UNIVERSITATEA BAEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCAFacultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea AfacerilorAnul universitar 2012/2013Disciplina - MANAGEMENT FINANCIAR ŞI BANCAR Anul 3FB zi

TEMATICA EXAMEN MANAGEMENT BANCAR

I. ESENŢA ŞI ROLUL MANAGEMENTULUI BANCAR.

1.1.- Rgelementarea, autorizarea şi supravegeherea activităţii băncilor comerciale în România. 1.2.- Structura organizatorică şi cultura organizaţională în bănci. 1.3.- Esenţa şi rolul managementului bancar. 1.4.- Noi abordări ale managementului în băncile comerciale.

BIBLIOGRAFIE obligatorie

1.- Trenca Ioan, Metode şi tehnici bancare Ed. A 2-a. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca, 2008 (pp 15 – 20, 23- 42, 48-58)2.- Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea. Managementul bancar- fundamente şi orientări. Editura Economică. Bucureşti. 2000 (cap 2 ) pp 39-89

II. MANAGEMENTUL PERFORMANŢEI ŞI RISCULUI BANCAR 2.1.- Natura expunerii la risc. Tipuri de risc. Riscul sistemic în bănci.

2.2,- Conţinutul eficienţei în domeniul activităţii bancare.Interrelaţia dintre profit şi risc. 2.3.- Indicatorii de performanţă şi prudenţă bancară 2.4.- Reconsiderări ale managementului riscului şi performanţei în bănci. Acordul Basel 2.

BIBLIOGRAFIE obligatorie

1. Trenca Ioan, Metode şi tehnici bancare Ed. A 2-a. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca, 2006 (pp 19 – 23)

2. I Trenca, Natura şi clasificarea riscului bancar. (S1)3. Trenca Ioan, Managementul riscurilor bancare în contextul globalizării – noi abordări.(S2)4. I Trenca, Consideraţii privind comportamentul financiar performant al băncilor comerciale

(S3) 5. Trenca Ioan, O nouă concepţie privind managementul riscului bancar - Acordul Basel 2 (S4)

BIBLIOGRAFIE facultativă

1.- Trenca Ioan, Bătrâncea Ioan , Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca 2007 . pp 24-35.2.- Bătrâncea Ioan şi colab. Analiză financiară în bănci. Edit Risoprint Cluj-Napoca 2008 Cap 2 şi 3.

III. MANAGEMENTUL RESURSELOR ŞI PLASAMENTELOR BANCARE. 3.1.- Managementul resurselor proprii. Capitalurile proprii ale băncii. 3.2.- Managementul resurselor atrase. Depozitele clienţilor. 3.3.- Managementul altor resurse atrase de tip credit şi non-credit.

3.4.- Principiile plasamentelor bancare.1

3.5.- Tipuri de plasamente bancare: - credite acordate clienţilor; plasamente pe piaţa interbancară; plasamente în titluri financiare, participaţii.

BIBLIOGRAFIE obligatorie

1.- Stoica Maricica, Management bancar, Ed. Economică, 1999 (cap 5 şi 6) (xerox)2.- Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea. Managementul bancar- fundamente şi orientări. Ed. Economică. Bucureşti. 2000 ( cap 3) pp 89-127

IV. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE ÎN BĂNCI 4.1.- Riscul global de creditare; principii şi evaluare

4.2.- Riscul individual de creditare. Bonitatea clientului creditat pg 176 4.3.- Protecţia băncii împotriva riscului de creditare; provizioanele şi garanţiile specifice.

BIBLIOGRAFIE obligatorie

1.- Trenca Ioan, Metode şi tehnici bancare Ed. a 4-a. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca, 2008 (207 -

238)

BIBLIOGRAFIE facultativă

2.- Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Edit. Expert Bucureşti , 2000 (pp 157 – 186)3.- Stoica Maricica, Management bancar, Ed. Economică, 1999 ( pp. 65 – 82, 137 - 151)4.-Brendea Cosmin (şi colab.)Riscul şi performanţa creditului bancar în România.

CNI Coresi Bucureşti 2001 (cap.1, cap 3 şi cap.5)5.- Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza si managementul riscului bancar. Editura IRECSON Bucureşti. 2004.(cap 7, pp 85-101)

V. MANAGEMENTUL TREZORERIEI ÎN BĂNCI ŞI A RISCULUI DE

LICHIDITATE

5.1.- Managementul trezoreriei în băncile comerciale.

5.2.- Lichiditatea băncilor comerciale– principii şi evaluare.

5.3.- Managementul riscului de lichiditate. Recomandări ale Comitetului de la Basel.

5.4.- Protecţia băncii împotriva riscului de lichiditate. Măsuri în condiţii de criză.

BIBLIOGRAFIE obligatorie

1. Stoica Maricica, Management bancar, Ed. Economică, 1999 (cap.7) 2. Trenca Ioan –Managementul trezoreriei în băncile comerciale. (S5)3. Trenca Ioan, Strategii şi politici privind lichiditatea în băncile comerciale (S6) 4. Trenca Ioan Managementul riscului de lichiditate – noi provocări pentru băncile comerciale

româneşti (S7)5. Trenca Ioan, Practici utile pentru gestionarea riscului de lichiditate în bănci (S8 şi S9)

2

Studiul 1

Natura şi clasificarea riscului bancar

1.1. Definirea riscului bancar şi clasificare

În partea întâi am definit conceptul general de risc, conform căruia riscul reprezintă

probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect. În cazul specific

al riscului bancar subiectul îl reprezintă instituţia bancară. Având în vedere calitatea acesteia de

intermediar în relaţia economii – investiţii, prezentarea cadrului teoretic general al riscului bancar

presupune raportarea la un întreg ansamblu de elemente care compun această relaţie. Astfel, riscul

bancar trebuie privit ca un complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă, de cele mai

multe ori independente, prin faptul că pot avea cauze comune sau prin faptul că producerea unuia

poate genera în lanţ şi alte evenimente adverse. O definiţie simplificată a noţiunii de risc bancar se

referă la valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe

care le-ar putea suporta o instituţie bancară.

Odată cu extinderea la nivel naţional şi internaţional a sistemelor tradiţionale de credit pieţele

financiare au devenit mult mai fragile, gradul de incertitudine s-a accentuat, toate acestea având

drept suport multiplicarea riscurilor specifice sistemului financiar-bancar. Experienţa a dovedit că o

mare parte din problemele principale cu care se confruntă societăţile bancare au drept cauză

accentuarea riscurilor. Aceasta se explică prin faptul că evoluţia viitoare a valorii activelor ca şi cea

a costului pasivelor nu poate fi prevăzută cu acurateţe, ea depinzând de factori ca: inflaţia, politica

monetară, schimbările în structura produsului naţional brut.

Există un ansamblu de operaţii şi proceduri specifice generatoare de risc bancar. Pe lângă

acestea băncile trebuie să facă faţă unor riscuri ce nu le sunt specifice. De altfel legat de risc in

banci, trebuie acceptata ideea ca el decurge din fiecare tranzactie luata in parte, ca se asociaza

oricarui proces generat de activitatea bancara, ca majoritatea tranzactiilor bancare dau nastere la o

combinatie de riscuri, motiv pentru care un obiectiv major al managementului in banci il consituie

gestiunea riscului sistemic.1

S-au dezvoltat o multitudine de teorii cu privire la cauzele care stau la baza problemelor cu

care se confruntă băncile. Unele consideră că riscurile depind de variaţiile nivelului veniturilor

prevăzute şi ale nivelului cheltuielilor acoperite din acestea. Sursele principale de venit sunt

constituite din dobânzile aferente plasamentelor efectuate, iar cea mai mare parte a cheltuielilor sunt

destinate onorării dobânzilor la fondurile atrase. Atât veniturile cât şi cheltuielile pot fi estimate în

funcţie de structura activelor şi pasivelor, de operaţiunile efectuate şi de factorii macro-economici.

Alte teorii consacră rolul principal factorilor macro-economici, ale căror variaţii sunt mai greu de

anticipat.

1 Ioan I Trenca, Metode si tehnici bancare. Casa Cartii de Stiinta Cluj-Napoca. 2003, p 19-22.3

În concluzie, cauza cea mai frecventă a pierderilor şi insolvabilităţii instituţiilor financiare

(înţelegând prin aceasta incapacitatea de a-şi achita datoriile financiare la scadenţă) este dată de

dificultatea de a face faţă unor evenimente ce se pot produce, dar care nu au fost prevăzute.

O abordare sistematică a principalelor categorii de risc specifice domeniului

financiar-bancar impune clasificarea acestora. În literatura economică pot fi întâlnite mai multe

variante de clasificare a riscului bancar. În cele ce urmează vom face referire la cele mai importante

dintre acestea.

Lumea financiară a zilelor noastre, puternică şi foarte integrată, determină băncile să facă

faţă unui număr de riscuri complexe şi strâns legate unele de altele:

- riscul de credit, respectiv riscul ca una din părţi să nu-şi respecte poziţia;

- riscul de piaţă, presupune pierdere datorită variaţiei generale şi neaşteptate a cursurilor pe

piaţă sau ratei dobânzii;

- riscul operaţional, pierdere datorată erorilor umane, actelor frauduloase sau absenţei

controalelor interne;

- riscul juridic, respectiv riscul ce decurge din regimul juridic aplicabil unui contract;

- riscul de lichiditate, riscul ca o anumită poziţie să nu poată fi vândută rapid şi fără pierderi

importante, din punct de vedere al preţului;

- riscul de reglementare presupune expunerea la riscul de piaţă şi de credit în cursul perioadei

de plată;

- riscul specific, scăderea valorii unei poziţii, scădere nelegată de tendinţa generală a pieţei.

Specificul tranzacţiilor internaţionale impune băncilor un comportament diferit; riscurile

asumate şi metodele aplicate diferă de la o categorie de tranzacţii la alta.

Pentru început ne vom referi la o clasificare a riscului bancar din punctul de vedere al tipului

de expunere: inerentă, respectiv suplimentară (subiectivă). Astfel putem avea riscuri pure şi,

respectiv, lucrative (subiective).

Riscurile pure se caracterizează prin faptul că expunerea este generată de activităţile şi

procedurile bancare susceptibile a produce evenimente soldate cu pierderi. Din categoria riscurilor

pure fac parte: riscurile fizice, riscurile financiare, riscurile criminale şi frauduloase şi riscuri de

răspundere.

Pentru riscurile lucrative (speculative) expunerea este generată de încercarea de a obţine

profit mai mare. Această expunere poate provoca atât pierderi cât şi cheltuieli suplimentare.

Analizând marea criză economică a anilor 1929-1933, economiştii americani au împărţit

riscurile din evenimentele neprevăzute în următoarele categorii:

1. riscurile de sistem, cauzate de o scădere acceptabilă a ofertei de bani, precum şi de anumite

restricţii impuse băncilor;

2. riscul de preţ, care se referă la posibilitatea ca ratele dobânzii să crească brusc în condiţiile în

care banca deţine active cu o scadenţă mai lungă decât a pasivelor;

4

3. riscul de credit, care apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul şi la termenul

stabilit;

4. riscul de funcţionare – rezultă din incompetenţă sau efectuarea unor operaţiuni neeficiente;

5. riscul din reglementări – se referă la schimbări neaşteptate ale reglementărilor privitoare la

domeniul bancar, care împiedică băncile să acţioneze eficient şi în siguranţă.

O altă clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bază pe de-o parte gama

de operaţiuni bancare ce pot genera riscuri, iar pe de altă parte forma acestor riscuri. Din acest punct

de vedere se disting următoarele categorii:

1. riscuri financiare – asumate în gestionarea bilanţului;

2. riscuri de prestare – caracteristice serviciilor bancare;

3. riscuri ambientale – generate de operarea băncii într-un mediu concurenţial reglementat de

autoritatea bancară şi într-un spaţiu economic în dinamică.

Riscurile financiare reprezintă grupul cel mai important de riscuri bancare având în

vedere faptul că o gestionare necorespunzătoare a acestora constituie cauza cea mai

frecventă a falimentelor bancare. În această categorie se include:

a. riscul de creditare (noţiuni echivalente: risc de insolvabilitate a debitorului, riscul pierderii

de capital, risc de nerambursare, riscul deteriorării calităţii activelor bancare) – se referă la

probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a capitalului avansat şi a dobânzii aferente.

b. Riscul de lichiditate (risc de finanţare, risc de imobilizare) – exprimă probabilitatea

finanţării.

c. Riscul de piaţă (noţiuni echivalente: risc de variaţie a valorii activelor financiare) - indică

probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul bancar. Cuprinde

riscul de variaţie a ratei dobânzii, riscul valutar, riscul de variaţie a cursului activelor

financiare.

d. Riscul de faliment (noţiuni echivalente: risc de capital, risc de îndatorare) – exprimă

probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile

rezultate din activitatea curentă şi de asemenea probabilitatea ca aceste pierderi să afecteze în

mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Toate aceste categorii interacţionează în permanenţă, astfel încât expunerea la un anumit tip

de risc poate duce la apariţia în lanţ a tuturor celorlalte tipuri. De exemplu, expunerea excesivă la

riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, care la rândul său poate conduce la risc de

faliment dacă banca nu-şi poate procura rapid resursele deficitare.

Problemele cu care se confruntă o anumită instituţie bancară influenţează în mod negativ

băncile partenere. Nu de puţine ori această influenţă a pus în pericol stabilitatea întregului sistem

bancar, având în vedere relaţiile complexe existente între componentele acestuia. În acest caz avem

de a face cu riscul sistemic, iar la nivel naţional gestionarea sa este asigurată de către Banca

Centrală.

Riscurile de prestare sunt asociate operaţiilor din sfera serviciilor financiare. În

această categorie sunt incluse:

5

a. riscul operaţional – probabilitatea ca banca să devină incapabilă de a-şi satisface clienţii în

condiţii de rentabilitate;

b. riscul tehnologic – este asociat calităţii şi structurii ofertei de produse financiare. Aceste

produse trebuie în permanenţă adaptate în funcţie de gradul de performanţă şi de capacitatea

lor de a contribui la maximizarea profitului bancar.

c. riscul produsului nou – este asociat inovărilor î sfera produselor financiare. Exprimă

probabilitatea unor evenimente ca: situaţia cererii sub nivelul anticipat, depăşirea costurilor

specifice planificate, lipsa de profesionalism a echipei manageriale.

d. riscul strategic – probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condiţiile date.

Riscurile ambientale se referă la o clasă de riscuri cu o influenţă puternică asupra

performanţei bancare, dar care pot fi controlate într-o foarte mică măsură de instituţia

bancară. Aceste riscuri se referă la probabilitatea ca acţiunea unor factori de mediu să

afecteze negativ profitul băncii. în această clasă se include:

a. riscul de fraudă – risc de ordin intern ce exprimă probabilitatea comiterii unor acte contrare

intereselor băncii de către angajaţii acestora;

b. riscul economic este asociat evoluţiei mediului economic în care acţionează banca şi clienţii

acesteia. Se poate manifesta la mai multe nivele: sectorial, regional, naţional sau

internaţional.

c. riscul concurenţei – se referă la modificarea raporturilor de piaţă în defavoarea băncii,

modificare soldată cu reducerea profitului bancar.

d. riscul legal - este asociat ingerinţei respectării reglementărilor legale în vigoare cu privire la

desfăşurarea activităţilor bancare. De asemenea, ţine şi de gradul de incertitudine privind

evoluţia viitoare a cadrului juridic ce reglementează funcţionarea instituţiilor bancare.

O altă clasificare a riscurilor bancare ia în considerare alocarea lor în cadrul sistemului

financiar. Astfel, există două mari categorii de riscuri:

a. Riscuri diversificabile – sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative prin

combinarea a cât mai multor poziţii bilanţiere. Se poate reduce expunerea globală a unei

bănci la un anume tip de risc prin mărirea numărului operaţiilor şi partenerilor susceptibili a

genera acel risc. La baza acestui procedeu stă legea numerelor mari.

b. Riscurile nediversifibabile – sunt acele riscuri care chiar şi după epuizarea tuturor

posibilităţilor de folosire a legii numerelor mari rămân relativ semnificative. Cu alte cuvinte,

ele nu sunt influenţate de folosirea acestui procedeu. Riscurile nediversificabile au puţini

factori determinanţi, în esenţă variabile puţine: rate ale dobânzii, cursuri valutare, preţuri ale

materiilor prime, indicatori macroeconomici.

Un aspect particular, care diferenţiază riscurile diversificabile de cele nediversificabile este

modalitatea diferită de apărare a băncii împotriva efectelor fiecăruia din cele două mari tipuri. În

timp ce riscurile diversificabile pot fi gestionate printr-un ansamblu de tehnici specifice, efectele

riscurilor nediversificabile nu pot fi contracarate decât cu capitalul bancar.

6

Standardele Internaţionale de Contabilitate precizează faptul că riscurile financiare sunt

asociate tranzacţiilor cu instrumente financiare.2

În funcţie de evaluarea gradului de risc aferent instrumentelor financiare, recunoscute sau nu

în bilanţ, riscurile financiare pot fi:

ü risc de preţ;

ü risc de credit;

ü risc de lichiditate; şi

ü risc al fluxului de numerar.

Riscul de preţ, încorporează nu numai potenţialul de pierdere, dar şi cel de câştig, şi se

grupează la rândul său în trei categorii, şi anume:

ü risc valutar;

ü risc al ratei dobânzii; şi

ü risc de piaţă.

Riscul de preţ în contractele de import-export partenerii înscriu preţurile rezultate în urma

negocierilor. În cazul în care, până la plata contravalorii bunurilor/serviciilor de către cumpărător

(importator), preţurile bunurilor respective pe piaţa intrnaţională se modifică, aceasta nu afectează

derularea tranzacţiei, dar poate genera o “pierdere” ori un “câştig” pentru vânzător sau cumpărător,

în raport cu preţul zilei pe piaţă.

Riscul valutar este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită

schimbărilor nivelului de piaţă al cursului valutar.3

Riscul ratei dobânzii este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită

schimbărilor nivelului de piaţă al ratei dobânzii.4

Riscul de piaţă este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al

schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt cauzate de factori specifici titlurilor de

valoare individuale sau emitentului acestora, sau factori care afectează toate titlurile de valoare

tranzacţionate pe piaţă.5

Riscul de credit este riscul ca una dintre părţile instrumentului financiar să nu execute

obligaţia asumată, cauzând celeilalte părţi o pierdere financiară.6

Riscul de lichiditate, numit şi riscul de finanţare, este riscul ca o întreprindere să întâlnească

dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente

instrumentelor financiare. Riscul financiar poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ

financiar la o valoare apropiată de valoarea justă.7

Riscul fluxului de numerar este riscul ca valoarea fluxurilor de numerar viitoare asociate unui

instrument financiar monetar să fluctueze. De exemplu, în cazul unui instrument de împrumut cu rată

2 xxx – Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001,Op cit., pag.765 - 7663 ibidem4 idem5 idem6 idem7 idem

7

variabilă, astfel de fluctuaţii constau în schimbarea ratei dobânzii efective a instrumentului financiar,

fără o schimbare corespondentă a valorii sale juste.8

După părerea noastră9 riscul financiar asociat tranzacţiilor cu instrumente financiare trebuie

privit din două perspective, şi anume:

pe de-o parte prin prisma creditorilor;

pe de altă parte prin prisma investitorilor.

Băncile sunt creditorii care finanţează activitatea economică a unei firme.

Băncile au devenit un agent economic autonom indispensabil economiei de piaţă. Băncile

comerciale sunt elemente de bază ale sistemului bancar dat fiind faptul că ele iniţiază principalele

operaţiuni bancare. Baza întregii activităţi a băncilor o constituie banii. Aceştia din urmă îmbracă

forma unor sume economisite care sunt atrase de bănci ca depozite constituite. Pentru aceste

depozite, banca bonifică dobânzi, care pentru ea reprezintă cheltuieli. Pentru acoperirea acestora este

necesară utilizarea resurselor de pe urma cărora banca poate încasa venituri. Principala formă de

plasare o constituie acordarea de credite, acestea fiind cele mai semnificative din cadrul operaţiunilor

active (deţin cca. 80 % din totalul acestora). În desfăşurarea acestor operaţiuni, banca este supusă în

orice moment riscului datorită posibilităţilor de apariţie a unor factori în activitatea lor.

Riscurile bancare reprezintă fenomene ce pot să se producă şi care să genereze anumite

implicaţii asupra activităţii bancare. Ele pot să îmbrace mai multe forme:

- riscul pierderii de capital (al insolvabilităţii) exprimă măsura în care activele riscante sunt

acoperite de capital. În categoria activelor riscante se includ împrumuturile cu risc foarte mare

(creditul personal, creditele la care garanţia materială nu este satisfăcătoare);

- riscul lichidităţii care rezultă din raportarea activelor sensibile (credite cu dobânzi flotante)

la pasivele sensibile;

- riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;

- riscul eroziunii capitalului prin inflaţie; şi

- riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe.

Dintre aceste riscuri, cel al pierderii de capital şi riscul lipsei de lichiditate sunt cele mai

importante.

Riscul pierderii de capital apare în cazul în care clientul nu poate rambursa creditul acordat la

termenul stabilit. În cazul acesta creanţele băncii nu pot fi transformate la timp în lichidităţi şi acest

fapt are repercursiuni asupra capacităţii de plată a băncii. Dacă aceste situaţii sunt întâlnite frecvent,

echilibrul dintre rambursările de credite şi restituirile de depozite se destramă iar acestea pot avea

consecinţe negative asupra băncii. Dacă aceste situaţii sunt sesizate de depunători, aceştia îşi pierd

încrederea în bancă şi îşi retrag sumele depuse, astfel încât situaţia băncii se agravează şi mai mult.

Pentru prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se iau măsuri la nivel microeconomic. În acest

fel, în ţară, normele de funcţionare bancară promovează protejarea deponenţilor prin impunerea unor

reguli menite să pareze efectele de insolvabilitate.

8 xxx –Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001,Op.cit.,pag 7669 M. Bătrâncea, I. Bătrâncea, A. Barb, N. Todea - Diagnosticul economic al firmei, Revista Tribuna Economică nr.15,

Bucureşti, 1999, pag.14.8

Aceste reguli se prezintă în felul următor:

- obligativitatea unui minim de capital;

- instituirea unei rate de acoperire a riscurilor exprimată ca un raport între fondurile proprii

nete şi creditele acordate, ponderate după gradul de risc;

- calcularea unei rate de diminuare a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile proprii ale

băncilor dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel încât falimentul

unuia dintre clienţi să nu dăuneze, esenţial, echilibrului băncii.

Riscul lichidităţii – sau mai exact riscul lipsei de lichiditate. Lichiditatea reprezintă

capacitatea de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, fără pierderi, mijloacele

materiale şi/sau creanţele de care se dispune în mijloacele lichide de piaţă, în bani în cont şi în bani

numerar. Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea băncii de a efectua în orice moment plăţile prin

virament sau în numerar la solicitarea titularilor deponenţi. Banca trebuie să aibă suficiente

disponibilităţi de numerar pentru efectuarea de plăţi directe către clienţi, în numerar, sau plăţi depuse

de clienţi în favoarea altor bănci (mai exact către firmele ce au conturi deschise la alte bănci).

Banca primeşte în urma operaţiunilor curente, în mod automat, fluxuri de monedă, ca efect al

serviciilor bancare desfăşurate pentru clienţi, fluxuri ce asigură premise favorabile pentru lichiditatea

băncii şi anume:

- prin soldul favorabil la decontarea plăţilor interbancare;

- prin operaţiuni de depunere de numerar făcute de clienţi pentru conturile lor, când acestea

sunt preponderente faţă de solicitările clienţilor de numerar în conturi;

- prin cedarea de către bănci sau de către organele de reglementare valutară a depunerilor de

valută în conturile sale. În acest caz are loc o alimentare a conturilor clientului, în timp ce

banca înregistrează o creştere a depozitelor în monedă.

Banca este nevoită să apeleze la refinanţare în cazul în care aceste condiţii sunt întrunite.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere

în condiţii în care banca urmăreşte maximizarea profitului şi minimizarea cheltuielilor. Problema

lipsei de lichidităţi nu se pune în sensul că n-ar fi posibilă obţinerea lichidităţii, ci a preţului ei, a

costului de obţinere a acestor lichidităţi. Rezultă deci că băncile trebuie să studieze permanent gradul

lor de lichiditate folosind diverse procedee şi să fie în măsură astfel să evite creşterile nejustificate de

costuri, în condiţiile în care lichiditatea nu este asigurată.

Pentru ca activitatea unei bănci să fie profitabilă, în desfăşurarea acestei activităţi se impune

respectarea a trei condiţii de bază şi anume:

- asigurarea lichidităţii;

- siguranţa – anihilarea riscului de incapacitate de plată;

- rentabilitatea – o bancă desfăşoară o activitate rentabilă dacă dobânzile aferente creditelor

acordate şi celorlalte venituri cu caracter de dobânzi sunt superioare dobânzilor pasive

aferente creditelor şi altor obligaţii, precum şi veniturile aferente celorlalte operaţii sunt

superioare cheltuielilor aferente acestor obligaţii.

9

Aceste cerinţe generează conflicte prin interacţiunea lor. Afacerile sunt riscante, deci

nesigure, iar lichiditatea presupune costuri, deci este mai puţin rentabilă. Banca are sarcina de a găsi

puncte convergente, astfel încât din interacţiunea acestor cerinţe să rezulte un profit corespunzător şi

o lichiditate adecvată. Pentru găsirea acestor puncte convergente, este important ca banca să-şi

formuleze şi definească strategii generale asupra activităţii de creditare.

Fondurile sunt puse la dispoziţia investitorilor în forme variate şi multiple. Obiectivul

creditorilor este de a recupera fondurile băneşti împrumutate şi de a încasa la timp dobânda aferentă

creditelor acordate. Diferenţa, dintre punctul de vedere al creditorilor şi cel al investitorilor constă în

modul în care aceştia analizează proiectele viitoare.

