metodologie specifică de lucru pentru persoanele aflate în risc de

Mecanismul financiar SEE 2009-2014

Programul RO10 „Copii şi tineri aflaţi în situaţii de risc şi iniţiative locale şi regionale

pentru reducerea inegalităţilor naţionale şi pentru promovarea incluziunii sociale”

Proiectul Strategii pentru viitor, strategii pentru tineri

METODOLOGIE SPECIFICĂ DE LUCRU PENTRU PERSOANELE AFLATE ÎN

RISC DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ – GIMNASTICĂ

Autor: Hidi Iozsef Laszlo

Coordonator: Badea Dan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HIDI, IOZSEF

Metodologie specifică de lucru pentru persoanele aflate în risc de excluziune

socială : gimnastică / Ioszef Laszlo Hidi. - Bucureşti : Discobolul, 2016

ISBN 978-606-8603-89-6

364:796

ISBN 978-606-8603-89-6

CUPRINS

GIMNASTICA DE BAZĂ 5

MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ 13

GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ 45

MIJLOACELE GIMNASTICII APLICATIV-UTILITARE 47

EXEMPLE DE EXERCIŢII 76

BIBLIOGRAFIE 88

GIMNASTICA

RAMURILE GIMNASTICII IMPLICATE ÎN ACTIVITATE

GIMNASTICA DE BAZĂ

Gimnastica de bază reprezintă cea mai importantă ramură a gimnasticii (celelalte

ramuri fiind gimnastica de performanţă şi gimnastica aplicată în alte domenii). Această

ramură a gimnasticii se află la fundamentul activităţii în toate celelalte ramuri sportive, cât şi

a tuturor activităţilor cu caracter motric.

Caracteristica cea mai importantă este accesibilitatea, indiferent de vârstă, sex sau

nivel de pregătire.

Mijloacele acestei ramuri se regăsesc în orice activitate motrică, având ca scop

principal dezvoltarea generală şi armonioasă a organismului, întărirea stării de sănătate,

dezvoltarea calităţilor motrice şi morale ale executanţilor.

Practicarea mijloacelor acestei ramuri nu necesită, în mod fundamental, amenajări

speciale, exerciţiile putând fi adaptate oricăror condiţii de lucru (sală, aer liber, la locul de

muncă, acasă, indiferent de dotarea materială).

Metodele de lucru din gimnastica de bază stau la baza formării capacităţii de

practicare independentă şi sistematică a exerciţiilor, condiţie a menţinerii unei stări optime de

sănătate, de prelungire a capacităţii de activitate în muncă, sport, practic a duratei active de

viaţă.

GIMNASTICA

GIMNASTICA DE BAZA

GIMNASTICA DE PERFORMANTA

GIMNASTICA APLICATA

Obiectivele gimnasticii de bază

Dezvoltare fizică armonioasă,

Formarea bazelor generale ale mişcării,

Dezvoltarea funcţiilor vitale ale organismului,

Dezvoltarea calităţilor motrice,

Prevenirea apariţiei deficienţelor fizice,

Formarea capacităţii de activitate independentă,

Prelungirea duratei de viaţă activă.

Caracteristicile gimnasticii de bază

Caracter necompetitiv,

Se află la baza pregătirii fizice în orice domeniu de activitate,

Dispune de un bagaj infinit de mijloace, atât naturale, cât şi special create,

Oferă posibilitatea dozării foarte precise a efortului,

Oferă posibilitatea localizării precise a acţiunilor musculare şi articulare, a

izolării acţiunii grupelor musculare şi articulare, în scopul eficienţei activităţii de dezvoltare a

acestora (prelucrare selectivă şi analitică),

Este ramura gimnasticii care asigură formarea bazelor generale ale mişcării,

Se adresează tuturor, mijloacele sale putând fi adaptate, devenind accesibile

indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire (caracter de masă).

Se poate practica oriunde, cu respectarea condiţiilor de igienă.

Priorităţi metodice în predarea gimnasticii de bază

1. Intensificarea educării pentru practicarea gimnasticii de bază,

2. Creşterea eficienţei activităţii instructiv-educative,

3. Prevenirea, depistarea şi tratarea deficienţelor fizice,

4. Activitate diferenţiată – individualizare,

5. Creştere ponderii formative a exerciţiilor,

6. Formarea capacităţii de activitate independentă,

7. Folosirea de metode atractive,

8. Autodotare,

9. Integrare socială (serbări, demonstraţii),

10. Adaptare la condiţii locale.

METODELE DE PREDARE-ASIMILARE ŞI EVALUARE FOLOSITE ÎN CADRUL

PROIECTULUI

Conform specialiştilor domeniului pedagogic, psihologic şi al educaţiei fizice şi

sportului, metoda reprezintă calea prin care se transmit, se însuşesc şi se evaluează

cunoştinţele, deprinderile motrice, se formează priceperi motrice, se educă aptitudini morale,

estetice, etice şi de voinţă.

Noţiunea de metodă provine din grecescul methodos care reprezintă drumul sau

calea de urmat pentru realizarea obiectivelor propuse în învăţare.

Fiecărei discipline sportive îi corespunde anumite metode preluate din pedagogie,

dezvoltate sau create care ajută la realizarea obiectivelor propuse. Aceste metode generale

sau specifice sunt adaptate în funcţie de caracteristiciele şi particularităţile fiecărei discipline

sportive în parte. În cadrul metodelor au apărut procedeele metodice care reprezintă

modalitatea particulară de aplicare a metodei în condiţii şi situaţii concrete, specifice, un

element de sprijin în aplicarea metodei sau un mod concret de valorificare a acesteia.

Conform concepţiei lui I. Cerghit (1997) şi S. Cristea (1998), citaţi de I. Niculescu în

20131, folosirea metodelor de instruire îndeplineşte următoarele funcţii:

funcţia formativă reiese din acţiunea asupra sferei sociale, psihomotorii şi

intelectuale a educabilului;

funcţia cognitivă este reliefată de contribuţia pe care o are folosirea

metodelor asupra sferei psihice, asupra memoriei, gândirii, imaginaţiei, judecăţii, observaţiei,

atenţiei etc;

funcţia motivaţională se realizează prin caracterul distractiv/recreativ al

activităţilor desfăşurate, prin dezvoltarea motivaţiei de practicare în mod independent a

activităţilor sportive;

1 Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a

didacticienilor din învăţământul superior, 2013, pag. 26

funcţia normativă este rezultatul respectării regulilor, cerinţelor specifice

fiecărei discipline sportive sau sport în parte, a respectării instrucţiunilor de folosire a

materialelor şi instalaţiilor, a relaţiilor cu coechipierii si cu adeversarii, cu efecte în sfera

dezvoltării morale. Se poate vorbi totodată de formarea unor valori morale, civice, de

formarea responsabilităţii faţă de muncă şi de sarcinile încredinţate;

funcţia instrumentală decurge din faptul că metodele sunt ele însele

instrumente de lucru;

funcţia socială decurge din faptul că în folosirea metodelor sunt implicaţi mai

mulţi actori: cel puţin educatorul sau profesorul şi educabilul, elevul, tânărul, fapt ce

presupune interacţiunea acestora pe parcursul folosirii metodelor.

Sistemul metodelor de predare-asimilare, învăţare şi evaluare

În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale metodelor în funcţie de

mai multe criterii:

Metode tradiționale de

predare-asimilare

Verbale

Convorbirea

Nonverbale (intuitive)

Observaţia

Demonstraţia

Execuţiei elevilor şi profesorului

Profesorului

Elevilor

Cu ajutorul materialelor intuitive, didactice

Exersarea

Modelarea

Problematizarea

Algoritmizarea

Învăţarea prin descoperire

Metode moderne de predare-asimilare

Metode de evaluare Aprecierea verbală

Aprecierea prin note sau calificative

Metode de corectare a greșelilor

Intervenţia verbală

Intervenţia prin gesturi

Metode de asigurare și ajutor

Asistenţa

Asigurarea

Ajutorul direct şi sprijinul

Expunerea

Explicaţia

Povestirea

Prelegerea

(după Ionela Niculescu, 2013 şi Constantin Moise, 2005)

Expunerea este metoda prin care se transmit informaţiile de către educator către

educaţi pe cale verbală monologată. Este considerată ca fiind cea mai veche metodă şi

foloseşte limbajul care trebuie să fie clar, cursiv şi curat exprimat.

Explicaţia este o formă de expunere în care predomină argumentarea raţională. Ea

trebuie să fie clară, raţională, precisă, scurtă dar sugestivă, prezentată la nivelul de înţelegere

al subiecţilor cărora ne adresăm. Permite predarea unor noţiuni cu grad mai mare de

dificultate. "Prezentarea faptelor se face prin ample explicaţii privind conţinuturile lor

(analiză), prin sublinierea combinării diferitelor aspecte (sinteză) sau prin comparaţii cu ceea

ce s-a studiat anterior"2 (N. Vinţanu, 2008, pag. 134).

Povestirea constă din prezentarea informaţiei sub o formă descriptivă sau narativă

respectând ordonarea în timp a evenimentelor, fenomenelor, obiectelor centrate pe o temă

anume. Se bazează pe reprezentările elevilor şi pe cunoştinţele acestora. Este una dintre cele

mai vechi metode.

Prelegerea reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată

ca o succesiune de idei, teorii, intrepretări în scopul unificării lor într-un tot. Trebuie să aibă

trei părţi: introducerea, prezentarea temei sau conţinutul şi încheierea.

Convorbirea este una dintre cele mai folosite metode în transmiterea dar şi

obţinerea de date, la evaluarea capacităţii de înţelegere şi suportare a efortului din partea

subiecţilor. Are la bază formularea de întrebări şi obţinerea de răspunsuri, conversaţia,

dialogul dintre profesor şi subiect şi dezbaterea anumitor subiecte.

