882 de către B.H. Chamberlain, ni se povesteşte despre această trilogie de zeităţi supreme japoneze.

Partea întâi: Naşterea zeităţilor şi începuturile Cerului şi Pământului:

Numele zeităţilor care s-au născut pe Câmpia Cerului înalt, la începuturile Cerului şi Pământului, au fost: Stăpânul Centrului August al Cerului, apoi Augustul Mare Zămislitor de Minuni şi zeitatea Zămislitoare de Minuni Divine. Aceste trei zeităţi s-au născut şi nu au fost create şi îşi ascundeau prezenţa. Numele zeităţilor care s-au născut după aceea dintr-un lucru care a încolţit până la a semăna cu o trestie, atunci când Pământul era tânăr şi aluneca la fel ca o meduză prin ulei.

Potrivit acestei poveşti a creaţiei pe care o găsim în Kojiki, insulele japoneze au fost create de zei, doi dintre aceştia coborând din cer ca să îndeplinească această sarcină.

Sclavii zeilor 187

Aceşti zei - zeul mascul Izanagi şi zeiţa femelă Izanami -au dat viaţă celorlalte Kami (zeitate sau forţă supranaturală) care se ocupau de mare, râuri, vânt, păduri şi munţi. Două dintre aceste zeităţi, zeiţa soarelui Amaterasu Omikami şi fratele acesteia, zeul furtunii, Susanowo, s-au luptat unul cu altul, iar Amaterasu a ieşit învingătoare. Această poveste este asemănătoare cu cea din miturile sumeriene şi greceşti în care fraţii cereşti se luptă între ei.

Izanagi şi Izanami Zeul creator şi zeiţa care au fost trimişi din Cer ca să

construiască Pământul. Ceilalţi zei şi zeiţe i-au urmat şi au devenit descendenţii acestora. Coborând în lumea subterană, Izanami a devenit bătrână şi urâtă. Izanagi a urmat-o ca să o aducă înapoi, dar ea i-a interzis să o privească. Atunci când Izanagi s-a uitat la ea, aceasta a încercat să-l facă prizonier al lumii subterane. Urmărit de Furiile lui Izanami, Izanagi a scăpat şi a sigilat intrarea în lumea subterană cu ajutorul unui bloc de rocă. Este fascinant să descoperim că grecii aveau Eriniile, romanii aveau Furiile, iar japonezii aveau şi ei Furii care le îndeplineau sarcinile neplăcute. Izanami s-a mâniat şi a jurat să ucidă în fiecare zi câte 1 000 de supuşi ai lui Izanagi, iar acesta a jurat să creeze în fiecare zi câte 1 500. Şi astfel Izanami a devenit zeiţa morţii, iar Izanagi a devenit domnul vieţii.

Dacă cele de mai sus reprezintă o poveste mitologică, Kojiki redă aşa-zisa poveste istorică a felului în care Izanagi s-a aventurat pe tărâmurile lumii subterane în căutarea iubitei sale Izanami. Încă o dată, mitologiile noastre se amestecă, în momentul în care îl întâlnim de zeul grec Hades, zeul lumii subterane, fratele lui Zeus, cel care şi-a extins influenţa asupra lui Izanami. Brusc, mitologia japoneză se amestecă cu mitologia greacă, folosind numele unui zeu grec ca şi cum ar fi fost normal să facă asta acum 13 000-14 000 de ani, la o


distanţă de 9 500 de kilometri. Şi atunci unde a apărut pentru prima dată Hades? În Grecia sau în Japonia?

Această poveste este foarte frumos redată în Kojiki. Nemaiputând să suporte durerea, Izanagi se hotărăşte să mergă pe Tărâmurile de Jos, în căutarea iubitei sale Izanami şi să o aducă înapoi în lume, indiferent care ar fi preţul. În drumul său trebuie să depăşească multe pericole, dar hotărârea lui Izanagi le-a învins pe toate. În cele din urmă, a ajuns la un castel mare care trebuie să fi fost locul unde era ţinută Izanami. Dar intrarea era păzită de nişte demoni gigantici, unii roşii, alţii negri, care păzeau cu străşnicie poarta. A mers în spatele castelului şi, spre surprinderea sa, poarta din spate nu era păzită. A trecut cu atenţie de poartă şi, după ce a căutat-o şi a strigat-o pe Izanami, în cele din urmă a găsit-o:

Draga mea, am venit să te iau înapoi în lume. întoarce-te, te rog, şi haide să încheiem munca de creaţie conform voinţei Zeilor Cereşti, munca pe care am făcut-o doar pe jumătate până la plecarea ta. Cum a-şi putea să o desăvârşesc fără tine? Pierderea ta înseamnă să pierd totul.

Imaginaţi-vă surprinderea lui atunci când Izanami i-a răspuns astfel:

Vai! Ai ajuns prea târziu. Am mâncat deja din ispita lui Hades. După ce am mâncat o dată din roadele acestui ţinut, îmi este imposibil să mă întorc în lume... aş vrea, din toată inima, să mă întorc cu tine, dar, înainte de a putea face asta, trebuie să obţin mai întâi permisiunea din partea zeităţilor lui Hades.

La fel cum zeii sumerieni au împărţit pământurile şi au numit zei diferiţi care să le conducă, la fel au procedat şi zeii japonezi. În acest fragment, preluat din Yengishiki sau

Sclavii zeilor 189

Ritualurile Shinto, aruncăm o privire asupra unui astfel de eveniment.

Declar prin marele ritual, ritualul Ceresc, care i-a fost încredinţat la momentul în care i s-a dat conducerea regiunii de sub Cer, prin Cuvântul dat de iubitul Suveran, tatăl copiilor săi, cel care rămâne sfânt pe Câmpia Cerului înalt - Fie ca augustul său nepot să vegheze netulburat asupra ţării spicelor vii care înfloresc în mijlocul mlaştinilor cu stuf, ca într-o zonă paşnică.

Bătălia zeilor japonezi

În capitolul „Uşa adăpostului ceresc de piatră” din Kojiki, citim despre o succesiune de evenimente ciudate care au primit interpretări diferite din partea istoricilor. Dar, dacă dăm la o parte sentimentele, se aseamănă foarte mult cu unele dintre descrierile din tăbliţele sumeriene care descriu începuturile conflictului dintre zeii Anunnaki. Până şi zeii japonezi i-au imitat pe strămoşii lor sumerieni, ciocnindu-se şi luptându-se din când în când, în lupta lor pentru supremaţie. Ca în orice situaţie de conflict, existau învingători şi cei care erau alungaţi. Orice fel de erupţie violentă printre zei trebuie să le fi părut miraculoasă primilor oameni. Următoarele texte par să fie descrieri foarte poetice ale preludiului unui conflict şi izbucnirea care a făcut ca una dintre aceste zeităţi rebele să fie alungată de pe „tărâmurile cereşti.” Aşa s-a întâmplat pe Pământ timp de câteva sute de mii de ani în rândurile zeilor Anunnaki, pe măsură ce aceştia s-au înmulţit, iar dorinţele lor pentru lucrurile lumeşti au crescut.

Şi aşa zeitatea de o strălucitoare măreţie a fost îngrozită la vederea acestora şi a închis în urma ei uşa de la sălaşul ceresc de piatră şi s-a retras. Şi atunci toată câmpia înaltă a cerului a rămas întunecată şi tot pământul din centrul mlaştinilor cu stuf era în întuneric. Ca urmare a acestui lucru,


noaptea eternă a învins. După aceasta, vocile miilor de zeităţi fură ca muştele în cea de-a cincea lună în timp ce roiau şi miriade de rele prevestiri se iscară. Aşadar, cele opt sute de miriade de zeităţi se adunară într-o divină întrunire pe fundul Liniştitului Râu al Raiului şi-i porunciră zeităţii Gândului, copilul Augustului Mare Făcător de Minuni, să se gândească la un plan pentru adunarea păsărilor îndelung-cântătoare ale nopţii eterne şi a le face să cânte, pentru a lua pietrele grele ale Raiului de pe fundul Liniştitului Râu al Raiului şi pentru a lua fierul din Divinii Munţi-de-Metal.

...Măreţia Sa, Celestul Domn şi Strămoş, cu pioşenie recitând măreţe liturghii şi zeitatea Cerească a Puterii Bărbăteşti ascunzându-se în spatele uşii şi Măreţia Sa, Cereasca Avertizare Feminină, lovind în juru-i divinul brădişor de pe Muntele Kagu... aşezând un paravan înaintea uşii sălaşului ceresc de piatră şi tropotind până ce a făcut să răsune paravanul şi făcând ca şi cum ar fi fost posedat de o zeitate şi smulgându-şi sfârcurile sânilor, trăgându-şi în jos poalele până la părţile intime. Apoi Câmpia înaltului Cer se cutremură şi cele opt sute de miriade de zeităţi se sfătuiră şi îi dădură lui Augustei Impetuozităţi Masculine o amendă de o mie de table şi, de asemenea, îi tăiară barba şi chiar făcură ca unghiile de la degetele şi picioarele lui să fie smulse şi îl izgoniră printr-o exilare divină.

Aji-Suki-Taka-Hi-Kone Unul dintre cei câţiva zei ai tunetului. Zgomotos din

naştere, când a crescut a devenit şi mai zgomotos, aşa că era transportat în susul şi în josul unei scări ca să se liniştească. De aceea poate fi auzit apropiindu-se şi îndepărtându-se. „Scara către cer” reprezintă o imagine importantă în acest mit. De ce toate miturile fac referire mereu la zei care urcă în cer şi reapar după o vreme?

Sclavii zeilor 191

Ama-No-Uzume Zeiţa fertilităţii. O însoţitoare a lui Ninigi, ea executa

un dans obscen sperând să facă Soarele să iasă din ascunzătoare. Acest dans simbolizează plantarea seminţelor care aşteaptă sosirea Soarelui după trecerea iernii. Este şi aceasta o legătură cu Igigi, care erau părinţi prezumtivi ai Arienilor, care-i învăţau despre agricultură şi tehnologie?

Amaterasu Zeiţa soarelui, conducătoarea cerurilor. Atunci când

marele ei duşman, zeul furtunii, Susa-No-Wo, i-a distrus palatul, Amaterasu a mers să se ascundă într-o peşteră. Ceilalţi zei şi-au folosit toate trucurile magice pentru a o face să iasă de acolo, dar nu au reuşit. În absenţa ei, întunericul şi demonii au condus Pământul până când Ama-No-Usume a reuşit să o scoată pe Amaterasu din peşteră, cu ajutorul unui truc. Executând un dans obscen şi comic, i-a făcut să râdă pe toţi zeii adunaţi la gura peşterii. Când Amaterasu a întrebat ce se întâmplă, Ama-No-Uzume i-a răspuns că au găsit o altă zeiţă a Soarelui mai bună decât ea. Amaterasu a aruncat o privire din peştera ei şi şi-a văzut imaginea reflectată într-o oglindă pe care Ama-No-Uzume o atârnase de un copac din apropiere. Fascinată, Amaterasu s-a apropiat ca să vadă mai bine şi atunci zeii au prins-o şi au târât-o afară.

Amatsu Mikaboshi Augusta stea a Cerului. Zeul răului.

Benzaiten Zeiţa iubirii, unul dintre zeii fericirii. Benzaiten

călăreşte un dragon în timp ce cântă la un instrument cu coarde. Există foarte puţine diferenţe între ea şi Venus şi Inanna sau Ishtar şi alte zeiţe ale iubirii. Toate par să fie atrase de muzică, dans şi cultură.


Bishamon Zeul fericirii şi al războiului, ceea ce reprezintă o aso

ciere ciudată. Bishamon îi protejează pe oameni împotriva bolilor şi a demonilor. Bishamon este adesea reprezentat purtând o roată de foc ca un halou, pe care unii o consideră a fi Roata Sorţii.

Chimata-No-Kami Zeul răscrucilor, drumurilor şi cărărilor. La început era

un zeu falic, simbolul său fiind plasat la răscrucile drumurilor.

Ho-Masubi Zeul focului. Naşterea sa a ucis-o pe zeiţa creatoare

Izanami. Tatăl său, zeu creator Izanagi, a fost atât de furios încât l-a ucis pe nou-născut. Din sângele acestuia au ieşit opt zei, iar din corpul său au ieşit opt zei ai muntelui. Comparaţi această legendă cu cea a lui Cronos şi Zeus şi a celorlalţi zei care au fost creaţi din vărsarea sângelui lui Uranus.

Kawa-No-Kami Zeul râurilor. În vreme ce apele mari aveau pro

priii zei, toate cursurile de apă se aflau sub autoritatea lui Kawa-No-Kami. Atunci când râurile producea inuundaţii, zeii erau uneori domoliţi cu sacrificii umane.

Nai-No-Kami Zeul cutremurelor, a fost adăugat mai târziu în pan

teonul zeilor japonezi. Nai-No-Kami a apărut în secolul al VII-lea d.Hr. Această legendă sprijină poveştile despre aşa-zişii îngeri.

Ninigi Nepotul lui Amaterasu, „nepotul divin” care a fost

trimis să conducă Pămîntul. Strămoşul tuturor împăraţilor

Sclavii zeilor 193

niponi. Numele şi descrierea acestui zeu sunt reminiscenţe sumeriene ale populaţiei Igigi, care îl sprijinea pe Marduk, cel care era, de asemenea, un nepot divin. El s-a căsătorit cu femei de pe Pământ şi a contribuit la crearea tribului de arieni albi. Dar ceea ce este interesant este faptul că descendenţii lor semidivini au fost regii Egiptului, potrivit tăbliţelor sumeriene, la fel cum Ninigi a fost strămoşul împăraţilor niponi.

O-Kimi-Nushi Zeul vrăjitoriei şi al medicinei. La început, a fost con

ducătorul provinciei Izumo, dar, după aceea, a fost înlocuit de Ninigi. În compensaţie, a fost numit conducător al lumii nevăzute a spiritelor şi a magiei. Încă o dată, legătura cu Ninigi este fascinantă, de vreme ce Igigi erau proto-arienii avansaţi, care deţineau ştiinţa medicinei şi a tehnologiei.

Sengen -Sama Zeiţa muntelui sacru Fujiyama. Adoratorii întâmpi

nă răsăritul Soarelui la altarul ei din vârful muntelui. Zeiţa sumeriană Ninhursag, cunoscută şi sub numele de Ninrnah „Zeiţa înflăcărată”, avea şi ea propria reşedinţă montană. Ea a fost cu adevărat zeiţa-mamă a omenirii şi unul dintre creatorii lui Adam. Este posibil să fi fost venerată sub această formă în Răsărit, prin reprezentarea Soarelui care se ridică deasupra omenirii?

Shine-Tsu-Hiko Zeul vântului. El umple spaţiile goale dintre Pământ şi

ceruri şi susţine Pământul, împreună cu soţia sa Shina-To-Be. Grecii şi romanii aveau zei identici care îndeplineau aceleaşi sarcini.


Susa-No-Wo Zeul furtunilor, şerpilor şi fermierilor. Era fratele lui

Amaterasu şi cel mai mare duşman al acesteia. A fost un scandalagiu încă de la naştere. După ce Amaterasu a fost scoasă în cele din urmă din peştera sa, Susa-No-Wo a fost pedepsit. Ceilalţi zei i-au bărbierit mustaţa şi barba, i-au smuls unghiile şi l-au condamnat să trăiască la fel ca un muritor pe Pământ.

Descrierile de mai sus îi reprezintă doar pe câţiva dintre zeii lumilor străvechi. Culturile şi civilizaţiile se întind pe mii de pagini, pentru care vă recomand să vă îndreptaţi către literatura de specialitate, ceea ce vă va ţine cu răsuflarea întretăiată de uimire. Odată ce începem să identificăm asemănările şi relaţiile dintre zei, întregul subiect al mitologiei ia o nouă turnură. Incredibila bogăţie a diversităţii acestor zei antici şi interacţiunea dintre zei şi oameni sunt imposibil de imaginat în societatea actuală. Această activitate neîntreruptă, care uneori se transforma într-un infern, nu ar fi putut fi posibilă decât dacă le-ar fi fost impusă omanilor. Nu pot să-mi imaginez că toate aceste asemănări din toate culturile sunt doar simple coincidenţe. Tiparul poveştilor zeilor sumerieni este prezent în toate mitologiile lumii. Există o prezenţă constantă a zeilor mai importanţi şi a celor mai puţin importanţi, a zeilor binevoitori şi a celor violenţi, a zeilor supremi şi a fiilor zeilor, a caselor zeilor şi a locurilor de joacă sexuală. Zeiţele şi odraslele acestora schiţează genealogiile zeilor şi indică aceeaşi structură ierarhică a unei familii extinse de zei pentru întreaga lume: înrudiţi îndeaproape, dar despărţiţi de foamea lor de a deţine controlul. Materialul genetic din spatele unui astfel de comportament indică direct spre propriul nostru ADN programat, pe care l-am primit de la zei. În capitolul al XVI-lea vom explora marea poveste a omenirii, de la naştere şi până în prezent, schiţând momentul

Sclavii zeilor 195

în care omul a fost conceput şi a moştenit aceste trăsături genetice extrem de deranjante de la creatorii săi, „zeii Cerului şi ai Pământului”, aşa cum stă scris în scripturile sumeriene.

În The Lost Book of Enki, Zecharia Sitchin prezintă povestea înfricoşătoare a zeului Enki, geniul din spatele creării oamenilor. O poveste a omenirii, de la începuturi şi până la evenimentele tragice de la Sodoma şi Gomora, care, potrivit lui Enki, au fost inutile şi ar fi putut fi prevenite. Enki a fost primul fiu al lui Anu, unul dintre cei trei lideri supremi de pe Pământ, de după colonizarea Pământului care a avut loc acum 445 000 de ani. Dintre zeii Nefilim, „cei care au venit din ceruri pe Pământ”, el era cel cu adevărat uman, ceea ce l-a făcut să dicteze scribului său, Endubsar, următoarele: „acestea au fost cuvintele zeului Enki. Scrise după rostirea gurii marelui zeu Enki, fără să fie sărit niciun cuvânt, nici adăugat de către scribul şef Endubsar, un om din Eridu, fiul lui Udbar.” Deşi referiri la conţinutul acestor tăbliţe s-au făcut în alte lucrări, a fost nevoie de un efort susţinut pentru ca să fie descoperite printre ruinele muzeelor şi siturilor arheologice. Aceste evenimente străvechi, care au fost surprinse de scribii sumerieni, au fost acum traduse şi prezentate omenirii în anul 2002 de către Zecharia Sitchin. Acesta a datat evenimentele întâmplate la Sodoma în anul 2024 î.Hr. Aşadar, pare firesc ca aceste tăbliţe, aşa cum au fost dictate de Enki, să fi fost scrise la scurtă vreme după aceste evenimente, după anul 2024 î.Hr. Sitchin deţine cea mai mare colecţie privată din lume de tăbliţe sumeriene, ceea ce i-a permis să prezinte aceste traduceri în anul 2005, în faţa unei civilizaţii care nu bănuia nimic. Această lucrare, care conţine 308 pagini, este acum cea mai completă sursă de informaţie despre evenimentele neclare din trecutul nostru îndepărtat. Aruncă o lumină nouă asupra conceptului de mitologie şi asupra explicaţiilor populare moderne cu privire la aceste mituri. Arată cu o claritate dureroasă că unele lucruri care s-au întâmplat în


timpurile biblice au fost ascunse într-adins de cunoaşterea omenirii. De asemenea, ridică întrebări foarte serioase despre exprimările din Biblie şi credibilitatea lor, atunci când sunt comparate cu scripturile sumeriene. Aceste traduceri înlătură multe dubii legate de existenţa „zeilor Cerului şi ai Pământului”, care controlau omenirea cu o mână de fier. Dovedesc că moştenirea noastră genetică aparţine atât de Pământ, cât şi de spaţiul cosmic îndepărtat, de o planetă numită Nibiru. Explică speculaţiile anterioare cu privire la cine suntem şi de unde venim, aducând toate dovezile necesare pe care omenirea le căuta.

Cea mai supărătoare concluzie care reiese din aceste descoperiri este aceea că trebuie să fi existat un plan sinistru, dar extrem de bine executat de manipulare a omenirii pus la cale de Enlil, fratele lui Enki. Acest comandant suprem al Pământului nu a fost niciodată favorabil ideii de a-i crea pe oameni şi cu siguranţă nu voia să-şi modifice planurile ca să asigure supravieţuirea oamenilor pe Pământ. Devine o posibilitate distinctă situaţia ca Biblia să nu fie decât o lovitură de maestru de proporţiile unei pandemii: o saga continuată şi perfect controlată a propagandei şi îndoctrinării omenirii, condusă de însuşi Enlil. Exercitarea acestui control trebuie să fi început după Potop, atunci când Enlil a realizat că oamenii au fost salvaţi împotriva dorinţei sale. Şi-a mai dat seama că singura cale de a putea controla omenirea era prin intermediul puterii absolute, controlului şi fricii, folosindu-se de o mână forte şi de tactici dictatoriale. Din acel moment, Enlil avea să fie zeul omenirii şi să o conducă prin intimidare, frică, sete de sânge şi violenţă, dar şi prin acordarea de recompense pentru loialitate şi supunere şi pentru îndeplinirea ordinelor sale. Însă nepotul său, Marduk, dorea să acapareze puterea pe Pământ, care îi fusese promisă de către tatăl său, Enki, chiar de la început, la scurt timp după ce au ajuns pe Pământ. Marduk şi-a ales poporul favorit şi l-a ajutat în defavoarea

Sclavii zeilor 197

altora, folosindu-se de el pentru a-şi duce la îndeplinire planurile necinstite. începând cu anul 3200 Î.Hr., la începuturile Imperiului Egiptean, Marduk şi Enlil s-au angajat într-o luptă îndelungată pentru controlul asupra Pământului. În vreme ce Enlil se folosea de principiul dezbinării şi al cuceririi printre oameni, Marduk s-a autoproclamat zeul suprem, a preluat controlul asupra Egiptului şi le-a promis regilor viaţa veşnică în lumea de apoi, dacă aceştia îl urmau. Încet, dar sigur, Marduk şi-a însuşit şi el principiul dezbinării şi al cuceririi, pe măsură ce a preluat controlul asupra planetei. Aşa cum a decis soarta, specia sclavă a devenit nu numai o victimă accidentală a războiului dintre zeii care se luptau pentru controlul asupra planetei, ci şi oamenii au devenit şi soldaţii ignoranţi ai zeilor Anunnaki, în lupta acestora pentru putere. Acestea erau începuturile vremurilor bibilice, care sunt bine coroborate atât în scripturile sumeriene, cât şi în cele evreieşti. Poporul ales al lui Dumnezeu cucerind alte popoare.

De-a lungul istoriei omenirii, Enlil a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să oprească evoluţia şi emanciparea omului. Aşa cum am demonstrat, a făcut acest lucru constant şi neobosit, temându-se că oamenii vor deveni mai deştepţi şi mai puternici dacă evoluau, ceea ce ar fi reprezentat o ameninţare pentru imperiul său. Nu este clar dacă autorul este Enlil sau Marduk, dar ultima lovitură de maestru a fost aceea că aveau toate aceste evenimente antice scrise şi înregistrare de către oameni loiali şi temători faţă de marele zeu violent. Aceste lucrări scrise au fost considerate sfinte de către om şi de-a lungul anilor au fost adunate într-o colecţie de cărţi care astăzi poartă numele de Biblie, în afară de alte scripturi sfinte. Întrebaţi orice strateg militar sau de propagandă şi veţi primi acelaşi răspuns: dacă repetaţi o minciună de un număr suficient de ori, ea va deveni adevăr. Mai ales dacă o susţineţi cu o ameninţare cu violenţa. Stalin a fost un maestru al propagandei şi al îndoctrinării. Într-atât de mult încât, chiar şi


după căderea Uniunii Sovietice şi a deschiderii seifurilor de la Kremlin, încă mai există milioane de susţinători ai lui, care refuză să creadă că ororile care se spun despre el sunt adevărate. Oamenii care au citit şi au interpretat greşit Biblia şi care atribuie unele fapte inexplicabile unor situaţii care sunt lipsite de sens au căzut victime unor asemenea tactici. Sunt atât de plini de frică, încât frica le consumă minţile, făcân-du-i incapabili să aibă o gândire independentă. Ei spun că „este voia Domnului, că Dumnezeu a plănuit aşa, pentru că a vrut ca noi să nu ştim nimic”. Şi au dreptate. Zeii nu au vrut ca noi să cunoaştem adevărul teribil, ascuns în spatele manipulării omenirii şi cum suntem controlaţi prin frică, violenţă, pedeapsă şi răsplată. Aceasta este povestea întreagă a Vechiului Testament.

Acum, că suntem siguri de locul nostru în punctul culminant al evoluţiei şi al cunoaşterii umane, a venit timpul să ne punem o întrebare care ne va schimba vieţile: credem că vechile tăbliţe de argilă reprezintă un mesaj de la strămoşii noştri îngrijoraţi sau ne dezicem de ele ca de nişte prostii scrise de un nebun cu scopul de a produce confuzie? Noi trebuie să luăm această decizie. Am încredere că veţi cântări dovezile şi vă veţi da seama că această comunitate universală a fiinţelor reprezintă un strigăt împotriva acţiunilor barbare ale coloniştilor însetaţi de sânge care s-au aşezat pe Pământ. Aşa-zisul dumnezeu, cu literă mică, nu poate fi niciodată confundat cu Dumnezeul cu majusculă. Mulţi oameni se simt foarte deranjaţi de aceste informaţii şi se vor teme de „pedeapsa lui dumnezeu împotriva gândurilor rele”. Alungaţi-vă frica, uitaţi-vă la lumina Dumnezeului adevărat, Dumnezeul iubirii, Dumnezeul milei şi Prinţul Păcii. Nu o zeitate lacomă care are nevoie de aur, de capre şi de oameni care să i le ofere ca un semn de loialitate. Deşi această cunoaştere poate părea prea îngrozitoare ca să fie analizată, eu o văd ca fiind cea mai eliberatoare experienţă, care mi

Sclavii zeilor 199

l-a dezvăluit pe adevăratul Dumnezeu, răspunzând la multe dintre întrebările care nu au dat pace omenirii. Cunoaşterea înseamnă putere, iar această cunoaştere mă va ajuta să înţeleg al cui nume îl chem atunci când mă rog. Dumnezeul universului, spiritul universal, Fiinţa Supremă. Înarmat cu această cunoaştere, pot privi înainte spre călătoria în desfăşurare a omenirii, pe măsură ce evoluăm către un genom complet care ne va deschide barierele minţii şi ne va permite să ne alăturăm din nou comunităţii universale de fiinţe.

3 Misterul despre Iisus şi despre alţi profeţi

Indiferent de felul în care îl privim pe Iisus Hristos -, fie ca pe Fiul lui Dumnezeu, fie ca pe un profet inspirat care a luat grijile lumii pe umerii săi -, acesta a lăsat în urmă o moştenire care a fost izvor de inspiraţie pentru miliarde de oameni. Discuţiile legate de Prinţul Păcii sunt întotdeauna pline de emoţie şi conduc adesea la schimburi aprinse între oamenii care vorbesc despre El ca şi cum L-ar fi cunoscut personal. Ei fac afirmaţii îndrăzneţe despre felul în care ar fi procedat Iisus, cum ar fi reacţionat şi ce ar fi spus dacă s-ar fi aflat într-o situaţie anume. Având în vedere că scrierile istoricilor care prezintă versiuni diferite despre Iisus omul sunt tratate cu suspiciune, singurul lucru pe care-l pot face specialiştii în religii este acela să ne povestească despre omul Iisus aşa cum au citit despre el în Noul Testament. Mă grăbesc să adaug că cele mai multe lucruri scrise despre Iisus în Noul Testament probabil că sunt diferite faţă de învăţăturile sale. Dacă luăm în considerare toate dovezile noi prezentate în această carte, dar şi în alte cărţi cu privire la moştenirea noastră şi dacă acceptăm, deşi cu reţinere, faptul că suntem descendenţii unei rase mult mai avansate care ne-a creat ca


să fim o specie sclavă, rămâne o întrebare pentru care trebuie să găsim un răspuns: cine a fost Iisus Hristos?

După o muncă de documentare intensă pe un site dedicat Bibliei, care pune la dispoziţie o multitudine de versiuni ale acestei cărţi, am ajuns la un rezultat surprinzător. Cuvintele Iisus, Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu apar în Biblie pentru prima dată în Evanghelia Sfântului Apostol Matei. Şi, dacă memoria nu-mi joacă feste, aceasta este a XIV-a carte a Bibliei şi, în acelaşi timp, prima carte a Noului Testament. Nu vi se pare ciudat că nu există nicio referinţă la numele de Mesia, care ar fi trebuit să fie principala atracţie a Bibliei? Dacă Iisus era actorul principal al acestei poveşti, salvatorul despre care se vorbea în profeţii, cel mai important motiv al existenţei acestei colecţii de cărţi, nu este ciudat că întâlnim numele său atât de târziu? Cea mai mare parte a vieţii mele am avut o admiraţie rebelă pentru Iisus Hristos - fiind inspirat de mesajul său, dar şi confuz din cauza originilor sale. Trebuie să recunosc că admiraţia mea sinceră a fost deturnată în mod repetat de tot soiul de predicatori. Convingerea personală este aceea că religia populară a preluat un mesaj simplu al iubirii şi bunăvoinţei printre oameni şi l-a modificat ca să-l folosească abuziv pentru satisfacerea unor scopuri îndoielnice. Pe măsură ce am căutat mai mult, am descoperit infomaţii care m-au făcut să regân-desc părerea mea naivă privind întreaga controversă născută în jurul lui Iisus. Una câte una, s-au confirmat suspiciunile mele privind existenţa unui plan necinstit, conceput acum mii de ani în spatele moştenirii atent construite a lui Hristos. La fel ca Avraam, Iisus a devenit un mesager nevinovat al violenţilor zei Nefilim, pregătind terenul pentru continuarea înrobirii omenirii. Prin faptele bune pe care le-a făcut pentru oameni, prin faptul că i-a adunat ca să-i salveze, arătându-le calea pe care trebuie să meargă pentru a ajunge la porţile lui dumnezeu, Iisus a ţesut inconştient propaganda zeilor

Sclavii zeilor 203

Anunnaki însetaţi de putere. Nu putem nega faptul că Iisus a fost om. Este dovedit istoric că a trăit şi a călătorit pentru a-şi propovădui învăţăturile. Dar cine erau cu adevărat părinţii Lui, care era descenţa Sa, cine a aranjat apariţia Sa pe Pământ şi cine a pus la cale toate profeţiile făcute cu mii de ani înainte de apariţia Sa, acestea sunt întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri. Apar dovezi care susţin faptul că profeţiile care anunţau apariţia lui Hristos sunt de mai rău-augur decât ne-am imaginat vreodată. Ciudatele asemănări dintre originile neclare ale omenirii şi cele ale lui Hristos indică posibilitatea că, oricine ar fi fost cel care a creat omenirea, să se gândească la un al doilea val de propagandă calculată şi la un mecanism de control final. Un mecanism de control care a fost planificat şi executat cu o precizie asemănătoare unei manevre militare.

Aşa cum am arătat, singura trăsătură neclară a acestei poveşti este lipsa de referiri cu privire la Mesia din Vechiul Testament. Cuvântul Mesia apare pentru prima dată în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan (capitolul I, versetul 41) iar cuvântul Mântuitorul apare pentru prima dată în Deuteronom (capitolul 32, versetul 15). Aceste fapte mă fac să cred că ideea de a trimite un „mântuitor” pe Pământ ca „Fiu al lui Dumnezeu” a apărut mult mai târziu, spre finalul Vechiului Testament, aparţinând lui Enlil sau lui Marduk şi „îngerilor” acestora, care şi-au dat seama că abordarea violentă şi opresivă pe care o aveau faţă de oameni avea nevoie de schimbare. Ei şi-au dat seama că, după mii de ani de evoluţie, omenirea s-a dezvoltat substanţial şi a devenit mai inteligentă şi nu mai era dispusă să accepte brutalitatea zeilor Anunnaki. Acest lucru însemna că zeii trebuiau să-şi revizuiască planul şi să găsească o nouă strategemă. Şi aşa au şi făcut. A fost construită la fel ca un scenariu de film şi chiar unul foarte bun aş spune eu. Atât de bun, încât, după 2 000 de ani, miliarde de susţinători loiali încă mai citesc


acest scenariu cu o devoţiune absolută, pregătiţi să doboare pe oricine îndrăzneşte să atace dinozaurul sfânt. Trebuie să examinăm unele dintre comportamente ciudate şi relaţiile dintre Iisus şi dumnezeul său pentru a pune în lumină aceste semne de tensiune latentă dintre cele două entităţi. Am menţionat mai devreme că istoria este scrisă de către învingători şi la fel au stat lucruri şi în cazul luptei dintre Enlil, Enki şi Marduk. Din nefericire pentru omenire, lupta dintre copiii zeilor Nefilim a fost câştigată de cel rău, Enlil - cel căruia nu-i plăcea omenirea. Oare şi-a construit cu măiestrie stăpânirea ca „zeu” al omenirii? Învingătorul Enlil a preluat controlul asupra unor activităţi cum ar fi înregistrarea activităţilor umane şi controlarea destinului oamenilor prin intermediul scrisului. Misiunea sa era simplă: să menţină omenirea needucată, ignorantă şi proastă. Să-şi demonstreze puterea şi superioritatea asupra lor din când în când, ca să-i menţină temători. Să fie zeul violent, dar totuşi iubitor, care-i va răsplăti pe cei care se supun în tăcere şi care nu pun prea multe întrebări. În primele timpuri despre care vorbeşte Biblia, atunci când Avraam a fost fost momit de Enlil ca să devină unul dintre liderii săi preferaţi, lui Marduk i-a fost repartizat Egiptul ca să-l controleze. Marduk mai era cunoscut printre egipteni şi ca Ra, Re sau Amun. Ca să-şi creeze o bază proprie de susţinători, Enlil „i-a ales” pe israeliţi să devină poporul său „ales” şi i-a eliberat din sclavie, de sub controlul lui Marduk. Aceasta a fost o victorie uriaşă pentru Enlil, care i-a adus loialitatea eternă din partea evreilor şi l-a înscăunat ca zeu al Israelului. Enlil le-a promis adepţilor săi „un pământ al laptelui şi al mierii”, dar pentru atingerea acestui ţel ei trebuiau să elimine un număr de alte popoare, care erau fără îndoială adepte ale lui Marduk şi care nu se numărau printre favoritele lui Enlil.

Enlil avea un grad superior faţă de Enki, ceea ce însemna că putea face orice dorea cu omul creat de Enki.

Sclavii zeilor 205

Disputa dintre Enki şi Enlil, care a început cu mult timp înainte, în grădina Raiului, a jucat un rol esenţial în toate textele biblice, inclusiv în profeţiile care au fost făcute. A explorat în detaliu această chestiune în alte capitole, arătând felul în care Enki a fost denumit şarpe şi demon, iar omului i-a fost interzis să convieţuiască cu el. Planul a fost impus omenirii într-un fel atât de iscusit, încât va deţine primul loc în analele manipulării şi propagandei. Este posibil să fie nevoie de secole de războaie religioase pentru ca oamenii să înţeleagă realitatea. Enki era „băiatul bun”. Dar istoria este scrisă de învingători, iar povestea adevărată a fost acoperită cu totul de cărţile de istorie, printre care Biblia, care deţine locul fruntaş, pentru că aceste cărţi erau controlate de Enlil, care s-a autoproclamat dumnezeu. Pe măsură ce timpul trece şi descoperim noi adevăruri despre preistoria şi posibilele origini ale omenirii, aflăm că Enki a fost cel care l-a creat pe Adam şi că îşi iubea creaţia. A încercat cu nenumărate prilejuri să ridice nivelul de cunoaştere al omenirii, să o înveţe, să o informeze, dar Enlil nu a permis speciei sclave să devină o ameninţare pentru el şi pentru ceea ce construise pe Pământ. Acesta este mesajul adânc ascuns care se insinuează din paginile Bibliei în ziua de azi. După cea mai lungă perioadă de înrobire a omenirii, începem să întrezărim adevărul. Revelaţiile incredibile produse de recenta carte lansată de Zecharia Sitchin, Lost Book of Enki, ne pun la dispoziţie dovezi puternice privind acest complot etern şi aduc răspunsuri pentru neconcordanţele din cărţile noastre unidirecţionale de istorie.

Atunci când am început să citesc această carte incredibilă, m-am simţit de parcă aş fi dat peste însuşi Sfântul Graal. Cuvintele nu pot să descrie sentimentele contrare care apasă asupra minţii atunci când începi să acumulezi conţinutul acelor tăbliţe antice de argilă şi să compari noile informaţii cu cele care ţi-au fost repetate atâţia ani la rând.


Ceea ce este important este faptul că aceste tăbliţe au fost dezgropate, traduse şi ceea ce putem să citim acum reprezintă rezultatul deceniilor de muncă ale unor oameni cum sunt Sitchin şi alţii. Este cu adevărat o experienţă suprarealistă să citeşti nişte tăbliţe de argilă vechi de 4 000-5 000 de ani. Ceea ce este frumos la aceste tăbliţe este faptul că nu poţi să ştergi cuvinte cu pastă corectoare, nu poţi să te întorci şi să înlocuieşti un cuvânt ciudat, este foarte greu să le falsifici. Aceste tăbliţe dezvăluie lucruri legate de originile omului şi vin în sprijinul tuturor teoriilor pe care le-am demonstrat în această carte în legătură cu ascendenţa omenirii. Aducând la viaţă aceste fapte într-o modalitate simplă, tăbliţele susţin şi teoria îngrozitoare care spune că am fost manipulaţi prin teroare încă din prima zi a existenţei noastre. Să ne punem următoarea întrebare: Câţi dintre oamenii care studiază şi propovăduiesc Biblia au văzut documentele biblice originale aşa cum au fost scrise ele în timpurile străvechi? Procentul va fi infim. Şi iată că avem o descoperire care datează din perioada lui Avraam, conservată perfect în argilă, care aduce un mesaj serios omenirii, schimbându-i complet percepţia asupra lucrurilor pe care le-a învăţat. Brusc „Domnul” devine diavolul, iar diavolul este creatorul nostru. Vom da sau nu crezare aceastei afirmaţii? Pentru că am vorbit despre cele mai multe dintre modificările aduse Vechiului Testament, propun să aruncăm o privire asupra celor mai importante procedee tehnice legate de scripturile Noului Testament.

Consemnarea evenimentelor care au avut legătură cu naşterea lui Iisus ridică multe semne de întrebare. Consemnările istorice foarte îndoielnice nu au reuşit niciodată să se pună de acord cu privire la momentul, locul şi oraşul în care s-a născut Iisus. Chiar şi data lui de naştere diferă de la o consemnare la alta. S-a scris că s-a născut în intervalul cuprins între anii 1 d.Hr. şi 7 d.Hr., iar presupunerile istoricilor şi teologilor se află într-un conflict permanent.

Sclavii zeilor 207

Ceea ce este fascinant în legătură cu acest subiect este că, atunci când vorbeşti despre Iisus, fiul lui Iosif şi al Mariei, te afli pe tărâmurile istoriei, care are o serie de păzitori foarte vigilenţi. Dar, în momentul în care spui „Iisus, Fiul lui Dumnezeu”, intri în lumea dogmei religioase, care are şi ea o serie de păstrători militanţi. Se pare că Iisus nu este singura victimă în această greşeală umană acoperită. Dovezi la fel de convingătoare arată că profetul Mahomed şi chiar şi Buddha au fost folosiţi de prefăcutul Enlil ca să înrobească omenirea prin intermediul fricii religioase. Nu glumesc. Aceste dezvăluiri sunt prea puternice chiar şi pentru cel mai tare caracter, aşa că vă sugerez să lăsaţi deoparte orice urmă a convingerilor în care aţi crezut vreodată şi să vă pregătiţi să digeraţi nişte informaţii revelatoare.

Mulţi oameni încă păstrează imaginea lui Iisus hoinărind prin mediul rural, predicându-le oamenilor, mutându-se cu uşurinţă dintr-un oraş în altul, fiind întâmpinat de oamenii zâmbitori care îl ovaţionau, cu toţii dorind să audă poveştile uimitoare pe care El le spunea la tot pasul. Ei bine, nu mai este cazul. Iisus nu era atât de bine văzut în vremea sa. A fost nevoie de mult efort ca să-i facă pe oameni să-şi asume toate riscurile posibile ca să vină şi să-L asculte predicând. În mod ciudat, există foarte puţine dovezi că, în decursul scurtei activităţi de profet, de numai trei ani, au fost înregistrate prea multe lucruri pe care le-a spus sau le-a făcut. În afară de posibila excepţie a Predicii de pe Munte, se pare că cea mai mare parte a materialelor scrise despre Iisus au fost realizate după moartea sa de către discipoli, apostoli şi alte personaje interesante. Au fost adunate într-o lucrare colectivă cunoscută sub numele de Noul Testament, într-o perioadă de 300 de ani. „Editarea” Noului Testament a început de abia în anul 325 d.Hr. şi a constat în ştergeri şi modificări făcute cu aprobarea con-ciliilor speciale ale Bisericii. Manipularea deosebit de secretă


a continuat până în secolul al XII-lea. Nu vi se pare puţin ciudat? De ce le-a luat atât de mult timp să editeze şi să schimbe dacă totul reprezenta „Cuvântul lui Dumnezeu”? Cu siguranţă că au avut idei diferite şi nu erau de acord cu multe dintre cele scrise. Sau aveau propriile idei despre ceea ce ar trebui să conţină Noul Testament sau erau conduşi de cineva! Este sigur că ar fi putut să existe un regizor în spatele acestui proces? Nu este posibil ca acest proces să fi continuat timp de 800 de ani fără o forţă coercitivă omniprezentă. Şi da, putem spune că „a fost puterea lui dumnezeu”, pentru că aşa par să fi stat lucrurile. Însă era vorba despre dumnezeul cu literă mică, şi nu de Cel cu majusculă, cel care a controlat întregul proces de editare, şi aici intervine problema. Preoţii şi mai-marii acestora fuseseră instalaţi de către zeii Anunnaki-Nefilim cu 5 000 de ani înainte. Până în secolul al XII-lea d.Hr. erau atât de bine împământeniţi ca fiind vocea lui Nefilim, vocea lui Enlil, vocea lui dumnezeu, încât nimeni nu putea să-i manevreze. Într-o singură întâlnire a celui de-al doilea Sinod de la Constantinopol, care a avut loc în anul 553 d.Hr., editorii bisericeşti au şters din Biblie toate referirile pe care Iisus le-a făcut cu privire la reîncarnare. Aceasta a fost o parte importantă a învăţăturilor lui Iisus la care au aderat primii săi adepţi. Este o referire clară la influenţele pe care le-a primit în tinereţe, în timp ce creştea în Răsărit, acumulând învăţăturile multelor culturi hinduse şi budiste. În plus, în secolul al XII-lea, Conciliul de la Lateran a adăugat conceptul Sfintei Treimi în Biblie, o idee care aparent nu a fost niciodată susţinută de Iisus. Această idee a fost vehiculată încă de la primul Conciliu de la Niceea, care a avut loc în anul 325 d.Hr., atunci când problema Arienilor a cauzat o dezbatere aprinsă cu privire la validitatea lui Hristos. La începutul secolului al IV-lea, între liderii creştini a început o dezbatere cu privire la înţelesul exact al relaţiei „de la Fiu la Tată”. Preotul Arius din

Sclavii zeilor 209

Alexandria predica existenţa unor vremuri în care Hristos nu exista, pentru că nu era etern alături de Tatăl. El mai spunea că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt erau trei entităţi separate şi distincte şi că Fiul, care era subordonat Tatălui, era de fapt o „creaţie”. Aceste învăţături au fost condamnate, iar Arius a fost excomunicat în anul 318 d.Hr.

Încă din secolul al II-lea d.Hr., Irenaeus din Lion descria Duhul Sfânt şi pe Iisus ca pe „cele două mâini ale lui Dumnezeu”. Irenaeus ne-a dat un indiciu despre care ar putea să fie funcţiile celorlalte „părţi ale lui Dumnezeu” atunci când a susţinut că „prin Duhul Sfânt, Dumnezeu a făcut creaţia, iar prin Iisus a mântuit-o”. Cuvântul Treime sau Trinitate a fost folosit cel mai probabil de către Tertullian în secolul al III-lea într-o lucrare de mari dimensiuni care tratează această problemă. Un alt părinte al creştinismului, Origene, a dus mai departe această doctrină, dar niciunul dintre ei nu a atribuit Duhului Sfânt cosubstanţialitatea cu Tatăl. La adunarea de la Niceea, conciliul a formulat un crez care, deşi a fost revizuit de Conciliul de la Constantinopol din anii 381 d.Hr - 382 d.Hr., a rămas cunoscut sub numele de Crezul de la Niceea. Acesta confirmă doctrina comuniu-ni de substanţă dintre Tată, Fiu şi Duhul Sfânt.

În cartea „Despre Trinitate”, Sfântul Augustin concluzionează că Duhul Sfânt este iubirea mutuală a „Tatălui pentru Fiu” şi a „Fiului pentru Tată”, iar Duhul Sfânt este derivat atât din Tatăl, cât şi din Fiul. El a mai scris că Duhul Sfânt reprezintă darul făcut omenirii de către Tatăl şi Fiul. Această explicaţie nu oferă o clarificare a funcţiei Sfântului Duh şi cum a apărut acesta, iar rolul său rămâne învăluit în mister. Cealaltă problemă care a rămas să fie explicată este aceea a naturii lui Hristos. Toată lumea acceptă faptul că Iisus a fost uman şi atunci cum ar fi putut să fie şi „Dumnezeu”? Luând în considerare răspândirea viziunilor eretice şi faptul că arienii promovau o altă doctrină, ceva trebuia făcut.


Acesta a fost unul dintre motivele care au determinat reunirea Conciliului de la Constantinopol: să oprească răspândirea rapidă şi puternică în Biserică şi să pedepsească erezia. Nu este surprinzător faptul că majoritatea episcopilor s-au raliat poziţiei episcopului Atanasie, care a afirmat că Iisus era parte integrantă a Tatălui, în contradicţie cu părerea lui Arius şi a adepţilor săi care susţineau că Iisus nu poate fi „una cu Dumnezeu” pentru că el fusese „creat”. Şi astfel împăratul Constantin a pus piciorul în prag: Arius şi susţinătorii săi au fost eliminaţi, iar Crezul de la Niceea, care afirma comuniunea de substanţă a lui Iisus cu Dumnezeu, a fost aprobat. La Conciliul de la Calcedon, care a avut loc în anul 451 d.Hr., Papa Leon I a propus o soluţie pentru misterul privitor la Dumnezeu şi Iisus. El a afirmat că era „o singură persoană cu două naturi”. În ceea ce-i priveşte pe părinţii Bisericii, minunile, comportamentul şi vorbele sale erau dovezile care arătau că este divin. Această formulă a reprezentat o uşurare pentru noua religie, iar episcopii au putut să se întoarcă în parohiile lor, satisfăcuţi că rezolvaseră o problemă care măcina de decenii teologia.

Acest lucru înseamnă, de fapt, că Biserica Creştină avea libertatea deplină să fragmenteze după bunul plac scrierile originale care formau Noul Testament şi să adauge orice credeau că este necesar pentru consumul spiritual uman, ştergând cărţi întregi care nu îndeplineau criteriile lor ca să facă parte din Biblie. Din fericire, multe dintre cărţile înlăturate au fost salvate şi adunate într-o colecţie de scrieri care poartă numele Apocrifa. În esenţă, acestea sunt cărţile al căror conţinut părea să fie dubios pentru Biserică. Din nou, acest lucru indică o manipulare grosolană din partea unei autorităţi înalte care avea planuri mult mai îngrozitoare. Potrivit articolului găzduit de site-ul Wikipedia, definiţia apocrifei ar fi următoarea:

Sclavii zeilor 211

Cuvântul apocrifă, derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „ascuns” şi se referă în general la lucrările religioase care nu sunt considerate canonice sau parte a scripturii acceptate la nivel oficial, dar care prezintă acelaşi stil şi au aceeaşi vârstă cu scripturile acceptate. Aceste lucrări sunt adesea considerate că nu ar fi „inspirate” sau că ar fi „mai puţin inspirate” de către procesele sau entităţile divine, cum ar fi înţelepciunea Divină sau Duhul Sfânt. Cele mai multe lucrări considerate apocrife în Biblia evreiască au fost scrise în alte limbi decât ivrit, cum ar fi greacă sau aramaica, ori au supravieţuit doar ca traduceri în alte limbi nonivrit.

Trebuie să reţinem faptul că Iisus nu a scris niciodată niciuna dintre cărţile care formează Biblia. Toate au fost scrise despre el de către diverse personaje, cele mai multe fiind redactate după moartea sa. Vă recomand cu tărie să studiaţi scrierile apocrife de pe Internet, sunt foarte multe lucruri interesante de citit, care vă vor face mintea să se sperie. Una dintre cărţile omise din Biblie este cea privitoare la naşterea lui Iisus şi la copilăria sa, până la întoarcerea sa pe pământurile natale ca să-şi înceapă misiunea. Această carte respinsă nu susţinea versiunea oficială pe care Biserica dorea să o prezinte lumii. Odată ce ai citit povestea „ascunsă”, dovada manipulării oamenilor de către o putere superioară este greu de respins. Sunt cărţi fascinante cum ar fi Maria, Copilăria şi Protoevangheliile.

Potrivit scrierilor Apocrife, naşterea lui Hristos s-a desfăşurat cam în felul următor: Bunicul său, Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, era preot într-un templu evreu şi era foarte jenat, pentru că el şi soţia sa Ana nu puteau să aibă copii. Un om aflat într-o poziţie similară trebuia să aibă copii, lucru de care cei doi erau foarte ruşinaţi. Într-o zi, în vreme ce se afla pe câmp, în faţa sa a apărut un înger învăluit într-o lumină strălucitoare. După ce l-a liniştit pe înfricoşatul Ioachim, îngerul i-a spus că soţia lui va purta în pântece un


copil zămislit de un înger, dar că trebuiau să predea copilul pentru ca să fie crescut de către preoţi şi îngeri la un anume templu din Ierusalim. Şi aşa Ana a dat naştere unei fetiţe, pe care a numit-o Maria, care a fost dusă la templu la vârsta de trei ani şi a fost lăsată acolo. Maria a fost un copil exemplar, devotată preoţilor şi îngerilor. Când a împlinit vârsta de 14 ani, pentru Maria a venit vremea să se întoarcă în lume şi să se mărite. Nu i-a fost permis să-şi aleagă soţul; mentorii i-au ales un bărbat mult mai în vârstă, pe nume Iosif, care să-i devină soţ. Dar Iosif nu era aşa de încântat precum sperau îngerii, şi aceştia au avut nevoie de ceva timp ca să-l convingă. După ce şi-a dat acordul pentru căsătorie, el s-a întors la casa lui din Bethleem pentru a pregăti casa pentru viitoarea soţie, în vreme ce Maria a mers la părinţii săi in Galileea, ca să se pregătească pentru noua viaţă. Într-o zi, un „înger” care se numea Gabriel a apărut în faţa Mariei şi i-a spus că ea va fi cea care-l va naşte pe noul Mesia. Maria era nedumerită, pentru că nu avusese nicio experienţă sexuală până atunci.

Există multe teorii şi explicaţii cu privire la naşterea în condiţii de virginitate. Indiferent care sunt credinţele noastre personale, Duhul Sfânt trebuie să fi fost cel care s-a „pogorât peste ea”, sfinţind astfel copilul, pentru că acest copil nu s-a născut din poftă trupească. Ceea ce i s-a întâmplat Mariei va rămâne pentru totdeauna un mister, dar în vremea aceea existau mulţi aşa-zişi îngeri care se învârteau pe acolo şi avem o suspiciune că aceşti îngeri ar fi putut să fie Enlil şi anturajul său. Dacă Enlil pregătea ultima lovitură ca să preia controlul complet asupra omenirii, voia să asigure o formă de supremaţie genetică pentru acel Mesia pe care-l fabrica. Aici era inclusă şi inseminarea artificială a unei virgine tinere, cu scopul de a-i da tânărului Iisus un avantaj genetic evident. O procedură aşa de simplă i-ar fi dat fără nicio îndoială lui Iisus abilităţi pe care alţi oameni nu le posedau. Viaţa sa plină de miracole şi de vindecări stă mărturie

Sclavii zeilor 213

pentru această ipoteză. Mai trebuie să reţinem şi ideea că orice formă de sex, indiferent dacă era pentru plăcere sau pentru procreaţie, reprezenta un păcat. De aceea se spune că toţi oamenii s-au născut din păcat. Acesta este un alt exemplu foarte bun despre felul în care zeul a dorit să controleze procreaţia în rândul speciei sclave. Barbara Thiering a scris foarte mult despre obiceiurile eseenilor şi despre ritualurile lor, desfăşurate sub supravegherea lui Qumran. În cartea sa, „Omul Iisus”, ea avansează o explicaţie diferită cu privire la posibilitatea ca o virgină să nască, o explicaţie care gravitează în jurul culturii şi al cutumelor.

Potrivit autoarei, atunci când Iosif s-a întors de la Bethleem ca să o ia pe tânăra sa soţie, Maria, a găsit-o însărcinată. El a fost cu siguranţă nedumerit şi alarmat într-un fel, crezând că Maria s-a transformat într-o prostituată. Înainte să o părăsească, un înger a apărut în faţa sa şi i-a explicat că Maria era încă virgină. Trebuie să fi fost un înger foarte convingător, pentru că Iosif a rămas alături de Maria în Galileea până în luna a noua de sarcină, atunci când au plecat către casa lui Iosif de la Bethleem, acolo unde Maria trebuia să nască. Dar cuplul nu a reuşit să mai ajungă până acasă, Maria intrând în chinurile facerii chiar înainte de sosirea în oraş. Singurul adăpost pe care l-au putut găsi a fost o peşteră, în care l-a născut pe Iisus. Cartea apocrifă a naşterii descrie acest moment în felul următor:

Şi atunci când au ajuns la peşteră Maria i-a mărturisit lui Iosif că i-a venit sorocul să nască şi că nu mai putea să mergă până în oraş şi i-a spus să intre în peşteră. La acel moment, Soarele aproape că apusese. Dar Iosif a continuat să se grăbească ca să reuşească să găsească o moaşă; şi atunci a văzut o evreică bătrână din Ierusalim şi i-a spus să intre în peşteră unde va găsi o femeie care era gata să nască. Soarele apusese atunci când femeia şi Iosif au ajuns la peşteră şi au intrat. Şi iată aceasta era plină de lumină, mai puternică


decât cea a lămpilor şi a lumânărilor, mai puternică decât însăşi lumina soarelui. Copilul era înfăşat în scutece şi sugea la sânul mamei sale, Fecioara Maria.

Cartea Apocrifă a Copilăriei lui Iisus 1:6—11

Lumina puternică din peşteră sugerează existenţa unei forme de tehnologie mai avansată, care nu poate fi explicată. Este strâns legată de un alt fenomen care a avut loc la naşterea lui Iisus, apariţia stelei Bethleemului. De-a lungul anilor au fost propuse mai multe explicaţii pentru apariţia acestei stele strălucitoare, printre care şi aceea a convergenţei unui număr de stele şi de planete la acel moment. Nu există nicio îndoială că o astfel de convergenţă a avut loc în perioada naşterii lui Iisus Hristos, dar este puţin probabil să fi fost o simpla coincidenţă care să fi produs un asemenea efect cu cel descris în Cartea Protoevangheliilor, capitolul al XV-lea, versetul 7: „Am văzut o stea extraordinar de mare care strălucea printre stelele cerului şi a cărei strălucire le depăşea pe toate celelalte, încât nu se mai vedeau..." Nu există nicio planetă, stea sau cometă sau o conjuncţie dintre cele menţionate care să poată fi atât de luminoasă. Nu numai că strălucea atât de intens încât făcea ca toate celelalte stele să fie invizibile, dar i-a şi ghidat pe Cei Trei înţelepţi (Magi) de la o distanţă foarte mare până la nou-născut. In capitolul al XV-lea, versetul 9, povestea continuă astfel: „Şi astfel înţelepţii şi-au început călătoria şi iată steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea în faţa lor, până când s-a oprit deasupra peşterii unde se afla nou-născutul alături de mama sa, Măria". Dar această poveste ciudată nu se termină aici. După ce au isprăvit lucrurile pe care le aveau de făcut pentru Măria şi pentru fiul acesteia, Iisus, steaua i-a îndrumat pe înţelepţi spre casele lor, înapoi în Răsărit. Aşa cum stă scris în Cartea Apocrifă a Copilăriei lui Iisus, capitolul al III-lea, versetul 3, „lumina pe care au urmat-o până când au ajuns înapoi în ţara lor".

Sclavii zeilor 215

Versiunea Bibliei este similară până în acest punct, dar diferă în ceea ce priveşte locaţia. Afirmă cu tărie că Iisus s-a născut într-o casă. Este aceasta o dovadă a aşa-ziselor editări efectuate de diferitele concilii ale Bisericii. Cu siguranţă li s-a părut că o peşteră nu era un loc potrivit de naştere pentru noul Mesia. Iată ce se spune în Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al II-lea, versetele 9-13:

Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi, văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi, intrând în casă, I-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Iar pasajul se continuă cu fuga în Egipt:

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui losif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Aceste fapte sunt fascinante în lumina teoriei noastre potrivit căreia Enlil şi acoliţii săi plănuiau şi manipulau toate aceste întâmplări. Din nou avem dovada unor probleme iminente, avem prezenţa îngerilor - de data aceasta într-un vis în care îi avertizează şi pe Maria, şi pe Iosif. Aceste evenimente subtile, dar importante arată cât de bine gândită a fost această propagandă manipulatoare. Cum poţi să creezi cât mai rapid un erou în ziua de azi? Înscenezi o tentativă de asasinat asupra sa, dar, împotriva tuturor previziunilor, acesta scapă. De data aceasta magii au fost aceia care au fost aduşi


pentru a împrăştia vestea în lumea civilizată despre adevăratul Mesia care s-a născut şi a cărui viaţă se afla deja sub ameninţare din partea autorităţilor nervoase. Nu ar trebui să ne suprindă stategia excelentă din spatele acestui scenariu. CIA şi alte servicii secrete guvernamentale sunt implicate constant în acţiuni de manipulare similare asupra cetăţenilor. Asta nu face decât să demonstreze cât de mult A D N am moştenit de la zeii Nefilim. Şi astfel s-a răspândit instantaneu ştirea că s-a născut Mesia. Până la urmă aveau toate dovezile. Regele a auzit despre el şi dorea să-l omoare. Aşadar, trebuia să fi fost Mesia! Este fascinantă coincidenţa că magii erau din Răsărit şi faptul că Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de după naştere tot în Răsărit, iluminându-se şi învăţând culturile din acea zonă. Faptul că Iisus provenea din clanul evreilor eseeni a devenit evident după ce un membru al unui trib de beduini a descoperit Manuscrisele de la Marea Moartă, în anul 1947. Iosif şi Iisus erau ambii eseeni, o sectă evreiască unică, cu tradiţii foarte diferite. Această sectă avea legături puternice cu Arienii din Persia, acesta fiind motivul pentru care Cei Trei Magi au venit de la o distanţă atât de mare pentru a-l vedea pe noul născut. Se pare că eseenii aveau toate atributele necesare unei societăţi secrete. Era nevoie de câţiva ani de iniţiere înainte ca o persoană să fie admisă; ca parte a oficierii iniţiale trebuie depus un jurământ de protejare a tuturor învăţăturilor secrete ale Ordinului Essenilor şi, ceea ce este cel mai uimitor, trebuiau ţinute secrete numele „îngerilor” care trăiau printre eseeni şi printre comunităţile acestora.