Astfel, investitorii urmăresc ca banii investiţi într-o afacere să genereze profit maxim.

Creditorii în schimb, sunt preocupaţi, în principal de transformarea banilor în active de valoare şi de

recuperare la timp a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente creditelor acordate.

În acelaşi timp investitorii sunt conştienţi de faptul că, intrând într-o afacere, se expun

anumitor riscuri de pierdere a investiţiei. Din acest motiv, ei aşteaptă ca profitul obţinut să fie pe

măsura riscului la care îşi expun resursele financiare. Băncile, în schimb, se asigură împotriva

riscului pierderii creditelor acordate, prin constituirea unor garanţii materiale şi provizioane.

Clasificarea riscurilor bancare prezintă o deosebită importanţă în procesul de gestionare a

acestora. O gestiune adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica şi

aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau evita şi de a le finanţa. Etapele

gestionării globale a riscurilor bancare sunt:

- identificarea şi evaluarea riscurilor;

- controlul riscurilor;

- eliminarea/evitarea riscurilor;

- finanţarea riscurilor.

Toate aceste etape se regăsesc în gestiunea riscurilor individuale şi implicit în gestiunea

riscului în procesul de creditare, aspecte pe care le prezentăm în continuare.

1.2. Indicatorii de analiză a riscului bancar

Activitatea oricărei bănci se desfăşoară în condiţii concrete de piaţă şi de aceea este supusă

unui cumul de riscuri. Dintre riscurile în care îşi desfăşoară banca activitatea, merită a fi menţionate

următoarele:

riscul de sistem: este acea categorie de riscuri cauzată de scăderea acceptabilă a ofertei de

bani, precum şi de anumite restricţii ce pot fi impuse băncilor;

riscul de preţ: această categorie de risc se referă la posibilitatea ca ratele dobânzilor să

crească în condiţiile în care banca deţine active cu scadenţă mai lungă decât cea a pasivului;

riscul de credit: apare atunci când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul şi la

termenele stabilite;

riscul de funcţionare: rezultă, de regulă, din fraude, incompetenţă profesională sau

efectuarea de operaţiuni neeficiente;

10

riscul de reglementări: se referă atât la posibilitatea unor schimbări surprinzătoare ale

reglementărilor bancare, cât şi la apariţia unui cadru legislativ care poate dăuna bunei desfăşurări a

activităţii băncilor respective.

De regulă, indicatorul de risc se calculează generic, după relaţia:

în care:

Ir - indicator de risc;

Cpa - capital primar ajustat;

Var - valoarea activelor riscante.

Pe baza acestor calcule rezultă un indicator de risc pentru care există anumite gradaţii de

încadrare şi în funcţie de care se poate aprecia nivelul riscului prezumat cu care se va confrunta

banca în desfăşurarea activităţii sale.

Analiza activităţii de risc trebuie completată şi din punct de vedere al plasării unităţii bancare

respective în sistemul bancar internaţional.

Din acest punct de vedere, trebuie luaţi în consideraţie şi indicatorii: riscul general, riscul de

ţară, riscul suveran, riscul de taxă, riscul valutar ş.a.

Riscul general provine din fenomenele de mare amploare ce se restrâng asupra unei ţări.

Există un risc general al fenomenelor naturale care afectează desfăşurarea activităţii atât din punct de

vedere al băncii, cât şi al clienţilor. De asemenea, riscuri generale pot fi şi cele de ordin politic sau

economic.

Riscul de ţară trebuie invocat deoarece are caracter de generalitate extinsă. Acest risc se

mai numeşte şi risc neprevăzut, deoarece este determinat de incapacitatea unor debitori din ţările

considerate de a face faţă angajamentelor, sau rezultă din incapacitatea autorităţilor monetare de a

transforma sumele ce corespund serviciului datoriei în moneda în care se exprimă, de regulă în

dolari.

riscul de taxă şi de schimb este un risc deosebit deoarece se pune problema stabilirii

modalităţilor de fixare a taxelor. Orice decalaj existent între nivelul taxelor stabilite şi nivelul de

schimb existent la un moment dat creează riscuri suplimentare pentru creditele în valută liber

convertibilă primite de ţara considerată.

Riscul profesional se mai numeşte şi risc corporativ deoarece se referă la incapacitatea

structurală a întregului sector de a face faţă restrângerii pieţei sau schimbării accidentale în sistemul

preţurilor.

Riscul de întreprindere este cel mai frecvent şi cel mai divers risc. Un bancher, în mod

evident, este ameninţat de perspectiva ca sumele pe care le-a împrumutat să nu poată fi returnate şi

deci să se transforme într-un credit neperformant.

Indicatorii care măsoară existenţa riscurilor ce pot să apară în sistemul financiar-bancar sunt

următorii:

11

Riscul lichidităţii : acest indicatori rezultă din compararea activelor cu posibilităţile de

lichiditate imediată, cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor

creditorilor. Relaţia de calcul este următoarea:

în care:

RL - riscul lichidităţii;

N- total numerar;

Dvb - depozite la vedere existente la alte bănci;

Dv - depozite la vedere.

Riscul ratei dobânzii decurge din utilizarea raporturilor de credit cu dobânzi flotante,

caracterizate în activitatea bancară drept creanţe, şi dobânzile sensibile. Relaţia de calcul al acestui

indicator este următoarea:

în care:

Rrd - riscul ratei dobânzii;

As - active sensibile;

Ps- pasive sensibile.

Riscul creditării exprimă faptul cp dobânzile sau sumele acordate se pot afla în

imposibilitatea restituirii. Acesta, de fapt, este un risc de angajare, în sensul că, prin cunoaşterea lui,

se stabileşte şi se percepe un comision de risc. Indicatorul se calculează după relaţia:

în care:

RC - riscul creditării;

Cm - credite de calitate medie;

Cst - credite totale.

Riscul capitalului arată măsura în care activele riscante sunt acoperite de capital. Relaţia

de calcul este următoarea:

în care:

Rk - riscul capitalului;

C - capitalul;

Ct - capitaluri totale.

12

Acest indicator este important deoarece evidenţiază măsura în care banca se expune şi nu

poate acoperi activele riscante prin capitalul propriu.

Studiul 2

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII – NOILE ABORDĂRI

Cuvinte cheie: globalizare în sectorul industriei bancare; noile obiective ale

managementului riscurilor bancare în contextul globalizării.

Summary: - The author give some considerations about the objectives of the bank risk management,

in context of the globalization of the industry bank sector.. Also he makes some reference to the

importance and the role of the diferents kind of the risk, with economic and financial nature,wich must

to be take in consideration by the bank managers for to have a good bank’s evolution on the market in

the next period.

Viaţa economică contemporană, devenită deosebit de tumultoasă, obligă băncile comerciale să-şi

revizuiască continuu obiectivele strategice în general, cele ce ţin de managementul lor financiar, în

special.

În perioada imediată ce a urmat anilor *60 în cele mai renumite bănci managementul financiar şi, în

acest context, managementul riscului bancar, s-a focalizat pe gestiunea activelor (asset management).

Specific era faptul că fondurile, cu deosebire cele atrase, erau procurate la aşa zise „costuri plafonate”

(regulatory ceiling). Aceasta permitea băncilor să fie cât mai productive, să obţină randamente financiare

ridicate, întru-cât ele îşi plasau fondurile în active cu un ridicat nivel de profitabilitate ( high yield

assets). Abordând acest principiu, multe bănci au acordat o atenţie aparte pasivelor, resurselor atrase,

mizând pe faptul de a le obţine la costuri cât mai rezonabile şi a le plasa cât mai profitabil posibil. Într-

un astfel de context, găsirea surselor de provenienţă a fondurilor şi gestiunea costurilor acestora a

constituit obiectivul major al gestiunii activelor şi pasivelor în bănci, implicit a riscului asociat acestora.

Cu timpul, odată cu creşterea volatilităţii dobânzilor în piaţă, fenomen vizibil cu precădere în deceniul

*70 – *80, obiectivul major al managementului riscurilor în bănci s-a schimbat radical. Scopul urmărit de

13

această dată era menţinerea unei marje considerată adecvată între randament (returns on assets) şi costul

fondurilor achiziţionate. Altfel spus, acest obiectiv viza managementul marjei „ dobândă activă –

dobândă pasivă” (GAP), managementul senzitivităţii dobânzii, managementul maturităţilor (duration),

acentul fiind pus pe simulare. Ca urmare, managementul financiar în băncile comerciale devine mult mai

complex, băncile, în calitatea lor de intermediari financiari, intrînd într-o competiţie deosebită datorată

dereglementărilor ce au avut loc în sfera serviciilor financiare.

În perioada anilor *80 - *90, dereglementarea, dar mai ales intensificarea competiţiei bancare

transfrontaliere, a condus spre apariţia unor probleme mult mai dificil de rezolvat. Punctele slabe ale

managementului financiar, în general, cel al riscurilor bancare în special, a cauzat un oarecare stress în

industria economisirii şi creditării, cu deosebire pentru băncile care operau în regiuni cu o economie slab

dezvoltată. A fost nevoie de intervenţii în planul restructurării instituţiilor financiare, cât şi în cel al

reglementărilor şi practicilor de management, care şi-au făcut resimţite efectele cu deosebire după anii

*90.

În prezent, deorece este imposibil să predictezi cu exactitate trendul pe care îl va marca în viitor

managementul financiar şi cel al riscurilor bancare, apreciem că două mari dimensiuni îşi vor pune

aprenta asupra evoluţiilor viitoare şi anume:

- una de natură endogenă, concentrată pe schimbări în domeniul serviciilor financiare, în general, al bankingului , în special, precum şi al reglementărilor specifice;

- a doua de natură exogenă, ce ţine mai mult de domeniul pieţelor financiare, cu deosebire a celor externe, în care băncile trebuie să opereze.

Aşa cum apreciază unii specialişti din domeniu10, în perioada imediat următoare, industria serviciilor

bancare şi financiare se va schimba semnificativ. Numărul şi tipul instituţiilor financiare şi bancare se

vor reduce dramatic; barierele geografice şi cele legislative privind afacerile vor fi eliminate; succesiv

vor avea loc valuri de fuziuni şi achiziţii, favorizând concentrarea bancară. Sub impactul globalizării

vom asista la apariţia unor noi şi puternice instituţii financiar-bancare (grupuri financiare) care vor

rivaliza cu marile bănci de azi în privinţa, produselor şi serviciilor, a segmentelor de piaţă, a clientelei.

În acest context reglementările cu caracter global, furnizate de instituţiile de supraveghere a prudenţei

bancare, vor pune accentul pe riscul de capital, pe riscul de lichiditate, pe cel al activelor externe.

Deopotrivă acentul va fi pus pe asigurarea depozitelor, iar ca tehnică de gestiune a riscului, costul

istoric, utilizat de instituţiile de depozitare, va fi înlocuit cu valoarea de piaţă.

În ultima perioadă sunt tot mai des prezente opinii ale specialiştilor, teoreticieni şi practicieni de

prestigiu, care susţin cu argumente, greu de combătut, că, în prezent, suntem martorii unei revoluţii în

10 .- George H.Hempel, Donald G. Simonson, Bank financial management:strategies and techniques for a changing industry. Jhon Wiley & Sons Inc. New York, USA. 1991.

14

domeniul monetar şi a celui financiar-bancar.11 Sunt nominalizaţi cu precădere cel puţin cinci factori a

căror acţiune conjugată crează premisele pentru a se înfăptui o astfel de revoluţie, asupra cărora am

stăruit, într-o altă intervenţie, în mod succint12. Trebuie subliniat că această revoluţie are un pronunţat

caracter transfrontalier, se extinde dincolo de graniţele unei ţări sau a unor comunităţi de state, de

limitele teritoriale ale unor regiuni bine conturate, mai mult sau mai puţin dezvoltate ale mapamondului

şi primeşte dimensiuni mondiale. Acesta este şi motivul pentru care se afirmă că mondializarea a

cuprins deja sectorul financiar-bancar, fenomen care, la rândul său, sper[m noi,va crea premise pentru a

se înfăptui progresul şi bunăstarea în cele mai diverse regiuni ale globului pământesc.

Primul factor care determină acest fenomen este globalizarea economică, prezentă din ce în ce mai mult

ca o voinţă politică. Suntem martorii, aproape de zi cu zi a unor activităţi cu caracter panregional şi

panmondial, concretizate în diverse programe regionale, continentale şi de ce nu mondiale,prin care

scopul urmărit este acela de a se realiza, pentru comunităţi şi omenire, în general, o mai bună

gospodărire a resurselor Terrei, un climat economic şi social care să susţină progresul.

Al doilea factor, cu influenţe deosebit de evidente şi remarcate mai ales în ultima perioadă, îl reprezintă

accelerarea dereglementărilor, a cărui esenţă constă în a se elimina barierele juridice, vamale şi

monetare, ce protejau în trecutul imediat sistemele economice naţionale, inclusiv sistemele bancare, de a

se realiza o convergenţă în privinţa principiilor şi reglementărilor după care se pot realiza tranzacţii

naţionale şi internaţionale pe pieţele bancare şi cele de capital..Efectul va consta în aceea că pe piaţă, în

perioada imediat următoare, va exista o ofertă mult mai amplă şi mult mai diversificată de produse şi

servicii bancare, la un nivel calitativ superior şi la un preţ de livrare (cost) cu tendinţă de scădere. În

acest context dobândirea de noi clienţi, de cele mai multe ori sofisticaţi şi a unor noi segmente de piaţă,

va face în mod necesar obiectul unei cocurenţe accerbe între băncile domestice şi cele cu rază

internaţională de acţiune.

Un al treilea factor este reprezentat de dinamica fluxurilor transfrontaliere de capital generată fiind de

mondializarea afacerilor. În acest domeniu se doreşte de către orice investitor o mişcare a capitalului în

condiţii de siguranţă, expusă la un risc asumat (controlat) şi care prin finalizarea ei să remunereze cât

11 .-The changing banking enviroment in Europe. Revista Glendale insight (issue no.1) Glendale Consulting Limited. London, UK 1998.

12.- Ioan Trenca, Coordonate ale activităţii băncilor comerciale în contextual mondializării sectorului financiar-bancar.

Revista Finanţe, provocările viitorului. nr.1/2002.Editura Universitaria Craiova, 2002

15

mai bine efortul financiar făcut de posesorul de capital. Capitalul se va orienta cu precădere spre acele

zone geografice în care reglementările, certitudinea şi siguranţa afacerii, riscul limitat şi profitabilitatea,

vor fi cele mai convenabile deţinătorilor de capital. Băncile comerciale, prin însăşi raţiunea lor de a fi,

sunt implicate în mod obiectiv din punct de vedere organizatoric şi metodologic în derularea

operaţiunilor, în susţinerea acestor fluxuri de capital, oferind clienţilor lor investitori, posesori de capital,

atât servicii tradiţionale, servicii speciale (personalizate în raport de cerinţele clientului) cât şi

complementare.

Ele sunt considerate astăzi instituţii de profil ce oferă atât asistenţă consultativă, cât şi asistenţă

angajată, depăşindu-şi astfel caracterul de instituţie bancară tradiţională şi devenind una financiar-

bancară cu caracter universal.

Un alt factor, al patrulea în ordinea prezentării noastre, îl reprezintă ingineria(inovaţia) financiar-

bancară, factor care a revigorat considerabil în ultima vreme şi în proporţii considerabile piaţa

financiar-bancară. Asistăm la reconsiderări de anvergură a operaţiilor bancare şi a celor de asigurări-

reasigurări. Iată spre exemplu operaţiunile de tip options, , futures sau swap, realizate pe rate ale

dobânzilor, pe curs valutar sau pe contracte, toate menite să servească investitorul de capital. S-au

perfecţionat produsele cu caracter personalizat oferite clienţilor de tip private-banking (asset

management), care susţin o strategie de firmă a clientelei fidelizate a băncii.În acest context, în mod

inevitabil, avem de a face cu un nou tip de bancher, un “structurist” cum se spune, care este un

specialist al băncii ce se identifică cu clientul, îi defineşte nevoia şi îi oferă produsele şi serviciile

bancare cele mai potrivite cu natura afacerilor sale, supraveghează modul în care sunt folosite şi susţin

prosperitatea clientului. Să nu uităm fenomenul bancassurance promovat în ultima vreme cu multă

insistenţă. Descrierea noastră nu se poate opri aici. În acest domeniu creativitatea poate oricând

interveni şi răsturna judecăţile. Esenţial este ca fiecare bancă să fie în măsură de a indentifica cele mai

potrivite metode, mijloace şi proceduri, prin care, respectând legea, este în măsură să-şi servească

clientul pentru a prospera în afacerile sale şi, odată cu aceasta, să prospere şi banca.

În fine, un ultim factor la care ne referim este inovaţia tehnologică. În ultima perioadă băncile din

întreaga lume, inclusiv din ţara noastră, au făcut eforturi considerabile investind în echipamente

performante, lucru ce a permis conceperea şi livrarea de produse şi servicii specifice bazate pe sisteme

electronice. Sunt de acum cunoscute serviciile de tip “TELE”, adică comandate de la distanţă. Pot fi

enumerate aici serviciile de tip “phone banking, home-banking şi internet banking. Adăugăm aici fără să

greşim soluţiile tehnice de a transfera fonduri în sistem internaţional prin SWIFT, Western Union,

Money Gram şi Merchant Bank.

16

Tehnologia este elementul ce va permite extinderea fără precedent a serviciilor bancare, în special a

celor personalizate, care vor fi facilitate de către societăţile de telefonie. In orizontul de timp imediat

serviciile bancare vor fi cu precădere realizate prin ATM-uri, chioşcuri video, telefonic şi cu ajutorul

PC-ului.

In contextul acestor mutaţii, a mondializării serviciilor financiar-bancare, problema majoră a fiecărei

bănci este aceea de a supravieţui. Este necesar a se rezolva două mari obiective considerate esenţiale

pentru existenţa ei şi anume:

de a exploata la maximum oportunităţile oferite de mondializare, a cărui rezultat va fi o economie planetară ce se doreşte a fi într-o continuă creştere, o expansiune fără precedent

a pieţelor financiare;

limitarea la maximum a riscului generat de accentuarea concurenţei şi de incertitudinea pe care o crează mondializarea serviciilor bancare.

Pentru a se răspunde unor astfel de deziderate se apreciază că băncile au nevoie cu prioritate de13:

capitalizare corespunzătoare, întrucât numai băncile cu o bază financiară solidă vor putea exploata oportunităţile oferite de globalizarea serviciilor bancare şi vor putea răspunde pe măsură creşterii riscurilor şi cerinţelor de prudenţă bancară internaţională;

cât mai mult know-how, deoarece este nevoie de mult mai multă informaţie, de tehnologie de vîrf, de specialişti capabili să colecteze să sistematizeze datele, să le folosească eficient în interesul băncii şi al clienţilor săi;

strategie bine definită prin care să-şi stabilească coordonatele evoluţiei viitoare, obiectivele organizaţionale de atins;

investiţii masive în echipamente performante, în forţă de muncă şi în imagine.

Fiecare bancă va încerca pe măsura ei să-şi sporească cifra de afaceri şi să obţină cât mai mult profit,

mărindu-şi cota de piaţă. O bună parte a acestor probleme de natură strategică sunt rezolvate prin fuziuni

şi achiziţii, fenomen care s-a făcut simţit cu deosebire în ultimii cinci ani în ţările din Europa de Vest

precum:Germania, Franţa, Italia, Anglia. Rezultatul la constituit o concentrare a sectorului serviciilor

bancare caracterizată prin reducerea numărului de operatori pe piaţă, dar şi prin creşterea numărului şi

valorii operaţiunilor bancare ce revin la mia de locuitori.

Implementarea eurosistemului a permis a se opera în sfera serviciilor bancare cu reguli comunitare

privind rezerva minimă obligatorie, nivelul ratei dobânzii, evoluţia masei monetare, supravegherea

prudenţei bancare, monitorizarea lichidităţii şi solvabilităţii băncilor, aspecte care favorizează şi susţin

fenomenul mondializării sectorului bancar. Ele sunt preluate şi în practica bancară din ţările înteresate să

adere la Comunitatea Europeană, în perioada imediat următoare, ceea ce va facilita şi mai mult acest

fenomen, dorit a fi un factor de progres pentru umanitate.

13 - Dragoş Sălăgean, Mondializarea cuprinde şi sectorul bancar. Adevărul economic din 7 mai/1998.17

Schimbările de mediu vor afecta managementul financiar al băncilor în multe privinţe, considerate de

bază şi anume:

băncile vor administra patrimoniul folosind cu preponderenţă valorile de piaţă, sau estimând valoarea prezentă a viitorului cash-flow generat de afacerile lor;

managerii băncilor vor fi nevoiţi să acorde mai multă atenţie riscului de capital,în sensul că acesta se va aloca cu prioritate pentru dezvoltarea afacerilor; valoarea de piaţă a acestuia va fi determinantă; activele care necesită alocări masive de capital vor fi securizate (provizioane, asigurări şi reasigurări, operaţiuni de headging etc), precum şi riscului de lichiditate;

managementul financiar din bănci va vi orientat spre adoptarea de decizii ce privesc ajustarea continuă a riscului aferent cash-flow-lui viitor, generat de afacerile băncii, care este dependent, la rândul său , de valorile de piaţă;

riscul de management din bănci va vi permanent monitorizat şi controlat - evitat sau limitat, după caz - prin analiza sistematică a cantităţii şi calităţii managerilor, a reglementărilor interne, prin implementarea unor sisteme de control intern performante.

Am putea spune, fără să greşim, că în prezent, managementul cash-flow-lui (încasărilor) şi

managementul riscului sistemic, sunt menite să devină cuvintele de ordine, pentru perioada imediat

următoare, ale managementului financiar din băncile comerciale.

Legat de risc în bănci, aşa cum am subliniat şi cu altă ocazie14, ceea ce trebuie acceptat este

faptul ca riscul decurge din fiecare tranzacţie luată în parte şi că el se asociază oricărui proces generat de

activitatea bancară. Pentru echipa managerială deosebit de important este să identifice riscurile asociate

fiecărei afaceri derulate. Aceasta deoarece majoritatea tranzacţiilor dau naştere la o combinaţie a

riscurilor. Din acest motiv, un obiectiv major al managementului în bănci, îl reprezintă gestiunea

riscului sistemic Se cunoaşte că excistă o combinaţie de riscuri avînd următoarea structură: - riscul de

solvabilitate al clientului băncii; - riscul de lichiditate a băncii; -riscul ratei dobânzii; - riscul de curs

valutar; - riscul de piaţa bancară; - riscul juridic si de reglementare; - riscul de mediu (ecologic); - riscul

de siguranţă şi de calificare a personalului bancar; - riscul operaţional şi de comunicare.

Ca principiu general, se recomandă băncilor să nu încheie tranzacţii, să nu deruleze acel tip de

afaceri, unde nu pot fi identificate riscurile aferente si unde nu se poate concepe şi aplica un control

eficient asupra acestora. Cea mai mare parte a activităţii băncilor combină riscurile de mai sus. Din

cauza complexităţii lor, la care se adaugă dinamismul şi volumul extrem de mare al operaţiunilor zilnice,

se impune în mod necesar implementarea unui sistem de control intern. Acesta este esenţial, extrem de

solicitant si implicit, costisitor pentru bănci.

14 Ioan Trenca, Metode şi tehnici bancare. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca. 2003, p 1918

Mai întâi de toate, băncile, pentru a câştiga încrederea clienţilor lor, pentru a avea o reputaţie

recunoscută ăn faţa partenerilor, trebuie sa dispună în primul rând de o situaţie financiară solidă,

susţinută de existenţa unui capital de lucru adecvat şi a unui flux rezonabil de încasări şi profituri, iar în

al doilea rând, de un personal calificat şi un management prevăzător, prudent.

Multe bănci pot suferi, datorită greşelilor de management, a lipsei unei structuri de control intern

si, nu în ultimul rând, datorită scandalurilor financiare, în care, cu voie sau fără voie, au fost implicate.

Renumele unei bănci odată cîştigat nu este un risc, dar pierderea renumelui este în orice moment un risc.

Aceasta poate fi pusă pe seama eşecului de a gestiona riscurile, cu care orice bancă comercială, în mod

iminent se confruntă. Consecinţele unui astfel de eşec se pot concretiza în cel puţin următoarele:

- pierderea relaţiilor cu clienţii, care duce, implicit, la pierdere de venituri,

de segmente de piaţă şi de posibilitatea apariţiei unei crize cristalizate de lichiditate;

- pierderea suportului investitorilor, respectiv a acţionariatului considerat

strategic şi a deţinătorilor de obligaţiuni, care rezultă din vânzarea masivă pe piaţă, de

acţiuni/obligaţiuni, generând presiuni asupra preţului acţiunilor. Apar, totodată, opiniile negative ale

analiştilor de piaţă care pot să ducă la reducerea ratingului. Consecinţa acestor opinii o reprezintă

creşterea costurilor pentru contractarea de împrumuturi, pentru atragerea de noi resurse şi implicit

pierderea clientelei sofisticate;

- pierderea încrederii în faţa organelor de resort, în principal a autorităţii de

supraveghere, care se poate concretiza, în final, în supravegherea specială şi administrarea specială pe

care o poate institui, în declararea stării de faliment, toate dublate de pierderea autorităţii băncii

comerciale.

Toate aceste argumente ne conduc spre necesitatea existentei unor preocupări pentru o abordare

organizată, sistemică, a riscului în bănci.şi pentru controlul acestuia.