Observaţia constă din "urmărirea sistematică de către elev a obiectelor şi

fenomenelor ce constituie conţinutul învăţării, în scopul surprinderii însuşirilor semnificative

ale acestora"3. Pot fi observate execuţiile demonstrative ale profesorului, ale altor colegi sau

folosind material expositive. Această metodă presupune parcurgerea unor etape: organizarea

observării, observarea propriu-zosă, prelucrarea datelor şi valorificarea observării.

2 Nicolae Vinţanu, Teoria instruirii şcolare, Bucureşti, Editura Zerana Flores, 2008, pag. 134

3 Moise Constantin, Metodele de învăţământ, în Psihopedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pag. 154

Demonstraţia este metoda prin care li se arată subiecţilor ceea ce vor avea de făcut

şi cum sau ceea ce vor obţine la finalul execuţiei. Demonstaţia de cele mai multe ori însoţeşte

explicaţia şi ajută la formarea reprezentărilor clare privind structura deprinderilor motrice

sau succesiunea actelor motrice. Demonstraţia poate fi cu obiecte, cu acţiuni, cu modele ale

diferitelor obiecte, fenomene sau acţiuni, de tip combinat şi cu mijloace tehnice.

Exersarea presupune "executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni în vederea

însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau a îmbunătăţirii unei performanţe."4 Această

metodă vizează formarea deprinderilor şi consolidarea cunoştinţelor. Exerciţiul trebuie să

respecte câteva cerinţe de bază: să fie executat conştient de către subiect; să respecte

principiile didactice şi pedagogice de bază (gradarea să se facă de la simplu la comlex şi de la

uşor la greu), să aibă continuitate în timp, varietate suficientă, să aibă rimt, intensitate şi

volum optim şi să fie însoţit în permanenţă de corectură sau la vârste mai mari de

autocorectură. De regulă, exersarea este o metodă care se combină cu toate celelalte metode.

Modelarea în activităţile sportive constă în apelarea la un model reprezentativ: un

sportiv, o execuţie, o demonstraţie practică, un obiect, imagini, schiţe, planşe etc

Problematizarea este o metodă didactică ce presupune formularea de către profesor

în mod deliberat a unor dificultaţi pe care subiectul, elevul, încearcă sa le resolve singur, să

găsească soluţii, astfel aceasta învăţând ceva nou. Pentru a fi aplicată cu success această

metodă trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui fond aperceptiv

suficient al subiectului; dozarea dificultăţilor într-o anumită gradaţie; alegerea momentului

optim în timpul lecţiei; manifestarea unui interes real de soluţionare a problemei din partea

subiectului.

Algoritmizarea presupune găsirea soluţiilor de rezolvare a unor situaţii, exerciţii

specifice domeniului. "Este o metodă ce necesită cunoaşterea detaliată a posibilităţilor

subiecţilor şi a efectelor produse de exerciţiile alese."5 Această metodă foloseşte algoritmii

care reprezintă o susccesiune de paşi, de operaţii efectuate într-o ordine constantă prin care se

rezolvă o problemă.

Învăţarea prin descoperire. În această metodă materialul didactic nu este prezentat

în forma finală subiectului, acesta trebuind să apeleze la o rearanjare a lui, la o reorganizare

sau transformare. Este metoda opusă celei de învăţare prin receptare şi în cadrul acesteia se

4 Idem 3, pag. 155

5 Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Bucureşti, 2013, pag. 12

regăsesc alte metode cum ar fi jocul didactic. În educaţie fizică şi sport, jocul poate fi

prezentat atât ca metodă cât şi ca mijloc de predare-asimilare.

În literatura de specialitate, mijloacele didactice sau de instruire sunt acele

instrumente care se interpun între profesor şi elev sau subiect. Ele ne ajută să prezentăm sau

să transmitem un ansamblu de informaţii sau date despre conţinutul unor fenomene. Au rolul

de a forma priceperi şi deprinderi, de a-i motiva mai puternic pe subiecţi, de a consolida

cunoştinţele şi de a evalua însuşirea sau dezvoltarea acestora.

MIJLOACELE GIMNASTICII

DE BAZĂ

EXERCIŢII DE ORGANIZARE ŞI ORDINE

ACTIUNI DE PE LOC

ACTIUNI DIN DEPLASARE

ALCATUIRI SI SCHIMDARI DE

FORMATII

EXERCIŢII DEZVOLTARE

FIZICĂ GENERALĂ

EXERCIŢII LIBERE EXERCIŢII CU

PARTENER

EXERCIŢII CU OBIECTE

PORTATIVE - BASTON

GIMNASTICA, MINGE

MEDICINALA, GANTERE, GYM BALL

ETC.

EXERCIŢII LA APARATE

SPECIALE - SCARA FIXA,

BANCA GIMNASTICA,

HELCOMETRU, APARATE DE GIMNASTICA,

PORTIC GIMNASTICA

ETC.

EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE

SPECIFICE GIMNASTICII -

TARARE, CATARARE,

ESCALADARE, ECHILIBRU, TRANSPORT

NESPECIFICE GIMNASTICII -

MERS, ALERGARE, ARUNCARE, PRINDERE, SARITURI

APLICATIVE

MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ

EXERCIŢII DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală reprezintă totalitatea exerciţiilor alcătuite de

om având la bază cunoştinţe din anatomie, fiziologie, psihologie, biomecanică etc.,

corespunzător rezolvării necesităţilor de prelucrare, dezvoltare a sistemului muscular, osteo-

articular, a funcţiilor vitale, efectuate conştient, în scopul dezvoltării fizice armonioase, a

optimizării stării de sănătate şi a perfecţionării calităţilor motrice şi psiho-comportamentale.

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie mijloace şi pentru atingerea

altor obiective:

Realizarea unei încălziri (pregătirea organismului pentru efort) optime pentru

toate tipurile de efort specific care urmează a fi efectuate în diferite domenii de activitate şi în

ramurile sportive.

Prin dezvoltarea calităţilor motrice, asigură fundamentul pentru formarea

priceperilor şi deprinderilor motrice specifice oricărui domeniu de activitate.

Formarea bazelor generale ale mişcării.

Aceste exerciţii se caracterizează prin:

Posibilitate infinită de combinare a mişcărilor, ceea ce duce la

Dozare extrem de precisă a efortului, făcându-le astfel

Accesibile tuturor,

Putând fi practicate oriunde (şcoală, acasă, sală, aer liber etc.), cu condiţia respectării

condiţiilor de igienă.

Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt cele mai numeroase dintre mijloacele

gimnasticii de bază; acestea prezintă o gamă infinită de mişcări fiind sistematizate în funcţie

de mai multe criterii:

A. Structura exerciţiilor:

Fără obiecte şi aparate

Cu obiecte portative

La aparate speciale şi de gimnastică

B. Caracterul exerciţiilor:

Întindere

Relaxare

Încordare

C. Analitic, adresabilitate către segmente şi articulaţii:

Cap

Braţe

Trunchi

Picioare

Articulaţia scapulo-humerală

Coloana vertebrală

Articulaţia coxo-femurală

Articulaţiile mâinii şi gleznei

D. Dezvoltarea calităţilor motrice – sunt exerciţii orientate predominant pentru

dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale:

Forţă şi rezistenţă musculară

Viteză

Mobilitate articulară

Îndemânare

Rezistenţă cardio-respiratorie

Datorită contribuţiei acestor exerciţii la îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale

educaţiei fizice şi sportului, ele se regăsesc preponderent în aceste domenii de activitate,

reprezentând o mare parte a oricărui tip de activitate motrică. Datorită acestui rol important şi

al locului pe care îl ocupă în ponderea activităţilor motrice, aceste exerciţii pot fi diferenţiate

în două mari categorii în funcţie de obiective, metode şi locul în cadrul activităţii:

I. Exerciţii de influenţare generală

II. Exerciţii de pregătire fizică specială

Exerciţiile de influenţare generală – obiective, cerinţe metodice

Obiective:

Prelucrarea cât mai multor grupe musculare şi articulaţii

Formarea bazelor generale ale mişcării

Încălzire optimă

Creşterea atractivităţii activităţii.

Cerinţe metodice:

Structurile sunt grupate în complexe de 8 – 16 exerciţii

Structurile de exerciţii sunt elaborate în 4 sau 8 timpi, în funcţie de

complexitate însoţite (sau nu) de acompaniament muzical.

Primele exerciţii din complex au caracter de întindere

Se lucrează „de sus în jos”, începând prelucrarea grupelor musculare ale

gâtului, braţelor, umerilor, continuând cu cele ale trunchiului şi, în final, cele ale picioarelor.

Simultan se prelucrează articulaţiile principale (scapulo-humerală, coloană vertebrală, coxo-

femurală). Acest aspect metodic este generat de legităţile fiziologice, de implicare progresivă

în efort, la început a grupelor musculare mici şi apoi a celor mari.

Intensitatea exerciţiilor creşte progresiv, ultima (sau ultimele două) structură

fiind de sărituri, stfel încât marile funcţiuni ale organismului să atingă valori optime pentru a

trece la un efort solicitat de sarcinile ulterioare ale activităţii (frecvenţă cardiacă 120 –

140/minut).

Se folosesc toate poziţiile fundamentale sau derivate ale acestora, pentru

eficienţa structurilor de exerciţii şi creşterea atractivităţii.

Metoda fragmentat imitativă

În predarea acestor exerciţii se foloseşte metoda fragmentat – imitativă care

reprezintă combinaţia eficientă a explicaţiei, demonstraţiei, a repetărilor şi corectarea

greşelilor.

Această metodă necesită buna cunoaştere a terminologiei specifice, atât de către

profesor, cât şi de colectivul de lucru, precum şi capacitatea profesorului de a conduce, a

preda, a corecta, în acelaşi timp execuţia individuală sau colectivă pe întreg parcursul

desfăşurării exerciţiului. Acest lucru este permis de fragmentarea execuţiei (corectarea

poziţiei iniţiale, intermediare, finale şi a mişcărilor executate – conform bazelor generale ale

mişcării).

Partea imitativă a metodei depinde de capacitatea de bun demonstrant a

profesorului (sau un executant „model”) şi de folosirea lucrului „în oglindă” de către acesta.