Versiunea Barbarei Thiering cu privire la naşterea lui Iisus de către o virgină este puţin diferită. După studierea intensă a Manuscriselor de la Marea Moartă, ea a explicat că Iosif, essean fiind, îşi practica principiile celibatului într-un templu din cetatea Qumran. Celibatul era foarte important pentru eseeni, fiind privit ca fiind cel mai sfânt mod de viaţă.

Sclavii zeilor 217

Căsătoria şi sexul erau considerate profane şi, cu cât practicai mai mult timp celibatul, cu atât erai mai aproape de Dumnezeu. Cel mai înalt ordin al eseenilor locuia în spatele zidurilor groase de la Qumran, fiind lipsit de orice fel de contact cu lumea. Membrii ordinului îşi dedicau viaţa lui Dumnezeu, împărţinând tot ceea ce aveau, fără ca să deţină vreun bun personal. Atunci când trebuiau să procreeze pentru a-şi asigura descendenţa, părăseau temporar templul ca să găsească o femeie potrivită. Perioada de curtare sau de logodnă putea să dureze până la trei ani, după care avea loc o primă căsătorie. Aceasta era perioada în care femeia rămânea însărcinată. După o perioadă de aşteptare de trei luni, în care era cel mai probabil să apară un avort, urma cea de-a doua nuntă. Insă Maria a rămas grea cu Duhul Sfânt, ceea ce conform tradiţiei însemna că era încă virgină, pentru că, atunci când a avut copilul, nu făcuse încă cea de-a doua nuntă. La început, Iosif nu a dorit să aibă nimic de-a face cu copilul, dar un înger l-a sfătuit să continue cu nunta, ca şi cum ar fi fost cea de-a doua.

Eseenii credeau că preoţii şi leviţii reprezentau încarnarea unor fiinţe divine sau „zei” sau „îngeri”. Faptul că Iosif nu a întreţinut raporturi sexuale cu Maria după prima căsătorie şi totuşi aceasta a rămas însărcinată o făcea pe Maria să fie considerată virgină. Iosif a fost avansat într-un rang inferior al preoţimii şi al regilor, ceea ce l-a transformat într-un „spirit”. Şi astfel misterul copilului care a fost conceput de către „Spiritul Sfânt” îşi găseşte răspuns în rangul de care aparţinea Iosif. Deşi această versiune este foarte interesantă, mi se pare prea complicată, în vreme ce povestea din scrierea apocrifă se sprijină pe simplitate. William Bramley a adus multe dovezi care subliniază descendenţa eseeneană a lui Iisus, legând-o în acelaşi timp de societăţile secrete, cum ar fi Frăţia şi Masonii Liberi, care întâmplător folosesc tot un apărător simbolic.


Lipsa de informaţii despre viaţa tânărului Iisus este supărătoare. Nu ar fi trebuit ca Mesia să fie idolul omenirii în timp ce creştea, răspândind adevărul şi înţelepciunea de la o vârstă fragedă? Cu siguranţă acesta ar fi fost lucrul care trebuia făcut dacă ar fi vrut să-i impresioneze pe oamenii de pretutindeni? Dar lucrurile nu au stat aşa. În schimb, Iisus a fost trimis pe un pământ îndepărtat, unde a fost pregătit şi, cel mai probabil, îndoctrinat pentru rolul important în marea înşelătorie a omenirii. La vârsta de 12 ani, a apărut pentru o scurtă perioadă de timp în faţa unor învăţaţi evrei, dar apoi a dispărut pentru încă optsprezece ani. Zeii Anunnaki erau mult prea bine cunoscuţi în Orientul Apropiat, Israel şi Egipt. Enlil trebuia să găsească o locaţie mult mai discretă pentru a-şi pregăti protejatul. În jurul vârstei de treizeci de ani, Iisus a reapărut din senin ca să-şi înceapă scurta viaţă de propovăduitor, care a durat numai trei ani, înainte de a fi crucificat. Să analizăm practic această problemă. În lumea modernă a mass-mediei şi a marilor bogăţii, ar fi foarte dificil să creezi un brand internaţional în numai trei ani. Şi totuşi, acum 2 000 de ani, un om a putut să devină un fenomen global în numai trei ani? Activităţile de promovare din jurul activităţilor sale şi felul în care s-a extins recunoaşterea sa mă fac să cred că în spatele acestei mişcări magistrale se aflau forţe puternice, cum ar fi cele ale zeilor Anunnaki. Însă Iisus nu a avut un impact aşa de mare în vremea sa aşa cum am fost făcuţi să credem. De fapt, a fost nevoie de 2 000 de ani pentru ca Iisus să devină fenomenul pe care îl reprezintă în ziua de azi, pentru că în timpul vieţii a avut doar un număr mic de adepţi, iar predicile sale au cauzat multe probleme. Dacă nu ar fi existat împăratul Constantin la aproximativ 300 de ani de la moartea lui Hristos, creştinismul ar fi rămas probabil un mic cult religios.

Un număr important de istorici au dezvăluit o istorie fascinantă a vieţii tânărului Iisus în Persia şi în Asia, mult

Sclavii zeilor 219

prea detaliată pentru a putea fi considerată ca fiind fabricată sau o coincidenţă. Nu are nicio legătură cu poveştile previzibile care spun că Iisus a lucrat alături de tatăl său într-un atelier de dulgherie. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci cine este responsabil pentru educaţia spirituală şi filosofică şi cum de nu am auzit nimic despre el în toţi aceşti ani? Este puţin probabil să fi trecut neobservat, dacă şi-a petrecut toată viaţa în jurul Nazaretului. Obiceiul local spunea că băieţii eseeni trebuiau să intre la mănăstire la vârsta de 5 ani ca să primească educaţia potrivită. Unii istorici susţin că la fel s-a întâmplat şi cu tânărul Iisus, care a ajuns la o mănăstire de lângă Haifa, în apropierea Mării Mediterane. Motivul pentru care Iisus pare să fi apărut pentru o scurtă perioadă de timp în Noul Testament, la vârsta de 12 ani este acela al pregătirii bar mitzvah-ului1 său, după care a dispărut misterios pentru o perioadă de încă optsprezece ani. Istoricii şi realizatorii de documentare au depus o muncă asiduă pentru cercetarea vieţii ascunse a tânărului Iisus. Cei mai mulţi dintre ei sunt de acord că Iisus a călătorit prin Asia, însuşindu-şi principiile religioase ale liderilor spirituali. Probabil că aceste călătorii ale lui Iisus au fost suportate financiar de către eseeni, ca urmare a faptului că religia lor avea rădăcini adânci în religiile ariene şi zoroastriene, care îşi aveau originea în Răsărit.

Manuscrisele antice budiste arată că Iisus şi-a petrecut şaptesprezece ani în India şi Tibet, de la vârsta de 13 ani până la vârsta de 29 de ani. A fost atât student, cât şi învăţător al oamenilor sfinţi budişti şi hinduşi. Povestea călătoriei sale de la Ierusalim la Benares a fost consemnată de istoricii brahmani, care şi în ziua de azi îl cunosc şi

1 Bar Mitzvah ori Bar Miţvâ reprezintă o ceremonie religioasă evreiască (iudaică) de pasaj spre maturitate, corespunzând oarecum comuniunii, confimaţiunii sau primei împărtăşanii din creştinism şi care are loc la vârsta de 13 ani. (n.tr.)


îl venerează sub numele de Sfântul Issa, „Buddha al brahmanilor”. Această descoperire a fost făcută publică în 1894, atunci când Nikolai Notovitch, doctor şi explorator rus, a publicat cartea Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos. Notovitch a călătorit foarte mult prin Afganistan, India şi prin spectaculoasele trecători de la Bolan, din zona Punjab, spre pământurile stâncoase aride din Ladakh şi maiestuoasa vale a Kaşmirului, de la poalele munţilor Himalaya. În cursul uneia dintre aceste călătorii, desfăşurate în anul 1890, a vizitat oraşul Leh, capitala Ladakh-ului, în apropierea căruia se afla mănăstirea budistă Himis. Din cauza unui accident în urma căruia şi-a rupt piciorul, Notovitch a avut ocazia să petreacă o perioadă de timp la această mănăstire. În vreme ce se afla acolo, a aflat că budiştii deţineau dovezi antice asupra vieţii lui Iisus Hristos. Notovitch a fost uimit şi, după o muncă de cercetare, a descoperit o traducere tibetană a unei legende şi a notat în jurnalul său de călătorie peste două sute de versuri din documentul cunoscut sub numele de „Viaţa sfântului Issa”. A aflat că „Issa” este traducerea directă a numelui Iisus, care este folosită şi în prezent de către musulmani. I-au fost arătate două volume mari şi îngălbenite care conţineau biografia sfântului Issa. Notovitch l-a desemnat pe un membru al echipei sale să traducă volumele tibetane, în vreme ce el şi-a notat cu atenţie fiecare vers în paginile jurnalului său. La reîntoarcere în Occident, a existat o vie controversă asupra autenticităţii documentului. A fost acuzat de şarlatanie şi a fost considerat un impostor. În apărarea sa, el a încurajat formarea unei expediţii ştiinţifice care să dovedească existenţa documentelor originale tibetane. Printre sceptici se număra şi călugărul hindus Swami Abhedananda, un discipol al lui Sri Ramakrishna. În anul 1922, Swami Abhedananda a făcut o călătorie până la Ladakh, sperând să-l demaşte pe Notovitch ca impostor. După ce l-a întrebat pe conducătorul lama despre sfântul

Sclavii zeilor 221

Issa, i-a fost arătat un manuscris pe care l-a însemnat în notele sale de călătorie. A fost uimit să descopere un manuscris de 224 de versuri, tradus din bengaleză, aproape identic cu acela despre care vorbise Notovitch. Abhedananda s-a convins astfel de autenticitatea legendei despre sfântul Issa. În 1925, în timpul unei călătorii pe care o efectua prin Asia Centrală, artistul şi filosoful Nicholas Roerich a întâlnit şi el infamul manuscris. Unul dintre multele motive ale călătoriei lui Rooerich era acela de a înregistra obiceiurile şi legendele popoarelor din centrul Asiei. A publicat două dintre jurnalele sale, Inima Asiei şi Altai-Himalaya, ambele conţinând astfel de poveşti despre Sfântul Issa. Roerich susţine că mai important decât existenţa manuscriselor este fenomenul cultural generat de răspândirea legendei lui Iisus în aceste ţinuturi izolate. În Altai-Himalaya el spune următoarele:

Oricine se îndoieşte de existenţa în Asia a unor astfel de legende despre viaţa lui Hristos probabil că nu realizează imensa influenţă pe care nestorienii2 au avut-o în toate părţile Asiei şi despre felul în care multe dintre legendele aşa-zise apocrife s-au răspândit în vremurile antice... Mulţi îşi aduc aminte rândurile din cartea lui Notovitch, dar este minunat să descoperi la faţa locului, în diferite variante, aceeaşi legendă despre Issa. Localnicii nu ştiu nimic despre publicarea vreunei cărţi, însă cunosc legenda şi vorbesc cu mare respect despre Issa. Cineva s-ar putea întreba care este legătura musulmanilor, hinduşilor sau a budiştilor cu Issa. Însă mai important este să remarcăm cât de vii sunt aceste idei măreţe şi cum au ajuns ele chiar şi în locurile cele mai izolate. Nimeni nu ar putea să descopere sursa acestor legende. Dar, chiar dacă provin din vechile scrieri

2 Nestorianismul a fost o doctrină creştină susţinută de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (386-451), care atribuia lui Iisus două esenţe: una umană (omul Isus) şi una divină (Logosul, Cuvântul, Hristos) (n.tr.)


apocrife nestoriene, este interesant să vedem răspândirea şi consideraţia pentru acest subiect. Este foarte important să auzim un localnic, un hindus, povestind cum Issa a predicat lângă o mică fântână de sub un copac de la marginea bazarului care nu mai există. Analizând aceste indicaţii de natură fizică, vă veţi da seama de seriozitatea cu care este tratat acest subiect.

Potrivit legendelor budiste, Issa a ajuns în Asia la vârsta de aproape 13 ani şi a studiat sub îndrumarea unor maeştri diferiţi, absorbind cât mai multe cunoştinţe în vreme ce predica unele dintre cunoştinţele sale. În continuare, documentul arată că „Cel Binecuvântat” s-a întors în Palestina după aproximativ şaisprezece ani, la vârsta de 29 de ani. Aceste informaţii se potrivesc ca o mănuşă vieţii misterioase a lui Iisus şi, din moment ce nu există alte întâmplări similare despre care să avem cunoştinţă, se pare că Iisus era un om care călătorise mult şi învăţase multe lucruri înainte să-şi înceapă munca de schimbare a lumii în Palestina. Legenda sfântului Issa întăreşte legătura dintre eseeni şi Arieni atunci când se spune că:

În cel de-al paisprezecelea an, tânărul Issa, Cel Binecuvântat,

a venit în acestă parte a Sindhului şi s-a aşezat printre Aryas.

Sindhul era o provincie din vestul Pakistanului, iar aryas este termenul folosit pentru desemnarea Arienilor. Legenda spune că Iisus a studiat sub îndrumarea preoţilor arieni brahmanii albi, care au fost foarte bucuroşi de sosirea sa. „Preoţii brahmani albi l-au întâmpinat cu bucurie”, spune legenda. A fost învăţat să citească şi să înţeleagă Vedele şi cum să predice şi să expună aceste scripturi hinduse. Dar Iisus a început încă de tânăr să-şi arate adevărata faţă, afişând o lipsă de interes pentru cultură şi având o atracţie faţă de castele inferioare. A protestat împotriva practicilor discriminatorii şi

Sclavii zeilor 223

l-a întrebat pe Dumnezeu de ce ar face o deosebire între copiii Săi. Sudra (oamenii din castele inferioare) nu aveau voie să participe la citirea Vedelor şi le era interzis chiar să arunce o privire asupra lor, pentru că ei erau condamnaţi la sclavie veşnică în favoarea populaţiilor Brahman, Kshatriyas şi chiar şi Vaishyas, care făceau parte din castele superioare. Iisus s-a opus cu hotărâre filosofiei lor şi a pus la îndoială în mod deschis moralitatea lor. Aşa cum este scris în Legenda Sfântului Issa, „Dumnezeu nu a făcut nicio deosebire între copiii Săi, pe care îi iubeşte la fel de mult”, a spus Issa. Neluând în seamă vorbele brahmanilor, Iisus a rămas împreună cu Sudras, predicând împotriva populaţiilor Brahmane şi Kshatriyas. „Cei care-l vor lipsi pe aproapele lor de fericirea divină vor fi şi ei lipsiţi de ea. Brahmanii şi kshatriyanii vor deveni la fel ca sudra şi vor sălăşlui pentru totdeauna cu Sudras.” Să notăm că unii istorici folosesc cuvântul shudras pentru a-i desemna pe sudra. La fel este situaţia şi pentru vaishyas şi vaishas.

Învăţăturile lui Issa din Asia sunt umitoare pentru că reprezintă o oglindă a cuvintelor pe care Iisus le-a rostit câţiva ani mai târziu. Să analizăm câteva dintre lucrurile pe care le-a avut de spus, cu mult înainte ca poporul de pe Pământul Sfânt să audă vorbele sale înţelepte.

Şi-a petrecut timpul în câteva oraşe antice din India, cum ar fi Benares. Toată lumea îl iubea, pentru că Issa convieţuia în pace cu Vaishas şi cu Sudras, pe care îi instruia şi ajuta. Dar brahmanii şi kshatriyanii i-au spus că Brahma le interzice să se apropie celor care au fost creaţi din pântecele şi picioarele sale. Vaishas aveau voie să aculte Vedele doar cu ocazia sărbătorilor, iar Sudra nu aveau voie nici să fie prezenţi la citirea Vedelor şi nici măcar să se uite la ele. Issa le-a răspuns că omul a umplut templele cu toate monstruozităţile. Pentru a aduce omagii metalelor şi pietrelor, omul şi-a sacrificat semenii în care sălăşluieşte o fărâmă din Spiritul Suprem. Omul îi desconsideră pe aceia care muncesc cu sudoarea frunţilor pentru a câştiga


bunăvoinţa trântorilor care stau la masa bogaţilor. Dar aceia care-i lipsesc pe fraţii lor de binecuvântarea comună vor fi şi ei lipsiţi de această binecuvântare. Vaisha si Sudra au rămas încremeniţi de uimire şi au întrebat ce ar putea să facă. Issa le-a răspuns: „Nu veneraţi idoli. Nu vă gândiţi la voi mai întâi. Nu vă umiliţi vecinul. Ajutaţi-i pe cei săraci. Susţineţi-i pe cei infirmi. Nu faceţi rău nimănui. Nu vă lăudaţi cu ceea ce nu e al vostru şi care aparţine altora”. Mulţi, auzind asemenea cuvinte, au hotărât să-l omoare pe Issa. Dar acesta, fiind avertizat asupra acestui lucru, a părăsit acele locuri în timpul nopţii. După aceea Issa a mers în Nepal şi în munţii Himalaya... „Păi, săvârşeşte un miracol”, i-au cerut servitorii templului. Şi Issa le-a răspuns: „Miracolele au apărut din prima zi în care lumea a fost creată. Acela care nu este conştient de ele este lipsit de cel mai important dar al vieţii. Dar, vă spun vouă, duşmani ai omului, vai şi-amar de acela care aşteaptă ca El să-şi demonstreze puterea printr-un miracol”. Issa a predicat că omul nu trebuie să se căznească să vadă Spiritul Veşnic cu ochii, ci să-l simtă cu inima şi să devină un suflet pur şi valoros... Să nu aduceţi ofrande umane, dar nici să nu ucideţi animale pentru că toate îi sunt date omului pentru a se folosi de ele. Nu fura bunurile altuia, pentru că asta înseamnă să furi de la aproapele tău. Nu înşela, pentru că îţi va veni rândul să fii înşelat. Fereşte-te de acela care îl îndepărtează pe om de la calea dreaptă şi care îi umple pe oameni cu superstiţii şi prejudecăţi, care le întunecă vederea celor ce văd şi care predică supunerea faţă de lucrurile materiale.

Atunci Pilat, conducătorul Ierusalimului, a dat ordine ca Issa să fie prins şi adus la judecată, ca să nu trezească nemulţumirea poporului. Dar Issa a spus: „Nu căutaţi calea dreaptă în întuneric, cuprinşi de frică, ci adunaţi-vă forţele şi ajutaţi-vă între voi. Căci cel care îşi ajută vecinul se ajută de sine. Am încercat să reînviu legea lui Moise în inimile oamenilor. Şi vă spun vouă că nu înţelegeţi adevărata lor însemnătate, pentru că voi învăţaţi răzbunarea, şi nu iertarea. Dar înţelesul acestor legi este deformat”. Atunci conducătorul i-a trimis la Issa pe servitorii săi deghizaţi care să-i supravegheze acţiunile şi să-i comunice cuvintele pe care le adresa oamenilor. „Şi atunci spuse

Sclavii zeilor 225

servitorul deghizat al conducătorului Ierusalimului apropiindu-se de Issa, învaţă-ne, ar trebui să îndeplinim voinţa Cezarului sau să aşteptăm mântuirea ce va să vină?" Dar Issa, recunoscându-l pe servitorul deghizat, i-a răspuns: „Nu ţi-am spus că vei scăpa de Cezar, ţi-am spus că sufletul care este cufundat în păcat va fi mântuit de păcat”. În acest timp, o femeie bătrână s-a apropiat de mulţime, dar a fost împinsă. Atunci Issa a spus: Închinaţi-vă Femeii, mama universului, pentru că în ea stă adevărul creaţiei. Ea este fundaţia a tot ceea ce este bun şi frumos. Ea este sursa vieţii şi a morţii. De ea depinde existenţa omului, pentru că este susţinătoarea muncilor lui. Ea vă dă viaţă în durerile facerii, ea are grijă de voi atunci când creşteţi. Binecuvântaţi-o! Onoraţi-o! Apăraţi-o! lubiţi-vă soţiile şi onoraţi-le, pentru că mâine ele vor fi mamele şi strămoşii unei întregi rase. Dragostea lor îl înnobilează pe om, îndulceşte amarul inimii şi îmblânzeşte răul. Soţia şi mama sunt podoabele universului. Aşa cum lumina se desparte de întuneric, aşa şi femeia poate să despartă în bărbat gândul bun de gândul rău. Cele mai bune gânduri ale tale trebuie să se îndrepte către femeie. Adună-ţi de la ele puterea morală de care ai nevoie, pentru ca să-i susţii pe cei apropiaţi. Nu o umiliţi, pentru că vă umiliţi pe voi înşivă. Şi ceea ce îi vei face unei mame, unei soţii, unei văduve sau unei femei aflate în suferinţă la fel îi veţi face şi Spiritului". Aşa gândea Issa, însă Pilat i-a ordonat unuia dintre subalternii lui să formuleze o acuzaţie împotriva lui Issa. însă acesta a spus: „Nu este departe vremea când prin Voinţa Supremă oamenii vor fi curăţiţi şi uniţi într-o singură familie".

Este fascinant să asistăm la confruntarea dintre Iisus şi unele dintre zeităţile sau îngerii care au condus Răsăritul. „În apropiere de Lhasa era un templu de învăţătură care deţinea foarte multe manuscrise. Iisus trebuia să se familiarizeze cu ele. În acel templu se afla şi Meng-stem, un mare învăţat din Răsărit.”

Acest tip de comportament a cauzat atât de multe fricţiuni, încât un grup de preoţi albi au trimis servitori care


să-l omoare pe Issa. Cumva, el a fost avertizat împotriva acestui complot şi a scăpat fugind în oraşul sfânt Djagguernat şi mai departe pe pământurile budiste. Iisus a stat acolo timp de şase ani şi a învăţat limba pali şi scrierile sacre budiste, Sutrele. Legenda spune că Iisus „putea să predice perfect manuscrisele sfinte”.

Acest gen de învăţătură este opus zeului răzbunător din Vechiul Testament, acolo unde zeul alegea un popor favorit în detrimentul altui popor. Iisus a fost rebelul care a predicat cu sinceritate că „toţi oamenii sunt egali”. Aceasta a fost o mişcare strategică excepţională din partea lui Enlil, care îl pregătea pe tânărul Mesia pentru ziua cea mare a religiei omenirii: crucificarea.

Înainte ca Iisus să se întoarcă în Palestina el a predicat şi a înfăptuit miracole în rândul omenilor din Asia, înviindu-i pe unii din morţi. Iată un alt extras din traducerea cărţii lui Roerich The Legend of St. Issa:

În cele din urmă, Iisus a a ajuns la o trecătoare din munţi şi în oraşul Leh din Ladakh, acolo unde a fost acceptat cu bucurie de călugări şi de oamenii din clasele inferioare... Şi Iisus a predicat în mănăstiri şi în bazaruri; oriunde se adunau oamenii simpli era şi el predicând. Nu departe de acest loc trăia o femeie al cărei fiu murise, iar ea l-a adus la Iisus. Şi în prezenţa mulţimii Iisus şi-a întins mâna asupra copilului şi acesta s-a ridicat vindecat. Şi mulţi şi-au adus copiii, iar Iisus şi-a întins mâna deasupra lor şi i-a vindecat. Printre locuitorii din Ladakh Iisus şi-a petrecut multe zile învăţându-i. Şi ei îl iubeau şi, atunci când a venit vremea să plece, s-au întristat ca nişte copii.

Atunci când s-a întors în Palestina, Iisus avea 29 de ani sau 30 de ani şi şi-a început imediat misiunea de predicarea în public. Relaţia dintre el şi sponsorii săi esseni vădea semne de mare încordare, mai ales din cauza lipsei de respect pe care Iisus le-o arătase fraţilor Arieni din Asia. Essenii investiseră

Sclavii zeilor 227

mult timp şi mulţi bani în Iisus şi erau nerăbdători ca el să fie proclamat noul Mesia, dar Iisus nu voia să aibă nimic de-a face cu aceste lucruri. Potivit anumitor istorici, el şi-a negat descendenţa din David şi chiar le-a interzis discipolilor săi să-l numescă Mesia, acesta fiind un alt exemplu al felului în care abilul Enlil a implementat principiul dezbinării şi cuceririi. În vreme ce autorii unor cărţi care tratează influenţa zeilor Anunnaki asupra istoriei umane cred că Iisus a devenit un rebel în interiorul scenariului care i-a fost pregătit de către „zeii cereşti”, eu am o ipoteză mult mai îngrozitoare. Mesajul exact pe care trebuie să-l extragem din aceste activităţi este precizia uimitoare cu care Enlil, comandantul suprem Anunnaki, a orchestrat profeţiile mesianice. Zi cu zi, pas cu pas, el a manipulat cursul evenimentelor, pregătin-du-1 pe Iisus să devină martirul omenirii, în vreme ce acesta continua să promoveze fără să-şi dea seama puterea zeului său „bun”, Enlil, singurul şi unicul dumnezeu. Împreună cu cărţile Vechiului Testament, ele oferă dovada de necontestat a manipulării, controlului şi asupririi omenirii încă de la începuturile ei. Nu există nicio altă cale pentru a accepta altfel toate evenimentele confuze şi contradictorii din trecutul nostru îndepărtat. Singurul răspuns valabil se află în descoperirile istorice care demonstrează sosirea zeilor Anunnaki sau Nefilim pe Pământ, ceea ce a dus la un lanţ de evenimente pe care nimeni nu le-ar fi conceput nici în cele mai fanteziste visuri.

La confuzia generată de un Mesia, care a fost semănată de zeii şi îngerii Anunnaki, se adăuga nevoia constantă, afişată de oamenii acelei epoci, de a-l găsi pe acest Mesia ambiguu. Nevoia lor disperată de a găsi un mântuitor era atât de mare încât ei l-au proclamat pe Iisus ca noul Mesia, alimentând astfel focul care mocnea. Dar încă o dată combustibilul a fost pus de înşişi îngerii Anunnaki, cei care erau de fapt agitatorii, împrăştiind cuvântul Mesia către oamenii din


toate locurile. În doar trei ani, Iisus a creat asemenea valuri şi şi-a creat atât de mulţi duşmani, încât nici liderilor evrei şi nici celor romani nu le era prea drag. El era un rebel care crea în mod inconştient o moştenire care avea să fie folosită cu măiestrie de un grup controlat de preoţi pentru conceperea Noului Testament, între anii 325 d.Hr şi 1150 d.Hr. O concluzie uluitoare pentru capcana religioasă a Vechiului Testament, care trebuia să evolueze într-o adevărată dramă umană a iubirii necondiţionate, credinţei şi sacrificiului din Noul Testament. Prin concluzia acestuia, Enlil a închis capcana eternă a înrobirii prin intermediul dogmei religioase. Un plan executat cu măiestrie de către zeul răzbunător de care omenirea încă se teme şi în prezent.

Enlil a fostpărintele manipulării şi al propagandei. Spre finalul Vechiului Testament el şi-a dat seama că omenirea devine mai informată şi mai civilizată. Ceilalţi zei mai puţin importanţi, aflaţi sub comanda lui Marduk, generau confuzie printre oameni, făcându-i să nu mai ştie cui să se supună şi pe cine să mai venereze. Să ne amintim că Marduk se proclamase zeu suprem şi că rivalitatea dintre el şi Enlil a constituit fundalul principal al dramei omeneşti din timpurile biblice. Însă oamenii evoluaseră, creierul lor funcţiona mai bine şi aveau acum filosofi importanţi, matematicieni şi profesori care educau omenirea într-un ritm foarte alert. Foarte rapid, Enlil pierdea controlul asupra omenirii. Trebuia să vină cu un plan iscusit ca să-şi reafirme supremaţia, astfel încât omenirea să redevină temătoare şi supusă. Trebuie să ne reamintim că în această perioadă mai exista o nouă subspecie de oameni numită homo sapiens sapiens. Această nouă subspecie evoluată a apărut în primele zile ale istoriei omenirii atunci când „Fiii lui Dumnezeu au văzut fiicele omului şi s-au împreunat cu ele” şi, făcând asta, au dat naştere imediat unui hibrid uman care era mult mai inteligent şi mai evoluat. Toate dovezile îi indică pe Arieni ca fiind primii „homo sapiens sapiens”.

Sclavii zeilor 229

Aceşti oameni hibrizi au devenit o mare ameninţare pentru Enlil şi au rămas o ameninţare pentru o lungă perioadă de timp. Am arătat felul în care zeul şi „îngerii” săi însetaţi de sânge au încercat să-i elimine pe cei care conspirau împotriva lor în Sodoma şi Gomora. Acest gen de persecuţie a continuat de-a lungul anilor, în Biblie existând numeroase exemple care o demonstrează. La început, Enlil a încercat să reducă aceste activităţi rebele apelând la diferite metode de oprimare, dar a eşuat. Istoria ne-a demonstrat că dictatorii nu rezistă la nesfârşit. În cele din urmă, oamenii se vor ridica împotriva asupritorului. Exact acest lucru s-a întâmplat şi cu Enlil. În perioada de sfârşit a Vechiului Testament, Enlil şi-a dat seama că era necesară o nouă strategie pentru restabilirea controlului total asupra omenirii.

Principiul dezbinării şi cuceririi fusese introdus cu succes, dar Enlil a testat procedeul capcanei religioase şi cu alte prilejuri, cu alţi aşa-zişi profeţi. Se pare că zeii Anunnaki plantau seminţele unei doctrine mesianice de multă vreme, aşteptând răbdători pentru ca unul sau mai mulţi Mesia să prindă rădăcini. Şi au reuşit! Biblia evreiască şi cea creştină sunt pline de profeţi, dar unii au avut mai puţin succes decât alţii. Un astfel de exemplu este prezentat în Cartea lui Enoh, una dintre scripturile apocrife. Melchizedek era unul dintre înalţii preoţi evrei care a avut o mare influenţă în vremea sa şi care se pare că a fost adus pe lume de o virgină, bătrâna sa mamă, Soparim.

Soparim, bătrână şi stearpă, l-a făcut pe Melchizedek fără a se împreuna cu bărbatul ei.

Cartea a doua a lui Enoh, versetul 71

Enoh scrie că Soparim se afla la menopauză şi că nu avusese copii toată viaţa ei, atunci când brusc s-a simţit însărcinată. Deşi în această situaţie nu am citit despre prezenţa


niciunul înger, cred că trebuie să fi fost prezent unul, la fel ca în celelalte cazuri în care au născut virgine, ca să se asigure că recipientul fusese receptiv la procesul de fertilizare pe care îl suferise. Enoh trebuie să fi avut un soi de contact cu zeii care l-au folosit ca purtător de cuvânt pentru profeţia venirii lui Melchizedek şi a altui Mesia, care va fi cel mai puternic dintre toţi. Prin folosirea în acest fel a unor profeţi întâmplători, zeii au dat naştere unei aşteptări în rândul oamenilor cu privire la multe lucruri divine şi la salvarea de la munca istovitoare de pe Pământ. Li s-a promis viaţa veşnică în casa domnului şi alte experienţe fantastice. Dar doar dacă se comportau corect tot timpul şi se supuneau orbeşte zeului. Este copleşitor că începând din acele zile nu s-a schimbat nimic cu adevărat în religiile omenirii şi că frica de pedeapsa divină este probabil mai puternică ca niciodată.

Şi după aceea, în ultima generaţie, va fi un alt Melchizedek, primul dintre cei doisprezece preoţi. Şi acesta din urmă va fi conducătorul tuturor, un mare arhiereu, Cuvântul şi puterea lui Dumnezeu, care va face miracole mai măreţe şi mai glorioase decât toţi cei dinaintea sa.

Ce promisiune minunat de amăgitoare pe care a făcut-o unei comunităţi de oameni confuzi, lipsiţi de identitate! Minunile nu se opresc aici. Tradiţia hindusă conţine multe legende cu privire la fiinţe omeneşti neobişnuite care au fost concepute şi născute în condiţii speciale. Să aruncăm o privire asupra poemelor biblice. Buddha a fost născut din pântece, spre deosebire de mulţi alţi zei hinduşi. Şi în acest caz a existat o constelaţie luminoasă care a semnalat naşterea miraculoasă a unui mare profet şi învăţător. Felul în care a fost conceput de către mama sa, Maya, a fost foarte neobişnuit: ea a căzut într-o transă adâncă în care un elefant regal alb părea să intre în corpul ei, fără să-i producă nicio durere sau disconfort.

Sclavii zeilor 231

În timpul sarcinii, Maya nu s-a simţit obosită sau deprimată. Legenda care înconjoară conceperea şi naşterea lui Buddha, conform cărţii Buddhist Scriptures, scrisă de Edward Conze, sună în felul următor:

Şi a ieşit din haos, aşa cum îi stă bine unui Buddha. Nu a intrat în lume în felul obişnuit, ci a apărut ca unul care a coborât din cer.

Acest lucru înseamnă că Buddha avea trăsături ariene, la fel ca Enki şi ceilalţi zei Anunnaki? Dacă da, atunci cine era tatăl său, al cărui ADN îl moştenise?

Şi, fiind angajat în practica meditaţiei de mai multe ere, acum se născuse pe deplin conştient şi nu lipsit de gânduri şi tulburat, aşa cum sunt alţi oameni. Atunci când s-a născut era atât de strălucitor şi de neclintit, încât părea ca şi cum un soare tânăr se coborâse pe pământ.

Suntem din nou martorii unei lumini strălucitoare sau a unei alte forme de strălucire ca şi în cazul peşterii în care s-a născut Hristos.

Şi, atunci când oamenii priveau lung la stălucirea sa orbitoare, le lumina ochii la fel ca luna. Razele sale radiau o culoare precum cea a preţiosului aur şi luminau tot ce se afla împrejur. Imediat a făcut şapte paşi, cu un mers rapid şi ferm. Astfel a intrat în constelaţia celor şapte profeţi. Cu ajutorul unui leu a supravieţuit celor patru carturi şi a rostit aceste cuvinte pline de înţeles pentru viitor: Am fost născut pentru iluminare, pentru binele tuturor vieţuitoarelor. Aceasta este ultima dată când am fost născut în această lume a devenirii.

Pe baza diferitelor date de naştere ale profeţilor, poporul lui Israel aştepta ca şi naşterea lui Mesia să fie înconjurată de semne cereşti miraculoase, care vor semnala începutul


Apocalipsei, atunci când poporul ales al lui dumnezeu va fi luat la ceruri. Şi evreii aşteptau ca vizitele îngerilor şi întâmplări miraculoase să însoţească conceperea lui Mesia, aşa cum părea că se întâmplase timp de multe secole înainte. La vremea când s-a născut Hristos, evreii erau disperaţi să aibă un Mesia, dar aveau deja un set de idei prestabilite despre ce-ar fi presupus această treabă. Şi cu siguranţă nu semăna cu ceea ce Iisus a început să predice la întoarcerea sa din Asia. Evreii îşi doreau de multă vreme un Mesia luptător care să-i scoată din sclavie şi din suferinţă. Voiau să li se spună că ei sunt poporul ales al lui dumnezeu şi că acesta venise ca să-i salveze, nu să le spună că toţi oamenii sunt egali în ochii lui dumnezeu sau să întoarcă şi celălalt obraz! Dar, din nefericire pentru ei, brusc mesajul din Vechiul Testament s-a schimbat dramatic, iar Iisus a luat asupra sa situaţia lipsită de speranţă a speciei sclave. El credea că îi putea învăţa şi că-i va putea salva cu adevărat. Habar nu avea că exista un plan mult mai mare şi mai îngrozitor pus la cale de Anunnaki care-i croi-seră destinul. Odată ce şi-au dat seama că personajul Iisus este bine înrădăcinat în rândurile unui grup tot mai mare de adepţi loiali, nu s-au dat înapoi de la nimic ca să-l ridice pe Iisus la cel mai înalt nivel de divinitate. În Evanghelia Sfântului Apostol Matei găsim un bun exemplu în sprijinul acestei teorii, atunci când, după botezul lui Iisus, zeii apelează la un element pentru a consolida acest moment în istoria omenirii.

Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis, şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbei şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al lll-lea, versetele 16-17

Sclavii zeilor 233

Începem să suspectăm faptul că Iisus nu voia să-şi continue chinul după ce şi-a dat seama ce se întâmplă. În grădina Ghetsimani îl întreabă de două ori pe dumnezeu dacă s-ar putea „să nu bea acest pahar”, ceea ce înseamnă, de fapt, că dorea încetarea acestui supliciu.

Întristat este sufletul Meu până la moarte... a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!... Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al XXVI-lea,

versetele 38-42

Din aceste cuvinte reiese clar că Iisus îşi pierduse interesul pentru chestiunea mesianică. Dar adevăratul moment culminant, care dezvăluie teribilul secret al manipulării lui Iisus, a avut loc chiar înainte ca acesta să moară. Dacă ştia cu adevărat ce-i aşteaptă, de ce ar mai fi spus următoarele cuvinte:

Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al XXVII-lea, versetul 46

De ce ar fi simţit aşa, brusc, Iisus că a fost părăsit sau uitat? Se aştepta să fie ajutat de cineva? Cu siguranţă că ar fi trebuit să fie la curent cu soarta care-l aştepta şi că va zgân-dări ura autorităţilor care nu-l vor lăsa să scape nepedepsit cu un atfel de comportament atât de arogant, îndreptat împotriva sistemului. Dacă era conştient pe deplin de implicaţiile acţiunilor sale, atunci de ce se aştepta ca dumnezeu să-l


salveze? Până la urmă, se presupunea că Iisus este dumnezeu personificat în formă umană. Oare ştia cu adevărat că trebuia să moară pentru omenire? Poate că nu! Este posibil ca drumul care-i fusese prevăzut de către marile puteri să nu includă şi capitolul final, care s-a încheiat cu o crucificare groaznică?

Un alt exemplu al amestecului zeilor Anunnaki în prinderea în capcană a omenirii este cel al naşterii şi vieţii profetului Mahomed. Se spun foarte multe poveşti extraordinare despre naşterea marelui profet. În ora facerii sale o lumină strălucitoare a luminat deasupra întregii lumi, de la Est la Vest. Iată un fragment care descrie acest episod: „Atunci când s-a născut Mahomed, corpul său era curat şi nu avea niciun cusur fizic, era deja circumcis şi avea deja tăiat cordonul ombilical. La vârsta de patru ani, Mahomed a fost vizitat de îngeri. Aceştia i-au deschis trupul şi au luat o picătură neagră din inima sa în vreme ce i-au spălat părţile interioare cu zăpadă topită dintr-o cupă de aur.” Mai sunt multe ale elemente din folclorul islamic care implică şi sprijină ideea unei naşteri virgine.

Paranoia pierderii controlului asupra speciei sclave este vizibilă cu claritate şi în evenimentele care au dus la recitarea Coranului. În introducerea scrisă pentru Coran, N.J.Dawood scrie că, înainte ca lui Mahomed să i se dea chemarea, lumea arabă venera mulţi zei, pe care îi numea „fiicele lui Allah”. Unele dintre aceste zeităţi erau femei, cum ar fi Al-Lat, Al-Uzza şi Manat. Aceasta era o altă zonă în care Enlil şi zeii Anunnaki trebuiau să treacă la acţiune înainte de a pierde şi mai mult controlul, permiţându-le oamenilor să se organizeze împotriva sa. Puterea Bisericii creştea, dar încă nu atinsese nivelul acela terifiant din timpul Cruciadelor de câteva secole mai târziu. În acest timp, asta se întâmpla la 610 ani după naşterea lui Iisus, specia sclavă încă nu-şi însuşise învăţăturile lui Iisus, potrivit cărora trebuia să venereze un

singur dumnezeu şi că singura cale spre „rai” era prin intermediul acestui dumnezeu. Aşadar, „zeul” care-l inventase pe Iisus avea nevoie de un alt mesager. Celebra poveste în care arhanghelul Gabriel apare în faţa lui Mahomed seamănă foarte bine cu aceea a legării Mariei şi a lui Iosif, spre suprinderea acestora şi împotriva voinţei lor. Mahomed avea să devină un profet urmat de poporul care se temea de răzbunarea violentă a dumnezeului său. Potrivit tradiţiei musulmane, într-o noapte de Ramadan din anul 610 d.Hr., arhanghelul Gabriel a apărut în faţa lui Mahomed, în vreme ce acesta dormea sau se afla în transă, şi i-a spus: „Recită!” Mahomed l-a întrebat: „Ce să recit?” Celălalt a repetat porunca de trei ori până când arhanghelul i-a spus: „Recită numele Domnului tău creator, care te-a creat din cheaguri de sânge”.

Această exprimare se potriveşte perfect cu tăbliţele sumeriene care vorbesc despre crearea lui Adam de către zeii Anunnaki. Ceea ce face ca acest eveniment să devină şi mai interesant este faptul că prima traducere a Coranului în limba engleză conţinea şi expresia Domn al creaţiei, care de atunci a fost schimbată în Domn al Universului în ediţiile ulterioare. Pentru un cititor obişnuit aceasta este o schimbare subtilă, dar privită prin perspectiva înţelegerii activităţii zeilor Anunnaki pe Pământ, ea capătă un alt înţeles. Expresia Domn al creaţiei era mai potrivită, dar nu era suficient de grandioasă pentru adepţii lui Mahomed. Încă o dată avem de-a face cu teribila confuzie între dumnezeu şi Dumnezeu, primul dintre ei fiind cel care a ţinut omenirea prizonieră pe Pământ într-o frică perpetuă faţă de Dumnezeu.

Întregul concept legat de îngeri m-a tulburat dintotdeauna. Pe cuvânt! De ce ar avea nevoie în ceruri „atotputernicul” şi omnipotentul Dumnezeu de o grămadă de forme spirituale inferioare în formă materială ca să-i ducă la îndeplinire poruncile? Să comunice mesaje, să transmită avertismente şi ameninţări şi să facă distrugeri în numele

Sclavii zeilor 235


său? Dumnezeu poate realiza toate interacţiunile cu oamenii într-o clipită, în loc să apeleze la instrucţiuni anoste, ameninţări şi la monitorizarea oamenilor care au avut un comportment aparent păcătos şi au conspirat împotriva sa! Pur şi simplu nu are sens.

Mai există şi alte exemple ale posibilului amestec al zeilor Anunnaki sau Nefilim în controlul asupra omenirii. Multe sunt ţinute ascunse de frica ridicolului. Se pare că oamenii secolului al XXI-lea nu sunt aşa de dornici să susţină că au fost vizitaţi de îngeri cum erau rudele lor din vremurile antice. Un astfel de episod a avut loc în anul 1820, atunci când tânărul Joseph Smith a avut prima întâlnire cu ceea ce el a descris ca fiind un „înger”, care s-a întors de câteva ori pentru a repeta exact acelaşi mesaj despre condamnarea şi distrugerea omenirii. Felul în care tânărul Joseph îşi relatează povestea indică posibilitatea ca mesajul să fi fost o înregistrare care i-a fost redată de mai multe ori în timpul aceleiaşi nopţi. A fost teleportat în dormitorul său, lăsându-i pe înger „să plutească.” Mesajul se încheia cu ieşirea pe fereastră a îngerului într-o coloană de lumină până a dispărut în cer. A doua zi, a primit acelaşi mesaj de la acelaşi înger, în vreme ce se afla pe câmp. Îngerul s-a şi prezentat, spunând că-i cheamă Moron, şi i-a vorbit lui Joseph despre nişte plăci vechi de metal care conţin istoria Americii de Nord. Joseph trebuia să le găsească şi să le traducă. Şi aşa s-a născut Biserica Mormonă, care astăzi numără milioane de adepţi.

Mi se pare incredibil de deranjant să iau în calcul posibilitatea ca Dumnezeu să fi petrecut aproape 13 000 de ani, de la apariţia civilizaţiei, punând la punct o succesiune de mesia şi profeţi care să-i avertizeze pe oameni cu privire la comportamentul lor păcătos. Apoi să aleagă o populaţie favorită în detrimentul alteia şi să o decimeze pe aceea care „complotase şi conspirase” împotriva lui. Cum ar putea oamenii să conspire împotriva unui Dumnezeu atotputernic?

Sclavii zeilor 237

Pot să înţeleg cum oamenii ar putea să conspire împotriva unei entităţi fizice sau chiar a unei zeităţi, atunci când îşi dau seamă că acele zeităţi care le fac rău sunt vulnerabile. Dar aceasta a fost strategia divizării şi a supunerii care a fost inoculată în oameni de către Enlil şi hoardele sale de „îngeri”, care par să-i fi executat toate poruncile timp de mii de ani.

Dacă au existat vreodată dovezi clare asupra faptului că oamenii antici trăiau cu frica zeităţilor cereşti, acestea există din abundenţă în scripturile hinduse. Vedele, poemele sacre hinduse, care aparent au fost transmise în formă orală timp de 10 000 de ani şi care au fost scrise în cele din urmă în limba sanscrită, sunt pline de trimiteri către o multitudine de zei care afişau toate trăsăturile umane violente pe care le-am descris anterior. Cea mai şocantă caracteristică este din nou gena violenţei. Dacă Vedele sunt într-adevăr într-atât de vechi pe cât par, ele reprezintă o mărturie vie a interacţiunii constante dintre zei şi omenire, în trecutul îndepărtat în care omul era crescut în aşa-zisa civilizaţie de către zeii Anunnaki sau Nefilim. Potrivit părerii exprimate de Richard Thompson în cartea sa Alien Identities, în vechile scripturi indiene există multe referiri la intervenţii „nonumane”. Am pornit în căutarea unor asemenea referinţe şi am fost uimit de referirea constantă la cuvinte precum sacrificiu, frica de zei, pedeapsă, recompensă, bogăţie, zeiţe care iubeau muritori, nemurire, dispensa de la suferinţă, petreceri în compania zeilor, aur, averi, victorii împotriva duşmanului, care de luptă pe cer, razele strălucitoare de lumină ale zeului şi mii de alte aluzii care nu pot fi explicate în termeni istorici, ci mai degrabă prin simţul practic din prezent. Dovezile despre manipularea oamenilor de către zeităţile cereşti se aştern pe sute de pagini din poemele Vedice sacre. Acest gen de manipulare a continuat în decursul anilor cu Biblia, Kabala, Coranul şi mii de alte documente care nu au fost aduse niciodată în prim-plan, cum ar fi cărţile apocrife ale Bibliei şi scrierile altor comunităţi


religioase. În final, trebuie să recunosc că strategia folosită de zeii Anunnaki a funcţionat foarte bine. Deşi s-a întins pe o perioadă îndelungată de timp, în accepţiunea temporală de pe Pământ, adesea părând a fi foarte dezorganizată, zeii preistoriei noastre, Anunnaki, şi-au îndeplinit obiectivul. I-au divizat pe oameni, întorcându-i pe unii împotriva celorlalţi, şi i-au învins cu ajutorul fricii.

Aşadar, acum că avem o viziune mai clară a evenimentelor ciudate care înconjoară naşterile şi vieţile unora dintre profeţii din istoria omenirii, putem să încercăm să răspundem la întrebarea cine a fost cu adevărat Iisus Hristos. Pe unii cititori frica inoculată de o simplă sugestie că Iisus ar fi altcineva decât Fiul lui Dumnezeu îi va împiedica să parcurgă această parte a cărţii. Am părerea fermă că Iisus a fost doar unul dintre numeroşii profeţi sau mesia care au fost planificaţi cu atenţie de către zeii Anunnaki, în încercarea de a menţine omenirea aliniată, temătoare şi supusă marilor zei care au condus lumea şi care este posibil să o conducă şi în prezent.

Dacă vi se pare absurd, puneţi-vă următoarea întrebare: cele mai mari organizaţii care ne controlează viaţa de zi cu zi sunt conduse de grup mic de oameni care, practic, hotărăsc ce branduri consumăm, cum ne îmbrăcăm, la ce emisiune de televiziune ne uităm, ce maşini conducem, ce bere bem şi unde mergem în vacanţe. Cât de des vedem acest grup de decizie în birourile de şedinţă plănuind următorul nostru mod de transport? Niciodată. Îl acceptăm pur şi simplu atunci când apare şi ne vedem de vieţile noastre. Dar credem că „ştim” că există un astfel de grup de oameni care iau aceste decizii care ne vor influenţa puternic vieţile. Ştim că există un grup de oameni care controlează preţul petrolului, dar nu ştim ce se întâmplă în timpul întâlnirilor lor în care este planificat viitorul nostru. Trăim pur şi simplu cu consecinţele acestui plan. Vieţile noastre sunt controlate de un număr relativ mic de industrii

Sclavii zeilor 239

principale şi de un număr mic de oameni care conduc acele industrii, dar acceptăm pur şi simplu că aşa stau lucrurile şi că este adevărat că nu prea putem face mare lucru în legătură cu asta. Puterea absolută pe care o deţin giganţii industriei mondiale este, practic, invulnerabilă. Ar trebui, aşadar, să nu fim surprinşi să aflăm că ar putea să existe un mic grup de vechi „zei” Anunnaki care încă mai trăiesc printre noi şi ne controlează vieţile în feluri pe care nu le putem înţelege şi nu le putem vedea.

În ceea ce-i priveşte pe Iisus, se pare că el a avut cel mai mult succes dintre toţi acei Mesia care au fost implementaţi. Este acela care a prins rădăcini şi care a captat inimile şi imaginaţia omenilor din vremea sa, în timp ce restul profeţilor s-au bucurat de un succes moderat. Pentru zeii care l-au planificat şi l-au plasat în lume, Iisus a reprezentat o mare realizare şi posibil şi o mare surpriză, pentru că a avut succes acolo unde mulţi alţii eşuaseră înaintea lui. El a reuşit să planteze seminţele supunerii, dar a şi perpetuat frica de dumnezeu, în vreme ce a răspândit inconştient printre oameni principiul dezbinării şi conducerii. Şi astfel zeii Anunnaki au repurtat o altă victorie importantă asupra speciei sclave umane, pe care au ţinut-o înrobită şi supusă pentru încă 2 000 de ani. Cine ştie cât de mult timp va mai controla frica lumea noastră, înainte ca noi să fim capabili să scăpăm din capcana creatorilor noştri, stăpânilor noştri, a dumnezeului nostru cu literă mică, pentru ca să putem să ne îndreptăm spre infinita comunitate universală a fiinţelor, care trăiesc alături de adevăratul Dumnezeu. Cel universal, care nu are nevoie de ofrande de aur sau de jertfe de carne şi care nu afişează nicio nevoie de a pedepsi omenirea pentru nesupunere: Dumnezeul care nu alege un om preferat în detrimentul altuia.

Dar cel mai convingător argument, care susţine ideea că Iisus a fost un martor nevinovat şi un Mesia întâmplător,


provine din cartea Barbarei Thiering, Jesus of the Apocalypse: The Life of Jesus After the Crucifixion. Cei mai mulţi oameni vor fi şocaţi să afle că povestea lui Iisus nu a luat sfârşit odată cu crucificarea şi cu învierea. Thiering prezintă dovezi, cele mai multe din cartea Apocalipsei, care arată că Iisus a trăit o viaţă retrasă, desfăşurând activităţi antiromane, împreună cu cei doi fii şi cu fiica sa. Aflăm că până să fie crucificat el era deja căsătorit cu Maria Magdalena. Prima lor căsătorie a avut loc în luna septembrie a anului 30 d.Hr., la scurt timp după ce Iisus şi-a început misiunea de propovăduire. Ar trebui să ne aducem aminte că există dovezi copleşitoare care demonstrează că Iisus s-a născut în anul 7 Î.Hr., ceea ce l-ar face cu şapte ani mai bătrân decât ne lasă să credem cărţile de istorie. Cea de-a doua nuntă a avut loc în intervalul dintre lunile martie şi mai din anul 33 d.Hr., potrivit obiceiurilor locale, atunci când ştiau că Maria Magdalena era însărcinată de mai mult de trei luni, iar o pierdere de sarcină era mai puţin probabilă. Însă era o perioadă tulbure pentru Mesia, iar acesta a fost şi anul execuţiei sale. În luna septembrie a aceluiaşi an, Maria Magdalena a născut o fetiţă, primul copil al cuplului. Iisus a înviat din morţi, corpul său a dispărut misterios din mormânt, iar un înger le-a spus Mariei Magdalena şi prietenilor săi că Iisus a înviat în a treia zi, aşa cum promisese că va face. Se pare că aceşti îngeri de nestăpânit apar de fiecare dată când este posibil să se ivească necazuri pentru zeii Anunnaki. Iisus şi-a început campania antiromană împreună cu discipolii săi şi cu un număr tot mai mare de revoluţionari. Ei au luptat împotriva împăraţilor Agrippa I, Caligula, Agripa al II-lea şi a altor lideri romani. În anul 37 d.Hr., s-a născut primul fiu al lui Iisus, Justus. În luna martie a anului 44 d.Hr., s-a născut şi cel de-al doilea fiu, iar în septembrie în acelaşi an, mariajul său cu Maria Magdalena a luat sfârşit. A călătorit foarte mult, căutând sprijin pentru lupta sa: în Cipru, Asia

Sclavii zeilor 241

Mică, Roma, Efes şi la Filipi, acolo unde s-a căsătorit cu o femeie numită Lydia, în anul 50 d.Hr. Şi-a continuat călătoria până când a murit în anul 70 d.Hr., la vârsta de 76 de ani, cel mai probabil la Roma. întrucât un astfel de glosar revelator este şocant pentru majoritatea religiilor, Thiering demonstrează în detaliu aceste evenimente. Dar să ne întoarcem la înviere, pentru că din acest punct lucrurile iau o altă turnură în scripturi şi se ridică multe întrebări legate de ceea ce s-a întâmplat cu Fiul lui Dumnezeu după ce a înviat din morţi. Peştera şi reacţiile celor care au venit în căutarea lui Iisus sunt învăluite de activităţi suspicioase. Se pare că îngerul a reuşit să le anihileze orice capacitate gărzilor, acestea „devenind asemenea unor oameni morţi”. Zeii au folosit-o pe Maria pentru a răspândi vestea că Iisus a înviat.

Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al XXVII-lea, versetele 65-66

După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi.

Nu este aici: căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea, lată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.


Dar, când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi, Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al XXVIII-lea,

versetele 1-10

Şi astfel a început viaţa revoluţionarului Iisus după învierea sa. Iisus, Simon, Marcu, Ioan, Petru, Matei şi alţii au desfăşurat atât de multe activităţi încât mintea nu le poate concepe, iar scepticilor le recomand lectura cărţii Jesus of the Apocalypse. Ce s-ar fi putut întâmpla cu Iisus după aceste evenimente? Cum ar fi putut Fiul lui Dumnezeu - Mesia popoarelor - să dispară brusc de pe faţa Pământului? Dacă a supravieţuit şi a trăit mai departe, atunci de ce nu şi-a continuat în vreun fel munca de propovăduire? De ce s-a ascuns? Cea mai mare surpriză o avem atunci când vine vorba despre părerea lui Iisus despre evenimentele care privesc viaţa sa. Era atât de deziluzionat de tot ceea ce a făcut, încât după înviere a dispărut din vizorul publicului şi a continuat să trăiască alături de soţia şi de copiii săi până la vârsta de 76 de ani, ducând viaţa unui activist împotriva Imperiului Roman. Dar de ce împotriva romanilor? Iisus nu era prost, călătorise extrem de mult, avea o educaţie bună şi vederi largi. Trebuie să-şi fi dat seama că era folosit de zei ca simbol de imagine şi purtător de cuvânt. Zeii se prezentau drept Dumnezeul universului, Dumnezeu cu majusculă. Probabil că a fost un mare şoc pentru el să afle că nu acesta era adevărul şi că fusese puternic manipulat, minţit şi ghidat greşit de către zeităţile Romei. I-a fost clar că aceştia erau, de fapt, zeii Romei, zeii abili şi manipulatori care controlaseră lumea încă de la începuturi.

Asta l-a făcut pe Iisus să se retragă şi, alături de adepţii săi, să înceapă o campanie de rezistenţă clandestină împotriva

Sclavii zeilor 243

acelor zei romani. Ei şi-au dat seama că zeii nu erau infailibili şi că oamenii se puteau ridica împotriva lor. La fel cum făcuseră şi predecesorii săi din oraşele Sodoma şi Gomora în vremea lui Avraam - prima formă de rezistenţă organizată împotriva zeilor. Nu pot explica de ce Fiul lui Dumnezeu care a supravieţuit execuţiei sale a dispărut atunci când avea atât de mulţi adepţi. În anii de după moartea sa, mişcarea creştină s-a dezvoltat constant, dar, de fapt, era o mişcare al cărei scop era acela de a-i discredita pe zeii Anunnaki romani, în vreme ce oferea poporului o nouă realitate spirituală pe care Iisus şi-o însuşise în timpul anilor petrecuţi în Asia. Este ironic faptul că Mesia, cel care a fost introdus şi manipulat de către zeităţile inferioare pentru a păstra omenirea înrobită prin intermediul fricii, s-a întors împotriva creatorilor săi şi a început să predice despre o putere spirituală mai mare a universului. Dar istoria a amestecat totul, iar bietele mase de credincioşi din ziua de azi nu ştiu către cine se roagă. Mesajul pe care Hristos l-a lăsat după moartea sa nu a fost reţinut şi înţeles cu limpezime, dar şi-a creat un loc în marele amestec de religii şi este în continuare la fel de confuz şi în secolul al XXI-lea. Numărul mare de mişcări creştine diferite stau mărturie pentru dezvoltarea ciudată a Bisericii Creştine.

Disperarea zeilor Anunnaki devine evidentă atunci când aceştia încearcă să creeze profeţi şi Mesia noi, aşa cum se întâmplă în cazul lui Mahomed care a fost constrâns de un înger să recite numele Domnului. Pe măsură ce timpul a trecut şi oamenii au ieşit din Evul Mediu întunecat şi din Renaştere, activitatea zeilor pare să se fi diminuat. Ei şi-au îndeplinit cu succes ceea ce-şi propuseseră: să menţină specia sclavă umană ignorantă, divizată, credincioasă şi înspăimântată de mânia lui dumnezeu. Şi iată-ne acum, la aproximativ 200 000 de ani de la crearea noastră, trecuţi prin multe stadii de dezvoltare, civilizaţie, mecanizare şi acum tehnologie. Şi în continuare nu ştim cine suntem şi de unde venim. Din


totalul populaţiei lumii 70% se agaţă de un sistem religios fanatic care promite să ofere izbăvirea maselor de păcătoşi din lume. Indiferenţi faţă de realizările tehnologice şi de explorarea altor planete, mulţi se încăpăţânează să se agaţe de un sistem antic de credinţe, fiind prea speriaţi să dea piept cu noile informaţii descoperite. Iisus a fost doar un martor nevinovat care a fost ales şi manipulat de către abilii zei Anunnaki. Dar, atunci când şi-a dat seama ce s-a întâmplat de fapt cu el, a făcut tot posibilul să repare răul făcut. Din nefericire, a fost puţin prea târziu. Imperiul Roman s-a folosit de exemplul său ca să perpetueze minciuna sub domnia împăratului Constantin, care, cel mai probabil, a fost condus de Enlil şi de adepţii săi divini, în vreme ce Arienii şi adepţii lui Marduk s-au opus acestei activităţi, situaţie care reiese clar în timpul Conciliului de la Niceea din anul 325 d.Hr. Cei care cred că misterul care-l înconjoară pe Iisus a fost dezlegat ar trebui să se mai gândească încă o dată. Informaţiile pe care le deţinem sunt superficiale. O schimbare de mentalitate a avut loc în anul 1963, odată cu descoperirea manuscriselor Talmudului lui Immanuel. Un călător elveţian, Eduard Albert Meier, împreună cu un fost preot ortodox, Isa Rashid, se plimbau împreună pe un drum din sudul Oraşului Vechi al Ierusalimului, atunci când Meier a observat o mică deschidere în pământ printre pietre şi tufişuri. Curiozitatea l-a făcut să-şi caute lanterna în rucsac şi să arunce o privire prin deschizătură şi a observat că se continua în interior. Au început să dea la o parte pietrele şi pământul, până când deschizătura a devenit suficient de mare ca să se poată târî înăuntru. Era un vechi mormânt umplut pe jumătate cu pământ. După mai multe săpături şi explorări, au observat un sul sub o piatră plată. S-a dovedit a fi Talmudul lui Immanuel sub forma unor suluri scrise, împreună cu câteva artefacte de mici dimensiuni. Acestea erau împachetate împreună într-o piele de animal, care fusese tratată cu răşină. Erau patru

Sclavii zeilor 245

suluri fiecare dintre ele conţinând mai multe pagini scrise în aramaică. Erau vechi şi fragile, iar fiecare pagină avea aproximativ 30 - 40 de centimetri .