Băncile, pentru a atinge un astfel de obiectiv major specific managementului riscului, au nevoie,

în primul rând, de proceduri corespunzătoare, bine elaborate şi implementate, menite să identifice, să

monitorizeze, să măsoare şi să raporteze, într-o manieră precisă şi la timp, orice fel de risc. Numai astfel

se pot lua decizii eficiente, măsuri de prevenire şi înlăturare a disfuncţionalităţilor şi să se înlăture riscul

ce se cristalizează. În acest fel managerii şi fiecare angajat luat în parte, pot să participe la protejarea

băncii de riscul pierderilor, prin a stabili şi executa un control eficient asupra lor. Aceasta este o

responsabilitate a fiecăruia şi necesită un anumit suport de calificare şi chiar ultraspecializare, zicem

noi, din partea personalului bancar. Nu trebuie să existe risc pe care banca să nu-l poată identifica, să

nu-l monitorizeze, să nu îşi impună anumite limite în privinţa expunerii la acest risc.

19

Trebuie însă să se ţină seama de faptul că si sistemele de control concepute si implementate,

oricât de sofisticate şi eficiente ar fi ele, au totuşi nişte limite inerente, deoarece:

- controalele sunt realizate de oameni si pot fi ineficiente datorită unor erori de judecată, a

lipsei de percepere si comunicare, a altor factori specific umani;

- pot exista sustrageri de la procedurile de control, în urma unor înţelegeri secrete, a

caracterului necorespunzător a managementului sau a calităţii persoanelor implicate în

control, de la fiecare nivel organizatoric al băncii;

- activitatea în bănci este extrem de dinamica şi, deci, riscurile la care acestea se expun se

schimba mereu, atât ca natura, cât mai ales în dimensiuni.

Procedurile de control sunt, în general, costisitoare si mari consumatoare de resurse. Ele pot sa

reducă viteza de realizare şi chiar eficienţa tranzacţiilor. În această privinţă rostul managementului este

acela de a găsi un echilibru între costurile si beneficiile de care poate avea parte banca, aferente

controlului. El trebuie sa analizeze cât de probabil este ca un risc; odată identificat, poate el să genereze

o pierdere, ce dimensiuni poate avea şi care ar fi implicaţiile acesteia asupra poziţiei băncii.

Experienţa privind erorile în derularea operaţiunilor, privind frauda, privind întreruperile de

activitate de orice fel, privind costul ameliorării sistemului, după producerea riscului etc., oferă

posibilitatea folosirii unor indicatori utili de măsurare a efectelor nedorite şi, odată cu aceasta, definirea

unor necesităţi pentru ca structura controlului să devină cât mai puternică posibil. Aceasta structură a

controlului trebuie să permită o abordare sistemică a riscului de orice fel, abordare a cărei elemente

principale pot fi considerate următoarele:

- identificarea riscului, constând în stabilirea situaţiilor (factorilor) care ar

putea avea un efect advers asupra băncii. Banca trebuie să dispună de proceduri de analiza a riscului şi

de indicatori specifici de risc. Este utilă şi o autoevaluare sistematică prin care să se confirme că, un

sistem de control, odată implementat, operează efectiv şi că nu au apărut riscuri noi. Acolo unde se

găsesc puncte slabe trebuie să existe neapărat un plan de acţiune care să le corecteze.

- evaluarea şi cuantificarea riscului ce constă în analiza informaţiilor

considerate relevante, care să stabilească posibilitatea ca un anumit eveniment nedorit să poată avea loc,

implicaţiile posibile ale acestuia, importanta şi dimensiunea unei posibile pierderi;

- limitarea efectelor riscului, concretizată în măsuri pentru fiecare domeniu

de activitate al băncii luat în parte, cu scopul să minimizeze probabilitatea ca anumite situaţii, să

conducă la pierderi sau să limiteze cât mai mult nivelul acestora. Important este să se prestabilească

nivelul pierderii care ar fi posibil de suportat, în cazul în care un risc se cristalizează sau să se identifice

măsuri de a se transfera riscul la un terţ;

20

- evaluarea controlului privind riscul, în sensul ca metodele folosite,

eficienţa controlului în sine, trebuie să fie evaluate în mod regulat, iar caracterul sau intrinsec trebuie să

fie testat. Deşi o evaluare completă nu poate avea loc în orice moment, trebuie să existe o programare

sistematică în privinţa realizării acesteia (spre exemplu, sub forma rapoartelor periodice înaintate

conducerii băncii) sau evaluarea să fie realizată ori de câte ori se identifica un punct slab sau un nivel

ridicat de risc, specific unui anumit tip de operaţiune sau a unei activităţi;

- tehnicile de evaluare a efectelor riscului sunt necesare pentru ca o evaluare

a controlului se face mult mai uşor dacă există o abordare standard a riscului. Aceasta, realizată

sistematic, permite a se identifica şi măsura cu mai multă uşurinţă punctele slabe, care, apoi, să se

ierarhizeze în funcţie de importanţa şi să permită, în final, o repartizare mai corespunzătoare a resurselor

în vederea corectării lor. Aceste tehnici de evaluare nu ar fi suficient de eficiente decât atunci când

responsabilitatea de a elabora norme de control, de a implementa şi de a evalua eficienţa controlului

realizat pe baza lor, nu va fi repartizată membrilor principali ai echipei de management şi, aceasta,

precizată în regulamente, ca fiind una din responsabilităţile lor cele mai de seamă;

- metodologia controlului intern. Fiecare bancă trebuie să-şi prezinte

principiile, metodele şi responsabilităţile în executarea controlului intern şi apoi descrise într-o normă

(regulament) care să fie pusă la dispoziţia fiecărui membru al echipei de management precum şi fiecărui

lucrător bancar implicat.

Această abordare structurată a gestiunii riscului ar fi utilă de prezentat de către fiecare bancă într-

un tablou al riscurilor. Acesta ar putea fi conceput ca o îmbinare de două elementede bază, primul cu

referire la prezentarea factorilor a căror influenţă conduce la pierderi, precum şi la măsurile privind

exercitarea controlului preventiv, prin intermediul căruia se evită sau se limitează riscul. Un al doilea

element al tabloului, ar consta în prezentarea tipului acţiunilor ce trebuiesc întreprinse: controlul cu rol

de detecţie, concepţia documentelor contractuale, rezolvarea litigiilor, tranzacţiile de protejare de tip

back-to-back, asigurări şi reasigurări, pe de o parte, iar pe de alta parte o descriere a consecinţelor unei

pierderi cristalizate de valori, estimarea costurilor de înlocuire a infrastructurii, a personalului, costurile

de instruire, obligaţiile de natura contractuală si penală generate de producerea riscului, dimensiunea

pierderii clienţilor, respectiv a segmentului de piaţă, dimensiunea pierderii încrederii investitorilor si

autorităţilor. O astfel de descriere a tipurilor de risc, a potenţialelor pierderi ce pot afecta banca, dar şi a

modalităţilor concrete de exercitare a controlului privind astfel de situaţii probabile, poate deveni un util

instrument ce oferă şansa unei cooperări eficiente între compartimente şi a unei angajări mai ferme a

personalului bancar în gestionarea riscului.

21

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Santomero, A., Commercial Bank Risk Management: an Analysis of the Process, The Wharton Financial Institutions Center, 1997

2. Saunders, A., Financial Institutions Management: a Modern Perspective, McGraw-Hill, 20023. BASSEL COMMITTEE (2004) International Convergence on Capital Measurement and

Capital Standards, Revised Framework, iunie 2004, 4. BESSIS, JOEL (2002) Risk Management in Banking, second edition, Edit. John Wiley & Sons

Ltd.

Studiul 3

COMPORTAMENTUL FINANCIARPERFORMANT AL BĂNCILOR COMERCIALE

Summary - The author give some considerations about the bank’s market financial performance and risk management.

Also he makes some reference to the importance and the role of the economic and financial ratios used by the analists for

apreciate the bank’s evolution on the market. His recomandation is to take in consideration the corelations betwen

different ratios for to have a good estimate of the bank’s financial standing.

1. Veniturile, cheltuielile şi profitul băncii, riscul asumat.

După cum se ştie, criteriul fundamental după care, în prezent, este apreciată necesitatea şi eficienţa oricărei

activităţi umane este acela de a se obţine un maximum de rezultat, într-un orizont de timp limitat, cu un efort

acceptat, adică, altfel spus, furnizarea de utilităţi sociale cerute de consumatori, corespunzătoare cantitativ şi

calitativ solicitărilor, în condiţii de eficienţă şi risc limitat.

In ce priveşte sectorul bancar eficienţa economico-socială este dată de capacitatea acestuia de a furniza

permanent, coerent şi la preţuri rezonabile, cu un control eficace asupra nivelului acceptat al riscului de piaţă, de

servicii şi produse bancare, care să susţină strategiile de piaţă ale clienţilor, fie ei persoane juridice sau fizice,

rezidente sau nerizidente.

În industria bancară, eficienţa se reduce, într-o bună măsură, la evoluţia corespunzătoare a relaţiei

„performanţe-risc”, respectiv la atingerea nivelului sperat al raportului efect-efort, privind obţinerea şi utilizarea

resurselor de capital, fie ele proprii sau atrase, în limitele riscului asumat.Suportul financiar al acestui raport este

reprezentat de volumul şi structura veniturilor băncii, respectiv al cheltuielilor şi , în consecinţă, al profitului

bancar. Un aspect important al profitului bancar este dat de faptul că în cea mai mare parte a acestuia substanţa

îi este asigurată de diferenţa dintre veniturile aferente dobânzilor active şi cheltuielile aferente dobânzilor pasive,

la care sunt adăugate cheltuielile de funcţionare propriu-zise ale băncii. Soldul net astfel obţinut prin această

diferenţă este perceput drept produs financiar bancar net şi reprezintă o măsură a performanţei financiare a

băncii, un calificativ pentru managementul băncii. Acesta trebuie urmărit cu consecvenţă, obţinut şi încadrat

22

permanent în coordonatele raportului „performanţe-risc” ce caracterizează o evoluţie corespunzătoare a băncii pe

piaţa bancară naţională şi internaţională.

In prezent suntem martorii unor schimbări rapide şi extrem de frecvente ale factorilor politici, sociali,

economici, de reglementare şi tehnologici etc care dau o altă dimensiune competiţiei de piaţă, managementului

performanţei bancare. Ei determină o continuă adaptare a băncilor la schimbările dinamice din mediul de afaceri,

o profundă mutaţie în sfera managementului general şi cel departamental din bănci, în fapt, o schimbare de optică

şi comportament managerial.

Dacă, până nu de mult managerii băncilor comerciale româneşti erau tentaţi să se dedice rezolvării unor probleme

izolate şi pe un orizont de timp foarte scurt, cum ar fi atragerea de resurse imediate pentru creditare, măsurarea

mişcărilor sezoniere ale depunerilor clienţilor, evoluţia lichidităţii imediate a băncii, lichiditatea (de piaţă)

portofoliului de garanţii, rezolvarea, de moment, a poziţiilor considerate credite aflate în dificultate, îndeplinirea

cerinţelor de prudenţă bancară cerute de BNR etc, în prezent optica trebuie în totalitate schimbată.

Mediul bancar a fost apreciat, până nu de mult, ca fiind unul relativ static şi a determinat managerii

băncii să fie preocupaţi doar de un buget şi de un portofoliu de clienţi, respectiv de produse şi servicii bancare

care să asigure un suport de venit, confortabil, cu un cost rezonabil, specific unui orizont de timp limitat (un an) şi

mai puţin de controlul riscului de piaţă, specific unei instituţii de credit dinamice.Aşa cum am mai afirmat şi

altădată15, mediul bancar este supus, în prezent, unor schimbări continue şi rapide, determinate de impactul pe

care îl produc factorii politici, normativi, economici, tehnologici, de mediu etc, dar nu în ultimul rând de cel al

concurenţei şi competitivităţii. Drept urmare, managementul bancar în general, echipele de manageri din bănci

care doresc succesul, în special, vor trebui să recurgă la a-şi defini strategii şi politici pe termen lung, să

procedeze la frecvente încorporări ale deciziilor operaţionale, curente, în cele strategice, specifice planurilor de

lungă durată. Din moment ce o bancă a decis pe ce piaţă doreşte să acţioneze, ce misiune şi obiective strategice îşi

asumă, trebuie să-şi definească politice bancare proprii, să ia decizii imediate în privinţa cîştigurilor sperate şi a

riscurilor asumate pentru atingerea acestor obiective. Acest raport „cîştig-risc” trebuie astfel definit, urmărit şi

implinit astfel încât să maximizeze valoarea de piaţă a băncii, averea propietarilor săi.

2. Cîţiva indicatori selectivi ai profitabilităţii şi riscului în bănci

Există câţiva indicatori de bază ai profitabilităţii şi riscului în bănci, alţii decât cei promovaţi insistent de

către finanţele şi contabilitatea managerială, asupra cărora este de dorit a se concentra orice echipă managerială ce

15 .- Ioan I. Trenca, Reconsiderări privind managementul riscurilor bancare în contextul globalizării.În volumul „Noi

oportunităţi de afaceri în contextul lărgirii Comunităţii Europene”. Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice 21-22

mai 2004. Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca. Facultatea de Ştiinţe Economice. Catedra de Management. Edit.

Risoprint Cluj-Napoca 2004 (ISBN 973 – 656 – 760 – 5) p 127 – 135.

23

doreşte a fi performantă şi a avea succes. Practica dovedeşte că ei pot fi consideraţi un fel de „pocket’s indicators”

, adică indicatori de buzunar ai managerului financiar din bănci.

În primul rând,legat de indicatorii profitabilităţii, am dori să subliniem necesitatea şi importanţa folosirii a cel

puţin următorilor indicatori, socotiţi instrumente de lucru operaţionale, indispensabile ale managerului financiar

bancar, responsabil pentru performanţele financiare ale acesteia şi anume:

marja brută a dobânzii – calculată în termeni procentuali, ca raport între dobânda netă (adică diferenţa dintre suma reprezentând dobânda activă încasată de bancă pentru plasamentele sensibile la dobândă şi suma reprezentând dobânda pasivă, plătită de bancaă pentru resursele atrase) şi activele sensibile la dobândă. Adică, altfel spus:

Md = (Sda – Sdp)/ Active sensibile la dobânzi * 100

marja netă a dobânzii – stabilită ca raport procentual între diferenţa dintre suma dobânzilor active şi suma dobânzilor pasive şi totalul veniturilor din exploatare ale băncii. Adică:

Mnd = (Sda – Sdp)/ Venituri din exploatare * 100

Rata rentabilităţii economice (ROA) sau randamentul activelor, stabilită ca un raport procentual între profitul net al băncii şi totalul activelor sale bilanţiere. Adică:

ROA = Profit net / Total Activ * 100

Rata rentabilităţii financiare (ROE) sau rentabilitatea capitalului propriu, stabilită ca un raport procentual între profitul net obţinut de bancă într-un an de gestiune şi capitalul său propriu. Altfel spus reprezintă o măsură a eficienţei plasamentului de capital pe care acţionarii băncii l-au realizat investind în bancă. Ca relaţie de calcul putem folosi două formule şi anume:

ROE = Profit net / Capital propriu * 100

Sau

ROE = (Total activ/Capital propriu) * (Profit net/Total activ)

Acest ultim indicator, în opinia mea, poate fi considerat cel mai important instrument de măsurare a

performanţei financiare bancare pentru că, prin relaţia de calcul, scoate în evidenţă, pe de o parte, capacitatea

băncii, de a obţine profit din diversele sale activităţi specifice, profit aferent fiecărei din marile categorii de

operaţiuni pe care le derulează, luată în parte, iar pe de altă parte, datorită multiplicatorului capitalului (nn –total

activ/capital propriu) indică capacitatea de acces a băncii la noi resurse de capital, pe piaţa internă şi

internaţională, care să-i permită o expansiune a afacerilor sale în orizontul de timp imediat următor. Şi în acest

plan trebuie să avem în vedere, în primul rând, competiţia, concurenţa cu alte bănci similare măsurată prin

capacitatea băncii de a fi o investiţie rentabilă, de a obţine un profit cât mai mare în limitele unui risc asumat, dar

şi de a avea un acces continuu, nerestricţionat la noi resurse de capital şi la un cost rezonabil al pieţei, care să-i

permită noi cicluri de dezvoltare potrivit strategiilor sale pe termen scurt şi lung.

24

În cel de al doilea rând, legat de indicatorii de risc, care, de altfel, direct şi/sau indirect sunt legaţi de

indicatorii de performanţă bancară, deoarece pe bună dreptate se afirmă că o bancă nu poate avea câştiguri fără să-

şi asume riscuri, considerăm mai importanţi şi necesari a fi utilizaţi în mod curent (operaţional) următorii

indicatori:

Rata riscului lichidităţii imediate, calculată după o formulă uzuală exprimată procentual şi anume:

Rl = (Numerar în caserii + Sume în cont la bănci + Suma activelor imediat mobilizabile )/ Total

angajamente ale băncii pe termen foarte scurt * 100

Nota - prin angajamente ale băncii pe termen foarte scurt înţelegem toate obligaţiile de plată, cu

exigibilitate de până la 30 de zile;

- prin active imediat mobilizabile înţelegem toate creanţele băncii încasabile într-un interval de

până la 30 de zile, inclusiv portofoliul uşor mobilizabil - „hot money” – format din cecuri, titluri de stat,

devize, acţiuni,bilete la ordin, cambii, certificate de depozit etc.)

Nivelul acestui indicator exprimă, pentru orice moment, pe subintervale de timp ale unei perioade de

gestiune date, dar şi pentru perioade de gestiune determinate (lună, trimestru, an), nevoia de lichiditate

imediată a băncii, capacitatea ei de a face faţă solicitărilor de retragere programată a depunerilor. Deşi

ambele elemente luate în calcul sunt aproximări brute, atât la numărător, cât şi la numitor, şi sunt de multe

ori edificatoare pentru un manager, experienţa obligă a fi „completate” obligatoriu şi cu alte elemente,

mai sofisticate, cum ar fi un cash-flow al creditelor, un acces la linii de finanţare externă sau de

„corespondent bancar” şi de ce nu la facilităţi de refinanţare ale băncii centrale.Este util a dispune, în acest

domeniu, de un plan de criză, ca instrument raţional al acţiunii manageriale în situaţia de a nu putea

susţine un nivel cerut al lichidităţii băncii.

Rata riscului dobânzii, indicator menit să pună în evidenţă riscul de a obţine venituri mai mici decât cele scontate, datorate modificării ratei dobânzii pe piaţă. Relaţia de calcul, una generalizată şi estrem de sintetică este.

Rrdz = Active sensibile la dobândă/ Pasive sensibile la dobândă * 100

Luând în considerare dificultatea prevederii ratei dobânzilor pe piaţă, cu deosebire a celor pasive, care sunt mult

mai dinamice, modalitatea de a diminua riscul ratei dobânzii constă în a reuşi să ai un „coeficient al sensibilităţii”,

construit după relaţia de mai sus, apropiat de o sută de puncte procentuale.

25

Experienţa demonstrează că orice deviaţie mai sensibilă „în sus” a coeficientului în cazul diminuării dobânzilor

active conduce la pierderea unor cîştiguri însemnate pentru bancă, aşa după cum o deviaţie sensibilă „în jos” în

cazul creşterii dobânzilor pasive generează cheltuieli suplimentare cu dobînzile şi deci pierderi pentru bancă.

Rata riscului de credit, este măsurată prin trei indicatori semnificativi şi anume:

Rrcr 1 = Credite clasificate indoielnice şi pierdere/ Total activ * 100

Rrcr 2 = Total provizioane pt. credite/ Credite clasificate indoielnice şi

pierdere * 100

Rrcr 3 = Capital propriu/ Credite clasificate indoielnice şi pierdere*100

Rezultă din cele de mai sus, că cel mai adesea, riscul de credit al unei bănci este estimat şi interpretat

totodată drept performanţă, examinând relaţia dintre calitatea creditelor, ca principal plasament de fonduri ale

unei bănci, pe de o parte, măsurile de prevedere (provizioanele) întreprinse de bancă şi capacitatea ei de a acoperi,

potenţial, eventuale pierderi rezultate din activitatea de creditare pe seama capitalurilor proprii, pe de altă parte

Rata riscului de capital, este considerată drept o „rată generală de risc” şi exprimă capacitatea băncii de a acoperi, la un moment dat activele riscante (sensibile la risc) pe seama capitalurilor proprii, respectiv, în ţara noastră a fondurilor proprii. Formula de calcul este:

Rgrc = Capitaluri proprii/ Total active ponderate cu riscul specific *100

Nota - riscul specific este riscul aferent fiecărui activ pe care îl deţine banca şi este definit drept rata procentuală,

stabilită prin norme tehnice de lucru, ce indică potenţialele pierderi de piaţă pe care şi-le asumă banca plasînd

capital sub forma acelui activ;

- formula „Capitaluri proprii” este cel mai adesea folosită în literatura de specialitate, în timp ce în practică, fiecare bancă centrală în calitatea sa de autoritate de supraveghere a prudenţei bancare, impune mărimi de calcul proprii. În ţara noastră, formula este „Fonduri proprii” reprezentînd, în principal capitalurile proprii ale unei bănci plus „datoria subordonată”, care trebuie înţeleasă ca fiind capital permanent împrumutat , cu exigibilitate mai mare de cinci ani, care nu trebuie să depăşească 50% din capitalul propriu.

Trebuie reţinut că rata riscului de capital este invers proporţională cu multiplicatorul capitalului şi prin urmare cu

rata rentabilităţii financiare (ROE). Din acest motiv, presupunând că totul se petrece în limitele admise de către

BNR, banca care optează în politicile sale pentru a creştere mai substanţială a multiplicatorului său (creşterea

plasamentelor în credite, de pildă) şi implicit a rentabilităţii sale financiare, va trebui să-şi asume o creştere a

riscului de capital pe măsură.(evident ceilalţi parametrii rămânind constanţi).

26

3.- Corelaţia dintre venit, profit şi risc, ca expresie a eficienţei în activitatea bancară.

Este ştiut faptul că pentru a realiza venituri orice bancă, în mod necesar, se expune riscului. „Produsul”

băncilor îl reprezintă, în fapt, fondurile colectate din resursele atrase de la clienţi, din vărsămintele de capital

făcute de acţionari, din facilităţile de creditare şi de refinanţare de care poate beneficia banca la un moment dat,

care apoi sunt plasate, cu respectarea unor principii de prudenţă şi profitabilitate, pentru a crea utilităţile necesare

la clienţii creditaţi, pe de o parte, dar şi cu scopul de a aduce venitul şi respectiv profitul scontat băncii, pe de altă

parte.. Păstrând ideea, în contextul efectuării plasamentelor bancare, există materializată de fiecare dată o

corelaţie între venitul sperat şi riscul asumat. De pildă, dacă o bancă achiziţionează cea mai mare parte a

fondurilor sale având exigibilitatea pe termen scurt, dar creditează cu preponderenţă pe termen lung, cu o rata a

dobânzii mai mare, vizând evident un spor substanţial al veniturilor sale, atunci ea îşi asumă în mod voit un risc

mai mare de lichiditate (îşi diminuează capacitatea de a onora retragerile de fonduri pe termen scurt solicitate de

clienţi), în primul rând, precum şi un risc mai mare al ratei dobânzii (fluctuaţii mari şi mai frecvente ale ratei

dobânzilor pasive comparativ cu cele ale ratei dobânzilor active), în al doilea rând, ceea ce va afecta realizarea

profiturilor promise. Tot în acest context, banca îşi asumă o rată de risc de credit mult mai mare (creşte

probabilitatea ca un client sau mai mulţi clienţi creditaţi să-şi deprecieze serviciul datoriei), precum şi o rată a

riscului de curs valutar, pentru creditele acordate în valută. Se crează de asemenea premisele pentru a-şi asuma o

rată mai mare de risc de capital întru-cât activele sale ponderate cu riscul individual într-un orizont de timp mai

lung se pot deteriora consistent.

Intr-o situaţie inversă, adică cea a achiziţionării de fonduri pe termen lung şi al creditării cu preponderenţă

pe termen scurt, riscul asumat este mult diminuat în sensul că riscul de lichiditate se reduce substanţial, cel de rată

a dobânzii, de curs valutar şi de creditare este mai bine controlat, iar riscul de capital este menţinut la plafonul

minim. Există situaţii, dovedite de altfel de realităţile din practica bancară, potrivit cărora unele bănci şi-au

asumat concomitent mult mai multe riscuri , în urma materializării cărora veniturile acestora au înregistrat un

pronunţat declin şi s-a produs blocajul financiar, eşecul concretizat în faliment şi lichidare.

In tabelul pe care îl redăm mai jos, încercăm să determinăm efectul pe care majorarea nivelului

principalilor indicatori de performanţă îl produc asupra ratei de risc a băncii Este evident de asemenea şi impactul

pe care creşterea fiecărei rate de risc o produce asupra nivelului indicatorilor de performanţă financiară, de unde şi

o imagine mai clară asupra corelaţiei venit/profit – risc.

.

Tabel 1

RELAŢIA „PERFORMANŢĂ FINANCIARĂ –RISC”

Indicat.de perform. Efectul majorării nivelului indicat asupra ratei de risc27

financiară Risc de dob. Risc de cred. Risc de lichid. Risc de capital

1.-Marja dobânzii + 0 + 0

2.-Marja netă + 0 + 0

3.- Rentab.activelor (Pb/A) 0 + + 0

4.- Rentab econ (ROA) + + + 0

5.-Multipl.capitalului(A/Cp) 0 0 0 +

6.- Rentab.financ.(ROE) + + + +

Credem că în tabel este bine reliefat şi faptul că, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori produc un impact de valori

egale, o rentabilitate financiară mai mare poate fi obţinută numai printr-o extindere a fiecărei categorii de risc.

Plecând de aici se pune în mod firesc întrebarea: la care din tipurile de risc trebuie să se expună banca şi

cât de mult pentru a-şi îndeplini obiectivul propus privind venitul şi respectiv profitul său ?

Pentru a se orienta în acest scop o bancă trebuie să ia în considerare performanţa sa anterioară şi să-şi

formuleze întrebări şi soluţii acceptabile pentru viitor privind veniturile şi riscurile asumate. Acest lucru se poate

face cu uşurinţă atunci când există o bază de date, care să permită comparaţii cu sistemul în totalitatea lui sau cu

alte bănci concurente.