Metoda asigură eliminarea timpilor”morţi” datorate explicaţiei efectuată separat,

prin faptul că execuţia se suprapune cu aceasta şi demonstraţia –

Explicaţie/demonstraţie/execuţie/corectare = simultan.

Prin repetarea structurilor se creează posibilitate profesorului de a conduce

execuţia ( a treia, a patra repetare etc.), în mod verbal, atenţia acestuia fiind concentrată

asupra corectitudinii execuţiei.

Folosirea acestei metode presupune (exemplu pentru o structură de exerciţiu în 8

timpi repetată de 4 ori):

1. Comanda şi demonstrarea poziţiei iniţiale – urmate de corectările necesare;

2. Comanda şi demonstrarea mişcării ce urmează a fi efectuată, indicarea

segmentelor care o efectuează, a direcţiei pe care se desfăşoară şi a poziţiei intermediare în

care se ajunge;

3. Comanda executivă – numărătoare, ce reprezintă ritmul mişcării = 1 (unu),

urmată de corectările necesare;

4. Comanda şi demonstrarea următoarei mişcări, cu indicarea segmentelor, a

direcţiei şi poziţiei intermediare;

5. Comanda executivă = 2 (doi), urmată de corectările necesare…

6. Idem 3 până la explicarea, demonstrarea, efectuarea şi corectarea întregii

structuri de 8 timpi (ultimul timp al structurii reprezintă poziţia finală, care coincide cu cea

iniţială, pentru a putea repeta structura cu acompaniament muzical);

7. Repetarea a 2- a a structurii = comandă, execuţie sincron cu întreg colectivul,

imprimând tempo-ul execuţiei;

8. Repetarea a 3-a şi a 4- a a structurii = colectivul de executanţi continuă

efectuarea structurii, profesorul (sau acompaniamentul muzical) menţinând tempo-ul

simultan cu efectuarea corectărilor individuale sau ale colectivului, oprind execuţia în caz de

greşeli foarte mari, până se obţine o execuţie optimă. Acest aspect este legat şi de încărcătura

didactică pe care o poate avea un profesor (4 – 6 lecţii/zi), ceea ce ar duce la epuizarea

acestuia în cazul efectuării dozării complete cu fiecare din colectivele pe care le conduce.

9. Comanda finală a execuţie se dă pe ultimii doi timpi ai celei de a 4-a repetări –

atenţie (7)… stai! (8) sau atenţieeeee… stai!(8).

Prin necesitatea de prelucrare a cât mai multor grupe musculare şi articulaţii se

impune selectarea şi alcătuirea structurilor de exerciţii astfel încât complexitatea acestora să

acopere această necesitate:

Mişcările de întindere să fie alternate cu mişcări de încordare

La fiecare timp al structurilor să participe la mişcare căt mai multe segmente,

să fie respectată simetria de lucru egal pe lateralitate.

Formarea bazelor generale ale mişcării

Prin formarea bazelor generale ale mişcării se înţelege acţiunea asupra

componentelor care fundamentează orice mişcare:

Amplitudine maximă – gradul maxim de libertate de mişcare în articulaţii.

Mişcările efectuate cu segmente întinse cresc amplitudinea faţă de cele executate cu segmente

îndoite.

Direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi derivate, pe care

se deplasează corpul şi segmentele acestuia. În predarea acestora profesorul trebuie să

respecte fenomenul de oglindă (demonstraţia se efectuează pe partea opusă de către profesor).

Gradul de încordare şi relaxare – se referă la efectuarea mişcărilor cu gradul

optim de încordare şi relaxare. Această componentă are implicaţii majore în formarea ţinutei

specifice, execuţiei corecte a mişcărilor fiind necesară preocuparea permanentă a profesorului

în acest sens.

Structura coordinativă – se referă la introducerea în alcătuirea structurilor de

exerciţii a combinaţiilor de mişcări care solicită capacitatea de coordonare a sistemului neuro-

muscular. O structură coordinativă presupune mişcarea a minimum două segmente în planuri

şi direcţii diferite, simultan, succesiv sau alternativ.

Ritmul şi tempo-ul – ritmul reprezintă structura internă a mişcărilor

(succesiunea temporală a acţiunilor) şi este prezentat fragmentat, prin indicarea timpului

fiecărei unităţi motrice, iar tempo-ul reprezintă succesiunea ritmică în unitatea de timp, fiind

legat de intensitate, viteză (o mişcare la doi timpi, aceeaşi mişcare într-un timp).

Formarea bazelor generale ale mişcării are ca instrument principal metoda

fragmentat – imitativă. Locul în cadrul activităţilor motrice a acestor exerciţii este la început,

având pondere majoritară în conţinutul încălzirii.

Exerciţiile de dezvoltare fizică specială – obiective, cerinţe metodice

Obiective:

Perfecţionarea formelor de manifestare ale calităţilor motrice

Crearea suportului fizic necesar formării priceperilor şi deprinderilor motrice

Crearea suportului pentru pregătirea fizică specifică diferitelor ramuri sportive

Cerinţe metodice:

Structurile de exerciţiu sunt alcătuite în funcţie de forma de manifestare a

calităţii motrice pe care dorim să o perfecţionăm şi de grupa musculară căruia îi este adresată

( de exemplu – exerciţii pentru dezvoltarea puterii instantanee a musculaturii extensoare a

braţelor, pentru probe de aruncări). Structurile sunt grupate pe :ateliere”, fiecare atelier fiind o

structură de exerciţiu dine definită.

Când se lucrează pentru diferitele forme de manifestare ale aceleiaşi calităţi

motrice, trebuie asigurată alternanţa între acestea.

Dozarea efortului să nu depăşească capacitatea de efort şi nivelul de pregătire

al executanţilor.

În predarea acestor exerciţii se folosesc mai multe metode, în funcţie de structura

exerciţiilor, scopul acestora, dotarea materială, numărul executanţilor:

Metoda frontală

Reprezintă execuţia simultană de către întregul colectiv a exerciţiului comandat.

Această metodă presupune folosirea unor structuri de exerciţii simple, executate preponderent

liber sau cu partener. Dozarea se realizează contra timp sau prin număr de repetări, oferind o

densitate mare a activităţii.

Metoda circuitului

Presupune dispunerea (împărţirea) colectivului de executanţi pe „staţii” de lucru,

fiecare staţie reprezentând o anumită structură de exerciţiu, urmând ca toţi executanţii să

treacă, pe rând, pe la fiecare staţie 9 de 3 – 6 ori).

Prin această metodă se pot folosi structuri complexe de exerciţii din categoria

lucrului pe aparate speciale sau /şi cu obiecte portative.

Prezintă avantajul lucrului complex pe fondul unei densităţi mari a activităţii

pentru colective numeroase. Pauzele dintre „staţii” şi cele dintre repetările circuitului

reprezintă instrumentul profesorului de reglare a intensităţii efortului.

Metoda lucrului pe ateliere

Reprezintă metoda eficientă de lucru individualizat. Se aseamănă cu metoda

circuitului doar prin împărţirea executanţilor pe ateliere. Numărul de structuri de exerciţiu

poate fi egal cu numărul executanţilor, dar aceştia nu vor trece la alt atelier. Atelierele

reprezintă structuri de exerciţii prestabilite, fiind adresate individualizat executanţilor pentru

prelucrarea, dezvoltarea unor forme de manifestare deficitare ale calităţilor motrice.

Avantajul acestei metode este densitatea mare pe care o oferă lucrului individualizat

pentru colectivele cu număr mare de executanţi. Dozarea efortului se face strict

individualizat.

Importanţa poziţiilor de lucru

Poziţiile de lucru nu se aleg la întâmplare, ele fiind esenţiale pentru atingerea

scopului urmărit de efectuarea exerciţiului. Poziţiile de lucru determină:

Îngreuierea sau uşurarea execuţiei (mărirea sau reducerea efortului solicitat

pentru efectuare)

Optimizarea (favorizarea) execuţiei

Localizare precisă a acţiunii grupelor musculare sau a acţiunii în articulaţii

Izolare (fixare) a acţiunii anumitor grupe musculare sau articulaţii, realizată în

scopul creşterii randamentului efortului pe zona solicitată.

EXERCIŢII FĂRĂ OBIECTE ŞI APARATE

METODOLOGIA FOLOSIRII EXERCIŢIILOR PENTRU DEZVOLTARE FIZICĂ

GENERALĂ

EXERCIŢII FǍRǍ OBIECTE

EXERCIŢII LIBERE

Exerciţiile libere reprezintă cele mai accesibile şi adaptabile mijloace de dezvoltare

fizică generală oferind posibilităţi de combinare infinită a diferitelor mişcări ale segmentelor

corpului.

Ele pot fi efectuate de oricine şi oriunde (sală, acasă, la locul de muncă, etc.), din

deplasare (mişcări segmentare combinate cu variante de mers sau alergare) sau pe loc (din

toate poziţiile fundamentale sau derivatele acestora), îngreuierea în mişcare fiind reprezentată

de greutatea propriului corp sau a segmentelor acestuia şi de complexitatea combinaţiilor.

CERINŢE METODICE :

- intensitatea solicitǎrii sǎ fie strict în concordanţǎ cu vârsta, sexul şi

nivelul de pregǎtire al practicanţilor,

- pentru atractivitate crescutǎ se alcǎtuiesc structuri de exerciţii pe

acompaniament muzical

COMPLEX DE EXERCIŢII LIBERE

1. Stând;

pas înainte cu piciorul stâng, extensia braţelor lateral şi a capului (1);

revenire în stând (2);

pas înainte cu piciorul drept, extensia braţelor sus şi a capului (3);


fandare latera1 stânga cu braţele pe diagonal (5);


idem.5 spre dreapta (7)

revenire în stând (8).

2. Stând;

pas lateral cu piciorul stâng, ridicarea braţelor înainte(l);

ridicare pe vârfuri cu ducerea braţelor lateral (2);

demi-plie, îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă (3);


idem. 1-4 spre dreapta (5-8).

3. Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile pe şold;

îndoirea laterală a trunchiului spre stânga (l);

spre dreapta (2);

spre stânga cu braţul drept coroană sus şi braţul stâng coroană înapoi-jos (3);

spre dreapta cu braţul stâng coroană sus şi braţul drept coroană înapoi-jos (4);

îndoire răsucită a trunchiului cu întinderea braţelor lateral(5);

spre dreapta (6);

îndoire înainte cu palmele pe sol (7);


4. Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile la piept;

răsucirea trunchiului spre stânga (1);

spre dreapta (2);

spre stânga cu întinderea braţelor lateral (3);

spre dreapta cu braţele lateral (4);

rotarea trunchiului spre stânga cu ridicarea braţelor sus (5-7);

revenire în poziţia iniţială (8);

idem.pe partea opusă (1-8).

5. Pe genunchi;

întinderea piciorului stâng lateral cu ridicarea braţelor lateral (1);

îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, cu ducerea braţelor înainte, mâinile

ating vârful piciorului (2);

extensia răsucită a trunchiului cu braţele lateral, pumnul strâns (3);

revenire pe genunchi pe calcâie aşezat (4);

idem.spre dreapta (5-7);

revenire în pe genunchi (8).

6. Aşezat depărtat cu braţele lateral;

îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, îndoirea braţelor cu sprijinul

mâinilor la nivelul pieptului, atingerea solului cu pieptul (1);

revenire în aşezat cu extensia braţelor lateral (2);

idem 1 spre dreapta (3);

idem 2(4);

îndoirea picioarelor în aşezat echer grupat (5);

întinderea picioarelor cu braţele lateral în aşezat echer (6);

idem5 (7);

revenire în poziţia iniţiala (8).

7. Culcat facial, braţele îndoite la nivelul pieptului sprijinit;

întinderea braţelor (1);

revenire (2);

întinderea braţelor cu depărtarea picioarelor (3);

revenire (4);

întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat şi îndoirea piciorului stâng cu

genunchiul la piept (5);

revenire (6);

idem 5 cu genunchiul drept la piept (7);

revenire (8).

8. Stând;

săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor înainte (1);

săritură în stând cu ducerea braţelor lateral (2);

săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor sus (3);

săritură în stând cu coborârea braţelor, prin înainte, jos (4);

săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (5);

săritură în stând depărtat cu piciorul drept înainte, bătaia palmelor înainte- jos

(6);

săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (7);

săritură în stând cu bătaia palmelor înapoi-jos (8).

EXERCIŢII CU PARTENER SAU DE GRUP

Exerciţiile cu partener sau de grup prezintă faţă de exerciţiile libere o atractivitate

sporită, excutanţii acestor exerciţii putând fi parteneri sau adversari, în funcţie de scopul

exerciţiului.

Aceste exerciţii oferă posibilităţi mai bune de localizare, izolare şi dozare prin

fixarea pe care o realizează şi rezistenţa pe care o opune partenerul. În predarea acestor

exerciţii trebuie acordată atenţie şi unor cerinţe metodice suplimentare.

CERINŢE METODICE:

- partenerii să fie de sex identic, cu gabarit (înălţime, greutate) şi nivel de pregătire

asemănător,

- dificultatea structurilor de exerciţii să nu depăşească capacitatea de efort a

executanţilor,

- în cazul structurilor bazate pe adversitate şi a celor acrobatice spaţiile între perechi

să fie suficient de mari pentru prevenirea accidentărilor.

- în cadrul exerciţiilor de grup trebuie specificatǎ foarte exact şi clar sarcina

concretǎ a fiecǎrui executant,

- se va acorda prioritate învǎţǎrii acordǎrii de ajutor, asigurare şi asistenţǎ în cadrul

structurilor de exerciţii în perechi şi grup, care presupun mişcǎri (construcţii) dificile.

Exerciţiile cu partener se pot executa şi din deplasare (concomitent cu variante de

mers sau de alergare, variante de paşi de dans, schimbări de loc, etc.) şi pe loc.

COMPLEX DE EXERCIŢII CU PARTENER

1. Stând faţă în faţă, depărtat, aplecat, braţele sus, mâna pe umerii partenerului

reciproc sprijinit;

presiuni reciproce pe umăr (1-4); răsucirea trunchiului (spre reperul cornandat)

(5-8).

2. Stând faţă în faţă, fandat, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de mâini

”cleşte” reciproc apucat;

tracţiuni alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng trage,

braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre stânga (1);

invers (2).

3. Stând faţă în faţă, fandat cu piciorul drept înainte, braţele înainte, degetele

întreptrunse, palmă de palmă reciproc sprijinit;

împingeri alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng

împinge, braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre dreapta (1);

invers (2).

4. Stând spate la spate, braţele sus, de mâini reciproc apucat;

pas înainte cu piciorul stâng (l);

revenire (2);

pas înainte cu piciorul drept (3);

revenire (4); fandare înainte cu piciorul stâng (5);

revenire (6); fandare înainte cu piciorul drept (7);

revenire (8).

5. Aşezat faţă în faţă, grupat, tălpile reciproc sprijinite;

împingeri talpă în talpă, încercând dezechilibrarea partenerului. Braţele lateral,

menţin echilibrul şi nu au voie să atingă solul; în caz de dezechilibrare se efectuează rulare

înapoi şi revenire prin rulare înainte.

6. Culcat dorsal faţă în faţă, picioarele îndoite, tălpile reciproc sprijinite, braţele

lateral, pe sol sprijinite;

întinderea picioarelor cu împingere reciprocă în tălpi şi ridicare în stând pe

omoplat înclinat, reciproc sprijinit(1);

menţinerea poziţiei (2-7);

revenire în poziţia iniţială (8).

7. Aşezat spate la spate, depărtat, grupat, braţele îndoite, încrucişate la nivelul

coatelor, capul în extensie, pe umărul partenerului reciproc sprijinit;

întinderea picioarelor cu împingere reciprocă spate în spate şi ridicare în stând

înclinat spate de spate sprijinit (1);

revenire (2).

8. Stând spate la spate;

sărituri “ca mingea” (1-.4);

săritură cu întoarcere faţă în faţă şi bătaia palmelor sus (5-8).

EXERCIŢII CU OBIECTE

EXERCIŢII CU BASTOANE

Exerciţiile cu bastoane prezintă anumite particularităţi ce provin din structura

constructivă a bastonului. Astfel exerciţiile efectuate cu bastonul permit localizarea, izolarea

foarte bună a acţiunii grupelor musculare şi articulaţiilor şi oferă posibilitatea formării

priceperilor de echilibrare de obiecte şi a celor de aruncare – prindere. Aceste exerciţii se pot

efectua din deplasare, cu partener şi pe loc.

Şi în predarea lor sunt necesare anumite cerinţe metodice specifice:

CERINŢE METODICE :

- în cazul lucrului cu bastoane nu se fac alte acţiuni, decât cele comandate,

- spaţiile de lucru între executanţi sunt mai mari, pentru evitarea accidentărilor,

- materialul de construcţie al bastoanelor să fie din lemn de esenţă tare, bine finisate

şi acoperite cu vopsea sau lac; nu se recomandă folosirea bastoanelor din metal.

Fiind principalul obiect care permite formarea deprinderii de echilibrare de obiecte

se recomandă ca acest tip de exerciţii să nu lipsească din program, atunci când se lucrează cu

bastoane, exerciţiile putând fi executate din deplasare sau pe loc.

COMPLEX DE EXERCITII CU BASTOANE

1. Stând, bastonul înainte-jos, de capete apucat;

pas înainte cu piciorul stâng, ridicarea bastonului sus cu extensie, privirea

urmăreşte bastonul (1);

revenire în stând cu îndoirea trunchiului înainte, bastonul pe vârfuri (2);

idem 1 cu piciorul drept (3);

revenire în stând cu bastonul sus (4);

fandare laterală stânga, îndoirea trunchiului lateral stânga, bastonul puncteaza

pe sol în dreptul piciorului (5);

revenire (6);

idem.5 spre dreapta (7);


2. Stând departat, bastonul sus, de capete apucat;

îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, bastonul punctează pe sol dincolo

de piciorul stâng (1);

revenire cu extensia braţelor sus (2);


revenire (4);

răsucirea trunchiului spre stânga (5-7);

spre dreapta (6-8).

3. Stând depărtat, bastonul sus, la verticală, de capatul de jos cu ambele mâini

apucat;

rotarea trunchiului spre stânga încercând desenarea pe sol a unui cerc cu

bastonul (l-4);

spre dreapta (5-8).

4. Aşezat grupat, bastonul sprijinit sub vârfuri, de capete apucat;

întinderea picioarelor în aşezat echer fără eliberarea bastonului şi menţinere.

În caz de dezechilibrare se efectuează o rulare înpoi.

5. Aşezat echer grupat, depărtat cu bastonul sprijinit pe glezne, braţele lateral

pentru echilibrarea poziţiei;

întinderea picioarelor cu aruncarea bastonului, orizontal, oblic-înapoi-sus (1);

prinderea bastonului din zbor, cu mâinile (2);

aruncarea bastonului cu mâinile, orizontal, oblic-înamte-sus (3);

prinderea şi echilibrarea bastonului la nivelul gleznelor (4).

6. Culcat dorsal, bastonul sus, de capete apucat;

ridicarea trunchiului cu trecerea bastonului pe sub vârfuri, prin îndoirea

picioarelor, în aşezat cu bastonul sub coapse (1-2);

revenire în poziţia iniţialǎ (3-4).

7. Culcat facial, braţele sus, bastonul sprijinit vertical, de capătul de jos cu

ambele mâini apucat;

căţărare prin mutarea alternativă a mâinior până la sprijinul mâinilor pe

capătul de sus al bastonului (1-4);

revenire tot prin mutarea alternativă a mâinilor (5-8).

8. Stând, bastonul pe sol, lateral în faţa vârfurilor;

săritura înainte peste baston (1-3);

săritură înapoi peste baston (2-4);

săritură cu întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal peste baston (5-

7);

revenire prin săritură (6-8).

EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALA

Exerciţiile cu mingea medicinală oferă avantajul dozării foarte precise a

efortului prin faptul că se cunoaşte greutatea exactă a obiectului cu care se lucrează.

Datorită formei constructive sunt ideale pentru formerea priceperii de aruncare-

prindere, de aceea se recomandă folosirea lor cu partener, fapt ce rezolvă şi problema dotării

materiale, exerciţiile individuale în colective cu număr mare de executanţi solicitând un

număr de mingi corespunzător.

Aceste exerciţii contribuie şi la diversificarea şi creşterea atractivităţii activităţii prin

faptul că mingile medicinale pot fi folosite ca jaloane sau obstacole de trecut, în conţinutul

încălzirii, pe fondul variantelor de mers şi de alergare.

Alături de celelalte cerinţe metodice, deja cunoscute (v.ex.bastoane), exerciţiile cu

mingi medicinale solicită în mod deosebit :

CERINŢE METODICE:

- adaptarea greutăţii mingiilor la capacitatea de efort şi la nivelul de pregătire al

executanţilor.

- selecţionarea structurilor exerciţiilor de aruncare-prindere în funcţie de spaţiul de

lucru disponibil.

Exerciţiile se pot desfăşura din deplasare (varinte de mers, alergare,

printre şi peste mingi) şi pe loc individual, dar mai ales cu partener sau în grup.

COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALĂ

1. Cu partener(A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu

mingea(A) jos apucat;

răsucirea trunchiului (spre reperul comandat) şi trecerea mingii partenerului B

(1);

răsucirea trunchiului pe partea opusă cu trecerea mingii partenerului A (2).

2. Cu partener (A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu

mingea (A) jos apucat;

ridicarea mingii sus cu extensia trunchiului şi trecerea mingii partenerului B

(1);

îndoirea trunchiului înainte cu trecerea mingii, printre picioare, partenerului A

(2).

3. Cu adversar; Stând fandat, faţă în faţă, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de

minge cu ambele mâini, încrucişat apucat.

La semnalul comandat, tracţiune, încercând deposedarea de minge a

adversarului.

4. Cu partener (A şi B); Stând faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) sus

apucat;

pas înainte cu piciorul stâng şi pasarea mingii cu braţele întinse partenerului B

(1);

partenerul B preia elastic mingea prin îndoirea braţelor şi pas înapoi (2);

idem 1 partenerul B spre A (3);

idem 2 partenerul A (4);

idem 1-4 cu piciorul drept înainte (5-8).

5. Cu partener (A şi B); Aşezat faţă în faţă, la 3m distanţă, cel cu mingea (A) sus

apucat;

partenerul A rulare înapoi în culcat cu mingea sus (1);

partenerul A rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului B (2);

partenerul B preluare elastică cu braţele şi rulare înapoi în culcat cu mingea

sus (3);

partenerul B rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului A (4).

6. Cu partener (A şi B); Stând depărtat, partenerii cu faţa în aceeaşi direcţie, la 3m

distanţă, cel cu mingea (A) îndoit înainte, mingea jos;

partenerul A extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului B şi

întoarcere cu faţa la acesta (1);

partenerul B preluare elastică şi întoarcere în stand depărtat cu spatele la

partenerul A (2);

partenerul B extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului A şi

întoarcere cu faţa la acesta (3);

partenerul A preluare elastică şi întoarcere în poziţia iniţială (4).

7. Cu adversar; Aşezat faţă în faţă, înapoi sprijinit, picioarele îndoite cu tălpile pe

minge reciproc sprijinit;

la semnal se încearcă trecerea mingii pe lângă partener prin împingerea mingii

numai cu picioarele.

8. Cu partener; Stând depărtat, faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) la

nivelul gleznelor apucat;

partenerulA săritură, îndoirea picioarelor cu genunchii la piept pasând mingea

partenerului B (1);

partenerul B preia elastic mingea cu braţele, o pune jos şi o apuca cu gleznele

(2);

partenerul B idem 1 (3);

partenerul A idem 2 (4).

EXERCIŢII CU GREUTǍŢI

Exerciţiile cu greutǎţi reprezintǎ cea mai rǎspânditǎ formǎ de practicare a exerciţiilor

de dezvoltare fizicǎ generalǎ, structuri de exerciţii cu greutǎţi datând din cele mai vechi

timpuri. De fapt, folosirea pietrelor, a buturugilor în scopul exerciţiilor cu greutǎţi a evoluat

în zilele noastre, regâsindu-se ca probǎ în competiţiile de genul “Cel mai puternic...”.

Caracteristica fundamentalǎ a acestor structuri de exerciţii este lucrul cu braţele

(care apucǎ şi ţin greutatea), implicarea în efort a celorlalte segmente fiind asociatǎ lucrului

cu braţele.

Avantajul acestor structuri de exerciţii constǎ în faptul cǎ orice obiect care

poate fi apucat şi cantificat (în grame, kilograme) devine “greutate”. Astfel, nu este neapǎrat

necesarǎ procurarea ganterelor, barelor şi discurilor, ele putând fi înlocuite cu o multitudine

de alte obiecte, aflate la îndemâna oricui. De exemplu, în loc de ganterele comercializate, se

pot utiliza sticle de plastic (cu forma adecvatǎ apucǎrii eficiente), umplute cu lichid, nisip,

etc.; acestea, dupǎ cântǎrire pot deveni gantere perfecte pentru exerciţiile cu greutǎţi.

CERINŢE METODICE:

- este foarte importantǎ existenţa greutǎţilor mici (pânǎ la 1 kg) într-un numǎr

suficient de mare, numǎrul executanţilor cu acest tip de greutǎţi fiind mai mare decât al celor

care lucreazǎ cu greutǎţi mari.

- în cazul lucrului cu bara de greutǎţi, este obligatorie asigurarea cu sisteme de

fixare a discurilor pe aceasta în aşa fel încât sǎ nu alunece pe/de pe barǎ.

EXERCIŢII CU OBIECTE ELASTICE

În cadrul acestor structuri de exerciţii întâlnim diferite obiecte care se

caracterizeazǎ prin elasticitate, dar care au funcţii diverse din punct de vedere al

caracterului contracţiei musculare :

- cabluri, benzi elastice – reprezintă opusul aparatelor pa bază de scripeţi,

caracteristic acestor structuri de exerciţii fiind faptul cǎ momentul maxim al sarcinii este la

finalul mişcării (când tensiunea este maximă în cablu, bandǎ).

- arcuri metalice, care pot fi îndoite, rǎsucite, trase, împinse – caracterul efortului

muscular este asemǎnǎtor lucrului cu benzi sau corzi elastice, diferenţa constând în

intensitatea mult mai mare a efortului solicitatǎ în cazul exerciţiilor cu arcuri (intensitatea

poate varia de la mare pânǎ la contracţii de tip izometric).

- mingi gonflabile, de diferite dimensiuni (denumite şi “minge elveţianǎ, minge

anti-stress, minge fitness) – caracteristic acestor structuri de exerciţii este atractivitatea. Acest

obiect este o “gǎselniţǎ” grozavǎ pentru a face o multitudine de structuri de exerciţii de

dezvoltare fizicǎ generalǎ, dealtfel anoste şi plictisitoare, deosebit de atractive şi plǎcute.

Mingea gonflabilǎ este, din acest punct de vedere, foarte necesarǎ în practicarea exerciţiilor

de tip fitness.

CERINŢE METODICE:

- în cazul lucrului cu obiecte elastice este necesarǎ verificarea periodicǎ a

integritǎţii structurale a acestora în scopul evitǎrii accidentǎrilor,

- structurile de exerciţii sǎ fie alese astfel încât sǎ punǎ în valoare

caracteristica lucrului cu obiecte elastice

COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGE ELASTICĂ MARE

1. Aşezat încrucişat, mingea înainte apucat;

Ridicarea braţelor, extensia capului, cu aruncarea mingii sus şi reapucare

2. Sprijin dorsal stând cu genunchii îndoiţi, cu mâinile pe minge;

Îndoirea şi intinderea braţelor.

3. Sprijin culcat costal cu trunchiul pe minge, picioarele încrucişate, mâinile la

ceafǎ;

Rǎsuciri de trunchi.

4. Culcat dorsal pe minge;

Extensia trunchiului şi menţinere

5. Culcat, mingea la nivelul gleznelor apucat;

Ridicarea şi coborârea picioarelor.

6. Sprijin pe genunchi pe minge;

Extensia alternativǎ a unui picior.

7. Aşezat pe minge;

Întinderea alternativǎ a unui picior înainte.

8. Stând dorsal la perete, mingea la nivelul trunchiului de perete sprijinit;

Îndoirea şi întiderea alternativǎ a unui picior cu ridicarea înainte şi coborârea

celuilalt.

EXERCIŢII LA APARATE SPECIALE

EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ

Caracteristica principală a acestor exerciţii, provenită din structura constructivă a

aparatului, este reprezentată de posibilitatea efectuării exerciţiilor din poziţia atârnat, oferind

şi puncte de sprijin pentru diferitele segmente ale corpului, la diferite nivele.

Folosirea acestui aparat permite localizare şi izolare foarte bună a acţiunilor

musculare şi a articulaţiilor, creşterea indicilor de efort prin folosirea poziţiei atârnat. Aceeaşi

poziţie este folosită şi pentru structuri de exerciţii cu caracter corectiv ale deficienţelor

coloanei vertebrale, în cadrul mijloacelor gimnasticii recuperatorii. Scara fixă este un aparat

special foarte bun pentru formarea priceperii şi deprinderii aplicativ-utilitare de căţărare.

În cadrul cerinţelor metodice suplimentare pentru acest aparat trebuie cunoscut:

CERINŢE METODICE:

- efortul este strict adaptat şi adecvat capacităţii de efort şi nivelului de pregătire al

executanţilor,

- în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, la finalul acestora coborârea se va face

pe trepte, niciodată prin săritură (urcarea pe şi coborârea de pe scara fixǎ se vor efectua prin

acelaşi procedeu).