Rashid, care putea citi cea mai mare parte a limbii aramaice vechi datorită educaţiei preoţeşti şi educaţiei palestiniene, era îngrijorat de faptul că scrierile erau eretice. De exemplu, titlul lor îl implica pe Immanuel (Immanuel, pronunţat cu litera „J”, folosind sunetul „i” în locul literei ara-maice/evreieşti ayin ) în loc de Iisus sau Y'shua. Mai departe autorul lor apărea a fi Iuda Iscarioteanul, presupusul trădător al lui Hristos. În al treilea rând, menţiona că tatăl lui Adam ar fi fost Semjasa, liderul „fiilor celeşti”, cei care erau îngerii păzitori ai lui Dumnezeu sau El şi care erau „călători pe distanţe mari”. A devenit evident faptul că, dacă îşi doreau ca acest document să devină public, traducerea sa trebuia să se desfăşoare în secret. Manuscrisele arătau că dumnezeul din Vechiul Testament fusese mai degrabă un lider extraterestru, care şi-a însuşit rolul de „Tată” în ceruri, decât omnipotentul Dumnezeu. Haideţi să-l numim El, aşa cum apare în numele Immanu-el. Rashid a petrecut următoarele luni citind manuscrisele ca să extragă cele mai importante idei, pe care i le-a prezentat lui Meier. În luna august a anului 1963, cei doi s-au înţeles ca Rashid să traducă manuscrisele în limba germană şi să deţină custodia asupra documentului aramaic şi să-i trimită traducerile lui Meier pentru ca acesta să le studieze. Şi astfel, Rashid a început lunga sarcină de realizare a traducerii, în vreme ce Meier şi-a continuat călătoriile.

Prima parte a traducerilor din Talmudul lui Imannuel, până la capitolul al XXXVI-lea, i-a parvenit lui Meier în jurul anului 1970, dar Meier nu a mai auzit nimic despre Rashid până la o scrisoare expediată de acesta în luna septembrie a anului 1974. Scrisoarea explica faptul că proiectul de traducere ajunsese să fie cunoscut de anumite autorităţi, care îl forţau să părăsească Ierusalimul, împreună cu familia sa. Rashid a ajuns

246 Michael Tellinger'

într-o tabără de refugiaţi din Liban, împreună cu manuscrisele Talmudului lui Imannuel şi cu alte traduceri. Dar autorităţile israeliene au aflat de prezenţa sa şi l-au forţat să plece din nou, de data aceasta la Bagdad, de unde i-a trimis scrisoarea lui Meier. Asemenea altor refugiaţi, Rashid şi familia sa au fost nevoiţi să plece atât de repede încât nu a mai avut timp să recupereze sulurile originale aramaice şi traducerile acestora, care au fost distruse în haosul care a urmat plecării lor. În 1976, Meier a aflat că Rashid şi familia sa au fost asasinaţi la Bagdad. Din fericire, traducerile în limba germană erau destul de însemnate cantitativ şi diferite versiuni au fost lansate pornind de la versiunea originală care a apărut în 1978. Cea mai recentă ediţie a acestor traduceri a fost lansată în anul 2005.

Meier insistă ca publicarea traducerilor în alte limbi decât cele germanice să fie însoţite şi de textul în limba germană, ca să evite pe cât posibil strecurarea unor discrepanţe sau distorsiuni ale textului. Traducerea paginilor din primul sul se citeşte ca şi cum ar fi scrierea originală a predicilor şi învăţăturilor lui Iisus. Insă pentru Mesia este folosit numele Immanuel, şi nu Iisus. Talmudul lui Immanuel se aseamănă foarte mult cu Evanghelia Sfântului Apostol Matei, atât în ceea ce priveşte folosirea cuvintelor — versetele fiind foarte asemănătoare -, cât şi în ordinea acestora, deşi fiecare dintre ele conţine multe pasaje care nu sunt prezente şi în cealaltă. James W. Deardorf este un autor respectat, ale cărui cărţi conţin foarte multe detalii despre prezenţa lui Iisus în India şi alte probleme din Noul Testament. El afirmă că „până şi o comparaţie fugară între Talmudul lui Immanuel şi Evanghelia lui Matei arată că una dintre ele s-ar baza pe cealaltă. Corespondenţa evenimentelor şi uneori şi a relatării acestora este prea mare pentru ca să poată sugera o altă posibilitate.” Deardorf a început să analizeze Talmudul lui Immanuel încă din 1986 şi a găsit câteva sute de motive pentru care versetele lui Matei ar putea proveni din Talmud şi

Sclavii zeilor 247

că este aproape imposibil ca aceste scrieri să fie opera unor farsori. Talmudul vorbeşte despre o zeitate supremă pe care o numeşte El, care orchestrează toate activităţile privitoare la oamenii de pe Pământ. Ar putea să fie această zeitate Enlil, cel despre care citim în testele sumeriene, care era comandantul suprem Anunnaki al planetei Pământ? Iată câteva extrase din Talmud pentru a demonstra relaţia apropiată şi şocantă cu Evanghelia Sfântului Matei.

Aceasta este cartea şi taina lui Jmmanuel, cel care este numit „acela care are cunoaşterea divină”, care este fiul lui losif, nepotul lui lacob şi descendentul îndepărtat al lui David. David a fost urmaşul lui Avraam, a cărui genealogie merge până la Adam, tatăl neamului oamenilor tereştri. Adam a fost creat de Semjasa, conducătorul fiilor celeşti, care erau îngerii păzitori ai lui El, marele conducător care venea de departe.

Talmudul lui Jmmanuel 1:1

Îndrăznesc să spun că textul de mai sus susţine teoria pe care am postulat-o potrivit căreia omenirea este o specie sclavă, creată de primii colonişti ai Pământului, care păreau să fie foarte avansaţi şi erau consideraţi zei de către oameni până în vremurile recente.

lacob l-a făcut pe losif. losif era bărbatul Mariei, mama lui Jmmanuel, care a fost însămânţată de un descendent îndepărtat al unui fiu celest, Rasiel, care era un înger păzitor al secretului.

Talmudul lui Jmmanuel 1:80-81

Rasiel era îngerul păzitor care pare să fi fost asociat unui plan secret pentru a se asigura că un om evoluat aşa cum trebuia să fie Jmmanuel se încarna la locul şi în momentul potrivite. Rasiel mai este menţionat şi în Cabală şi în Cartea lui Zohar, ca fiind îngerul care manevrează de secretele.


Atunci când losif a aflat despre însămânţarea secretă a Mariei de către un descendent al fiilor celeşti din seminţia lui Rasiel, s-a mâniat şi s-a gândit să o părăsească înainte de a trebui să se însoare cu ea în faţa poporului.


în vreme ce losif gândea astfel, iată că un înger păzitor, trimis de Gabriel, fiul celest care o însămânţase pe Măria, a apărut şi i-a spus: losif, Măria este logodnica ta, şi tu trebuie să devii bărbatul ei; nu o părăsi, pentru că fructul pântecelui său este ales pentru un scop măreţ. Căsătoreşte-te cu ea fără nicio îndoială, că să puteţi fi soţ şi soţie în faţa poporului.

Talmudul lui Jmmanuel 1:83-84

lată, însămânţarea Mariei a survenit la 11 000 de ani după procrearea lui Adam de către fiul celest Samjasa, pentru a îndeplini cuvântul lui El, conducătorul celor care veneau de departe şi care a comunicat aceste cuvinte prin profetul Isaia.


Iată acum o comparaţie între Evanghelia Sfântului Apostol Matei şi Talmudul lui Immanuel. Observaţi ultima parte care se referă la „cel care are cunoaşterea divină”.

lată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu.

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul I, versetul 23

lată, o fecioară va fi însămânţată de un fiu celest înainte de a se mărita cu un om în faţa poporului. Numele pe care-l vor da fructului pântecelui ei va fi Immanuel, care se traduce prin „cel care are cunoaşterea divină".

Talmudul lui Immanuel. 1:86-87

Sclavii zeilor 249

În următoarele versete, cel care a scris Evanghelia lui Matei a uitat să menţioneze numele profetului Micah, în vreme ce Talmudul arată clar cine este profetul care a lansat informaţia.

Şi, adunându-i pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului [Irod], căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, că aşa este scris de prorocul: „Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui luda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".

Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul al ll-lea,

versetele 4-6

Iron Antipa i-a adunat pe toţi conducătorii preoţimii şi pe cărturarii poporului şi i-a întrebat despre locul unde s-a născut Immanuel. Şi aceştia i-au răspuns: în Bethleem, pe tărâmul evreiesc, pentru că aşa a fost scris de profetul Micah: Şi tu, Bethleem, din ţinutul evreilor, nu eşti în niciun fel cel mai puţin important din ludeea, pentru că din tine va ieşi regele înţelepciunii, cel care va aduce marea cunoaştere poporului lui Israel, ca acesta să înveţe şi să servească Creaţiei.

Talmudul lui Immanuel 2:9-11

Descrierea unui zgomot care era emis de steaua care plutea în faţa Celor Trei Magi este un indiciu evident că în jurul acestui eveniment se desfăşura o activitate de rău-augur, care poate fi explicată cu ajutorul tehnologiei avansate şi a maşinilor. Din nou, versiunea Sfântului Apostol Matei nu include această secţiune.

După ce aceştia [magii] I-au ascultat pe Irod Antipa, au pornit la drum. Şi iată, o lumină cu o coadă lungă, pe care o observaseră la Răsărit, se mişca înaintea lor cu un sunet înalt, până a ajuns la Bethleem şi s-a oprit direct deasupra staulului unde se născuse copilul.

Talmudul lui Immanuel 2:14


loan Botezătorul predica botezul, în conformitate cu legile vechi ale lui El, potrivit cărora calea către cunoaştere era aceea de a fi pregătit. El predica respectarea legilor lui El pentru că acesta era singurul conducător al descendenţei omeneşti, loan spunea că deasupra lui El se află Creaţia, sursa lumilor, universurilor şi a tuturor fiinţelor vii.


În următoarea comparaţie găsim mai multe dovezi ale unei intervenţii din partea unei inteligenţe cu o tehnologie dezvoltată. Totuşi, apostolul Matei este mai puţin deschis către evenimentele reale. Acesta este tipul de evenimente care au fost scoase din Noul Testament de către conciliile bisericeşti?

Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis, şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit".

Sfânta Evanghelie a Apostolului Matei, capitolul al lll-lea, versetele 16-17

Atunci când Immanuel a fost botezat, imediat ce a ieşit din apa Iordanului şi iată o lumină metalică a coborât din cer deasupra Iordanului. Imediat toţi au căzut cu feţele la pământ şi le-au împins în nisip în vreme ce o voce care ieşea din lumina metalică a vorbit: „Acesta este fiul meu iubit de care sunt foarte mulţumit. El va fi regele adevărului, prin care oamenii se vor ridica spre înţelepciune.”


Şi astfel comparaţiile continuă pentru zeci şi zeci de versete. Diferenţa evidentă este aceea că Talmudul lui Immanuel face referiri constante la intervenţiile îngerilor şi ale altor fiinţe cereşti, în vreme ce Evanghelia are o

Sclavii zeilor 251

versiune mult mai curată, mai acceptabilă a evenimentelor, ca să se poată potrivi comunităţii monoteiste care era educată de către Biserica timpurie. Este posibil ca acela care a scris Talmudul să fi încercat să răzbată prin sugrumarea şi dezinformarea pe care zeii lui Enlil o impuseseră omenirii? Cineva care să fi cunoscut foarte bine activitatea zeilor antici care controlau lumea? Până la urmă, acestea erau timpurile mitologiei romane şi toată lumea îi cunoştea foarte bine pe mulţii zei şi îngeri care conduceau lumea.

În vreme ce mulţi învăţaţi au considerat că Evanghelia Sfântului Apostol Matei este plină de inadvertenţe, ambiguităţi şi întreruperi ale fluxului gândirii, astfel de inadvertenţe nu sunt la fel de vizibile în Talmudul lui Immanuel. Un număr tot mai mare de oamenii învăţaţi au căzut de acord că învăţăturile lui Immanuel au trebuit să fie modificate sau omise pentru a se conforma cu viziunile creştinismului timpuriu. Această descoperire vine să confirme faptul că Iisus sau Immanuel a călătorit într-adevăr în India şi înapoi în decursul anilor „pierduţi” din viaţa sa.

Zeii care au orchestrat viaţa lui Iisus aveau planuri mult mai importante pentru el. Voiau să se asigure că profetul nou pe care îl lansaseră era recunoscut de toată populaţia care locuia pe Pământ. În cartea sa, He Walked the Americas, L. Taylor Hansen dezvăluie multe exemple uimitoare a felului în care Iisus şi-a răspândit învăţătura printre triburile native nord-americane şi cele din restul continentelor americane, care erau întotdeauna reprezentate cu o cruce în forma literei T Sunt numeroase menţiuni despre un „Profet Alb" cu barbă sau un „Vindecător" şi multe alte referinţe la sosirea sa pentru ca să le aducă băştinaşilor înţelepciunea. Şi în prezent se mai spun legende în jurul focului despre „sfântul învăţător alb” care a înfăptuit miracolul vindecării. Ochii săi sunt descrişi a avea culoarea cenuşiu-verzuie a oceanului, iar simbolul său a fost ţesut pe pături, săpat în pereţii canioanelor, redat în poezie şi


chiar reprezentat prin dans. Numele său este purtat de munţi şi de râuri şi, aşa cum am arătat în această carte felul în care zeii Anunnaki i-au învăţat pe oameni civilizaţia, agricultura, plantarea şi recoltarea, la fel şi legendele nativilor americani vorbesc despre un Profet Alb care a venit să-i înveţe toate lucrurile acestea. Şi care credeţi că era simbolul acestuia? Un şarpe înaripat. Este posibil ca şarpele înaripat, despre care noi credem că este Ningishzidda sau Enki, să-l fi adus pe Iisus în Americi, la instrucţiunile lui Enlil?

În rândurile populaţiei Algonquins era numit „şarpele cu pene” sau Eeseecotl. Se spune că purta întotdeauna o togă lungă şi albă şi sandale de aur. În fiecare oraş în care ajungea, îl aştepta un rând nou de îmbrăcăminte. Straiele vechi erau păstrate, pentru că se spunea că cine le atinge este vindecat. În timpul şederii sale, profetul învăţa doisprezece discipoli, dintre care unul era numit liderul acestora şi îi lua locul atunci când pleca. Obişnuia să spună că trebuie să plece „ca să vadă de treburile Tatălui Său”. Acesta era un semn clar al unei manipulări totale a omenirii de către zeii Anunnaki. Enlil urmărea să facă tot ce stătea în puterile sale ca să-l elimine pe Marduk, interzicându-i plăcerea de a controla lumea. Pentru ca să realizeze acest lucru, Iisus, Mesia pe care l-a fabricat, trebuia să fie acceptat de cât mai mulţi membri ai speciei sclave. Şi atunci trebuiau să se asigure că acest lucru avea să se întâmple chiar şi în ţinuturi îndepărtate, cum era America. Tribul Shawnee vorbeşte despre un mesaj care i-a fost încredinţat de către Profet. „Nu-l ucide şi nu-l răni pe aproapele tău, pentru că nu pe el îl răneşti, ci te răneşti pe tine însuţi. Fă-i bine, aducându-i bucurie în viaţa sa aşa cum vei aduce bucurie şi în viaţa ta. Nu-i face rău şi nu-l urî pe aproapele tău, pentru că nu lui îi faci rău, ci ţie însuţi. Mai degrabă iubeşte-1, pentru că şi Marele Spirit îl iubeşte aşa cum te iubeşte şi pe tine.” Acesta era tipul de mesaj după care tânjeau oamenii de mii de

Sclavii zeilor 253

ani, sub regimul opresiv al zeilor Anunnaki. Enlil le oferea o cale de scăpare.

Michigan era centrul Marii Treceri a Apelor şi se ştia că Profetul călătorea pe acest drum. Niciun trib nu era prea departe, prea mic, prea sărac sau prea violent. Profetul intra în situaţii de război, îi aduna pe toţi şefii de triburi şi le împărţea pământurile. Le dădea seminţe despre care ei nu ştiau nimic şi îi învăţa să le cultive, li învăţa principiile „Sale” şi făcea tot ce îi stătea în putinţă ca să se asigure că avea să fie amintit înaintea tuturor celorlalţi profeţi. Aceste legende sunt identice de la un trib la altul. Dar Iisus nu a înviat din morţi numai oameni; în America el a înviat chiar şi animale.

L. Taylor Hansen povesteşte cum Vindecătorul a îngenuncheat lângă o căprioară moartă, al cărei pui stătea în apropiere, şi a început să-i scuture trupul. Pe măsură ce mâinile sale atingeau rănile, acestea se vindecau fără să lase vreo urmă. Curând, căprioara a început să respire şi s-a ridicat. Discipolii săi erau supăraţi şi spuneau că îşi iroseşte energia pe animale. Cel Alb a răspuns: „Niciodată faptele bune nu sunt de ajuns. Asta înseamnă compasiunea. Mielul pierdut este la fel de important pentru Tatăl meu ca şi salvarea unei naţiuni întregi şi nu trebuie să aleagă între ele. În ochii Tatălui meu, o faptă bună este mai valoroasă decât cea mai desăvârşită bijuterie”. Putem vedea cu claritate cu câtă seriozitate îşi privea Iisus misiunea de pe Pământ, înainte să-şi fi dat seama că a fost înşelat de zeii Anunnaki. Le-a spus oamenilor că s-a născut dincolo de ocean, acolo unde toţi oamenii aveau bărbi. Chiar şi în legendele americane se vorbeşte despre naşterea virgină şi despre steaua strălucitoare care a luminat deasupra locului său de naştere. „Cerurile s-au deschis şi fiinţele înaripate au cântat cântece de o neasemuită frumuseţe.”

În timpul unor săpături de amploare realizate de o echipă de la Universitatea din Oklahoma la Spiro Mound, au fost descoperite obiecte de ceramică pe care


erau reprezentate fiinţe înaripate care cântau şi o mână cu o cruce pe palmă. Localnicii îl numesc „Chee-Zoos”, zeul Răsăritului. „Dragostea pe care i-au purtat-o este nemăsurată, pentru că ei ştiau că El veghează asupra lor şi că, atunci când călătoria lor se va încheia pe Pământ, Îl vor reîntâlni pe Tărâmul Umbrelor, pentru că aceasta a fost Promisiunea Sacră pe care le-a făcut-o.” Întâlnim din nou promisiunea vieţii de după moarte, care a fost promovată adesea de către zei în rândul oamenilor ca să-i menţină credincioşi şi loiali.

Mai sunt şi alte poveşti despre „Creatorii marii movile” care aparţin lui Decoodah, ultimul mare preot al populaţiei dispărute Elk, care a fost tradus şi publicat de Walter Pidgeon, în jurul anului 1850. Legendele le descriu ca fiind triburi care vorbeau limba algonquin şi că erau „Bătrânii” ţării. Aceste movile legendare marchează locurile pe care se aflau oraşele antice şi sunt strâns legate de movilele de la Maya, din Mexic, făcând o legătură clară cu şarpele înaripat din ambele culturi. Posedă un mod de scriere antic unic, folosit pentru înregistrarea istoriei. Se pare că movilele erau acoperite de pădure şi pictate în felul în care o făceau mayaşii. „Marele Stăpân cu Robă Albă”, cu ochii săi cenuşiu-verzui şi sandale de aur, a trăit şi printre făuritorii de movile. Au fost găsite pictograme de piatră care-l înfăţişează pe profet, care au cauzat o dezbatere aprinsă despre puternica sa asemănare cu Iisus.

Tribul Pawnee vorbeşte despre un profet care i-a vizitat de două ori şi i-a învăţat despre „Tatăl Său”, „Sfântul Măreţ al Cerurilor”.

Mânia lui dumnezeu a fost resimţită şi de triburile de nativi americani la fel ca şi cei care au trăit pe pământurile biblice. Membrii tribului Pawnee l-au mâniat pe dumnezeu prin faptul că erau violenţi şi acesta a intervenit din ceruri şi i-a judecat. Fragmentul următor este similar cu multe pasaje din Biblie. „Cerul s-a umplut de foc la răsărit şi creştea din ce în ce mai mare; toţi şi-au întors chipurile spre cerul

Sclavii zeilor 255

strălucitor şi s-au oprit în loc... şi brusc „El” se afla printre ei! I-a întrebat dacă acesta este felul în care îi respectă poruncile, insultându-1 pe Tată. «Am venit să vă apăr de mânia Lui, căci iată, un vânt puternic va aprinde pădurea! Şi din neamul Pawnee va rămâne doar cenuşa.»”

Din ceea ce s-a întâmplat la Sodoma ştim că acestea nu erau ameninţări goale. Dumnezeu avea obiceiul să-i decimeze pe oameni atunci când era mânios. Oamenii erau învăţaţi că aceasta este mânia lui dumnezeu.

Populaţia Algonquin de pe litoralul estic susţine că şi-a primit numele pentru Lumina Răsăritului de la Cel Alb. Membrii tribului şi-l amintesc bine şi ţin minte perioada sosirii sale. Convoaiele care coborau pe râu îl întâmpinau cu tot ceremonialul, iar primirea se făcea întotdeauna cu flori. Şi tribul Chippewa şi-l aminteşte foarte bine pe „Marele învăţător alb”. Acestea le-a dat leacurile pentru boli şi simbolurile sacre, reprezentate de semnele şi emblemele de peste ocean. Tribul Sioux pretinde că Iisus le-a dat obiceiul botezului şi al purificării. Următorul extras descrie un comportament identic cu cel avut de Iisus în Palestina:

Primul care a urcat pe movilă a fost Profetul. Atunci când la orizont s-au ivit primele raze ale Stelei Răsăritului, Zeul Alb le-a vorbit oamenilor adunaţi. Se spune că întotdeauna îşi fermeca ascultătorii, dar acum domnea o linişte profundă. Se părea că până şi copacii ascultau şi chiar şi animalele pădurii erau atente la vorba sa domoală care se auzea foarte bine datorită liniştii care se făcuse.

Există foarte multe legende despre Profetul Alb, răspândite printre nativii nord-americani, dar ele se continuă şi spre sud, către pământurile toltecilor. Iisus a mers şi la Tula, capitala paşnicilor tolteci. A mers şi la tribul Wallapai, unde a ţinut un consiliu cu toate căpeteniile tribului, cărora le-a reîmpărţit terenurile agricole. I-a învăţat tehnici avansate de


cultivare a pământului cu pepeni, dovleci, bostani, agave şi fasole; le-a dat multe alte plante care s-au pierdut de-a lungul secolelor. Iată un fragment care a fost rostit de Marksman, un bătrân luptător Chippewa, la un consiliu al triburilor nativilor americani:

Este bine că în seara aceasta vorbim despre Zeul Alb şi este la

fel de bine că ţinem acest consiliu împreună, tratându-i pe duşmanii

noştri ca pe nişte fraţi, căci aceasta a fost dorinţa Profetului.

Ultimul care a vorbit în cadrul consiliului a fost un reprezentant al populaţiei Cheyenne şi iată ce a avut de spus: „La fel ca fraţii noştri, ni-1 amintim pe Zeul Drept, care ne-a prezis venirea Omului Alb. El a trăit cu atât de mult timp în urmă încât amintirile noastre despre el, la fel ca şi despre Dacotah, sunt deformate.

Este posibil ca Iisus să fi călătorit în lume, purtând mesajul său? Este posibil ca el să fi fost ajutat să facă asta de către Şarpele cu Pene înaripat care apare în aproape toate mitologiile lumii? Dovada poate fi văzută de oricine. Până la urmă, chiar şi Iisus a vorbit despre oile sale din ţinuturile îndepărtate.

Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea

trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi vor fi o turmă şi un păstor. Evanghelia Sfântului Apostol loan, capitolul al X-lea,

versetul 16

4 Povestea omenirii

Istoricii şi arheologii joacă un rol crucial în felul în care noi percepem lumea. Ei ne prezintă o serie întreagă de fapte care ne modelează structura credinţelor contemporane, felul în care ne imaginăm Războaiele Mondiale, pe împăraţii romani sau aselenizarea; istoricii au devenit custozii şi povestitorii faptelor care au avut loc în trecut. Ei se scaldă în evenimentele care înconjoară construcţia piramidelor şi descriu chiar şi felul în care arătau şi cum se comportau dinozaurii. În esenţă, tot ceea ce s-a întâmplat în afara timpului nostru de referinţă este descris de experţii care studiază aceste evenimente trecute. Versiunile lor cu privire la imaginile antice şi preistorice ne inundă minţile, iar în cele mai multe cazuri ele se instalează în subconştientul nostru ca o consecinţă directă a felului în care experţii ne prezintă trecutul. Dacă ei îl înţeleg greşit, atunci şi noi îl înţelegem greşit şi nu aflăm şi nici nu punem la îndoială niciodată versiunea lor. Ne aşteptăm ca experţii să ne spună întotdeauna tot adevărul şi numai adevărul. Este foarte păcat că doar puţini oameni ajung să cunoască speculaţiile care se vehiculează în cadrul acestor profesiuni onorabile. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să luaţi o carte de istorie de acum cincizeci de ani şi să comparaţi felul în care acele evenimente istorice descrise


acolo sunt prezentate în ziua de azi. Veţi fi uimiţi să descoperiţi cât de mult diferă. Ideea este că istoria, la fel ca şi arheologia, este o ştiinţă vie şi, pe măsură ce sunt descoperite dovezi noi, viziunea noastră obiectivă se schimbă odată cu importanţa descoperirii. Oamenii de ştiinţă şi liderii politici sunt vinovaţi în egală măsură pentru şlefuirea ideilor oamenilor cu privire la ceea ce-i înconjoară. În cele mai multe cazuri, descoperirile ştiinţifice se bazează pe rezultate intermediare, obţinute din ipoteze, teorii, speculaţii şi, în cele din urmă, convingeri, la fel cum teologii îşi îndreaptă credinţa oarbă către dumnezeu. În Evul Mediu întunecat oamenii credeau cu adevărat că Pământul este plat. Se temeau pentru vieţile bravilor exploratori care se aventurau în marele necunoscut, gata să fie devoraţi de monştrii care sălăşluiau la capătul lumii. Există lucrări scrise în trecutul nostru care vorbesc despre astfel de lucruri, dar astăzi reintroducerea unor astfel de teorii ar stârni râsul.

Acum o sută de ani, oamenii de ştiinţă comunicau omenirii că omul nu va putea să zboare niciodată. În 1903, atunci când fraţii Wright au zburat cu primul lor avion la Kitty Hawk, cel mai mare fizician al timpului a refuzat să participe la demonstraţie, el declarând că „omul nu va putea să zboare niciodată cu o maşinărie mai grea decât aerul”. Aceste declaraţii au avut un mare impact asupra punctului de vedere al oamenilor obişnuiţi care-şi luau informaţiile de la aşa-zişii experţi ai timpului lor. În exemplul prezentat, l-au făcut pe editorul unui ziar local să scrie un articol care a scos în evidenţă faptele ştiinţifice, aşa cum au fost prezentate de o autoritate eminentă, ceea ce a transformat imediat încercările acestor temerari într-o distracţie de moment. Cu siguranţă că a afectat dezvoltarea proiectului fraţilor Wright şi probabil că a întârziat progresul acţiunii acestora. Chiar şi în prezent, într-o epocă în care totul ar trebui să fie considerat posibil, unii oameni se fac vinovaţi de uciderea ideilor

Sclavii zeilor 259

noi, bazându-se doar pe percepţiile personale. Istoricii sunt cunoscuţi pentru faptul că ascund întâmplări sau descoperiri noi, la fel ca şi arheologii, din cauza diverselor motive personale. Guvernele au ţinut secrete faţă de popoarele pe care le conduceau încă de la apariţia omului pe Pământ, invocând tot felul de motive prosteşti, cea mai des întâlnită scuză fiind aceea a securităţii naţionale. Bisericile şi alte organizaţii religioase au păstrat secrete faţă de adepţii lor pentru motive pe care nu le pot justifica. Chiar şi echipele sportive şi managerii acestora ţin secrete faţă de susţinători în competiţia strânsă din industria sportivă. Se pot spune multe lucruri despre existenţa unei pleiade de societăţi secrete şi, cu toată puterea şi influenţa acestora, omenirea se găseşte pe marginea prăpastiei autodistrugerii. Atunci când privim la unele dintre marile realizări din ultimele câteva mii de ani, de când omenirea a apărut ca specie dezvoltată din peşteri şi s-a îmbarcat pe calea unei evoluţii rapide, dăm mereu peste Evul Mediu întunecat, în care toată cunoaşterea umană pare să fi dispărut. Din acele vremuri am ieşit încet, ca o specie nouă, am redescoperit cunoştinţele pierdute, dar această cunoaştere a fost stăpânită de strămoşii noştri încă de acum câteva mii de ani. Din nou istoricii şi arheologii au căzut în capcana propriei nesiguranţe. Dacă nu înţeleg ceva sau dacă ceva nu se încadrează în aria lor de referinţă, atunci este clasi-ficat ca ficţiune, ezoterism, New Age sau mitologie. Astfel de acţiuni au adus mari deservicii omenirii atunci când s-a pus problema aflării originilor noastre. Există oameni foarte deştepţi care şi-au dedicat cea mai mare parte a vieţilor lor ca să clarifice apele tulburi ale trecutului nostru îndepărtat, dar credibilitatea lor este constant erodată de „experţii” cu minţi înguste care au planuri diferite. Aceste planuri pot să fie diferite în moduri atât de subtile, încât noi nici nu ne dăm seama că suntem manipulaţi să credem ceva care nu este adevărat:


Am două chestiuni preferate care mi-au suscitat imaginaţia timp de mulţi ani: OZN-urile şi piramidele. Nu am văzut niciodată un OZN, nici nu am fost răpit de extratereştri şi nici nu am avut experienţe extrasenzoriale ciudate cu „străini”, dar încerc să păstrez o perspectivă raţională asupra întregii probleme. Să adunăm în acelaşi loc pentru un minut toate întâlnirile şi aşa-zisele răpiri şi să ne imaginăm că toate sunt greşite. Cu toţii am văzut lucruri diferite sau am avut cu toţii un vis care părea cât se poate de real; toate legiunile de oameni care au susţinut aceste lucruri de-a lungul secolelor s-au înşelat... toţi, mai puţin unul. Unul dintre OZN-uri nu a fost imaginar, ci a fost real şi oferă o nouă perspectivă asupra problemei şi face ca brusc, totul, să pară adevărat. Pur statistic, este practic imposibil ca fiecare persoană să se fi înşelat sau să-şi fi imaginat aceste lucruri. Probabilitatea statistică a unei astfel de coincidenţe este de unul la un milion. Si chiar şi asa, mai există acel „unu”. Si acel „unu” poate schimba semnificativ lumea dacă îmbrăţişăm această nouă realitate şi învăţăm mai multe lucruri despre ea. Un prieten apropiat a făcut o remarcă interesantă spunând că a avea o minte deschisă este ca şi cum o femeie ar fi însărcinată. Ori este, ori nu este.

Celălalt subiect preferat este acela legat de piramide. Îmi aduc aminte cât de impresionat am fost atunci când, copil fiind, am văzut pozele în detaliu ale sclavilor care târau monoliţi gigantici, unul câte unul, pentru a construi cele mai mari trei structuri din lume, chiar şi după standardele din prezent. Îmi amintesc descrierile exacte ale felului în care găseau piatra, o modelau, cum construiau rampele, cum puneau pietrele pe glisiere şi le târau în poziţiile prestabilite. Toţi acei sclavi şi toate acele familii care îşi câştigau existenţa din construirea piramidelor au fost responsabile pentru târârea a 1,6 milioane de pietre imense pe rampe, fiecare dintre pietre având o greutate cuprinsă între 1,5 şi 3,5 tone, construind cu

Sclavii zeilor 261

grijă pasajele şi camerele interioare, toate potrivindu-se atât de bine încât între ele nu încape nici măcar un fir de iarbă. Pentru ca totul să fie complet, aceste structuri incredibile au fost acoperite cu piatră de calcar alb, fiecare dintre aceste pietre cântărind 15 tone, cu un nivel de acurateţe încă şi mai ridicat. Pentru a fi terminată, această muncă le-ar fi luat cel puţin 50 de ani câtorva mii de muncitori, dacă ar fi reuşit să potrivească o sută de pietre în fiecare zi. Şi toate acestea doar pentru ca faraonul să fie îngropat înăuntru? Acest fapt m-a impresionat profund atunci când aveam zece ani, dar, după ce am început să citesc mai mult despre aceste structuri mistice, mi-am dat seama că există mai multe lucruri neînţelese şi că nu ştim cu siguranţă cine a construit Marile Piramide, despre care credem că au fost ridicate de faraonul Khufu. Începând cu acea zi, am hotărât să nu mai cred niciodată în ceva scris de istorici, ci mai degrabă să mă informez singur despre situaţia respectivă şi să-mi formulez propriile opinii, pe baza informaţiilor acumulate. Aş prefera ca la şcoală copiii noştri să fie învăţaţi că nu ştim cine a construit piramidele, dându-le astfel posibilitatea ca minţile lor să absoarbă realitatea şi să formuleze propriile teorii pe măsură ce cresc şi caută indicii individual. Trebuie să încetăm să mai lansăm afirmaţii definitive despre trecut, afirmaţii care se bazează pe fragmente de cunoaştere speculativă ale „experţilor” cu puncte de vedere personale. Dezastrul care a fost produs de-a lungul mileniilor va avea nevoie de multe reparaţii ca să le permită oamenilor să-şi elibereze minţile şi să analizeze pe cont propriu informaţiile care le-au fost ascunse de către autorităţi şi în special de către liderii religioşi, cei mai mulţi dintre aceştia având mintea influenţată de propria lipsă de cunoaştere. Sau este posibil ca aceştia să deţină cunoaşterea şi să nu dorească să ne-o împărtăşească? Frica religioasă şi politică în care trăiesc cei mai mulţi dintre oameni este imensă şi vor mai trece câteva secole până vom scăpa de ea. Dar trebuie


să începem de undeva. Numeroşii scriitori care au provocat sistemul convenţional popular de credinţe se înmulţesc, iar cititorii acestora descoperă din ce în ce mai multe orizonturi noi ale cunoaşterii umane. La fel ca în toată istoria, numai timpul va face lumină asupra faptelor reale legate de originile omenirii.

Am început această întru câtva îndreptăţită studiere a ştiinţelor pentru motive care ţin de interesul meu personal. Am dezvoltat o nevoie de a împărtăşi informaţiile pe care le-am adunat de-a lungul unei perioade de 20 de ani, cu cei aflaţi în căutarea unor lecturi revelatoare şi pline de informaţii. Fără să abuzeze de explicaţii ştiinţifice, dar suficient de stufoase ca să-şi atingă scopul. Sper ca asta îi va motiva pe alţii să facă propria muncă de descoperire şi să găsească dovezi noi care au fost îngropate de mileniile de dezinformare. Se pare că acum este momentul potrivit pentru ca tot mai mulţi oameni să caute răspunsuri noi cu privire la misterele originilor noastre. Ei nu sunt satisfăcuţi cu răspunsurile diluate şi cu motivele şi retorica religioasă cu care au fost hrăniţi. Vor să afle tot ceea ce le-a fost ascuns. Şi atunci când vorbim despre evenimentele care ne-au pus cu adevărat la încercare convingerile personale şi atunci când propunem teorii noi care clatină fundaţiile convingerilor populare, trebuie să ne ridicăm deasupra acelor nesiguranţe şi să ne reamintim că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. Imediat îmi vine în minte cunoscutul exemplu al celor doi oameni care privesc acelaşi obiect din părţi opuse. Ceea ce vede unul este complet diferit de ceea ce vede celălalt. Vreau să reţineţi acest lucru acum când începem ultima parte a drumului care duce spre descoperirea originilor omenirii.

Acest capitol ne va duce într-o călătorie fascinantă a noilor descoperiri, atât de uimitoare încât instinctul nostru o va respinge. Începând cu anii 70 ai secolului trecut, atunci când din ce în ce mai mulţi oameni învăţaţi au devenit

Sclavii zeilor 263

interesaţi de traducerile tăbliţelor sumeriene care populau subsolurile multora dintre muzeele lumii, un nou val de informaţii au început să apară. Brusc, am fost puşi în faţa unei noi civilizaţii care le-a precedat pe toate celelalte, care vorbea o limbă diferită şi care făcea referiri la timpuri anterioare ei, acolo de unde se trăgea toată cunoaşterea. Din nou, oamenii de ştiinţă conservatori au arătat o mare reţinere, iar majoritatea cărţilor scrise despre aceste descoperiri noi le-au plasat în domeniul sigur al mitologiei sau ficţiunii. A existat totuşi un număr mare de autori care şi-au dat seama că acele poveşti din trecut spun mai multe lucruri decât se pot vedea la o examinare superficială. În cartea lansată în anii '60 şi intitulată Chariots of the Gods, Erich von Daniken a fost cel care a popularizat cu adevărat întregul concept al activităţii extraterestre de pe Pământ în vremurile preistorice, dând ocazia omenirii să înceapă să se gândească cu adevărat la multe fenomene neexplicate din trecutul nostru. Daniken a fost urmat de mulţi autori respectaţi, oameni de ştiinţă şi scriitori care au dus mai departe munca începută de el. Insă Zecharia Sitchin a fost cel care a popularizat noile traduceri ale textelor sumeriene cuneiforme în nouă cărţi care tratează în cea mai mare parte conţinutul tăbliţelor sumeriene şi adevărul care răzbate din acestea. A devenit unul dintre cei mai importanţi traducători din limba sumeriană şi a prezentat dovezi foarte convingătoare care sunt foarte greu de contestat. O mare parte din acest capitol şi a istoriei omenirii de la începuturile existenţei sale pe Pământ până în jurul anului 2000 Î.Hr. provin din traducerile tăbliţelor sumeriene şi ale altor tăbliţe care au apărut începând cu anii 70 ai secolului al XX-lea. Fac legătura dintre poveştile împrăştiate în culturile antice şi indică numitorii comuni care duc la o concluzie simplă. O concluzie care ne este prezentată în mod repetat, în traducerea miilor de tăbliţe de argilă, inscripţii în piatră, sigilii, pietre funerare şi alte scripturi aparţinând multor culturi, aducând


un răspuns clar la întrebarea cine suntem cu adevărat, de unde venim şi de ce suntem aici. Aceasta este până la urmă întrebarea care a trecut prin minţile majorităţii oamenilor. Aceste scripturi au un lucru în comun, şi anume referirea constantă la zeii sumerieni care veneau de pe tărâmuri îndepărtate şi care le-au dat oamenilor primele cunoştinţe. Povestea a fost surprinsă excelent în cartea lui Sitchin, The Lost Book of Enki, care este o compilaţie de traduceri a tăbliţelor sumeriene care acoperă o perioadă de treizeci de ani. De multe ori, tăbliţele găsite în diferite părţi ale Mesopotamiei se referă la aceleaşi evenimente, oferindu-ne foarte multe dovezi ale validităţii lor. Este timpul să ne dăm seama că am ajuns dincolo de orice speculaţie. Am acumulat cantităţi mari de dovezi ca să începem să-i amuţim pe criticii veninoşi şi pe discipolii înguşti la minte ai mediocrităţii.

A venit vremea să acceptăm faptul că nu suntem apogeul civilizaţiei, că doar acum ne ridicăm din leagănul cunoaşterii şi că trebuie să ne confruntăm cu faptele care reies din originile noastre create genetic. Cea mai incredibilă parte este aceea că Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta şi că numeroşii zei din trecutul nostru îndepărtat sunt adevăraţii strategi şi manipulatori ai misterelor noastre de aici, de pe Pământ. Trebuie să acceptăm faptul că în acest mare adevăr nou nu sunt implicaţi „străinii”. STRĂINII SUNTEM NOI . Am fost creaţi ca o specie de muncitori primitivi de către astronauţi veniţi de pe o altă planetă şi modelaţi conform imaginii lor de acum 450 000 de ani, ca să executăm sarcinile necesare de pe această planetă nouă. În corpul nostru se găseşte o mare parte din ADN-ul lor, pe care l-au folosit ca să ne modeleze, şi arătăm aproape la fel cum arătau ei. O partea a adevărului teribil pe care am reuşit să o acceptăm este aceea că oamenii sunt un produs întâmplător al colonizării Pământului de către astronauţii Anunnaki, sosiţi de pe

Sclavii zeilor 265

planeta Nibiru. Oamenii au început să existe pentru un singur motiv: să fie sclavi în minele de aur, şi nimic mai mult. Importanţa pe care o acordăm existenţei noastre este una pe care am creat-o în minţile noastre de-a lungul mileniilor de ignoranţă şi evoluţie, care au fost ghidate în principal de controlul opresiv al creatorilor noştri. Încă de la bun început, oamenii i-au văzut pe creatorii lor ca pe nişte „zei”, din motive evidente, şi nu doar ca pe nişte fiinţe mai avansate. Dar, pe măsură ce alte evenimente importante au avut loc pe această planetă, oamenii au început să primească şi alte sarcini, care le-au creionat drumul spre o relaţie permanentă stăpân — sclav cu cei care i-au creat. Însă Anunnaki aveau propriilor probleme de rezolvat pe noua lor planetă şi nu au petrecut prea mult timp îngrijorându-se despre soarta noilor muncitori primitivi. Principala sarcină a oamenilor a fost aceea să lucreze în minele de aur şi să-i scutească pe zei de toate muncile grele. Aceşti primi colonizatori ai Pământului au avut sarcina importantă de a executa sarcinile primite de la conducătorii planetei de pe care proveneau, la fel ca astronauţii umani care au efectuat călătorii şi aselenizări de mai multe ori pe Staţia Spaţială Internaţională Alpha. Aveau propriile probleme şi conflicte, iar noi, oamenii, nu reprezentam o prioritate pentru ei. Oamenii erau totuşi o unealtă importantă pentru extracţia aurului din pământ, dar cu siguranţă nu ocupau prea mult din timpul liber al astronauţilor Anunnaki. Toate aceste lucruri vor fi demonstrate pe larg prin folosirea traducerilor tăbliţelor străvechi.

În capitolele care ne-au adus în acest punct am studiat ADN-ul uman şi deficienţele sale, controlul său absolut asupra abilităţilor noastre fizice şi psihice, am studiat celula umană şi am pus la îndoială faptul că un astfel de organism perfect moare în cele din urmă, deşi ar putea să trăiască pentru totdeauna, am explorat problema sclaviei şi a obsesiei noastre pentru aur din cele mai vechi timpuri ale omenirii,


am călătorit înapoi în timp ca să comparăm căile evoluţiei unor specii relativ înrudite cu cea a noastră şi am reintrodus în vocabularul cititorilor cuvântul panspermie, subliniind ideea că viaţa există pretutindeni în Univers. Acum, că am pregătit terenul şi avem suficiente informaţii ca să punem la îndoială anomaliile existenţei noastre, să o luăm cu începutul. Din primul moment în care primul grup de astronauţi de pe o altă planetă au ajuns pe Pământ şi au descoperit că există aur... metalul care salvează viaţa pe care ei îl căutau prin sistemul solar.

Tăbliţele sumeriene se referă la „Timpurile Străvechi”, atunci când Anunnaki au venit pentru prima dată pe Pământ şi la „Vremurile Anterioare”, atunci când aceştia se aflau pe planeta Nibiru. Iată traducerea lui Sitchin:

În Timpurile Străvechi, zeii au venit pă Pământ şi au creat fiinţele pământene. În Vremurile Anterioare, niciunul dintre zei nu mai fusese pe Pământ şi nici fiinţele pământene nu fuseseră create. În Vremurile Anterioare, reşedinţa zeilor era pe propria planetă, care se numea Nibiru.

Tăbliţele vorbesc despre orbita eliptică a planetei Nibiru ca fiind de „1 Shar", ceea ce echivalează cu 3 600 de ani pământeni; acesta este şi unul dintre motivele pentru care avem cercuri de 360o. Nibiru se apropie de soare, intersectând orbitele celor mai multe dintre planete până la Marte şi la centura de asteroizi şi apoi dispare în spaţiu la fel ca multe dintre vechile comete pe care le vedem la câteva mii de ani. Aşa că nu ar trebui să fim surprinşi că astronomii nu au putut să o găsească în sistemul nostru solar, pentru că la apogeul său (adică punctul cel mai îndepărtat) se află la o distanţă de 3-5 ori mai mare decât distanţa de la Pluto la Soare. Locuitorii de pe Nibiru erau avansaţi în multe domenii şi totuşi se pare că se aflau la un nivel de dezvoltate

Sclavii zeilor 267

diferit de acela pe care l-a atins omenirea în prezent. Mă aventurez să spun că legislaţia cu privire la drepturile omului a depăşit abordarea pe care aceştia au avut-o cu privire la această problemă acum mii de ani. Nibiru era condusă de un rege şi vom vedea felul în care acesta a fost impus şi oamenilor, în anii următori. Dar ei decodificaseră codul genetic şi aveau înţelegerea deplină a felului în care ADN-ul putea fi manipulat. Referirea constantă la nemurire arată clar că învinseseră şi defectul genetic care cauza moartea celulei şi provoca moartea oamenilor. Planeta lor nu era lipsită de conflicte şi toate aceste caracteristici au fost aduse şi pe Pământ. Există numeroase referinţe despre diferitele perioade în care zeii Anunnaki au stat pe Pământ şi de aceea putem calcula când au ajuns de fapt Anunnaki pe Pământ. În cartea Lost Book of Enki se arată clar că potopul a avut loc „în cel de-al 120-lea Shar”.

În cel de-al o sută douăzecilea Shar a avut loc Potopul. În cel

de-al zecelea Shar din viaţa lui Ziusudra a avut loc Potopul.

Asta ar însemna că marea inundaţie a avut loc la 432 000 de ani după sosirea lor. Învăţaţii sunt de acord că Marele Potop a avut loc în jurul anului 11 000 Î.Hr., ceea ce ar plasa sosirea Anunnaki pe Pământ acum 443 000 de ani. Este important să reţinem referinţele temporale, pentru că acestea joacă un rol crucial în sprijinul multor activităţi şi dezvoltări de la originea omenirii şi de la crearea primilor oameni, Adam şi Eva, acum aproximativ 200 000 de ani. Mai exista totuşi un motiv foarte bun pentru care vechii astronauţi veniseră pe Pământ; nu a fost decizia întâmplătoare a unor astronauţi veniţi de departe. După ceea ce este descris ca o luptă aprigă care a avut loc pe Nibiru, între regele numit şi un succesor prin naştere, a fost semnat un armistiţiu.


Poporul din Nord a ridicat armele împotriva poporului din Sud... Un război dur şi îndelungat a cuprins planeta... moartea şi distrugerea au lovit şi Nordul, şi Sudul... timp îndelungat ruina a cuprins planeta; s-au pierdut multe vieţi.

A urmat o perioadă a unificării, reconstrucţiei şi păcii, atunci când s-au construit oraşe mari şi s-a dezvoltat foarte puternic planeta Nibiru. Există o descriere foarte vie a atmosferei planetei Nibiru, care explică felul în care vulcanii hrănesc constant atmosfera groasă care apără planeta împotriva Soarelui atunci când acesta se află în cel mai apropiat punct, „În perioada fierbinte apără Nibiru de razele arzătoare ale Soarelui” şi „în perioada rece inima planetei o menţine ca pe o haină caldă”. Trebuie să reţinem că planeta se află la distanţe mari faţă de Soare, perioade de timp mai îndelungate decât acelea în care se află aproape de Soare şi are nevoie de un strat protector mai dens care să susţină un climat temperat pentru existenţa vieţii. Nu este cu mult diferită faţă de atmosfera noastră, dar se pare că este mult mai groasă şi mai activă. Planeta este descrisă ca fiind „radiantă” cu o „culoare roşcată”. „O planetă roşie, cu o radiaţie roşcată, Nibiru face un circuit eliptic în jurul Soarelui.” În vreme ce unele planete absorb căldura şi energia, altele le radiază. Nibiru este o astfel de planetă. Acesta pare să fie motivul pentru care poate să supravieţuiască perioade îndelungate în adâncul spaţiului, înainte să se întoarcă în apropierea Soarelui la fiecare aproximativ 3 000 de ani. Nibiru are nevoie de 600 de ani pentru a se roti în proximitatea Soarelui, în vreme ce-şi croieşte drumul în adâncul spaţiului ca o cometă.

Însă Nibiru este totuşi o planetă problematică: atmosfera sa a fost modificată de anumite forţe cosmice, ceea ce a avut un efect devastator asupra pământurilor, animalelor şi oamenilor. Toţi s-au confruntat cu greutăţi, şi asta a constituit o ameninţare pentru pace. Razele arzătoare ale Soarelui

Sclavii zeilor 269

distrugeau recoltele şi terenurile arabile, făcând ca multe părţi ale planetei să devină de nelocuit. Ne sună cunoscut pe Pământ în secolul al XXI-lea? „O breşă a apărut în atmosferă... Aerul de pe Nibiru a devenit mai subţire, scutul protector s-a subţiat.”

Au fost încercate toate remediile pentru astuparea găurii din atmosferă care se lărgea, dar niciunul nu a dat rezultate. „La sol neînţelegerile se înmulţeau, mâncarea şi apa nu se găseau... la sol dispăruse unitatea dintre locuitori, acuzaţiile se înmulţeau.” Putem să facem legătura şi cu acuzaţiile şi lipsa de unitate din vremurile în care trăim, atunci când comparăm felul în care lumea se află în dezacord în multe chestiuni care ameninţă mediul, efectul de seră şi stratul de ozon. Din nou privim direct la caracteristicile ereditare care ne-au fost transmise de către Anunnaki. „Ploile nu veneau, vânturile suflau mai tare, din adâncuri nu mai ţâşneau izvoare.

Au organizat o întâlnire de consiliu şi, luând în calcul sfaturile unor învăţaţi iluştri, au ajuns la decizia de a folosi aurul sub forma unui praf fin, care să fie dispersat în atmosferă ca să acopere fisura. „Ca să folosim un metal care se numeşte aur. Pe Nibiru este rar; se găsea din abudenţă pe Brăţara Ciocănită.”

Este important să reţinem că centura de asteroizi din afara planetei Marte era numită Brăţara Ciocănită. Ştiau din Enuma Elish sau Povestea creaţiei că aurul se găsea închistat în multe fragmente din centura de asteroizi. Dar oare erau în stare să-l găsească? Am convingerea că în anii care vor urma vom redescoperi depozite bogate de aur în centura de asteroizi despre care Anunnaki ştiau în urmă cu 500 000 de ani.

„Era singura substanţă care putea fi măcinată atât de fin şi, odată ridicată în cer, rămânea suspendată.” Şi, în vreme ce au trimis nave spaţiale care să caute aurul, au încercat să reactiveze vulcanii care se opriseră ca să înceapă să erupă din nou. „Au lovit vulcanii cu proiectile pentru a le întrerupe


adormirea, ca să le sporească erupţiile.” Dar niciuna dintre aceste încercări nu a funcţionat, iar planeta se îndrepta încet către un dezastru al mediului. Regele din acea perioadă era prea slab pentru ca să poată lua nişte decizii importante. Nemulţumirea şi opoziţia faţă de el au crescut până când a fost destituit de Alalu, care a preluat tronul. S-a descoperit atunci că Alalu era de fapt succesorul legal, pentru că era fiul fostului rege şi al surorii vitrege a regelui, care îi era şi concubină. De aici sunt derivate şi legile succesiunii care apar în Biblie. Copilul făcut de un bărbat cu sora sa vitregă devenea primul succesor, şi nu copilul făcut de bărbat cu mireasa sa cu care nu se înrudea. Vom vedea felul în care Anunnaki au aplicat această lege pe Pământ şi au transmis-o evreilor, egiptenilor şi altor civilizaţii. Dar, până ce domnia lui Alalu să fi fost hirotonisită, a apărut un tânăr prinţ, pe numele său Anu, susţinând că el este descendentul direct ale marelui regelui An. Genealogia sa a fost studiată şi s-a ajuns la concluzia că este un descendent pur al lui An şi, conform legii seminţiei şi succesiunii, Anu ar trebui să fie rege. După alte deliberări s-a decis ca Alalu să rămână rege, iar Anu să fie „paharnicul” său, în interesul păcii şi al stabilităţii. Acesta este un exemplu timpuriu al unei coaliţii parlamentare.

„Să trăim în pace cu toţii pe Nibiru pentru reîntoarcerea abundenţei. Lasă-mă să păstrez tronul şi te voi lăsa să păstrezi succesiunea, i-a spus Alalu lui Anu şi astfel Alalu a rămas pe tronul regal.”

Una dintre primele sale misiuni a fost aceea să găsească aur în Brăţara Ciocănită, aşa că a trimis „corăbiile cereşti în căutarea aurului”, dar spaţiul cosmic poate fi un loc foarte periculos, iar misiunea s-a dovedit a fi un dezastru uriaş. Toate navele care au fost trimise în misiunea de descoperire au fost distruse de asteroizi. „De Brăţara Ciocănită bărcile

Sclavii zeilor 271

au fost strivite...” După nouă Shar petrecuţi pe tron şi foarte puţine progrese făcute în uşurarea vieţii de pe planetă, Alalu a fost provocat de Anu. Deşi erau evoluaţi în domeniul tehnologiei, nibiruanii aveau nişte obiceiuri foarte interesante. Ritualul presupunea ca cei doi oponenţi să se lupte fără arme şi dezbrăcaţi. Aşa a fost scris acum 4 500 de ani şi de aici au preluat şi grecii anumite influenţe culturale.

„În cel de-al nouălea Shar, Anu a purtat o bătălie cu Alalu. L-a povocat pe Alalu să lupte cu mâinile goale, dezbrăcaţi... S-au dezlănţuit unul împotriva celuilalt în piaţa publică...” Aşa cum a decis soarta, Anu l-a învins pe Alalu şi l-a înlocuit pe tronul Nibirului. Avea planuri mari legate de salvarea atmosferei planetei de continuarea distrugerilor. Alalu a înnebunit din cauza acestor evenimente şi a plănuit o acţiune dramatică pentru a-şi arăta într-un fel supremaţia faţă de Anu. A „furat” una dintre cele mai avansate nave şi a zburat către Brăţara Ciocănită. „A mers în grabă către locul unde se aflau carele cereşti... Alalu s-a urcat într-un car care arunca proiectile... şi a ocupat locul comandantului... care arată felul în care s-a ridicat... pietrele de foc pe care le-a mişcat, zgomotul lor era ca o muzică... fără ştirea altora, Alalu a scăpat de pe planeta Nibiru în corabia cerească.”

Evadarea sa a fost ca o ultimă încercare de a dovedi că este mai deştept sau mai îndreptăţit să deţină conducerea asupra poporului de pe Nibiru şi printr-o ironie a sorţii, chiar a reuşit să obţină acest lucru. Şi-a fixat ca destinaţie Pământul, aşteptându-se să găsească aur acolo. Dar de unde să fi ştiut că aurul exista în abundenţă pe Pământ? Din nou, descoperim informaţii uimitoare în multe dintre tăbliţe cu o referire specială la Enuma Elish sau Povestea Creaţiei binecunoscută de către istorici. Este descrisă cu foarte multe detalii drept o „bătălie celestă” între zei. De fapt, a fost o observare de pe planeta Nibiru a unei coliziuni cereşti uriaşe între planete şi luni care a survenit în trecut. Acest lucru nu


ar fi putut fi vizibil de pe Nibiru decât atunci când orbita acesteia s-a încrucişat cu orbitele altor planete în timp ce se roteau în jurul Soarelui. De dragul cursivităţii nu voi lungi această parte, dar puteţi obţine o descriere detaliată în Povestea Creaţiei.

Aceasta este o poveste care a fost scrisă şi înregistrată cu multe detalii pe tăbliţele de argilă. Observaţiile sunt de aşa natură încât nu ar fi putut fi făcute decât dacă evenimentele ar fi fost observate de pe planeta Nibiru, care se afla în centrul coliziunii, dar care de fapt nu s-a lovit de nimic. Cu multe milioane de ani în urmă existau planetele: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Tiamat, Jupiter, Saturn, Neptun, Uranus, Pluto şi Nibiru, care veneau în contact cu celelalte planete la fiecare 3 600 de ani.

Fig. 16.1 Planeta trecerii. Planeta Nibiru este adesea reprezentată prin aceste două cruci. Prima (cea din stânga) ne spune că era o planetă a trecerii, care intersecta orbitele celorlalte planete. Celălalt simbol (din partea dreaptă) arată că Nibiru era şi o planetă radiantă, care emana propria-i căldură.

Acesta este motivul pentru care sumerienii o numeau „planeta trecerii”, pentru că intersecta orbitele celor mai multe dintre celelalte planete. Tiamat era o planetă mare, de câteva ori mai mare ca Pământul, a cărei orbită se afla pe locul unde astăzi se găseşte centura de asteroizi. În timpul uneia

Sclavii zeilor 273

dintre orbitele sale, Nibiru a ajuns foarte aproape de Tiamat, atât de aproape încât Lunile lor au fost implicate în câteva coliziuni cosmice dramatice. Cartea descrie aceste coliziuni foarte sugestiv, încât se citeşte aproape ca o tragedie grecească şi din această cauză a fost interpretată greşit de mulţi istorici şi astronomi. Un mare număr de învăţaţi îşi dau seama acum că ea descrie de fapt coliziunea cosmică dintre Tiamat şi cele unsprezece luni ale sale cu Nibiru. Din traduceri aflăm că Nibiru avea şapte luni, care au „atacat” neajutorata planetă Tiamat pe care au împărţit-o în două: „în două părţi a despărţit-o, i-a separat părţile de sus de cele de jos”.