Legat de acest subiect, credem că ar fi extrem de util ca BNR, în calitatea sa de bancă centrală, să ofere

mediului bancar şi nu numai, analize şi studii de specialitate, cât mai bogate în conţinut şi pertinente, pe baza

cărora să se poată face aprecieri referitoare la corelaţia „venit-risc”, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiecare

bancă comercială să-şi poată evalua poziţia şi să decidă în privinţa riscurilor care ar trebui mărite sau diminuate,

potrivit strategiei sale de piaţă.

Trebuie subliniat faptul şi practica o dovedeşte, că fiecare bancă prezintă anumite caracteristici

individuale în ceea ce priveşte definirea raportului dorit între risc şi venit. Acestea sunt determinate în principal de

constrîngerile pe care i le impune natura şi dinamica pieţei bancare pe care acţionează, concurenţa şi nivelul

competiţiei cu care se confruntă în sectorul său, experienţa managerială de specialitate de care dispune, profilul şi

educaţia personalităţilor implicate în luarea deciziilor şi altele asemănătoare.

4.- Fundamentarea deciziilor privind comportamentul financiar

performant al unei bănci comerciale.

28

O proiectare în viitor a corelaţiei venit/profit-risc necesită pentru managerii bancari implicaţi derularea unui

proces amplu de documentare şi planificare. El presupune parcurgerea succesivă a unor faze obligatorii precum:

documentare şi analiză privind modul în care alte bănci au luat decizii similare în privinţa veniturilor şi riscului, în definirea strategiilor şi politicilor de management al riscului;

analiză comparativă a nivelului indicatorilor de performanţă şi risc ai băncii cu cei a altor bănci similare;

stabilirea de obiective rezonabile, mobilizatoare şi realizabile, pornind de la performanţa anterioară a băncii, de la performanţele băncilor concurente, de la posibilităţile oferite de mediul bancar.

Demersul concret pe care trebuie să-l parcurgă un manager în fundamentarea deciziei privind relaţia

venit/profit – risc presupune patru etape succesive al cărui conţinut de bază este următorul:

măsurarea raporturilor rentabilitate-risc pentru fiecare din cele patru mari categorii de risc şi realizarea unor estimări rezonabile asupra modului în care mărirea sau diminuarea ratei unei categorii de risc ar influenţa performanţele băncii. Fără o astfel de activitate practic este exclusă posibilitatea ca banca să poată formula decizii raţionale, bazate pe o bună informare.

evaluarea corectă şi obiectivă a fiecărui domeniu de activitate şi stabilirea pentru fiecare caz în parte a punctelor slabe şi a celor forte, vis-a-vis de segmentul de piaţă bancară pe care ea operează

definirea, ulterior studiilor efectuate de bancă, a obiectivelor privind riscurile mediului bancar pentru anii imediat următori, cu referire expresă la cele patru categorii majore de risc (de lichiditate, de dobândă, de credit, de capital). Obiectivul de bază urmărit, în această etapă, este acela, ca în urma acestui complex de obiective definite privind riscurile, să fie definită ca obiectiv strategic global o rentabilitate acceptabilă, care să satisfacă nevoile de dezvoltare ale băncii sub toate aspectele sale;

adoptarea unui sistem eficient de control al riscului în centrul căruia să fie puse tehnicile de identificare şi evaluare a riscului precum şi de reducere a efectelor apariţiei acestuia.

În ce priveşte această ultimă etapă suntem de părere că opţiunile managerilor trebuiesc cu precădere

orientate spre tehnicile moderne de evaluare a riscului de creditare cum sunt: Creditmetrics, modelul

KMV, modelul CREDITRISK+, modelul VAR; pe cele privind bugetarea capitalului băncilor comerciale

funcţie de risc prin metode de tip RAROC (risk-adjusted return on capital), dar şi pe tehnicile de

prevenire şi protecţie la risc, cum sunt: stabilirea unor limite ale expunerii unui portofoliu de plasamente

bancare la risc; folosirea unor instrumente de hedging a riscului cum sunt titlurile derivate de credit,

swap-urile şi opţiunile privind spread-urile de creditare. Este ştiut faptul că la nivel european, tehnicile de

evaluare şi protecţie la risc sunt, la ora actuală, în plină expansiune, ele fiind folosite pe scară largă în

managementul instituţiilor de credit, în timp ce în ţara noastră sunt într-un stadiu incipient. Oricum

integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană şi apoi aderarea ei la Uniunea Economică şi Monetară va

conduce la o creştere a vulnerabilităţii industriei bancare româneşti în faţa unor riscuri financiare de

contrapartidă provenite din exterior. Din acest motiv suntem de părere că o soluţie viabilă ar fi aceea de a

face cunoscute în mediul managerial bancar aceste tehnici, de a se persevera în dezvoltarea unor sisteme

interne de rating proprii fiecărei bănci bazate pe utilizarea unor indicatori economico-financiari, de

performanţă şi risc, comparabili, de a se conlucra pentru crearea unui cadru de stabilitate în sectorul

bancar, toate acestea având drept scop doar o simplă racordare şi o „punerede acord” cu sistemele de

rating utilizate în spaţiul european, în momentul integrării efective.

29

5.- Strategii ale comportamentului financiar performant în bănci.

Întregul set de acţiuni manageriale întreprinse îm legătură cu selectarea pieţei, definirea

portofoliului de clienţi, stabilirea portofoliului de produse şi servicii bancare competitive, selectarea

personalului etc trebuie orientat spre un scop final, al cărui rezultat îl constituie „o bancă performantă

financiar”, recunoscută ca atare pe piaţă. Preţul curent al acesteia pe piaţă va reflecta, teoretic vorbind,

nivelul rentabilităţii sale, riscurile asumate şi perspectiva evoluţiei sale.

Cunoscând standingul financiar al băncii la un moment dat şi mizând pe aşteptările viitoare mai

performante formulate de acţionarii băncii şi conducerea acesteia, problema care se ridică este cea a

modalităţilor concrete de acţiune ce pot fi folosite pentru a obţine rezulktate superioare. Practica

managerială demonstrează că pentru a obţine în evoluţie performanţe financiare superioare cea mai

indicată modalitate de acţiune este cea de majorare a veniturilor de la o perioadă de gestiune la alta fără

creşteri proporţionale ale riscurilor.

În cazul băncilor considerate cu grad de risc ridicat cea mai indicată modalitate de acţiune este de a

reduce unilateral nivelul riscului, fără a influenţa baza veniturilor.

Dacă analizăm provenienţa veniturilor funcţie de cele trei mari canale de intrare controlabile -

respectiv: marja netă, rata (randamentul) utilizării activelor şi multiplicatorul capitalului – putem constata

că numai marja netă poate fi consistent influenţată prin acţiuni ale managementului băncii. Celelalte două

elemente sunt într-o mai mare măsură influenţate de factori externi băncii, respectiv de piaţă (concurenţă)

şi de limitele reglementărilor bancare în vigoare.

Există câteva „zone cheie” în care se poate interveni prin mijloace specifice managementului intern al

băncii pentru o îmbunătăţire potenţială a marjei nete, ele putând fi identificate analizând următoarea

schemă logică de formare a marjei nete:

1.- VENITURI DIN DOBÂNZI

Minus 2.- Cheltuielile cu dobânzi

Minus 3.- Provizioanele pt. risc de credit

---------------------------------------------------------

= 4.- MARJA BRUTĂ A DOBÂNZII

Plus 5.- Venituri non-dobândă

Minus 6.- Cheltuieli non-dobândă

30

--------------------------------------------------------

= 7.- MARJA NETĂ

Este adevărat că influenţarea fiecărui element trebuie făcută cu multă atenţie întru-cât orice

creştere a veniturilor, de pildă, atrage după sine o creştere a expunerilor la risc. Creşterea veniturilor din

dobânzile la credit atrage după sine, sine qua non, creşterea expunerii la riscul de credit, la cel al ratei

dobânzii, precum şi la cel de lichiditate. Elementul esenţial al acţiunii manageriale trebuie să se bazeze pe

raţionalitate şi să vizeze obţinerea unui surplus de venit concomitent cu o limitare a creşterii riscului.

Adică, într-o exprimare matematică, aceasta presupune crearea unui decalaj între creşterea veniturilor şi

creşterea ratei riscului, prima urmând să o devanseze pe cea de a doua.

Bazându-ne pe astfel de judecăţi putem formula cel puţin cinci strategii potenţiale pentru a

asigura o creştere a marjei nete ca principal suport al performanţei financiare în bănci şi anume:

creşterea veniturilor din dobânzi, prin asumarea unui risc mai mare privind rata dobânzii, concomitent neutralizând-ul prin operaţiuni financiare de tip „options” şi „swap”, ambele fiind mai puţin costisitoare (privind riscul);

implementarea unui control sistematic asupra cheltuielilor cu dobânzile prin folosirea unui model „de fixare a preţului” prin care banca să poată determina cât mai exact nivelul (plafonul) obligaţiilor privind dobânzile pe care le poate onora pentru resursele împrumutate de orice fel;

un control mai eficient asupra creditelor cu deosebire asupra celor aflate în dificultate ( nerambursate la scadenţă), pornindu-se de la o evaluare mai obiectivă a riscului individual de credit şi continuând cu dezvoltarea politicilor şi practicilor de recuperare a creanţelor băncii;

asigurarea creşterii veniturilor de tip non-dobândă (comisioane) prin diversificarea portofoliului de produse şi servicii bancare, altele decât cele de tip credit;

un control mai eficace în privinţa cheltuielilor de tip non-dobândă, cu deosebire a celor de funcţionare, care pot fi sistematic raţionalizate şi dimensionate optim.

Nu dorim să încheiem studiul nostru fără a aminti aici că un comportament financiar performant

presupune din partea oricărei bănci şi multă prudenţă, care se poate traduce printre altele şi prin aceea de

a se renunţa la unele practici care nu sunt conforme cu„ortodoxia”bancară precum:

- angajarea unui risc de credit suplimentar (acordarea unui nou credit) pentru a susţine/compensa o creştere de cheltuieli;

- completarea pe termen scurt a fondurilor prin constituirea suplimentară a unor depozite cu scopul de a asigura o creştere de moment a venitului net, pe seama unor cheltuieli viitoare diminuate;

- prelungirea maturităţilor (termenelor) la credite sa depozite, concomitent sau separat, fără a echilibra modificările datorate sensibilităţii dobânzii;

31

- promovarea pe piaţă de produse şi servicii bancare pentru care banca nu dispune, pentru moment, de suficientă experienţă profesională;

- promovarea unor convingeri în rândul managerilor şi lucrătorilor băncii că o extindere la dimensiuni mai mari ale afacerilor băncii va asigura (cu uşurinţă) profituri bancare suplimentare, deşi, se cunoaşte, că orice extindere „la scară” a zonelor specifice de activitate bancară generează concomitent substanţiale dezechilibre ce pot scăpa de sub control.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.- BASSEL COMMITTEE (2004) International Convergence on Capital Measurement and Capital Standards,

Revised Framework, iunie 2004, www.bis.org

2. BESSIS, JOEL (2002) Risk Management in Banking, second edition, Edit. John Wiley & Sons Ltd.

3. Coman Florin, Activitatea bancară. Profit şi performanţă. Edit. Lumina Lex Bucureşti 2000.

3. Froot, K. and J. Stein: “Risk Management, Capital Budgeting and Capital Structure Policy for Financial

Institutions: An Integrated Approach” NBR Working Paper #5403, 1995;

Studiul 4

O NOUĂ CONCEPŢIE PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR - ACORDUL BASEL II

Summary - The author give some considerations about the bank risk management. Also he makes some reference to the

importance and the role of the economic and financial ratios used by the analists for apreciate the bank’s evolution on the

market. His recomandation is to take in consideration the corelations betwen different ratios for to have a good estimate of

the bank’s financial standing.

COMITETUL DE LA BASEL DE SUPRAVEGHERE BANCARA:

Este un organism international format din reprezentantii autoritatilor de supraveghere bancara si ai bancilor centrale din principalele tari industrializate.

Isi desfasoara activitatea prin intruniri periodice (la fiecare 3 luni) efectuate la sediul Bancii Reglementelor Internationale de la Basel (Elvetia); Belgia, Canada, Franta, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elvetia, Anglia si SUA.

In anul 2001, Comitetul a elaborat proiectul unui nou Acord privind capitalul minim al societatilor bancare, necesar pentru acoperirea intr-o proportie minima de 8% a expunerii bancii la principalele riscuri (de credit, de piata si operational), care in urma consultarii cu reprezentantii sectorului bancar si ai autoritatilor de supraveghere din intreaga lume a fost revizuit, ultima forma (in proiect) fiind emisa in aprilie 2003.

32

Acordul incheiat in 1988 a stabilit o limita minima a capitalului numai prin prisma riscului de credit (riscul cel mai important pentru banci), chiar daca s-a presupus ca intregul capital alocat (nivel minim 8%) acopera si celelalte tipuri de riscuri, prin inglobarea acestora in riscul de credit.

Incepand cu 1996, riscul de piata a fost tratat separat si, pentru acoperirea acestuia, a fost alocat un anumit nivel al capitalului. In prezent, Comitetul elaboreaza un model din care sa rezulte nivelul de capital necesar pentru diversele tipuri de riscuri operationale (de exemplu, riscul pierderilor pentru intreruperea / defectarea retelei de calculatoare, documentare insuficienta sau frauda).

Abordarea riscurilor operationale este in continua dezvoltare, existand trei modalitati diferite de tratare a acestora:

1. indicatorul de baza - presupune folosirea unui singur indicator care reflecta riscul operational pentru intreaga activitate a bancii

2. indicatorul standard - indicatorul standard presupune stabilirea unui coeficient diferit pentru diferitele tipuri de activitati

3. metodele inteme de evaluare - solicita bancilor sa utilizeze normele interne pentru determinarea cerintei minime de capital.

Avand in vedere lucrarile Comitetului pana in prezent, se asteapta ca si sub noul Acord, partea din capital destinata acoperirii riscurilor operationale sa se situeze in jurul valorii de 20%.

1. Prevederi generale ale Acordului de la Basel II:

Expunerile la risc vor fi evaluate conform unor metode utilizate pe plan international de bancile cu reputatie, bazate pe observatii istorice si pe metode matematice probabilistice si actuariale (Value at Risk - VaR, stabilirea unor indicatori de tipul Probability of Default - PD, Loss Given Default - LGD etc.).

Acordul va fi finalizat pana la jumatatea anului curent si se va aplica incepand cu finele anului 2006/ inceputul anului 2007.

Bancile trebuie sa-si creeze, pana la aplicare, anumite baze de date istorice, care sa stea la baza estimarii anumitor indicatori statistici privind probabilitatea de neplata (PD), pierderea data de neplata (LGD) etc. aferente expunerilor, cu ajutorul carora se vor evalua expunerile la risc din portofoliul propriu.

Noul Acord este format din 3 piloni (segmente);

Cerintele minime de capital,

33

Majoritatea bancilor de prim rang aloca in prezent peste 20% din capitalul lor

riscurilor operationale

Acordul prezinta modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate ai bancilor (ratele de adecvare ale capitalului), prin

stabilirea unui raport minim de 8% intre capitalul (fondurile proprii) si suma expunerilor din riscul de credit, riscul de

piata si riscul operational.

Activitatea de supraveghere bancara

Disciplina de piata,

1.1. Perioada de tranzitie privind implementarea totala a Acordului:

o Noul Acord se va aplica tuturor bancilor cu activitate intemationala la fiecare nivel in cadrul grupului bancar respectiv.

o perioada de tranzitie de 3 ani incepand cu data implementarii pentru aplicarea la nivel subconsolidat poate fi stabilita pentru anumite tari.

1.2 Perioada de tranzitie privind abordarile pe baza ratingurilor interne (IRB):

o Comitetul considera ca implementarea totala si imediata a anumitor cerinte minime ar putea sa nu fie posibila inclusiv pentru bancile care detin deja sisteme sofisticate de management al riscului de credit.

o Comitetul ia in considerare pentru expunerile de tipul corporativ, banci, sovereigns si retail o perioada de tranzitie de 3 ani, pe parcursul careia aceste cerinte vor fi relaxate, iar autoritatile de supraveghere vor trebui sa se asigure de implementarea completa a acestor abordari pana la finele acesteia.

Pilonul Nr.l : - CERINTELE MINIME DE CAPITAL

In conformitate cu prevederile noului Acord, bancile trebuie sa detina un volum al capitalului minim care sa acopere riscul de credit, riscul de piata si riscul operational.

Metodele si cerintele noului Acord referitoare Riscul de Credit vizeaza calculul activelor ponderate cu gradul de risc si se concretizeaza in trei variante:

A) ABORDAREA STANDARDIZATA

B) ABORDARI BAZATE PE RATINGUL INTERN (IRB):

de baza avansata

A) ABORDAREA STANDARDIZATA:

Este varianta revizuita dar mult mai complexa a Acordului din 1988, aplicat in prezent si bancilor din Romania prin Normele B.N.R. nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al bancilor, cu completarile ulterioare, care consta in atribuirea fiecarui element de activ bilantier si din afara bilantului a anumitor grade de risc, in functie de tipul entitatii de risc si garantiile aferente.

Un coeficient de risc de 100% inseamna ca o expunere este luata in considerare la calculul activelor ponderate cu gradul de risc la intreaga ei valoare, care corespunde unui procent al capitalului de 8% din acea valoare. In mod similar, un coeficient de risc de 20% corespunde unui procent al capitalului de 1,6% (o cincime din 8%).

34

Coeficientii de risc depind in prezent de categoria din care face parte imprumutatul (de exemplu tari, banci sau corporatii). Conform noului Acord, coeficientii de risc urmeaza sa fie redefiniti in functie de calificative (ratinguri) acordate de institutii de credit specializate (cum ar fi de exemplu agentiile de rating). De exemplu, pentru creditele acordate corporatiilor, actualul Acord prevede o singura clasa de risc (100%), dar noul Acord va delimita patru astfel de categorii (20%, 50%, 100% si 150%)

B) ABORDARILE BAZATE PE RATINGUL INTERN DE CREDIT (IRB):

Reflecta evolutiile inregistrate de managementul riscului de credit la nivelul sectorului bancar mondial, avand in vedere faptul ca bancile de prestigiu utilizeaza de mult timp sisteme inteme de rating in scopul clasificarii expunerilor in clase diferentiate de risc.

S-au inregistrat in ultimii ani progrese calitative considerabile, prin utilizarea unor indicatori care exprima probabilitatea de pierdere aferenta fiecarui tip de credit si contrapartida, de tipul Probability of Default - PD, Loss Given Default - LGD etc.. Acesti indicatori sunt calculati pe baza unor observatii istorice si pe metode matematice probabilistice si actuariale.

Riscul/probabilitatea de neplata (default) se refera la aparitia cel putin a unuia din evenimentele urmatoare:

a) atunci cand din analiza a reiesit posibilitatea ca debitorul sa nu-si plateasca obligatiile fata de banca in intregime (principal, dobanda, comisioane);

b) atunci cand debitorul are restante fata de banca mai mari de 90 zile;

Estimarea probabilitatii de neplata poate avea la baza trei tehnici:

experienta interna

utilizarea unor date externe

utilizarea unor modele statistice de neplata.

Este putin probabil ca multe banci sa dispuna de informatii interne suficiente pe care sa isi bazeze estimarile PD pentru agentii economici si de aceea vor utiliza surse de date externe care sa le completeze pe cele inteme.

35

Comitetul propune ca gradele de risc aferente expunerilor bancilor catre entitati suverane ("sovereigns" – guveme,

banci centrale si entitati din sectorul public/bugetar), banci si agenti economici sa se bazeze pe evaluarile externe

efectuate de agentiile internationale de rating si de alte institutii de profil.

Probabilitatea de neplata (probability of default - PD) a unui debitor sau a unui grup

de debitori este conceptul de baza pe care este construita abordarea IRB.

Bancile pot de asemenea sa utilizeze o medie stabilita pe baza informatiilor colectate de la mai multe societati bancare, in scopul cresterii profunzimii analizelor respective.

Aceasta trebuie privita ca o cerinta minima de date, deoarece cu cat banca dispune de mai multe informatii, cu atat ea poate estima mai bine aceste rate de neplata pe termen lung.Se solicita bancilor sa colecteze si sa detina date istorice de un volum substantial privind :

restantele debitorilor fata de banca,

ratingurile acordate inclusiv elementele componente ale deciziilor luate

istoricul ratingurilor, modificarile ratingurilor, informatiile utilizate pentru atribuirea ratingurilor,

istoricul estimarilor PD, caracteristicile de baza ale debitorului

informatii privind facilitatea acordata clientului.Avand in vedere faptul ca probabilitatea de neplata aferenta debitorului nu furnizeaza o imagine completa asupra pierderii potentiale aferenta creditului/facilitatii respective, bancile vor sa masoare cat de mult vor pierde daca angajamentele unui client devin restante.

Aceasta presupune determinarea a doua elemente:

o LGD - pierderea aferenta expunerii, respectiv indicatorul pierderea data de neplata (loss given default), exprimata ca procent din expunere;

o EAD - expunerea la neplata (exposure at default - EAD). Reprezinta suma cu care banca este expusa fata de client in momentul aparitiei neplatii.

Astfel, pentru evaluarea expunerii la riscul de credit aferent expunerilor corporate, banci si suverane, bancile pot utiliza 2 metode :

abordarea de baza. in care pot folosi estimarile proprii privind probabilitatea de neplata (PD) aferenta debitorului, iar factorii de risc suplimentari (LGD, EAD si M) sunt stabiliti la nivel standard de autoritatile de supraveghere.

abordarea avansata in care pot folosi estimarile proprii privind toti cei 4 indicatori.

36

Indiferent de sursa de date utilizata, estimarile PD trebuie sa aiba la baza o perioada de

observare minima de 5 ani.

Bancile trebuie sa clasifice activele bilantiere in 5 clase, pentru care trebuie calculati

distinct acesti indicatori, respectiv: expuneri corporate, retail, banci, suverane si

equity (participatii, actiuni etc.), care sunt la randul lor separate in subclase.

Pentru expunerile retail nu exista diferente intre cele doua abordari, bancile putand folosi estimarile proprii privind toti cei 4 indicatori iar pentru expunerile equity se pot utiliza fîe estimarile PD si LGD proprii, fie o abordare in care expunerea se stabileste pe baza marcarii la piata.

Bancile care adopta abordarea de baza sau cea avansata, trebuie sa calculeze indicatorii de solvabilitate atat conform prevederilor noului Acord de la Basel cat si celui aplicabil in prezent, pe o perioada de un an, inainte de implementarea noului acord, la finele anului 2006.

Pentru estimarea indicatorilor de mai sus, bancile trebuie sa aiba o baza de date istorice de minim 5 ani pentru PD si de 7 ani pentru LGD si EAD (5 ani pt. expunerile retail); autoritatile de supraveghere pot totusi acorda o perioada de tranzitie de 3 ani in functie de nivelul de dezvoltare al sistemelor bancare nationale.

Abordarile pe baza ratingurilor inteme nu se bazeaza pe categorii clasice de ponderi de risc stabilite de autoritatile de supraveghere ca in cazul abordarii standardizate sau ca in cazul actualului acord (de exemplu creditele ipotecare au un risc standard de 50% indiferente de alte elemente cum ar fi tipul debitorului etc.).

In schimb, acestea permit diferentierea mai mare a riscului in functie de ratingurile stabilite pe plan intem de institutiile bancare.

Gradele de risc aferente abordarilor IRB sunt exprimate in functie de indicatorii aferenti unei expuneri (PD, LGD etc.), pe baza unor formule prin care componentele riscului mentionate mai sus sunt transformate in ponderi de risc.

Ca si in abordarea standardizata, activele ponderate cu gradul de risc sunt produsul dintre ponderile de risc si expunerile aferente (EAD).

Pentru fiecare categorie de expunere (clasa de activ), se au in vedere 3 elemente importante:

componentele riscului - estimari ale factorilor de risc (PD, LGD etc.), bancile putand utiliza fie estimarile proprii fie standardele stabilite de supervizori;

proceduri/functiuni de ponderare cu riscul, care transforma componentele riscului in ponderi (grade) de risc in vederea utilizarii de catre banci la calculul activelor ponderate cu riscul;

O serie de cerinte minime pe care banca trebuie sa le indeplineasca pentru a fi eligibila pentru utilizarea acestei abordari.

Proiectul noului Acord cuprinde un set de formule pentru calculul activelor ponderate cu riscul, necesare pentru determinarea indicatorilor de solvabilitate ai bancilor (EX)

Pierderea data de neplata (loss given default-LGD si expunerea in caz de neplata (exposure at default-

EAD) sunt determinate pentru fiecare tip de facilitate/produs de credit.

o In abordarea de baza, pierderea data de neplata LGD este estimata prin aplicarea unor standarde stabilite de autoritatile de supraveghere, care diferentiaza nivelul acestui indicator pe baza caracteristicilor tranzactiei respective, incluzand prezenta si tipul garantiilor colaterale.

o In abordarea avansata, banca va avea oportunitatea de a estima intern acest indicator (LGD) pentru expunerile din portofoliu, in conditiile in care raspunde unor cerinte mai riguroase ale autoritatii de

37

Comitetul propune atat o abordare de baza cat si una avansata pentru estimarea LGD

cu privire la expunerile fata de corporatii, sovereigns si banci.

supraveghere.

Bancile trebuie sa indeplineasca cerinte minime suplimentare pentru a fi eligibile pentru acest tratament avansat.