Exerciţiile se efectuează individual, cu partener sau în combinaţie cu alte aparate

speciale (banca de gimnastică, banca curbată, scripeţi, etc.).

Este una din caracteristicile acestui aparat de a putea fi intodus în cadrul

construcţiilor împreunǎ cu alte aparate, în scopul creerii de obstacole complexe în cadrul

parcursurilor aplicative sau aprelucrǎrii complexe a organismului.

COMPLEX DE EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ

1. Stând dorsal la scara fixă, braţele îndoite, de sus, la nivelul umerilor apucat;

pas înainte cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (l);

revenire (2);


revenire (4);

pas fandat cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (5);

revenire (6);


revenire (8).

2. Stând depărtat facial la scara fixă, braţele înainte, de sus, la nivelul umerilor,

apucat;

împingere izometrică cu braţul stâng şi tracţiune izometrică cu braţul drept (1-

3);

relaxare (4);

schimbarea acţiunui braţelor (5-7);

relaxare (8).

3. Atârnat stând costal stânga la scara fixă, piciorul stâng pe a doua şipca de jos,

braţele îndoite, mâna stânga de sus, la nivelul umărului apucat, mâna dreaptă pe şold;

întinderea braţelor lateral cu depărtarea piciorului drept în atârnat stând

depărtat cu braţele lateral (1);

revenire (2);

întoarcere şi idem pe partea opusă.

4. Pe genunchi facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară;

cǎdere înainte şi amortizare elastică prin sprijinul braţelor pe scara fixă, la

nivelul pieptului (l);

impingere prin extensia braţelor şi revenire (2).

5. Aşezat depărtat facial la scara fixă cu vârfurile sprijinite pe prima şipcă;

îndoirea trunchiului înainte cu mâinile de prima şipca apucat (1);

extensia trunchiului cu rotarea braţelor înapoi în aşezat, înapoi sprijinit (2);

ridicare în sprijin culcat dorsal, capul în extensie (3);

revenire în poziţia iniţială (4).

6. Atârnat la scara fixă;

îndoirea picioarelor cu ridicarea genunchilor la piept în atâmat grupat (1);

revenire (2);

ridicarea picioarelor în atârnat echer (3);

revenire (4);

ridicarea picioarelor în atârnat echer (5);

departarea picioarelor în atârnat echer depărtat (6);

apropierea picioarelor în atârnat echer (7);

revenire în atârnat (8).

7. Atârnat facial la scara fixă;

extensia piciorului stâng (l);

revenire (2);

extensia piciorului drept (3);

revenire (4);

extensia picioarelor (5);

menţinere (6-7);

revenire (8).

8. Stând facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară;

săritură în atârnat stând ghemuit (1);

sǎritura în stând (2).

EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ

Banca de gimnastică este unul din aparatele speciale clasice, fiind însă de

permanentă actualitate. Acest fapt se datorează posibilităţilor foarte largi de efectuare a

exerciţiilor de dezvoltare fizică generală de o mare diversitate, aceasta fiind oferită de

structura constructivă a aparatului. Astfel, la acest aparat se pot efectua exerciţii :

- la banca de gimnastică,

- pe banca de gimnastică,

- cu banca de gimnastică,

- peste banca de gimnastică.

Exerciţiile cu banca de gimnastică impun respectarea unor cerinţe metodice

suplimentare:

CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ verificarea integrităţii şi asigurarea stabilităţii aparatului,

asigurarea unor spaţii foarte largi de lucru,

- reglarea dozării în cazul lucrului cu banca, prin adaptarea numărul de executanţi,

în funcţie capacitatea de efort a acestora şi greutatea bǎncii. Astfel, în cazul celor mici, pentru

structurile de exerciţii “cu banca de gimnasticǎ” vor lucra câte 5 copii cu o bancǎ, iar în cazul

celor mari, pot lucra 3 executanţi cu o bancǎ.

- se recomandă ca, în cazul folosirii băncilor de gimnastică, amenajarea spaţiului de

lucru să fie făcută de la începutul activităţii, folosindu-se variante de mers şi alergare printre,

peste şi pe bănci, astfel încât la momentul lucrului la şi cu bănci să nu se mai piardă timp cu

transportul lor (densitate).

Banca de gimnastică oferă posibilitatea efectuării de exerciţii formative ale

priceperilor şi deprinderilor aplicativ-utilitare de târâre, echilibru şi transport.

COMPLEX DE EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ

1. Stând costal stânga la bancă, la un pas distanţă, picioru1 stâng sprijinit pe

bancă, braţele lateral;

îndoire răsucită spre stânga a trunchiului, ducerea braţelor cu mâinile pe vârful

stâng (l);

revenire cu extensia braţelor lateral (2);

îndoirea trunchiului înainte, mâinile pe sol (3);

revenire (4);

trecere peste bancă şi idem 1-4 pe piciorul drept (5-8).

2. Aşezat depărtat transversal pe bancă, braţele lateral;

răsucirea trunchiului spre stânga (1);


îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga (3);

idem 3 spre dreapta (4).

3. Aşezat dorsal lateral la bancă, braţele îndoite, mâinile pe marginea

băncii sprijinite;

întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat dorsal şi îndoirea piciorului

stâng cu genunchiul la piept (1);

revenire (2);

idem l cu piciorul drept (3);

revenire (4).

4. Sprijin culcat facial cu mâinile pe bancă;

îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului stâng (l);

revenire (2);

idem l cu piciorul drept (3);

revenire (4).

5. Stând depărtat costal stânga la bancă, braţele lateral;

îndoirea răsucită a trunchiului cu apucarea băncii cu ambele mâini (l);

ridicarea băncii sus (2);

îndoirea răsucită a trunchiului spre dreapta cu coborârea băncii jos (3);

revenire în poziţia iniţială (4);

idem l-4 pe partea opusă (5-8).

6. Culcat dorsal la banca, braţele sus, pe sub partea lată a băncii de

marginea distală cu mâinile apucat;

ridicarea picioarelor (1);

revenire (2);

ridicarea picioarelor cu sprijinirea vârfurilor pe bancă (3);

revenire (4);

ridicarea băncii înainte (5);

coborârea băncii pe coapse (6);

ridicarea băncii înainte (7);

revenire în poziţia initiala (8).

7. Culcat facial lateral cu abdomenul pe bancă, vârfurile şi mâinile

sprijinite pe sol;

ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie (l);

menţinere (2-3 );

relaxare, revenire (4).

8. Stând depărtat transversal peste bancă;

săritură în stând pe bancă (l);

săritură cu jumatate întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal

peste bancă (2);

săritură în stând pe bancă (3);

săritură cu jumătate întoarcere spre dreapta în stând depărtat transversal

peste bancă (4).

EXERCIŢII LA APARATE PE BAZǍ DE SCRIPEŢI

Aparatele pe bază de scripeţi se regǎsesc într-o diversitate constructivǎ foarte mare,

porninid de la:

- scripete cu autorezistenţă (pentru contracţii izometrice, izokinetice), care poate fi

fixat de perete, de scara fixǎ, etc.,

- helcometru de perete, lateral , reglabil, etc., la care încărcăturile, unghiurile şi

direcţiile se pot modifica în funcţie de segmentul cu care se lucrează şi de scopul exerciţiului,

având caracteristica de bază faptul că solicită contracţii musculare de învingere şi cedare,

momentul maxim al sarcinii fiind la declanşarea mişcării (efortul de învingere), pe parcurs

mişcarea fiind uşurată prin apariţia inerţiei.

- aparate complexe, care combinǎ mai multe planuri şi direcţii de lucru ale

scripeţilor astfel încât permit lucrul simultan al mai multor executanţi la acelaşi aparat sau

lucrul pentru diferite grupe musculare la acelaşi aparat. acest tip de aparate se regǎseşte în

momentul actual în “sǎlile de fitness”.

CERINŢE METODICE:

- în cazul exerciţiilor efectuate cu un singur segment (de exemplu numai exerciţii

pentru braţe) se recomandǎ, în succesiunea exerciţiilor, alternarea tipurilor de contracţie

muscularǎ şi a ungiurilor de acţiune a lanţurilor musculare, pentru dezvoltarea complexǎ a

acestora.

- în cazul execrciţiilor efectuate pentru întregul corp se recomandǎ, în succesiunea

exerciţiilor, alternarea segmentelor şi a grupelor musculare principale. De exemplu ordinea

exerciţiilor poate fi:

1. flexori braţe,

2. flexori trunchi,

3. flexori picioare,

4. extensori braţe,

5. extensori trunchi,

6. extensori picioare.

- în cazul exerciţiilor cu autorezistenţǎ se aplicǎ acelaşi recomandǎri metodice ca şi

în cazul contracţiilor izometrice (timp de menţinere maximum 30˝ şi timp de pauzǎ mai

mare).

EXERCIŢII LA FRÂNGHIE, PRǍJINǍ SAU SCARǍ

MARINǍREASCǍ

Exerciţiile la aceste aparate provin din antichitate, probabil de aceea niciunul

din aceste aparate nu se mai regǎseşte astǎzi în sǎlile de educaţie fizicǎ din şcoli, cu atât mai

puţin în sǎlile de “fitness”.

La aceste aparate se pot efectua toate tipurile de exerciţii de cǎţǎrare fiind

folosite şi în pregǎtirea fizicǎ a celor care practicǎ sportul extrem de cǎţǎrare

liberǎ. Dezvoltǎ în special puterea musculaturii flexoare a braţelor, dar şi a

musculaturii extensoare a picioarelor.

CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu saltele pentru evitarea

accidentǎrilor în cazul cǎderilor. Pentru primele execuţii se recomandǎ ajutorul şi asistenţa

specialistului.

- coborârea pe aparat trebuie efectuatǎ prin procedeul folosit la urcare (sau altul),

dar niciodatǎ prin sǎriturǎ sau alunecare.

- este obligatorie verificarea frecventǎ a integritǎţii şi a stabilitǎţii fixǎrii aparatelor.