Continuarea acestei poveşti este aceea că, pe măsură ce Lunile loveau planeta, observatorii puteau să vadă diversele amestecuri pe care aceasta le ascundea. Unul dintre metalele cele mai des întâlnite era aurul. „I-a separat canalele interioare şi i-a văzut cu uimire vinele de aur.” Aceste coliziuni au avut loc în timp ce Nibiru se îndrepta către Soare şi au continuat atunci când Nibiru a început să se îndepărteze de Soare. Atunci când una dintre Lunile mari, pe care tăbliţele o numesc „Vântul de Nord”, s-a zdrobit de Tiamat, a dislocat jumătatea superioară a planetei, care a pornit prin spaţiu către Soare. Kingu, care era una dintre Lunile lui Tiamat, a urmat bucata gigantică a planetei din cauza atracţiei magnetice, înainte ca bucata mare să-şi fixeze propria orbită în jurul planetei Marte, capturând-o pentru vecie pe Kingu ca Lună a sa. Acesta este preţul pe care Kingu a trebuit să-l plătească pentru puterea sa de distrugere. „Vântul lui Nibiru s-a abătut asupra lui Tiamat, suflând asupra apelor sale revărsate... într-o clipită partea superioară a lui Tiamat a fost purtată spre o zonă necunoscută. Cu ea a fost şi Kingu exilată, pentru a-i servi ca însoţitor părţii desprinse.”

Restul planetei Tiamat a fost distrus şi împrăştiat în bucăţile care au devenit cunoscute sub numele de centura de asteoizi sau Brăţara Ciocănită, potrivit sumerienilor. „Cu ghioaga sa a zdrobit partea rămasă în bucăţi şi bucăţele şi


le-a împrăţiat sub forma unei linii care a format Brăţara Ciocănită."

Cealaltă bucată uriaşă împreună cu Luna sa supradimensionată, care gravitau acum în jurul Soarelui pe o orbită comună, au devenit cunoscute ca Pământul şi Luna. Potrivit tăbliţelor sumeriene, Anunnaki au continuat să numească această lună Kingu. In timpul acestor .coliziuni au avut loc transferuri mari de materiale şi de „seminţe ale vieţii" între toate corpurile, ceea ce explică faptul că Pământul a moştenit multe dintre formele de viaţă de pe Nibiru. Totodată, a devenit vizibil faptul că Pământul avea mult aur, la fel ca şi fragmentele din centura de asteroizi. Astfel, primim răspunsuri la întrebarea legată de faptul că Luna este mai mare decât Pământul şi la faptul că Anunnaki ştiau că există aur pe Pământ. Pe măsura trecerii timpului, forţele gravitaţionale şi centrifugale ale Pământului s-au stabilizat, dând posibilitatea dezvoltării şi înfloririi vieţii. La momentul în care criza de pe Nibiru începuse să afecteze viaţa de pe planetă, pe Pământ viaţa era destul de bine dezvoltată, dar cel mai important lucru era acela că nibiruanii ştiau că pe Pământ se găseşte aur. De aceea Alalu şi-a fixat ca obiectiv al călătoriei sale planeta din spatele Brăţării Ciocănite. Nu reuşiseră niciodată până atunci să călătorească prin centura de asteroizi, iar din tăbliţele adunate până în prezent rezultă că era o călătorie periculoasă. Aşa cum am menţionat mai devreme, niciuna dintre navele trimise după aur nu s-a mai întors. Alalu ştia că, dacă ar fi găsit aur pe Pământ, ar fi putut să ţină Nibiru în şah şi ar fi putut să formuleze o serie de cereri. Ar fi putut să fie considerat salvatorul planetei sale. Povestea călătoriei lui Alalu este atât de vie, încât şi după 5 000 de ani oricine îşi poate imagina descrierile din tăbliţele de argilă. Ar trebui să vă reamintesc că tăbliţele sumeriene fac referire adesea la faptul că informaţiile şi cunoaşterea pe care le cuprind provin din surse din Timpurile Anterioare, cu mii de ani înainte ca

Sclavii zeilor 275

tăbliţele să fi fost inscripţionate. Nu ştim dacă aceste poveşti s-au transmis pe cale orală sau au fost înregistrate într-un anumit fel, dar cantitatea de informaţii şi de detalii este mult prea complexă ca să fie o simplă tradiţie orală.

Zburând ca un vultur. Alalu a explorat cerurile; sub el. Nibiru era ca o minge care atârna în gol... S-a uitat din nou, marele glob al lui Nibiru s-a transformat într-un mic fruct... Când s-a uitat din nou, a văzut cum Nibiru dispărea în întuneric.

Şi astfel a călătorit rapid către Pământ. Este descrisă tristeţea din inima sa, pentru că nu ştia ceea ce-l aşteaptă şi dacă avea să rămână în viaţă după această călătorie. Este descris zborul său pe lângă toate planetele, pe măsură ce se apropia şi se depărta de ele, minunându-se de spectacolul pe care-l ofereau.

Fig.16.2. Marte şi Pământul văzute din spaţiu. Calota de gheaţă de la pol este vizibilă pe Marte (stânga), demonstrând că planeta mai conţine apă şi în prezent. Norii învolburaţi şi albastrul profund al oceanelor fac ca Pământul (dreapta) să fie o planetă atractivă pentru un călător prin spaţiu.


Este prezentat felul în care Alalu a trecut pe lângă Saturn sau „Anshar”, „cel dintâi dintre prinţii cerurilor”, cu „cercurile sale strălucitoare de culori orbitoare”. Apoi Alalu a călătorit către gigantul „Kishar” sau Jupiter, „ale cărui furtuni învolburate i-au întunecat vederea, prin punctele colorate care se mişcau în toate direcţiile”, descriind giganticul punct roşu de pe Jupiter.

Este incredibil să fii martorul acestor descrieri perfecte în texte a căror vechime este de peste 5 800 de ani şi care vorbesc despre Pluto, Neptun, Uranus, pe care civilizaţia noastră „modernă” le-a redescoperit de abia în ultimii 200 de ani. Dar după aceea Alalu a ajuns în faţa ameninţătoarei centuri de asteroizi. „Brăţara Ciocănită îl aştepta în faţă, pregătită ca să-l distrugă... era făurită din pietre şi blocuri de piatră.” Pe măsură ce s-a apropiat de ea, Alaiul şi-a reamintit felul în care asterozii „au devorat ca nişte lei carele de cercetare de pe Nibiru”. Însă Alalu a reuşit să treacă de centura de asteroizi, folosind „proiectile care aduceau moartea” cu care şi-a croit drum prin centura de asteroizi. Aceasta a devenit metoda de trecere prin centură pentru cei care au venit după el. „Ca vrăjită, Brăţara Ciocănită şi-a deschis uşa în faţa regelui” şi astfel Alalu şi continuat drumul către planeta „maro-roşcată”, Marte, înainte ca în cale să-i apară Pământul „de culoarea zăpezii, al şaptelea din numărătoarea stelelor”. Alalu descrie cele trei regiuni ale Pământului, albă la vârf şi la bază şi albastră şi maron la jumătate. Planeta avea o atmosferă mai subţire decât cea de pe Nibiru şi o gravitaţie mai slabă; „mai slabă decât pe Nibiru era plasa de reţinere”. A folosit un anumit tip de dispozitiv de scanare ca să caute urme de aur, în vreme ce se apropia de la distanţă. „A îndreptat în jos raza care penetrează, ca să vadă măruntaiele Pământului.” Şi iată-1 acolo... metalul preţios de care avea nevoie cu disperare ca să salveze atmosfera perturbată de pe Nibiru. „Aur, mult aur a indicat raza.” Alalu a aterizat mai degrabă forţat, dar

Sclavii zeilor 277

„şi-a deschis ochii şi a ştiut că se află printre cei vii. Ajunsese învingător pe planeta aurului”.

După ce a păşit afară cu „Casca de Vultur”, a descoperit cu uimire că aerul era bun de respirat şi că protectorul „Costum de Peşte” şi casca nu erau necesare. Pare să fi fost o mare aventură atunci când este povestită în acest fel romanţios, însă Alalu era un individ curajos, singur pe o planetă nouă. Asta le-ar da de gândit şi celor mai bravi aventurieri. „Nu se auzea nimic... stătea singur pe o planetă străină...”

Alalu s-a ridicat de la sol cu nava pentru a putea să aibă o privire de ansamblu. În următoarele zile, a explorat planeta, dar nu fără a avea protecţie. „Şi-a luat la îndemână armele, a luat utilul Sampler.” El a descris zilele scurte, mirosul dulce al copacilor, livezile de pomi fructiferi, mlaştinile cu apă verde, solul întunecat la culoare şi căutările sale după apa potabilă. Apa sărată nu putea să fie băută şi era plină de peşte, dar în cele din urmă a găsit apă proaspătă într-un „bazin liniştit”, acolo unde a întâlnit pentru prima dată un şarpe. Nu ştia ce fel de creatură era aceea, trebuie să fi fost prima creatură pe care o întâlnea pe Pământ, ceea ce i-a făcut pe Anunnaki să folosească simbolul şarpelui în anii care vor urma. Nu a pierdut deloc timpul în căutarea aurului cu ajutorul „testerului” său. A găsit o abundenţă de aur în apele oceanelor şi pe malurile râurilor. A trimis un mesaj urgent pe Nibiru, ştiind că a găsit soluţia pentru problemele planetei. „A folosit Vorbitorul de Cuvinte... şi a trimis cuvintele pe Nibiru... Sunt pe o altă lume, am găsit aurul care ne va salva; soarta lui Nibiru este în mâinile mele”.

Anu şi ceilalţi rezidenţi de pe Nibiru au fost uimiţi să afle că Alalu era în viaţă şi intrigaţi de spusele sale că a găsit aur. Bătrânii înţelepţi le-au reamintit că Alalu ştia că pe Tiamat aurul şi apa se găseau din abundenţă. Pentru el acestea nu erau noutăţi. „Avea ştiinţă de vinele de aur ale mostrului de apă Tiamat, dacă într-adevăr


a călătorit dincolo de Brăţara Ciocănită, atunci pe cea de-a şaptea planetă, Pământul, este refugiul său.”

Aceste veşti au provocat multă vâlvă şi i-a făcut pe ni-biruani să treacă la acţiune. Acesta este momentul în care s-au luat deciziile de a se trimite o întreagă expediţie pe Pământ care să verifice existenţa aurului şi să stabilească o bază. „Dacă a găsit cu adevărat aurul de pe Tiamat, avem nevoie de o dovadă; este suficient ca să ne protejeze atmosfera?”

Nibiruanii aveau abilitatea incredibilă să transforme starea de nesiguranţă într-o stare de stabilitate, o trăsătură nobilă pe care noi încă încercăm să ne-o însuşim. Să sperăm că ADN-ul pe care l-am moştenit de la Anunnaki ne va permite să obţinem această calitate. Se întrevăd totuşi semnele încurajatoare ale păcii, pe care noi, oamenii, părem să le afişăm din abundenţă în secolul al XXI-lea. Revoluţia fără vărsare de sânge care a avut loc în Africa de Sud şi turnura completă de la opresiune la democraţie este unul dintre exemple, iar revoluţia „portocalie” din Ucraina este un alt exemplu. Vom vedea că, în multe situaţii, nibiruanii au înlăturat stări de conflict prin luarea unor decizii simple. Insă copiii Anunnaki, cei care aveau să se nască pe Pământ în anii următori, nu aveau aceleaşi trăsături ale toleranţei şi iertării pe care le aveau părinţii lor. În cele din urmă, egoismul şi neînţelegerile dintre ei au fost cauza conflictului constant dintre zei şi s-a răsfrânt şi asupra speciei sclave care începuse să-i imite pe zeii stăpânitori.

Alalu a transmis dovada găsirii aurului către Nibiru prin intermediul unei manevre tehnologice foarte bine descrisă. „A scos cristalele care se aflau în «testerul» său, iar din Sampler a scos miezul de cristal al acestuia. A introdus în Speaker cristalele şi tot ceea ce voia să transmită.” Toţi cei de pe Nibiru au fost uimiţi de dovada existenţei aurului şi au început să planifice misiunea de pe Pământ. Ea (Enki) era primul născut al regelui Anu, în vreme ce Enlil era cel

Sclavii zeilor 279

de-al doilea, dar, prin criteriul seminţiei şi al succesiunii, Enlil deţinea un grad mai mare, fiind fiul lui Anu şi al surorii vitrege a acestuia. După deliberări serioase, s-a luat hotărârea ca Ea şi nu Enlil să conducă prima expediţie pe Pământ, pentru că era mult mai pregătit din punct de vedere ştiinţific. Înainte de trimiterea expediţiei, au fost făcute multe cercetări şi pregătiri. Au stabilit cursul: „au construit o tăbliţă de acţiuni pentru această misiune”.

Există câteva referiri cu privire la faptul că folseau apa drept combustibil pentru propulsie. Este posibil să fi folosit hidrogenul din apă, aşa cum încercăm şi noi să o facem în secolul al XXI-lea? „Dacă apa era forţa, de unde putea fi reînnoită? Unde va fi depozitată de nave şi cum va fi transformată în forţă?” Au construit cincizeci de „eroi” care să ia parte la misiune şi au pregătit pentru călătorie cea mai mare navă pe care au echipat-o cu toate uneltele necesare. Ziua plecării lui Ea a fost foarte asemănătoare cu genul de rămas-bun pe care oricine îl poate vedea atunci când se lansează navetele NASA: se adună mulţi oameni ca să vadă lansarea. Ea trebuia să se îmbarce ultimul, dar nu înainte ca regele Anu să-l binecuvânteze şi să-i ureze drum bun. „Enlil şi fratele său vitreg şi-au strâns mâinile. Să fii binecuvântat şi să ai succes! i-a spus.” Aceasta era o perioadă în care fraţii erau prietenoşi unul cu celălalt, iar între ei existau foarte puţine animozităţi. Această stare de fapt avea să se schimbe în anii care urmau, atunci când au preluat controlul asupra Pământului şi au început să fie în dezacord cu privire la mai multe probleme. Găsesc că este incredibil de asemănător felul în care comportamentul Anunnaki seamănă cu comportamentul oamenilor din prezent. Se pare că avem mult mai multe în comun cu ei în secolul al XXI-lea decât am avut vreodată în trecut. Acest fapt se datorează în principal nivelurilor noastre de calificare, descoperirilor ştiinţifice şi medicale, care sunt asemănătoare cu cele în care erau implicaţi Anunnaki acum mii de ani.


Ne luptăm să salvăm planeta de la un dezastru ecologic, explorăm alte planete din sistemul nostru solar şi aproape că reuşim să stăpânim ştiinţa ingineriei genetice. Am evoluat dincolo de regalitate şi monarhie doar ca să le înlocuim cu un sistem capitalist, bazat pe lăcomie, care nu promovează egalitatea şi stabilitatea. Gena lăcomiei, pe care am menţionat-o cu numeroase prilejuri, este vizibilă evident în structura noastră socială. Oare cum au rezolvat nirubienii problema lăcomiei şi a interacţiunii umane? Mai sunt şi alte lecţii pe care ar trebui să le învăţăm de la ei?

Călătoria spre Pământ nu a fost una aşa de plăcută precum şi-au dorit, dar descrierile pe care le-au făcut planetelor, atunci când s-au aventurat prin periculoasa centură de asteroizi, sunt la fel de uimitoare. Aceasta a fost o barieră uriaşă care a trebuit să fie depăşită şi doar un singur individ o făcuse cu succes înainte. Din traduceri se poate sesiza că nu erau liniştiţi la gândul traversării centurii: „în spatele celei de-a cincea planete pândea Brăţara Ciocănită”. A fost nevoie de ceva muncă şi de un efort al întregului grup pentru ca să se poată asigura o cale sigură de trecere prin pietrele centurii. Ceea ce este şi mai surprinzător este descrierea felului în care au folosit apa pentru îndepărtarea pietrelor. Sunt descrise chiar şi rostogolirile blocurilor de piatră pe care le-au văzut în timpul călătoriei prin spaţiu, un fenomen pe care noi l-am descoperit destul de recent. „Nava se îndrepta către mulţimea de blocuri care se rostogoleau... Ea a dat poruncă şi, cu forţa a o mie de eroi, jetul de apă a fost dezlănţuit.” Această tehnică foarte inovatoare, care dădea măsura geniului ştiinţific al lui Ea. Dacă ar fi folosit materiale explozive pentru ca să-şi creeze drum, ar fi existat riscul ca noile fragmente rezultate să lovească nava. Prin folosirea repetată a jeturilor de apă într-o succesiune controlată, au reuşit să creeze o cale sigură pentru ca nava să treacă fără probleme prin centură. Dacă acest fapt nu vă dă de gândit, atunci nimic nu o va face. „Şi,

Sclavii zeilor 281

în cele din urmă calea era liberă, iar nava putea să continue drumul neafectată.”

Toată acţiunea de „curăţare a drumului” i-a lăsat fără apă, iar acum aveau probleme. La apropierea de cea de-a şasea planetă, pe care o numeau Lahmu şi pe care noi o numim Marte, au observat că planeta reflecta razele Soarelui. Şi-au dat seama astfel că pe Marte există apă şi au aterizat pentru a-şi reînnoi rezervele. Este interesant că au notat că gravitaţia de pe Marte nu era la fel de puternică precum avea să fie cea de pe Pământ - un alt aspect pe care vechii sumerieni nu ar fi avut de unde să-l cunoască. La acest moment, Marte încă mai avea atmosferă şi ei au descris-o din spaţiu: „În faţa privirii se zărea Lahmu... erau mulţi nori şi calote de zăpadă albă la ambele capete... Pe Lahmu este apă, a spus Ea... atracţia planetei nu e mare, forţa ei de atragere este uşor de mânuit”.

Au aterizat pe Marte cu uşurinţă pentru un scurt popas, pe malurile unui lac şi, în vreme ce se realimentau cu apă, Ea a făcut tot felul de observaţii, pe care le-a înregistrat în cartea sa de cunoştinţe. Apa era bună de băut, însă aerul era insuficient pentru respiraţie, ceea ce înseamnă că aveau nevoie de „căştile de Vultur” pentru ca să poată respira.

Fig. 16.3. Dovada eroziunii apei


La scurtă vreme după aceea, au plecat, îndreptându-se către destinaţia lor: Pământul. Felul în care sunt descrise zborurile lor sugerează faptul că ei călătoreau cu viteze foarte mari. Se pare că nu aveau nevoie decât de câteva zile pentru ca să parcurgă lunga distanţa de la Nibiru şi doar de un simplu salt pentru a ajunge de pe Marte pe Pământ. Pentru a confirma această ipoteză putem să facem un calcul simplu. Cele mai multe maşini din prezent îşi pot spori viteza cu câte 10 kilometri la fiecare secundă. Dacă mijlocul de transport al nibiruanilor şi-ar fi sporit viteza cu 10 kilometri la fiecare secundă, ar fi atins o viteză de 36 000 de kilometri pe oră la sfârşitul primei ore de zbor. După zece ore, ar fi atins o viteză de 360 000 de kilometri pe oră, iar după şaizeci de ore de accelerare constantă ar fi călătorit cu o viteză de 2,16 milioane de kilometri pe oră. Marte se află la o distanţă de numai 78 de milioane de kilometri de Pământ şi, la o viteză maximă ar fi nevoie de aproximativ 96 de ore pentru a ajunge pe Marte, ceea ce înseamnă exact patru zile. Am exclus distanţa parcursă de navă în perioada de accelerare, dar aceasta ar trebui să fie acoperită de timpul şi distanţa parcurse la reducerea vitezei în apropierea planetei.

Fig. 16.4. O fotografie clară a calotei de la polul sudic

care indică o prezenţă abundentă a apei în formă

solidă. Sumerienii ştiau acum 5 000 de ani că pe

Marte exista apă. Cum este posibil acest lucru?

Sclavii zeilor 283

Acestea sunt probabil nişte neglijenţe, potrivit cercurilor ştiinţifice de specialitate, dar şi dacă am greşit calculele în proporţie de 50%, am avea nevoie de doar 8 zile pentru a ajunge pe Marte, călătorind cu acea viteză. Şi atunci ce ne împiedică să facem acelaşi lucru? Aş spune că singura piedică pe care o avem acum este timpul. Foarte curând şi această piedică va fi depăşită şi vom reuşi să atingem viteze cosmice mult mai mari.

Ea şi echipa sa de cincizeci de exploratori s-au apropiat de Pământ, iar tăbliţele indică faptul că au trebuit să încetinească înainte de coborâre, ca să nu moară din cauza fricţiunilor atmosferice. Iată alte informaţii incredibile despre călătoriile spaţiale pe care le primim prin intermediul tăbliţelor vechi de mii de ani. „Nava trebuie să fie încetinită, altfel ar pieri în atmosfera densă a Pământului”, spune Anzu, care era pilotul lui Ea. S-au învârtit de câteva ori în jurul planetei, reducând viteza, înainte de a intra în atmosferă, îndreptându-se către sol. Gravitaţia le juca feste, iar nava se deplasa încă prea repede pentru a putea ateriza pe uscat. „Forţa de atracţie a Pământului era prea puternică pentru a coborî.” Ca să evite eventualele stricăciuni, au aterizat în apă, pe locul unde astăzi se găseşte Golful Persic, şi au deschis uşa. Alalu îi aştepta şi au stabilit contactul prin radio atunci când au ajuns. „Fiţi bineveniţi pe Pământ!” Ei au văzut cealaltă navă sosită de pe Nibiru la marginea apei şi atunci au ştiut că se află în locul potrivit. Bucuria lor era imensă, în vreme ce înotau şi-şi croiau drum către uscat acolo unde Alalu îi aştepta. „Alalu s-a îndreptat către ei alergând; l-a îmbrăţişat cu putere pe fiul lui. Bun venit pe o altă planetă!, i-a spus Alalu lui Ea.” Acesta este doar un extras, scris cu scrierea cuneiformă, despre evenimentele uimitoare care au dus la apariţia primului grup de colonişti ai Pământului acum 443 000 de ani.


Fig. 16.5. Enki păşeşte pe uscat. Sigiliul sumerian care-l înfăţişează pe Enki părăsind apa şi călcând pe uscat pentru prima oară. Observaţi izvoarele de apă de pe umerii săi, care simbolizează faptul că el era şi Zeul apelor. Observaţi şi zeitatea înaripată cu razele radiante care ies din umeri şi care îl aşteaptă pe Enki. Acesta era şeful furnalelor de pe Abzu, acolo unde se desfăşura activitatea minieră.

Şi astfel ajungem la punctul în care începe cu adevărat adevărata preistorie a omenirii, cu mult înainte ca primul om să fi fost creat, în vremea Timpurilor Anterioare, atunci când pe Pământ se aflau doar aceşti exploratori curajoşi. Aceştia şi-au dat seama că misiunea lor era crucială pentru viaţa de pe planeta lor, Nibiru. „Am venit într-o misiune pe viaţă şi pe moarte, soarta planetei Nibiru este în mâinile noastre.” Nu aveau timp de pierdut şi, după ce a trimis un mesaj acasă, pentru tatăl său, Anu, Ea a mobilizat o serie de echipe care să execute anumite sarcini. Locul unde aterizaseră avea să se numească Eridu, „casa de departe de casă”, primul oraş de pe Pământ. Acesta era localizat pe terotoriul actual al Irakului, lângă oraşul Basra, pe coasta Golfului Persic. În următoarele şase zile, au făcut adevărate miracole. Au creat o sursă de apă potabilă, au făcut cărămizi din argilă ca să-şi construiască tabăra, unde aveau să locuiască, au examinat şi înregistrat fructele şi copacii comestibili care creşteau peste tot din

Sclavii zeilor 285

abundenţă, au experimentat prima furtună de pe Pământ, însoţită de trepidaţii mari: ploaia, fulgerele şi vântul au fost puternice şi au rămas uimiţi de cât de scurte erau zilele şi nopţile. Mai departe, s-au familiarizat cu toate creaturile care se aflau pretutindeni: în aer, pe pământ şi în apă. Au făcut capcane pentru peşti şi pentru păsări, au construit bărci ca să se deplaseze pe ape, au construit garduri în jurul taberei lor ca să-i protejeze împotriva animalelor sălbatice pe care le observaseră anterior şi au adus în tabără şi „Raza care ucide”. De aici încolo evenimentele istorice devin familiare, pentru că în cea de-a şaptea zi Ea şi-a adunat tovarăşii din tabără şi brusc cuvintele cu care se deschide Biblia capătă un nou înţeles.

În cea de-a şaptea zi, eroi din tabără s-au adunat, iar Ea le-a vorbit astfel: Am efectuat o călătorie primejdioasă... am ajuns cu bine pe Pământ, am obţinut multe lucruri bune, am întemeiat o tabără. Fie ca aceasta să fie o zi de odihnă: de-acum încolo aşa va fi cea de-a şaptea zi!

Şi atunci, coloniştii au dat noii lor case un nume. „Fie ca acest loc să se numească de-acum înainte Eridu, Casa de departe de Casă”, iar noua planetă a primit numele Ki. Acum, că îşi întemeiaseră o bază şi că identificaseră lucrurile pe care le puteau mânca, nu au mai pierdut timpul şi au început să extragă aur. Primele surse au fost mlaştinile, râurile şi oceanele. Metoda folosită era asemănătoare cu cea a absorbţiei, care se foloseşte şi astăzi pe fundul oceanelor, pentru extragerea diamantelor. Trebuie să reţinem că ei căutau aur aluvionar şi pepite de aur din toate sursele. Astfel că au folosit unelte ca „Acela care absoarbe apa” şi „Acela care scuipă apa” ca să adune noroiul şi ca să sorteze conţinutul. La finalul săptămânii, aveau tot felul de metale - inclusiv fier şi cupru —, dar aurul era în cantitatea cea mai mică. „Din aur se acumulase o cantitate mică.”


Ea era fascinat de Lună şi de orbita acesteia, care l-a inspirat să numească lună rotaţia completă a acesteia în jurul Pământului. „A dat circuitului acesteia numele de lună.” Munca a continuat timp de un an, dar nu a fost adunat suficient de mult aur. De vreme ce Nibiru se apropia de Soare pe orbita sa, ei ar fi vrut să transporte aurul pe Nibiru atunci când aceasta se afla în punctul cel mai apropiat. S-a luat decizia că ar trebui să mai aştepte încă un Shar (3 600 de ani), înainte ca planeta să ajungă din nou în acelaşi punct al orbitei. Au scos din navă „Camera Spaţială” (Sky Chamber) şi au pregătit-o pentru acţiune. Cu această unealtă aveau să scaneze planeta ca să identifice zăcăminte noi de aur. Au analizat planeta şi au identificat locurile unde se găseau bogatele „vine de aur”. Apoi au călătorit în lungul şi în latul Pămîntului ca să scaneze interiorul acestuia. „Ea s-a ridicat cu Camera Spaţială, împreună cu Abgal, ca să înveţe secretele Pământului.” Ni se spune cum au zburat deasupra munţilor şi văilor, a râurilor şi a teritoriilor vaste, separate de oceane, înregistrând cu precizie descoperirile lor. Ea a folosit această oportunitate ca să ascundă „cele şapte arme mortale” de pe navă într-un loc secret dintr-un ţinut îndepărtat, despre care ştiau doar el şi pilotul său. Ele nu aveau să fie folosite în noua lor casă.

Anu i-a comunicat lui Ea că, indiferent ce s-ar întâmpla, trebuiau să trimită pe Nibiru tot aurul pe care îl strânseseră până atunci. Era imperios necesar ca ei să testeze tehnica dispersiei aurului ca să vadă dacă puteau să repare atmosfera de pe Nibiru.

Sclavii zeilor 287

Fig. 16.6. O rachetă? Ar putea să fie aceasta o reprezentare antică a unei navete care era umplută cu aur şi pregătită pentru decolare? Este evident că anumite părţi ale ei se află sub pământ, într-un fel de cameră de protecţie.

Insă pe Pământ Alalu, care ar fi vrut să ducă el însuşi aurul înapoi, era furios că Ea demontase armele de pe navă. El voia să le folosească pentru a-şi crea drum prin centura de asteroizi. Ea i-a explicat că Abgal cunoştea traseul prin centură, reuşind deja să-şi creeze un drum printre asteroizi atunci când veniseră pe Pământ. Abgal avea să piloteze nava pe drumul către Nibiru. Aşadar, au încărcat aurul şi au pregătit nava pentru lansare. „În nava lui Alalu erau încărcate coşurile pline cu aur... acesta a aprins Marea Pocnitoare” a navei... atunci nava cu zgomot s-a ridicat spre ceruri.” Şi iată felul în care primul transport de aur a părăsit planeta Pământ, recent colonizată.


Călătoria de întoarcere pe Nibiru este descrisă cu multe detalii. Ei foloseau cristale pentru a găsi drumul prin Brăţara Ciocănită. Obţinem şi o imagine clară a felului în care arăta din spaţiu Nibiru, planeta radiantă. „În întuneric, învăluit de nori roşiatici, strălucea Nibiru; era o privelişte de neuitat.” Pe Nibiru sosirea aurului preţios era aşteptată cu nerăbdare; eroii care se întorceau acasă au fost întâmpinaţi de mulţimi mari - într-un mod asemănător cu felul în care au fost primiţi astronauţii care s-au întors după prima aselenizare reuşită. „Se adunase o mare parte a populaţiei.”

Au început să lucreze imediat la pregătirea pudrei fine de praf de aur care urma să fie dispersată în atmosferă. Experimentul s-a dovedit un mare succes. Însă acum aveau nevoie de mai mult aur, mult mai mult, pentru a repara în întregime stricăciunile produse în atmosferă. „Praful a fost dus de rachete în atmosferă şi a fost dispersat cu ajutorul cristalelor. Acolo unde înainte era ruptură, acum totul era reparat.” I-au informat pe coloniştii de pe Pământ de succesul înregistrat, ceea ce a produs multă bucurie în rândul acestora. Dar reparaţia nu a ţinut prea mult timp, fiind disipată de razele Soarelui de care se apropiau. Nava a fost pregătită şi s-a întors pe Pământ cu mai mulţi exploratori şi cu mai multe echipamente ca să se urgenteze munca. Dar, după încă un Shar, coloniştii adunaseră o cantitate mică de aur, insuficientă pentru problemele care se înmulţeau pe Nibiru. Ea a traversat din nou planeta, în căutarea aurului, dar semnalele pe care le-a primit indicau într-o singură direcţie, către partea sudică a planetei, acolo unde aurul se găsea în subsol, amestecat cu minereu. „Primea aceleaşi indicaţii tot timpul... acolo unde masa de pământ forma o inimă, în subsolul acestuia, se aflau din abundenţă vinele de aur.”

Această situaţie arată că nibiruanii trebuiau să găsească metode noi şi o tehnologie ca să separe aurul de piatră şi că operaţiunea de extragere a aurului urma să aibă loc în

Sclavii zeilor 289

partea de sud a Africii. Anu a trimis un mesaj prin care îi instruia să „obţină aurul din vine şi nu din ape”. Apoi şi-au dat seama că Ea va avea nevoie de ajutor şi sfaturi ca să îndeplinească această sarcină, astfel încât Enlil, fratele său, a fost trimis să i se alăture şi să-l ajute în administrarea şi comanda acestei activităţi. Au survolat încă o dată Pământul şi au văzut zăcămintele bogate de aur din sudul Africii, parte a lumii pe care ei o numiseră Abzu. Ştiau că extragerea aurului din piatră va fi mai dificilă. „Să-l chemăm pe Anu pe Pământ, să-l lăsăm pe el să ia deciziile”, i-a spus Enlil fratelui său. Deciziile care trebuiau luate erau cruciale pentru succesul viitor al operaţiunii şi aveau să joace un rol esenţial în relaţiile dintre cei doi fraţi regali Ea şi Enlil. Dacă activitatea urma să se desfăşoare într-un loc îndepărtat, era necesar ca cei doi să-şi împartă sarcinile şi responsabilităţile. Cineva trebuia să supravegheze baza de lucru de la nord, din Eridu, iar celălalt trebuia să supravegheze activitatea minieră din sud, de la Abzu. Acestea erau deciziile pe care trebuia să le ia Anu. Din nou, nibiruanii ne surprind cu felul lor simplu de rezolvare a problemelor complexe. După ce a sosit şi a văzut complexitatea operaţiunilor propuse, Anu a oferit o soluţie. Au tras la sorţi pentru a stabili ce sarcină va reveni fiecăruia dintre cei doi, un obicei pe care l-au moştenit şi eroii Bibliei. Şi astfel s-a hotărât ca Enlil să rămână la Eridu şi să pregătească locul de aterizare pentru un trafic mai intens de nave care să transporte încărcăturile de aur şi să se asigure că infrastructura necesară era suficientă pentru a susţine o astfel de activitate.


Fig. 16.7 Iran

Ea trebuia să se ocupe de operaţiunile miniere de la centrul său de comandă din Sud şi trebuia să pună la punct unelte şi metode noi pentru maximizarea procesului de extracţie. În acest stadiu, semnele fricţiunilor dintre fraţi începuseră se devină vizibile. Ea, fiind primul sosit pe Pământ şi cel care dezvoltase planeta până în acel punct, dorea să rămână la Eridu şi să întemeieze Edinul, care avea să devină casa primitoare a „Celor Drepţi”. El ar fi dorit ca Enlil să fie cel care să se ocupe de operaţiunile miniere din Sud. „Lăsaţi Edinul să devină casa Celor Drepţi şi să fie cunoscută sub acest nume. Lăsaţi-mă pe mine să fiu comandantul Edinului şi pe Enlil să se ocupe de extragerea aurului.” Enlil simţea că el era un comandant mai bun cu o cunoaştere superioară a carelor şi navelor spaţiale şi a porturilor, în vreme ce Ea era învăţatul şi inginerul care va îndeplini cu mai mult succes sarcinile miniere. înţeleptul Anu şi-a dat seama că orice decizie ar fi luat, aceasta ar fi produs nefericire, astfel că a hotărât ca fiecare să-şi tragă destinul la sorţi. Ea era trist, dar a acceptat cu demnitate sarcina sa; Enlil era mulţumit şi pregătit să demareze dezvoltarea porturilor spaţiale şi a centrului de comandă. Ca să-l răsplătească pe Ea pentru munca sa de pionierat, Anu a proclamat că acesta va fi cunoscut pentru totdeauna sub numele de Enki, adică „Stăpânul Pământului”,

Sclavii zeilor 291

iar Enlil avea să fie cunoscut ca „Domnul Conducător”. Şi astfel au fost alocate sarcinile şi titlurile celor doi fraţi, aflaţi pe o planetă îndepărtată, numită Pământ.

Dar, înainte de plecarea lui Anu, Alalu l-a provocat din nou pentru a-i ocupa locul pe tron. S-au angajat din nou într-o luptă corp la corp şi din nou Anu a ieşit victorios. Însă Alalu, orbit de mânie, s-a repezit la vintrele lui Anu şi i-a smuls testiculele. Aceasta a fost o provocare pentru stabilitatea de pe această nouă colonie spaţială şi, după analize şi deliberări, s-a luat hotărârea ca Alalu să nu fie executat, ci să fie exilat pe Lahmu (Marte) ca să-şi trăiască viaţa singur acolo. Şi această hotărâre a fost pusă în practică. Talentatul pilot Anzu s-a oferit să-l ducă pe Alalu pe suprafaţa planetei Marte în camera spaţială şi a ales să stea cu el până când răutatea lui Alalu l-ar fi „devorat”. Se pare că exista ceva în carnea celorlalţi care ar fi omorât pe oricine încerca să o consume. Ar fi putut să fie aceasta o manifestare genetică avansată, care se activează pe măsura evoluţiei ADN-ului şi a îndepărtării noastre de specia primitivă care a practicat canibalismul la un moment dat în trecut? Oricare ar fi răspunsul corect, soarta lui Alalu era aceea de a muri ca urmare a înghiţirii testiculelor lui Anu în timpul luptei corp la corp.

Pregătirile pentru excavaţii şi transport au decurs conform planului. A fost plănuită o staţie intermediară pe Marte. Vă veţi întreba imediat de ce, dar răspunsul este foarte ingenios şi practic, indicând din nou cunoşterea principiilor de călătorie în spaţiu şi a sistemului solar de către primii astronauţi. În prezent, avem posibilitatea să transportăm un număr de până la şapte persoane în spaţiu. Ceea ce depăşeşte această cifră necesită o forţă mai marc şi o tehnologie mai dezvoltată, în special datorită greutăţii suplimentare şi a efectului gravitaţional. Gravitaţia de pe Marte reprezintă doar 38% din gravitaţia Pământului. Prin trimiterea unor transporturi regulate mai mici pe Marte, ar fi putut trimite


mai puţine transporturi, dar în cantităţi mai mari pe Nibiru. O soluţie simplă şi practică.

Enki (Ea) a construit unelte şi echipamente noi necesare pentru operaţiunile de minerit şi a transmis prototipurile pe Nibiru, ca să fie multiplicate. „Un despicător al pământului a construit cu îndemânare Enki... «Acela care mărunţeşte» şi «Acela care zdrobeşte» le-a trimis pe Nibiru ca să fie făcute pentru Abzu.” Din tăbliţele sumeriene mai aflăm că Pământul era prea fierbinte pentru unii dintre Anunnaki, ceea ce sugerează faptul că Nibiru avea un climat mai temperat, iar căldura Soarelui nu era aşa aspră nici măcar atunci când planeta se afla în punctul cel mai apropiat faţă de Soare. Simbolul sumerian pentru Nibiru este o cruce radiantă, asemănătoare semnului plus, care indică faptul că este o planetă care intersectează şi că radiază propria căldură şi energie. Nu are nevoie neapărată de Soare. Şi alte câteva planete din sistemul nostru solar radiază căldură şi energie, dar ele nu sunt potrivite pentru existenţa vieţii. Această căldură suplimentară de pe Pământ l-a făcut pe Enlil să caute pentru sine locuri mai răcoroase. „Enlil era afectat de căldura Soarelui şi căuta un loc răcoros şi umbros. S-a îndreptat către munţii acoperiţi de zăpadă din partea de nord a Edinului.” Acolo, în mijlocul munţilor cu păduri de cedru, şi-a făcut casa şi a început să construiască noul loc de aterizare pentru nave. Să fie vorba despre mitica pădure Cedar din nord-estul Libanului? Acolo unde este situat Baalbek?

Aflăm şi despre tehnologia excavaţiei şi de tăierea perfectă a pietrelor cu unelte care nici astăzi nu le sunt cunoscute oamenilor. Sunt explicate viteza şi precizia cu care puteau construi structuri gigantice care vor include toate marile piramide şi temple din Egipt şi cele două Americi, din anii ce vor urma. „A netezit pământul din valea muntelui cu raze puternice. Eroii au adus pietre mari din zona deluroasă pe care le-au tăiat. Le-au cărat şi le-au aşezat

Sclavii zeilor 293

ca să susţină platforma navelor cereşti.” Încă de la primele activităţi de construcţie avem indicii că aveau o preferinţă pentru costrucţiile impunătoare, masive, realizate îndeosebi din piatră, care rezistau pentru totdeauna. Foarte diferite de arhitectura din prezent. Este o explicaţie clară a locului de unde civilizaţiile vechi s-au inspirat şi de unde au preluat cunoştinţele care le-au permis să construiască monumente colosale în trecut. „Enlil a luat în considerare cu satisfacţie... o structură care să reziste pentru totdeauna.” Este posibil ca ruinele până acum neexplicate de la Baalbek să fie rămăşiţele acestei platforme? Aşa se pare. Era atât de impresionantă, încât nici măcar romanii din Antichitate nu aveau idee la ce putea servi, dar au folosit-o ca o bază uriaşă de 1 000 de tone pentru a construi un templu închinat lui Jupter.

Fig. 16.8 Hartă care arată unde era localizat Baalbek-ul


Fig. 16.9 Acest megalit de 1 200 de tone a fost lăsat în părăsire de primii constructori ai platformei de 9 hectare de la Baalbek. Nu a fost mutată nici până în prezent din cauza greutăţii sale. A se observa cei doi oameni, unul care stă deasupra şi celălalt care stă lângă, care sunt ca nişte pitici pe lângă piatra gigantică.

Fig.16.10 Gigantica structură megalitică de la Baalbek care a servit ca platformă de aterizare pentru navele cereşti Anunnaki si care a supravieţuit Potopului şi a servit ca izvor de inspiraţie pentru piramide. La mii de ani după aceea, romanii au folosit această platformă ca să construiască Templul lui Jupiter.

Sclavii zeilor 295

Fig.16.11 O vedere asupra Templului lui Jupiter, care arată platforma megalitică pe care a fost construit templul de către romani, la mii de ani după ce a fost construită de Anunnaki, sub conducerea lui Enlil.

Pe Nibiru, un nou transport de provizii şi unelte era pregătit ca să fie trimis pe Pământ. Au mai pregătit un nou grup de 50 de exploratori, printre care se aflau şi femei cu pregătire medicală, aşa cum era Ninmha, care era sora vitregă a lui Enki şi Enlil. Avea experienţă medicală şi ştia să-i resusciteze pe cei care mureau. Vom întâlni o serie de situaţii în care Anunnaki au fost readuşi la viaţă. O parte a misiunii acestor noi pionieri era aceea de a se opri pe Lahmu (Marte) şi să pună bazele unei staţii intermediare pentru navele care veneau de pe Pământ ca să aducă încărcăturile obişnuite de aur. Este fascinant să observăm diferenţele pe care nibiruanii le-au făcut între Navele Celeste, Navele Spaţiale şi Camera Cerească. Cele din prima categorie erau mult mai mari şi erau folosite pentru parcurgerea distanţei de la Nibiru la


Pământ, cele din a doua categorie erau mai mici şi erau folosite doar pentru călătorii mai scurte, cum ar fi acelea către Marte, iar Camera Spaţială pare să fi fost folosită pentru a călători pe Pământ şi pentru a coborî de pe marile Nave Celeste pe suprafaţa unei planete.

Până când au ajuns pe Marte şi au aterizat exact în acelaşi loc, lângă lacul unde Ea aterizase în trecut, l-au găsit pe Anzu mort. Acum este primul prilej în care luăm contact cu cunoştinţele ştiinţifice şi medicale ale nibiruanilor. Ninmah a executat mai multe operaţiuni ca să-l readucă la viaţă pe Anzu şi, pentru prima dată, asistăm la readucerea la viaţă a unei persoane moarte. „Din desagă a scos generatorul de impulsuri (Pulser) şi l-a îndreptat către inima lui Anzu... a scos emiţătorul (Emitter) cu cristalele sale care emanau viaţă şi l-a îndreptat către trupul lui.” Ninmah a repetat de câteva ori aceste manevre, după care Anzu a deschis ochii.

Fig. 16.12 Apusul pe Marte. Apusul de pe Marte aduce aminte de apusul de pe Pământ. Atunci când planeta avea atmosferă şi ape curgătoare, era probabil un loc încântător pe care astronauţii din sistemul nostru solar îşi puteau petrece timpul.

Sclavii zeilor 297

Fig. 16.13 Explorarea planetei Marte. Dacă această poză care înfăţişează un explorator de pe Marte ar fi fost arătată oamenilor acum cincizeci de ani, aceştia nu ar fi crezut. Astăzi acceptăm acest fel de realizări, fără să ne gândim prea mult. Nimic nu mai pare să ne surprindă. Călcăm oare pe urmele pe care „creatorul" nostru le-a lăsat pe Marte? Vom găsi pe Marte dovezi care să ne surprindă?

Pentru prima dată luăm cunoştinţă despre „Hrana Vieţii” şi despre „Apa Vieţii”, pe care ea le pune pe buzele şi în gura lui Anzu. Odată resuscitat, Anzu le-a relatat evenimentele care au dus la moartea lui Alalu şi felul în care l-a dus pe acesta într-o peşteră.

Întotdeauna m-am întrebat dacă NASA deţine informaţii pe care nu le-a făcut publice, cu privire la existenţa unor semne de viaţă inteligentă pe Marte. Cu siguranţă că Anunnaki au petrecut mii de ani pe Marte şi cu siguranţă trebuie să fi lăsat în urmă semne ale prezenţei lor. Textele sumeriene vorbesc mult despre activităţile acestora pe planeta


Marte. Începând cu moartea lui Alalu, al cărui corp a fost dus într-o peşteră de către Anzu şi Ninmah. Oare NASA va descoperi resturile scheletului unui astronaut antic într-o peşteră de pe Marte? Anzu a descris ce a făcut cu trupul lui Alalu: „Într-o peşteră mare de piatră pe care am găsit-o, am ascuns corpul lui Alalu”. Nibiruanii au sculptat cu „razele” lor într-o piatră uriaşă chipul lui Alalu. Oare NASA a găsit deja această imagine sau aceasta este o surpriză pe care le-o rezervă viitorul? Sunt oare piramidele şi „Faţa de pe Marte” indicii lăsate în urmă de Anunnaki şi Igigi de pe Marte, acum 400 000 de ani?

Tăbliţele povestesc că douăzeci de exploratori au fost lăsaţi pe Marte, ca să pună la punct o bază sub comanda lui Anzu, care a fost declarat comandant de către Ninmah, la dorinţa tatălui ei, Anu. Ea a explicat faptul că Marte va deveni o oprire foarte importantă a aurului de pe Pământ şi că, în timp, Anzu va deveni comandantul a sute de indivizi. Unul dintre lucrurile pe care Ninmah le-a adus pe Pământ a fost sămânţa unui tufiş din care creşteau fructe zemoase, a căror zeamă le dădea nibiruanilor putere, le vindeca bolile şi îi menţinea într-o stare de fericire. „Le va alunga bolile şi le va da o stare de fericire.” Este posibil ca această plantă să aibă vreo legătură cu planta Soma, la care se fac referiri constante în poemele vedice de acum mii de ani, ca la un elixir al vieţii?

Ninmah i-a dezvăluit lui Enlil că i-a născut un fiu, pe care-l chema Ninurta, şi cei doi au hotărât să îl aducă pe Pământ. Pentru că era copilul a doi fraţi vitregi, avea să primească cel mai înalt rang pe lista de succesiune. În acest timp, navele continuau să sosească de pe Nibiru şi să aducă mai mulţi eroi care să ajute la urgentarea extragerii aurului. Enlil şi-a dezvăluit planul de a construi cinci oraşe în Edin, departe de Eridu, care ar fi urmat să conţină şi un post de comandă la Laarsa, un oraş identic numit Lagash, pe linia dintre cele două ar fi construit Shurubak, „Oraşul Cerului”,

Sclavii zeilor 299

iar „în centrul liniei urma să fie localizat, cel de-al patrulea oraş, care va conduce”, numit Nibru-ki. „In el voi face legătura dintre Cer şi Pământ.”

În aceste nume poate fi identificat limbajul sumerian, cuvintele Nibru, care se referă la cer, şi cuvântul Ki, care se referă la Pământ. Dar planurile lui Enlil erau şi mai complexe. În spatele celui de-al cincilea oraş voia să contruiască un „loc pentru care”, permiţând astfel navelor să circule direct şi liber între Pământ şi Nibiru. Nu era un mare admirator al staţiei de pe Marte, de acolo de unde se efectuau transporturile principale.

În partea de sud a Africii, Enki îşi construia baza ca să se poată ocupa de operaţiunile miniere. A măsurat şi supravegheat întregul pământ şi s-a referit la ceea ce ar fi trebuit să fie fluviul Zambezi: „Fluvii mari curg rapid pe acolo. Enki şi-a construit pentru sine un adăpost din calea apelor curgătoare.” Şi-a stabilit un loc pentru construirea reşedinţei sale şi un loc unde vor trăi eroii şi „pe unde se va intra în măruntaiele Pământului... a stabilit un loc la o adâncime mare, unde eroii să coboare în adâncurile Pământului”. Ar fi posibil ca misterioasele ruine din Zimbabwe să reprezinte resturile domeniului său? Descrierea se potriveşte foarte bine. Până acum nimeni nu a reuşit să explice originea acestor ruine, dar tăbliţele sumeriene ne oferă cu siguranţă o temă de gândire.

Şi astfel Enlil comanda Lumea de Sus, care includea Edinul şi porturile spaţiale, iar Enki era responsabil de Lumea de Jos sau Abzu, care nu trebuie confundată niciodată cu Iadul. Aici era obţinut aurul preţios care i-a adus pe Anunnaki pe această planetă de la bun început. Într-o anume zi, Anu s-a adresat tuturor coloniştilor care plecaseră de pe Nibiru. Erau 600 de colonişti pe Pământ şi 300 pe Marte care l-au ascultat pe rege în vreme ce acesta îi lăuda. Anu le-a spus că soarta planetei Nibiru era în mâinile lor şi, la acest moment, au primit numele lor nobile: „Cei


de pe Pământ vor fi cunoscuţi ca Anunnaki, Aceia Care Au Venit Din Cer Pe Pământ, iar cei care sunt pe Lahmu se vor numi Igigi, Aceia Care Observă Şi Văd.” În vremea apogeu-lui Imperiului Egiptean, Igigi vor fi cunoscuţi sub numele de „observatorii” sau Neteru, mulţi dintre aceştia dând naştere la copii care au devenit faraoni. Ei vor juca un rol crucial în crearea civilizaţiei Ariene, prin căsătoriile mixte cu femei umane. Anu i-a îndemnat să facă tot ceea ce le stă în putinţă ca să livreze cât mai mult aur posibil. Totul era pregătit pentru începerea săpăturilor şi pentru transport. „Să înceapă să vină aurul ca să salvăm Nibiru”, le-a transmis Anu.

Un alt lucru interesant este acela că Anunnaki nu au vorbit niciodată despre căsătorie, ei o numesc logodnă şi desemna procesul de găsire a unei partenere ca să procreeze. Enlil şi Enki nu erau diferiţi. Acum, că se aflau pe această planetă şi trebuiau să stea aici pentru o perioadă de timp, şi-au găsit şi logodnice, dar nu înainte de a se culca pe rând cu sora lor, Ninmah, în încercarea de a da naştere unui urmaş de sex masculin care să devină eligibil pentru tron printr-o linie de sânge preferenţială. Enki a dus-o pe frumoasa Ninmah la Abzu, unde au încercat de mai multe ori, dar aceasta a născut numai fete. Înainte de sosirea lui Enki pe Pământ, el era logodit cu o prinţesă al cărei nume era Damkina, dar aceasta a rămas pe Nibiru şi a dat naştere unui fiu numit Marduk. Numele său înseamnă „Cel născut într-un loc pur”, primul născut al lui Enki, sortit să devină măreţ aici, pe Pământ. Mama şi copilul au sosit pe Pământ mult mai târziu, ca să i se alăture lui Enki. Aveau obiceiul interesant de a schimba numele logodnicelor încât să semene cu cele ale unor bărbaţi. Logodnica lui Enki a devenit Ninki. Este posibil ca acest obicei să fi fost transmis de-a lungul erelor şi să-l mai folosim şi astăzi? Dorindu-şi şi el un fiu cu descendenţă pământeană, Enlil a sedus o tânără fată care se numea Sud şi care, în cele din urmă, a devenit logodnica sa. Ea a dat naştere unui fiu

Sclavii zeilor 301

numit Nannar (Sin), care a fost primul copil Anunnaki conceput şi născut pe Pământ. Şi Sud şi-a schimbat numele ca să se asemene cu cel al logodnicului ei şi a devenit cunoscută la Ninlil.

În afara lui Marduk, care a fost primul născut de către sora sa vitregă, Enki a avut cinci fii cu logodnica sa, Ninki, şi cu alte concubine. Aceştia au fost Nergal, Gibil, Ninagal, Ningishzidda şi, cel mai tânăr dintre ei, Dumuzi. Fiii lui Enlil erau Ninurta, care era cel mai mare, Nannar şi Ishkur. Şi astfel dinastia zeilor Anunnaki de pe Pământ s-a mărit, iar complexitatea structurii lor sociale s-a dezvoltat ca un cancer. Această dezvoltare a presupus o muncă grea care trebuia executată în minele din Abzu, transportarea aurului în porturile spaţiale din Edin şi transporturile regulate către Marte (Lahmu), acolo unde o bază mai mică, de 300 de Igigi, organizau transporturile mai mari către îndepărtata planetă Nibiru. „De pe planeta Lahmu, metalul preţios era adus pe Nibiru cu carele cereşti.”

În ultimile decenii, un număr de oameni de ştiinţă renumiţi au propus variante de rezolvare a problemei subţierii stratului de ozon de pe Pământ. S-au vehiculat mai multe idei si teorii. Îmi amintesc că am citit articole care ex-plicau felul în care am putea să dispersăm anumite substanţe în partea superioară a atmosferei pentru crearea unui strat artificial, care ar simula un efect similar cu cel al ozonului şi ne-ar putea proteja de razele dăunătoare ale Soarelui. Exact acest lucru l-au făcut nibiruanii cu succes acum 440 000 de ani pe planeta lor. „Pe Nibiru aurul era transformat în pulbere şi era folosit ca să protejeze atmosfera.” Iar din vechile scripturi putem să tragem concluzia că metoda a funcţionat. „Treptat breşa din ceruri s-a închis, treptat Nibiru a fost salvat.”

După ce Enlil a definitivat imensul centru de comandă de la Nibru-ki, l-a protejat cu un anume fel de arme mortale.


„De acolo se ridicau razele care puteau supraveghea toată întinderea ţinutului... plasa sa făcea imposibilă orice apropiere nedorită.” Seamănă cu sistemele de protecţie ale celor mai avansate baze militare ale Statelor Unite ale Americii, şi nu cu ceva pe care oricine s-ar aştepta să citească într-o tăbliţă de argilă datând din anul 2500 î.Hr. Anunnaki aveau o serie de dispozitive tehnice misterioase pe care nu le putem înţelege în totalitate nici chiar după ce citim traducerile. Unul dintre aceste dispozitive era ME, care însemna „Tabletele înţelepciunii”. Erau un fel de sistem computerizat avansat care putea să calculeze şi să rezolve orice problemă şi îi putea oferi o soluţie. Ţineau aceste tablete într-un depozit sigur, de unde Enlil controla toată activitatea care se desfăşura în Lumea de Sus. „Cu ele supraveghea Enlil sosirile şi plecările.”

Pe măsură ce timpul a trecut, Anunnaki care au lucrat în Abzu la extragerea aurului din mine, au început să se plângă de condiţiile grele de muncă la care erau supuşi. Au fost afectaţi şi de scurtimea zilelor şi anilor de pe Pământ. Astfel că muncitorii Anunnaki erau înlocuiţi de grupuri noi, sosite de pe Nibiru, în vreme ce grupul extenuat putea să se întoarcă pe Nibiru. Însă Igigi de pe Marte erau şi mai extenuaţi. Liderul lor, Anzu, „din ceruri a coborât pe Pământ” pentru a face cunoscute plângerile lgigi. Aceştiau voiau să aibă un loc de odihnă pe Pământ. Enlil a încercat să-l împace pe Anzu şi i-a arătat întreaga extindere a operaţiunilor globale. De la minele din Abzu şi până la porturile din Edin şi chiar şi Tabletele secrete care se aflau în camera sfântă din Nibru-ki. Insă Anzu nu a fost impresionat şi a complotat împotriva lui Enlil. La momentul potrivit, Anzu a furat Tabletele şi a fugit spre portul spaţial, acolo unde era aşteptat de alţi Igigi ca să pună la cale o răscoală şi să preia controlul asupra Pământului. Cu ajutorul Tabletelor erau practic invincibili. Însă fiul cel mai mare al lui Enlil, Ninurta, s-a oferit să-l captureze pe

Sclavii zeilor 2

rebelul Anzu. Între cei doi a avut loc o bătălie aeriană dramatică, şi cu ajutorul şi experienţa lui Enki,Ninurta l-a capturat pe rebelul ghinionist. Tabletele au fost recuperate, iar Anzu a fost executat. Marduk a primit ordinul de a-i duce corpul înapoi pe Lahmu şi să-l lase să se odihnească acolo, pentru că fusese comandantul acelei planete. Acesta este momentul în care Marduk a fost numit comandant interimar al planetei Marte şi a fost rugat să rămână acolo pentru ca să supravegheze operaţiunile, dar şi să aibă grijă de binele şi bunăstarea locuitorilor taberei. Ştim cu exactitate când s-au întâmplat aceste lucruri datorită tăbliţelor de argilă. „În cel de-al 25-lea Shar, Anzu a fost judecat şi executat.” Asta înseamnă că aceste lucruri s-au întâmplat la 90 000 de ani de la prima sosire pe Pământ, ceea ce înseamnă acum aproximativ 353 000 de ani faţă de timpul prezent. A devenit evident faptul că muncitorii Anunnaki au fost ţinuţi pe Pământ prea mult timp. Ei aveau nevoie să fie înlocuiţi mai des. Tânărul Ninurta a fost cel care a venit cu un plan inteligent. Observăm încă o dată că logica, acţiunile şi răspunsurile la situaţii sunt foarte asemănătoare cu felul în care noi rezolvăm problemele în prezent. Este într-adevăr ciudat. El a propus construirea unui „oraş de metal” unde să poată fi topit aurul în forme mai rafinate. Acest lucru le-ar fi permis să trimită volume mai mici de aur pe Nibiru şi să le dea posibilitatea muncitorilor Anunnaki să meargă înapoi acasă în vreme ce erau înlocuiţi de lucrători noi. Planul a fost adoptat. În Edin a fost construit oraşul unde metalul putea fi topit şi rafinat, iar oraşul a fost numit Bad-Tibira, Ninurta devenind primul său conducător. „Cursul aurului către Nibiru a tost uşurat şi grăbit.” Şi astfel a continuat sosirea muncitorilor Anunnaki odihniţi de pe Nibiru, iar transporturile de aur s-au desfăşurat în continuare, ajutând astfel la repararea atmosferei planetei.

Între timp, Enki nu dădea atenţie nemulţumirii crescânde din rândul minerilor din Abzu. El era preocupat de


creaturile care trăiau în sălbăticie şi petrecea mult timp în laboratorul său lucrând la un număr de proiecte cu ajutorul formulelor puse la dispoziţie de Tablete.

„În Abzu, la revărsarea apelor, a ridicat un minunat loc de studiu, pe care l-a echipat cu tot soiul de unelte şi echipamente.” Enki l-a cooptat pe talentatul său fiu Ningishzidda să lucreze împreună în laborator, folosindu-se de Tabletele sacre pentru a descoperi teorii noi. „El a numit locul casa vieţii... Au folosit formule sacre şi Tablete mici care conţineau secretele vieţii şi ale morţii.” Reiese evident din aceste texte că cei doi erau implicaţi într-un program de inginerie genetică, al cărui scop era descoperirea secretului vieţii şi al morţii creaturilor pământene pe care le studiau. Acestea sunt experimentele care au dus în cele din urmă la crearea lui Adam. Tăbliţele sumeriene descriu fascinaţia lui Enki pentru o anumită creatură care trăia printre copaci şi în savană. „Acestea trăiau printre copacii înalţi şi-şi foloseau picioarele din faţă ca pe nişte mâini.” Aceasta este prima descriere a speciei homo erectus de pe Pământ. „În iarba înaltă a câmpurilor erau văzute creaturi ciudate care păreau să meargă în două picioare.” O remarcabilă înregistrare surprinsă în argilă a noilor descoperiri de acum 350 000 de ani, făcută nu cu mult înaintea apariţiei lui homo sapiens pe Pământ. Fascinaţia faţă de viaţa sălbatică de pe Pământ şi dezinteresul faţă de nemulţumirile minerilor au dus în cele din urmă la izbucnirea revoltei. Enlil a sosit la Abzu ca să ajute la rezolvarea problemelor, dar muncitorii nu mai puteau să suporte situaţia. Aceştia şi-au incendiat uneltele, au înconjurat casa lui Enlil şi nu s-au clintit de pe poziţii. „Anunnaki s-au adunat, fiecare dintre ei a declarat război! Chinul nostru este prea mare, munca este grea, la fel şi istovirea.” Situaţia era atât de tensionată, încât Anu a fost solicitat printr-un mijloc de comunicaţie avansat ca să dea un sfat. Enki i-a explicat că „plângerile sunt serioase... în fiecare zi auzea doar plângeri”.