Expunerea la neplata (EAD) este egala in marea majoritate a cazurilor cu valoarea facilitatii acordate clientului, dar pentru anumite expuneri (de exemplu angajamentele netrase inregistrate in afara bilantului contabil), se pot aplica unele procente standard ca de exemplu 75% pentru plafoanele de credit neangajate sau se pot face estimari inteme.

o In abordarea de baza, acest indicator este estimat prin utilizarea unor reguli (indicatori) standard stabilite de autoritatile de supraveghere.

o In abordarea avansata, banca insasi isi determina cea mai corespunzatoare valoare a expunerii la neplata (EAD), pentru fiecare produs pe baza unor informatii si analize performante, capabile sa fie validate atat la nivel intem cat si de catre autoritatile de supraveghere.

Maturitatea (M) este, de asemenea, mentionata ca un element important al riscului de credit si de aceea Comitetul a luat in considerare incorporarea maturitatii ca un element explicit al riscului sub abordarea IRB, in functie de care se pot face anumite ajustari ale expunerii la risc.

Maturitatea poate fî calculata :

- in functie de cash flow-uri dupa formula :

unde t=perioada iar CFt= cash flow-ul aferent perioadei t (principal, dobanda si comisioane)

- ca timpul ramas pana la scadenta contractului

Cerintele minime pentru aplicarea unei abordari pe baza ratingului intern (IRB):

Structura sistemului de rating al bancii

Bancile care adopta abordarile IRB trebuie sa detina sisteme de rating intern care furnizeaza evaluari distincte ale debitorului si tranzactiei.

Bancile trebuie sa aiba o distributie a expunerilor pe grade de rating fara concentrari excesive, atat din punct de vedere al ratingului debitorilor cat si al ratingului facilitatilor (produselor).

38

Pentru a fi eligibila pentru o abordare IRB, o banca trebuie sa intruneasca un set de cerinte minime, unele stabilite inca de la

inceput si altele care trebuie respectate pe parcurs.

Acestea privesc integritatea si credibilitatea sistemului de rating al bancii si al

proceselor prin intermediul carora se estimeaza expunerea la risc.

Ratingul debitorului trebuie sa reflecte evaluarea de catre banca a capacitatii si disponibilitatii acestuia de a-si indeplini obligatiile contractuale, in ciuda aparitiei unor evenimente neprevazute si a modificarii nefavorabile a conditiilor economice; ratingul de credit trebuie stabilit pe baza unor scenarii de stres.

Pentru scala aferenta facilitatilor (produselor) nu este prevazut un numar minim de grade de rating, dar se solicita existenta unui numar suficient de mare care sa evite concentrarea acestora pe un numar redus de grade (pe baza acestora se evalueaza pierderea data de neplata - LGD).

Gradul de acoperire al ratingului

Ratingul de credit al debitorilor trebuie sa fie revazut sau aprobat de o persoana sau o unitate (bancara, departament etc.) care nu beneficiaza de atribuirea unui anumit grad de rating.

Bancile trebuie sa aiba unitati/compartimente de control al riscului de credit independente, care sa fie responsabile pentru realizarea, implementarea si monitorizarea sistemelor de rating.

Pentru a putea demonstra autoritatilor de supraveghere ca un sistem de rating intern poate fi utilizat in scopul determinarii capitalului minim reglementat, o banca trebuie in primul rand sa arate ca acesta, precum si estimarile privind pierderile sau neplata obligatiilor contractuale, sunt o parte integranta a afacerilor curente ale ei si a procedurilor de management al riscurilor.Se solicita ca o banca sa utilizeze un sistem de rating care raspunde unor cerinte minime cel putin trei ani inainte sa implementeze una din abordarile IRB.

Expunerea fata de segmentul Retail

Comitetul propune o abordare IRB pentru activitatea retail care este distincta fata de cea aplicabila portofoliului corporativ, cu privire la elementele luate in calcul, structura gradelor de risc si cerintele minime.Comitetul propune un tratament bazat pe ratingul intern (IRB) al portofoliului retail, care reflecta caracteristicile particulare ale acestor expuneri. Una dintre cele mai importante diferente fata de segmentul corporate este data de modul in care bancile diferentiaza riscul.

Astfel, pentru expunerile retail, utilizarea unei scale de rating fixe si atribuirea de ratinguri individuale imprumutatilor este, conform practicii bancare, putin utilizata; mai degraba, pe baza categoriei de imprumutat, tipul de tranzactie/produs si alte caracteristici, bancile divid portofoliul retail in ”segmente”, construite din expuneri cu caracteristici de risc similare.

In consecinta, bancile vor trebui sa grupeze expunerile retail in segmente determinate la nivel intern in conformitate cu un set de cerinte minime, iar evaluarea componentelor riscului va fi facuta la nivel de segment

39

Sistemele de rating performante trebuie sa aiba in vedere un set de minim 7 grade de rating pentru clientii

performanti (non-defaulted) si 1 grad pentru clientii neperformanti (defaulted).

Fiecare debitor si facilitate acordata trebuie sa primeasca un rating inainte ca banca sa se implice intr-un angajament

de finantare.

si nu la nivel de rating asa cum este in cazul expunerii pentru agentii economici, iar bancile trebuie sa foloseasca propriile estimari ale indicatorilor PD, LGD si EAD.

Pilonul Nr.2 - SUPRAVEGHEREA ACTIVITATII BANCARE

Consideratii ale Comitetului de la Basel:

Procesul de supraveghere este un element strans legat de cerintele minime de capital si disciplina de piata;

fiecare banca trebuie sa aiba procese interne performante, capabile sa evalueze gradul de adecvare al capitalului propriu pe baza unei evaluari corespunzatoare a riscurilor portofoliului;

autoritatile de supraveghere vor fi responsabile pentru evaluarea gradului in care bancile isi estimeaza nevoile de capital proprii in functie de riscurile aferente;

se are in vedere imbunatatirea dialogului intre banci si autoritatile de supraveghere, astfel ca atunci cand sunt identificate anumite deficiente sa poata fi intreprinse actiuni prompte care pot fie sa reduca riscul, fie sa majoreze capitalul.

Noul Acord are in vedere patru principii:

Principiul 1:

Bancile trebuie sa aiba procese si proceduri inteme pentru evaluarea capitalului total al bancii, in conformitate cu profilul de risc al acesteia si o strategie pentru mentinerea capitalului la un nivel acoperitor.

Acestea includ: politici si proceduri care sa ia in calcul toate riscurile importante ale bancii; proceduri care sa lege strategiile bancii de nivelul capitalului (stabilit in functie de risc); controale interne, supraveghere si audit care sa asigure integritatea sistemului de management global.

Responsabilitatea respectarii acestui principiu revine managementului bancii.

Principiul II:

Autoritatile de supraveghere trebuie sa evalueze procedurile inteme ale bancilor referitoare la adecvarea capitalului, strategiile aferente ca si capacitatea acestora de a monitoriza si a respecta cerintele stabilirii ratelor de capital reglementate.

De asemenea, acestea trebuie sa intreprinda actiuni corespunzatoare atunci cand nu sunt satisfacute de rezultatele analizelor de mai sus.

Principiul III:

Autoritatile de supraveghere trebuie sa se astepte ca bancile sa-si desfasoare activitatea peste ratele minime de capital reglementate si trebuie sa aiba abilitatea de a solicita bancilor sa dispuna de capital superior valorii minime.

40

Astfel, autoritatile de supraveghere pot sa stabileasca anumite tinte ale ratelor de capital sau sa defineasca anumite categorii superioare ratelor minime de capital reglementate, cum ar fi de exemplu banca bine capitalizata sau adecvat capitalizata.De asemenea, anumite tari pot alege sa stabileasca rate superioare celor reglementate de prezentul Acord.

Principiul IV :

Autoritatile de supraveghere trebuie sa intervina din timp pentru a preveni scaderea capitalului sub nivelurile minime solicitate pentru a acoperi caracteristicile de risc ale unei anumite banci si trebuie sa solicite actiuni de remediere rapida in conditiile in care volumul capitalului nu este mentinut corespunzator.

Printre mijloacele de aplicare ale acestui principiu se numara: intensificarea monitorizarii activitatii bancii; restrictionarea platii dividendelor; solicitarea pregatirii si implementarii de catre banca a unui plan de imbunatatire al nivelului capitalului; solicitarea ca banca sa-si majoreze imediat capitalul.

Pilonul Nr.3 - DISCIPLINA DE PIATA

Comitetul de la Basel subliniaza urmatoarele elemente:

disciplina de piata reprezinta un element important in promovarea sigurantei si soliditatii bancilor si a sistemului financiar-bancar in ansamblu;

publicarea anumitor informatii de catre banci va contribui la informarea mai buna a participantilor la piata, investitori, depunatori etc. si va facilita realizarea unei discipline de piata eficiente;

frecventa publicarii acestor informatii este foarte importanta pentru mentinerea disciplinei de piata ; publicarea anuala a acestor informatii este insuficienta, deoarece dupa un timp, aceste informatii ar putea sa nu mai reflecte adevaratul profil de risc al institutiei;

noul Acord propune ca publicarea acestor informatii sa se faca de doua ori pe an, iar anumite categorii de informatii privind anumiti indicatori care se pot degrada rapid in timp, de exemplu expunerea la risc, precum si informatiile privind activitatea bancilor cu activitate internationala sa fie publicate trimestrial.

Bibliografie

1. . Basle Committee on Banking Supervision, “Amendament to the Capital Accord to Incorporate Market Risks”, January 1996

2. Secretariat of the Basle Committee on Banking Supervision, “The New Basel Capital Accord: an explanatory note”, January 2001

3. Petrescu Oana, Popescu Dana, “In ciuda dificultatilor, bancile aplica Basel II”, Ernest&Young, martie 2004

4. Basle Committee on Banking Supervision, “International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards”, Basle, July 1988

5. http://www.bis.org/cgi-bin/print.cgi 6. http://www.riskglossary.com/articles/basle_commnittee.htm 7. http://www.riskglossary.com/articles/european_financial_regulation.htm

Studiul 5

41

MANAGEMENTUL TREZORERIEI ÎN BĂNCILE COMERCIALE.

(Prelegere privind OPERAŢIUNILE SPECIFICE TREZORERIEI BĂNCILOR)

1.- Organizarea şi rolul trezoreriei in cadrul băncii

Rolul trezoreriei este de a gestiona resursele si plasamentele bancii, si riscul de curs de schimb derivat din pozitia valutara a bancii, cu scopul de a realiza profit, in conditiile respectarii indicatorilor de risc.

Operatiuni pe piata monetara:

- gestioneaza rezerva minima obligatorie, constituita in lei si valuta la BNR- gestioneaza portofoliul de titluri de stat al bancii in lei si valuta- stabileste politica de dobanzi pentru activele si pasivele bancii- stabileste politica de lichiditate a bancii

Operatiuni pe piata valutara:- urmareste respectarea reglementarilor legale (BNR) si interne

referitoare la pozitia valutara- stabileste politica de gestionare a pozitiei valutare - defineste strategia comerciala a bancii in raport cu clientela nebancara - decide politica de initiere si mentinere a pozitiilor valutare strategice

Politica de trezorerie este pusa in aplicare de catre Serviciul Front Office (DOP). Acesta deruleaza

operatiuni interbancare de piata monetara si valutara, interbancare si cu clientii bancii.

1.2.-Piaţa monetară

Piata monetara are drept caracteristică faptul că face uz de instrumente de plasament cu scadente

de pana la 1 an.

Pe piata interna se tranzactioneaza in acest moment urmatoarele instrumente de piata

monetara:- depozite

- titluri de stat

A.- Operaţiuni cu depozite

42

Depozitul reprezinta un contract intre doua parti prin care una din parti plaseaza celeilalte o

anumita suma (principalul), denominata intr-o anumita valuta, pe o anumita perioada, la o anumita

dobanda, stabilite la incheierea contractului.

Caracteristicile tehnice ale unui contract de depozit: suma - principalul valuta - cea in care este denominat principalul data valutei - data incepand cu care se constituie depozitul data scadentei - data expirarii depozitului rata dobanzii – remuneratia fondurilor

Mod de cotare:

o bid rate – rata dobanzii pe care bancile o platesc pentru depozitele atraseo offer (ask) rate – rata dobanzii pe care bancile o solicita pentru depozitele plasate

Scadentele uzuale in piata sunt urmatoarele: O/N, T/N, S/N, S/1W, 1M, 3M, 6M, 12M, insa se coteaza orice scadenta, in functie de interesele partilor.

Principalii participanti la operatiunile de piata monetara sunt: bancile comerciale, corporatiile, guvernele, bancile centrale, institutiile financiare, administratiile locale, persoanele fizice.

Eurodepozite: tranzactii cu depozite care nu sunt supuse acelorasi reglementari ca si in tara de origine a valutei.

Zilnic, se stabilesc mai multe rate de referinta ale dobanzilor, pe diferite piete, pentru diverse perioade. Acestea sunt utilizate in diverse scopuri, cele mai importante fiind: stabilirea costurilor imprumuturilor, exprimate ca marja peste dobanda

de referinta a valutei respective stabilirea cuponului la titlurile de imprumut cu dobanda reajustabila

periodic stabilirea pretului la diverse instrumente financiare derivate

LIBOR (London Intebank Offered Rate): se stabileste zilnic pe piata londoneza, fiind media cotatiilor offer ale principalelor banci la ora 11 GMT, fiind valabila in spot. Este publicata pentru mai multe valute: USD, EUR, GBP, CHF, JPY, CAD, AUD.

EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate): reprezinta rata dobanzii la care isi imprumuta fonduri bancile de prim rang, si se calculeaza ca media cotatiilor pentru 13 scadenta, oferite zilnic de un numar de 57 din cele mai active banci din zona Euro. Este publicata la ora 11.00 CET, si este valabila in spot.

43

BUBID / BUBOR: media dobanzilor bid/offer cotate de cele mai importante 10 banci comerciale active pe piata romaneasca pentru depozitele interbancare, publicate la ora locala 11.00 si sunt valabile in ziua respectiva.

Bancile comerciale sunt obligate, conform legislatiei bancare, sa constituie rezerva pentru

disponibilitatile atrase de la persoane juridice si fizice care nu sunt supuse acestei

reglementari.

In Romania, reglementarile prevad ca:

- pentru sumele in ROL se constituie rezerve de 18% din sumele atrase, remunerate cu 7%;

- pentru sumele in valuta atrase, rezerva este de 25%, remunerata pentru EUR cu o dobanda

de 1.0%, iar pentru USD de asemenea 1.0%.

Modul de calcul al pragului de rentabilitate (breakeven) pentru dobanda care poate fi bonificata

disponibilitatilor unui client este:

Dobanda client = (1 – procent rezerva) x dob piata + procent rezerva x dob rezerva

B.- Operatiuni cu titluri de stat

Titlurile de stat: sunt inscrisuri emise de catre Ministerul de Finante, care exprima o creanta

financiara asupra emitentului, garantate in mod expres si neconditionat de catre statul roman.

Titlurile de stat sunt emise sub forma certificatelor de trezorerie, a obligatiunilor de stat, constituind

imprumuturi ale statului in moneda nationala si/sau valuta, pe termen scurt, mediu si lung.

Ministerul de Finante emite aceste titluri prin intermediul agentilor statului. Aceasta calitate este

indeplinita de Banca Nationala a Romaniei pentru emisiunile in lei. In cazul emisiunii de titluri de

stat in valuta Ministerul de Finante autorizeaza fie Banca Nationala a Romaniei, fie anumite banci

comerciale sau de investitii, cu care incheie conventii.

Titlurile de stat pot fi:

titluri de stat cu discount, care sunt nepurtatoare de dobanda, fiind vandute la un pret initial mai mic decat valoarea nominala, diferenta intre pretul initial si valoarea nominala fiind discountul si reprezentand beneficiul cumparatorului;

titluri de stat purtatoare de dobanda, care sunt vandute la valoarea nominala, sau cu discount sau cu prima, si pentru care emitentul plateste periodic dobanzi in conformitate cu termenii si conditiile cuprinse in prospectul de emisiune – document oficial aprobat prin ordinul Ministerului Finantelor;

44

Operatiunile de tranzactionare a titlurilor de stat au loc pe piata primara si pe piata secundara.

Piata primara: este piata prin care Ministerul de Finante emite aceste titluri, prin intermediul BNR. Pe aceasta piata au acces intermediarii autorizati ai pietei primare, care participa fie in nume propriu, fie in numele clientilor lor.

Pentru titlurile emise, principala modalitatea de adjudecare este licitatia, Ministerul de Finante avand

dreptul sa refuze ofertele la care randamentul solicitat e considerat prea ridicat. O alta varianta de

emitere este vanzarea prin subscriptie, la o rata a dobanzii stabilita de Ministerul de Finante si

anuntata in prealabil.

Ministerul de Finante stabileste modalitatea de licitare pentru fiecare emisiune in parte, existand

urmatoarele variante:

- dupa tipul ofertei prezentate de participanti:1. oferte competitive2. oferte necompetitive

- dupa rata de adjudecare al emisiunii:1. rata multipla2. rata uniforma

Piata secundara: este piata pe care se tranzactioneaza titlurile de stat ulterior emiterii lor, pana la momentul scadentei. Principalii actori sunt intermediarii autorizati ai pietei secundare (banci comerciale), care deruleaza tranzactii intre ei si in raport cu clientela nebancara, corporatii sau persoane fizice.

Tranzactiile pe piata secundara pot fi operatiuni de vanzare/cumparare ireversibile (definitive), si

tranzactii de vanzare/cumparare reversibile.

Tranzactiile ireversibile constau in transferul definitiv al unor titluri de stat intre portofoliile contrapartidelor, la un pret/randament agreat. Pretul/randamentul la care se realizeaza tranzactia se stabileste pe baza dobanzilor pietei monetare pentru perioada reziduala de viata a emisiunii respective (nefiind influentat de pretul/randamentul initial al titlului respectiv).

Tranzactiile reversibile cu titluri de stat sunt de doua tipuri: - sell / buy back- buy / sell back

45

A. Sell / buy back

Operatiune de vanzare si cumparare simultana a titlurilor de stat cu decontarea la doua date de valuta

diferite ( de regula o cumparare la vedere si o vanzare la termen).

Sell / buy back sunt de fapt doua tranzactii separate ce se inregistreaza simultan. Banca cedeaza drepturile de proprietate clientului pe perioada contractului. Venitul din incasarea unui eventual cupon este compensat prin calcularea pretului de rascumparare.

Pentru client o tranzactie de acest tip este echivalenta cu plasarea unui depozit, diferenta de pret

fiind echivalentul dobanzii incasate in cazul unui depozit.

Aceste tipuri de operatiuni pot fi considerate imprumuturi colateralizate, intrucat fondurile plasate

sunt garantate cu titlurile de stat.

O tranzactie sell / buy back se desfasoara astfel:

Data tranzactiei : - La aceasta data se incheie tranzactia dintre Client si Banca. - Se stabilesc toate detaliile operatiunii: suma, perioada, dobanda (respectiv numarul

de titluri cumparate de client, pretul de cumparare si cel de rascumparare etc.)

Data valutei : - Are loc transferul efectiv al titlurilor catre client si plata clientului catre banca a contravalorii titlurilor

Clientul si Banca sunt de acord ca la o data viitoare (data scadentei) sa aiba loc tranzactia inversa,

banca va primi inapoi titlurile in schimbul restituirii fondurilor .

Data scadentei : - Are loc operatiunea inversa, clientul inapoiaza bancii titlurile, primind in schimb suma initiala plus dobanda aferenta

46

CLIENT

TITLURI DE STATTITLURI DE STAT

SUMA INITIALA SUMA INITIALA

SUMA INITIALA+DOBANDA

SUMA INITIALA+DOBANDA

BANCA

CLIENT

Dobanda aferenta unei tranzactii sell / buy back se calculeza dupa formula obisnuita:

Dobanda = Suma Initiala x Rata Dobanzii x Nr. de zile pana la scadenta / 360

Concluzii:

Tranzactiile sell / buy back reprezinta un instrument extrem de flexibil atat din punct de vedere al sumei ce poate fi tranzactionata, al perioadei cat si al valutei, acestea putand fi alese astfel incat sa vina in intampinarea cerintelor clientului.

Printr-o tranzactie sell / buy back se pot plasa disponibilitatile la o rata mai mare decat rata dobanzii la un depozit, deoarece pentru aceste tranzactii banca nu are obligatia de a constitui rezerva minima obligatorie la Banca Nationala, asa cum se procedeaza in cazul depozitelor.

Avantajele unei tranzactii sell / buy back se consideră a fi:

Ofera o alternativa viabila la plasamentele in depozite si posibilitatea obtinerii unei rate avantajoase pentru fructificarea disponibilitatilor

Grad mare de lichiditate si flexibilitate in ceea ce priveste suma, perioda sau valuta

Un instrument de cash management pe termen scurt, chiar si pentru tranzactii overnight

B.-Buy / sell back

Reprezinta operatiunea de cumparare si vanzare simultana a titlurilor de stat cu decontarea la doua

date de valuta diferite.

47

TITLURI DE STAT TITLURI DE STAT

Pentru client aceasta tranzactie este echivalenta cu atragerea de fonduri, diferenta de pret fiind echivalentul dobanzii platite pentru un imprumut. Aceste tipuri de operatiuni pot fi considerate imprumuturi colateralizate, intrucat fondurile atrase sunt garantate cu titlurile de stat.

O astfel de tranzactie ofera posibilitatea clientului, care se afla in posesia unor titluri de stat, sa aiba acces la lichiditate (sa imprumute fonduri de la banca) fara a fi obligat sa le vanda la pretul pietei (care poate fi neatractiv in acel moment). Aceasta tranzactie este echivalenta cu un imprumut pe piata monetara pentru care clientul va plati dobanda.

O tranzactie buy / sell back se desfasoara astfel:

Data tranzactiei : - La acesta data se incheie tranzactia dintre Client si Banca. Se stabilesc toate detaliile operatiunii: suma, perioada, dobanda (respectiv numarul de

titluri cumparate de client, pretul de cumparare si cel de rascumparare etc.)

Data valutei : - Are loc transferul efectiv al titlurilor catre banca si plata bancii c catre client a contravalorii titlurilor

Clientul si Banca sunt de acord ca la o data viitoare (data scadentei) sa aiba loc tranzactia inversa,

prin care banca va inapoia titlurile clientului in schimbul restituirii fondurilor.

Data scadentei: - Are loc operatiunea inversa, clientul va restitui suma atrasa plus dobanda, iar banca va inapoia clientului titlurile de stat .

48

BANCA

CLIENT

SUMA INITIALA SUMA INITIALA

TITLURI DE STAT TITLURI DE STAT

TITLURI DE STAT TITLURI DE STAT

CLIENT

SUMA INITIALA+

DOBANDA

SUMA INITIALA+

DOBANDA

Avantajele unei tranzactii buy / sell back:

o Accesul la finantare este rapid. o Posibilitatea de a obtine disponibilitati fara a fi necesara lichidarea unei anumite

investitii.

1.2.-Piaţa valutară

Pe piata valutara se deruleaza urmatoarele tipuri de tranzactii:

- spot

- forward (operatiuni valutare la termen)

- swap valutar

A.- Tranzactii spot( la vedere)

Tranzactii spot: tranzactii de vanzare / cumparare a unei valute contra altei valute, cu decontare (data valutei) in a doua zi lucratoare ulterioara datei tranzactiei, la cursul de schimb convenit de parti. Elementele tehnice sunt:

Data valutei: reprezinta data la care se face decontarea tranzactiei, in majoritatea cazurilor fiind diferita de data efectuarii tranzactiei.

Bid: rata la care banca ce coteaza cumpara valuta de baza.

Ask (offer): pretul la care banca ce coteaza vinde valuta de baza.

Spread: difereanta de curs intre bid si ask.

Market maker: coteaza ambele preturi simultan, si bid si ask.

Market user: efectueaza tranzactii la preturile afisate de market maker.

Cotatie directa: atunci cand o unitate de valuta straina este exprimata intr-un numar variabil de unitati ale valutei locale.

Cotatie indirecta: atunci cand o unitate de valuta locala este exprimata intr-un numar variabil de unitati ale valutei straine.

Cotatie cross: atunci cand o cotatie este calculata pe baza altor doua cotatii.49

NOTA - Mod de calcul al unei cotatii cross:(Exemplificare):

USD/ROL = 33420 / 33450

EUR/USD = 1.0460 / 1.0470

bid EUR/ROL = 33420 x 1.0460 = 34957.32

ask EUR/ROL = 33450 x 1.0470 = 35022.16

rezulta EUR / ROL = 34957 / 35022

Pozitie long: activele denominate intr-o valuta sunt mai mari decat pasivele denominate in aceeasi valuta.

Pozitie short: activele denominate intr-o valuta sunt mai mici decat pasivele denominate in aceeasi valuta.

Pozitie deschisa: soldul activelor si pasivelor denominate intr-o anumita valuta.

B.- Tranzactii forward ( la termen)

Tranzactia forward (la termen) : reprezinta o operatiune de cumparare / vanzare a unei valute fata de

alta valuta, cu data decontarii diferita de data valutei spot.

Caracteristicile contractului forward sunt:

o cursul de schimb, sumele tranzactionate, data valutei sunt stabilite in data tranzactiei, si nu se pot modifica pe durata contractului

o singura miscare de fonduri decurgand din acest contract are loc la data valutei stabilita initial

Pretul contractului forward: se calculeaza pe baza cursului spot si a ratelor dobanzii la cele doua valute implicate, pentru respectiva perioada.

Subliniem faptul ca pretul forward nu reprezinta o expectatie sau prognoza a cursului de schimb la data scadentei, ci o ajustare a cursului spot cu diferentialul de dobanda dintre cele doua valute.

Cazuri particulare ale tranzactiilor la termen sunt tranzactiile cu data valutei aceeasi cu data tranzactiei (valuta astazi, sau today), precum si cele cu data valutei data ulterioara zilei tranzactiei (valuta mâine, sau tomorrow).