EXERCIŢII LA PORTICUL DE GIMNASTICǍ

Porticul de gimnastică este un aparat clasic reprezentat de un cadru de metal cu

dimansiuni de 4Lx4lx4h metri, având, pe cele patru laturi, instalate : frânghie, prăjină, scară

fixă, scară marinărească, inele, bară fixă joasă şi înaltă, fiind astfel un aparat multifuncţional.

Variante ale porticului de gimnasticǎ sunt des întâlnite la locurile de joacǎ amenajate

pentru copii, dar şi pentru adulţi (celebre sunt cele da la “Muscle Beach” din Miami, S.U.A.

CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu materiale absorbante de

şoc (nisip, saltele, etc.).

- adaptarea structurilor de exerciţii la posibilitǎţile motrice ale executanţilor.

EXERCIŢII LA APARATE PENTRU CONTRACŢII IZOKINETICE

Aparatele pentru contracţii izokinetice fac parte din ultima generaţie a aparatelor

speciale, apărute prin solicitarea de către sportul de înalta performanţă.

Aceste aparate asigurǎ o vitezǎ constantǎ pe parcursul contracţiei musculare, ceea ce

face ca efortul sǎ fie egal pe întreaga amplitudine a contracţiei. Avantajul major al exerciţiilor

la aparatele izokinetice este creşterea rapidǎ (cea mai rapidǎ) a forţei musculare.

Dezavantajul major al acestor exerciţii constǎ în preţul foarte ridicat al aparatelor,

ceea ce le face puţin accesibile.

CERINŢE METODICE :

- calibrarea aparatelor trebuie fǎcutǎ în funcţie de nivelul de pregǎtire al celor care

le folosesc.

- se recomandǎ asistenţa permanentǎ a specialistului în timpul efectuǎrii exerciţiilor

la aceste aparate (asigurarea aparatului, recalibrare).

EXERCIŢII LA BANCA CU CǍRUCIOR RULANT

Banca cu cărucior rulant este un aparat specific pentru lucrul braţelor (se poate lucra

şi pentru celelalte segmente ale corpului) folosind propria greutate, încărcătura fiind

modificată prin unghiul de înclinare al băncii, sarcina maximă fiind la declanşarea mişcării

(efort de învingere) şi pe final (efort de cedare).

CERINŢE METODICE:

- unghiul de înclinare al aparatului trebuie adaptat la nivelul de pregǎtire al

executantului.

- trebuie verificat regulat mecanismul de rulare al cǎruciorului.

EXERCIŢII LA BANCA CURBATǍ

Banca curbată este un aparat specific pentru dezvoltarea musculaturii trunchiului,

bazat pe principiul fiziologic al alungirii maxime a fibrelor musculare înainte de contracţie, şi

anume, puterea contracţiei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea de scurtare a muşchiului

este mai mare.

Aparatul poate fi folosit sprijinit pe sol, dar şi agǎţat de scara fixǎ, schimbându-se

astfel unghiurile de înclinare ale bǎncii şi creând posibilitatea efectuǎrii exerciţiilor în poziţia

rǎsturnat.

CERINŢE METODICE :

- numǎrul de execuţii în poziţia rǎsturnat sǎ nu depǎşeascǎ capacitatea de efort a

executanţilor.

- se recomandǎ alternarea poziţiilor de lucru (facial, dorsal, costal).

EXERCIŢII LA BANCHETE

Banchetele (plane sau înclinate) sunt asociate cu alte aparate şi instalaţii, fiind

necesare diferitelor poziţii de sprijin al corpului sau a diferitelor segmente în timpul efectuǎrii

exerciţiilor.

Aceste aparate se regǎsesc în cadrul exerciţiilor cu greutǎţi, al exerciţiilor cu scripeţi

sau fac parte integrantǎ în cazul aparatelor complexe, multifuncţionale.

CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ reglarea optimǎ a înǎlţimii, lungimii, a ungiului de înclinare a

banchetei în funcţie de caracteristicile somatice ale executanţilor, astfel încât aceştia sǎ

beneficieze de poziţii de lucru corecte (chiar comode).

EXERCIŢII LA APARATE TIP CADRU FIX CU SUPORT CULISANT

Cadrele fixe cu suport (pentru greutăţi) culisant sunt orientate pe verticlă sau în plan

înclinat, specific acestor aparate fiind faptul cǎ nu necesitǎ scripeţi şi corzi, suportul cu

greutǎţi culisând pe cadrul pe care este fixat. Aceste aparate sunt specifice pentru exerciţiile

efectuate cu picioarele, efortul fiind acelaşi ca şi în cazul scripeţilor. Mai sunt cunoscute şi

sub numele de “presǎ”.

Sunt recomandate în mod special pentru cǎ permit efectuerea de exerciţii cu

încǎrcǎturi mari şi foarte mari pentru picioare în condiţiile menajǎrii (protejǎrii de

accidentǎri) a coloanei vertebrale.

CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ lubrifierea periodicǎ a cadrului pentru a reduce frecarea suportului

cu greutǎţi. O frecare excesivǎ denatureazǎ dozarea efortului şi imposibilitatea controlului

asupra acestuia.

- este necesar controlul permanent al sistemului de oprire în siguranţǎ a suportului

cu greutǎţi. În cazul lucrului cu greutǎţi foarte mari (400 – 500 kg) acesta trebuie sǎ fie foarte

solid şi permanent verificat.

- se urmǎreşte permanent poziţia corectǎ a executanţilor în timpul efectuǎrii

exerciţiilor la acest aparat.

GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ

Gimnastica aplicativ-utilitară se constituie din totalitatea mijloacelor folosite pentru

formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază cu caracter natural şi utilitar folosite

în activitatea umană curentă (militară, la locul de muncă, în situaţii limită neprevazute etc.),

ele fiind, de fapt, priceperi şi deprinderi ale speciei umane.

Aceste priceperi şi deprinderi contribuie la, şi completeaza dezvoltarea fizică

armonioasă prin aportul lor deosebit la dezvoltarea calitaţilor motrice şi psiho-

comportamentale umane, ele fiind foarte des întâlnite în activitatea cotidiană. Din acest punct

de vedere se impune folosirea lor cât mai frecventă, fapt direct legat de evoluţia umană

actuală, care are tendinţe spre comoditate şi sedentarism.

METODICA PREDĂRII EXERCIŢIILOR APLICATIV – UTILITARE

Spre deosebire de celelalte mijloace ale gimnasticii, exerciţiile aplicativ-utilitare

solicită (şi prin aceasta – dezvoltă) în mod complex calităţile motrice şi cele psiho-

comportamentale. Astfel, de exemplu, un exerciţiu de târâre poate dezvolta în acelaşi timp

forţa – viteza (puterea), coordonarea, supleţea, atenţia, voinţa, puterea de decizie (hotrârea).

În predarea exerciţiilor aplicativ-utilitare trebuie respectate anumite

CERINŢE METODICE:

La vârstele mici, aceste exerciţii se fac în partea fundamentală a lecţiei de educaţie

fizică,

Se recomandă predarea şi exersarea lor mai mult sub formă de joc,

Necesită amenajarea atentă a spaţiului de lucru (asigurarea cu saltele şi evitarea

eventualelor obstacole generatoare de risc – calorifer, alte aparate, etc.) şi verificarea

permanentă a integrităţii şi stabilităţii aparatelor speciale folosite (scară fixă, bancă de

gimnastică, frânghie, prajină, scară marinarească, lada de gimnastică etc.) în vederea

eliminării posibilităţilor de accidentare.

În acelaşi scop este necesară disciplinarea colectivului de executanţi, exerciţiile

efectuându-se numai sub supravegherea profesorului şi la comanda acestuia,

Complexitatea exerciţiilor să nu depăşească nivelul de pregătire al executanţilor,

Necesită, din partea profesorului, o bună organizare a colectivului de executanţi şi a

spaţiului de lucru în vederea asigurării densităţii şi eficienţei activităţii.

Aceste exerciţii au fost preluate de gimnastică şi au devenit mijloace ale ei prin

folosirea, în predarea şi exersarea lor a aparatelor speciale şi amenajărilor specifice

gimnasticii. Din acest punct de vedere şi al faptului că ele sunt un tot unitar, exerciţiile

aplicativ – utilitare se sistematizează astfel (fig. nr. 1):

Metodologia eficientă a folosirii acestor exerciţii o reprezintă legarea lor sub forma

parcursurilor aplicative. În cadrul parcursurilor aplicative se utilizează doar exerciţiile bine

însuşite de executanţi, pentru realizarea densităţii activităţii şi evitarea accidentărilor.

Fig. 1 – SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR APLICATIV-UTILITARE

EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE

SPECIFICE GIMNASTICII

TÂRÂRE

CĂŢĂRARE

ESCALADARE

ECHILIBRU

TRANSPORT

NESPECIFICE GIMNASTICII

MERS

ALERGARE

ARUNCARE

PRINDERE

SĂRITURI

EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE SPECIFICE GIMNASTICII

EXERCIŢII DE TÂRÂRE

Târârea reprezintă un mijioc de deplasare al corpului care se caracterizează prin

apropierea mare a centrului de greutate de sol şi baza mare de sprijin.

Exerciţiile de târâre dezvoltǎ mod complex organismul, dar fiind cel mai rar întâlnite

forme de deplasare în viaţa de zi cu zi, nu sunt folosite în lecţiile de educaţie fizicǎ decât în

mod ocazional.

Acest aspect se datoreazǎ şi faptului cǎ în predarea exerciţiilor de târâre trebuie

respectate anumite cerinţe metodice specifice referitoare la asigurarea condiţiilor de igienă :

suprafeţele de lucru să fie netede şi curate ( se efectueazǎ în salǎ),

echipamentul executanţilor să fie adecvat (pantaloni lungi şi bluze cu mânecǎ lungǎ).

în cazul exerciţiilor de tǎrǎre efectuate în afara sǎlii, trebuie sǎ existe în prealabil

acordul pǎrinţilor (datoritǎ uzurii echipamentului), iar terenul folosit sǎ fie acoperit cu iarbǎ.