Sclavii zeilor 305

Dar Anu a rămas ferm pe poziţii şi a specificat clar că „aurul trebuie obţinut... munca trebuia să continue”. Până la urmă, supravieţuirea pe Nibiru depindea de asta.

Este interesant că nibiruanii au menţionat problema încălzirii globale cu 350 000 de ani înainte ca şi noi să ne confruntăm cu ea. Discuţia despre „căldura în creştere de pe Pământ şi chinul îngrozitor” precede topirea gheţarilor de la poli şi finalul erei glaciare care a cauzat mari dezastre pe Pământ. Şi astfel au început să analizeze şi să negocieze soluţiile posibile. Poate că trebuiau să-i trimită acasă pe muncitorii obosiţi, poate că Enki ar fi putut să proiecteze nişte unelte mai eficiente; se părea că nu exista o soluţie concretă pentru această problemă serioasă şi atunci a avut loc o mişcare crucială în istoria omenirii. Enki s-a consultat cu fiul său, Ningishzidda, înainte de a prezenta cu mândrie propunerea lor. „Să-l creăm pe Lulu, muncitorul primitiv, care să preia muncile grele... această Fiinţă să preia munca grea pe care o fac Anunnaki.”

Cei prezenţi au rămas uluiţi. Nu mai auziseră niciodată aşa ceva, dar nici nu erau la curent cu experimentele pe care le făceau Enki şi fiul acestuia. Ei nu credeau că o fiinţă ar putea să fie creată din nimic şi, chiar şi înţeleapta Ninmah, sora lor, a făcut o afirmaţie care ar fi binevenită printre darwinienii dintre noi. Ea a spus că evoluţia este forţa din spatele speciilor noi. „O fiinţă a evoluat din alta de-a lungul timpului, niciuna dintre ele nu a apărut din senin.” Din nefericire, restul afirmaţiei este o palmă dată pentru creaţioniştii religioşi, pentru că această creaţie avea să apară într-un fel pe care puţine persoane religioase l-ar fi crezut. Are legătură totuşi cu dilema veche potrivit căreia am fost creaţi după „chipul creatorului nostru”. Enki era foarte mulţumit de el la acest moment, fiind de acord cu sora sa că era nevoie de un prototip care să poată fi transformat în altceva. Le-a spus celorlalţi cu mândrie: „Fiinţa de care avem nevoie există deja. Tot ceea


ce avem de făcut este să punem asupra ei semnul esenţei noastre... Va fi creat un muncitor primitiv”. Aceasta era o recunoaştere fermă că deţineau ştiinţele geneticii şi clonării. Enki a explicat în continuare: „Ei merg în două picioare... îşi folosesc picioarele din faţă ca pe nişte braţe, care sunt prevăzute cu mâini... Nu ştiu să se îmbrace cu haine... întregul corp le este acoperit cu păr... se înghesuie cu gazelele şi se bălăcesc în apă cu creaturile fertile”. Nu poate să existe o descriere mai vie a lui homo erectus. Aparent am plonjat într-unul dintre romanele lui Jules Verne şi totuşi acestea sunt cuvintele înregistrare de un învăţat acum 4 500 de ani.

Enki a cerut să se ia o decizie ca să înceapă munca de creaţie. Această sarcină se va dovedi mult mai complicată decât s-ar fi crezut. În acest moment ne confruntăm cu dilema morală pe care au avut-o de înfruntat şi Anunnaki, aceea a creării unei fiinţe vii: o specie nouă, care să le servească drept sclavi, era strict interzisă potrivit cartei explorării. Le era interzis să creeze noi forme de viaţă pe alte planete. Enki i-a dus pe toţi cei prezenţi în „Casa vieţii”, acolo unde unele dintre creaturi erau ţinute în cuşti. Acestea săreau către cei care treceau pe lângă ele şi loveau cu pumnii în gratiile cuştilor. „Mârâiau şi pufneau, şi nu scoteau niciun cuvânt.” Cu toţii au fost uimiţi de această privelişte. Aceste creaturi - femele şi masculi - procreau „asemenea nouă, celor care venim de pe Nibiru”. Enki era foarte încântat de perspectivele oferite de aceastră creatură nouă, expunându-şi fără nicio reţinere trăsăturile unui om de ştiinţă nonconformist.

Va fi creat un muncitor primitiv. El va înţelege comenzile noastre... Va mânui uneltele noastre... Va veni în sprijinul muncitorilor Anunnaki de pe Abzu.

Enlil se opunea cu tărie acestei idei şi pentru prima dată îi auzim pe Anunnaki referindu-se la „atotputernicul

Sclavii zeilor 307

Dumnezeu”, conform spuselor lui Enlil: „Creaţia se află doar în mâinile Tatălui Tuturor începuturilor”. Aceste cuvinte le sună foarte familiar celor care au urmărit controversa iscată în secolul al XXI-lea de problema clonării. Există o opoziţie puternică faţă de clonarea embrionilor; terapia cu celule stern şi clonarea oamenilor au fost interzise în cele mai multe ţări. Şi totuşi, în Statele Unite ale Americii, a început prima campanie de clonare a animalelor, având ca obiect clonarea animalelor moarte ale oamenilor. După părerea mea, aceste chestiuni sunt tratate cu multă ignoranţă, iar politicienii nu ar trebui să se implice în această chestiune, la fel cum şi Enlil nu ar fi trebuit să o facă acum 250 000 de ani. Până la urmă, neputinţa lui Enlil de a se înţelege cu această specie nou-creată a dus la conflictul dintre cei doi fraţi, la asuprirea oamenilor şi la campania de dezinformare pusă la cale de răzbunătorul Enlil, într-o încercare de a menţine specia primitivă ignorantă, supusă, temătoare şi la locul ei.

Înainte ca Enki să aibă permisiunea de a-şi începe munca, au existat mai multe deliberări cu privire la dilema dacă Dumnezeu le-ar fi dat o asemenea cunoaştere dacă nu ar fi vrut ca ei să o folosească. Vă sună cunoscut? „Să construim cu înţelepciune unelte noi, să nu facem fiinţe noi”, acesta era argumentul uneia dintre tabere. „Nu putem împiedica folosirea cunoaşterii pe care o avem”, a răspuns tânărul învăţat Ningishzidda. Au fost analizate chiar şi problemele spirituale profunde cum ar fi „Este destinul... sau este soarta... care ne-a adus pe această planetă.” S-a luat hotărârea ca problema să fie supusă atenţie bătrânilor de pe Nibiru şi astfel a fost luată hotărârea creării unui „muncitor primitiv”. Şi aşa a început munca dificilă pentru clonarea primilor oameni, care a fost executată de Enki, de sora sa foarte înţeleaptă, Ninmah, şi de tânărul său fiu, Ningishzidda, care au condus echipa. Ceea ce a urmat este demn de scenariul unui film de groază şi totuşi preistoria noastră este plină de imaginile


unor astfel de creaturi. Ningishzidda i-a arătat lui Ninmah rezultatele obţinute pe baza multor experimente care au fost realizate în secret. A dus-o pe aceasta printre copaci „la locul unde se aflau cuştile”. Acolo erau produsele vii ale experimentelor de clonare şi de încrucişare a speciilor pe care le făcuse Ningishzidda, cu rezultate îngrozitoare. „Aveau membrele anterioare ale unei specii şi părţile inferioare ale altei specii...” El i-a arătat „creaturile care aveau caracteristicile a două specii”.

Crearea speciei sclave nu a avut loc peste noapte, echipa a avut nevoie de mult timp şi de multe încercări nereuşite înainte de a putea obţine combinaţia genetică perfectă. Oricine poate ghici frustrarea şi disperarea pe care le-au simţit după flecare încercare eşuată. Au folosit creaturi femele pe post de mame-surogat, plasând în pântecele lor embrioni fertilizaţi. Rezultatele nu au fost mulţumitoare. Aici citim pentru prima dată în istorie despre secţionarea ADN-ului. „Au separat cele două spirale răsucite şi le-au combinat ca să obţină o odraslă.” Au încercat de multe ori, fiind conştienţi de fiecare dată că puteau să folosească doar o mică parte din „esenţa” Anunnaki, pentru ca noua fiinţă să rămână primitivă. „Să primească esenţa noastră treptat... esenţa de pe Nibiru nu putea fi folosită decât treptat.”

Ninmah a pregătit un „amestec” sau un embrion fertilizat într-un „recipient de cristal”, înainte de a-l introduce în creatura femelă. Următorul text pare să fi fost luat dintr-o revistă ştiinţifică modernă, care descrie fertilizarea artificială. Şi din nou aceste cuvinte uimitoare au o vechime de câteva mii de ani, fiind imprimate pentru veşnicie pe tăbliţele de argilă. „Ninmah a pregătit amestecul într-un recipient de cristal şi a plasat cu delicateţe ovulul într-o femeie bipedă... care conţinea seminţele Anunnaki cu care a impregnat ovulul... pe care l-a pus din nou în pântecele femelei bipede.” Ce anume mai avem nevoie să auzim înainte de a ne convinge

Sclavii zeilor 309

că Anunnaki ştiau foarte bine ce făceau şi că nu făceau doar secţionări genetice, ci şi inseminări artificiale ale femele-lor-surogat? Dar au fost necesare multe încercări şi multe modificări înainte ca amestecul să dea rezultatele dorite. De fiecare dată, clonele se năşteau diforme, surde, păroase, cu braţele scurte, oarbe şi cu alte defecte. Era evident şi faptul că erau creaţi numai masculi. „Una dintre fiinţe avea picioarele paralizate, din alta curgea sămânţa, alteia îi tremurau mâinile, alta nu avea ficatul bun... una nu avea plămânii buni pentru respiraţie.”

Enki şi colegii săi erau foarte dezamăgiţi, dar au continuat să caute metode noi pentru perfecţionarea acestei fiinţe primitive până când, în cele din urmă, s-a născut o fiinţă. „Ţinea copilul în mâinile ei... era imaginea perfecţiei.” Dar bucuria lor nu a fost de lungă durată. După câţiva ani, şi-au dat seama că acestui copil îi lipsea abilitatea de a vorbi; caracteristicile genetice animale erau mai puternice decât cele umane. „Nu avea darul vorbirii, exprimarea sa era alcătuită din mârâieli şi sforăieli.” Enki a fost acela care a făcut observaţia că până atunci fuseseră inseminate numai femelele pământene bidepe. El a sugerat ca embrionii fertilizaţi să fie introduşi în pântecele femeilor Anunnaki. Această sugestie a dat naştere unei dezbateri îndelungate despre cine va fi cea care va purta copilul, iar în final s-a luat decizia ca Ninmah să fie cea care urma să poarte copilul şi să-şi asume toate riscurile, pentru că era proiectul ei. „A introdus ovulul fertilizat în pântecele lui Ninmah; aşa a avut loc conceperea.” Perioada de gestaţie a reprezentat o experienţă interesantă. A durat mai mult decât la femelele bipede, dar a fost mai scurtă decât cea necesară pentru a naşte pe Nibiru. Şi într-un final ţelul a fost atins, iar Enki s-a înveselit. „Era imaginea perfecţiunii... l-a plesnit la fund pe nou-născut, iar acesta a scos sunetele potrivite.” Presupun că ar trebui să fie destul de simplu să facem diferenţa între nou-născutul uman şi cel al altei specii,


copilul începând să plângă atunci când este plesnit la fund, aşa cum fac doctorii la maternitate. Ei au examinat copilul, braţele, urechile, ochii şi au văzut că totul era perfect. Aflăm acum de ce Anunnaki vorbeau despre muncitorul primitiv cu apelativul „cei cu capul negru”, pentru că Enki oferă o descriere perfectă a copilului. „Nu era păros precum cei sălbatici... părul de pe capul său era negru... pielea era fină... la fel de fină ca pielea Anunnaki... sângele era roşu-închis... culoarea sa era ca aceea a argilei de pe Abzu.”

Din această afirmaţie foarte scurtă aflăm foarte multe informaţii despre primul om de pe Pământ şi, în acelaşi timp, facem legătura cu o serie de teorii arheologice şi antropologice importante. Din studiile efectuate asupra mitocondriei ADN-ului şi a cromozomului Y aflăm că primii oameni, homo sapiens, au apărut acum aproximativ 200 000 de ani. Este îndeobşte acceptat faptul că Leagănul Omenirii se afla în sudul Africii şi acum ştim şi care era culoarea părului şi cea a pielii lor. Paralelele dintre tăbliţele de argilă şi povestea biblică despre crearea lui Adam sunt uimitoare, cu excepţia faptului că cea mai mare parte dintre aceste tăbliţe sunt cu cel puţin 2 000 de ani mai vechi decât Biblia. Dar acum putem să aflăm adevărul care sperăm că ne va ajuta să ieşim din starea de confuzie în care ne aflăm noi, oamenii, ca specii! Aceea că nu Dumnezeu a fost creatorul nostru, ci mai degrabă o fiinţă avansată care avea cunoştinţe similare cu acelea pe care le avem şi noi în prezent. Şi, din acel moment, l-am văzut pe creatorul nostru ca pe un dumnezeu. Slugărnicia oamenilor s-a infiltrat şi în rândurile populaţiei Anunnaki şi, pe măsura trecerii timpului, mulţi dintre aceştia au ajuns să fie adoraţi, spre nemulţumirea lui Enlil, comandantul suprem al planetei Pământ.

În timp ce-l examina pe nou-născut, Enki a remarcat că penisul acestuia avea o bucată de piele lungă, care atârna la capăt. „Era diferită de cea a bărbaţilor Anunnaki, o

Sclavii zeilor 311

piele atârna de partea din faţă. Fie ca acesta să fie semnul care îi diferenţiază pe Anunnaki de pământeni.” Şi astfel, dintr-odată ritualul circumciziei capătă un nou înţeles. Este posibil ca, în anii care au urmat, triburile umane să decidă să facă cicumcizie nou-născuţilor de sex masculin nu numai din motive de igienă, ci şi pentru ca să-i imite pe zei? Ca să semene un pic mai mult cu ei? Pentru că au văzut că nou-născutul nu era o creatură, au hotărât să-i dea un nume şi l-au numit Adamu, „Cel care seamănă cu ţărâna Pământului”. Şi, dacă v-aţi întrebat vreodată de unde provin arienii cu părul blond şi ochii albaştri, textul ne pune la dispoziţie şi această informaţie. În capitolele anterioare, am citit că Enki avea un fiu care îi semăna întru totul. El îl descrie pe copil ca fiind „radiant”, „cu ochii strălucitori, de culoarea cerului” şi cu părul deschis la culoare ca „Soarele auriu”. Din această descriere rezultă foarte clar că Anunnaki trebuie să fi avut pielea albă, părul în general blond şi ochii albaştri. Şi pentru că Enlil şi cei din anturajul său preferau clima mai aspră a pământurilor nordice, în apropierea munţilor acoperiţi de zăpadă se explică de ce, chiar şi în prezent, oamenii blonzi cu ochii albaştri provin de acolo. Mai multe dovezi în sprijinul acestei descoperiri primim atunci când Ninmah îl ia în braţe pe nou-născut. „Ninmah a întins mâna către corpul nou-năs-cut şi a mângâiat cu degetele sale pielea maronie.” Putem presupune că, dacă şi pielea ei ar fi fost la fel de închisă la culoare, atunci tăbliţele nu ar mai fi menţionat acest lucru.

Este foarte important să reţinem imediata afinitate a lui Enki pentru noile creaturi pământene. Avem aici prototipul omului de ştiinţă neconvenţional, care-l adora pe Adamu şi care dorea tot ce era mai bun pentru el. Această atitudine avea să ducă la multe neînţelegeri între Enki şi Enlil, care-i vedea pe pământeni doar ca pe nişte simplii muncitori primitivi, care au fost creaţi ca să îndeplinească o anumită sarcină.


Insă acum se confruntau cu problema multiplicării acestui copil într-un număr suficient de mare ca să poată să creeze un grup mare de muncitori. Şi atfel a început producţia în masă a sclavilor. Dintre câteva sute de temei Anunnaki au fost alese şapte voluntari care să devină mame-surogat şi care să ducă la termen sarcinile, „Misiunea lor este eroică, din ele va ieşi o rasă de muncitori primitivi.” Aceste surogate au devenit cunoscute ca „Mame Născătoare” şi aceste şapte mame au fost intens adorate în poemele vedice, Harappan, şi alte culturi asiatice din anii următori care apar adesea pe sigilii şi pe alte reprezentări. Tot acesta ar putea să fie motivul pentru care numărul şapte este atât de venerat în atât de multe culturi.

Fig. 16.14 Cele şapte zeiţe ale naşterii. Este posibil ca aceste reprezentări ale celor şapte zeiţe-mamă din civilizaţia din Valea Indului să fie înrudite cu poveştile sumeriene despre cele şapte zeiţe-mamă care au fost mamele-surogat ale primilor oameni?

Sclavii zeilor 313

Acum, că Adamu fusese creat după dorinţele lor, Anunnaki au folosit ADN-ul lor ca prototip pentru toţi ceilalţi copii. Cele şapte mame născătoare au fost fiecare in-seminate cu ovule fertilizate, ca să ducă sarcina la termen. Este interesant să observăm că acestea sunt cele şapte femele-zeităţi care erau adorate în culturile din Valea Indului şi Harappan. Sarcina de a-i naşte pe muncitori a fost un proces de durată şi Enki şi-a dat seama că astfel nu va fi rezolvată forţa de muncă formată din pământeni. El a propus să fie creată o femelă pământeană care să procreeze cu Adamu. „Să fie opusul bărbatului... să se cunoască unul pe celălalt... şi să se unească trupeşte... să procreeze singuri... să nască singuri... ca să le eliberăm pe femeile Anunnaki.” De data aceasta au folosit sângele şi ADN-ul lui Adamu ca să creeze amestecul pentru fertilizare, în vreme ce logodnica lui Enki, Ninki, a devenit mama-surogat. Şi astfel s-a născut prima femeie pământeană: făcea zgomote omeneşti, era sănătoasă, iar „pielea ei era fină, la fel de fină ca pielea Anunnaki şi culoarea era la fel”. Aceasta este o informaţie uimitoare, pentru că aflăm că încă de la început pielea Evei avea o culoare diferită de cea a lui Adamu. Acesta să fie motivul pentru care nu reuşim să eradicăm rasismul? Este atât de adânc înrădăcinat în ADN-ul nostru încât mai avem nevoie să evoluăm până când vom putea să învingem în această luptă? Doar timpul va putea răspunde la această întrebare.

Au hotărât din nou că fiinţa avea nevoie de un nume, pentru că nu era o creatură. Au numit-o Ti-Amat, care însemna „Mama Vieţii”, care este şi un derivat al planetei de apă Tiamat din care a luat naştere Pământul în timpul Poveştii Creaţiei. Au mai creat încă şapte femele pământene din mamele născătoare Anunnaki, ceea ce le-a pus la dispoziţie şapte masculi şi şapte femele. „Fie ca masculii să insemineze femelele ca să înceapă să dea naştere muncitorilor primitivi.” Le-au făcut cuşti şi le-au dat voie să crească


împreună, ţinându-i sub observaţie. Dar Adamu şi Ti-Amar au fost scutiţi de munca grea pe care trebuiau să o facă ceilalţi pământeni. Ei au fost primii, şi ADN-ul lor trebuia protejat. Enki i-a luat la Edin, în Lumea de Sus, acolo unde locuiau Anunnaki, pentru ca toţi să-i poată vedea pe lucrătorii primitivi. Pentru Adamu şi Ti-Amat a fost construită o locuinţă simplă, într-o anexă a Edinului, şi li s-a dat voie să umble liberi, în vreme ce Anunnaki soseau de pretutindeni ca să-i observe. Semăna probabil cu o expoziţie de anomalii biologice în care erau expuse specii nemaivăzute până atunci. Chiar şi Marduk a venit de pe Marte ca să-i vadă. Ceea ce i-a luat pe toţi prin surprindere a fost abilitatea acestor pământeni de a îndeplini sarcini simple şi de a respecta ordinele primite. Adamu şi Ti-Amat au dus o viaţă privilegiată în grădinile luxuriante din Edin. Erau îngrijiţi, ţinuţi constant sub observaţie şi admiraţi de către toţi Anunnaki. Până la urmă, fuseseră creaţi după chipul şi asemănarea acestora. Chiar şi Enlil, care se opusese încă de la început acestei creaţii, a fost impresionat de rezultat. Dar cei mai fericiţi au fost cei care lucrau în mine. „Lucrătorii primitivi fuseseră construiţi pentru ca munca noastră chinuitoare să ia sfârşit”, ţipau ei.

Insă bucuria lor a fost de scurtă durată, pentru că lucrătorii din Edin erau observaţi, la fel cum şi aceia din Abzu era observaţi de tânărul Ningishzidda. „Nu exista concepere, nu exista naştere.” Noua specie nu era capabilă să procreeze. Aceasta s-a dovedit o problemă pentru Anunnaki atât în laborator, cât şi în subteran. Minerii Anunnaki erau foarte obosiţi şi îşi pierdeau răbdarea aşteptându-i pe noii muncitori care să preia munca istovitoare. Enki şi Ningishzidda au trebuit să mai efectueze nişte manipulări genetice, despre care putem citi în detaliu în tăbliţele de argilă. Noua specie avea doar 22 de perechi de cromozomi, care nu includeau şi cromozomii sexuali X şi Y, acesta fiind motivul pentru care nu puteau să procreeze. De unde ar fi putut să aibă un

Sclavii zeilor 315

scrib de acum 4 500 de ani o cunoaştere atât de detaliată despre genetică? „Ningishzidda a separat esenţa celor doi şerpi răsuciţi... a aranjat esenţa ca pe douăzeci şi două de ramuri din Copacul Vieţii... Nu a inclus şi abilitatea de a procrea.” După aceea Ningishzidda a îndeplinit o procedură periculoasă care includea şi coastele indivizilor şi care a fost rescrisă în Biblie cu anumite variaţiuni. I-a sedat pe Enki şi pe Ninmah, extrăgând din fiecare „esenţa sexuală” care lipsea şi pe care le-a implantat în Adamu şiTi-Amat. „La Copacul Vieţii au fost adăugate două ramuri... cu puterile de procree-re şi esenţa vieţii sunt acum împletite.” Din acel moment, toţi oamenii au avut 23 de perechi de cromozomi.

Celor doi li s-a permis să umble liberi prin livezile din Edin, în vreme ce Enki încerca să-i înveţe câteva cunoştinţe de bază. El îşi dorea ca noua sa specie să nu fie prea primitivă şi să se dezvolte ca o specie inferioară, voia să o doteze cu inteligenţă. Simbolul lui Enki erau un şarpe încolăcit, care este folosit în continuare ca simbol al medicinei. Această imagine a dus la o confuzie nesfârşită între creator şi şarpele hain care i-a dus în ispită pe Adam şi pe Eva în grădina Raiului. Povestea este mai simplă şi mult mai logică dacă este privită prin punctul de vedere exprimat de tăbliţele sumeriene. Enlil era furios că sclavii puteau să se reproducă pe cont propriu. Aceasta nu făcea parte din planul iniţial. Acum, nu numai că dăduse naştere unei noi specii, aşa cum trebuia să se întâmple, ci îi dăduseră şi esenţa inteligenţei şi a vieţii pe care le posedau Anunnaki.

Această parte a scrierilor indică foarte clar manipularea genetică prin care Anunnaki au oprit dezvoltarea ADN-ului uman, ceea ce a dat naştere la multe dintre caracteristicile nedorite şi inexplicabile pe care le posedă oamenii din prezent: faptul că murim, că ne îmbolnăvim şi alte efecte nedorite, asociate unui genom incomplet.


Ningishzidda l-a liniştit pe Enlil, explicându-i că nu i-a dat noii specii darul vieţii eterne. „Li s-a dat cunoaşterea pentru a se putea proteja... Ramura vieţii îndelungate nu a fost adăugată la esenţa lor." Această afirmaţie explică de ce Anunnaki trăiau atât de mult sau chiar veşnic şi de ce puteau să fie înviaţi din morţi. Sugerează, de asemenea, că aceştia au mai efectuat manipulări genetice asupra oamenilor şi după acest moment, pentru că reiese evident din alte scrieri că primii oameni trăiau foarte mult timp, spre deosebire de oamenii din prezent.

Enlil nu a putut fi liniştit şi a hotărât: „Atunci să he trimişi acolo unde este nevoie de ei... în Abzu, departe de Edin, să fie expulzaţi." Această poveste este foarte bine cunoscută sub numele de „Căderea Omului", din Biblie. Mai sunt şi alte asemănări fascinante, cum ar fi aceea că Enlil mergea la umbra copacilor, căutându-i pe cei doi pământeni, dorind să vadă cum se descurcau.

Copacul sumerian al vieţii Copacul egiptean al vieţii

Fig. 16.15 Copacul vieţii ce apărea la sumerieni era de fapt ADN-ul. Două zeităţi manipulează Copacul Vieţii, ADN-ul, şi o zeitate înaripată sau un disc cu aripi ii observă de deasupra. Zeităţi înaripate sunt prezente în descrierile antice si apar la diverse grupări religioase, cum ar fi zoroastrismul. ADN-ul. sub forma Copacului Vieţii, poate fi întâlnit la multe dintre civilizaţiile antice.

Sclavii zeilor 317

Până la acest moment, Enki îi învăţase deja diferite lucruri şi acum aceştia erau conştienţi, de nuditatea lor. Dorindu-şi să semene cât mai mult cu creatorii lor, care purtau haine, cei doi au început să-i imite pe aceştia. Acesta a fost un indiciu pentru Enlil că cineva îi instruia şi le dădea informaţii, lucru cu care el nu fusese de acord. Acesta este momentul în care Enlil i-a alungat pe cei doi din Edin, pentru că deveniseră prea informaţi, şi i-a ameninţat cu privire la coabitarea cu şarpele hain şi cu promisiunile şi încercările făcute de acesta. Se pare că şarpele era Enki, cel care îi şi crease şi, din acel moment, Enlil a devenit dumnezeul fricii şi al violenţei, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i asuprească şi să-i controleze pe oameni. El a trasat foarte clar limitele până la care ar fi permis oamenilor să se dezvolte. Şi-a ales favoriţii, pedepsindu-i pe aceia care nu-i dădeau ascultare şi împiedicându-i pe oameni să venereze un alt zeu în afara sa, deşi ceilalţi zei aveau contacte regulate cu oamenii, ceea ce a făcut ca în cele din urmă să fie şi ei veneraţi. Dar cu timpul fiul cel mare al lui Enki, Marduk, avea să preia rolul de zeu violent, atunci când s-a autoproclamat zeu suprem.

În Abzu, toţi pământenii procreau, inclusiv Adamu şi Ti-Amat. „Enki şi Ninmah îi priveau cu uimire pe nou-născuţi... era o minune felul în care crescuseră şi se dezvoltaseră.” Ei înţelegeau comenzile, nu se plângeau din cauza căldurii şi a prafului şi munceau din greu pentru raţiile de mâncare. În cele din urmă, după un Shar (3 600 de ani), Anunnaki au scăpat de corvoada de a mai munci în mine. Între timp, pe planeta Nibiru atmosfera se refăcea. Numărul lucrătorile pământeni de pe Abzu creştea rapid, aceştia lucrând în mine sau ca servitori – sclavi pentru Anunnaki. Însă în nord sau în Lumea de Sus, Anunnaki se înmulţeau şi ei. Fiii lui Enlil şi ai lui Enki făcuseră copii cu unele dintre femeile Anunnaki, venite de pe Nibiru ca să ajute la îngrijire.


Coloniştii de pe această planetă îndepărtată se aflau pe Pământ deja de 240 000 de ani. Puseseră la punct o infrastructură stabilă, ca să execute sarcina extragerii aurului necesar pentru planeta Nibiru, şi se înmulţiseră, cuprinzând acum şi mulţi Anunnaki care se născuseră pe Pământ şi care nu aveau cunoştinţe despre Nibiru. Aceste variabile sunt foarte interesante. Ni se mai spune că rămânerea lor pe Pământ a avut ca rezultat accelerarea procesului de îmbătrânire. „Erau obişnuiţi cu ciclul vieţii de pe Nibiru, dar ciclurile de viaţă de pe Pământ erau mai rapide.” Asta înseamnă o creştere mai rapidă a copiilor lor. Comunitatea lărgită de Anunnaki şi-a uşurat viaţa prin împărţirea sarcinilor grele între mai mulţi indivizi. Cea mai mare realizare a fost aceea a creării speciei sclave, care se descurca excelent. Noua specie executa cele mai grele şi mai înjositoare sarcini şi astfel cererea pentru ei crescuse din partea Anunnaki. Acestea trebuie să fi fost nişte timpuri foarte interesante pe Pământ, în vreme ce coloniştii trăiau într-un paradis utopic. Până la urmă, se aflau într-o misiune care fusese planificată şi sprijinită în toate felurile cu tehnologie adusă de acasă şi, cel mai important, era aprovizionat cu tot ceea ce era necesar. Era un sistem „comunist” pe deplin funcţional, în care toţi lucrau împreună pentru binele comun. Coloniştii făceau munca pe care trebuiau să o facă şi primeau în schimb tot ceea ce aveau nevoie. Le-a fost permis să încalce şi vechile legi ale civilizaţiei Nibiru, prin crearea unei specii sclave clonate, care să presteze munca grea în locul lor. Nu există nicio referinţă cu privire la bani sau la monedă, sau la nevoia de a plăti pentru ceva până după Potopul din jurul anului 11 000 î.Hr. A fost o comunitate perfectă de colonişti, fiecare având sarcinile sale şi contribuind la binele comun al tuturor Anunnaki, asigurând mâncarea şi tot ceea ce era necesar pentru fiecare dintre ei. Specia sclavă a devenit o parte integrantă a ciclului de activităţi de pe Pământ, dar aceasta funcţiona în propria sferă, care era inclusă în

Sclavii zeilor 319

sfera lărgită de activităţi Anunnaki. Pentru că sclavii nu erau plătiţi, ci erau găzduiţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi de Anunnaki.

Enlil avea doi nepoţi gemeni, un băiat care se numea Utu şi o fată pe care o chema Inanna, care avea să devină Ishtar, zeiţa iubirii în multe culturi, purtând nume diferite. Climatul de pe Pământ era în schimbare şi provoca multe nenorociri. Ni se povesteşte despre topirea gheţurilor antarctice de dinainte de ultima eră glaciară. „Căldura se întindea deasupra Pământului... vegetaţia înflorea... ploile erau mai puternice... râurile se revărsau...blocurile de zăpadă se topeau în apă... vulcanii erupeau şi aruncau pucioasă... În Lumea de Jos pământul acoperit de zăpada albă se cutremura.”

Necazurile de pe Pământ îşi aveau originea în Cosmos, acolo unde Nibiru îşi continua drumul în jurul Soarelui. „În ceruri, Nibiru se apropia de sălaşul Soarelui.” De data aceasta, planeta s-a apropiat un pic prea mult de centura de asteroizi, iar gravitaţia sa a făcut ca mulţi asteroizi să fie dislocaţi de pe orbitele lor stabile, ceea ce i-a făcut să se lovească de planetele apropiate, inclusiv de Pământ. Însă cele mai afectate au fost Marte şi Luna. Marduk, care era cantonat pe Marte, era foarte nervos şi s-a plâns de această situaţie lui Enki. „Din Brăţară s-au desprins bucăţi şi bucăţele.” Marte, Pământul şi Luna au fost bombardate de meteoriţii care au provocat nenorociri, panică şi foarte multe distrugeri. „În Brăţara Ciocănită este mare dezordine... Peste Pământ sulful cade din cer... Pământul este atacat cu proiectile de piatră... Suprafeţele tuturor celor trei sunt acoperite de nenumărate cicatrici.”

Este foarte interesant să descoperim că, după prima coliziune celestă dintre planetele şi lunile care au dat naştere Pământului, au mai avut loc şi alte coliziuni, de fiecare dată când Nibiru se apropia de Soare, dar aceste coliziuni s-au mai diminuat, permiţând dezvoltarea vieţii. Coliziunile cosmice sunt inevitabile totuşi, iar echilibrul din sistemul nostru


solar trebuie să fi fost perturbat, ceea ce a dus la tulburări care au afectat centura de asteroizi. Tăbliţele descriu felul în care o cometă gigantică sau un asteroid s-a apropiat de Pământ, îndreptându-se către o coliziune cu Marte. Descrierea corpului ceresc hoinar este uimitoare. „De la orizont până în mijlocul cerului se întindea ca un dragon din flăcări... capul său avea o leghe, iar corpul avea cincizeci de leghe, şi coada era nemaivăzută... a întunecat cerul Pământului în timpul zilei.” Aceasta este o descriere foarte impresionantă a ceea ce era, de fapt, o cometă gigant, care trebuie să fi fost asemănătoare cu cometa Shoemaker-Levy care s-a izbit de planeta Jupiter în anul 1994. Cu diferenţa că această cometă despre care vorbesc tăbliţele se afla mult mai aproape şi că, într-un fel sau altul, Luna s-a interpus şi a preluat din plin impactul cu cometa. Este posibil ca acest impact, descris de tăbliţele sumeriene, să fi produs craterul imens de pe Lună, care poate fi observat cu ochiul liber şi în ziua de azi. Judecaţi singuri cuvintele care au fost scrise: „Pentru ca să oprească dragonul din drumul său, Kingu (Luna) s-a mişcat repede... Ciocnirea a fost groaznică, nori de furtună s-au ridicat de pe Kingu... şi a fost scuturată de la bază”.

Însă, după ce Nibiru s-a rotit în jurul Soarelui şi a dispărut în negurile spaţiului, totul s-a liniştit şi viaţa s-a reîntors la normal în avanpostul fragil al Anunnaki. Au analizat pământurile din aer cu navele lor, ca să evalueze stricăciunile, în jurul Edinului şi la nord spre munţii acoperiţi cu păduri de cedru, acolo unde se afla postul de comandă, până la locurile de aterizare ale navelor şi la celelalte oraşe. Au cercetat zona ca să se asigure că minele de aur nu fuseseră afectate şi acestea erau în siguranţă. Însă stricăciunile suferite de Marte erau serioase. Marduk l-a informat pe Enlil despre faptul că atmosfera fusese deteriorată şi acesta a fost de acord că stabilitatea acestei baze pe Lahmu era îndoielnică. Urmau să construiască un nou port spaţial la Edin, pe Pământ, de

Sclavii zeilor 321

unde să trimită navele direct către Nibiru. „Pe Edin trebuie construit un loc pentru care... staţia intermediară de pe Lahmu nu mai este sigură.” Oamenii de ştiinţă au avansat mai multe teorii despre ceea ce s-a întâmplat pe Marte în trecut. În prezent, pe baza informaţiilor adunate de cercetaşii trimişi de pe Pământ, avem dovada că pe Marte existau apă, oceane, lacuri şi râuri şi chiar şi atmosferă. Şi în prezent mai există gheaţă şi nu este nevoie decât de o atmosferă pentru a stabiliza mediul. Informaţiile cuprinse în tăbliţele sumeriene susţin această linie de gândire, dar lipsa atmosferei şi scoarţa „care a fost cojită” de pe jumătate de planetă au dus la multe speculaţii. Este posibil ca descrierile din tăbliţe să fie ale împrejurărilor care au distrus planeta Marte? În primul rând, a fost bombardată de asteroizi gigantici care au dislocat o mare parte din suprafaţa desprinsă a suprafeţei planetei, aşa cum susţin unii învăţaţi, înainte ca apropierea planetei Nibiru să provoace acele dramatice dezechilibre gravitaţionale care ar fi putut să determine pierderea atmosferei şi a unei părţi însemnate a scoarţei terestre. Ni se spune că aceste evenimente au avut loc în jurul celui de-al 80-lea Shar de la sosirea lor pe Pământ. Asta înseamnă la 288 000 de ani după sosirea lor şi la 155 000 de ani distanţă de timpul prezent. Va fi interesant de văzut dovezile legate de activitatea meteoriţilor pe care sondele spaţiale le vor aduce de pe Marte.

După ce calamitatea a luat sfârşit, Anu a ordonat construirea unui port spaţial pe Pământ. „Să se facă un loc pentru Carele Celeste pe Edin.” Dar, înainte de a începe să construiască acest port, Enki şi Marduk au vrut să survoleze Luna, ca o posibilă alternativă pentru Marte pentru stabilirea unei baze acolo, datorită gravitaţiei sale mai scăzute. „Au trebuit să-şi pună Căştile de Vultur pentru că atmosfera nu era suficientă pentru respiraţie... Nu era potrivită pentru staţie.” Însă cei doi au petrecut o perioadă pe Lună, timp în care Enki a realizat o hartă a cerurilor; a fost fascinat


de frumuseţea Pământului, văzut de pe Lună, acesta fiind prilejul de a-i auzi pe Anunnaki făcând din nou referire la atotputernicul Dumnezeu. „Pământul atârnă ca un glob în neant... Nu eşti încântat de dansul ceresc al Pământului, Lunii şi Soarelui?... Cu instrumentele noastre putem să vedem cerurile îndepărtate... Munca Creatorului A Tot Ceea Ce Este o putem admira în pace.” Din această afirmaţie putem să ne facem o idee despre spiritul creator al lui Enki, care era diametral opus de cel al fratelui său, care era un adevărat comandant şi politician. Au făcut foarte multe observaţii astronomice în timp ce se aflau pe Lună, iar tăbliţele îi surprind în vreme ce înregistrau toate cunoştinţele noi pe care le dobândiseră din cosmos. Drumul parcurs de planete în jurul Soarelui i-a arătat lui Enki faptul că „Nibiru nu este un descendent al Soarelui”, aşa cum erau alte planete din sistemul solar. Mulţi astronomi din prezent au considerat folositoare această informaţie atunci când au făcut pronosticuri sau au formulat teorii despre misterioasa planetă X. Enki a demonstrat că era o familie de douăsprezece planete, cu tot cu Soarele, şi a desemnat o staţie după numele fiecăreia. După aceea „a împărţit cele douăsprezece constelaţii după forma lor... A unit stelele în douăsprezece constelaţii.” Oare aşa am moştenit semnele zodiacale?

Marduk s-a folosit de timpul liniştit petrecut alături de tatăl său ca să se consoleze. El era foarte dezamăgit de poziţia şi de rolul pe care le ocupa printre Anunnaki. Deşi era primul născut al lui Enki, încă nu i se dăduse nicio responsabilitate mai mare pe Pământ. Putem să simţim în acest moment că Marduk devenea o armă nesupravegheată, care avea să producă multe necazuri în vremurile care urmau. Enki i-a promis că „ceea ce mie nu mi-a fost dat ţie ţi se va cuveni”.

Clima aspră de pe Marte şi condiţiile nepotrivite de pe Lună i-au forţat pe Anunnaki să construiască „Oraşul Păsării”

Sclavii zeilor 323

(Bird City) la Sippar, lângă Edin. Acum aveau posibilitatea să zboare cu navele lor de pe Nibiru direct pe Pământ, iară să fie nevoiţi să oprească pe o staţie intermediară. „În cel de-al 82-lea Shar construcţia de la Sippar a fost terminată”, iar Anu a călătorit de pe Nibiru pentru ca să vadă cele mai recente realizări. Au fost adunaţi toţi Anunnaki din Abzu şi chiar şi Igigi de pe Marte au fost chemaţi pentru această ocazie. Aflăm despre calităţile de cântăreaţă şi dansatoare pe care le avea Inanna, zeiţa iubirii şi stră-strănepoata lui Anu. O epocă nouă începuse pe Pământ: aurul urma să fie trimis direct pe Nibiru şi, după ce se aduna suficient aur în depozite, eroii şi eroinele puteau să se întoarcă pe Nibiru. „Doar câţiva Shar de caznă şi apoi urmau să fie trimişi acasă.” Anunnaki erau încântaţi de ideea încheierii şederii lor pe această planetă şi de întoarcerea acasă. Dar nerăbdarea lor a fost pripită. Pe Abzu a continuat să se desfăşoare o muncă grea, iar Anunnaki din Edin erau din ce în ce mai obosiţi. Acum ei erau aceia care cereau ajutorul speciei sclave. Dar, în vreme ce Enlil şi Enki analizau această posibilitate, Ninurta a zburat în partea de sud a Africii şi a capturat câţiva sclavi pământeni pentru prietenii săi Anunnaki din Edin, dând astfel startul unei tradiţii nesfârşite a sclaviei în Africa, sclavie care-l va bântui pe omul modern în mileniile ce vor urma. Aceste evenimente sunt descrise într-un mod dramatic în tăbliţele de argilă: „I-au urmărit pe pământeni prin pădurile şi stepele din Abzu... i-au capturat cu plase, femei şi bărbaţi, şi i-au adus în Edin”. Aceasta pare o scenă demnă de secolul al XVII-lea, atunci când sclavia devenise una dintre cele mai profitabile afaceri din lume, iar sclavii africani erau capturaţi la fel ca animalele sălbatice ca să fie îmbarcaţi şi vânduţi în ţinuturi îndepărtate. Şi totuşi, aceste lucruri se întâmplau acum 150 000 de ani. Este uimitor cât de tare s-a imprimat codul genetic Anunnaki în propriul nostru ADN şi ce dezastre poate să provoace în comportamentul nostru din prezent.


Enlil era din nou furios, pentru că el îi alungase în mod explicit pe pământeni din Edin. Ninurta, fiul său, l-a convins că sclavii vor duce liniştea printre Anunnaki din Nord şi că vor preveni repetarea unei revolte ca aceea care a avut loc la minele din Abzu. Au lăsat lucrurile în acest fel, crezând cu toţii că vor pleca către Nibiru foarte curând. „Lăsaţi să se adune aurul repede, ca să ne putem întoarce curând pe Nibiru.”

Anunnaki din Edin erau foarte impresionaţi de noii lor sclavi. Aceştia vădeau inteligenţă şi puteau să execute toate sarcinile care le erau încredinţate. „Erau inteligenţi şi aveau înţelegerea poruncilor.” Sclavii putea să îndeplinească orice fel de sarcini pentru zeii lor şi toţi lucrau dezbrăcaţi. Pe măsură ce timpul trecea, numărul pământenilor a crescut atât de repede încât l-a depăşit cu mult pe cel al Anunnaki şi, foarte curând, rezervele de mâncare au început să se împuţineze. Sclavii căutau în permanenţă mâncare peste tot, în sălbăticie şi în livezi. Aceste lucruri se întâmplau cu mult timp înainte de domesticirea animalelor, de creşterea turmelor, de plantarea culturilor şi de înţelegerea agriculturii de către oameni. Aceste secrete nu le-au fost dezvăluite sclavilor decât după Marele Potop, care a avut loc la mulţi ani după aceea. Enlil nutrea în continuare sentimente negative faţă de sclavi şi a subliniat clar că Enki ar trebui să rezolve problema pe care a creat-o. Şi astfel Enki a început să facă planuri. A început să-i urmărească pe oameni şi a descoperit că aceştia se îndepărtau de originile lor sălbatice. Şi-a propus să creeze o specie civilizată din ei, dar nu ştia sigur cum trebuie să procedeze. Existau deja destule discuţii în contradictoriu cu privire la experimentele genetice şi la clonare. Trebuia să facă asta într-un fel mai puţin evident. Ceea ce a făcut a devenit o altă poveste care apare în Biblie în jurul perioadei în care s-a născut Moise. Enki a inseminat cu propria sămânţă două tinere femele pământene, care au născut un băiat şi o fată. Tăbliţele

Sclavii zeilor 325

povestesc că Enki era în extaz. „Cine ar fi crezut asta... am reuşit să-i combin pe Anunnaki şi pe pământeni... am adus pe lume omul civilizat.” Enki i-a spus logodnicei sale că i-a găsit pe cei doi copii plutind într-un coş pe râu şi i-a luat ca să-i crească singur. La fel cum Moise a fost crescut ca fiu al unui faraon, cei doi copii au devenit cunoscuţi ca „Cei Graţioşi”, fiind crescuţi ca odrasle ale Domnului Pământului. Cei doi s-au născut în cel de-a 92-lea Shar, adică la 334 000 de ani după sosirea Anunnaki pe Pământ, ceea ce înseamnă 108 000 de ani faţă de timpul prezent. Au fost numiţi Adapa „Copilul găsit” şi Titi, „Cel cu viaţă”. Prin această acţiune Enki a creat personal primii homo sapiens sapiens şi le-a asigurat viitorul de nouă specie civilizată care să se poată înmulţi pe Pământ.

„Am inventat omul civilizat... Un nou pământean a fost creat din sămânţa mea, după chipul şi după placul meu.” Acestea sunt unele dintre cele mai importante cuvinte din întreaga mea demonstraţie a conceptului „dumnezeu - diavol”. Pentru că Enki a fost creatorul lui Adamu şi din nou al lui Adapa, primul om civilizat, atunci ar trebui să fie considerat ca fiind creatorul. Însă fratele său, Enlil, l-a descris ca fiind înşelător, un „şarpe” şi un „diavol” de care oamenii ar trebui să se ferească. Enlil era până la urmă comandantul suprem al planetei Pământ, care nu numai că s-a proclamat zeul oamenilor, dar a şi fost perceput ca fiind zeul acestora. Cuvântul lui Enlil pe Pământ era lege.


Fig.16.16 Creatorii. Tăbliţă de argilă aparţinând culturii neosumeriene, găsită în zona Babilonului. datând din anii 1900 i.Hr. -17G0 Î.Hr. Una dintre multele poveşti ale creaţiei surprinse în lut. Acest text este unic şi diferit faţă de povestea ..Creaţiei uneltelor” şi de povestea babiloniană Enuma Elish.

Traducerea tăbliţei: În acele timpuri îndepărtate, în acele zile, după ce s-au hotărât destinele şi după ce Anu şi Enlil au hotărât regulile pentru ceruri şi pentru Pământ. Enki, Zeul Atoateştiutor. asemenea unui preot cu o cunoaştere vastă, a condus Pământul în numele lui Enlil. După regulile stabilite pentru ceruri şi pentru Pământ a întemeiat oraşele, a săpat albiile Tigrului şi Eufratului. Apoi a făcut legile pentru fiecare ţinut. A inventat spălatul pe mâini, a inventat libaţiile...

Acest zeu suprem al omenirii era cumplit şi brutal, aşa cum se poate vedea peste tot în Vechiul Testament, pedep-sindu-i pe oameni pentru nesupunere şi recompensându-i pe cei puţin aleşi cu posesiuni fizice, cum ar fi pământul, aurul, caii, turmele şi altele. Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce sunt oamenii atât de materialişti, aici puteţi găsi răspunsul la întrebare. Enlil era zeul care îi manipula pe oameni să facă exact ceea ce voia el. Dumnezeul din Biblie şi celelalte religii

Sclavii zeilor 327

inventate de om. Nici măcar nu a dat omenirii şansa de a evolua din punctul de vedere al conştiinţei pentru ca să poată înţelege marele tablou al universului. În schimb, i-a manipulat pe oameni încă de la început, ca să-i facă se creadă că el, Enlil, era Dumnezeul atotputernic, creatorul universului şi al tuturor lucrurilor din el. Şi atunci dacă Enlil, dumnezeul nostru, era cel brutal, nu ar trebui ca el să fie numit diavolul? Pentru că creat o reprezentare falsă a sa pentru o specie ignorantă care abia apăruse în Univers şi care nu înţelegea scopul existenţei sale printre celelalte vieţuitoare?

Atunci când spun că dumnezeu era diavolul şi că diavolul este creatorul nostru, această afirmaţie nu trebuie scoasă din context. Enlil ar trebui să fie clasificat ca diavol pentru faptul că a creat o reprezentare falsă despre sine, iar Enki, cel care a fost descris ca un şarpe diabolic, era de fapt cel care ne-a creat — creatorul nostru. Enki a fost singurul dintre Anunnaki care a vegheat constant asupra intereselor omenirii, cel care a încercat să încredinţeze cunoştinţe şi inteligenţă oamenilor din Edin, cel care ne-a învăţat cele mai multe dintre aptitudinile pe care le avem în prezent şi cel care i-a salvat pe oameni de la Marele Potop, atunci când Enlil şi ceilalţi Anunnaki au hotărât să şteargă omenirea de pe faţa Pământului.

Fig.16.17 Originile mediciniei. Simbolul folosit de industria medicală astăzi îşi are rădăcinile în simbolismul sumerian timpuriu. Aripile reprezintă un zeu sau o zeitate care deţine cunoştinţe superioare. Şarpele este simbolul lui Enki si spirala dublă a ADN-ului.


Adapa şi Titi au fost crescuţi la fel ca oricare alt copil Anunnaki; Enki şi logodnica sa i-au învăţat toate aptitudinile pe care le posedau Anunnaki. Bucuros că noua creatură pământeană era civilizată şi inteligentă, el a cerut să i se aducă tot felul de seminţe şi animale domestice de pe Nibiru pentru ca pământenii să poată să-şi crească hrana şi să înveţe agricultura. „Să fie aduse de pe Nibiru seminţele plantelor... să fie trimişi mieii care se transformă în oi pe Pământ... ca să-i învăţăm agricultura şi creşterea animalelor... să fie numai Anunnaki şi pământeni civilizaţi.” Avea de gând să-i lase pe pământeni să-şi procure hrana singuri şi să asigure şi hrana pentru Anunnaki. Această cunoaştere era rezervată doar pentru un număr restrâns de pământeni, care erau apropiaţi de Anunnaki şi a căror responsabilitate era aceea de a-şi hrăni stăpânii. Civilizarea în masă a speciei sclave avea să se întâmple mult mai târziu.

Atât Enlil, cât şi Anu erau uimiţi că un om civilizat ar putea să evolueze atât de repede dintr-un Adamu simplu. Au făcut din nou referire la evoluţie înainte de a-şi exprima surprinderea. „Este uimitor cum a putut să evolueze un om din esenţa altui om... Este uimitor că din Adamu a apărut un om civilizat pe Pământ atât de repede.” Din această afirmaţie reiese limpede că Anunnaki erau la curent cu ideea de evoluţie, dar ştiau şi de cât timp are nevoie o specie ca să evolueze. Deşi Enlil nu fusese încântat de ideea creării unei specii sclave, el a descoperit brusc avantajele unui om civilizat, mult mai inteligent, care putea să execute sarcini mai complicate, în special aceea a creşterii animalelor şi a cultivării surselor de hrană pentru toţi cei de pe Pământ. Bucuria lor a fost şi mai mare atunci când Adapa şi Titi au avut primii copii, care s-au dovedit a fi gemeni. Anu a fost atât de impresionat de informaţiile primite despre Adapa, încât a ordonat ca acesta să fie adus pe Nibiru pentru o vizită. „Să fie adus pământeanul Adapa pe Nibiru.”

Sclavii zeilor 329

A fost planificată o călătorie importantă pe Nibiru pentru a-i prezenta lui Anu şi celorlalţi locuitori ai planetei pe uimitorii pământeni care puteau să vorbească, să citească şi să se comporte decent. Enlil nu a fost mulţumit nici de acest plan. Nu numai că îi dotaseră pe pământeni cu toate cunoştinţele pe care le posedau, dar acum voiau să-i ducă pe aceştia în ceruri, ca să devină la fel cu Anunnaki? „Înzestraţi cu inteligenţă, vor călători între Cer şi Pământ.” Dar porunca lui Anu nu putea să fie nesocotită. Cei doi copii ai lui Enki, Ningishzidda şi mai tânărul Dumuzi, au fost aleşi să-l însoţească pe Adapa ca să viziteze pentru prima oară planeta părinţilor lor. Anu voia să-l facă pe Adapa nemuritor şi să-l includă în familia lărgită de Anunnaki, însă Enki avea alte gânduri. Adapa era creaţia lui din propria sămânţă şi o muritoare pământeană şi avea mai mult sânge Anunnaki decât Adamu, cel pe care îl crease prima dată. Adapa trebuia să rămână pământean şi să înfrunte moartea la fel ca toţi ceilalţi pământeni. Crearea unei specii noi era un lucru, dar crearea unei specii nemuritoare nu se număra printre planurile sale.

După ce au decolat, tăbliţele descriu frica lui Adapa care zbura pentru prima dată şi dorinţa lui de a se reîntoarce la sol, în vreme ce Ningishzidda încerca să-l liniştească. „Au văzut pământurile separate de mări şi de oceane... Adapa era agitat, se speriase şi ţipa: Duceţi-mă înapoi!” Aceasta este prima înregistrare a unui zbor uman, care descrie formele geografice într-un mod posibil doar prin vederea de la mare înălţime. Evenimentele care au avut loc pe Nibiru după sosirea lor par să fie desprinse dintr-un roman SF care aduce aminte de scenariul din The Alien Who Came to Dinner. Anu l-a admirat şi i-a pus întrebări lui Adapa şi întregul oraş a venit să-l vadă pe străinul „civilizat” de pe altă planetă, căruia i s-au oferit diverse mâncăruri şi băuturi. El le-a refuzat şi l-a surprins şi l-a înfuriat întru câtva pe Anu, care era uimit că acest pământean putea să refuze darul nemuririi.


Aici intervine cotitura care face ficţiunea să imite viaţa. Descoperim că Anunnaki aveau o tehnologie uimitoare pe care noi nu o putem încă înţelege. Această tehnologie le permitea să transmită mesaje secrete codificate. Înainte de a pleca de pe Pământ, Enki i-a dat lui Ningishzidda o tăbliţă care conţinea un mesaj codificat pentru Anu. „Anu a rupt sigiliul tăbliţei... a introdus-o în scanner... şi a descifrat mesajul primit de la Enki.” Acest mesaj explica moştenirea lui Adapa, faptul că era fiul lui Enki conceput cu o femeie pământeană şi că trebuia să se întoarcă pe Pământ pentru a-şi înfrunta destinul. „Soarta sa va fi aceea de a deveni un om civilizat şi părinte.” Imediat, Anu a hotărât că „dechiderea faţa de pământeni nu trebuia prelungită şi că acesta nu trebuia să mănânce şi să bea de pe planeta Nibiru. Să se înmulţească pe Pământ, să cultive câmpurile şi să crească turmele”. Dumuzi a fost rugat să rămână pe Nibiru, în vreme ce Ningishzidda s-a întors pe Pământ cu Adapa, ducând cu ei seminţele care trebuiau să fie plantate. La întoarcerea sa, Dumuzi avea să aducă mieii şi oile.

Enki i-a mărturisit surorii sale, Ninmah, şi lui Ningishzidda faptul că Adapa şi Titi erau copiii săi, adăugând că prin acţiunile sale a asigurat supravieţuirea Anunnaki. Oamenii civilizaţi aveau să preia mai multe sarcini grele, vor învăţa să producă mâncarea pentru a-i ţine în viaţă pe toţi în perioadele grele. Dar încă o dată furia lui Enlil a fost imensă. Acesta este momentul în care Anunnaki au început să analizeze conceptele de soartă şi destin, ca o inevitabilitate filosofică. „Şi astfel a rostit Enlil mânios. Acum norocul le este pecetluit, destinul a fost învins de soartă.” De pe urma acestor traduceri rămânem cu un amestec ciudat de spiritualitate, o conştiinţă a existenţei unui Creator al tuturor lucrurilor şi cu o experienţă a tehnologiei avansate şi a ştiinţei de a face lucruri. Şi totuşi, chiar şi Anunnaki vădeau semnele clare ale unei specii care se afla pe drumul evoluţiei. Am impresia că

Sclavii zeilor 331

genomul lor nu era atât de dezvoltat pe cât am fi tentaţi să credem la prima vedere. Este posibil ca soarta să fie aceea care i-a adus pe Pământ ca să-i creeze pe oameni, care aveau să-şi descopere moştenirea ancestrală care se întindea până la îndepărtata planetă Nibiru. Dar mi-am expus deja teoria cu privire la evoluţia genomului. Susţin ideea că evoluţia are loc exponenţial şi că în câţiva ani am fi evoluat până la nivelul pe care-l aveau Anunnaki atunci când ne-au creat. Probabil că până acum ei au evoluat dincolo de puterea noastră de înţelegere şi asta ar putea să aibă de-a face cu multe mărturii despre apariţia OZN-urilor, a vizitatorilor şi răpirilor care sunt raportate constant. Este posibil ca de atunci de când au părăsit Pământul Anunnaki să se reîntoarcă periodic ca să verifice felul în care creaţia lor evoluează şi poate să ne ajute să evoluăm într-o direcţie bună sau greşită?

Între timp, partenera femelă a lui Adapa, Titi, a dat naştere la doi fii gemeni. Aceştia au fost numiţi Ka-in şi Abael, demonstrând încă o dată că aceia care au rescris Biblia după mii de ani au făcut-o într-un mod greşit. Părinţii lui Cain şi Abel nu au fost Adam şi Eva, ci primul cuplu civilizat de pe Pământ a avut aceşti doi copii problematici. Ka-in a fost luat în grijă de Ninurta, care l-a dus în oraşul Bad-Tibura, pe care-l conducea, ca să-l înveţe totul despre agricultură, săparea canalelor, însămânţarea, plantarea şi strângerea recoltelor şi era cunoscut sub numele de „Cel care creşte pe câmpurile cu mâncare.” Celălalt fiu, Abael, care era cunoscut ca fiind „Cel din câmpiile inundate”, a fost luat de Marduk, care l-a învăţat totul despre construirea adăposturilor pentru animale, despre cum trebuiau hrănite acestea şi cum trebuiau îngrijite. Ni se aduce aminte despre vieţile lungi pe care le trăiau primii oameni, pentru că a trecut un Shar întreg înainte ca Dumuzi să se întoarcă de pe Nibiru, aducând cu el oi şi alte animale domestice cu patru picioare ca să fie crescute pe


Pământ. „Niciodată înainte nu mai fusese o oaie pe Pământ, niciun miel nu mai ajunsese pe Pământ până să cadă din cer.”

Sub conducerea lui Ninmah, Anunnaki au construit ceea ce s-a numit „Camera Creaţiei”, acolo unde „a început multiplicarea oilor şi seminţelor de pe Pământ.” Atunci când primele recolte au fost strânse de Ka-in şi Abael, au fost chemaţi în faţa lui Enlil şi Enki şi asistăm la prima ofrandă făcută de oameni către zei. Enlil a hotărât ca „să aibă loc celebrarea primilor” şi, pentru prima dată după mult timp, era mulţumit de oameni. Această mentalitate de servitudine şi ofrandă a fost impusă oamenilor timp de mii de ani de către Enlil şi ceilalţi zei Anunnaki, forţându-i pe oameni să facă jertfele ca un semn de supunere. Acestea trebuie să fi fost vremuri grele pe Pământ, pentru că producţia de mâncare nu era suficientă să hrănească numărul mare de Anunnaki şi de pământeni din Abzu şi din Edin. Peştele şi fructele erau cu siguranţă neîndestulătoare. Numai după introducerea unei largi varietăţi de seminţe, criza mâncării s-a mai atenuat printre Anunnaki şi oameni.