50

Intrucat data de referinta pentru decontarea unei tranzactii este spot, o tranzactie cu decontare astazi

(today), este o tranzactie la termen pentru care consideram numarul de zile ca fiind diferenta intre

spot si data de astazi. Datorita faptului ca banca gestioneaza acest tip de tranzactie similar cu cazul

tranzactiei forward cu scadenta ulterioara spotului, se va utiliza aceeasi formula de calcul a pretului.

Singura schimbare deriva din faptul ca pentru calculul ratei de cumparare (bid), se va utiliza dobanda

ask pentru ROL si dobanda bid pentru valuta, banca atragand suma in ROL pe care vireaza clientului

in schimbul valutei, iar suma in valuta cumparata o plaseaza la rata bid din piata. La fel, pentru

calcularea pretului de vanzare (ask), se foloseste dobanda bid pentru ROL si dobanda ask pentru

valuta, rationamentul fiind similar. Punctele de swap astfel obtinute se scad din pretul spot de

cumparare, respectiv vanzare.

C.- Tranzactii swap valutar

Tranzactii swap valutar: efectuarea simultana a unei vanzari (cumparari) si a unei cumparari

(vanzari), avand ca notional aceeasi suma, denominata in aceeasi valuta, contra altei valute, cu date

de decontare (date de valuta) diferite, una dintre ele putand fi o tranzactie la termen.

Utilitatea tranzactiilor swap valutar: prelungirea scadentei unei operatiuni valutare refinantarea intr-o anumita valuta, atunci cand se dispune de resurse in alta valuta, fara

asumarea riscului de curs

(nn - practic, o operatiune de swap valutar reprezinta doua tranzactii de piata monetara (un depozit atras si unul plasat), realizate sub forma a doua tranzactii valutare.)

Avantajul utilizarii tranzactiilor swap consta in faptul ca expunerea bilantiera este mai redusa comparativ cu operatiunile de piata monetara realizate prin intermediul plasamentelor si depozitelor, in timp ce efectul este similar.

Pretul unui swap este diferenta intre cursurile la care se realizeaza cele doua tranzactii valutare. Diferenta de curs reprezinta punctele de swap, care se calculeaza conform prezentarii de la tranzactiile la termen.

O tranzactie swap poate fi initiata in doua forme:

51

buy and sell - prima ramura este cumpararea sumei cotate, iar a doua ramura reprezinta vanzarea aceleasi sume, la o data de valuta ulterioara

sell and buy - prima ramura este vanzarea sumei cotate, iar a doua ramura reprezinta cumpararea aceleasi sume, la o data de valuta ulterioara

Nota - Din operatiuni swap se pot inregistra diferente favorabile sau nefavorabile de curs (intre

cele doua ramuri), avand urmatoarea semnificatie:

diferenta favorabila – valuta primita prin swap este purtatoare de dobanda mai mica decat cea plasata prin aceasta operatiune, diferenta favorabila de curs compensand diferentialul de dobanda dintre cele doua valute;

diferenta nefavorabila - valuta primita prin swap este purtatoare de dobanda mai mare decat cea plasata prin aceasta operatiune, diferenta nefavorabila de curs compensand diferentialul de dobanda dintre cele doua valute.

Studiul 6

STRATEGII ŞI POLITICI PRIVIND LICHIDITATEA ÎN BĂNCILE COMERCIALE

1.- REGLEMENTĂRI PRIVIND LICHIDITATEA B ĂNCILR COMERCIALE

Actele normative care stau la baza desfăşurării activităţii bancare, şi în special în ceea ce priveşte

lichiditatea bancară sunt:

Legea bancară nr. 58/1998 cu modificările şi completările ulterioare;

Normele nr. 1/2001 ale B.N.R. privind lichiditatea băncilor cu modificările şi completările

ulterioare;

Normele nr. 17/2003 ale B.N.R. privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor

de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de

audit intern a instituţiilor de credit.

Termenii specifici folosiţi în această procedură şi definiţi în normele mai sus amintite sunt:

Riscul de lichiditate este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor instituţiilor

de credit de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice

costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de credit;

52

Risc de lichiditate faţă de o singură persoană – obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup

de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic între ele în sensul că:

una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control;

nivelul cumulat al obligaţiei băncii reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în

sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent

şi/sau utilizarea unui angajament de finanţare primit de la bancă poate atrage din partea

celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente şi/sau utilizarea

angajamentelor de finanţare primite de la bancă;

Risc mare de lichiditate faţă de o singură persoană – riscul de lichiditate faţă de o singură

persoană, a cărei valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea obligaţiilor bilanţiere, altele decât

împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de bancă evidenţiate în afara bilanţului;

Durata rămasă de scurs – durata de viaţă reziduală a activelor bilanţiere, obligaţiilor bilanţiere şi

a angajamentelor primite/date de bancă evidenţiate în afara bilanţului, stabilită în funcţie de scadenţele

acestora;

Excedent/deficit de lichiditate – diferenţa pozitivă/negativă dintre lichiditatea efectivă şi

lichiditatea necesară;

Lichiditatea efectivă este suma activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în

afara bilanţului, pe fiecare bandă de scadenţă;

Lichiditatea necesară este suma obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în

afara bilanţului, pe fiecare bandă de scadenţă;

Perioada de aplicare – intervalul de timp în care trebuie menţinut în conturile deschise de Banca

Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, stabilit conform prevederilor

Regulamentului B.N.R. nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii;

Deficitul de rezerve – deficitul determinat în conformitate cu reglementările B.N.R. privind

regimul rezervelor minime obligatorii

Dispoziţii obligatorii

Limita minimă a indicatorului de lichiditate este 1 calculată ca raport între lichiditatea efectivă şi

lichiditatea necesară pe fiecare bandă de scadenţă.

Excedentul de lichiditate înregistrat la oricare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia benzii

privind lichiditatea totală, se va adăuga la nivelul lichidităţii efective aferente benzii de scadenţă

următoare.

Instituţia de credit trebuie să menţină în permanenţă indicatorul de lichiditate la nivelul prevăzut

în reglementările B.N.R.

53

Calcularea indicatorului de lichiditate la nivelul băncii se efectuează pe baza datelor înregistrate

în situţiile consolidate care cuprind toate sucursalele şi sediile secundare ale băncii şi toate operaţiunile

indiferent de moneda în care sunt denominate acestea, evaluate în echivalent lei la cursul în vigoare

comunicat de B.N.R. în ultima zi lucrătoare a perioadei pentru care se întocmeşte raportarea.

Instituţia de credit determină şi transmite B.N.R. direcţia de supraveghere, lunar prin reţeaua de

comunicaţii interbancare, în termen de 16 zile de la sfârşitul lunii şi letric în termen de 20 de zile de la

sfârşitul lunii formularele privind calculul indicatorului de lichiditate prevăzute în anexele 1a – 1d şi

anexa nr. 2. Când ultima zi a termenului în care se poate face raportarea este o zi nelucrătoare, anexele

se trimit până cel târziu în prima zi lucrătoare ulterioară acesteia.

Instituţia de credit va determina un conducător care să asigure coordonarea permanentă a

activităţii în domeniul managementului lichidităţii.

2.- STRATEGII ŞI POLITICI ALE MANAGEMENTULUI LICHIDITĂŢII BĂNCII

Obiective strategice

o Instituţia de credit urmăreşte în permanenţă prin intermediul sistemului informatic evoluţia

indicatorilor de lichiditate, acesta fiind un obiectiv strategic principal şi o cerinţă a politicii

prudenţiale a conducerii băncii.

o Un alt obiectiv strategic îl constituie menţinerea indicatorului lichidităţii totale la nivelul de 36%.

Respectarea nivelului rezervelor minime obligatorii şi al unei rezerve operative suplimentare este

un obiectiv care se aliniază strategiei prudente a lichidităţii.

o Creşterea fondurilor proprii şi respectarea indicelui de solvabilitate reglementat sunt de

asemenea obiective care contribuie la diminuarea riscului de lichiditate şi respectarea cerinţelor

de prudenţialitate.

o Cunoaşterea clientelei şi monitorizarea riscului de client se analizează şi urmăreşte permanent.

Toate obiectivele strategice menţionate care caracterizează direct, indirect sau prin interdependenţă

lichiditatea, precum şi cele referitoare la celelalte activităţi desfăşurate de bancă sunt gestionate de

direcţiile de specialitate din cadrul instituţiei de credit şi analizate la nivelul Comitetului de Administrare

a Riscurilor, Comitetului de Direcţie şi/sau Consiliului de Administraţie.

Obiective tactice şi politici

o Urmărirea şi realizarea încadrării în cerinţele de prudenţialitate stabilite prin Normele B.N.R.

(lichiditate, fonduri proprii, solvabilitate, poziţie valutară).

Încadrarea în cerinţele de prudenţialitate se urmăreşte sistematic de către direcţiile de specialitate din

Centrala băncii potrivit normelor şi procedurilor interne de lucru. Ori de câte ori se întrevăd tendinţe de 54

neîncadrare în limitele de prudenţă bancară stabilite prin Normele B.N.R., direcţiile de specialitate vor

sesiza şi propune conducerii băncii adoptarea măsurilor ce se impun pentru evitarea neîncadrării în

indicatorii de prudenţă bancară.

o Nivelul disponibilităţilor în caserii, titluri de stat, bănci corespondente, plasamente interbancare

pe termen foarte scurt şi a R.M.O. să se situeze cel puţin la un nivel stabilit prin calculul

disponibilităţilor libere la poziţia „Total sume blocate” şi „Total credite aprobate şi neangajate

(neînregistrate)” ce formează împreună „Lichiditatea necesară” (Anexa 1) şi nivelul „Lichidităţii

imediate” calculată ca raport între (Cont bănci + Plasamente Bănci)/(Rezerva operativă + Credite

neutilizate) să nu fie mai mic de 100%, pentru a atenua operativ eventualele situaţii de criză.

o Direcţia Trezorerie va urmări gestionarea eficientă a sumelor existente în caseriile Centralei şi

sucursalelor şi plasarea loe eficientă. Totodată în colaborare cu Comitetul de Administrare a

Activelor şi Pasivelor Băncii (ALCO), va urmări stabilirea unui raport just între disponibilităţile

băncii plasate în credite şi cele plasate interbancar astfel încât acestea din urmă, împreună cu

R.M.O. şi disponibilităţile din caserie, titluri de stat şi băncile corespondente să se situeze cel

puţin la nivelul „Lichidităţi necesare”.

o Încheierea de noi linii de lucru cu alte bănci ceea ce ar permite instituţiei de credit, acoperirea

deficitului temporar de resurse prin atrageri de fonduri de pe piaţa interbancară.

Realizarea acestei măsuri este în competenţa ALCO, la propunerea Direcţiei Trezoriei în

colaborare cu Direcţia Strategie care va identifica şi cuantifica riscurile care pot apărea stabilind

impactul asupra disponibilităţilor libere.

o Urmărirea constituirii unui portofoliu de credite performante astfel încât creditele din categoria D

şi E să nu depăşească 3% din total plasamente.

Direcţia Creditării va urmări în permanenţă portofoliul de credite al băncii, şi diminuarea treptată

a creditelor din categoria D şi E, astfel încât să nu depăşească 3% din totalul plasamentelor băncii la un

moment dat. Pentru realizarea acestui obiectiv, Direcţia Creditării va asigura o colaborare eficientă atât

cu Comitetele de credit şi risc ale sucursalelor cât şi cu Comitetul de Credite al Centralei pentru

îmbunătăţirea permanentă a portofoliului de credite.

o Pe termen de peste 12 luni se vor aloca fonduri pentru creditare în limita a maxim 25% din cel

mai mic excedent de lichiditate va fi posibilă în condiţiile în care soldul creditelor pe termen de

peste 12 luni nu depăşeşte 25% din Fondurile Proprii Financiare.

Se va aloca acest procent din maxim 25% deoarece diferenţa reprezintă o rezervă ceva fi ţinută de către

banca pentru: acoperirea unor investiţii, a unor fluctuaţii ale contului de profit şi pierdere (suportarea

eventualelor pierderi) şi o marjă pentru situaţii neprevăzute.

55

Obiectivul de încadrare în acest indicator va fi urmărit de organismele implicate în activitatea de

creditare în momentul luării deciziei de acordare creditului.

Ponderea fondurilor proprii financiare în total fonduri proprii să nu fie mai mică decât 20%.

Îmbunătăţirea (creşterea) acestui indicator se va realiza treptat, prin valorificarea unor active corporale,

îndeosebi a celor supradimensionate, sau a celor slab utilizate. În paralel cu aceste măsuri se vor urmări,

şi lua măsuri care să conducă la creşterea continuă a fondurilor proprii financiare ale băncii.

Totodată, se va urmări stabilirea de măsuri pentru scăderea ponderii activelor corporale în total

active, scopul propus fiind ca din total activ o pondere semnificativă să o reprezinte activele financiare.

o Comitetul de Administrative a Activelor şi Pasivelor Băncii va analiza periodic structura

activelor bilanţiere şi în funcţie de valoarea acestora va propune conducerii băncii adoptarea unor

măsuri concrete pentru diminuarea ponderii activelor corporale şi creşterea activelor financiare,

astfel încât într-o perspectivă apropiată, ponderea activelor financiare să fie semnificativă în

totalul activelor băncii.

o Expunerile mici şi diversificate pe un număr mare de clienţi privind sursele atrase. Pentru

evitarea concentrării riscului, Centrala şi sucursalele teritoriale vor urmări atragerea de surse

financiare de la un numar cât mai mare şi diversificat de clienţi.

o Transparenţa în relaţiile cu clienţii. În toate relaţiile cu clienţii săi, banca va asigura transparenţa

necesară dezvoltării unor relaţii principiale, bazate pe încredere reciprocă.

o Desfăşurarea unei activităţi profitabile, astfel încât să se realizeze un aport de lichiditate efectivă.

Conducerea băncii va urmări, prin întreaga sa politică managerială, ca fiecare sucursală să devină

într-un termen relativ scurt, centru de profit.

De asemenea, prin proiectele Bugetelor de Venituri şi Cheltuieli se va trasa tuturor sucursalelor sarcina

maximizării veniturilor şi reducerea cheltuielilor. Pentru fiecare sucursală se stabilesc obiective ţintă,

care să asigure o activitate profitabilă.

o La nivelul întregii bănci eficienţa activităţii este urmărită prin analiza lanţului de dobânzi active

şi pasive în cadrul Comitetului de Administrare a Activelor şi Pasivelor Băncii.

3. GESTIONAREA RISCULUI DE LICHIDITATE ÎN BĂNCI

Potrivit Normelor Băncii Naţionale a României nr. 1/2001 – privind lichiditatea băncilor, riscul

de lichiditate se produce atunci când banca nu dispune de fonduri lichide suficiente pentru satisfacerea

nevoilor operaţionale de plăţi ale clienţilor, sau alte nevoi de cash, precum şi alte lichidităţi sub forma

cererilor de împrumut sau neonorarea angajamentelor de finanţare.

56

Esenţa gestionării riscului de lichiditate constă în a obţine certitudinea că banca deţine sau poate

accesa fonduri lichide pentru a satisface nevoile operaţionale în situaţiile de criză care necesită surse

suplimentare de lichidităţi, dar şi în situaţii neprevăzute şi care pot apare pe neaşteptate

Supravegherea riscului de lichiditate se face cu scopul de a reduce expunerea băncii la acest risc

semnificativ şi asigurarea unei lichidităţi adecvate. Supravegherea presupune identificarea riscului încă

din faza când el se manifestă ca tendinţă.

Identificarea se face, de regulă, din titlurile de raportare, care se întocmesc la termenele

prevăzute de norme. Pentru o mai atentă supraveghere a riscului de lichiditate, aceste situaţii de

raportare se pot întocmi, pentru uz intern, la intervale mai scurte de timp.

La nivelul unităţii bancare analizate există un sistem informaţional structurat care permite

determinarea şi urmărirea evoluţiei zilnice a indicilor de lichiditate în contextul tendinţelor care se

manifestă pe piaţa bancară internă şi internaţională, oferind conducerii (Direcţiilor, ALCO, Comitetului

de Administrare a Riscurilor, Comitetului de Direcţie) posibilitatea luării unor decizii operative şi

eficiente.

Supravegherea riscului de lichiditate se face cu scopul de reducere a expunerii băncii la acest

risc de lichiditate şi asigurarea unei lichidităţi adecvate. Nivelul optim al lichidităţii este în funcţie de

strategia băncii, căutând să se asigure un echilibru între lichiditate şi profitabilitate.

Pentru aceasta se ţine seama de următoarele principii şi etape de lucru:

a) principii:

stabilirea unei valori relative de referinţă, corespunzătoare fiecărui indicator, cu pondere,

care intră în calculul indicatorului de lichiditate;

stabilirea unor platforme de lucru, pe categorii de risc de lichiditate;

utilizarea unui program informatic care să asigure transpunerea în practică a principiilor

enumerate mai sus.

b) etape:

colectarea datelor;

calculul indicatorilor care determină lichiditatea;

stabilirea indicatorului de lichiditate;

compararea indicatorului cu perioadele precedente şi cu nivelul minim de lichiditate

stabilită de Banca Naţională a României, nivel care nu poate fi mai mic decât 1;

gradul de risc atribuit indicatorului de lichiditate calculat;

simulări ale indicatorilor de lichiditate funcţie de modificările prognozate ale factorilor

(cantitativ, calitativ) care influenţează nivelul acestora;

57

propuneri de măsuri pentru eliminarea, diminuarea, evitarea producerii riscului de

lichiditate.

De regulă , Direcţia Trezoreriei, Direcţia Contabilitate şi Direcţia Strategii monitorizează riscul

de lichiditate.

Referatul celor trei direcţii, în situaţiile de criză, se va prezenta pentru analiză Comitetului de

Administrare a Riscurilor, luându-se măsuri pentru informarea concomitentă şi a conducătorului băncii

căreia i s-au atribuit competenţe în domeniul managementului lichidităţii. Comitetul de Administrare a

Riscurilor analizează propunerile direcţiilor de resort, elaborează hotărârea pe care o prezintă pentru

avizare conducătorului băncii, hotărâre care va fi prezentată Comitetului de Direcţie pentru aprobare.

Un prim semnal al unei crize de lichiditate îl dă modul în care banca îşi realizează rezerva

minimă obligatorie, în primele 10 zile ale lunii.

Expunerea unei bănci la riscul de lichiditate este influenţată în principal de:

ratele dobânzilor (riscul de modificare a ratei dobânzii);

ratele de schimb valutar (fluctuaţia ratei de schimb valutar).

Pentru evitarea riscului de lichiditate, este important ca perioadele de scadenţe (maturităţile) pe

care trebuie să le practice o bancă să fie bine corelate, aceleaşi atât pentru active cât şi pentru datorii.

Trebuie de asemenea, evitată o supradimensionare a datoriilor şi o subdimensionare a activelor.

Analiza riscului de lichiditate trebuie să se efectueze cel puţin o dată pe lună în Comitetul de

Administrare a Riscurilor, până la data de 9 a lunii în care se face raportarea, sau ori de câte ori

preşedintele acestui comitet consideră necesară aceasta.

La solicitarea Comitetului de Administrare a Riscurilor, Direcţiile Credite, Trezorerie,

Contabilitate şi Strategie şi Management Financiar vor prognoza pentru luna în curs sau pentru perioade

mai îndelungate (pe două luni, pe trei luni, pe şase luni etc.) principalii indicatori care stau la baza

calculului lichidităţii efective şi a lichidităţii necesare. Cu ajutorul programului informatic se vor face

simulări cu indicatorii prognozaţi pentru a determina variante optime ale indicatorului de lichiditate.

Proceduri administrative şi de control ale riscului de lichiditate

Controlul riscului de lichiditate face parte din strategia conducerii băncii privind managementul

lichidităţii. Obiectul controlului intern al riscului de lichiditate are caracter preventiv, operativ curent

cât şi ulterior constând în analiza posibilităţii de onorare a obligaţiilor de plată curente şi viitoare ale

băncii.

Controlul preventiv presupune identificarea riscului încă din faza când acesta se manifestă ca

tendinţă. Această identificare se face prin simularea permanentă în sistem electronic a indicatorilor de

58

lichiditate şi a modificării factorilor care compun indicatorii utlizând metoda calculului marginal şi

coeficientului de elasticitate.

Identificarea timpurie a creşterii riscului de lichiditate, urmare a acţiunii factorilor de influenţă ai

acestuia creează premisele de acţiune pentru micşorarea sau eliminarea cauzelor prin măsurile aprobate

conform competenţelor şi responsabilităţilor stabilite, care sunt puse în aplicare de Direcţiile de

specialitate ale băncii.

Controlul curent al riscului de lichiditate presupune întocmirea la intervale mai scurte de timp,

prin program informatic (ex: la data de 7, 15, 23, pe balanţa zilei de 6, 14, 22 ale lunii în curs) a

situaţiilor privind calculul şi raportarea indicatorilor de lichiditate.

Verificarea curentă a realizării rezervei minime obligatorii, a modificării ratelor de dobândă şi a

ratelor de schimb valutar reprezintă obiective ale controlului curent, pentru conducătorii direcţiilor de

specialitate din cadrul băncii, care urmăresc realizarea în permanenţă a unui risc scăzut al lichidităţii.

Controlul ulterior are legătură cu asigurarea nivelului optim al lichidităţii şi un nivel scăzut al

riscului de lichiditate şi este realizat de Direcţia Control Intern şi de Comitetul de Audit în cadrul

acţiunilor tematice şi programului de control aprobat de Comitetul de Direcţie / Consiliul de

Administraţie.

Atribuţiile şi responsabilităţile direcţiilor de specialitate implicate

Direcţia informatică. Efectuează modificările necesare în programul informatic pentru calculul

şi determinarea indicatorului de lichiditate în timp real.

Calcularea automată prin program a coeficienţilor de ajustare k atât pentru activele bilanţiere cât

şi pentru cele în afara bilanţului şi determină şi soldul mediu al angajamentelor de garanţie primite/date.

Includerea în configurarea clientului (la deschiderea contului) a informaţiilor necesare

identificării „grupurilor de persoane”.

Evidenţierea distinctă a clienţilor aflaţi în relaţii speciale cu banca (prin configurarea clientului).

Introducerea obligatorie în programul de credite a scadenţelor de credite şi angajamente (acolo

unde este cazul).

Avertizarea (eventual printr-un mesaj) transmis de administratorul de credite, în momentul

validării operaţiunii, în cazurile în care scadenţarul trebuie modificat ca urmare a unor operaţiuni în

legătură cu creditul (ex. rambursarea anticipată, trecere la restanţă, referitoare la creanţele îndoielnice

sau în afara bilanţului).

Identificarea pe fiecare client a creditului acordat.

Întocmirea Anexei nr.2 automat, prin intermediul programului informatic.

59

Asigurarea raportării lunare la Banca Naţională a României prin reţeaua de comunicaţii

interbancare în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii a Anexei nr.1a, 1d şi a Anexei nr.2 privind

lichidarea băncii.

Direcţia credite Verifică corectitudinea datelor puse la dispoziţie de programul informatic,

comparativ cu cele din balanţa/bilanţul contabil al băncii.

Verifică modul de calcul al coeficientului de ajustare k.

Furnizează informaţiile de care dispune în baza proprie de date (ex. angajamentele de finanţare

date în favoarea clienţilor) Direcţiei Contabilitate pentru completarea Anexei nr.3a – Situaţia riscurilor

mari de lichiditate faţă de o singură persoană. La fel şi pentru completarea Anexei nr.3b – Structura

grupurilor care reprezintă o singură persoană, faţă de care banca înregistrează risc mare de lichiditate.

Direcţia Credite întocmeşte anexele 1a, 1c, 1d – pe partea de credite – respectiv 3a.

Va ţine o evidenţă extracontabilă corespunzătoare, constând în situaţia creditelor în sold, inclusiv

scadenţarele aferente acestora, care să stea la baza întocmirii raportărilor.

Ca un aspect colateral, la acordarea creditelor se va solicita clientului o declaraţie pe proprie

răspundere, din care să se poată determina:

dacă face sau nu face parte dintr-un grup;

dacă este sau nu în relaţii speciale cu banca;

dacă are rude la bancă şi gradul de rudenie.

Verificarea înregistrării la credite a garanţiilor reprezentând depozite colaterale (atunci când

contractele prevăd acest tip de garanţie), astfel încât să nu dea posibilitatea titularului de depozit să

utilizeze disponibilităţile respective înainte de achitarea tuturor obligaţiilor faţă de bancă.

Direcţia Trezorerie Verifică exactitatea datelor din anexe cu cele din baza de date proprie, cu

ajutorul unor programe informatice instalate în acest sens, ex. programul depozitelor în lei şi

valută, pe scadenţe.

Completează anexele nr.1a şi 1b, cu indicatorii din baza proprie de date, după care le predă la

Direcţia Contabilitate pentru finalizare.

Asigură o evidenţă extracontabilă corespunzătoare în ceea ce priveşte indicatorii de trezorerie,

care să stea la baza întocmirii corecte şi la timp a raportărilor privind lichiditatea.

Direcţia Contabilitate trebuie să-şi organizeze evidenţa contabilă şi extracontabilă astfel încât să

răspundă cerinţelor de completare a anexelor pentru calculul şi determinarea lichidităţii.

Organizarea evidenţei contabile astfel încât conturile analitice pentru credite restante aferente

acestora, să fie identificate (în balanţa contabilă) pe categoriile de clasificare (ex. „standard”, în

„observaţii”, „sub standard”, „îndoielnic” şi „pierdere”) prevăzute de Regulamentul Băncii Naţionale a

României.

60

Să evidenţieze creanţele ataşate pe client.

Să ofere posibilitatea evidenţierii provizioanelor pe client şi pe feluri de credite.

Verifică concordanţa datelor din anexele primite de la direcţiile: Informatică, Credite şi

Trezorerie cu datele din balanţa contabilă lunară consolidată.

Finalizează anexele nr.3a şi nr.3b până la data de 6 a lunii următoare celei pentru care se

întocmeşte raportarea.

Întocmeşte Anexa nr.2 – Calcularea indicatorului de lichiditate.

Studiul 7

MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE – NOILE PROVOCĂRI PENTRU BĂNCILE COMERCIALE ROMÂNEŞTI

Abstract: Liquidity represents a bank’s ability to efficientely accommodate the redemption of deposits and other liabilities and to cover funding increases in the loan and bank investement portofolio. A bank has adequate liquidity potential when it can obtain needed funds promptly and at a reasonable cost. The price of bank’s liquidity is a function of market conditions and the market’s perception of the inherent riskines of the borrowing institution.

Most banking activity depends on a bank’s ability to provide liquidity to its customers. Most financial transactions or commitments have implications for a bank’s liquidity. Banks are particulary vulnerable to liquidity problems, the same, on an institution specific level and from a systemic (market) viewpoint.Diversification of funding sources and maturities enables a bank to avoid the vulnerability associated with a low level of its liquidity.

Bank liquidity management policies shoud comprise a risk management structure (decisionmaking), a liquidity management and funding strategy, a set limits to liquidity risk exposures, and asset of procedures for liquidity planning under alternative scenarios, including the crisis situations.

In this paper we try to give a personal viewpoint on the romanian commercial banks’s responsibilities to implementation a performant liquidity risk management in banking activity in concordance with the Basel Committee’s recomandations.

Riscul reprezintă pericolul de a suferi o pierdere, spunea Terry Lopez, intr-o conferinţă despre Risk Management ţinută în cadrul Bank of Luxemburg in 1996. Managementul riscului, ca proces, ia în considerare factorii, măsurabili sau nu, care ameninţă sau pot influenţa realizarea obiectivelor unei companii, inclusiv a băncilor şi oferă soluţii strategice ( de organizare, de politică a afacerilor, de proceduri, de control intern etc) şi operaţionale pentru a se opune cât mai mult posibil impactului acestor factori.

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor administrate de o companie de a se transforma rapid şi cu o cheltuială minimă posibil, în monedă, adică în lichidităţi imediate (numerar sau disponibilităţi în cont).

În domeniul practicii bancare sunt des utilizate două concepte distincte pentru a defini riscul de lichiditate şi anume:

61

Într-o primă abordare, considerată clasică, riscul lichidităţii este văzut ca fiind riscul apariţiei de discontinuităţi în asigurarea cu fonduri lichide a băncii. În această abordare, analiza riscului se concentrează asupra lichidităţii ca o nevoie de resurse pentru a facilita dezvoltarea băncii şi pentru a se putea acoperi unele creşteri neaşteptate, neprevăzute, ale activelor băncii. Într-un astfel de context, managementul băncii se bazează în exclusivitate pe: a).- rapoarte de lichiditate; b).- contractarea de linii de credit de la terţii parteneri.

O a doua abordare, din punctul nostru de vedere la fel de corectă, considerată fiind una modernă, prezintă riscul lichidităţii în bănci ca fiind determinat de nevoia de lichidităţi imediate necesare onorării obligaţiilor devenite scadente, nevoie apărută cu deosebire în cazul unei crize majore. În acest caz managementul băncii se bazează mai ales pe: a).- analiza şi rezolvarea unor probleme apărute din scenariile de tip "cel mai rău caz"; b).- stabilirea surselor suplimentare de fonduri pe care banca le are la dispoziţie şi a costului acestora.

1.1.- Riscul lichidităţi în bănci - abordarea clasică

În cazul abordării clasice a managementului riscului lichidităţii în bănci accentul se pune cu deosebire pe practica şi procedeele trezoreriei şi anume:

o Gestiunea poziţiei monetare

Poziţia monetară se defineşte ca fiind valoarea, la un moment dat, a activelor lichide.Componentele poziţiei monetare, tehnic vorbind, sunt următoarele:

1. Numerarul = moneda metalică + bancnote aflate în posesia băncii la ghişeele sale şi în tezaur.Necesarul de numerar este estimat în funcţie de volumul încasărilor şi plăţilor zilnice cu numerar,

pe care trebuie să le efectueze banca. Este partea cea mai "de jos" a managementului lichidităţii, dar ea nu trebuie neglijată, întrucât crizele de numerar au un puternic impact asupra clienţilor, asupra încrederii acestora şi asupra imaginii băncii. În condiţiile economiei romaneşti, în care numerarul reprezintă încă un procent important din moneda aflată în circulaţie, riscul asociat lichidităţii numerarului este ridicat şi trebuie, în consecinţă, acordată, în contnuare, atenţia cuvenita. Politica de promovare a cardurilor bancare, pentru persoane fizice şi juridice, se înscrie în politica generală de reducere la maximum a utilizării numerarului, de fapt a optimizării acestuia, datorită cheltuielilor pe care le implică pentru bancă procurarea şi folosirea acestuia.

2. Disponibilul reprezentat de rezerva minimă obligatorie (RMO) pe care fiecare bancă comercială trebuie să o determine lunar, separat pentru lei şi separat pentru devize şi să o păstreze obligatoriu în contul deschis la Banca Naţională.

3. Disponibilul din conturile curente deschise la alte bănci, din ţară şi străinătate, în baza relaţiilor de corespondent bancar sau a unor operaţiuni efectuate pe piaţa interbancară;

4. Soldul sumelor de încasat de la alte bănci reprezentând „sume în tranzit” aflate în circuitul decontărilor între sedii bancare, acestea fiind supuse procedurilor specifice;

Din aceste 4 componente cea mai importantă o considerăm a fi pentru economia bancară, luată fiind în ansamblul ei, este rezerva minima obligatorie, cărei ăi sunt asociate următoarele caracteristici de bază :

- este determinată structural şi ca volum de normele emise de către autoritatea monetară (BNR) în principal funcţie de structura depozitelor bancare;

- pentru bănci, reprezintă o obligaţie şi este considerat cel mai adesea un factor de risc suplimentar, întrucât rezervele obligatorii, în lei sau devize, sunt stabilite în funcţie de obiectivele politicii monetare implementate de BNR, reprezintă un instrument de control al masei monetare şi de

62

reglare a apetitului de credit în economie şi nici într-un caz un stimulent pentru extinderea afacerilor unei bănci;

- nu sunt şi nu pot fi considerate active lichide, băncile comerciale care le constituie neavând posibilităţi de utilizare imediată, dacă situaţia ar cere acest lucru;

- nu pot fi folosite de către băncile comerciale pentru a acoperi o eventuală creştere a cererii de credite sau a retragerilor mai consistente din conturi;

- asigură tehnic vorbind, soldarea poziţiei lichidităţii, reprezentând un amortizor de şoc pentru poziţia lichidităţii, consolidate pe întreg sistemul bancar.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii este constituită din :a) mijloace băneşti în moneda naţională, atrase de la societăţi bancare, persoane fizice şi juridice,

sub forma :- depozitelor- instrumentelor negociabile şi nenegociabile plătibile la termen şi la vedere- sumelor în tranzit între societăţile bancare

Sunt exceptate de la calculul rezervelor obligatorii :- depozitele guvernamentale şi asimilate acestora- depozite atrase de la alte instituţii care creează la rândul lor rezerve minime

obligatoriib) mijloace băneşti în valută convertibilă atrase de la societăţi bancare, persoane fizice şi juridice

sub forma:- depozitelor- instrumentelor negociabile şi nenegociabile plătibile la termen şi la

vedere- sumelor în tranzit între societăţile bancare

Gestiunea poziţiei monetare în cadrul unei bănci mai presupune în mod obligatoriu şi următoarele aspecte considerate de bază (principiale) :

- asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor minime obligatorii- identificarea şi luarea în calcul a tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul din contul curent al băncii- efectuarea de tranzacţii pentru a influenţa pozitiv poziţia monetară

o Nevoile de lichiditate bancară.

Ele sunt generate de obligaţiile imediate cărora banca trebuie să le facă faţă pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar financiar.

Aceste nevoi de lichiditate pot fi, după caz:a) nevoi de lichiditate pe termen scurt, care sunt generate de factori precum:

- factori sezonieri care afectează cererea de credite şi fluxul de depozite- transferurile şi creditele de valoare mare- creditele şi depozitele volatile

b) nevoi ciclice de lichiditate - generate de creşteri de credite cuplate cu scăderi de depozite. Pentru analiza şi calculul acestor nevoi se folosesc o serie de metode legate de analiza comportamentului liniilor de credit, corelarea dinamicii depozitelor cu cea a depozitelor, volatilitatea bazei de depozite, etc.

c) nevoi de lichiditate pe termen lung, corelate cu anumite "tendinţe specifice" care caracterizează comunităţile de clienţi ale băncii şi pieţele pe care operează banca.

d) nevoi neprevăzute de lichidităţi, cum ar fi :63

- reducerea volumului depozitelor ca urmare a unor zvonuri- suspendarea sau diminuarea unor surse de finanţare- creştere bruscă a nevoii de credite

o Sursele de lichiditate

Banca poate apela, în vederea satisfacerii nevoilor sale de lichiditate, la următoarele surse:1. rezervele primare :- numerar; - depozite la banca centrală şi la băncile corespondente2. rezerve secundare: - portofoliul de bonuri de tezaur şi alte titluri negociabile3. portofoliul de credite: - rate scadente ale creditelor acordate4. împrumuturi posibile de contractat :

- emiterea de certificate de depozit- cumpărarea de rezerve- împrumuturi de la bănci corespondente - împrumuturi de la banca centrală

5. alte surse de lichidităţi imediate :- titularizarea creditelor pe ipoteci standard- emisiuni proprii de note

o Destinaţiile surselor de lichidităţi

Principalele destinaţii ale surselor de lichidităţi sunt :- rezerva minimă obligatorie (ajustare sistematică)- posibila fluctuaţie a depozitelor- eventualele cereri de împrumut- nevoile de bani lichizi ale clienţilor

Practica bancară demonstrează că adecvarea surselor la nevoile de lichiditate ale băncii se face în funcţie de următorii factori :

- nevoia de lichiditate propriu-zisă existentă- accesul la pieţele financiare – de capital şi interbancare- filozofia managerială- costul şi caracteristicile specifice ale diferitelor surse la care banca are acces la un

moment dat;- prognozele asupra evoluţiei ratei dobânzii şi influenţei acestora asupra ieşirilor şi

întrărilor de lichidităţi.Baza de date necesară pentru calculul indicatorilor lichidităţii bancare este reprezentată de

rezultatul clasificării activelor, pasivelor şi a poziţiilor aflate în afara bilanţului.

o Raportul de lichiditate

Acest raport este instrumentul cel mai important din punctul de vedere al trezoreriei bancare, întru-cât el reflectă evoluţia masei monetare pe care o bancă comercială o gestionează. Se calculează zilnic şi lunar, la nivelul subunităţilor, în baza actelor de evidenţă (contracte, angajamente, convenţii, acte adiţionale), şi se centralizează pentru obţinerea raportului de lichiditate global, consolidat pe întreagă banca.

În baza acestui raport se iau decizii privitoare la evaluarea şi gestiunea eficientă a riscului de lichiditate.

64

Raportul cuprinde 2 părţi :a) Elemente generatoare de lichidităţi (intrări)- rambursări de credite acordate de banca clienţilor- dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de bancă- depozite plasate de bancă şi ajunse la scadenţă- dobânzi aferente depozitelor scadente plasate de bancă- contravaloarea în lei a valutei vândute clienţilor- contravaloarea valutei pe piaţa interbancarăb) Elemente consumatoare de lichidităţi (ieşiri)- depozite ajunse la scadenţă ale clienţilor- certificate ajunse la scadenţă- dobânzi de plătit aferente depozitelor şi certificatelor- contravaloarea în lei a valutei cumpărate de la clienţi sau de pe piaţăManagementul lichidităţii bancare, la acest nivel, se înfăptuieşte prin urmărirea şi controlul

următoarelor aspecte :- încadrarea volumului creditelor acordate de către subunităţi în limitele stabilite;- determinarea cauzelor ieşirilor de fonduri către băncile concurente şi reducerea acestora prin

atragerea clienţilor care reprezintă destinaţia acestor fonduri;

1.2.- Riscul lichidităţii în bănci - abordarea modernă

O alta faţetă a riscului lichidităţii în bănci o reprezintă nevoia de fonduri în cazul apariţiei unei crizee, generalizate în cadrul sistemului bancar. În această abordare, procedurile manageriale sunt diferite faţă de cele prezentate anterior. Rapoartele de lichiditate şi gestiunea poziţiei lichidităţii, care sunt abordări standard în prima abordare, sunt mai puţin relevante în acest al doilea caz.

În acest din urmă caz sunt utilizate analizele nevoilor de fonduri ce ar putea apare în cazul unor scenarii de tip "cel mai rău caz". Astfel de scenarii includ şocuri specifice sistemului bancar, cum ar fi pierderi severe şi crize ale întregului sistem bancar. Criza unei bănci este percepută ca având un efect asupra economiei mult mai negativ decât criza oricărui alt tip de firmă, deoarece efectul de domino în cadrul sistemului bancar este considerat mult mai probabil.

În fiecare din cazurile simulate banca trebuie să examineze gradul în care poate face faţă singură unor astfel de crize şi să estimeze intervalul de timp pe durata căruia criza va duce la o criză generală de fonduri.

Alte bănci încearcă să măsoare intervalul de timp în care activele pot fi lichidate, pentru a răspunde unei astfel de crize, folosind , de această dată, rapoarte ce indică viteza cu care banca îşi poate asigura lichidităţi imediate. Strategia de răspuns în cazuri de criză include estimări şi asupra gradului în care balanţa va fi afectată în ceea ce priveşte sursele de fonduri ce vor rămâne la dispoziţie în cazurile de criză. Rezultatul acestor simulări se exprimă în zile de expunere sau zile de criza de fonduri.

Studiile de acest tip sunt prin natura lor imprecise, dar utile pentru eficientizarea operaţiunilor în cazuri de criză. În consecinţă majoritatea regulatorilor bancari din UE solicită băncilor subordonate elaborarea şi implementarea, dacă este cazul, a unor planuri ale lichidităţii. Gradul de dezvoltare a acestor planuri şi acurateţea estimărilor asupra vulnerabilităţii la crize de lichiditate diferă încă foarte mult de la o bancă la alta. Unele bănci văd în aceste planuri doar o cerinţa în plus a supervizorilor, în timp ce altele le consideră cu adevărat utile.

65

Scopul politicii lichidităţii unei bănci este de a se asigura un permanent potenţial de îndeplinire a obligaţiilor faţă de clienţi: respectarea obligaţiilor de plata şi de credit, precum şi a oricăror alte cerinţe privitoare la numerar. Se au în vedere cel puţin următoarele aspecte tehnice :

1. Fluxul de numerarÎn condiţii normale, o bancă îşi poate acoperi nevoile zilnice prin fondurile proprii. Trebuie însă

să se prevadă ce depozite vor fi lichidate, ce credite se vor acorda ş.a.m.d. Fondurile asigurate de clienţii corporativi sunt uşor de previzionat, căci creditele acordate acestora se vor face pe perioade fixe. În schimb fondurile asigurate de clienţii mici şi mijlocii deseori nu au o scadenţă fixă, analiza lor făcându-se pentru previzionarea unei tendinţe posibile, dar nu certă, sigură, luându-se în considerare anumite tendinţe şi situaţii sezoniere.

Băncile pot lua în considerare posibilitatea măririi fondurilor prin vânzarea de hârtii de valoare pe piaţă, dar numai cu prudenţă, căci nu pot vinde mai mult decât cererea pieţei.

2. Capacitatea de creditareÎn condiţiile unei pieţe interbancare stabile, operaţiunile de creditare interbancară se practică în

mod obişnuit. O banca îşi poate creşte volumul fondurilor prin împrumuturi regulate obţinute de la o alta bancă şi îşi poate permite totodată un flux negativ ca urmare a operaţiunilor în cont propriu, căci poate asigura lichiditatea lui datorită existentei acestei pieţe. În acelaşi timp este important ca băncile să nu considere drept nelimitată capacitatea lor de creditare. O planificare a volumului de credite pe care îl poate acorda este totuşi necesară.

3. Volumul capitalului circulantPlanificarea fluxului de numerar este posibilă numai în condiţiile unei economii normale, dar nu

este înţeleaptă construirea unei politici de ansamblu a lichidităţilor presupunând aceste condiţii drept permanente. Este absolut necesară crearea unor surse de fonduri pentru situaţii deosebite, de urgenţă ( atunci când previziunile fluxului de fonduri se dovedesc greşite sau când apelarea la credite de la alte bănci devine dificilă). Aceasta sursă de rezervă este asigurată de un stoc de active lichide de înaltă calitate - de fapt garanţii ce pot fi vândute pe piaţa interbancară, chiar în condiţii deosebite. În această categorie sunt cuprinse: titlurile guvernamentale, certificatele de depozit emise de bănci internaţionale de prim rang sau orice alte valori pe care Banca Centrala le acceptă drept garanţii pentru împrumuturile pe termen scurt.

4. Valutele compoziteTrebuie acordată o mare atenţie devizelor în care sunt păstrate anumite lichidităţi. Dacă o bancă

efectuează operaţiuni în nume propriu în mai multe valute, este înţelept să-şi păstreze activele lichide pe fiecare valută operabilă, asigurându-şi astfel active de calitate suficientă şi o mai mare imunitate la riscul valutar.

Prin adoptarea unei politici proprii a lichidităţilor, fiecare bancă urmăreşte nu doar supravieţuirea unei situaţii de criză, ci şi prevenirea acesteia. Obiectivele unei politici a lichidităţilor trebuie să acopere atât controlul monetar nemijlocit, cât şi controlul preventiv.

Controlul preventiv este o adevărată preocupare pentru orice bancă şi este esenţială în acest context a se manifesta prudenţa şi inteligenţa conducerii băncii, chiar dacă aceasta impune o politică mai conservatoare decât cea a băncii centrale, de pildă. Normele deseori fixe, rigide, ale regimului controlului monetar nu trebuie să compromită managementul lichidităţilor preventive. Scopul conducerii centrale a băncii este de a stabili un set de principii comune care să poată fi aplicate în oricare sucursală, responsabilitatea rămânând însă în cea mai mare parte pe umerii managementului local, luându-se însă în considerare întotdeauna condiţiile pieţei locale. Din acest motiv suntem de părere că cele 14 principii privind managementul riscului lichidităţii în băncile comerciale recomandate de către Comitetul de la Basel – pe care le redăm mai jos – reprezintă pentru băncile româneşti, deopotrivă o importantă opţiune, dar şi o mare provocare, pentru perfecţionarea managementului bancar, în general, cel al riscului de lichiditate, în special.

66

În activitatea sa de analiză şi supraveghere a managementului lichidităţilor, Comitetul de la Basel şi-a concentrat atenţia asupra modului pragmatic în care băncile îşi gestionează riscul de lichiditate.. Datorită faptului că practicile standard de gestionare a lichidităţilor bancare s-au schimbat, de la publicarea în septembrie 1992 a studiului „Un cadru de analiză şi gestionare a lichidităţilor”, Comitetul de la Basel a emis un nou studiu. Acesta defineşte câteva principii care pun în evidenţă elementele principiale ale unei gestionări eficiente de lichidităţi în bănci.Aceste principii sunt următoarele:

Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă o strategie convenită pentru gestiunea zilnică de lichidităţi. Această strategie să fie comunicată în toată banca.

Principiul 2: Consiliul de Administraţie al unei bănci trebuie să aprobe strategia şi metodele semnificative cu privire la gestiunea de lichidităţi. Consiliul de Administraţie trebuie de asemenea să se asigure că executivul băncii ia măsurile necesare pentru a monitoriza şi controla riscul de lichidităţi. Consiliul de Administraţie trebuie să fie informat cu regularitate despre situaţia lichidităţilor băncii şi imediat, dacă apar schimbări majore în poziţia lichidităţii curente sau de perspectivă.

Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să dispună de o structură de management care să permită executarea eficientă a strategiei privind lichiditatea. Această structură presupune o implicare continuă a membrilor conducerii.

Conducerea trebuie să se asigure că lichiditatea este gestionată eficient şi că s-au stabilit metode şi proceduri adecvate pentru a controla şi limita riscul de lichiditate. Băncile trebuie să stabilească şi să revizuiască în mod regulat dimensiunea poziţiilor de lichiditate în anumite perioade de timp.

Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie să se facă pe baza unui program către Consiliul de Administraţie al băncii, conducerea executivă şi alte persoane corespunzătoare.

Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un proces de evaluare şi monitorizare curentă a cerinţelor de finanţare netă.

Principiul 6: O bancă trebuie să-şi analizeze lichiditatea folosind o varietate de scenarii de tipul „Ce se întâmplă dacă...”.

Principiul 7: O bancă trebuie să-şi revizuiască frecvent ipotezele în cadrul gestiunii de lichidităţi pentru a stabili dacă acestea continuă să fie valide.

Principiul 8: Fiecare bancă trebuie periodic să-şi revizuiască eforturile de a stabili şi menţine relaţii cu titularii de angajamente, de a menţine diversificarea pasivului şi de a se asigura că are capacitatea de a vinde active.

Principiul 9: O bancă trebuie să aibă planuri de prevedere care să vizeze strategia de a face faţă crizelor de lichiditate şi să includă procedee de compensare a deficitelor de flux numerar în situaţii de urgenţă.

Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să aibă un sistem de evaluare, de monitorizare şi de control a poziţiilor sale de lichiditate în valutele importante cu care operează. O bancă îşi evaluează cerinţele totale de lichidităţi valutare şi nepotrivirile acceptabile cu angajamentele în moneda locală şi în plus trebuie să facă analize separate ale strategiei sale pentru fiecare valută luată în mod individual.

Principiul 11: Sub rezerva analizei prevăzute de principiul 10, o bancă trebuie, acolo unde este cazul, să stabilească şi să revizuiască în mod regulat limitele privind dimensiunea nepotrivirilor din fluxul de numerar, în anumite perioade, pentru valută în general şi pentru fiecare monedă semnificativă luată în mod individual cu care operează banca.

Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să aibă un sistem de control adecvat al procesului de gestiune a riscului de lichiditate. O componentă esenţială a sistemului de control intern constă în revizuiri independente şi regulate şi evaluări ale eficienţei sistemului şi, acolo unde este necesar, siguranţa ca aceste revizuiri sunt corespunzătoare sau amplificarea acestor controale interne. Rezultatele acestor revizuiri trebuie puse la dispoziţia autorităţilor de supraveghere.

67

Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să aibă un mecanism care să asigure un nivel potrivit de publicare de informaţii despre bancă pentru a se asigura de o bună percepţie publică a instituţiei şi sănătăţii ei.

Principiul 14: Supraveghetorii trebuie să facă o evaluare independentă a strategiilor, metodelor, procedurilor şi practicilor bancare legate de gestiunea de lichidităţi. Ei trebuie să ceară băncilor să dispună de un sistem eficient de evaluare, monitorizare şi control a riscului de lichiditate şi să se asigure că banca are planuri de prevedere adecvate privind lichiditatea.

Managementul riscului de lichiditate se bazează într-un mod hotărîtor pe aşa numita gestiunea continuă de lichidităţi, care, la rândul său, impune în mod necesar stabilirea unei strategii bancare, prin care să se asigure o supraveghere atentă din partea conducerii executive abăncii şi a Consiliului său de Administraţie, precum şi a unui proces de măsurare, monitorizare şi control eficient al riscului de lichiditate.

Activitatea de bază a băncilor este crearea de lichidităţi, deoarece multe alte activităţi bancare depind direct sau indirect de abilitatea băncii de a oferi lichidităţi clienţilor săi. Datorită acestor aspecte, băncile sunt obligate să ţină cont de strategia, metodele şi gestiunea lor cu privire la lichidităţi.

O bancă trebuie să aibă o structură de gestiune a lichidităţii care să înfăptuiască eficient strategia bancară, programele şi procedeele privind lichiditatea. Băncile trebuie să desemneze la cel mai înalt nivel de conducere responsabilitatea de a stabili programul de lichiditate şi de a revizui deciziile privind lichiditatea.

Un aspect important al gestiunii de lichidităti este emiterea de ipoteze cu privire la nevoile de finanţare în viitor. Băncile trebuie să emită ipoteze despre nevoile de lichidităţi în viitor, atât pe termen foarte scurt şi scurt, cât şi pe perioade mai lungi.

În concluzie, putem afirma că există principii de ghidare a managementului lichidităţii, dar foarte puţine reguli au caracter de universalitate, putându-se vorbi mai degrabă de norme de minim sau de maxim ce vizează prevenirea efectului negativ generat de un risc, implicit cel al lichidităţii.

Dacă reputaţia sau calitatea unei bănci scad, stocul de rezervă, respectiv volumul capitalului său circulant ar trebui să crească. Trebuie întotdeauna ţinut cont de poziţia băncii în sistemul bancar şi a pieţei de capital pe care aceasta operează, precum şi de structura pieţei monetare şi a locului ocupat de bancă în masa creditului.

În final, mai trebuie conştientizat faptul că a preveni este de preferat vindecării, iar prima linie de apărare folosită de un management performant este profitabilitatea. Asigurarea permanentă a lichidităţii este un obiectiv important în strategia proprie a băncii, pentru ca aceasta dă un plus de siguranţă băncii, iar încrederea clientelei scade rareori când este vorba de o bancă profitabilă.

Este recomandabil pentru fiecare manager de bancă să ia în considerare mesajul transmis participantilor la o conferinta pe teme de risc bancar desfasurat in octombrie 1996 la Universitatea din Pennsylvania de catre directorul conferintei, Anthony Santomero, un reputat bancher şi anume :

“ Cel mai mare risc pentru un bancher este sa nu cunosca riscul la care este

supusă banca sa.”