Competiţia subtilă dintre verii Ninurta şi Marduk s-a răsfrânt asupra fraţilor pământeni Ka-in şi Abael. Aceştia au început să se certe în legătură cu importanţa muncii pe care o făceau, afişând trăsăturile tipice ale oamenilor încă din această perioadă de început a istoriei. Nu a durat mult până când competiţia lor subtilă s-a transformat într-o rivalitate făţişă şi, atunci când clima s-a schimbat, iar vieţile fermierilor s-au înăsprit, rivalitatea s-a transformat în crimă. Oile lui Abael au descoperit câmpurile lui Ka-in şi au intrat pe ele ca să le pască. Brusc, micile lor certuri s-au transformat într-o confruntare încinsă. Fraţii s-au angajat într-o luptă fizică asupra proprietăţilor lor şi, într-un acces de furie, Ka-in l-a lovit pe Abael cu o piatră, ucigându-1. „Ka-in a ridicat o piatră şi l-a lovit în cap pe Abael... L-a lovit de mai multe ori până când Abael a căzut, iar sângele a început să ţâşnească din el.”

Sclavii zeilor 333

Vedem primele semne ale remuşcării omeneşti şi ale întristării. Atunci când Adapa şi Titi au aflat despre tragedie, s-au comportat la fel cum unii oameni încă o mai fac în prezent. „Titi a început să ţipe agonizant, iar Adapa s-a murdărit cu noroi pe faţă.” Deşi lui Ka-in îi părea rău, era prea târziu. Între Anunnaki au avut loc multe certuri şi deliberări despre felul în care ar fi trebuit să trateze această situaţie. Decizia nu a fost uşoară. Până la urmă, Ka-in a fost judecat de Anunnaki şi alungat din Edin ca să trăiască singur în ţinuturile îndepărtate şi să se îngrijească singur. „Trebuie să pleci din Edin, nu vei mai rămâne printre Anunnaki şi pământenii civilizaţi... Vei fi alungat la capătul Pământului.” Biblia vorbeşte despre vremurile în care Nefilim se aflau pe Pământ... iar fiii zeilor au văzut fiicele omului şi s-au împreunat cu acestea şi au dat naştere unei noi subspecii, cea a Arienilor. Este evident că în Biblie nu este totul aşa de explicit, însă cred că am ajuns la punctul în care anumite porţiuni ale acestei cărţi încep să capete mai mult sens.

În cel de-al 95-lea Shar, Adapa şi Titi au avut un alt copil, pe Seti, cel care în Biblie apare cu numele Set, dar primul cuplu de oameni civilizaţi nu s-a oprit aici. „Adapa şi Titi au avut treizeci de băieţi şi treizeci de fete.” Aceste odrasle au fost fermierii şi agricultorii care s-au înmulţit şi au produs toată mâncarea care era necesară pe Pământ. În cel de-al 97-lea Shar, Seti a avut un băiat pe care l-a numit Enshi, ceea ce însemna „Stăpânul Omenirii”. Enshi a învăţat de la Adapa cum să scrie şi să socotească, a învăţat despre Anunnaki şi Nibiru, apoi a fost dus la Nibru-ki de către fiul lui Enlil şi i s-a arătat cum să folosească uleiurile şi cum să extragă elixirul din fructele de inbus. Acesta a fost un alt moment important dintre oameni şi Anunnaki, atunci când omul a început să-i numească pe aceştia cu apelativul „Domn”. „De atunci a început omul civilizat să le spună Lorzi zeilor Anunnaki”, şi acesta este începutul etapei de divinizare a acestora. Oamenii


civilizaţi au fosr învăţaţi cum să facă focul cu ajutorul bitumului, cum să folosescă furnalul şi cuptorul ca să topească metalele şi să rafineze aurul. Au fost învăţaţi să confecţioneze instrumente muzicale, să cânte şi chiar să sape gropi pentru apă. Oamenilor le plăcea să se adune lângă apă ca să socializeze, iar aici aveau loc cele mai multe întâlniri dintre bărbaţi şi femei, care implicau şi activităţile sexuale, care au condus la o creştere rapidă a populaţiei. Chiar şi astăzi continuăm să afişăm acelaşi comportament, oamenii fiind în continuare atraşi de apă în număr mare. Indiferent dacă este vorba despre o plajă sau despre malurile unui râu sau chiar despre piscina din curtea din spate, oamenii au fost întotdeauna atraşi de apă. Această parte din tăbliţele sumeriene a fost copiată greşit în Biblie de către cei care au scris-o la mii de ani distanţă şi care au creat confuzie în rândurile învăţaţilor şi ale teologilor deopotrivă în legătură cu Nefilim. Aceasta a fost perioada în care „Igigi veneau mai des pe Pământ” de pe Marte. Marduk şi ceilalţi Igigi de pe Marte „işi doreau cu ardoare ceea ce se găsea pe Pământ”.

Sosise vremea pentru expansiunea oamenilor pe Pământ. Se năşteau din ce în ce mai mulţi oameni ca descendenţi ai lui Adapa. Oricine ia în considerare diferenţele culturale dintre vremurile trecute şi prezent este aceea că promiscuitatea în care trăiau zeii era aproape o cerinţă în comportamentul lor. Este posibil ca oamenii să fi moştenit asemenea trăsături de la Anunnaki? Am moştenit cu siguranţă multe dintre caracteristicile lor, în afara celor care au fost într-adins eliminate din ADN-ul nostru. Exista totuşi un motiv ciudat pentru nivelul ridicat al promiscuităţii din acele vremuri. Trebuia să existe un număr cât mai mare de fraţi vitregi care să poată procrea pentru menţinerea fondul genetic puternic şi sănătos pe măsură ce numărul membrilor speciei se mărea. Şi, fără să-şi dea seama, oamenii imitau obiceiurile sexuale ale zeilor creatori.

Sclavii zeilor 335

Omenirea se afla la începutul unei lungi perioade de împliniri şi de intemeiere a bazelor culturale. Voi menţiona câteva dintre cele mai importante realizări. Malalu, care însemna „Acela care se joacă”, era fiul lui Kunin şi surorii sale vitrege, Mualit, şi era recunoscut pentru faptul că interpreta şi cânta muzică, aşa că Ninurta i-a făcut multe instrumente muzicale, printre care se afla şi o harpă. întreaga lor familie lucra în oraşul de metal Bad-Tibira.

Irid, care însemna „Acela din apele dulci”, a devenit cel mai bun constructor de fântâni şi furnizor de apă, acolo unde oamenilor le plăcea să se adune şi să procreeze. V-aţi întrebat vreodată de unde au grecii şi romanii ideea pentru băile lor şi care este originea cuvântului „irigaţie”? Igigi de pe Marte veneau mai des pe Pământ în număr mare, dorind să scape de clima aspră de pe Marte şi să participe la stilul de viaţă al pământenilor. Masculii Igigi au început să curteze fetele pământenilor pe care le doreau.

Marduk l-a luat sub aripa sa protectoare pe un tânăr care se numea Enkime „Cel care avea înţelegerea cronicilor”, pe care l-a învăţat multe lucruri. L-a dus pe Lună şi l-a învăţat tot ceea ce învăţase de la Enki, despre stele şi constelaţii şi despre drumul pe care-l parcurgeau planetele. Vă imaginaţi ce ar însemna urmele lor pe Lună? Ce ar însemna pentru percepţia noastră asupra omenirii? La întoarcere, Enkime a fost lăsat la Utu, lângă Sippar, „Locul Carelor”, şi a fost numit „Prinţul pământenilor”. Enkime a fost primul om care a primit iniţiere în tainele preoţiei. După o perioadă de timp, Marduk s-a reîntors în ceruri cu Enkime şi cu fiul acestuia, Matushal. Dar la întoarcere Enkime a rămas în ceruri. „Într-o caleaşcă cerească au plecat... Au fost duşi de Marduk să-i viziteze pe Igigi de pe Lahmu... Şi a rămas în ceruri până la sfârşitul zilelor sale.” Încă nu este clar ce s-a întâmplat cu acest personaj, dar stă scris că Igigi l-au îndrăgit. Există posibilitatea ca Enkime


să fi rămas, de fapt, pe Marte ca o forţă pacificatoare pentru Igigi, care deveneau neliniştiţi. Ar fi ironic ca un pământean muritor să ofere inspiraţie nativilor nibiruani. Poate că era într-adevăr demn de statutul de preot care-i fusese încredinţat. Şi poate că acolo a fost locul în care era mai multă nevoie de el, pentru că a trebuit să mai treacă mult timp până când Igigi au început în cele din urmă să părăsescă planeta Marte şi să se îndrepte către Pământ. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în cel de-al 104-lea Shar, la 374 400 de ani după sosirea Anunnaki pe Pământ şi la 68 600 de ani de timpul prezent.

Adapa, primul om civilizat sau primul homo sapiens sapiens, a murit în cel de-al 108-lea Shar, în anul 55 000 î.Hr. A trăit timp de 14 Shar, ceea ce ar însemna că a trăit aproximativ 48 000 de ani! Aceasta este o dovadă a faptului că Anunnaki au mai efectuat şi alte modificări genetice asupra oamenilor pe măsura trecerii timpului, ca să le reducă durata de viaţă şi, implicit, numărul lor. Totuşi, nu a fost suficient ca să încetinească rata rapidă de naşteri din rândul speciei sclave. În timp ce numărul pământenilor creştea şi acestora li se năşteau fiice frumoase, Marduk s-a îndrăgostit de o femeie pământeană. A fost primul Anunnaki care s-a logodit cu o pământeancă şi acest fapt nu avea să rămână fără urmări. Dezbaterile lor contradictorii aduc în discuţie mortalitatea omenirii şi imaginea creatorului. Marduk i-a reamintit tatălui său dezordinea pe care au generat-o atunci când au creat o specie civilizată cu o gândire la fel de avansată ca şi cea Anunnaki, singura diferenţă între cele două specii fiind longevitatea. „Am creat pe această planetă pas cu pas o fiinţă care să ne semene... după chipul şi asemănarea noastră este această fiinţă civilizată şi, cu excepţia vieţii îndelungate, el este asemenea nouă.” Aceasta a fost motivaţia lui Marduk pentru faptul că-şi dorea ca logodnică o femeie pământeană. Opţiunile pe care le avea i-au fost prezentate clar de Enki şi

Sclavii zeilor 337

Enlil. Marduk avea să renunţe la toate drepturile sale princiare de pe Nibiru şi nu mai putea să se întoarcă acolo niciodată împreună cu logodnica sa. Până şi Anu s-a implicat în această situaţie complicată. „Marduk se poate căsători... dar nu va mai fi prinţ pe Nibiru.” Această atitudine a bătrânilor l-a împins pe tânărul Marduk spre respingerea întregului sistem şi, în cele din urmă, la revolta împotriva tuturor celorlalţi Anunnaki, atunci când s-a proclamat zeu suprem.

Şi astfel, după nunta lor, Marduk şi mireasa lui, Sarpanit, au fost trimişi într-un ţinut îndepărtat care le-a fost încredinţat. „Un domeniu al lor, departe de Edin, într-un alt ţ i nu t , au spus Enlil şi Enki. Avem şi indicii despre locul în care fusese exilat Marduk. „Un domeniu mai sus de Abzu, în ţinutul unde ajunge Marea Superioară, dincolo de ale cărei ape se află Edinul şi unde se poate ajunge cu bărcile:' Era vorba despre ţinuturile Egiptului. Pământul pe care urma să-l conducă Marduk în anii următori sub numele de Ra. Fără ştirea celor doi fraţi mari, Enlil şi Enki, Igigi de pe Marte au folosit ca pretext nunta lui Marduk ca să vină pe Pământ. Însă ei aveau un motiv ascuns pentru care veneau. Să recunoaştem faptul că viaţa dură de pe planeta pustie Marte nu era ceea ce speraseră ei atunci când au plecat de pe Nibiru. Îşi doreau viaţa darnică şi plină de distracţii pe care Anunnki înconjuraţi de sclavi o duceau pe Pământ. Dar principala forţă care-i atrăgea pe Pământ era reprezentată de foarte frumoasele şi incintantele „fiice ale omului”. Următorul episod este foarte bine prezentat în Facere şi, încă o dată, copiat din mai vechile tăbliţe sumeriene şi neînţeles de către învăţaţii şi teologii contemporani. Igigi spuneau: „Ceea ce lui Marduk îi este permis nouă nu ar trebui să ne fie interzis”. Femeile pământene erau numite „Femele Adapite”, după numele primului lor strămoş Adapa, primul homo sapiens sapiens, fiul lui Enki şi un pământean din seminţia lui Adamu.


Igigi spuneau: .„Haideţi să ne alegem soţii dintre Femeile Adapite şi să facem copii.” Le-au luat ostatice pe aceste femei şi le-au dus în portul spaţial şi au cerut să li se acorde aceleaşi privilegii pe care le primise şi Marduk. Acesta a fost de acord cu ei. „Ceea ce am făcut eu au şi ei voie.” Din nou îl vedem pe Enlil nervos şi neliniştit din cauza acestei probleme. „Enlil era nervos şi lipsit de linişte.” Putem să sesizăm planul ascuns de a-i controla pe oameni prin forţă şi pedeapsă. „Prin mâinile noastre va fi condusă multitudinea de pământeni de pe această planetă.” El avea să devină dumnezeul violent din Biblie, care monitoriza cu atenţie fiecare pas al omului, asigurându-se că nu deveneau prea înţelepţi sau prea puternici ca să-l poată provoca în vreun fel. Astfel că, şi după capitularea lui Enlil, „lăsaţi-i pe Igigi şi pe femele pămîntene să plece”, acesta a avut de înfruntat o nouă dilemă. Marduk l-a informat că viaţa pe Marte devenise imposibilă, condiţiile erau de nesuportat şi trebuiau să abandoneze staţia. „Pe Lahmu condiţiile au devenit insuportabile, supravieţuirea nu este posibilă.”

Emigranţii de pe Marte au fost izolaţi în interiorul şi în jurul portului spaţial din munţii cu păduri de cedru, acolo unde îşi începuseră iniţial mişcarea de rezistenţă. Au făcut copii care au devenit cunoscuţi sub numele de „Copiii Navei Spaţiale”, la care se face referire adesea în cărţi şi în tăbliţele sumeriene. În cele din urmă, unii dintre ei i s-au alăturat lui Marduk în noile ţinuturi stăpânite de acesta, alţii au mers „spre ţinuturile îndepărtate din Est, ţinuturile munţilor înalţi”, în vreme ce alţii au rămas pe loc. Din aceste descrieri reiese clar că aceştia erau primii Arieni care s-au stabilit mai târziu în Europa şi au invadat Valea Indului, punând bazele limbilor indo-europene. Aceştia erau albi, avansaţi din punct de vedere tehnologic şi aveau cunoştinţe mai multe decât un om obişnuit. Ei aveau să fie primii faraoni ai Egiptului, sub conducerea lui Marduk. Marduk a început să pună bazele

Sclavii zeilor 339

unui grup mare şi loial de adepţi printre oamenii care l-au urmat, i s-au supus şi l-au venerat. Era o forţă în devenire pe Pământ, ceea ce a început să-i îngrijoreze pe Enlil şi pe Enki. Iată alte câteva cuvinte biblice, aparţinând lui Enlil, care analiza lucrurile care s-ar putea întâmpla în viitor. „Pământul va fi moştenit de către pământeni.” Enlil a plănuit măsuri împotriva planurilor lui Marduk. L-a trimis pe fiul său, Ninurta, să găsească odraslele şi clanurile lui Ka-in, care acum locuiau în ţinuturi îndepărtate, şi să le înveţe tot ce aveau nevoie să ştie despre producerea uneltelor, minerit, manufacturarea produselor, topire, construirea navelor, navigaţia şi lupta în război. „Aceştia se stabiliseră într-un ţinut nou, într-un oraş în care construiseră două turnuri gemene... Era un ţinut de dincolo de mare, nu era ţinutul muntos care lega Cerul de Pământ.” Din aceste descrieri pare a fi vorba fără nicio îndoială de primele aşezări din munţii Anzi şi de primele civilizaţii sud-americane, din Peru şi Bolivia, din apropierea lacului Titicaca.

În Edin, Anunnaki l-au numit pe pământeanul Lu-mach, fiul lui Matushal,ca şef al operaţiunilor. Soţia acestuia se numea Batanash. „Era de o frumuseţe uluitoare, Enki a fost fermecat de frumuseţea ei.” Vedem din nou în acţiune pronunţata latură sexuală a lui Enki, care creează şi mai multe controverse, introducându-şi încă o dată gena în fondul genetic uman. A sedus-o pe frumoasa Batanash, care i-a născut un fiu pe care l-a numit Ziusudra, „Acela ale cărui zile sunt lungi şi luminoase.” Acesta este omul care a supravieţuit potopului în arcă şi cel pe care Biblia îl numeşte Noe. A fost crescut la Shurubak, dar secretul asupra paternităţii sale a rămas între Enki şi Batanash. A fost născut în cel de-al 110-lea Shar, la 396 000 de la sosirea Anunnaki pe Pământ, în anul 47 000 î.Hr, adică la jumătatea ultimei ere glaciare. Cei care cred că era glaciară înseamnă că tot Pământul era acoperit de zăpadă şi gheaţă se înşală. Învăţaţii spun că cea mai mare


parte a Canadei, nordul Statelor Unite ale Americii, nordul Europei şi cel al Asiei erau acoperite de gheaţă şi zăpadă, dar mai la sud lumea era locuibilă cu foarte puţine diferenţe climatice faţă de prezent. Acesta este motivul pentru care Anunnaki s-au stabilit în Mesopotamia, între fluviile Tigru şi Eufrat. Acolo, totul era luxuriant şi verde şi nu semăna deloc cu deşertul care se găseşte în prezent pe acele locuri. Antartica era probabil mult mai întinsă şi era acoperită de o gheaţă groasă, care va fi principala cauză a Marelui Potop care a avut loc mai târziu.

La fel ca Adapa, primul fiu uman al lui Enki, Ziusudra era foarte deştept, vădea semne mari de inteligenţă, iar Enki îl adora pe băieţelul care-i semăna. Descrierea copilului ne ajută să ne facem o idee despre felul în care arăta Enki. Iată cum este descris copilul Ziusudra. „Pielea sa era albă ca zăpada... părul său avea culoarea firului de lână... ochii săi aveau culoarea cerului şi străluceau.” Încă de la început a fost tratat cu mare grijă de Enki şi de Ninmah. A învăţat ritualuri preoţeşti şi tot ceea ce a ştiut şi Adapa înaintea sa. Ni se dă şi un indiciu asupra faptului că Anunnaki foloseau un limbaj diferit sau o scriere anume între ei, atunci când citim că „scrierile lui Adapa a fost învăţat să le citească”. Aici se poate afla dovada că scriptul indus şi cel din zona balcano-dunărea-nă ar putea reprezenta limbajul folosit de Anunnaki sau un script înrudit pe care primii pământeni, cum au fost Adapa şi Ziusudra, l-au folosit cu mult înainte ca Marele Potop să distrugă cea mai mare parte a lumii. Aceasta ar putea să fie şi explicaţia pentru faptul că s-au găsit doar un număr mic de exemplare în lume. Restul au fost adunate şi îngropate sub munţii de sare şi nămol. Insă, atunci când tăbliţele fac referire la Timpurile Anterioare, este vorba despre perioada dinaintea Potopului? Atunci când pe Pământ era instaurată o altfel de ordine?

Sclavii zeilor 341

Fig. 16.18. Raport de analize medicale. Tăbliţă cu scriere cuneiformă datând din perioada veche babiloniană, din jurul anului 1900 Î.Hr. Tăbliţa enumeră câteva proceduri medicale executate de un terapeut antic. Astfel de texte medicale sunt bine-cunoscute în literatura neobabiloni-ană, însă din perioada veche babiloniană, cu o mie de ani mai veche, au supravieţuit puţine tăbliţe. Multe dintre diagnosticele babiloniene se păstrează şi în medicina contemporană.

Atunci când limba era diferită, înainte de turnul Babei şi înainte ca „limba omului să fie amestecată”? Aşa se pare.

Dar viaţa nu se desfăşura bine pe Pământ, se părea că erau prinşi într-o spirală descendentă atât din punct de vedere cultural, cât şi prin prisma condiţiilor de mediu. Igigi


procreau rapid împreună cu femeile pământene, ceea ce pe Enlil îl făcea să se întristeze. „În ochii săi, misiunea Anunnaki pe Pământ fusese denaturată.” Trebuie să o recunoaştem: această situaţie era de neconceput atunci când au venit pe Pământ ca să extragă aurul din sol. Un alt lucru interesant este efectul pe care mediul îl producea asupra noii specii aflate în dezvoltare. Avem o specie nouă care a fost introdusă brusc într-un mediu de viaţă relativ străin. Această specie nu a evoluat în acest mediu, iar sistemul imunitar nu era ajustat pentru microorganismele de pe Pământ din acea vreme, aşa că nu ar fi trebui să fim surprinşi arunci când citim despre bolile care i-au răpus pe oameni. „În vremea lui Ziusudra ciuma şi alte molime au afectat Pământul... Durerile, ameţelile, frigurile, febrele i-au copleşit pe pământeni.”

Din fericire, Ninmah, sora deşteaptă a celor doi fraţi atotputernici, era cu adevărat o vindecătoare. „Să-i învăţăm pe oameni cum să se vindece, să înveţe singuri remediul.” Enlil nu ar fi făcut nimic. Nu avea de gând să facă nimic ca să ajute noua specie să supravieţuiască şi să înflorească. „Fie ca pământenii să piară de foame şi de boală.” În mintea sa, sejurul lor pe Pământ se apropia de final şi mai degrabă ar fi eliminat orice formă de viaţă de pe Pământ înainte de a pleca pe Nibiru. Avem acum o imagine clară a personalităţii „zeului violent”. Şi pământul suferea, nimic nu mai creştea, iar vânturile, căldura şi seceta îi nimiceau pe oameni. Nibiru se apropia pe orbita sa de Soare, şi pe Pământ începeau să se întâmple lucruri ciudate. Cutremurele şi trepidaţiile au început să devină obişnuite, iar Enlil a discutat despre evenimentele ciudate cu Anu care se afla pe Nibiru. Au instalat echipamente de supraveghere în Abzu, ca să ţină sub control Polul Sud. „Au fost înregistrate zgomote ciudate în ţinutul alb al zăpezii... Gheaţa şi zăpada care acopereau ţinutul alb au început să alunece.” Aceasta este prima dovadă despre sfârşitul erei glaciare, surprinsă clar de tăbliţele de argilă. Cum ar fi putut

Sclavii zeilor 343

să ştie un scrib de acum 4 500 de ani despre evenimentele care au precedat potopul dacă nu i-ar fi spus altcineva care era acolo? Detaliile din acest text sunt prea clare ca să fi fost transmise în formă orală de-a lungul mileniilor. A devenit evident că apropierea lui Nibiru de Soare avea să provoace dezastre asupra gravitaţiei Pământului şi să aibă un efect devastator asupra regiunilor polare acolo unde gheaţa începuse deja să se topească. „Data viitoare când Nibiru se va apropia de Soare, Pământul va fi supus forţei de atracţie a lui Nibiru.” Acestea erau cuvintele rostite de Anunnaki de pe Nibiru, care-l avertizau pe Enlil despre o calamitate iminentă care avea să lovească Pământul.

Anunnaki au demarat pregătirile pentru evacuare. Au încetat toate procesele de topire a aurului, „tot aurul a fost pregătit ca să fie expediată pe Nibiru şi o flotă de care celeste rapide s-au întors pe Pământ.” Enlil a organizat o întâlnire urgentă cu toţi comandanţii Anunnaki şi Igigi şi le-a spus despre „dezastrul iminent” care îi pândea. „Misiunea pe Pământ a ajuns la un final nedorit.” A specificat clar că toţi cei care doresc să părăsească Pământul o vor face fără logodnicele lor pământene. Acesta era momentul pe care Enlil l-a aşteptat în secret: să distrugă hoardele de pămân-, teni care preluaseră controlul asupra lumii prin numărul lor impresionant. Acelora dintre Anunnaki şi Igigi care alegeau să rămână li s-a spus să se mute în zonele înalte şi să aştepte trecerea calamităţii. Ceilalţi Anunnaki care nu doreau să se întoarcă pe Nibiru au aşteptat evenimentele pentru a se instala în „Bărcile cereşti” de la limita atmosferei Pământului. Atunci a sosit momentul critic în care adevăratul spirit uman al multora dintre copiii Anunnaki născuţi pe Pământ a ieşit la iveală. Marduk şi toţi ceilalţi fii ai lui Enki au ales să rămână pe Pământ. La fel au făcut şi fiii lui Enlil. Acesta a fost un moment emoţionant pentru sensibila Ninmah: toţi se uitau la ea şi aşteptau să ia o decizie: „Cu mândrie şi-a


anunţat hotărârea de a rămâne... munca mea este aici... Nu-i voi abandona pe pământenii pe care i-am creat.”

Atunci Enlil şi-a dezvăluit măreţul plan care privea rasa umană. „Să-i lăsăm pe pământeni să piară în chinuri.” Putem auzi foarte clar tonul vocii zeului violent, a cărui voce se aude permanent în Biblie. Însă Enki l-a dezaprobat cu tărie pe fratele său. Până la urmă, el fusese cel care îi crease pe oameni de la bun început şi el a fost tatăl noii specii de oameni civilizaţi. „O fiinţă minunată a fost creată de noi şi tot noi trebuie să o salvăm.” O ceartă aprigă a izbucnit între cei doi fraţi, în care Enlil l-a acuzat pe Enki că joacă rolul lui Dumnezeu. „Ai luat în mâinile tale puterile Creatorului tuturor lucrurilor”, şi l-a acuzat pe Enki pentru toate relele care se întâmplaseră oamenilor.

Fiind comandantul Pământului, Enlil a luat o decizie finală şi i-a pus pe toţi cei prezenţi să depună un jurământ care a dus la distrugerea omenirii. „Acum, că se apropie o calamitate al cărei final nu este cunoscut, fie să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple.” Cu toţii au depus acel jurământ, mai puţin Enki care a ieşit în fugă de la locul adunării. „Fie ca toată răspunderea să apese pentru totdeauna pe umerii lui Enlil.” Ca parte a activităţilor de evacuare, Enlil a dus Tabletele la Sippar, locul unde erau „Carele Celeste”, şi le-a îngropat în siguranţă în camera de protecţie. Şi totuşi ce aşteptau cu toţii? La ce fel de calamitate se aşteptau? O mare inundaţie de apă, cu o înălţime atât de mare încât ar fi devastat întreaga planetă. „Când avalanşa de apă va mătura pământul... totul va fi condamnat la distrugere dintr-o singură lovitură.” Pregătirile au luat sfârşit şi ei aşteptau sosirea dezastrului. Acesta este tipul de avertisment de care ar fi avut nevoie oamenii din Indonezia, Thailanda, Sri Lanka, India şi Etiopia, înainte ca tsunami-ul să le devasteze vieţile. Insă sfidătorul Enki şi sora sa, Ninmah, au mers la Abzu şi au adunat toate specimenele necesare pentru a putea să recombine

Sclavii zeilor 345

toate formele de viaţă pe care le creaseră pe Pământ. „Au colectat esenţa masculilor şi a femelelor şi ouăle vieţii... ca să le păstreze şi să le repună în circuitul vieţii de pe Pământ.”

Anunnaki s-au adunat la Sippar şi au aşteptat ziua di-luviului. Enki încă nu-şi terminase treaba. Ziusudra, carne din carnea sa şi sânge din sângele său, avea să fie lăsat până la urmă să piară în inundaţie. Aceasta este povestea reală a Potopului şi a felului în care au supravieţuit oamenii. Spre deosebire de versiunea mult mai naivă şi simplificată a poveştii biblice a lui Noe, tăbliţele sumeriene ne povestesc în detaliu eforturile depuse de Enki ca să-l ajute pe Ziusudra: felul în care l-a ghidat cu planuri precise pentru construcţia „arcei”, cum să o izoleze cu gudron şi ce să ia la bordul ei. „Barca să fie una care să se poată întoarce şi apleca pentru a supravieţui avalanşei de apă... să-ţi aduni în ea familia şi prietenii... la bord să fie apă de băut... şi să aduci animale domestice.” Deşi Enki l-a sfidat pe Enlil, nu voia să nesocotească făţiş jurământul pe care Anunnaki îl depuseseră. Aşadar, i-a transmis toate informaţiile lui Ziusudra din spatele unui perete, ca să nu i se vadă faţa. Argumentul său copilăresc, dar de efect a fost acela că nu i-a vorbit lui Ziusudra, ci unui perete. „Un diluviu copleşitor care vine de la Sud va distruge pământurile şi viaţa... îţi va ridica barca din acostament... barca se va roti şi apleca... prin tine va supravieţui seminţia omului civilizat.” Diferenţele faţă de versiunea biblică nu stau în conţinutul propriu-zis, ci în aceea că Ziusudra nu şi-a luat cu el numai familia, ci şi alţi prieteni. Urmaşii lui Noe ar fi murit pur şi simplu în câteva generaţii din cauza cosangvi-nizării1. Partea în care Noe trebuia să ia pe arcă o pereche din fiecare specie de animal m-a nedumerit întotdeauna, din cauza imposibilităţii realizării ei. Insă povestea are, de fapt, o origine diferită, una care are mai mult sens şi este realizabilă.

1 Unire a unor organisme înrudite în procesul fecundaţiei (n.tr.)


Ţineţi minte că Enki şi Ninmah au colectat esenţa tuturor oamenilor şi animalelor din sălbăticie? Au depozitat cu grijă această „esenţă”, care trebuie să fi fost ADN, spermă şi ovule în containere potrivite pentru a le putea păstra. Tăbliţele susţin cu tărie această ipoteză. Cu câteva zile înainte de Potop, Ningal i-a dus lui Ziusudra o cutie. „Esenţa vieţii şi ouăle creaturilor vii sunt în această cutie, colectate de Enki şi Ninmah... Trebuie ascunse din calea mâniei lui Enlil, ca să refacem viaţa dacă Pământul o va permite.” Acestea sunt cuvintele care dau fiori, care aveau să fie repetate de multe ori de eroii din Biblie la mii de ani după aceea. Mânia lui Enlil a devenit „mânia lui dumnezeu”, care menţine lumea temătoare şi supusă.

Şi astfel Potopul a sosit aşa cum era de aşteptat. A venit în cel de-al 120-lea Shar, la 432 000 de ani de la sosirea Anunnaki pe Pământ, aproximativ în anul 11 000 î.Hr., ceea ce corespunde perfect perioadei în care învăţaţii moderni susţin că Potopul a distrus lumea. Este important de reţinut că la acest moment Ziusudra avea deja 1 Shar, ceea ce înseamnă 36 000 de ani pământeni. Acum este absolut evident că potopul nu a fost trimis de Dumnezeu, într-un moment de mânie împotriva omenirii, ci a fost rezultatul unui eveniment cosmic produs de apropierea prea mare a planetei gigant Nibiru de Pământ, în timpul orbitei sale de 3 600 de ani. A fost cu adevărat o calamitate naturală care a fost folosită abuziv de Anunnaki ca să-şi distruge creaţia care le făcea probleme: specia sclavă pe care o numeau om.

Nibiru a ajuns în apropierea Pământului provocând mari distrugeri şi activitate seismică. Au fost vremuri foarte grele pentru planeta fragilă. Tăbliţele relatează clar că „timp de cîteva zile înainte de ziua diluviului pământul a fremătat şi a mugit ca de durere”. Venise timpul ca Anunnaki să plece. „Adunaţi în bărcile lor cereşti, Anunnaki s-au ridicat spre ceruri.” Obţinem o imagine clară a acelor evenimente

Sclavii zeilor 347

nu datorită imaginaţiei bogate a vreunui autor, ci pentru că Anunnaki urmăreau potopul din navele lor aflate pe orbită. Descrierile sunt mult prea detaliate şi clare ca să fi fost rodul imaginaţiei unei persoane primitive.

Pământul a început să se cutremure, era agitat de o forţă de atracţie necunoscută... în ţinutul alb, la marginea Pământului, tăriile Pământului se cutremurau... apoi cu un muget egal cu cel făcut de o mie de tunete, stratul de gheaţă s-a desprins de pământ... S-a prăbuşit în marea din sud din cauza forţei de atracţie nevăzute a lui Nibiru... Gheaţa se zdrobea, strat după strat.,. Suprafaţa ţinutului alb se prăbuşea la fel ca şi coaja unui ou spart... au apărut valurile mareei, iar valul de apă ajungea până la ceruri... Valul de apă gonea spre nord... Atingea ţinutul Abzu... Şi apoi se deplasa către locul unde aterizasem... Edinul a fost acoperit de ape.

Ştim cu toţii ce distrugeri poate să producă un tsunami de mici dimensiuni, aşa că ne putem imagina un val provocat de maree având sute de metri înălţime, mişcându-se către nord dinspre Antarctica cu o viteză de 500 km/h, ca un cerc uriaş în jurul lumii, distrugând toate pământurile aflate mai jos de 2 000 de metri de la nivelul mării. Avem parte de o nouă vizualizare făcută de Anunnaki de pe orbita din jurul Pământului. „Acolo unde erau pământuri uscate acum se afla o mare de apă... Acolo unde odată munţii îşi îndreptau vârfurile către cer acum aceste vârfuri erau ca nişte insule în ape.” Avem parte şi de o privire asupra părţii sensibile a lui Ninmah, ca mamă a omenirii, care era foarte tristă de ceea ce văzuse de sus. „Cei pe care i-am creat s-au înecat ca nişte libelule, iar toată viaţa a fost luată de valurile mării.”

Presupun că ştim cu toţii cum se termină povestea Potopului şi da, aveţi dreptate, arca a ajuns la vârfurile gemene ale muntelui numit Arata, cunoscut celor mai mulţi sub numele de Ararat, care în tăbliţe este numit „Muntele


Salvării”. Primul lucru pe care l-a făcut Ziusudra atunci când a coborât de pe arcă a fost să-l roage pe Enki să-i salveze. Au construit un altar, au aprins focul şi au mulţumit sacrificând un miel, lucru pe care-l învăţase în timpul iniţierii în tainele preoţeşti. Navele spaţiale care pluteau pe orbită nu puteau să fie foarte confortabile, fiind umplute de prea mulţi Anunnaki dornici să se întoarcă pe tărâm solid. Astfel că la scurt timp după aceste lucruri Enlil şi Enki au aterizat ca să evalueze pagubele. „Să evalueze situaţia, să hotărască ce trebuia făcut.” La început, fraţii zâmbeau şi se îmbrăţişau, dar „atunci când Enlil i-a văzut pe supravieţuitori... furia sa nu a mai avut margini”. Îl întâlnim din nou pe dumnezeul violent care avea să conducă şi să controleze omenirea timp de mii de ani prin asuprire şi violenţă. Într-un acces de furie, Enlil l-a atacat pe Enki. „Toţi pământenii ar fi trebuit să dispară”, a spus el. Dar Enki i-a răspuns şi i-a explicat adevărul despre Ziusudra. Nu este un muritor obişnuit, este fiul meu. După mai multe certuri şi deliberări, Enlil a fost convins că voinţa Creatorului tuturor lucrurilor i-a salvat pe oameni. Şi, înainte ca aşa-zisele timpuri vechi să ia sfârşit, întâlnim alte câteva afirmaţii care aveau să fie repetate de Biblie mulţi ani mai târziu. Ninmah, care-şi iubea creaţia umană pe care o perfectase alături de Enki, a jurat că „distrugerea omenirii nu se va mai repeta”, iar Enlil i-a spus lui Ziusudra să „fie rodnic şi să se înmulţească”.

Vă puteţi imagina cantităţile de sedimente care au rezultat dintr-un potop de asemenea dimensiuni. A fost nevoie de mulţi ani pentru ca apa să se retragă, doar pentru ca să iasă la vedere noroiul şi aluviunile. Tot ce se găsea înainte la Abzu şi Edin fusese îngropat sub nămol. Toate oraşele din Mesopotamia dispăruseră, fiind îngropate sub aluviuni. Însă marea platformă de piatră, locul de aterizare din Munţii Cedar, era încă la locul său şi putea să fie folosită, pentru că fusese poziţionată mai sus decât celelalte aşezări.

Sclavii zeilor 349

Unii învăţaţi, cum este şi cazul lui Zecharia Sitchin, cred că această platformă este aceea de la Baalbek, în nord-es-tul Libanului. Oricine vede acei megaliţi gigantici, aşezaţi împreună pentru a forma o platformă perfect plată, care se întinde pe aproximativ 90 000 metri pătraţi, începe să se întrebe de ce oamenii preistorici au avut nevoie să construiască o asemenea structură. Pietrele cântăresc între 200 şi 1 200 de tone fiecare. În prezent, nu există decât câteva macarale gigant care ar putea să ridice asemenea pietre. Sunt tăiate perfect şi rotunjite la colţuri pentru ca să să potrivească una în alta în acelaşi fel în care o fac piesele de LEGO. Şi astfel, apare normal faptul că această platformă nu a fost luată de ape, datorită dimensiunilor sale şi a altitudinii la care a fost plasată. Dar le-a dat o idee coloniştilor Anunnaki despre cum ar trebui să facă faţă în viitor dezastrelor de acest fel. Şi ce fel de structuri ar fi putut trece cu bine printr-un astfel de dezastru şi să servească drept un important far călăuzitor pentru piloţii Anunnaki care veneau din spaţiu? Aţi ghicit... piramidele din Giza. Imaginaţi-vă ce ar însemna să aterizaţi pentru prima oară pe o planetă... nu aţi prefera să aveţi o baliză perfect vizibilă care să vă ghideze direct la locul de aterizare? Eu, unul, aş prefera, şi la fel au făcut şi Anunnaki. Şi astfel au apărut în peisaj piramidele.

Distrugerile nu au afectat doar Pământul: Igigi au sosit de pe Marte spunând că şi planeta lor fusese devastată. „Lahmu fusese devastată de trecerea lui Nibiru... Atmosfera dispăruse şi apele se evaporaseră... Acum devenise un ţinut al furtunilor de nisip.” Şi-au dat seama că principala grijă a lor era acum supravieţuirea. Au luat Tabletele din Camera Creaţiei, pe care o îngropaseră lângă locul de aterizare. Este uimitor că găsim menţiuni până şi despre materialul folosit pentru construirea camerei. Era făcut din diorit, cea mai dură piatră cunoscută de om, mai dură decât fierul. „Camerele din diorit au fost izolate cu sigilii.” Au recuperat o varietate


de produse, între care şi seminţele pe care le aduseseră din Nibiru, care le-au dat posibilitatea să planteze din nou culturi. Însă, în vreme ce supravieţuitorii de pe Pământ începeau să-şi refacă vieţile, veştile despre Nibiru nu erau aşa de îmn-curajatoare. Activitatea gravitaţională dintre alte planete şi Nibiru o afectase şi pe aceasta din urmă. „Scutul din praf de aur fusese distrus, iar atmosfera dispărea din nou.” Brusc, căutarea aurului devenise vitală. Chiar când se pregăteau să plece acasă, urgenţa a reapărut.

Fig. 16.19 O vedere din spaţiu asupra piramidelor. Ele nu serveau doar ca repere, Marea Piramidă găzduia şi baliza transmiţătoare care îi ghida pe piloţii şi astronauţii care soseau. Aceste structuri gigantice au fost construite după Potop, atunci când Anunnaki au văzut cât de bine rezistase structura de piatră de la Baalbek furiei apelor. Egiptul şi Marea Roşie reprezentau repere vizibile de sus de deasupra Pământului.

Numai că de data aceasta nu mai existau muncitori în Abzu, aceştia fuseseră ucişi cu toţii de apele revărsate şi chiar şi numărul Anunnaki era redus, întrucâr cei mai mulţi se întorseseră pe Nibiru. A fost mâna sorţii sau a destinului

Sclavii zeilor 351

prestabilit: de Creatorul tuturor lucrurilor că „pe Pământ şi pe Nibiru se instalase disperarea”.

Sarcina extragerii aurului din minereu era imposibilă pentru puţinii Anunnaki rămaşi pe Pământ. Au survolat din nou lumea, şi Ninurta s-a întors cu veşti bune din ţinuturile îndepărtate de peste ocean. Munţii fuseseră erodaţi de Potop, scoţând la iveală zăcăminte mari de aur din care se iţeau pepitele de aur. Acestea erau văile din jurul lacului Titicaca, aflat la graniţa dintre Bolivia şi Peru, de la începutul civilizaţiei antice a incaşilor, înainte ca aceasta să fi fost distrusă de europeni. „Pepite de toate dimensiunile au căzut în lacurile de jos, iar aurul poate să fie adunat fără să fie nevoie de săpături.” Enlil şi Enki erau uluiţi. „Aurul, aur pur, care nu avea nevoie să fie topit şi rafinat, se afla acolo.”

Şi aşa a început goana după aurul din preistoria Americii de Sud. Însă era necesară construirea unei rampe de aterizare în apropiere, de unde aurul să fie dus către Nibiru. Şi astfel descoperim originile practice ale câmpiei Nazca. S-au scris multe şi s-au făcut multe speculaţii cu privire la aşa-zisele linii de la Nazca. Această câmpie a dat bătăi de cap arheologilor secole de-a rândul. Tăbliţele sumeriene ne oferă răspunsul şi la această dilemă. Pentru aceia care au fost uimiţi şi şi-au pus întrebări cu privire la marcajele ciudate şi spectaculoase care se găsesc pe câmpia deşertică Nazca din Peru, textele cuneiforme oferă un răspuns limpede. „Să construim un loc nou pentru carele celeste, ca de acolo să trimitem aurul pe Nibiru... Au căutat o câmpie nouă a cărei suprafaţă să fie uscată şi întărită... Au găsit o asemenea câmpie pe o peninsulă părăsită... La fel de întinsă ca suprafaţa unui lac, era înconjurată de munţi albi.” Descrierea se potriveşte perfect celei a peninsulei Nazca, înconjurată de lanţul munţilor Anzi, care avea zăpadă pe vârfuri.


Fig. 16.20 Locul este marcat cu X. Simbolul crucii este foarte prezent în civilizaţiile antice. Este posibil ca Anunnaki să fi folosit simbolul crucii pe câmpia Nazca pentru semnalizarea locului de aterizare pentru navele care soseau? Aşa cum se poate vedea în imaginea surprinsă de satelit, această abordare rezolvă cu brio problema.

Ninurta trăise acolo înainte de Potop şi ştia unde să-i găsească pe descendenţii lui Ka-in. Localnicii care supravieţuiseră Potopului îl cunoşteau pe Ninurta şi îl venerau ca pe un zeu protector. Aceştia putea să fie folosiţi la adunarea aurului şi a altor metale, cunoşteau arta topirii şi a prelucrării metalelor. Ninurta le-a explicat lui Enlil şi lui Enki că „este considerat protectorul strămoşilor lor... Mă numesc marele protector.” În această situaţie chiar şi Enlil, care sperase la distrugerea completă a întregii omeniri, s-a bucurat să găsească supravieţuitori. Viitorul zeilor se afla dintr-odată în mâinile oamenilor. În vreme ce Anunnaki au început să dezvolte colectarea aurului din America de Sud, primele tabere din Mesopotamia nu au fost abandonate. Pentru cei care au considerat piramidele din Giza ca fiind o imagine în oglindă a Centurii lui Orion, tăbliţele oferă un

Sclavii zeilor 353

sprijin solid. Anunnaki au hotărât să construiască un nou loc de aterizare, un „loc nou pentru carele cereşti”. Mai departe, tăbliţele ne spun că în peninsula pe care au ales-o „erau vizibile drumurile cereşti către Pământ ale lui Anu şi Enlil... Să fie vizibil clar noul loc pentru carele cereşti... Inima câmpiei să reflecte cerul.” Enlil a făcut munca de supraveghere de la bordul unei nave spaţiale, Ningishzidda fiind acela care şi-a demonstrat încă o dată aptitudinile de arhitect. Aceasta este motivul pentru care civilizaţia egipteană ulterioară l-a numit Thoth sau Tehuti, „măsurătorul divin” şi zeul ştiinţei şi cunoaşterii. Ningishzidda a calculat, a planificat şi a executat construcţiile celor trei piramide de la Giza. Nu ca să servească drept morminte, aşa cum consideră în mod eronat cei mai mulţi dintre oameni, ci ca repere vizuale foarte importante şi balize indestructibile care făceau parte din semnalele de aterizare pentru piloţi. „Pentru demarcarea coridorul de aterizare... Pentru a demarca limita coridorului de aterizare, pentru urcarea şi coborârea în siguranţă.” Şi astfel cele trei piramide au fost planificate şi măsurate ca balize ale noului loc de aterizare. Văzuseră cât de solidă a fost platforma de aterizare de la Baalbek şi au aplicat aceleaşi principii, folosind pietre foarte grele pentru construcţia noilor balize piramidale în zona de sud, ca parte a unei hărţi de repere care urma să-i ghideze pe piloţi către locul de aterizare.


Fig. 16.21 Planosferă antică - Calea zeului Enlil (hartă circulară întinsă). Atunci când acest disc a fost descoperit în Biblioteca Regală de la Ninive, s-a crezut iniţial că avea legătură cu practicile vrăjitoreşti din Antichitate. Este o copie asiriană, realizată după un original sumerian. O hartă astronomică antică, împărţită în 8 părţi, în forme geometrice, care nu au fost identificate pe vreun alt obiect antic, şi trasată cu mare precizie. Conţine o serie de informaţii astronomice şi o curbă matematică despre care se crede că nu mai existase până în acel moment, introducând pentru prima dată conceptul de 360 de grade corespunzătoare cercului.

Traducerea directă a inscripţiilor sumeriene de pe acest disc arată „traseul” pe care „Enlil a trecut pe lângă planete.” Pe diverse instrumente sunt incluse şi instrucţiunile de operare legate de altitudine şi de caracteristicile vremii. Punctele indică planetele şi Pământul, cea de-a şaptea planetă, către care va călători Enlil. Triunghiul din Stânga reprezintă planul îndepărtat al cosmosului, în vreme ce trin-ghiul din dreapta indică destinaţia şi locul de aterizare. Alte traduceri: „Domeniul conducătorului din ţinutul muntos” şi „Calea zeului Enlil”. Conţine, de asemenea, o formulă matematică destul de complicată care i-a uluit pe astronomi şi care rămâne în continuare neexplicată.

Tăbiţele descriu cum au ales zeii diferitele puncte de reper, printre care se număra şi vechea platformă din munţii Cedar ca parte a grilei de direcţionare. „Locul de aterizare din Munţii Cedar să facă parte din infrastructură.” Dar de

Sclavii zeilor 355

ce au construit piramidele în acel loc anume, în vreme ce toate celelalte puncte de reper alese au fost repere naturale? Iată motivul: „Acolo unde ar fi fost nevoie de un alt rând de vârfuri gemene nu existau munţi... din pământ se ridica doar o vale astupată de ape.” Aceasta este o descriere perfectă a zonei Giza de acum mii de ani, de după Potop.

Şi aşa a ieşit la rampă Ningishzidda, care a început să proiecteze cea mai misterioasă şi mai controversată construcţie de pe Pământ: Marea Piramidă de la Giza. „Putem ridica vârfuri artificiale”, le-a spus celorlalţi, referindu-se la Giza. Înainte să înceapă munca uriaşă, a construit un prototip mai mic ca să poată să testeze unele dintre calculele sale. Aceasta a fost cea mai mică dintre cele trei piramide sau Piramida de la Menkaure, aşa cum a devenit cunoscută. „Pe câmpie, deasupra văii râului, Ningishzidda a construit un model la scară... Vârfurile şi cele patru laturi le-a modelat cu precizie.” De-abia după ce a fost mulţumit de modelul construit, a continuat cu cele mari şi acum aflăm cum au reuşit să taie pietrele atât de neted şi de perfect, atât de repede şi aparent cu atâta uşurinţă. „Lângă ea a aşezat un vârf mai mare, iar colţurile lui le-a fixat în cele patru colţuri ale Pământului... Pietrele au fost tăiate şi ridicate cu uneltele puternice ale Anunnaki.” Următoarea piramidă construită a fost cea de la Khafre, aşa cum arată textele sumeriene. Ştim acest lucru, pentru că primele două piramide nu aveau o reţea vastă de pasaje şi de camere, acesta fiind felul în care au şi fost descrise. „Lângă ea a aşezat un vârf mai mare, iar colţurile lui le-a fixat în cele patru colţuri ale Pământului.” Numai după ce a fost terminată cea de-a doua piramidă, Ningishzidda a început să construiască Marea Piramidă, cu toate pasajele ei secrete, fiecare dintre ele având un scop anume. Acest scop nu era cu siguranţă acela de a servi ca mormânt pentru nişte faraoni pământeni vreme de mii de ani. „Lângă ea, într-o locaţie anume, a ridicat un vârf geamăn... a conceput-o cu


galerii şi camere pentru cristalele pulsatorii.” lată dovada, păstrată perfect în argilă, că piramidele aveau să fie repere şi balize care să transmită semnale şi lumină care să-i ghideze pe astronauţii şi piloţii care soseau. Un număr mare de învăţaţi au demonstrat dincolo de orice îndoială că ni-ciuna dintre piramidele din A Treia şi A Patra Dinastie din Egipt nu au furnizat dovezi despre înmormântări, trupuri, sarcofage sau chiar inscripţii de aşa natură. Nu există nicio dovadă că ele au fost construite ca să servească drept morminte. Acest mit popular a fost creat mulţi ani mai târziu, atunci când arheologii moderni au început să împrăştie în rândul lumii fascinate istorii fantastice care erau doar rodul imaginaţiei lor. Să reţinem că, spre deosebire de mormintele din Valea Regilor, Marile Piramide de la Giza nu au niciun fel de inscripţii care să facă referire la îngroparea unui rege. Singura inscripţie referitoare la regele Khufu din Marea Piramidă se găseşte pe o piatră într-un unul dintre spaţiile mici de deasupra Camerei Regelui. Acest fapt este dubios şi indică o adăugare mult mai târzie asupra construcţiei iniţiale.

Informaţiile legate de piramide nu se opresc aici. Sumerienii le numesc Ekur, „Casa care seamănă cu un munte.” Anunnaki au aşezat ceea ce sumerienii numesc Cristalele de pe Nibiru în camerele piramidei şi „Enlil a activat cu mâna sa cristalele de pe Nibiru... luminile misterioase au început să licăre şi un bâzâit fermecător a întrerupt liniştea... în afara bolţii totul a început să strălucească.” Aceasta a fost o mare realizare pentre Anunnaki, fiind cel mai probabil inspirată de rezistenţa locului de aterizare care nu fusese distrus de Potop. Au construit un reper care avea să reziste inundaţiilor şi altor tipuri de catastrofe, cu excepţia aceleia a asalturilor viitoare ale jefuitorilor umani. Anunnaki s-au adunat pentru a urmări spectacolul, iar Ninmah a scris şi a recitat un poem.

Sclavii zeilor 357

O casă ca un munte cu vârful ascuţit Pregătită pentru cer şi pentru Pământ, lucrarea iscusită

Anunnaki

O casă întunecată şi strălucitoare, casa cerului şi a Pământului Construită pentru corăbiile cereşti ale Anunnaki O casă al cărei interior emană lumina roşcată a cerului

O rază care pulsează încât se vede de sus şi de departe Cei mai înalţi munţi din munţi, măreţi, cu forme semeţe

Dincolo de puterea de înţelege a pământenilor

Casă cu echipamente, nobila casă a eternităţii...

Poemul continuă prin a lăuda construcţia şi pe cel care a realizat-o. Ca să-l onoreze pe constructor, Anunnaki au fost de acord să construiască un monument în vecinătate, cu trupul unui leu şi faţa constructorului, care simbolizează epoca în care a fost construit. „Să ridicăm un monument lângă cele două vârfuri gemene, care să se numească Epoca Leului... faţa lui Ningishzidda, cel care a construit vârful, să fie reprezentată pe el... cu privirea îndreptată spre locul unde aterizează carele cereşti.” Speculaţiile privind vârsta şi simbolistica Sfinxului au fost la fel de multe ca şi confuziile iscate de piramide. Dar, aşa cum putem vedea din acest fragment, tăbliţele arată clar când şi de ce a fost construit Sfinxul. Ca de obicei, răspunsurile sunt mai puţin complicate şi mult mai probabile decât teoriile emise de istorici, bazate pe presupuneri pitoreşti. Toţi cei care se opun acestei informaţii vor descoperi în cele din urmă că toate indiciile îi vor conduce înapoi la această concluzie. Un număr de cercetători au avansat ipoteza că Sfinxul exista deja atunci când apa a cauzat cea mai mare parte a eroziunii monumentului, şi nu vântul, aşa cum au presupus alţii. În cartea sa, Fingerprints of the Gods, Graham Hancock oferă multe detalii ca să explice factorii geologici şi de eroziune care au adus Sfinxul în starea în care se găseşte astăzi. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla decât


acum câteva mii de ani, atunci când în Giza ploua mai mult, iar nivelul inundaţiilor putea să ajungă la înălţimea Sfinxului. Astfel mulţi învăţaţi consideră că Sfinxul ar fi fost construit în jurul anului 10 000 î.Hr. Această concluzie este susţinută şi de informaţiile pe care le găsim şi în tăbliţele de lut.

Încă din perioada în care piramida se afla în faza de construcţie, Marduk a început să creeze din nou probleme, plângându-se că fratele său Ningishzidda primea toată gloria, în vreme ce el era lăsat pe afară. A urmat o perioadă de dezbateri aprinse, în cadrul cărora descendenţii Anunnaki au avut tot soiul de revendicări cu privire la diverse ţinuturi şi au cerut să li se dea mai mult control asupra pământenilor loiali şi comanda asupra propriilor regiuni. „Ninurta şi fratele său erau şi ei animaţi de zarva pentru domenii... Cu toţii cereau pământuri pentru ei înşişi şi pentru pământenii devotaţi.” înţeleptul şi raţionalul Ninmah a ieşit în prim-plan, jucând rolul pacificatorului. Ea a făcut propuneri care au preîntâmpinat conflicte violente între Anunnaki. „Să nu lăsăm ca sărbătoarea să devină o competiţie, a strigat Ninmah din mijlocul corului zgomotos de voci... Fie ca pacea să învingă, iar pământurile să fie împărţite între noi.” Pentru rolul ei de soră înţeleaptă şi pacificatoare, Anunnaki au hotărât să-i schimbe numele în acea zi. Ninmah a devenit cunoscută sub numele de Ninharsag, „Doamna Munţilor”. Şi astfel au împărţit pământurile între fraţii Anunnaki şi urmaşii acestora. Ninharsag a primit „Ţinutul Proiectilelor” sau Tilmun, cunoscută nouă sub numele de peninsula Sinai, aflată dincolo de graniţele omeneşti. Acesta a fost declarat teritoriu neutru, sub comanda lui Ninharsag. „Am păstrat pentru Enlil şi urmaşii săi pământurile locuibile de la est.” Aceasta era zona Orientul Apropiat sau „Pământurile Vechi” acolo unde Anunnaki se aşezaseră prima oară şi care includeau Mesopotamia, Akkadia, Babilonul, Asiria şi Sumerul. Pământurile „închise la culoare” şi Abzu i-au fost date lui

Sclavii zeilor 359

Enki şi clanului său, care-l includea şi pe fiul său pământean, Ziusudra. Enki a hotărât să-l calmeze şi pe fiul său mare, Marduk, care provoca în mod obişnuit necazuri, aşa că i-a dat ţinuturile Egiptului. Sub domnia sa asistăm la dezvoltarea rapidă a noii civilizaţii egiptene a pământenilor. Epoca lucrătorilor primitivi apusese. Brusc, toţi Anunnaki aveau nevoie de muncitorul civilizat care să devină sclav şi să execute sarcini dintre cele mai variate.

Din această perioadă stresantă din viaţa Anunnaki oricine poate deduce că erau foarte preocupaţi de propriile conflicte, de problemele familiale şi de problemele legate de misiunea lor pe Pământ. Nu doreau să mai aibă de-a face cu plângeri venite din partea oamenilor, care începuseră din nou să se înmulţească. Însă de data aceasta oamenii se amestecau cu Anunnaki şi cu Igigi în mod curent, mulţi dintre ei aşteptându-se să primească acelaşi tratament ca şi cel acordat zeilor, în loc să fie trataţi la fel ca specie sclavă. A urmat o lungă perioadă de stabilitate în care rezervele de aur au fost golite şi în care, ocazional, au izbucnit conflicte violente între tinerii Anunnaki. Tăbliţele descriu în detaliu diferite bătălii în care au fost folosite arme sofisticate şi cumplite, care nu aveau cum să fi existat în acele vremuri. Cele mai multe conflicte aveau ca motiv pământul şi erau instigate de Marduk şi de Igigi, care făceau tot felul de cereri noi şi încălcau regulile cu orice prilej. Felul în care oamenii s-au bătut pentru pământ de atunci încoace este un alt exemplu grăitor al piedicii genetice pe care ADN-ul Anunnaki a pus-o omenirii timp de milenii. Dorinţa incredibilă de cucerire a pământurilor şi de invadare a teritoriilor noi este atât de vizibilă în comportamentul odraslelor pe care bătrânii şi înţelepţii Anunnaki le-au făcut pe Pământ. Şi astfel incredibila dramă familială a Anunnaki a continuat în sânul familiei extinse şi a celor apropiaţi acesteia, lăsându-i pe oameni spectatori ai acestui conflict global. Însă nu va trece mult timp până


când omenirea îşi va avea propria dramă a culturilor, oamenii atacându-se şi omorându-se între ei, dar nu înainte de a fi ridicaţi la un alt nivel de civilizaţie de către creatorii lor. În acest enunţ există un anume grad de ironie, care indică faptul că nivelul de civilizaţie avea prea puţin de-a face cu comportamentul iniţial al omenirii şi că la mijloc s-a aflat mâna călăuzitoare a zeilor violenţi şi egoişti, care i-au manipulat pe oameni ca să-şi atingă obiectivele. Anunnaki ne priveau în acelaşi fel în care şi noi privim multe rase de câini domesticiţi pe care îi înmulţim pentru scopuri diverse. Ne plac, dar nu ne sunt egali, pentru că sunt animale. La fel îşi percepeau şi zeii creaţia umană, ca fiind un animal de care te puteai lipsi.

Neliniştea dintre zei a continuat şi a sporit până la punctul în care Igigi au invadat „Locul Carelor”. Marduk şi-a pierdut ambii fii, ceea ce l-a îndârjit şi mai tare, iar toată instabilitatea din Pământul Vechi l-a făcut pe Enlil să aibă îndoieli cu privire la siguranţa portului spaţial. Aceasta l-a făcut să construiască un nou port spaţial: Aşezarea care „Să lege cerul de Pământ” a fost construită în ţinuturile lui Ninurta, de dincolo de mare, aşa cum am amintit mai devreme. A fost construită în „ţinutul muntos de dincolo de ocean, lângă un lac mare”, acesta fiind lacul Titicaca. „La poalele muntelui, acolo unde erau împrăştiate pepitele de aur... trebuie să construim această aşezare în secret.” Atunci au uti-lizat Anunnaki pentru prima dată câmpia Nazca, iniţiindu-i în cunoaştere pe oamenii sud-americani.