BIBLIOGRAFIE1. Barry Hoye, Managementul riscului, capitol din lucrarea Management bancar, coordonator Barry

Hoye, R.Răduţ, Institutul Bancar Român Bucureşti. 2001.2. Niţu Ion, Managementul riscului bancar. Editura Expert Bucureşti, 2000.3. Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic,Analiza şi managementul riscului bancar. Casa de

editură IRECSON Bucureşti.2003.

68

Studiul 8

GESTIONAREA RISCULUI DE LICHIDITATE IN BĂNCILE COMERCIALE ÎN CONDIŢII DE CRIZĂ

1. DEFINITII

Lichiditatea este o proprietate generala a activelor, ea exprima capacitatea acestora de a fi transformate rapid , cu o cheltuiala minima in moneda lichida, fara a le afecta pretul . Lichiditatea unei firme reprezinta capacitatea acesteia de a-si onora obligatiile scadente pe termen scurt ( nevoile de lichiditate) . Riscul de lichiditate pentru o banca este expresia probabilitatii pierderii capacitatii de finantare a operatiunilor curente. Lichiditatea bancara este o problema de gestiune a activelor si pasivelor bancare cu grade diferite de lichiditate. Activele si pasivele se grupeaza pe benzi de scadenta, in functie de gradul de lichiditate descrescator pe activ si de gradul de exigibilitate crescator pe pasiv.

Criza de lichiditate se manifesta in doua etape :

- etapa aparenta (operativa) – sesizata in timp real de entitatile functionale ale bancii, care lucreaza direct cu clientul ( sucursale ); se manifesta prin cresterea intr-un interval de timp scurt a iesirilor de resursa din banca pe diverse cai – ridicari de numerar, ordine de plata si alte substitute de numerar

- etapa de confirmare – in care se cuantifica dimensiunile reale ale crizei; acestea se calculeaza pe baza datelor cuprinse in situatiile operative, balantele contabile si bazele de date ale bancii.

Potentiala criza se face semnalata operativ prin scaderea constanta si continua a diferentei pozitive intre

incasari si plati la nivelul bancii, ( cont si numerar ) si din scaderea constanta a cuantumului

excedentului inregistrat pe prima banda de scadenta, calculat zilnic in situatia indicatorului de

lichiditate.

2. SURSE DE LICHIDITATE PENTRU BANCA

Satisfacerea necesarului de lichiditate presupune identificarea surselor de lichiditate accesibile fiecarei banci si adecvarea acestora la nevoile deja evaluate. Din punct de vedere al gestiunii lor , sursele pot fi surse traditionale ( active lichide si imprumuturi) si surse noi ( generate de utilizarea unor noi tehnici si instrumente financiare : cumparare de titluri cu optiune de rascumparare inainte de scadenta la prêt fix, etc)

Surse Nivel procentual in total active  Rezerve primare :- numerar 3 – 4 %

- depozite la banca centrala max. 25 %- depozite la banci corespondente min. 4 – 5 %

69

Rezerve secundare : portofoliul de titluri 12 – 15 %

Plasamente in credite : rate scadente la creditele acordate clientilor

Imprumuturi: - emitere de certificate de depozit- imprumuturi de la bancile de corespondent- imprumuturi de la banca centrala- emisiune de obligatiuni in valuta pe pietele externe- imprumuturi subordonate si altele.

3. URMARIREA LICHIDITATII : - INDICATORI ; - RESPONSABILITATI

In sistemul bancar romanesc problema lichiditatii este reglementata prin norma de lichiditate si este monitorizata de banca centrala. Urmarirea lichiditatii se face prin intermediul unui set de indicatori, dintre care amintim lichiditatea efectiva, lichiditatea necesara, care stau la baza determinarii indicatorului de lichiditate. Limita minima a indicatorului, pe fiecare banda de scadenta, trebuie sa fie 1, ceea ce inseamna ca lichiditatea efectiva inregistrata este cel putin egala cu lichiditatea necesara la aceeasi scadenta, asigurand posibilitatea onorarii obligatiilor si angajamentelor asumate de institutie.

Urmarirea si asigurarea lichiditatii reprezinta o preocupare majora a managementului oricarei banci .

Dintre situatiile operative, ce stau la baza analizei, mentionam :

Periodicitate Situatia operativa

Zilnice : - situatia operativa zilnica de calcul a lichiditatii

- urmarirea zilnica a rezervei minime obligatorii- urmarirea zilnica a evolutiei principalelor structuri bilantiere pe tipuri de monede

- indicatorii selectati din sistemul CAMPL, zilnic- ecartul A/P pe tipuri de moneda, pe sucursale - evolutia zilnica a nivelului resurselor si plasamentelor la nivelul

sucursalelor

- situatia operativa a numerarului din ATM-uri- situatia operativa a numerarului din casierii

- situatia operativa a disponibilitatilor din contul curent BNR si a conturilor de corespondent ale bancii

- situatia operativa a incasarilor si platilor pe tipuri de moneda - pozitia valutara zilnica.

Saptamanal :

70

- calculul indicatorului de solvabilitatePeriodic :

- Raport catre Comitetul Managerial- Raport catre Consiliul de Administratie si eventuale

masuri

4. PROCEDURI DE URMAT IN CAZ DE CRIZA

Criza de lichiditate este operativ semnalata prin cresterea solicitarilor de retragere – pe cont sau

numerar – de disponibilitati ale clientelei. Semnalarea instaurarii unei situatii de criza este cel mai

adesea facuta de catre unitatile operative ale bancii. Mesajul receptat impune instaurarea unui

comandament de criza – alcatuit din directorul de trezorerie si coordonatorul acestuia din CM.

Comandamentul de criza hotaraste operativ masurile si ordinea in care vor fi luate ele. Atributiile

membrilor comandamentului sunt :

- directorul general are atributii de decizie strategica atat in relatia cu directia trezorerie, cit si in relatia cu Comitetul Managerial si Consiliul de Administratie

- directorul de trezorerie are atributii operative, el este cel care primeste toate informatiile de la sucursale si de la compartimentele centralei ( de exp. Directia decontari ) , le prelucreaza si aplica operativ deciziile luate in comandamentul de criza.

In functie de gravitatea crizei, resursa la vedere – care are cel mai inalt grad de exigibilitate – poate sa

creasca pina la nivelul totalului resursei atrase, prin desfiintarea tuturor depozitelor constituite, datorita

psihozei deponentilor generata de zvonurile din piata interbancara . Procedura de desfiintare a

depozitelor la termen presupune trecere obligatorie prin contul de disponibil (cont de tranzit ) a sumelor

provenite din depozitele desfiintate, de aceea indicatorul care semnaleaza aparitia si masoara

dimensiunile crizei este cuantumul disponibilului la vedere. In functie de cresterea ponderii resursei la

vedere, care da dimensiunea crizei, se vor lua masuri in urmatoarea ordine de prioritate :

1. utilizarea numerarului din casierii si a disponibilitatilor din conturile nostro

2. resursa atrasa de la banci – limitata de nivelul maxim al limitelor de expunere ale bancilor partenere

fata de banca noastra

3. suspendarea liniilor de credit neangajate, limitarea temporara a creditarii prin parghii comerciale

uzuale, tinerea sub control a scadentelor de incasat din rate de credit, dobanzi speze si comisioane

4. reducerea pozitiei valutare in limitele admise de reglementarile in vigoare

5. lichidizarea partiala sau totala a portofoliului de titluri de stat fie prin operatiuni REPO/REVERSE

REPO, fie prin vanzare definitiva

6.obtinerea de credite pe perioade mai lungi de la banci corespondente , si/sau BNR

71

7. masuri ce incalca prevederile legale , ale caror sanctiuni sunt cuantificabile , anume reducerea pozitiei

valutare sub minimul impus de norme , utilizarea disponibilitatilor din RMO ( nerealizarea RMO )

8. majorarea capitalului social , imprumuturi subordonate

Gravitatea crizei depinde de cresterea ponderii resursei la vedere . Nivelul de alerta determinat ca abatere procentuala fata de nivelul programat este de 10 %, adica cresterea resursei la vedere cu 10% inseamna trecerea la un alt nivel al crizei . Teoretic ar exista 4 stadii.

Pentru contracararea iesirilor de resursa din banca vom apela la metodele descrise mai sus in ordinea

mentionata

TABELUL 1

PASIVE NIVEL

PROG

R.

FAZA I FAZA II FAZA

III

FAZA IV

70 %

DISPONIBIL LA

VEDERE 20 – 22

%

35 – 38

%

45 – 48

%

55 – 58

%

65 – 68 %

RE

SU

RS

A

1 LUNA 25 % 9 %

1 – 3 LUNI

12 % 12 % 11 % 1 %

3 – 6 LUNI 2 % 2 % 2 % 2 %

6 – 12 LUNI 6 % 6 % 6 % 6 %

DEPOZITE ATRASE DE

LA BANCI

5 – 10

%

NU SE DESFAC INAINTE DE TERMEN

CAPITALURI PROPRII 18 %

ALTE PASIVE 5 %

72

NOTA :Ponderea resursei pe benzi de scadenta este calculata luând ca baza de calcul total pasiv

(reprezinta 70 % din total pasiv bilantier).

TABEL 2 – ETAPE PENTRU ACOPERIREA FAZELOR DE CRIZA

Nota : Pentru acoperirea necesarului de resursa exigibila la un anumit moment dat al crizei, mobilizam

diverse surse proprii ( lichidizarea diverselor elemente de activ) sau imprumutate. De exemplu : in prima

faza de criza- a crescut resursa la vedere cu 10 % pe seama desfiintarii a 10 procente din depozitele la

termen ( tabelul 1 ), iar necesarul de acoperire a resursei exigibile presupune mobilizarea unor surse

lichide ( numerar, dispo in conturile nostro, resursa atrasa de la banci, linii de credit neangajate, titluri –

conform tabel 2 ).

In functie de dimensiunile si caracterul crizei de lichiditate se va nuanta utilizarea masurilor propuse, din

perspectiva ordinii lor de aplicare, coreland profitabilitatea bancii cu restrictiile impuse de normele de

reglementare ale activitatii bancare.

ELEMENTENIVEL

PROG

FAZA I FAZA II FAZA III FAZA

IV

NUMERAR 3 %

DISPONIBIL IN

CONTURILE

NOSTRO (POZITIA VAL.)

4 %

35 %

RESURSA ATRASA DE LA

BANCI

5 – 10

%

45 %

LINII DE CREDIT

NEANGAJATE

5 – 6 % 55 %

TITLURI 12 – 15

%

65 %

RMO 16 % 16 %

9 %

ATRAGERE CREDITE 6 – 13

%

6 - 13 % 6 - 13 %

PERIOADE LUNGI 6 – 9 %

RECUPERARE CREDITE 10 % 10 % 10 % 10 %

CLIENTELA 9 %

73

Impactul fazelor proiectate ale crizei de lichiditate asupra contului de profit si pierderi este prezentat in

tabelul de mai jos :

Diminuarea cheltuielilor

PASIVE FAZA I FAZA II FAZA III FAZA IV

Desfiintare partiala depo 1 luna si negociate

2.18 % 2.18 % 2.18 % 2.18 %

Desfiintare depo 1 luna si negociate si partial depo 45 de zile si 3 luni

11.51 % 11.51 % 11.51 %

Desfiintare depo 45 de zile si 3 luni

0.63 % 0.63 %

Desfiintare depo 45 de zile, 3, 6, 12 luni

8.23 %

Diminuare total cheltuieli pe faze

2.18 % 13.69 % 14.32 % 22.55 %

Diminuarea veniturilor

ACTIVE FAZA I FAZA II FAZA III FAZA IV

Dispo in ct. nostro, resursa atrasa de la banci, linii de credit neangajate, vanzare titluri de stat

19.81 % 19.81 % 19.81 % 19.81 %

Utilizare partiala din RMO 1.14 % 1.14 % 1.14 %

Utilizare RMO, atragere de credite pe termen lung

2.36 % 2.36 %

Atragere de credite pe termen lung

2.00 %

Diminuare total venituri pe faze

19.81 % 20.95 % 23.31 % 25.31 %

Impactul crizei de lichiditate pe profit

Impactul pe faze 17.63 % 7.26 % 8.99 % 2.76 %

In afara impactului pe profit banca se mai supune, de la un anumit nivel al crizei, si unor sanctiuni

administrative din partea bancii centrale, mergind de la avertisment, pina la supraveghere prudentiala si

amenzi .

74

Studiul 9

PRACTICI UTILE ÎN GESTIONAREA LICHIDITĂŢII BĂNCILOR RECOMANDATE DE CĂTRE COMITETUL DE LA BASEL

1. PRINCIPIILE RECOMANDATE DE CĂTRE COMITETUL DE LA BASEL PENTRU EVALUAREA UNEI GESTIUNII PERFORMANTE A LICHIDITĂŢI ÎN INSTITUŢIILE

BANCARE

Lichiditatea sau capacitatea de a finanţa creşteri de active şi de a face faţă obligaţiilor, pe măsură

ce acestea devin scadente are o influenţă foarte mare pentru viabilitatea viitoare a oricărei instituţii

bancare. Din acest motiv gestionarea lichidităţilor este una din cele mai importante activităţi cotidiene

ale băncilor.

Analiza lichidităţii impune conducerii băncilor nu numai să-şi analizeze situaţia lichidităţii în

mod continuu, dar şi să examineze modul în care cerinţele de finanţare pot evolua în diverse situaţii,

inclusiv în condiţii adverse.

În activitatea sa de supraveghere a lichidităţilor, Comitetul de la Basel şi-a concentrat atenţia

asupra modului în care băncile îşi gestionează în general lichidităţile. Progresele tehnologice şi

financiare au oferit băncilor modalităţi noi de finanţare a activităţii lor şi de gestionare a lichidităţii.

Datorită faptului că practicile standard de gestionare a lichidităţilor bancare s-au schimbat de la

publicarea în septembrie 1992 a studiului „Un cadru de analiză şi gestionare a lichidităţilor” Comitetul

de la Basle emite un nou studiu. Acesta expune câteva principii care pun în evidenţă elementele

principiale ale unei gestionări eficiente de lichidităţi.

Forma şi complexitatea procesului folosit în gestionarea lichidităţilor depinde de mărimea şi

complexitatea băncii şi de natura şi complexitatea activităţii sale. Deşi studiul se concentrează asupra

băncilor mari, principiile au o aplicabilitate largă pentru toate băncile.

În special, sistemele bune de gestiune a informaţiilor, analiza cerinţelor de finanţare netă în

diverse scenarii alternative, diversificarea surselor de finanţare şi planul de prevedere sunt elemente

tehnice de primă importanţă pentru o gestiune susţinută şi eficientă a lichidităţilor într-o bancă

indiferent de dimensiune sau de natura operaţiunilor.

Totuşi, sistemele de informare şi analiza necesară pentru o astfel de abordare absorb în mod

normal mai puţine resurse şi sunt mai puţin complexe într-o bancă mică sau o bancă activă mai puţine

pieţe decât băncile mari şi complexe.

75

Ca şi celelalte studii făcute de Comitetul de la Basel, acest studiu este organizat pe câteva

principii cheie pentru gestiunea de lichidităţi. Aceste principii sunt următoarele:

Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă o strategie convenită pentru gestiunea zilnică de

lichidităţi. Această strategie să fie comunicată în toată banca.

Principiul 2 : Consiliul de Administraţie al unei bănci trebuie să aprobe strategia şi metodele

semnificative cu privire la gestiunea de lichidităţi. Consiliul de Administraţie trebuie de asemenea să se

asigure că executivul băncii ia măsurile necesare pentru a monitoriza şi controla riscul de lichidităţi.

Consiliul de Administraţie trebuie să fie informat cu regularitate despre situaţia lichidităţilor băncii şi

imediat, dacă apar schimbări majore în poziţia lichidităţii curente sau de perspectivă.

Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să dispună de o structură de management care să permită

executarea eficientă a strategiei privind lichiditatea. Această structură presupune o implicare continuă a

membrilor conducerii.

Conducerea trebuie să se asigure că lichiditatea este gestionată eficient şi că s-au stabilit metode

şi proceduri adecvate pentru a controla şi limita riscul de lichiditate. Băncile trebuie să stabilească şi să

revizuiască în mod regulat dimensiunea poziţiilor de lichiditate în anumite perioade de timp.

Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru evaluarea,

monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie să se facă pe baza unui

program către Consiliul de Administraţie al băncii, conducerea executivă şi alte persoane

corespunzătoare.

Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un proces de evaluare şi monitorizare curentă a

cerinţelor de finanţare netă.

Principiul 6: O bancă trebuie să-şi analizeze lichiditatea folosind o varietate de scenarii de tipul

„Ce se întâmplă dacă...”.

Principiul 7 : O bancă trebuie să-şi revizuiască frecvent ipotezele în cadrul gestiunii de lichidităţi

pentru a stabili dacă acestea continuă să fie valide.

Principiul 8: Fiecare bancă trebuie periodic să-şi revizuiască eforturile de a stabili şi menţine

relaţii cu titularii de angajamente, de a menţine diversificarea pasivului şi de a se asigura că are

capacitatea de a vinde active.

Principiul 9 : O bancă trebuie să aibă planuri de prevedere care să vizeze strategia de a face faţă

crizelor de lichiditate şi să includă procedee de compensare a deficitelor de flux numerar în situaţii de

urgenţă.

Principiul 10 : Fiecare bancă trebuie să aibă un sistem de evaluare, de monitorizare şi de control a

poziţiilor sale de lichiditate în valutele importante cu care operează. O bancă îşi evaluează cerinţele

76

totale de lichidităţi valutare şi nepotrivirile acceptabile cu angajamentele în moneda locală şi în plus

trebuie să facă analize separate ale strategiei sale pentru fiecare valută luată în mod individual.

Principiul 11 : Sub rezerva analizei prevăzute de principiul 10, o bancă trebuie, acolo unde este

cazul, să stabilească şi să revizuiască în mod regulat limitele privind dimensiunea nepotrivirilor din

fluxul de numerar, în anumite perioade, pentru valută în general şi pentru fiecare monedă semnificativă

luată în mod individual cu care operează banca.

Principiul 12 : Fiecare bancă trebuie să aibă un sistem de control adecvat al procesului de

gestiune a riscului de lichiditate. O componentă esenţială a sistemului de control intern constă în

revizuiri independente şi regulate şi evaluări ale eficienţei sistemului şi, acolo unde este necesar,

siguranţa ca aceste revizuiri sunt corespunzătoare sau amplificarea acestor controale interne. Rezultatele

acestor revizuiri trebuie puse la dispoziţia autorităţilor de supraveghere.

Principiul 13 : Fiecare bancă trebuie să aibă un mecanism care să asigure un nivel potrivit de

publicare de informaţii despre bancă pentru a se asigura de o bună percepţie publică a instituţiei şi

sănătăţii ei.

Principiul 14 : Supraveghetorii trebuie să facă o evaluare independentă a strategiilor, metodelor,

procedurilor şi practicilor bancare legate de gestiunea de lichidităţi. Ei trebuie să ceară băncilor să

dispună de un sistem eficient de evaluare, monitorizare şi control a riscului de lichiditate şi să se asigure

că banca are planuri de prevedere adecvate privind lichiditatea.

2.-GESTIUNEA CONTINUĂ DE LICHIDITĂŢI

Gestiunea riscului de lichiditate impune stabilirea unei strategii bancare, care să asigure

supraveghere atentă din partea conducerii executive şi a Consiliului de Administraţie, precum şi un

proces de măsurare, monitorizare şi control a riscului de lichiditate.

Activitatea de bază a băncilor este crearea de lichidităţi, deoarece multe alte activităţi bancare

depind direct sau indirect de abilitatea băncii de a oferi lichidităţi clienţilor. Datorită acestor aspecte,

băncile sunt obligate să ţină cont de strategia, metodele şi gestiunea lor cu privire la lichidităţi.

Strategia privind lichidităţile trebuie să descrie abordarea generală a lichidităţii de către o bancă,

incluzând diverse obiective calitative şi cantitative.

Strategia unei bănci privind lichiditatea trebuie să precizeze metodele specifice privind anumite

aspecte ale gestiunii de lichidităţi, cum ar fi: compoziţia activului şi pasivului, gestiunea de lichidităţi în

diverse monede şi de la o ţară la alta, încrederea relativă în anumite instrumente financiare şi lichiditatea

şi facilitatea de concretizare a activelor.

77

Datorită importanţei mari a gestiunii de lichidităţi, care asigură viabilitatea oricărei bănci,

Consiliul de Administraţie trebuie să aprobe strategia băncii privind gestiunea riscului de lichiditate.

Consiliul de Administraţie trebuie să:

aprobe metodele semnificative care influenţează riscul de lichiditate a băncii; să se asigure că executivul oferă linii directoare clare pentru un nivel acceptabil al

riscului de lichiditate care să respecte strategia băncii privind lichiditatea; să monitorizeze performanţa şi riscul de lichiditate a băncii şi periodic să revizuiască

informaţiile, care sunt detaliate periodic şi suficient pentru a permite înţelegerea şi evaluarea riscului de lichiditate al portofoliilor cheie ale băncii.

O bancă trebuie să aibe o structură de gestiune a lichidităţii care să execute eficient strategia

bancară, programele şi procedeele privind lichiditatea. Băncile trebuie să desemneze la cel mai înalt

nivel de conducere responsabilitatea de a stabili programul de lichiditate şi de a revizui deciziile

privind lichiditatea.

Conducerea băncii trebuie să ia decizii privind structura de gestionare a lichidităţii, trebuie să

stabilească un program de analiză frecventă a lichidităţii, precum şi în profunzime.

Oricare este structura folosită, este important ca să existe legături strânse între persoanele care

răspund de lichidităţi şi acelea care monitorizează condiţiile pieţei, ca şi persoanele care au acces la

informaţii importante, cum ar fi directorii de credite.

Un element important al gestiunii de lichiditate este sistemul imformaţional al gestiunii menit să

ofere Consiliului de Administraţie, Direcţiei executive, etc. informaţii periodice despre poziţia de

lichiditate a băncii.

Sistemul informaţional al gestiunii trebuie să aibă capacitatea de a calcula poziţiile de lichiditate

în toate monedele importante cu care operează banca, în mod individual dar şi în general. Sistemul

informaţional trebuie să fie folosit pentru verificarea respectării metodelor, procedeelor şi limitelor

stabilite de bancă. Un proces eficient de evaluare şi monitorizare este important pentru o gestiune

adecvată a riscului de lichiditate.

Un aspect important al gestiunii de lichidităti este emiterea de ipoteze cu privire la nevoile de

finanţare în viitor. Băncile trebuie să emită ipoteze despre nevoile de lichidităţi în viitor, atât pe termen

foarte scurt, cât şi pe perioade mai lungi.

În condiţiile pieţei de astăzi băncile au o mare varietate de surse de finanţare care trebuie luate în

considerare în activitatea de trezorerie. Intrările de numerar pot proveni din active ajunse la scadenţă,

active care nu au ajuns la scadenţă dar sunt vandabile, accesul la depozite, linii de credit care pot fi

apelate şi din ce în ce mai mult, din conversia de active în valori mobiliare. Acestea trebuie să fie puse în

corelaţie cu ieşirile de capital aferente angajamentelor devenite scadente şi angajamentelor eventuale, în

special linii de credit angajate care pot fi plătite.

78

Un scadenţar al portofoliului poate fi un mijloc util pentru a compara intrările şi ieşirile de

numerar atât zilnic cât şi pentru anumite perioade de timp. Analiza nevoilor de finanţare netă presupune

o ierarhizare în trepte a scadenţelor şi calcularea surplusului sau deficitului cumulativ net la anumite

date scadente.

Nevoile de finanţare netă a unei bănci sunt determinate de analiza fluxurilor de trezorerie din

viitor bazată pe ipotezele privind conduita activelor, posturilor din pasiv şi în afara bilanţului în viitor,

calculându-se apoi surplusul sau deficitul cumulativ net într-o perioadă de timp pentru a se determina

lichiditatea.

În construcţia scadenţarului, o bancă trebuie să stabilească fiecare ieşire sau intrare de numerar la

o anumită dată calendaristică, având ca punct de plecare, de obicei ziua următoare. Ca o măsură

preliminară în stabilirea scadenţarului, intrările de numerar trebuie să fie ordonate pe datele de scadenţă

ale activelor şi să existe o estimare prudentă a datelor de angajare a liniilor de credit.

La fel şi ieşirile de numerar pot fi ordonate pe datele la care angajamentele devin scadente şi la

datele cele mai apropiate la care angajamentele din afara bilantului pot fi apelate. Cele mai lichide active

pot fi introduse în scadenţar la data cea mai apropiată la care pot fi lichidate.

Băncile sau supraveghetorii trebuie să ia în considerare discontul care se poate aplica la aceste

active pentru a reflecta riscurile pieţei. Trebuie să se includă şi dobânzile semnificative şi alte fluxuri de

trezorerie. În plus trebuie să se construiască ipoteze pe baza experienţei din trecut. Diferenţa dintre

intrări şi ieşiri în fiecare perioadă, surplusul sau deficitul de fonduri, devine punctul de plecare în

evaluarea surplusului sau deficitului de lichidităţi la diferite date în viitor.

Băncile care se bazează pe finanţări pe termen scurt se vor concentra în principal pe gestionarea

lichidităţii pe termene foarte scurte (până la cinci zile). Băncile care sunt mai puţin dependente de

pieţele monetare pe termen scurt, pot să-şi gestioneze cerinţele de finanţare netă pe perioade ceva mai

lungi, poate de la 1 la 3 luni.

Băncile trebuie să-şi monitorizeze poziţiile de lichiditate pe perioade ceva mai îndepărtate putând

astfel să identifice unele lacune de finanţare în perioade mai îndepărtate şi depunând eforturi pentru a

răspunde acestor nevoi prin influenţarea scadenţelor tranzacţiilor.

Băncile care operează cu active şi pasive pe termene mai lungi vor avea nevoie de perioade mai

lungi decât băncile care operează pe pieţe monetare pe termen scurt şi care sunt în situaţia de a răspunde

unor nevoi de finanţare în timp scurt.

79