Dumuzi era cel mai tânăr şi cel mai iubit fiu al lui Enki. A fost descris ca sensibil, iubitor şi cu simţ artistic. La inaugurarea Marii Piramide, a întâlnit-o pe Inanna, care era nepoata lui Enlil, şi s-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt. Multe dintre cântecele şi poemele de dragoste antice au ca temă acest cuplu: un cuplu primordial Romeo şi Julieta. Au devenit nedespărţiţi, şi Inanna era descrisă ca fiind „mult mai frumoasă decât ar putea fi descrisă, luptând în artele marţiale

Sclavii zeilor 361

cu eroii Anunnaki”. În diversele culturi ale lumii, a fost cunoscută ca Ishtar, Venus şi sub multe alte nume. Indiferent de numele pe care l-a primit, pentru toţi reprezenta zeiţa iubirii. Inanna spera să devină pacifîcatoarea naţiunilor şi a popoarelor, aceasta fiind una dintre cele mai puternice caracteristici ale ei. Lui Dumuzi i-au fost date ţinuturile de deasupra Abzului, cu tauri, râuri şi cornute. Era foarte aproape de Egiptul lui Marduk, iar aceasta nu a reacţionat deloc bine, înnebunind de gelozie. Gelozia sa nu era alimentată doar de pământurile care-i fuseseră încredinţate lui Dumuzi, ci şi de planurile mari pe care Inanna le avea pentru iubitul său. Ea îşi dorea ca numele lui Dumuzi să devină cel mai important printre Anunnaki, iar acesta era un teritoriu periculos pe care Marduk îl revendicase cu mulţi ani înainte. Nu avea să-l lase pe fratele său mai mic să-i strice planurile. Aşa că Marduk a pus la cale un plan diabolic ca să-l surprindă pe Dumuzi în timpul unui act sexual. A aranjat ca sora lor vitregă, Geshtinanna, să-l seducă pe Dumuzi, cu promisiunea că rodul împreunării lor va deveni succesorul la tron pe linie de sânge. Probabil că avea o putere de convingere puternică sau a folosit nişte sedative sau poate că Dumuzi s-a comportat pur şi simplu ca un mascul potent, care nu putea să refuze avansurile unei fete frumoase. Însă, în timpul nopţii, Dumuzi s-a panicat şi-a fugit printr-un râu şi peste pietrele din albia acestuia, unde a alunecat, a căzut şi a murit într-un accident îngrozitor.

Enki a fost devastat, arătând nişte sentimente foarte omeneşti, pe care le-am şi moştenit din fondul său genetic activ. „Şi astfel a plâns şi s-a văitat Enki... De ce sunt pedepsit, de ce s-a întors soarta împotriva mea... Enki şi-a smuls hainele şi şi-a pus ţărână în cap.” Smulgerea unei părţi din îmbrăcăminte atunci când jelim a fost preluată de către evrei în anii care vor urma. Conflictul în continuă dezvoltare dintre urmaşii Anunnaki nu se apropia de niciun final.


Sora Iannnei, Ereshkigal, era foarte geloasă pe frumuseţea surorii sale şi pe rolul pe care aceasta avea să-l ocupe în viitor în ierarhia Anunnaki, aşa încât nu numai că a refuzat să o ajute pe sora sa să-l caute pe Dumuzi, ci a acuzat-o şi de un complot împotriva lui Marduk şi a infectat-o cu o boală mortală sau cu un virus. „Să dezlănţuim împotriva ei şaizeci de boli.” Această parte a tăbliţelor a dat cu siguranţă naştere vrăjitoriei în Africa şi vracilor care încă practică o formă antică de vindecare pe acest continent. Ereshkigal trăia în Abzu, acolo unde era cunoscută ca „Doamna Lumii de Jos”, care se afla în sudul Africii. Iscusinţa sa în domeniul medicinei şi al bolilor a servit ca izvor pentru multe poveşti, dar lucrurile misterioase pe care Enki le-a făcut în misiunea sa de a o găsi pe Inanna au fost, de asemenea, sursa multor tradiţii africane străvechi, care vorbesc despre creaturi ciudate cu puteri uimitoare, având corpuri indestructibile şi care nu semănau deloc cu oamenii. Ce-a făcut Enki în expediţia sa de căutare a Inannei rămâne un mister pentru mulţi dintre aceia care au studiat tăbliţele. „Din ţărâna de pe Abzu, Enki a făurit doi emisari, fiinţe lipsite de sânge, care nu erau afectate de razele morţii.” Le-a trimis să o caute pe Inanna. Acestea trebuie să fi fost nişte clone preistorice, pentru că, oricât aş încerca, nu-mi pot imagina ce altceva ar fi vrut scribul să spună. Există o asemănare destul de strânsă între aceste creaturi şi Eriniile şi Furiile care apar în mitologiile greceşti şi romane şi, pentru o reîmprospătare a informaţiilor, vă sugerez să vă reîntoarceţi la capitolul al XIV-lea. Însă aceşti emisari au făcut ceea ce au fost trimişi să facă. Au găsit „corpul lipsit de viaţa al Inannei... atârnând de un par... Emisarii au îndreptat către corp un generator de impulsuri (Pulser) şi un emiţător (Emitter)... Apa vieţii i-au răspândit-o pe trup... În gură i-au pus planta vieţii... Inanna s-a mişcat, a deschis ochii şi s-a ridicat din morţi.” Încă nu este clar de ce unii dintre Anunnaki erau înviaţi din morţi, iar alţii nu.

Sclavii zeilor 363

Acest fapt a avut un efect devastator între relaţiile dintre Enlil şi Enki. Cei din clanul lui Enlil doreau să-l omoare pe Marduk, în vreme ce familia lui Enki susţinea că, deşi Marduk a fost implicat în incident, „Dumuzi nu a murit de mâna lui Marduk”. Inanna nu avea să accepte această situaţie. În mintea ei, Marduk era responsabil pentru moartea iubitului ei Dumuzi, aşa că a lansat un atac împotriva lui Marduk, dorind să-l ucidă. „Războiul a fost început de Inanna... Ea l-a provocat pe Marduk la luptă... Dorea răzbunare pentru moartea iubitului ei.” Încă o licărire asupra comportamentului din viitor al oamenilor, care se provocau unii pe alţii la luptă, dueluri şi alte forme de conflict violent. Un gest nobil, prin care nobilii europeni se invitau unul pe altul la ţară, se îmbrăcau foarte elegant şi apoi încercau să se omoare unul pe altul în duel. Citim din nou despre armele cumplite care au cauzat moarte şi distrugere pe suprafeţe întinse, atunci când cei doi s-au angajat în luptă. Au murit mulţi pământeni, care au rămas pomeniţi în poveştile spuse de-a lungul secolelor despre bătăliile zeilor. Suntem familiarizaţi cu multe aşa-zise poveşti mitologice asemănătoare din toate culturile. Pentru aceste poveşti străvechi există explicaţia simplă că erau foarte multe conflicte între zeii Anunnaki, la care au asistat mulţi pământeni din zonele afectate. Acestea nu erau visuri cu ochii deschişi sau halucinaţii mitologice ale oamenilor primitivi cu minţi hiperactive, erau evenimente reale din timpurile străvechi, înainte ca scrisul să le devină cunoscut pământenilor, atunci când încă depindeau de poveşti transmise pe cale orală de-a lungul generaţiilor.

Marduk s-a retras spre nord către noi munţi artificiali de la Giza, refugiindu-se în camerele Marii Piramide pe care Anunnaki o numeau Ekur. „Cu arme foarte luminoase... Inanna a atacat ascunzătoarea... în vreme ce Utu Igigi şi hoardele lor de pământeni rezistau dincolo de Tilmun.” Trebuie să reţinem că lgigi erau discipolii lui Marduk. Însă


piramida şi-a demonstrat scopul pentru care a fost construită, acela de a rezista oricărui tip de dezastru. Armele Inannei „nu au putut să dărâme structura de piatră, iar laturile nivelate au respins armele ei”. Din aceste rânduri reţinem două informaţii foarte importante. Prima este aceea că piramida avea un finisaj exterior fîn, care acoperea blocurile de piatră, iar a doua, descrierea pasajelor şi camerelor piramidei din timpul urmării interioare. Genul de detalii din această descriere nu putea fi cunoscut decât de constructorii piramidei şi de cei care au avut privilegiul de a fi fost ei înşişi înăuntru. Acestea sunt dovezile de care avem nevoie pentru a demonstra că piramidele au fost construite, de fapt, de Anunnaki cu mult înainte ca faraonii să le moştenească.

Atunci Ninurta a aflat despre intrarea secretă, de piatra rotativă pe care a găsit-o în partea de nord... Ninurta a trecut printr-un coridor întunecat şi a ajuns în galeria mare... bolta ei era plină de emisiile cristalelor care străluceau ca un curcubeu... Ninurta a continuat să înainteze prin galerie... Marduk s-a retras în camera de sus, acolo unde se afla Marea Piatră Pulsatorie... După ce a intrat, Marduk a coborât încuietorile de piatră astfel ca nimeni să nu mai poată intra.

Aceste descrieri detaliate nu pot să fie simple coincidenţe sau să fie rodul imaginaţiei unei persoane din vechime. Dar mai sunt şi aceia care susţin că acesta este un mit?

Unii au hotărât să-l lase pe Marduk să moară acolo pentru greşelile sale, însă familia sa a protestat. Înţeleaptă Ninharsag le-a venit încă o dată în ajutor, rezolvând acest impas. Marduk avea să fie salvat numai dacă erau îndeplinite anumite condiţii. „Igigi care-i erau fideli lui Marduk trebuie să părăsească locul de aterizare şi să-l abandoneze... Marduk trebuie să plece în exil pe tărâmul fără de întoarcere”. Apoi i s-a dat lui Ningishzidda sarcina să-l scoată pe Marduk din piramidă. „Va fi săpată o uşă în piatră... vor săpa un pasaj

Sclavii zeilor 365

sinuos... Vor ajunge în centrul cavităţii prin piatră... Vor continua în sus spre marea galerie... Vor ridica cele trei bariere de piatră... II vor duce în temniţa morţii pe Marduk.” Acestea par să fie cuvintele cuiva care a avut o bună cunoaştere a interiorului piramidei. Şi nu ale unui aiurit visător care îşi imagina zei şi mituri pentru că se plictisea. Dar mulţi istorici vor dori în continuare să vă facă să credeţi asemenea prostii. Şi astfel Marduk a fost salvat şi scos din piramidă de către Ninurta, deşi nu în cea mai bună stare. „L-au coborât cu grijă prin canalul sinuos şi l-au scos la aer.” Ninurta a examinat şi aparatura de înaltă tehnologie din interiorul piramidei. „Piatra centrală care determina direcţiile a fost scoasă din ordinul lui Ninurta... El a examinat cele 27 de perechi de cristale de pe Nibiru... Le-a îndepărtat de cele întregi... Pe altele le-a pulverizat cu raza sa... Ca să înlocuiască baliza defectă, a fost ales un deal din apropierea locului unde erau carele cereşti.” Şi funcţia pe care o îndeplinea Marea Piramidă a fost mutată în vârful unui munte, iar camerele care au i-au fascinat dintotdeauna pe arheologi au fost golite. Aceste ultime evenimente necesitau reevaluarea controlului deţinut asupra teritoriilor vechi şi desemnarea unei conduceri pentru teritoriile noi. Astfel că Enlil şi Enki au împărţit din nou între fiii lor pământurile. Cea mai importantă schimbare a fost aceea că Ningishzidda a primit sub conducerea sa Egiptul, acum că Marduk era exilat. Inanna a solicitat un teritoriu al ei şi, după multe dezbateri, a primit pământul din Valea Indului.

Această informaţie mi s-a părut fascinantă. Apetisanta zeiţă a iubirii, care era nebună după poezie, primeşte regiunea Văii Indului, de acolo de unde, printr-o coincidenţă, s-a născut cultura indiană puternic sexualizată, inclusiv filosofia sexuală Kama Sutra. O altă coincidenţă? Cele şaizeci şi patru de arte ale iubirii, pasiunii şi plăcerii îşi au originea, ca o coincidenţă, tot din India. Există multe versiuni ale acestor


arte, care au început în sanscrită, iar ulterior au fost transcrise în alte limbi, cum ar fi tibetana sau persana. Multe dintre textele originale lipsesc şi singurele indicii referitoare la ele sunt în alte texte. Versiunea Vatsyayana a Kama Sutrei este cea mai cunoscută traducere care a supravieţuit. Este tot o coincidenţă aceea că, spre deosebire de alte religii, vedele străvechi îi slăvesc pe zei în formă poetică? Şi este întâmplător că zeiţa iubirii era o mare iubitoare a poeziei?

Dar pe Pământ timpurile treceau prin mari schimbări. „Pământenii se înmulţiseră... Ei erau descendenţii omenirii civilizate a lui Ziusudra... Erau amestecaţi cu seminţele Anunnaki... Igigi care se căsătoriseră cu pământeni hoinăreau... În ţinuturile îndepărtate rudele lui Ka-in supravieţuiseră.” Anunnaki puri care supravieţuiseră erau foarte puţini şi se confruntau cu probleme în mai multe direcţii. Conflictele dintre ei, numărul mare de oameni care înaintau tot felul de cereri, problema rezervelor de mâncare, scăparea oamenilor de sub control. Anunnaki trebuiau să inventeze un plan pentru preluarea controlului asupra situaţiei, ca să se asigure că oamenii erau ţinuţi la locurile lor, că rămâneau supuşi şi că îşi venerau zeii. „Puţini şi semeţi erau Anunnaki veniţi de pe Nibiru... Puţini dintre descendenţi lor erau perfecţi.” Dar, pentru ca să poată pune la punct un plan pentru viitor, aveau nevoie de înţelepciunea şi de sfatul lui Anu. „Cum să rămânem deasupra omenirii, cum să facem ca cei mai mulţi să rămână supuşi şi să ne servească.” Şi astfel „Anu a decis să vină încă o dată pe Pământ”.

Trecuse deja suficient timp pentru ca văile şi câmpiile inundate să se usuce şi să devină din nou locuibile. Unii dintre oamenii „cu capetele negre” sau muncitorii primitivi din sud, de la Abzu, care supravieţuiseră Potopului, au venit în căutare de hrană şi probabil pentru a primi îndrumare din partea zeilor care trăiau în nord. Descendenţii lui Ziusudra şi fiul acestuia, Shem, au început iasă din adăposturile lor

Sclavii zeilor 367

primitive din munţi şi să se stabilească din nou în văi şi pe câmpii. Se numărau printre puţinii care erau bine pregătiţi şi stăpâneau meşteşugul de a avea o fermă. Anunnaki au luat hotărârea să refacă vechile oraşe de pe Pământ pe locurile unde fuseseră amplasate iniţial şi care acum erau acoperite de aluviunile aduse de Potop. De asemenea, au mai hotărât să-i folosească pe oamenii mai civilizaţii pentru asigurarea hranei pentru populaţia supravieţuitoare aflată în creştere. Totuşi, acest lucru a presupus o ridicare a nivelului întregii specii sclave. „Să-i lase Anunnaki să se stabilescă pe pământurile proaspăt uscate, ca să asigure hrana pentru toţi... Deasupra miriadelor de noroi şi sedimente a fost schiţat un nou Eridu.” Dacă vă amintiţi, Eridu a fost primul oraş întemeiat de Enki atunci când a ajuns pe Pământ, iar acum şi-a construit casa în mijlocul noului oraş Eridu, în vreme ce Enlil şi-a construit casa pe locurile unde înainte se aflase vechiul Nibruki. Era o piramidă etajată, cu şapte niveluri. „O scară ce se ridica spre ceruri, care ducea spre platforma din vârf... Acolo îşi ţinea Enlil Tăbliţele Înţelepciunii pe care le apăra cu armele sale.” Se pare că Enlil era acela care folosea întotdeauna armele ca să-şi apare proprietăţile, un obicei pe care Marduk şi l-a însuşit foarte bine în cursul dictaturii sale asupra Egiptului.

Au construit un palat nou pentru sosirea lui Anu şi Antu (soţia lui Anu) în mijlocul Edinului, pe care l-au numit Unug-Ki, „Locul încântător”. Am aflat despre efectul de îmbătrânire pe care locuitul pe Pământ îl avea asupra Anunnaki atunci când Anu a sosit pentru prima dată. „S-au uitat unul la altul ca să-şi examineze îmbătrânirea... Părinţii aveau mai mulţi Shar-i, dar arătau mai tineri decât copiii.” Au dezbătut această problemă pentru o perioadă de timp, îngrijoraţi de acest fenomen ciudat. Dar Anu i- asigurat că cei care se întorceau pe Nibiru era trataţi şi vindecaţi de problema îmbătrânirii. Au avut loc o serie de petreceri şi de observaţii astronomice, în timpul cărora aşteptau ridicarea diferitelor


planete la căderea nopţii, printre care şi Nibiru. „De la cel mai de sus pas... Nibiru cel cu nimbul roşu s-a arătat privirii... Planeta divină a regelui Anu.” Aşa cum ştiţi, aceasta nu este prima dată când citim despre planeta cu „nimb roşu” de pe care veneau Anunnaki.

Apariţia planetei lor natale i-a făcut să treacă printr-o nouă deliberare filosofică referitoare la evenimentele trecute de pe Pământ, rolul pe care ei l-au avut în aceste evenimente şi la predestinarea creării pământenilor. Au ajuns la concluzia uimitoare că „Voinţa Creatorului tuturor lucrurilor este evidentă... Pământul aparţine pământenilor... Noi suntem sortiţi să-i ajutăm să reziste şi să avanseze.” Asta este ceea ce Anu a transmis familiei sale extinse de pe Pământ. Şi astfel, conform noii înţelegeri a rolului pe care-l ocupau în marele plan universal, au fost de acord să-i reorganizeze pe oameni şi să-i înveţe cât mai multe lucruri despre civilizaţie. „Dacă aceasta este misiunea noastră aici, să acţionăm ca atare, aşa a spus Enki.” Este important să constatăm încă o dată că Enki a fost acela care a condus misiunea de înălţare şi educare a omului, aşa cum mai încercase să o facă de multe ori în trecut. Fratele său şi fiul său cel mai mare, Marduk, au urmat o altă cale de educare a oamenilor, introducând o lungă domnie a brutalităţii şi controlului asupra oamenilor. Dar deocamdată, trebuia să înceapă de la zero, să înalţe oraşe pentru oameni şi „acolo să creeze incinte sacre, reşedinţe pentru Anunnaki”. Şi astfel aflăm de ce au fost construite în oraşele antice atât de multe temple închinate atât de multor zei. Aflăm, de asemenea, că aceasta a constituit momentul apariţiei regalităţii şi al preoţimii în lume, pe măsură ce Anunnaki au ales oameni potriviţi care să se ocupe din nou de aceste sarcini. „Regalitatea se va instaura pe Pământ aşa cum este pe Nibiru, sceptrul şi coroana i se vor da unui om ales.” Şi astfel multe întebări din mintea mea şi-au primit răspunsul. Pentru că am fost întotdeauna contrariat de

Sclavii zeilor 369

originile neclare şi de complexul de împrejurări care au dus la apariţia regalităţii pe Pământ. Nu am fost niciodată convins de teoriile populare care înconjoară originile regalităţii şi care susţin de ce ar fi fost nevoie ca regii sau regalitatea să apară brusc din cadrul unui grup de civilizaţii primitive, străvechi. Deşi veţi găsi mulţi istorici care vor înşira multe argumente pentru a justifica de ce regalitatea a reprezentat o progresie naturală în evoluţia socială şi structurală a omului, argumentele lor sunt foarte speculative şi se bazează pe viziunile populare asupra originilor omenirii, care au prea puţine lucruri în comun cu adevărurile revelate de aceste străvechi tăbliţe de argilă. Regele, proaspăt numit de Anunnaki, avea să fie mesagerul cuvântului Anunnaki către popor şi avea să impună „munca şi deprinderile” în rândul oamenilor. Aceasta este foarte asemănător cu începutul Vechiului Testament şi face introducerea felului în care zeii au început să-i controleze pe oameni.

Preoţii aveau de îndeplinit un rol la fel de important din acest moment al istoriei. Aveau să cunoască „învăţătura secretă”, aceea de-ai învăţa pe oameni civilizaţia şi de-ai servi pe Anunnaki ca Domni superiori şi de-ai venera în temple. O discuţie despre asemenea învăţătură secretă este fascinantă. Este posibil ca această licenţiere pentru învăţarea oamenilor să-l fi determinat pe Enki să-şi continue activităţile cu „societăţile secrete”, activitate ale cărei urme se întind până la Edin şi care sunt surprinse magistal în cartea Gods Of Eden, scrisă de William Bramley? Până la urmă, el a fost „şarpele” care a dorit mereu să înalţe omenirea!

Ca să reuşească toată această creştere şi dezvoltare pe Pământ, Anunnaki au hotărât să stabilească patru regiuni noi care să fie guvernate de zei numiţi. Trei dintre aceste patru zone erau destinate oamenilor, iar ultima dintre ele era destinată pentru Anunnaki şi nu era accesibilă oamenilor. Enlil a primit pământurile vechi, la fel cum o făcuse şi înainte,


inclusiv Edinul şi întreaga Mesopotamie, Enki a primit întreaga Africă, iar Inanna, iubita stră-strănepoată a lui Anu, a primit pământurile din Valea Indului. Cea de-a patra regiune a fost rezervată pentru Anunnaki, în peninsula Sinai sau „Palatul Carelor”, şi a fost declarată în afara zonei accesibile pentru oameni.

Anu dorea să-l vadă pe nepotul său Marduk, aşa că cei patru au plecat spre ţinuturile de peste ocean. Mai întâi au construit un palat pentru Anu pe noile pământuri aurii, aflate în America de Sud. Toate clădirile erau acoperite de aur, chiar şi statuile şi florile din grădini erau făcute din aur, indicând un meşteşug nemaivăzut până atunci. Aceste descrieri sunt identice cu descrierea oraşului de aur pe care a făcut-o Cortes, atunci când a descoperit imensa bogăţie din Americi şi a dat peste un oraş de aur având aceeaşi descriere cu cea de mai sus. Anu a văzut abundenţa de aur din acest ţinut nou şi felul în care era obţinut din râurile din apropierea lacului din munţi. I-a fost arătat şi procedeul de obţinere a unui metal nou, creat pe Pământ, prin combinarea cuprului şi cositorului. Rezultatul obţinut era un metal dur, pe care ei îl numeau Anak, iar noi îl numim bronz. Anu era încântat de progresele făcute şi şi-a dat seama că timpul pe care Anunnaki îl mai aveau de petrecut pe Pământ se apropia de final. „Este aur suficient pentru mulţi Shar de-acum înainte”, a spus el şi a botezat lacul Anak. Dacă vom căuta suficient de adânc este foarte posibil să găsim referiri la un astfel de nume în străvechea tradiţie incaşă sau poate în culturile boli-viene sau peruane. Apoi ne este dezvăluit că Marduk a venit din Nord ca să-l întâlnească pe Anu, ceea ce înseamnă că era implicat în ridicarea civilizaţiei mexicane, care era uşor diferită faţă de restul şi totuşi avea multe semne comune ale intervenţiei Anunnaki, în special semnul zeului-şarpe înaripat. Şi dacă Enki era zeul-şarpe înaripat, asta explică de ce frecventa această parte a lumii - ca să-l viziteze pe fiul său

Sclavii zeilor 371

Marduk. Stilurile arhitecturale şi clădirile de locuit în comun sunt prea asemănătoare cu altele din întreaga lume ca să nu fi făcut parte din planul de civilizare condus în acea vreme de Anunnaki. Anu a simţit multă compasiune pentru nepotul său, Marduk, pentru felul în care soarta sa l-a separat de restul fiilor Anunnaki şi l-a făcut să devină un proscris. Aşa că l-a iertat şi l-a binecuvântat pe Marduk, ceea ce era exact imboldul de care avea nevoie tânărul rebel ca să-şi justifice acţiunile sfidătoare din anii care urmau.

Anu se pregătea de plecare şi astfel de reîntoarcem la noul loc de aterizare care fusese creat pe câmpia de la Nazca. Anu şi-a transmis ultimele instrucţiuni despre felul în care trebuia să se desfăşoare relaţia cu pământenii. „Din locul plin de aur, de sus din munţi, au plecat să se întâlnească pe câmpia de la poale... Acolo pregătise Ninurta un loc nou pentru nave, ce se întindea până la orizont... Daţi omenirii cunoaşterea, învăţaţi-i secretele cerului şi ale pământului până la o anumită măsură.” Am văzut că ideea de timp avea un înţeles complet diferit pentru Anunnaki şi că miile de ani sau câţiva Shar-i nu constituiau un interval de timp neobişnuit pentru a se raporta la el. Noi putem înţelege cu dificultate lucrurile care s-au înâmplat acum 200 de ani şi atunci cum am putea oare să ne gândim la epoci care durau câte 3 600 de ani? Dar acestea erau realităţile din vremurile străvechi de pe Pământ care ne-au adus în punctul în care ne aflăm astăzi. Această ultimă întâlnire dintre Anu şi conducătorii Anunnaki ai Pământului este dincolo de puterea noastră de înţelegere pentru că trebuie să fi avut loc în jurul anului 5000 î.Hr, în perioada din care începem să avem dovezi reale despre o civilizaţie adevărată în sânul căreia apărea ştiinţa scrisului. Acest fapt este în concordanţă cu instrucţiunile finale pe care Anu le-a dat comandanţilor de pe Pământ. „Invăţaţi-i legile dreptăţii şi ale justiţiei, apoi îndepărtaţi-vă şi plecaţi.” Acestea sunt nişte cuvinte extrem de importante la care trebuie să


medităm în vreme ce ne întrebăm: „Unde sunt Anunnaki astăzi?” Răspunsul s-ar putea afla într-o singură propoziţie. Anunnaki au finalizat explorările lor pentru căutarea aurului şi au plecat, lăsând omenirea stăpână pe propriul destin. Aşa au făcut? Mai urmează o perioadă de aproximativ 7 000 de ani, care ne desparte de momentul prezent, plină de confuzie şi de conflicte nesfârşite, care aproape că au dus la distrugerea planetei şi au purtat omenirea prin timpurile neclare ale Bibliei. Aceasta a fost perioada în care Anunnaki au început să-şi socotească şederea pe Pământ în ani pământeni şi nu au mai folosit Shar-ul ca unitate de măsură temporală, aşa cum o făcuseră până atunci. „În Epoca Taurului, a început numărătoarea în anii pământeni, ca o dedicaţie pentru Enlil.” (Taurul 4380 Î.Hr.-2220 Î.Hr.)

Cu toate acestea, cuvintele lui Amu, „Daţi omenirii cunoaşterea, învăţaţi-i secretele cerului şi ale pământului până la o anumită măsură”, au fost foarte importante în contextul general, ajungând chiar până în secolul al XXI-lea. Miile de ani care au urmat au fost mult mai documentate şi înregistrate în forme variate, în diferite culturi în care oamenii au fost înălţaţi şi educaţi de către zeii Anunnaki. Perioada care a urmat a devenit cunoscută ca perioada de apariţie bruscă a civilizaţiilor antice; ştim acum de ce şi cum au apărut, sub supravegherea şi ghidarea atentă a zeilor Anunnaki. Însă problemele familiale ale acestora s-au agravat odată cu trecerea timpului, lăsându-i pe oameni în postura de martori vulnerabili ai marii lupte pentru putere care s-a purtat între Anunnaki. Enlil a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi controla cât mai bine familia extinsă de pe Pământ, având de rezolvat în paralel şi problemele ridicate de oameni. Foarte curând, oamenii au început să-i imite pe zei, pornind conflicte şi violenţe unii împotriva altora. Însă aceste conflicte umane erau adesea ghidate de zeii din timpurile biblice, aşa cum rezultă

Sclavii zeilor 373

foarte evident din multe dintre scripturile care stau la baza Vechiului Testament. Zeul violent va deveni forţa omnipotentă care va începe să conducă omenirea cu o mână de fier. Totuşi, trebuie să analizăm dacă era un singur „dumnezeu” în Vechiul Testament care-i conducea pe oameni sau erau mai mulţi, fapt care crea confuzie în rândul oamenilor şi sporea şi conflictul dintre zeii Anunnaki care luptau pentru prealuarea controlului asupra lumii şi a populaţiei sclave care o locuia?

După plecarea definitivă a lui Anu, Marduk şi-a început misiunea de preluare a controlului cuvenit asupra lumii, lucru pe i-1 promisese Enki încă de la sosirea pe Pământ. Dar, aşa cum am văzut, printr-un şir de întâmplări neprevăzute, Marduk a fost mereu exclus atunci când au fost distribuite puterile şi responsabilităţile. De aceea acesta s-a răsculat şi a decis să ia singur ceea ce i se cuvenea. Astfel nu ar trebui să fim surprinşi de nivelul de incertitudine pe care-l aveau Enlil şi Enki în ceea ce priveşte rezolvarea problemei. Amândoi şi-au dat seama că Marduk se afla pe o poziţie de legitimitate; metodele sale bazate pe forţă nu aveau însă aceeaşi putere de convingere.

Perioada care a urmat a constituit un miracol pentru civilizaţie. Aceasta a fost perioada în care omul aşa-zis primitiv a părăsit peşterile şi a început să arate semne vădite de inteligenţă, atunci când a dobândit, aproape din senin, cunoşterea şi înţelegerea societăţilor moderne. Motivul este simplu şi nu are nimic de-a face cu o evoluţie rapidă miraculoasă sau altceva la fel de impresionant. Pur şi simplu, instrucţiunile pe care Anunnaki le-au primit de la Anu au fost exact acestea: pregătiţi-i pe oameni şi apoi plecaţi. Şi astfel a început totul. Zeii Anunnaki i-au învăţat pe oamenii de pretutindeni deprinderile de bază pentru supravieţuire. Trebuie să ne amintim că erau mulţi zei care aveau grijă de sate, orăşele şi oraşe. Aceia erau membrii familiei extinse Anunnaki care fuseseră desemnaţi să aibă grijă de oameni şi


să-i ţină sub control. În multe cazuri, aceşti zei erau asemenea unor soldaţi infanterişti, care vegheau din avanposturi. Atunci când generalul sau comandantul venea în oraş. avea loc o sărbătoare sub forma oferirii de sacrificii şi de venerarea în templu. Fiecare aşezare avea templu construit special pentru acest scop. Am explorat deja templele bogate care fuseseră ridicate pentru zeul care patrona flecare oraş, cu grădinile strălucitoare şi apele proaspete, un loc de odihnă pentru zei şi un loc în care oamenii îşi puteau aduce ofrandele. Fiecare zeu avea un meniu preferat. Aceste meniuri trebuiau preparate uneori şi de câteva ori pe zi, pentru că zeii aveau gusturi diferite. Rolul marelui preot era să se asigure că zeii erau trataţi corespunzător, iar în schimbul acestui tratament preotul primea instrucţiuni pe care să le comunice poporului său. Un aranjament foarte simplu, dacă stăm să ne gândim. Dar aceast aranjament a fost scos din context în ultimele mii de ani, dând naştere religiilor inventate de om care au fost prinse între nevoile zeilor şi controlul poporului.

Trebuie să vă mărturisesc că, în vreme ce lectu-ram aceste informaţii din paginile diverselor cărţi, a trebuit să mă opresc constant şi să-mi reamintesc că nu citeam un roman extraordinar, ci cuvinte adevărate, scrise de străvechii scribi sumerieni acum 4 000 — 5 000 de ani. Vă sugerez să faceţi la fel. Este important ca oricine să-şi reamintească această realitate, pentru că informaţiile sunt atât de uimitoare încât totul începe să pară scenariul unui film SF, scris de un scenarist de la Hollywood pentru atragerea maselor. Mai puneţi-vă încă o dată întrebarea care ar putea să fie motivul posibil pentru care un scrib care a fost numit de un rege să surprindă astfel de informaţii atât de clare în tăbliţele sale de lut?

Şi astfel începe procesul de civilizare a oamenilor. „Acolo unde odată se înălţau doar oraşele Anunnaki, acum au fost construite oraşe atât pentru Anunnaki, cât şi pentru

Sclavii zeilor 375

pământeni.” Oamenii au primit toate învăţăturile, cum se fac cărămizile, clădirile, arhitectura, şcolile, cititul, scrisul, calculatul, legile justiţiei, metodele de însămânţare, de recoltare, cum se face o fermă, cum să caute apă, cum să folosească roata, cum să manevreze carele şi, practic, tot ceea ce cunoaştem în ziua de azi, informaţii pe care le-am moştenit de la aceste prime civilizaţii. Existau câteva repere bine-cunoscute, cum ar fi oraşul Lagash, acolo unde Ninurta păstra „Pasărea Neagră”, şi oraşul Sippar, de unde Utu a promulgat legile justiţiei dintr-un loc numit Ebabbar - „Casa Strălucitoare”.

Venise vremea pentru transmiterea regalităţii, a scep-trului şi coroanei către oameni şi astfel a fost numit primul rege uman în oraşul Kishi sau Kish. Ninurta îl numea pe acest om „Omul Puternic.” Kish a devenit cunoscut ca „Oraşul Sceptrului”. Acest titlu avea să fie mutat din oraş în oraş la fiecare câteva sute de ani. În timpul reconstrucţiei oraşelor vechi, „acolo unde planurile vechi nu au putut să fie urmate din cauza noroiului şi a aluviunilor, au fost alese locuri noi”. Efortul concertat de civilizare a oamenilor a dat roade rapid, iar pe Pământ se anunţau vremuri prospere. Era suficientă hrană pentru toată lumea pentru prima dată după mult timp, industria înflorea, iar construcţia carelor cu roţi cunoscuse o explozie. Ninurta i-a cerut lui Enlil unele dintre Tablete ca să-şi ducă la îndeplinire sarcinile cu mai mult succes. Aflăm încă o dată despre distincţia dintre cei care fuseseră aduşi în Edin şi acei oameni cu capete negre care au venit de pe Abzu. Dar procesul de învăţare era adresat tuturor oamenilor. Aceşti oamenii cu capetele negre vor fi aceia care se vor ridica pentru a forma măreaţa şi puternica dinastie a regilor de Nubia, din Sudan, care a preluat controlul asupra Egiptului în anii care au urmat. „În Kishi se aflau oameni cu capetele negre care învăţau să lucreze cu numerele... Divinul Nisaba i-a învăţat să scrie. Divinul Ninkashi le-a arătat cum se face berea.” Ninurta era conducătorul ţinutului Edinului, iar


oamenii ridicau osanale pentru el şi pentru Pasărea Neagră şi spuneau poveşti despre „felul în care a supus un bizon în ţinuturile îndepărtate şi cum a descoperit amestecul cuprului cu un alt metal alb”. Metalul alb era cositorul, descoperit lângă lacul Titicaca.

Si Inanna voia să obţină nişte Tablete de la Enki, asa că a pus la cale un plan iscusit de seducere, care ne dă posibilitatea să aflăm mai multe despre puterile ei, ca zeiţă a iubirii şi a sexului. L-a prins pe Enki atunci când acesta se găsea singur acasă, l-a ameţit cu vin şi la sedus apărând într-o postură seminudă. Pare să semene cu scenariul unui film pentru adulţi. „Inanna se împodobise cu bijuterii şi de sub rochia subţire şi-a dezvăluit trupul... Atunci când s-a aplecat, Enki i-a putut admira părţile intime... au băut vinul dulce din cupe şi au făcut un concurs de băut bere.” Pare foarte asemănător cu tipul de comportament pe care oamenii îl au de câteva milenii încoace şi este o legătură genetică evidentă dintre noi şi Anunnaki. În timpul jocurilor cu băutură, Inanna a vrut să vadă unele dintre Tablete, Enki nu a avut niciun motiv să bănuiască ceva, aşa că i-a dat voie să ţină câteva dintre aceste Tablete care erau parte a jocului lor. El i-a explicat că „pentru regatele civilizate este nevoie nouăzeci şi patru de Tablete.” Inevitabil, Enki a adormit, şi Inanna a scăpat cu Tabletele pe care le-a furat ca să pună bazele unui imperiu în ţinuturile care-i fuseseră încredinţate. Ismud, asistentul lui Enki, a urmărit-o, dar ea apucase deja să le ascundă, spunând că Enki fusese acela care i le încredinţase. În cele din urmă, Enki a admis acest lucru şi a lăsat lucrurile aşa cum se întâmplaseră.

Atunci când Enlil a anunţat că regalitatea va fi mutată de la Kishi la Unug-ki, acolo unde se afla reşedinţa Inannei, Marduk a turbat de mânie. I s-a luat încă o dată dreptul de a fi conducătorul planetei, drept care îi fusese promis. „Umilinţa pe care am îndurat-o a fost îndeajuns... Marduk şi-a luat soarta în mâini.” A hotărât să-şi construiască propriul oraş

Sclavii zeilor 377

sacru în locul care fusese rezervat la început pentru vizita lui Anu. I-a chemat pe Igigi şi pe adepţii săi dispersaţi în celelalte ţinuturi şi a plănuit construirea unui „oraş sacru” şi a „unui loc pentru navele spaţiale”. Oraşul despre care este vorba este Babilonul.

Şi astfel Marduk a construit un oraş a cărui înălţime a ajuns la cer. Au făcut „cărămizi din lut pe care le-au ars în foc”, ca să slujească pe post de pietre, pentru că în acea zonă nu se găseau pietre. „Şi astfel construiau un turn al cărui vârf ajungea la ceruri.” Sesizăm imediat paralela biblică cu Turnul Babel. Enlil nu a fost deloc impresionat de toate acestea. El şi-a dat seama că aceasta este o încercare din partea lui Marduk de a-şi arăta puterea şi influenţa, pe care trebuise să le ţină în frâu. Şi, aşa cum se spune în Biblie, „Dumnezeu a venit ca să distrugă turnul şi să le amestece limbile, pentru că, dacă aceştia ar fi reuşit să termine turnul, ar fi putut să facă orice.” Tăbliţele de argilă spun acelaşi lucru: „Dacă permitem să se întâmple acest lucru, niciun alt lucru nu va fi de neatins pentru oameni... Acest plan diabolic trebuie oprit... din navele lor au dezlănţuit urgia asupra turnului, au aruncat cu foc şi cu pucioasă.” Însă nu a fost îndeajuns pentru Enlil: acesta îşi dorea să-l îndepărteze pe Marduk şi să semene confuzie intre adepţii pământeni ai acestuia, pentru ca aceştia să nu se mai poată înţelege între ei, exact aşa cum spune Biblia: „Să-i împrăştiem dincolo de graniţe pe lider şi pe adepţii acestuia... să-i facem să nu se mai înţeleagă... le voi încurca graiul ca să nu-şi mai poată înţelege vorbirea unul altuia.” Acestea erau cuvinte care năşteau multă confuzie, văzute prin lumina unui „Dumnezeu atoateiubitor”, care se presupune că doreşte numai binele pentru creaţia sa şi cu siguranţă că nu erau cuvintele pe care să le aşteptăm din partea unui Dumnezeu cu majusculă. Dar, văzută prin perspectiva adevărului antic, acum capătă sens dorinţa lui „dumnezeu” care era atât de înfuriat de construirea turnului. Aceste tăbliţe ne


mai spun şi că Marduk este acela care a construit cu adevărat oraşul Babilon. La fel ca şi în cazul construirii piramidelor, pe care încă ne luptăm să le înţelegem, misterul Grădinilor Suspendate din Babilon trebuie să fi fost rezultatul muncii unei fiinţe avansate, aşa cum era Marduk, zeul Anunnaki. După ce a fost expulzat din Babilon, Marduk şi-a îndreptat atenţia către o zonă mult mai interesantă, care avea să-i aducă loialitatea şi notorietatea: Egiptul. Asta se întâmpla la 310 ani de când începuse noua numărătoare pe Pământ, în anul 7 400 î.Hr. Asta ar însemna că evenimentul a avut loc în anul 7 090 î.Hr. sau poate chiar în anul 3 490 î.Hr, dacă se ia în calcul curgerea anilor de pe Pământ (3 600 de ani mai târziu). Această dată s-ar potrivi cu aceea a ridicării Regelui Scorpion şi a faraonilor din Egipt.

Sitchin ne oferă o dovadă foarte sigură că Egiptul era condus de zeii Anunnaki de aproximativ 12 300 de ani, ceea ce înseamnă că a început imediat după ce Potopul a luat sfârşit şi a fost desăvârşită construcţia piramidelor. Să ne reamintim că Marduk fusese zeul Egiptului înainte de a intra în jocul puterii pentru Babilon, dar la întoarcerea sa a descoperit că fratele său mai tânăr, Ningishzidda, schimbase totul. „L-a găsit la conducere pe Ningishzidda... ceea ce Marduk plănuise şi ordonase odată fusese schimbat de Ningishzidda.” Unul dintre lucrurile de care a fost acuzat Ningishzidda a fost acela că l-a trimis pe Horon sau Horus „într-un loc deşertic, un loc unde nu se găsea apă”. Această afirmaţie este foarte importantă, pentru că ne ajută să adunăm laolaltă informaţiile despre domnia zeului Horus în sudul Egiptului, cunoscut şi ca Egiptul Superior. Aceasta era o zonă predominant deşertică, iar Horus era mult mai venerat aici decât în zona Egiptului Inferior. Neînţelegerile dintre fraţi au durat 350 de ani, vreme în care cele două părţi ale Egiptului au fost divizate. Din nou acest interval de timp se potriveşte perfect cu cel în care Regele Scorpion

Sclavii zeilor 379

a unficat Egiptul Inferior şi Egiptul Superior, în jurul anului 3 100 Î.Hr, ceea ce a dus la naşterea adevăratului Imperiu Egiptean.

După intervenţia lui Enki, talentatul Ningishzidda a fost convins să plece spre „ţinuturile de dincolo de ocean... A plecat însoţit de un grup de adepţi.” Să ne reamintim că Ningishzidda era un arhitect talentat care proiectase piramidele şi fusese cel care a stabilit formula ADN-ului omenesc. Simbolul său era acelaşi cu cel al lui Enki, constând din şerpi încolăciţi, reprezentând viaţa şi creaţia, şi care era cunoscut ca şarpele înaripat. Am mai menţionat că uneori nu suntem siguri care dintre cei doi, Enki şi Ningishzidda, era cunoscut ca şarpele înaripat, pentru că simbolurile lor erau foarte asemănătoare şi chiar şi calităţile şi aptitudinile lor îi asemănau. Totuşi, pe baza informaţiilor extrase din tăbliţe, este foarte probabil ca Ningishzidda să fi avut o influenţă uriaşă asupra primelor culturi din America, învăţându-i pe oamenii de acolo tot ce ştiau, inclusiv felul în care să ridice acele construcţii incredibile din acea parte a lumii. Dar această parte a istoriei antice mai prezintă şi un alt interes. înainte de această perioadă, Ningishzidda trăise în Africa şi probabil că folosise pentru proiectele de aici muncitori africani pricepuţi în minerit şi în arta construcţiilor. După toate probabilităţile, tot ei erau responsabili pentru construirea piramidelor, sub supravegherea sa. Astfel este posibil ca trăsăturile distinct africane ale olmecilor să aparţină de fapt forţei de muncă pe care a folosit-o Ningishzidda atunci când a ajuns pentru prima oară în America de Sud. Pe scurt, aceştia alcătuiau alaiul de muncitori şi mineri africani care l-au însoţit pe Ningishzidda. Mai departe, acest fapt ar explica de ce stilul de scriere al olmecilor din Mexic se aseamănă cu diferitele stiluri de scriere ale triburilor africane.

Trebuie să vă reamintesc că Egiptul a fost locuit de oameni şi de zei cu mii de ani înainte de apariţia faraonilor.


Există numeroase dovezi, cum ar fi cea de pe farfuria aparţinând culturii Narmer, care a fost găsită şi datată ca fiind din anul 4468 î.Hr., şi care înfăţişează unificarea Egiptului de către Regele Scorpion Narmer. Mai există şi hărţile egiptene ale cerului care arată constelaţii cereşti şi care au fost realizate în jurul anului 14 000 î.Hr. De fapt, sunt atât de precis realizate încât s-a descoperit că au fost realizate la orele 23.57, în ziua de 3 iulie a anului 14 000 î.Hr. Istoricii susţin că nu este clar cine este responsabil pentru unificarea Egiptului, dar tăbliţele indică fără urmă de îndoială că acela care a realizat acest lucru a fost Marduk. Ceea ce eu găsesc că este excepţional şi o văd ca pe o mică victorie împotriva istoricilor conservatori este recunoaşterea faptului că Regele Scorpion este un personaj istoric. Timp de mulţi ani a fost considerat doar un alt zeu mitologic care a trăit în minţile oamenilor antici. Acest gen de descoperire va conduce la găsirea unei căi prin care oamenii să recunoască faptul că şi alţi zei din trecutul nostru au fost tot fiinţe reale. Timp de mulţi ani, Menes a fost considerat ca fiind primul rege faraonic al Egiptului. Dar acum există suficiente dovezi că Regele Narmer a fost de fapt misteriosul Rege Scorpion, care l-a precedat pe Menes cu cel puţin 1 500 de ani. In anii premergători lui Menes, în timpul domniei lui Narmer, Regele Scorpion, se fac multe referiri la zeul Nannar, care era fiul lui Enlil şi probabil că fusese activ în Egipt înainte ca Marduk să preia controlul asupra acestui ţinut. Este posibil ca Narmer să fi fost fiul lui Nannar? Cine este responsabil pentru unificarea Egiptului?

Sclavii zeilor 381

Fig. 16.22. Mineri antici. Miner olmec reprezentat târându-se într-un spaţiu îngust, având unelte în ambele mâini şi un anumit fel de cască pe cap. El este protejat de omniprezenta zeitate-şarpe. Aceşti mineri olmeci fuseseră aduşi din Africa de către zeul Enki ca să extindă căutarea aurului şi în Americi? Există multe reprezentări şi inscripţii similare, înfăţişând mineri în condiţii asemănătoare, care i-au uimit pe istorici.

Sau acest lucru a avut loc sub domnia lui Marduk? Imaginile care îl înfăţişează pe Regele Scorpion acoperă ruinele unui oraş întreg, ale cărui ruine, datând din anul 3 500 î.Hr., au fost descoperite la Hierakompolis. O altă descoperire, la un sit din Abydos, a furnizat 160 de oase mici şi discuri de fildeş, având mărimea unor timbre mari, care conţin cele mai vechi versiuni cunoscute ale textelor hieroglife. Arheologul german Gunter Dryer crede că acestea aparţineau Regelui Scorpion, de vreme ce au fost găsite în mormântul său. Ar putea fi acesta un alt exemplu al felului în care zeii Anunannki îi obişnuiau pe oameni cu arta scrisului? Aceste


descoperiri sunt probabil cele mai vechi exemple de text scris care a fost găsit pe Pământ. Se pare că Marduk şi-a instaurat stăpânirea asupra acestui ţinut în jurul anului 3 500 î.Hr, acesta fiind motivul pentru care avem atât de puţine informaţii despre Narmer, Regele Scorpion, cel care a executat cele mai multe sarcini pentru Marduk înainte de intrarea în era faraonică. Pe lângă aceasta, este posibil ca Narmer să fi făcut parte din clanul lui Enlil, ceea ce nu a fost pe placul lui Marduk. Toţi viitorii faraoni aveau să fie înrudiţi într-un fel cu Marduk şi cu Igigi sau Neteru („observatorii”). Aceste informaţii duc la concluzia că Narmer trebuie să fi avut 1 500 de ani atunci când a fost îngropat. Este posibil acest lucru? De ce nu? Noe sau Ziusudra avea 36 000 de ani, potrivit numărătorii sumeriene. Dar totul a fost pus pe seama faptului că el era fiul uman al lui Enki. Nu există, aşadar, niciun motiv să ne minunăm asupra vârstei regelui Narmer, dacă acesta era fiul lui Nannar, un rege Anunnaki autentic. Dar şi el a murit în cele din urmă la fel cum au făcut-o toţi urmaşii concepuţi cu pământeni.

Atunci când Marduk a preluat controlul asupra Egiptului, întregul teritoriu îi aparţinea. Nordul şi Sudul erau unificate şi el a început să construiască propria dinastie, cea a marelui zeu Ra, „Cel Luminos”. Enki era cunoscut sub numele de Ptah - „Dezvoltatorul”, iar Ningishzidda era Tnofh sau Tehuti - „Măsurătorul Divin”. încă de la început, Marduk / Ra a dorit să-şi creeze o autoritate nouă asupra acestui ţinut. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să şteargă chipul lui Ningishzidda de pe statuia Sfinxului Leu. „Să-i şteargă amintirea şi să-i înlocuiască faţa cu cea a fiului său, Asar.” Dar Marduk a mers mai departe pentru a-şi individualiza teritoriul faţă de alte teritorii. A schimbat sistemul de numărare, transformându-1 în zecimal, a împărţit anul în zece perioade şi „a schimbat urmărirea Lunii cu urmărirea Soarelui... A unit pământurile din Nord şi din Sud

Sclavii zeilor 383

într-un singur Oraş al Coroanei.” Acest enunţ arată clar că Marduk se afla în spatele unificării Egiptului, ceea ce înseamnă că Narmer acţiona pe baza instrucţiunilor primite de la Marduk. Sper că această demonstaţie face lumină asupra acestei părţi a istoriei egiptene. Sau poate că nu. Este foarte evident că Marduk era un individ foarte talentat, dar şi foarte frustrat, care voia să recupereze ceea ce i se cuvenea, dar nu-i fusese dat. Avea să facă tot ce-i stătea în putere ca să dovedească acest lucru şi ca să se ridice deasupra celorlalţi zei. Nu a pierdut deloc timpul şi a introdus o religie nouă şi a instaurat conducerea faraonică pentru a marca începuturile noii sale civilizaţii. Însă marea sa greşeală a fost să se declare „zeu deasupra tuturor”. Faraonii trebuiau să fie jumătate oameni şi jumătate zei şi erau aleşi în special din grupul de zei Anunnaki cunoscuţi ca Neteru sau ca „observatorii”, a căror misiune era aceea de a avea grijă de pământeni, dar care mai degrabă presupunea spionarea acestora mai presus de orice. Neteru ar putea să fie consideraţi aşa-zişii îngeri care apăreau în mod misterios în faţa oamenilor atunci când aceştia se aşteptau cel mai puţin. Acestea erau, până la urmă, vremurile biblice iar apariţiile îngerilor erau la ordinea zilei. Brusc, misterul îngerilor omniprezenţi nu mai este chiar aşa de complicat şi pare să existe un motiv mult mai plauzibil pentru prezenţa lor societatea omenească atent controlată.

Însă noua regalitate a creat imediat o structurare a claselor şi le-a dat regilor ocazia să se poarte după bunul plac cu supuşii lor. Până la urmă, ei erau semizei. Astfel se explică de ce regii erau atât de obsedaţi de zeii lor, pentru că aspiraţia lor secretă era aceea de a fi şi ei zei, fiinţe nemuritoare care să poată călători prin ceruri. Potrivit scrierilor sumeriene, primul rege care a fost numit de Ra este Mena, cunoscut istoricilor sub numele de Menes. Ajungem astfel la un punct important în cadrul dezbaterii noastre filosofice. Nu vi se pare că este o aroganţă din partea civilizaţiei trufaşe


a secolului al XXI-lea faptul că alegem căror părţi din istorie să le dăm crezare şi cărora nu? Pentru simplul motiv că nu le înţelegem sau, şi mai rău, că nu le credem.

Enki era mulţumit că fiul său, Marduk, făcea atât de multe progrese în regiunea sa, astfel că i-a dat tot felul de Tablete care să-l ajute în munca sa: pe toate cu excepţia aceleia care conţinea ştiinţa învierii morţilor. „Apoi i-a dat lui Ra toate cunoaşterile, mai puţin pe aceea a învierii morţilor.” Aceasta se va dovedi a fi o mare nemulţumire a lui Marduk, care ar fi făcut orice ca să dobândească această cunoaştere. Citim despre felul în care era controlată curgerea Nilului (Hapi) ca să-i ajute pe fermieri şi cât „de fertil a devenit solul, iar omul şi animalele domestice s-au înmulţit”.

Ninharsag a denumit o constelaţie pentru a-i onora pe Inanna şi fratele ei, Utu; această constelaţie va deveni cunoscută sub numele de Constelaţia Gemenilor. Dar pământurile încredinţate Inannei, cea de-a treia regiune, nu se descurca atât de bine. „Departe, în ţinuturile din Est, după cele şapte rânduri de munţi, era cea de-a Treia Regiune... se numea Zamush, Pământul celor şaizeci de pietre preţioase, şi era cel mai înalt punct.” Este evident că era vorba despre regiunea văii Indului acolo unde personalitatea şi sexualitatea Inannei s-au răsfrânt asupra oamenilor. Până la urmă, ea era zeiţa iubirii şi a sexualităţii. Citim despre oraşele gemene pe care le-a ridicat şi care erau folosite pentru depozitarea hranei printre altele. Probabil că este vorba despre oraşele Harappa şi Mohanjo-Daro. Ambele erau construite din acelaşi tip de cărămizi şi în acelaşi stil şi au aceeaşi vechime. Potrivit tăbliţelor sumeriene, aceste oraşe au fost construite la 860 de ani de la începutul numărătorii în ani pământeni. Asta înseamnă că este vorba despre anul 2940 î.Hr. sau despre anul 6540 î.Hr., depinde de momentul pe care-l considerăm ca fiiind începutul timpului pământean, fie anul 7400 î.Hr., fie anul 3800 î.Hr, adică la unul sau doi Shar-i după vizita lui Anu. Dovada bizară

Sclavii zeilor 395

care leagă aceste evenimente este reprezentată de scriptul Indus. Tăbliţele spun că Inanna a introdus un limbaj nou şi o metodă nouă de scriere, ca parte a responsabilităţilor sale de prim conducător numit al regiunii văii Indului. Scriptul Indus i-a nedumerit pe învăţaţi vreme îndelungată şi încă nu a fost descifrat. Felul în care culturile indiene întrebuinţează pietrele preţioase în ritualurile lor, îmbrăcămintea şi bijuteriile indică şi ele faptul că Valea Indului era într-adevăr Pământul celor şaizeci de pietre preţioase şi ţinutul Inannei.

Tabletele pe care le-a cerut Inanna s-au pierdut pe drumul către ea, într-o serie de interceptări ciudate, puse la cale de oponenţii săi: neînţelegerea noilor limbaje ale acestora şi moartea celor care le cărau. În cele din urmă, rezultatul a fost acela că cea de-a treia regiune din Valea Indului nu s-a dezvoltat la fel de bine ca celelalte regiuni. „În cea de-a Treia Regiune, omenirea civilizată nu s-a dezvoltat atât de bine.” Aceasta a adus o perioadă de instabilitate crescută printre Anunnaki şi a însemnat începutul sfârşitului. Puterea tot mai mare pe care o dobândea Marduk / Ra în Egipt şi rezistenţa pe care o opuneau alţii au început să dea naştere la dispute între adepţii pământeni. Mulţi dintre zeii inferiori erau veneraţi în temple şi incinte sacre, iar primul bordel a fost întemeiat de nimeni alta decât Inanna. „A întemeiat o casă pentru plăcerile nopţii.” Părerea de rău a Inannei pentru Dumuzi părea să se manifeste sub forma unor momente de posibilă nebunie. A început să-şi imagineze că un semizeu pământean pe care îl chema Banda era iubitul Dumuzi. Este posibil ca subtilul nivel de instabilitate să o fi făcut pe Inanna să iniţieze „catastrofa” din timpurile care urmau. Însă Banda s-a căsătorit cu Inanna, copilul pur al lui Enlil, iar împreună au făcut un copil, pe Ghilgameş, care era şi el zeu în proporţie de două treimi. Ghilgameş este recunoscut ca un rege istoric, care face legătura între realitate şi ficţiune. Pe măsura trecerii timpului, el a realizat că are o puternică


seminţie divină şi a început să tânjească după privilegiile care le erau rezervate doar zeilor Anunnaki. Asemenea multor oameni contemporani, el era atras în special de ideea de nemurire. Una dintre cele mai cunoscute legende sumeriene este aceea a Epopeii lui Ghilgameş, în care acesta se aventurează în ţinuturile Tilmunului, portul spaţial unde erau găzduite navele şi alte secrete ale Anunnaki, în căutarea nemuririi. Mama sa, Ninsun, l-a rugat constant pe marele ei unchi, Utu, să-l ghideze pe Ghilgameş spre Tilmun. „La nesfârşit l-a rugat Ninsum pe Utu... Să-l lase pe Ghilgameş să meargă la locul de aterizare.” Călătoria este descrisă cu multe detalii de un număr de tăbliţe şi a devenit una dintre cele mai studiate scrieri antice. Disputa este deschisă în continuare cu privire la adevărul sau ficţiunea acestui text, pentru că există istorici care refuză să accepte că această poveste face parte din istorie, în vreme ce acceptă alte scrieri antice. Să le fie ruşine!

Povestea ne spune că, pentru a ajunge la destinaţie, Ghilgameş a trebuit să depăşească o serie de măsuri de precauţie care sfidează logica antică, dar unchiul său Utu a fost de acord să-l sprijine cu ajutorul oracolelor. În acele vremuri, oracolele erau cunoscute ca „pietre vorbitoare”. Adesea, preotul consulta un oracol ca să primească sfaturi din partea zeului său. Oracolul îi vorbea preotului, sfătuindu-1 ce să facă. Aşadar, atunci când citim că Utu a folosit oracolele ca să-l ajute pe Ghilgameş să ajungă în inima sacră a portului spaţial poate să însemne că acestea erau plasate strategic sub controlul unor senzori sau erau supravegheate cu camere de luat vederi, la fel ca porturile din ziua de azi, care permiteau celui care le controla să scaneze perimetrul. Pentru că Utu era un Anunnaki veteran, este posibil să fi avut acces la acele camere şi coduri ca să-l poată ghida pe Ghilgameş până la următorul punct. Însă armele care protejau portul erau uimitoare. În pădurea de cedru a întâlnit pentru prima oară „monstrul care scuipa foc”, apoi „au găsit intrarea secretă în

Sclavii zeilor 387

tunelurile Anunnaki... au fost provocaţi şi urmăriţi de fornăiturile mortale ale Taurului Ceresc.” Motivul pentru care textele folosesc pronumele „ei” este acela că Ghilgameş a fost însoţit de un prieten. În cele din urmă, a reuşit să ajungă înăuntru, acolo unde l-a întâlnit pe Ziusudra, legenda Potopului, care i-a vorbit despre o plantă unică având calitatea de a-l menţine pe om pururea tânăr. „Era unică printre plantele de pe Pământ.” Însă lacomul Ghilgameş a smuls planta din rădăcini şi a pornit cu ea spre casă. Pe drum a adormit, iar planta i-a fost furată de către un şarpe care a fost atras de mirosul ei. Ghilgameş s-a întors acasă cu mâna goală, acolo unde a şi murit în cele din urmă.

Cea mai interesantă parte a acestei poveşti este aceea cu şarpele, care aduce aminte foarte bine de evenimentele din grădina biblică a Edenului. Însă în interpretarea sumeriană a lui Adamu din Edin Enki este descris ca fiind şarpele diabolic care vine să-i informeze şi să-i educe pe cei doi noi pământeni. Nu ar fi posibil ca tot Enki să fie şarpele care a intervenit din nou, de data aceasta pentru a lua ceea ce i se cuvenea de drept: secretele vieţii veşnice? Această interpretare simplistă a intervenţiei şarpelui pare să aibă caracteristici similare. Ceea ce este sigur este faptul că Ghilgameş nu era un simplu om bătrân: era marele rege al unui oraş important care se numea Uruk sau Erek, aşa cum apare în Biblie. Şi atunci Marduk s-a folosit de acest eveniment ca o justificare pentru a le da nemurirea regilor săi şi a pretinde şi mai multă supunere din partea tuturor. „Dacă semizeilor le este arătată poarta către nemurire, să se facă acelaşi lucru şi pentru regii mei.” El a început să le spună faraonilor că putea să le ofere trecerea către ceruri aşa cum îi fusese oferită şi lui Ghilgameş. El a dictat ceea ce este cunoscut sub numele de Cartea Morţilor, care constituia un ghid pentru regii care doreau să ajungă pe „bărcile cereşti” şi să trăiască după moarte pe alte planete. În schimb, Ra le cerea supunea absolută.


Apoi a decretat că toţi regii trebuie să fie jumătate oameni şi jumătate zei. „Fie ca regii din regiunea mea să fie copiii lui Neteru, care să plece într-o călătorie după viaţă pe Nibiru.”

Viaţa de după moarte pe care o oferea Ra faraonilor săi consta în privilegiul de a călători pe Nibiru şi de a trăi acolo veşnic, la fel ca Anunnaki. Aceste afirmaţii nu trebuie confundate cu raiul sau cu viaţa spirituală de după moarte, alături de Dumnezeul cu majusculă, Spiritul sau Fiinţa Universală în care tot mai mulţi oameni au început să creadă în ultimele secole. Viaţa de după moarte promisă de zeul Ra era o realitate născocită în aria sa de referinţă şi pentru planeta de pe care venise, însă el nu avea putinţa să-i învie pe oameni din morţi şi să le ofere viaţa eternă. Acest privilegiu le era rezervat numai celor mai importanţi Anunnaki. Tabletele pe care Marduk / Ra le-a primit de la tatăl său, Enki, i-au pus la dispoziţie multe puteri ca să conducă, dar nu i-au dat cunoaşterea necesară ca să poată să-i învie pe oameni din morţi. În ciuda neputinţei de a le oferi regilor viaţa de după moarte, Ra a dictat scribilor săi Cartea Morţilor, subliniind fiecare pas pentru „Ca să ajungă pe Duat... pe Scara Cerească pentru a porni într-o călătorie spre planeta nepieritoare... Cum să construiască mormintele cu faţa către răsărit.” Ca partea a planului său rapid de expansiune, Marduk i-a instruit pe adepţii săi să invadeze alte ţinuturi din Abzu şi să ia aurul de la locuitorii acestor ţinuturi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind adepţii fraţilor lui Marduk. Le-a ordonat regilor săi să alipească toate aceste ţinuturi la Egipt. „Planul său era să fie stăpânul celor patru regiuni.” Marduk a devenit atât de obsedat şi de arogant, încât i-a spus fără niciun ocoliş lui Enki: „Pământul este al meu ca să-l conduc”.

Nannar şi soţia sa, Ningal, se ocupau de Mesopotamia, sau de Pământurile Vechi, care-i fuseseră desemnate lui Enlil. Aceasta era cunoscută ca Prima Regiune şi devenise foarte prosperă sub conducerea lor. Aveau douăsprezece

Sclavii zeilor 389

festivaluri în fiecare an, fiecare dintre ele închinat câte unui mare zeu Anunnaki. „Au fost construite altare şi sanctuare, în care oamenii se putea ruga direct către zeii lor.” Prima regiune se dezvolta rapid odată cu extinderea civilizaţiei. Oamenii învăţau orice, rămânând credincioşi şi supuşi faţă de zeii lor. Inannei îi plăcea să hoinărească prin ţinuturi ca să vadă şi să analizeze felul în care progresau regiunile. I-au plăcut „oamenii care locuiau pe câmpia superioară dintre cele două fluvii.” Îi plăcea sunetul dialectului pe care-l vorbeau aceşti oameni, care trebuie să fi fost diferit de al ei. Aceştia erau Igigi, cei „care coborâseră din cer pe Pământ”, venind de pe Lahmu (Marte). Ştiau totul despre frumoasa Inanna, dar o numeau pe aceasta Ishtar. Acesta este motivul pentru care Igigi sau Arienii s-au mutat la Răsărit, urmând-o : Inanna în regiunea ei din Valea Indului, acolo unde au pus bazele culturii şi limbajului indo-european.

Ne întoarcem în Sumer, acolo unde regatele se roteau între oraşe, însă Marduk nu avea niciunul în Egipt. „În Sumer... regalitatea se rotea între oraşe... În cea de-a doua regiune, Ra nu permisese diversitatea, dorind să conducă singur.” Marduk era foarte apropiat de toţi Igigi care veniseră pe Pământ după ce viaţa pe Marte nu mai fusese posibilă, pentru că el le fusese comandant o lungă perioadă de timp. Cei mai mulţi dintre cei care erau numiţi observatori proveneau din rândul Igigi, iar urmaşii acestora au devenit regii Egiptului. Ra a mers mai departe şi s-a autoproclamat „Cel mai bătrân din ceruri, primul născut care a ajuns pe Pământ... Cel mai însemnat din timpurile recente.” El cerea ca toţi preoţii să-l recunoască şi să-l laude prin imnuri. Destul de interesant este faptul că aceste declaraţii nu conţineau nicio minciună, el era tot ceea ce pretindea că este. Dar a exagerat, iar lăcomia şi caracterul megaloman au devenit dominante.

A început să creadă în propria propagandă legată de nemurire şi a afirmat că este mult mai puternic decât toţi


ceilalţi zei. Acest aspect al ADN-ului uman a fost ilustrat de-a lungul istoriei de mii de lideri militari, preşedinţi şi dictatori - o altă aducere amintere a provenienţei materialului nostru genetic. Iată ce spunea Marduk despre sine: „Domn al eternităţii, cel care a făcut lucrurile care durează veşnic, cel care-i conduce pe toţi zeii... Cel care nu are egal... Ra, cel care se află deasupra tuturor zeilor.” Nu înţeleg la ce se gândea Marduk până la acest moment, probabil că îşi pierduse facultăţile mintale. Oare Marduk se aştepta ca Anunnaki să accepte pur şi simplu încercările sale atât de făţişe de a le fura puterea? Dar lucrurile s-au agravat şi mai mult: s-a comparat cu întregul panteon de zei, care-l includea pe Enlil, şi s-a autoproclamat superior faţă de aceştia. Printre aceşti zei se numărau: Enlil, Ninurta, Adad, Nannar, Utu, Nergal, Gibil şi Ningishzidda.

Nu este de mirare că Anunnaki erau foarte îngrijoraţi, dar şi înfuriaţi de comportamentul lui Marduk. Acesta devenise imprevizibil şi nu mai prezenta încredere. Aceasta era o nouă cotitură în cadrul prezenţei Anunnaki pe Pământ. Chiar şi tatăl său, Enki, l-a apostrofat, dându-şi seama că iubitul său fiu depăşise orice limita şi că nu mai putea să-i justifice acţiunile în faţa lui Enlil. Este pentru prima oară când îl auzim pe Enki mustrându-1 pe primul său născut: „Ce a pus stăpânire pe tine? Cererile tale sunt de neimaginat”. Dar Marduk era atât de prins în această cruciadă pentru putere încât nu a putut fi adus cu picioarele pe Pământ, dacă ne este îngăduit acest joc de cuvinte. El a spus că semnul său ceresc era pe cale să se înalţe, ceea ce-i dădea puterea să conducă. „Taurul Ceresc”, care era semnul lui Enlil, avea să fie înlocuit de era Berbecului. Mai spunea că „cerurile vorbesc despre supremaţia mea... vremea lui Ra se apropie, semnele nu pot fi ignorate.” (Semnul Berbecului a ţinut din anul 2220 î.Hr. Până în anul 60 î.Hr.) Este incredibilă încrederea nestrămutată pe care o avea în semnele astale. Dar ceea ce a urmat avea

Sclavii zeilor 391

să fie cea mai uimitoare cotitură dintre toate evenimentele din viaţa omenirii, ceea ce i-a făcut pe Anunnaki să ia în calcul posibilitatea ca destinul lui Marduk să fie într-adevăr acela de a deveni conducătorul suprem al lumii. În mod uluitor, există un sigiliu regal sumerian, sub forma unui cilindru, datat în anul 2308 î.Hr., care celebrează intrarea sub semnul Berbecului — Ra, care era semnul lui Marduk.

Şi astfel a început o perioadă de construire frenetică a monumentelor cu rol de observator, de unde să fie prezise sosirile zodiilor, perioadă care ajunge pânâ în anul 2038 î.Hr. Această perioadă este corespunzătoare multor construcţii de acest fel care au fost ridicate în întreaga lume ca să servească acestui scop. Privirile tuturor urmăreau cerul, ca să vadă dacă predicţia lui Marduk fusese corectă; de fapt, ei au comis o greşeală în propriile previziuni. Înainte de a-şi da seama despre schimbarea circumstanţelor, zeii depindeau de sprijinul oamenilor de pe Pământ. Începuse războiul zeilor, în care oamenii aveau să joace un rol esenţial. „După ce Anunnaki s-au autoproclamat zei, au devenit dependenţi de sprijinul oamenilor.” Aveau nevoie de un lider puternic în rândul oamenilor care să conducă armatele pământene împotriva lui Marduk. Inanna a găsit un om care se numea Abrakad şi care avea calităţile unui lider puternic. Enlil l-a înscăunat rege, „cu coroană şi sceptru”, şi l-a botezat Sharru-kin sau Regentul Drept. Lumea îl cunoaşte sub numele de Sargon I, primul rege puternic al Akkadiei. Tăbliţele ne spun că un nou oraş unificat, care găzduia coroana din pământurile vechi, a primit numele de Agade (Akkad) şi astfel a început marele imperiu akkadian sub conducerea lui Sargon I. Misiunea sa era simplă: să asigure supunerea tuturor oamenilor din Mesopotamia. Istoricii cunosc foarte bine uimitoarele cuceriri ale lui Sargon, iar în tăbliţe putem citi despre ceea ce s-a întâmplat. „Toate pământurile din susul şi din josul mării s-au supus tronului său.” Exista un motiv bun pentru care


Sargon avea atât de mult succes şi părea invincibil în lupte, şi anume acela că Inanna pusese la dispoziţia armatelor lui Sargon armele avansate ale Anunnaki. Avraam avea să treacă printr-un şir de întâmplări asemănătoare în viitor. „Sharru-kin a primit puterea din partea lui Enlil, iar Inanna i-a pus la dispoziţie armele sale uimitoare pentru luptători.”

Marduk urmărea din Egipt manevrele de război pe care le efectua Inanna. La momentul potrivit, el a atacat brusc oraşul Babilon şi s-a stabilit acolo împotriva voinţei Inannei. Până la urmă acesta era oraşul său. „Babilon, poarta către zei... În locul turnului ridicaseră canale de scurgere şi ziduri... Au construit reşedinţa celui mai mare dintre zei, Marduk.” Aceasta este manevra şireată prin care Marduk şi-a dus armata de adepţi în mijlocul Primei Regiuni, inima Edinului, în inima ţinuturilor lui Enlil. Însă Inanna a reacţionat rapid şi decisiv. A atacat armatele lui Marduk cu toată forţa de care dispunea şi le-a distrus pe locul unde se stabiliseră în Babilon, distrugând şi cea mai mare parte a oraşului. „Cu armele sale a adus moartea asupra adepţilor lui Marduk... Sângele oamenilor a curs râuri pe Pământ, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată.” Trebuie să reţinem că zeii foloseau oamenii, specia sclavă, pe post de infanterişti care trebuiau să lupte şi să moară. Putem să analizăm acum poveştile din primele scripturi ale Bibliei şi să înţelegem mai bine atunci când citim că dumnezeu le-a poruncit lui Moise sau Avraam să atace un anumit popor pentru că acesta era corupt şi rău şi conspira împotriva lui dumnezeu. Oamenii luptau pur şi simplu pentru Enlil şi împotriva adepţilor lui Marduk. Cum altfel putem să explicăm această situaţie? Cărţile noastre de istorie sunt scrise de către învingători şi, la acest nivel, Enlil a fost acela care deţinea puterea asupra pământurilor biblice, în vreme ce Marduk conducea ţinuturile Egiptului.

Marduk a fost înfrânt la Babilon şi a fost convins să părăsească Edinul. Anunnaki au fost de acord „să aştepte

Sclavii zeilor 393

fără violenţă adevăratele semne ale cerului”, care să arate dacă într-adevăr sosise timpul pentru domnia lui Marduk, zodia Berbecului. Marduk nu s-a întors în Egipt, iar poporul său a început să-l numească Amun - „Cel Nevăzut”. Naram-Sin, nepotul marelui Sargon I, a fost numit noul rege al Akkadiei şi Sumerului. Acestea au fost timpuri neclare în istoria Pământului, pentru că toată lumea aştepta ca să se întâmple ceva. Cel mai dorit lucru de către primii Anunnaki era acela de a se întoarce pe Nibiru, dar încă nu sosise vremea pentru acest lucru, întrucât munca de colectare a aurului din America de Sud se afla la apogeu. Planul era acela de a epuiza cantitatea de aur vizibilă şi apoi să plece. Dar timpul le era potrivnic. În Răsărit, Inanna îşi făcea propriile planuri pentru preluarea conducerii planetei. Marduk şi Inanna erau angajaţi într-un fel de dans premergător războiului, fiecare dintre ei dând de înţeles că îşi doreşte să conducă lumea. O situaţie ciudată a apărut atunci când Inanna şi-a dat seama că poate să acţioneze. „În Prima Regiune, Enlil şi Ninurta nu erau prezenţi, fiind plecaţi în ţinuturile de peste ocean... În cea de-a Doua Regiune, Ra era plecat, fiind ocupat să călătorească în alte ţinuturi.” Şi astfel Inanna a acţionat pentru preluarea puterii asupra tuturor ţinuturilor. „Inanna şi-a propus să preia toată puterea şi i-a cerut lui Naram-Sin să cucerească toate pământurile.” Şi acesta a făcut ceea ce i se ordonase, iar istoricii sunt la curent cu aceste bătălii, din textele antice. Naram-Sin a înaintat prin toate pământurile Sumerului şi Akkadiei, până în Egipt, şi a preluat controlul. Însă a comis o greşeală fatală atunci când şi-a condus armatele prin teritoriul interzis al lui Enlil -Tilmun - acolo unde se afla portul spaţial, rezervat doar pentru Anunnaki. Acesta este un exemplu despre cât de neclară era situaţia în acele vremuri. Enlil a fost furios şi nu a pregetat să-i distrugă pe Naram-Sin şi pe armata acestuia şi a ordonat chiar şi distrugerea Akkadiei. „Din ordinul lui Enlil,


Agade a fost înlăturată.” Tăbliţele spun că aceste evenimente au avut loc în anul 1500 de când Anunnaki începuseră să numere anii pământeni în locul Shar-ilor. Asta ar însemna că evenimentele au avut loc în jurul anului 2300 î.Hr. Ne aflăm în timpurile biblice, la scurtă vreme după apariţia lui Avraam, iar dumnezeu le poruncise deja liderilor oamenilor să atace şi să distrugă celelalte grupuri de oameni.

Devine evident cât de dezorientaţi trebuie să fi fost pământenii. O specie apărută pe o planetă nouă, fără să deţină controlul asupra propriul destin, controlată de un număr de zei care porunceau diverse lucruri şi care o trimiteau la război împotriva vecinilor, oamenii nu aveau alte opţiuni decât aceea de a respecta ordinele primite de la zeii brutali, care nu aveau niciun fel de consideraţie faţă de viaţa umană. Oamenii erau nişte simple piese de şah într-un joc al cuceririi globale, jucat de către zeii Anunnaki. Confruntările dintre zei i-au implicat aproape întotdeauna şi pe oameni, care nu au cunoscut niciodată motivele pentru care purtau războaie contra vecinilor. Dar, aşa cum vedem în Noul Testament, acest tip de comportament era obişnuit. Acest gest inexplicabil de agresiune, al unui popor împotriva altui popor, comandat de către dumnezeu, a stabilit un tipar de comportament pentru toate conflictele umane viitoare. Omenirea, care de-abia ieşea din epoca întunericului ca să păşească pe drumul către civilizaţie, a perceput acest gen de activitate ca fiind ceea ce trebuia făcut în mod obişnuit. Dumnezeu avea să comande poporului său să invadeze şi să atace, oferindu-le motivul că cei atacaţi erau corupţi şi răi şi că păcătuiseră în faţa lui dumnezeu. Însă acest dumnezeu, care era diferit de la un ţinut la altul, le cerea oamenilor supunerea totală, altfel aveau să fie şi ei pedepsiţi. Această temere a condus la adorarea mai multor zei de către oamenii din ţinuturile biblice, în vreme ce venerau un zeu anume, care-i conducea în luptă sau care-i ocrotea de rele. Această adorare era pedepsită de către

Sclavii zeilor 395

unii zei Anunnaki cu rang mai mare. Şi astfel vor continua vreme de 3 000 de ani confruntările dintre popoarele biblice, conduse de lupta pentru putere dintre zeii Anunnaki. Biblia surprinde foarte frumos toate aceste evenimente, dar acum dovezile indică precis că scrierile din această carte nu au nimic de-a face cu mântuirea şi viaţa spirituală eternă alături de Dumnezeul cu majuscula. Este mai degrabă o propagandă meticulos orchestrată de către un număr de zei violenţi, care nu erau nimic mai mult decât nişte oameni avansaţi, cu un nivel de inteligenţă ridicat, care-i abuzau pe oameni pentru folosul personal. Iar acest tip de comportament poate să fie observat şi în prezent. În vreme ce unele dintre comunităţi consideră că s-au ridicat deasupra acestui tip de comportament primitiv, este suficient să aruncaţi o remarcă asupra religiei lor ca să observaţi reacţia.

Este posibil ca aceasta să fi fost cea mai importantă perioadă din toată istoria omenirii, pentru că această confuzie care a domnit în rândul lumii cu privire la diferiţii zei a dat tonul pentru apariţia diverselor religii pe care le găsim astăzi în lume. Nu poate să existe un alt motiv plauzibil pentru acest fenomen uimitor. Cum poate să fie explicată atlfel apariţia pe o singură planetă a atâtor religii, într-un interval de timp atât de scurt? Tăbliţe sumeriene oferă răspunsuri clare, la fel ca şi textele Bibliei. Tot ce trebuie să facem este să dăm deoparte frica de a citi această carte şi să o tratăm mai degrabă ca pe o dovadă istorică a cărei scriere a fost comandată cu un scop anume: acela de a-i manipula pe oameni spre un fanatism orbesc şi înfricoşător. Aşadar, dintr-o perspectivă pur umană, primele războaie dintre oamenii au fost purtate din considerente religioase, de către oamenii care erau controlaţi de către diverşi zei. Putem să spunem fără să greşim că, începând cu acele zile din jurul anului 3500 î.Hr., toate războaiele au fost purtate pe considerente religioase, combinate cu nevoia de cucerire, pe care am moştenit-o genetic şi care


ne-a fost impusă încă de la începuturile existenţei noastre ca specie. Vedem ieşind la iveală şi manifestându-se în comportamentul nostru violent ADN-ul pe care l-am moştenit de la Anunnaki. Uimitoarea dorinţă de a găsi pacea, manifestată de omenire, arată că noi am fost creaţi genetic ca să fim mult mai paşnici. Cei mai mulţi oameni care luptă pentru pace reprezintă un fenomen fascinant. împreună cu marea noastră capacitate de a fi înţelegători, devine discutabil dacă acest comportament violent este un tipar caracteristic pe care l-am împrumutat de la creatorii noştri sau un cod genetic care ne face să ne comportăm astfel. Cu alte cuvinte, am fost crescuţi ca să devenim violenţi sau comportamentul nostru violent este determinat de o genă violentă? Şi astfel ne întoarcem la discuţia naturii şi a educaţiei.

Tăbliţele de argilă par să fie de acord că lumea se afla prinsă într-o stare de haos şi de confuzie. „După ce Marduk a devenit Amun, regalitatea din cea de-a Doua Regiune s-a disipat şi au domnit dezordinea şi confuzia... După ce Agade a fost distrusă, în Prima Regiune domneau confuzia şi dezordinea... Regalitatea se afla în dezordine în oraşele zeilor, mutându-se în oraşele oamenilor... Regalitatea se schimba până în ţinuturile îndepărtate.” Situaţia a degenerat atât de mult încât Enlil a trebuit să-l consulte din nou pe Anu, aflat pe îndepărtata planetă Nibiru, ca să stabilească felul în care trebuia tratată această situaţie. A fost numit un nou rege în oraşul Ur, care să devină pacificatorul şi „să pună capăt violenţei şi conflictelor... iar prosperitatea să fie reinstaurată în toate ţinuturile.” Numele acestui rege era Ur-Nammu - „Păstorul cel drept”. Enlil a avut un vis foarte elocvent despre sosirea zodiei Berbecului şi preluarea controlului asupra lumii de către Marduk. L-a afectat atât de mult, încât i-a pus pe preoţii săi să ţină cerurile sub observaţie ca să vadă semnele noii zodii. Între timp, Marduk a continuat să meargă din ţinut în ţinut ca să le spună oamenilor despre

Sclavii zeilor 397

supremaţia sa, câştigând un sprijin masiv din partea pământenilor supuşi şi temători. Fiul său, Nabu, îl ajuta în procesul de înrobire a cât mai multor oameni prin intermediul fricii. Războaiele au reînceput: „Conflictele reapăruseră între locuitorii de la Vest şi locuitorii de la Est.” Pare o scenă desprinsă din secolul al XX-lea, indicând faptul că nu s-au schimbat prea multe lucruri în ultimii 4 000 de ani. Ur-Nammu a murit într-un accident al carului cu care se deplasa şi a fost înlocuit de Shulgi. „Shulgi era foarte violent şi dornic de luptă.” La acest moment, oamenii nu par să fi avut nevoie de prea multe încurajări din partea zeilor ca să pornească la război; oamenii au început să-i imite pe zei. Potrivit unor texte, Shulgi era un adevărat tiran, fiind înzestrat şi pentru câmpul de luptă, dar şi cu putere de convingere, pentru că a reuşit să o seducă pe frumoasa zeiţă Inanna. Acest lucru indică faptul că încă de acum 4 300 de ani femeile erau atrase de bărbaţii puternici. Pe cât de prostească pare această afirmaţie, pe atât de multe dovezi istorice există care să susţină acest comportament social. Acest comportament al femeilor poate fi înfrânt prin analizarea codului genetic, care o programează pe femeie să aleagă cel mai puternic bărbat, care va asigura cel mai probabil supravieţuirea urmaşilor pe care-i vor avea. Şi astfel Shulgi şi-a folosit puterile ca să cucerească pământuri şi femei. „S-a autoproclamat mare preot în Nibru-ki, iar în Unug-ki a căutat plăcerile carnale alături de Inanna... I-a înrolat în armata sa pe luptătorii din munţi... A cucerit ţinuturile din Vest... A ignorat caracterul sacru al Centrului de Control al Misiunii.” Din nou, un rege uman arogant a făcut greşeala de a nesocoti zona interzisă care-i aparţinea lui Enlil. „Încă o dată conducătorii regiunii au nesocotit graniţele... Marduk este izvorul tuturor necazurilor”, i-a spus mânios Enlil lui Enki.

Întâlnim din nou amestecul uimitor dintre mit şi istorie. Enlil avea nevoie să găsească un lider uman credincios,


supus şi puternic pe care să-l pună în calea haosului şi a armatei crescânde de pământeni, condusă de Marduk. Nu a trebuit să caute foarte mult până a descoperit unul dintre cele mai enigmatice personaje ale Bibliei. Părintele tuturor viitorilor regi biblici: Avraam, părintele credinţelor evreieşti, creştine şi musulmane. Sumerienii îl numeau Ibruum, iar musulmanii îl numeau Ibrahim. Era un om puternic şi avea toate atributele ca să conducă armata lui Enlil. Venise vremea ca Enlil să înceapă să folosească unele dintre tacticile pe care le folosiseră şi ceilalţi zei Anunnaki şi să-i folosească pe oameni ca pe soldaţii săi. Principalul scop al lui Avraam era acela de a apăra portul spaţial. „Ibruum era un urmaş princiar, viteaz şi care cunoştea tainele preoţiei... Enlil i-a ordonat lui Ibruum să meargă să protejeze locurile sacre, de unde urcau şi coborau carele." Dar, la scurtă vreme după ce Avraam a plecat din Harran pentru a pune în practică însărcinările primite de la Enlil, Marduk a apărut ca să-i agite pe oameni şi să provoace dezordine. Astfel de incintări şi de dezordine i-au ademenit pe Avraam şi pe nepotul acestuia, Lot, să devină spioni ai zeului Enlil şi să-i raporteze activităţile pe care le întreprindeau Marduk şi adepţii acestuia. Să ne imaginăm gradul de confuzie care domnea în rândul bieţilor oameni ignoranţi din acele vremuri: un zeu cerea supunere, altul ameninţa cu pedepse şi răzbunări pentru nesupunere. Nu este de mirare că Biblia este o carte care creează confuzie, vorbind despre conflictul continuu şi războiul dintre triburile de oameni, pentru că în realitate aceste triburi aparţineau unor zei diferiţi şi erau comandate şi controlate de aceşti zei diferiţi.

Aflăm acum că principalii protagonişti ai războaielor sfinte din Biblie erau adepţii lui Enlil care luptau împotriva celor conduşi de Marduk. Ambii erau la fel de stricţi şi de brutali în aplicarea pedepselor şi recompenselor pentru adepţii lor umani. Acestea erau timpuri grele pentru zeii

Sclavii zeilor 399

Anunnaki. Noua specie sclavă pe care o creaseră ca să-i ajute să obţină aurul devenise acum unealta lor de luptă. Marduk se angajase deja pe un drum fără întoarcere. I-a adunat pe toţi zeii Anunnaki în iubitul său Babilon, ca aceştia să-l numească noul conducător al planetei Pământ. „În templul casei mele să se adune toţi zeii Anunnaki şi să-mi accepte domnia.” Este evident că ceilalţi au fost oripilaţi de pretenţiile lui Marduk, şi Enlil a cerut de îndată o consfătuire a bătrânilor. „Enlil i-a chemat, iar Consiliul să aibă loc în faţa unei mari adunări.” Toţi cei prezenţi au fost de acord că de data aceasta Marduk mersese prea departe şi toţi erau nemulţumiţi de situaţia tensionată. Nimeni nu ştia ce trebuia făcut sau cum să răspundă situaţiei date. „Acuzaţiile erau dure, incriminările au umplut camera.”

Enki a fost singurul care a considerat că soarta a fost aceea care i-a adus în această situaţie şi că poate nu ar trebui să se opună sorţii, ci mai degrabă să accepte ridicarea la putere a lui Marduk. „Nimeni nu poate să prevină ceea ce vine, să acceptăm supremaţia lui Marduk.” Marduk se stabilise în Babilon şi preluase controlul asupra întregii lumi cunoscute în timpurile biblice, care includea Egiptul, Israelul, Canaanul, Asiria, Akkadia şi Sumerul. Mai existau doar câteva enclave Anunnaki care nu erau supuse violentului zeu Ra sau Marduk, care astăzi este cunoscut în cea mai mare partea a lumii ca zeul iubirii. Ce ironie, nu-i aşa? Au existat multe discuţii şi deliberări cu privire la tipul de acţiuni care trebuia îndreptată către Marduk. În cele din urmă, Anunnaki au hotărât că exista o singură cale pentru a-l opri pe Marduk: să fie distruse toate oraşele sale, împreună cu locuitorii care se aflau în ele.

Avraam devenise un general loial şi de încredere al zeului Enlil şi avea la dispoziţie cele mai bune care de luptă şi cei mai buni cai. Avraam a purtat multe lupte în numele lui Enlil, cele mai multe pentru apărarea portului din Sinai, care


se afla dincolo de graniţele care-i despărţeau pe oameni de Anunnaki. Enlil l-a recompensat cu tot felul de bogăţii, care includeau „pământ atât cât putea să cuprindă privirea”, aur, vaci şi oi şi alte bunuri care l-au transformat în cel mai bogat om al vremurilor sale. Pentru această sarcină, Avraam avea la dispoziţie 380 de soldaţi foarte bine antrenaţi şi echipaţi. Armele care i-au fost puse la dispoziţie de către zei erau atât de uimitoare, încât un mic grup de luptători putea distruge o armată de zece mii de oameni în doar câteva ore.

Astfel Avraam a devenit nu numai cel mai bogat om de pe Pământ, ci şi cel mai respectat şi mai temut. Există mai multe pasaje în Biblie în care regii şi preoţii vin la Avraam ca să-i ceară bunăvoinţa sau mila. Ei fac referire la strânsele legături pe care acesta le avea cu dumnezeu şi îi reamintesc să nu uite faptele bune pe care le-au făcut pentru el atunci când dumnezeu va dori să-i pedepsească. Toată lumea era înspăimântată de zeul violent, care ştim că nu era altul decât Enlil, comandantul suprem al Anunnaki de pe Pământ, a cărui comandă era ameninţată de tânărul său nepot, Marduk. În Biblie, putem citi în câteva rânduri despre îngerii care au venit la Avraam şi l-au întrebat despre comportamentul oamenilor din diverse oraşe. În mod evident, Avraam şi nepotul său erau folosiţi pe post de spioni ca să strângă informaţii despre activităţile desfăşurate de adepţii lui Marduk. Două dintre oraşele descrise detaliat în Biblie erau Sodoma şi Gomora. Am explicat deja evenimentele care au dus la distrugerea acestor două oraşe, dar acum înţelegem mai bine ce s-a întâmplat. Acestea sunt numai două dintre oraşele care se aflau sub controlul lui Marduk. De aici, îşi trimitea oamenii ca să preia controlul asupra aşezărilor de pe Pământ, inclusiv portul spaţial al lui Enlil.

Şi astfel, după dezbateri îndelungate pe care Anunnaki le-au purtat în camera lui Enlil, a fost luată decizia de a folosi „armele terorii” asupra tuturor adepţilor lui Marduk. Foarte

Sclavii zeilor 401

asemănător cu atacurile preventive declanşate de Statele Unite ale Americii împotriva Irakului, pentru a anticipa nişte atacuri mortale din partea presupusului inamic. Nu este ironic că după 4 200 de ani aceeaşi parte a lumii a fost implicată într-un război groaznic? Şi astfel, zeii Anunnaki au folosit aceste arme ale terorii împotriva lui Marduk. Dacă privim zona geografică, toate aceste informaţii capătă mai mult înţeles. Marduk era conducătorul Egiptului, iar peninsula Sinai, pe care se găsea portul virtual, se afla la est de Egipt, în vreme ce Sodoma şi Gomora se aflau la nord de Sinai, poziţionate perfect pentru a găzdui lansarea unui atac împotriva portului spaţial al lui Enlil. Aşadar, nu ar trebui să fim surprinşi că îngerii au venit să-l viziteze pe Avraam cu puţin timp înainte de a începe distrugerea, ca să adune informaţii despre locuitorii acestor oraşe şi despre felul în care aceştia „conspirau împotriva lui dumnezeu”. Acţiunile oamenilor au fost descrise în Biblie ca fiind corupte şi diabolice, iar Avraam şi-a arătat latura umană, pledând pentru salvarea vieţilor oamenilor virtuoşi din aceste oraşe. Cunoaştem restul poveştii, îngerii merg în oraş, vorbesc cu Lot, sunt înconjuraţi de cetăţenii care suspectează că aceşti îngeri au venit pentru a-i omorî şi oraşele sunt distruse de nişte explozii incerdibile care o transformă pe soţia lui Lot într-un „stâlp de sare”, ceea ce înseamnă că, de fapt, a fost vaporizată.

Evenimentele descrise de tăbliţele de argilă sunt chiar mai dramatice, dar au de-a face cu exact aceeaşi situaţie. Enki a fost singurul care s-a opus acestei acţiuni îngrozitoare, spunând „Ceea ce este sortit să se întâmple nu va fi împiedicat de hotărârea voastră”, fapt ce indică din nou credinţa fermă a Anunnaki într-o înaltă putere spirituală, care includea soarta şi destinul. Cei care au fost desemnaţi să „ducă la îndeplinire misiunea diabolică” au fost Ninurta, fiul lui Enlil şi Nergal, fiul lui Enki. Şi acum avem şi identitatea celor doi îngeri care l-au vizitat de Avraam. Aceeaşi îngeri care au pornit apoi


spre Sodoma, ca să-l distrugă cu armele nucleare. Şi din nou mitologia întâlneşte istoria, numai că de data aceasta avem o trimitere directă către nume şi locuri reale. Dacă vă încredeţi într-una, atunci va trebui să vă încredeţi şi în cealaltă, cu excepţia faptului că tăbliţele sumeriene oferă mult mai multe detalii care au fost omise în Biblie, atunci când a fost compilată 2 500 de ani mai târziu.

Armele mortale au fost luate din locurile secrete, iar Enlil le-a arătat tinerilor Anunnnaki „cum s-au trezit armele din somnul lor”. Au fost avertizaţi că oraşele trebuie salvate şi că oamenii drepţi din aceste oraşe nu trebuie să piară. Partea cea mai importantă a tăbliţei, care susţine ipoteza mea că Avraam era un spion de-al lui Enlil, este aceea în care Enlil le spune celor doi luptători „să se asigure că Avraam este prevenit dinainte”. Mulţi învăţaţi din trecut au susţinut că armele folosite pentru distrugerea Sodomei şi Gomorei trebuie să fi fost arme nucleare. Aceste afirmaţii sunt sprijinite nu numai de descrierile consecinţelor pe care le găsim în Biblie, ci şi de explicaţiile detaliate din tăbliţele de argilă. Sunt dezvăluite chiar şi numele pe care Nergal le dăduse acestor arme înainte de a le dezlănţui: „Cel fără rival; Flacăra Arzătoare; Cel care dărâmă totul; Cel care topeşte munţii; Vântul care caută capătul lumii; Cel care nu cruţă pe nimeni” şi cea mai importantă dintre toate „Vaporizatorul tuturor fiinţelor vii”, În total erau şapte arme cu ajutorul cărora va fi dus la îndeplinire masacrul. După ce au început distrugerile, tăbliţele ne spun că „numărul anilor era o mie şapte sute şi treizeci şi şase”, ceea ce înseamnă că evenimentele au avut loc în anul 2064 î.Hr., spre finalul vieţii lui Avraam. Din tăbliţe reiese că Enki era îngrozit de acţiunile lui Enlil şi a scris: „În acea zi, în acea zi sortită, Enlil i-a dat semnalul lui Ninurta”.

Ninurta şi Nergal au început să bombardeze. Tăbliţele descriu detaliat cum „locuitorii muntelui au fost topiţi

Sclavii zeilor 403

într-o clipită... Pietrele au fost transformate într-un şuvoi... Pământul s-a cutremurat şi s-a năruit, iar cerurile s-au întunecat... din toate pădurile rămăseseră doar trunchiuri.” Pentru cei care au văzut poze de după o explozie nucleară, aceste cuvinte reprezintă o descriere perfectă. Sunt asemănătoare şi cu descrierile biblice. De acolo au zburat către „valea verde în care Nabu îi convertea pe oameni”. Nabu era fiul lui Marduk şi reprezenta una dintre ţinte. Acolo au mai anihilat încă cinci oraşe şi, aşa cum se spune în Biblie, „cu foc şi pucioasă au fost răsturnaţi, tot ceea ce trăia a fost vaporizat”.

Ceea ce a urmat este descris ca o tipică „furtună nucleară”, care a presupus întunecarea cerurilor, vânturi extreme care suflau cu sute de kilometri pe oră, împrăştiind nori de praf nuclear mortal. „Întunericul din ceruri aducea un vânt dăunător... Soarele de la orizont a fost ascuns de întuneric.” Trebuie să reţinem că aceste cuvinte au fost scrise înainte ca primul cuvânt al Bibliei să fi fost aşternut pe hârtie. Este foarte dificil să ne imaginăm că descrierile din Biblie provin din altă sursă decât cea a evenimentelor care au inspirat şi scrierea tăbliţelor sumeriene. Incredibilele descrieri nucleare continuă: „În noapte o lumină a trecut pe la marginile cerului... Peste tot pe unde a ajuns, a împrăştiat moartea fără milă”. Anunnaki erau uluiţi de proporţiile distrugerilor. Vântul nuclear ducea praful otrăvitor peste tot şi în toate direcţiile. Nu exista niciun loc unde să te ascunzi; praful sau „vântul nefast” intra în fiecare ascunziş şi crăpătură, îndreptându-se cu rapiditate spre Sumer, acolo unde-şi stabiliseră baza Anunnaki. „Nicio uşă nu-l putea ţine afară, nicio boltă nu-l putea întoarce.” Ninurta şi Nergal au trimis un mesaj urgent către Enlil şi Enki: „Fugiţi! Fugiţi! Spuneţi-le tuturor”. Aceste cuvinte dramatice au fost urmate de alte descrieri ale efectelor pe care vântul nefast le avea asupra oamenilor pe care-i întâlnea în cale. „Pe străzi, corpurile erau adunate în grămezi... tusea şi flegma umpluseră piepturile, gurile erau pline de scuipat şi


de spume... Gurile erau inundate de sânge... vântul călătorea de la vest către est, pe deasupra munţilor şi a câmpiilor.” Aceste cuvinte aruncă o lumină asupra adevărului mult mai îngrozitor a acestui eveniment biblic. Anunnaki nu foloseau numai arme nucleare, ci şi arme biologice.

Evenimentele îngrozitoare din trecutul apropiat, atunci când Irakul a fost acuzat de deţinea armelor de distrugere în masă, au avut de-a face în special cu armele biologice. Este tragic faptul că în secolul al XX-lea am asistat la un număr de atacuri în care au fost folosite arme biologice, iar tăbliţele de argilă descriu cu acurateţe ce s-a întâmplat în timpurile trecute cu oamenii care au căzut victime unor astfel de atacuri. Cădeau în locurile în care stăteau; pielea le era arsă sau acoperită de plăgi groteşti, gurile se umpleau cu sânge şi se sufocau cu propria salivă. Nu există nicio îndoială că aceste mărturii antice sunt descrierile groteşti ale unui război biologic. Cum este posibil ca o tăbliţă de argilă, veche de 4 000 de ani, să fi descris asemenea evenimente dacă ele nu ar fi avut loc? Este foarte greu de crezut şi improbabil ca un scrib să-şi fi imaginat toate aceste lucruri. Acest nivel de tehnologie precede Evul Mediu cu 3 000 de ani, iar acolo sabia şi calul erau principalele arme. Judecaţi singuri ca să determinaţi care era adevărata însemnătate a acelor descrieri biblice şi sumeriene. „Tot ceea ce trăia înainte murise, oamenii şi vitele pieriseră deopotrivă... Apele erau otrăvite... Toată vegetaţia era distrusă.” Şi atunci a avut loc miracolul pe care Enlil îl văzuse în vis cu ceva timp înainte de aceste evenimente. Toate pământurile au fost acoperite şi distruse de vântul nefast care bătea de la vest la est. Cu excepţia Babilonului, „acolo unde Marduk îşi declarase supremaţia şi care a fost cruţat de vânturile dăunătoare”. Enlil şi ceilalţi Anunnaki au înţeles acest lucru ca pe un miracol. În cele din urmă, au hotărât că „supremaţia lui Marduk era predestinată.” În ochii lor nu exista o altă explicaţie posibilă şi au

Sclavii zeilor 405

hotărât să se disperseze ca să-l lase pe Marduk să conducă. Anunnaki şi-au arătat din nou latura spirituală, dezbătând din nou relaţia dintre soartă şi destin şi felul în care acestea le-au modelat şederea lor pe Pământ. Oboseala lor răzbate de dincolo de cuvinte, concentrându-se pe finalizarea misiunii de găsire a aurului şi de întoarcere pe Nibiru. Deşi Enlil şi Enki fuseseră comandanţi energici şi vibranţi la sosirea lor pe Pământ, ciclurile anuale scurte îi îmbătrâniseră şi pe ei. Se pare că nu mai aveau energie pentru a continua să se certe. Făcuseră ceea ce trebuia făcut pe spatele speciei sclave. Însa acum venise timpul să plece acasă.

Anii care au urmat au fost tensionaţi şi dificili pentru oamenii care au supravieţuit. Vechile scrieri biblice sunt pline de necazuri şi durere pentru triburile umane, care se găseau sub dictatura brutală a lui Marduk. A controlat rasa umană cu îndemânare şi cu şiretenie, obligând-o să se închine unui singur zeu, lui însuşi. În Biblie este cunoscut ca dumnezeul violent şi este exact ceea ce a şi devenit. Ca şi cum anii mulţi de care a avut nevoie ca să preia controlul asupra planetei l-au făcut să devină mai aspru. Nu avea aceeaşi bunăvoinţă faţă de oamenii pe care o afişase de-a lungul anilor tatăl său, Enki. Diverşii semizei pe care oamenii îi veneraseră în anii anteriori au început să dispară sub presiunea lui Marduk, iar lumea a fost transformată într-o societate monoteistă. A devenit singurul zeu pe care oamenii aveau voie să-l venereze. Cerea sacrificii în aur, mâncare, animale sau chiar oameni. Civilizaţia antică aztecă din America de Sud şi strămoşii acestei culturi aveau o ceremonie brutală în cadrul căreia inimile erau extrase încâ bătând din corpurile victimelor. 20 000 de prizonieri au fost ucişi ca un sacrificiu oferit zeului aztec. Nu există niciun motiv pentru care să putem considera că au făcut acest lucru din propria voinţă. Între vechile civilizaţii şi zeii acestora existau contacte frecvente. Acţiunile lor reprezentau răspunsul direct al unei porunci stricte primite de


la zeul lor. În majoritatea culturilor antice au existat obiceiuri care îţi dădeau fiori. Aceste obiceiuri barbare au ieşit la suprafaţă numai după ce Marduk a preluat controlul complet asupra planetei, în jurul anului 2064 î.Hr., şi au durat mult timp în era creştină, până în Evul Mediu întunecat, incluzând şi puterea brutală a catolicilor, manifestată prin cruciadele din secolele XI-XII d.Hr.

Aceasta este povestea, acum trebuie să stăm şi să respirăm adânc ca să absorbim toate aceste informaţii şi să ne punem următoarea întrebare capitală: Ce naiba se întâmplă? Am fost minţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi? Este posibil ca rasa omenească să fie atât de proastă şi de ignorantă încât să poată fi exploatată atât de mult timp? Răspunsul la aceste întrebări este DA. Nu trebuie să ne întoarcem în timp pentru ca să asistăm la înclinaţia oamenilor de a urma un dictator brutal în număr cât mai mare, indiferenţi la propria lor stare de ignoranţă. Hitler, Stalin, Mao şi Bush sunt doar câteva dintre exemple foarte cunoscute ale felului în care oamenii vor urma un lider despre care cred că-i va proteja şi că-i va face mai puternici decât duşmanii lor. Însă acum urmează întrebarea evidentă pe care trebuie să o punem: „Unde sunt Anunnaki? Unde se găsesc în prezent Enlil şi Enki şi Marduk? Sunt încă pe Pământ sau au plecat? Joacă vreun rol în confuzia care se găseşte în mintea oamenilor moderni?” Aceste întrebări reprezintă garanţia unui studiu extins şi ar putea constitui subiectul unei cărţi de sine stătătoare. Voi îndrăzni să spun următoarele: dacă ai abandonat o insulă paradiziacă pe care ai locuit multă vreme din cauza unui dezastru ecologic, nu ţi-ai dori să te întorci la un moment dat ca să vezi cum şi-a revenit şi s-a dezvoltat în absenţa ta? Este o posibilitate foarte solidă ca multele reperări ale OZN-urilor să aibă legătură cu străvechii noştri creatori, care verifică progresul urmaşilor lor. Am atins un nivel de dezvoltare sau poate chiar şi de evoluţie destul de

Sclavii zeilor 407

diferită pe această planetă. Unele culturi sunt înrădăcinate în obiceiuri vechi de mii de ani, trăind în adâncul pădurilor ecuatoriale, fără să arate vreun semn al progresului, în vreme ce altele culeg probe de pe Marte şi clonează forme de viaţă. Pământul de astăzi este un loc foarte diferit faţă de cum era acum 1 000 de ani. Aşadar, dacă presupunem că Anunnaki au părăsit Pământul acum 1 000 de ani, nu ar fi înţelept pentru ei să apară pe această planetă în starea actuală de confuzie religioasă şi culturală. Probabil că am încerca să-i distrugem în timp ce s-ar pregăti să aterizeze ca să încerce să ne spună că „ei” au fost de fapt „creatorii” noştri. Încearcă să ne ajute sau să ne ghideze? Nimeni nu poate şti. Aceasta este o lecţie importantă pe care ar trebui să o învăţăm cu toţii. Felul arogant în care tratăm preţioasele cunoştinţe din trecutul nostru îndepărtat ne-a prelungit anii de ignoranţă. Pe cât de inteligenţi considerăm că suntem, tot nu ştim cine suntem, de unde venim şi de ce ne aflăm pe această planetă singuratică, numită Pământ. Dacă ne vom păstra minţile deschise, nu putem decât să evoluăm ca specie, permiţându-ne să o facem mai repede, atât fizic, cât şi spiritual. Pentru că doar atunci vom fi în stare să ne alăturăm comunităţii universale a fiinţelor, devenind una cu Marele Spirit Universal, creatorul universului şi al tuturor lucrurilor care se găsesc în el. Cred că suntem pe cale să facem acest pas evoluţionar, dar depinde de noi ca specie să-l ducem până la capăt. Şi, pe calea evoluţiei şi iluminării noastre, trebuie să ne reamintim tot timpul că, deşi ne aflăm în această stare primitivă a minţii, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SI RECOMANDĂRI DE LECTURĂ

Balter, Michael. The Goddess and the Bull: Journey to the Dawn of Civilization. New York: Free Press, 2004.

Bramley, William. Gods of Eden. New York: Avon, 1993. Branigan, Keith, ed. Atlas of Archaeology. New York: St.

Martin's Press, 1987. Budge, Sir Wallis. Cleopatra's Needles and Other Egyptian

Obelisks. First published 1926. Carus, Paul. The Gospel of Buddha. First published 1894. Casson, Lionel. Ancient Egypt. New York: Time-Life

Books, 1966. Ceram, C. W. Gods, Graves & Scholars. New York: Knopf, 1956. ***, A Picture History of Archaeology. London, England:

Thamcs & Hudson, 1958. Coe, Michael D. Breaking the Maya Code. London, England:

Thames & Hudson, 1992. Daniken, Erich von. According to the Evidence: My Proof of

Man's Extraterrestrial Origins. London, England: Souvenir Press Ltd, 1977.

***, Return to the Stars: Evidence of the lmpossible. London, England: Souvenir Press Ltd, 1968.

Dawkins, Richard. The Selfish Gene. Oxford, England: Oxford University Press, 1989.

El Shammaa, Bassam. Quest for the Truth: Discovering the Second Sphinx. Amazon Digital Services, 2011.

Fagan, Brian. Time Detectives: How Archaeologists Use Technology to Recapture the Past. New York: Simon &Schuster, 1995.

Filotto, Giuseppe. The Face on Mars. Self-published, 1995. Gibson, McGuire. „The Planet That Stalked the Earth.”

New Scientist, September 18,2004.

Gilbert, Adrian Geoffrev, and Maurice M. Cotterell. The Mayan Prophecies: Unlocking the Secrets of a Lost Civilization. Shaftesbury, England: Element Books Ltd, 1995.

Gould, Stephen Jay, ed. The Book of Life, London, England: Random House UK, 1993.

Gregorietti, Guido. Jewelry Throngb the Ages. New York: Crescent Books, 1974.

Gribbin, John. In Search of the Edge of Time: Black Holes, White Holes, Worm Holes. New York: Penguin Books, 1998.

Gros de Beler, Aude. Tutankhamun. London, England: Grange Books, 2004.

Hancock, Graham. Fingerprints of the Gods. New York: Three Rivers Press, 1996.

Hancock, Graham, and Robert Bauval. Keepers of Genesis: The Quest for the Hidden Legacy of Mankind. Toronto, Canada: Random House of Canada Ltd, 1997.

Hancock, Graham, Robert Bauval, and John Grigsby. The Mars Mystery: A Tale of the End of Two Worlds. n.p.: Michael Joseph Ltd, 1998.

Hanson, L. Taylor. He Walked the Americas. London, England: Legend Press, 1994. First published 1972.

Hawkes, Jacquetta. The Atlas of Early Man. New York: St. Martin's Press, 1976.

Hoyle, Fred, and Chandra Wickramasinghe. Our Place in the Cosmos, new ed. Phoenix, Ariz.: Phoenix Publishing Group, 1996.

Hughes, Graham. The Art of Jeiuelry. New York: Gallery Books, 1984.

Inskeep, R. R. The Peopling of Southern Africa. New York: Barnes & Noble, 1979.

Jones, Steve. The Language of Genes. New York Doubleday, 1994. Iordan, Michael. The Encyclopedia of Gods. London, England:

Kyle Books, 1995. Koran. Translated by N. J. Dawood. New York: Penguin

Classics. First published 1956.

Kramer, Samuel Noah. Cradle of Civilization. New York: Time-Life, 1969.

Mangold, Tom, and Jeff Goldberg. Plague (Wars: The Terrifying Reality of Biological Warfare. New York: St. Martin's Press, 2000.

The Merck Manual of Diagnosis and Therapy. Rahvvav, N. J.: Merck, multiple dates.

Milton, Richard. The Facts of Life: Shattering the Myths of Darwinism. London, England: Corgi, 1992.

***, Forbidden Science: Suppressed Research That Could Change Our Lives. n.p.: Fourth Estate Classics House, 1995.

Mutwa, Credo. Indaba My Children: African Folktales. New York: Grove Press, 1999.

Nardo, Don, ed. Ancient Greece. Farmington Hills, Mich.: Greenhaven Press, 2001.

Neret, Gilles, ed. Descriptions of Egypt (Icons). Berlin, Germany: Taschen, 2001.

Notovitch, Nicolas. The Unknown Life of Jesus Christ. First published 1890, by R. F. Books.

Parrinder, Geoffrey. Illustrated History of World Religions. Worthing, England: Littlehampton Book Services Ltd, 1983.

Reader's Digest Association. The World's Last Mysteries. New York: Reader's Digest Association, 1977.

Reeves, Nicholas, and Richard H. Wilkinson. The Complete Valley of the Kings. London, England: Thames & Hudson, 1996.

Ridley, Matt . Nature via Nurture: Genes, Experience, and What Makes Us Human. n.p.: Hardcover, 2003.

Roerich, Nicolas. Heart of Asia. First published 1930, by Roerich Museum Press.

Rosenthal, Renate. Jewellery in Ancient Times. Worthing, England: Littlehampton Book Services Ltd, 1973.

Sagan, Carl. Billions and Billions: Thoughts on Life and Death at the Brink of the Millennium. New York: Ballantine Books, 1998.

Scheub, Harold. A Dictionary of African Mythology: The Mythmaker as Storyteller. New York: Oxford University Press USA, 2000.

Seligman, C. G. Races of Africa. Oxford, England: Oxford University Press, 1961.

Sitchin, Zecharia. Genesis Revisited. New York: Avon, 1990. **", Tbe Lost Book of Enki. Rochester, Vt.: Inner Traditions /

Bear & Company, 2002. ***, The Lost Realms. New York: Avon, 1990. ***, The Stairway to Heaven. New York: Avon, 1983. ***, The 12th Planet. New York: Avon, 1978. ***, The Wars of Gods and Men. New York: Avon, 1995. ***,When Time Began. SantaFe,N.M.: Bear &Company, 1994. Soustelle, Jacques. Ihe Daily Life of the Aztecs. New York:

Macmilkn, 1964. Taber's Cyclopedic Medical Dictionary. Philadelphia, Pa.: F.

A. Davis Co, multiple dates. Talmud Jmmanuel. Edited by Eduard Albert Meier. 4th ed.

Tulsa, Okla.: Steelmark Llc, 2007. Thiering, Barbara. Jesus of the Apocalypse, reprint ed. New

York: Doubleday, 1996. ***, Jesus The Man: A New Interpretation from the Dead Sea

Scrolls. New York: Doubleday, 1992. Thompson, Richard. Alien Identities: Ancient insights

into Modern UFO Phenomena. Alachua, Fia.: Govardhan Hill Publishing, 1993.

Tyldesley, Joyce. The Private Lives of the Pharaohs. London, England: Channel 4 Books, 2000.

Pagini de internet

Cunoaştere esoterică şi ascunsă The Big Eye: Bigeye.com Deliriums Realm Essays on Good and Evil: Deliriumsrealm.com

http://Bigeye.com

http://Deliriumsrealm.com

Illuminati Conspiracy Archive: Conspiracyarchive.com Library of Halexandria: Halexandria.org Modern Science, Ancient Knowledge: Ancientx.com Purging Talon: Purgingtalon.com Xfacrs Research: Xfacts.com

Istorie şi cultură Academy for Ancient Texts: Ancienttexts.org Akhet Egyptology: Akhet.co.uk Commentary and Analysis on Science/Humanities Topics:

Human-nature.com Earth-History: Earth-history.com Exploring the Creation/Evolution Controversy:

Talkorigins.org GeoHive Population Statistics: Geohive.com GoldSheet Mining Directory: Goldsheetlinks.com Harappa, Glimpses of South Asia before 1947: Harappa.com History World: Historyworld.net Humanistic Texts: Humanistictexts.org Humanities Text Initiative: Hti.umich.edu Indian History: Indhistory.com Institute for Ice Age Studies: Insticeagestudies.com Macrohistory and World Report: Fsmitha.com Manuscripts Spanning 5000 Years: Schoyencollection.com The Official Website of Zecharia Sitchin: Sitchin.com Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families:

Roman-emperors.org Online Encyclopedia of Western Signs and Ideograms:

Symbols.com Phoenician Encyclopedia: Phoenicia.org Rare Book and Manuscript Collections: Rmc.library.eornell.edu A Site Dedicated to Osiris: Osirisnet.net Sumerian Language Page: Sumerian.org United States Mint: Usmint.gov

http://Conspiracyarchive.com

http://Halexandria.org

http://Ancientx.com

http://Purgingtalon.com

http://Xfacts.com

http://Ancienttexts.org

http://Akhet.co.uk

http://Human-nature.com

http://Earth-history.com

http://Talkorigins.org

http://Geohive.com

http://Goldsheetlinks.com

http://Harappa.com

http://Historyworld.net

http://Humanistictexts.org

http://Hti.umich.edu

http://Indhistory.com

http://Insticeagestudies.com

http://Fsmitha.com

http://Schoyencollection.com

http://Sitchin.com

http://Roman-emperors.org

http://Symbols.com

http://Phoenicia.org

http://Rmc.library.eornell.edu

http://Osirisnet.net

http://Sumerian.org

http://Usmint.gov

World Gold Council: Gold.org Comunitate virtuală de artă: Bl7.com Julia Hayden, Art and Antiques: Julen.net

Religie Adherent Statistics and Religious Geography Citations:

Adherents.com Answering Christianity: Answering-christianity.com Answers in Genesis: Answersingenesis.org BibleBell Chronicles: Biblebell.org Bible Gateway: Biblegateway.com Christian Answers: Christiananswers.net The Gnosis Archive: Gnosis.org Gospel of Jesus Christ: Gospel.net The Hindu Universe: Hindunet.org Hindu Website: Hinduwebsite.com An Interactive Commentary on the Whole Bible:

Bibleexplained.com Interfaith Online: Interfaith.org Internet Christian Library: Iclnet.org Internet Sacred Text Archive: Sacred-texts.com Landover Baptist Church (a satirical site): Landoverbaptist.org Mega Site of Bible Studies: Bibledesk.com New Testament Gateway: Ntgateway.com Ontario Consultants on Religious Tolerance:

Religioustolerance.org Sacred Sites, Places of Peace and Power: Sacredsites.com Sanskrit Documents: Sanskrit.gde.to Shiromani Gurdwara Parbandhak Committee Sikh

Website: Sgpc.net Sikhism: Sikhs.org Talmud Jmmanuel Research: Tjresearch.info Wholesome Words Christian Website: Wholesomewords.org

http://Gold.org

http://Bl7.com

http://Julen.net

http://Adherents.com

http://Answering-christianity.com

http://Answersingenesis.org

http://Biblebell.org

http://Biblegateway.com

http://Christiananswers.net

http://Gnosis.org

http://Gospel.net

http://Hindunet.org

http://Hinduwebsite.com

http://Bibleexplained.com

http://Interfaith.org

http://Iclnet.org

http://Sacred-texts.com

http://Landoverbaptist.org

http://Bibledesk.com

http://Ntgateway.com

http://Religioustolerance.org

http://Sacredsites.com

http://Sgpc.net

http://Sikhs.org

http://Wholesomewords.org

Ştiinţă şi tehnologie Anima] Genome Size Database: Genomesize.com Biology Online, Answers to AII Your Biology Qyestions:

Biology-online.org Cosmic Ancestry: Panspermia.org Crystalinks Metaphysics and Science Website: Crystalinks.com Earth Changes Central: Earthchangescentral.com Franklin Institute Science Museum of Philadelphia: Fi.edu Genome Research Journal: Genome.org HubbleSite: Hubblesite.org Institute for Creation Research: Icr.org International Science News: Unisci.com Mark A. Garlick, Space Illustration: Space-art.co.uk Memphis Arcaheological and Geological Society:

Memphisgeology.org Molecular Biology and Evolution Journal: Mbe.oupjournals.org National Health Museum, Site for Teachers and Learners:

Accessexcellence.org New Scientist Journal: Newscientist.com Oak Ridge National Library: Ornl.gov Physics and Astronomy Online: Physlink.com Proceedings of the National Academy of Sciences: Pnas.org Rafal Swiecki, Alluvial/Eluvial Deposit Geological

Engineer: Minelinks.com Science Daily, Your Source for the Latest Research News:

Sciencedaily.com Science Journal: Sciencemag.org ScienceNews Magazine of the Society for Science & the

Public: Sciencenews.org Small Comets, University of Iowa: Smallcomets.physics.

uiowa.edu Space Today Online, Covering Space from Earth to the

Edge of the Universe: Spacetoday.org Views of the Solar System: Solarviews.com

http://Genomesize.com

http://Biology-online.org

http://Panspermia.org

http://Crystalinks.com

http://Earthchangescentral.com

http://Fi.edu

http://Genome.org

http://Hubblesite.org

http://Icr.org

http://Unisci.com

http://Space-art.co.uk

http://Memphisgeology.org

http://Mbe.oupjournals.org

http://Accessexcellence.org

http://Newscientist.com

http://Ornl.gov

http://Physlink.com

http://Pnas.org

http://Minelinks.com

http://Sciencedaily.com

http://Sciencemag.org

http://Sciencenews.org

http://uiowa.edu

http://Spacetoday.org

http://Solarviews.com

Cuprins

1. Religiile lumii: Marele făuritor de sclavi 5 2. Mituri şi minciuni: Zeii vii 113 3. Misterul despre Iisus şi despre alţi profeţi 201 4. Povestea omenirii 257

Bibliografie selectivă şi recomandări de lectură 408

Tipar: Tipografia SHIK & ŞTEFAN Strada Nicolae Drăgan nr. 10, sector 5, Bucureşti