CERINŢE METODICE

Dozarea efortului se realizează prin

complexitatea procedeului folosit,

prin lungimea spaţiului parcurs,

al numărului de repetări.

Trebuie acordatǎ o atenţie specialǎ însuşirii tehnice corecte de execuţie a fiecǎrui

procedeu de târâre.

După însuşirea lor ele pot fi folosite şi la încălzire, sub formă de joc (‘trecere prin

tunel’, ‘crocodilii’ etc).

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TÂRÂRE

se face din punct de vedere al:

înălţimii centrului de greutate faţă de sol :

târâre joasă

târâre medie

târâre înaltă

segmentelor care participă la execuţie:

cu ajutorul braţelor şi al picioarelor

cu ajutorul braţelor

cu ajutorul picioarelor

fără ajutorul braţelor şi al picioarelor

direcţiei pe care se efectueaza:

înainte

înapoi

lateral

poziţiei corpului faţă de sol

facial

dorsal

costal

sprijinului:

pe toată suprafaţa corpului (culcat)

pe braţe

pe antebraţe

pe coate

pe genunchi

pe vârfuri

toate combinaţiile între punctele de sprijin enumerate

De exemplu târâre cu sprijin pe genunchi, pe braţ şi antebraţ:

Complexitatea procedeelor de târâre poate fi crescută prin adăugarea unor sarcini

motrice suplimentare în execuţie cum ar fi trecerea pe sub sau peste obstacole şi transport de

obiecte sau partener.

Exemple de exerciţii complexe :

Târâre dorsalǎ cu ajutorul picioarelor, ţinând la piept, cu fiecare braţ, câte o minge

medicinalǎ de 2 kg,

Târâre costalǎ cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlalt braţ transportând un

partener,

Târâre facialǎ, câte doi, cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlat braţ transportând

o saltea de gimasticǎ (aflatǎ între cei doi executanţi)

Târâre înaltǎ cu un partener cǎlare pe umerii executantului (atenţie la cerinţele metodice

ale exerciţiilor cu partener)

Târâre dorsalǎ cu o minge medicinalǎ la nivelul gleznelor apucat şi o altǎ minge

medicinalǎ la nivelul pieptului apucat.

Trasee aplicative specifice pentru efectuarea diferitelor procedee de tâtâre

Exemple de târâre aplicativǎ

Târâre facialǎ înaltǎ cu sprijinul unui singur braţ, în caz de incendiu

Târâre facialǎ joasǎ cu ajutorul picioarelor, cu transport de echipament militar

Târâre facialǎ joasǎ, specificǎ spaţiilor înguste, în cazul cercetǎrilor speologice

Târâre dorsalǎ, specificǎ domeniului militar

EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE

Exerciţiile de căţărare sunt exerciţii de urcare, coborâre şi deplasare pe suprafeţe

mici de susţinere franghie, scară, stâ1p, copac, prăjină etc.

Aceste exerciţii sunt pretenţioase atât prin prisma nivelului înalt de dezvoltare al

forţei musculare (în special a braţelor) cât şi al instalaţiilor şi a spaţiilor de lucru.

CERINŢE METODICE

În predarea acestor exerciţii cerinţele metodice referitoare la :

asigurarea spaţiilor de lucru,

verificarea aparatelor şi instalaţiilor,

a dificultăţii rebuie respectate în mod deosebit de atent pentru evitarea accidentărilor.

Se va insista, specific acestor exerciţii, asupra aspectelor:

coborârea se va efectua prin acelaşi procedeu ca şi urcarea iar nu prin alunecare sau

săritură,

pentru orice eventualitate se va apela la asigurarea executanţilor de către profesor sau

un executant bine instruit.

Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod special forţa şi puterea

relativă a braţelor, curajul şi obişnuirea cu înălţimea.

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE CĂŢĂRARE

Se face în funcţie de:

Planul în care se efectuează:

căţărare orizontală,

căţărare verticală,

căţărare în plan înclinat.

Segmentele care participă la efectuare

cu ajutorul braţelor,

cu ajutorul braţelor şi al picioarelor,

cu ajutorul unui braţ şi al picioarelor (stânga sus în figura urmǎtoare).

Complexitatea acestor exrciţii creşte prin adaugarea de sarcini motrice suplimentare

:

transport de diferite obiecte şi oprire cu eliberarea prizei mâinilor (la frânghie).

Modalitǎţi de eliberare a prizei mâinilor cu fixarea poziţiei cu ajutorul picioarelor

MODELE DE INSTALAŢII PENTRU EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE

Scarǎ de frânghie

Instalaţie pentru cǎţǎrare oblicǎ

« Perete » de frânghie

Exerciţiile de cǎţǎrare au revenit în actualitate datoritǎ apariţiei sporturilor extreme :

Alpinism

Alpnism liber (cǎţǎrare fǎrǎ echipament specific)

Cǎţǎrare pe clǎdiri civile şi industriale.

Un alt aspect important al utilitǎţii acestor exerciţii se regǎseşte în efectuarea unor

meserii de actualitate dintre care cea mai recentǎ este cea de alpinism utilitar civil.

EXERCIŢII DE ESCALADARE

Exerciţiile de escaladare reprezintă exerciţiile de trecere peste obstacole înalte

(garduri, panouri, ladă de gimnastică etc.).

În majoritatea cazurilor escaladarea este precedatǎ de o sǎriturǎ cu bǎtaie pe ambele

picioare (mai rar pe un singur picior) urmatǎ de priza mâinilor şi tracţiune în braţe.

Escaladarea reprezintǎ, de fapt, trecere directǎ peste obstacole ceea ce diferenţieazǎ

acest tip de exerciţii de cele de cǎţǎrare.

Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa şi puterea

braţelor, efectuarea lor solicitând participarea braţelor ca element activ (escaladările se

efectuează, în general, din atârnat) şi sprijinul picioarelor pe suprafaţa de escaladat.

CERINŢE METODICE

Ca o cerinţă metodică specifică trebuie ca profesorul să adapteze înălţimea

obstacolelor la capacităţile şi nivelul de pregătire al executanţilor.

Este foarte importantǎ asigurarea stabilitǎţii obstacolelor – perete de scânduri, ladǎ de

gimnasticǎ etc.

SISTEMATIZAREA ACESTOR EXERCIŢII

se face în funcţie de

Segmentele care participă la efectuare

braţele şi picioarele,

braţele şi un picior,

un braţ şi picioarele.

Complexitatea poate creşte prin combinare cu transport de obiecte sau cu procedee de

cǎţǎrare.

EXERCIŢII DE ECHILIBRU

Exerciţiile de echilibru sunt adresate dezvoltării aparatului

vestibular, responsabil de menţinerea involuntară a stării de echilibru a corpului, dar şi a

proceselor cerebrale responsabile de redresare în cazurile de pierdere a echilibrului.

Redresarea echilibrului se face în mod reflex; devenim conştienţi de pierderea

echilibrului doar după declanşarea mecanismelor de redresare şi efectele acestora

(reechilibrare sau cădere). Rezultǎ faptul cǎ exerciţiile de echilibru sunt de fapt exerciţii

destinate dezechilibrǎrii corpului astfel încât executanţii sǎ-şi formeze cât mai multe reflexe

de reechilibrare.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ECHILIBRU

se face din punct de vedere al

Poziţiei centrului de greutate faţă de baza de susţinere (principii ale fizicii mecanice):

echilibru stabil,

În cazul echilibrului stabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ sub punctele

de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul revine la poziţia iniţialǎ fǎrǎ intervenţia forţei

musculare.

echilibru instabil,

În cazul echilibrului instabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ deasupra

punctelor de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul nu revine la poziţia iniţialǎ, decât în cazul

intervenţiei forţei musculare.

echilibru indiferent.

Echilibrul indiferent este specific sferei. În cazul perticular al corpului omenesc

aceastǎ formǎ de echilibru se manifestǎ în cazul rulǎrilor şi al rostogolirilor.

echilibru stabil « îngrǎdit »

Este o formǎ particularǎ de echilibru static, specificǎ gimnasticii, şi anume

transformarea echilibrului instabil în echilibru stabil pe baza forţei musculare.

Formei de manifestare:

static,

Reprezintǎ menţinerea echilibrului în cazul poziţiilor

dinamic.

Reprezintǎ menţinerea echilibrulu în cazul mişcǎrilor segmentare şi ale întregului corp.

CERINŢE METODICE

Exerciţiile pentru dezvoltarea reflexelor de echilibrare ţi reechilibrare trebuie sǎ fie

predate într-o succesiune logicǎ respectând caracteristicile şi principiile învǎţǎrii.

Aceste exerciţii solicitǎ în mod complex organismul, iar în timpul mişcǎrilor bruşte de

reechilibrare existǎ întotdeauna riscul accidentǎrilor (întinderi sau rupturi musculare, entorse

sau luxaţii articulare, iar în cazul cǎderilor chiar al fracturilor osoase). Din acest punct de

vedere profesorul trebuie sǎ acorde maximǎ atenţie în conceperea şi aplicarea structurilor de

exerciţii progresiv, în concordanţǎ cu nivelul de pregǎtire al executanţilor.

În predarea exerciţiilor de echilibru trebuie să folosim procedeele metodice de

gradare a dificultăţii acestora, având în vedere substratul cerebral de care depinde execuţia

acestora:

Reducerea treptată a bazei de susţinere.

Stǎnd pe vârfuri

Sprijin rǎsturnat şi stând pe un picior

Stǎnd pe o mânǎ

Mers pe vârfuri

EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:

a) Stând depǎrtat; rotarea braţelor înainte,

b) Stând; rotarea braţelor înainte,

c) Stând pe un picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înainte,

d) Stând pe vârful unui picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înaint

Înălţarea treptată a centrului de greutate al corpului faţă de baza de susţinere,

Aşezat echer

Sprijin echer


a) Culcat; rotarea braţelor în plan sagital,

b) Aşezat; rotarea braţelor în plan sagital,

c) Pe genunchi; rotarea braţelor în plan sagital,

d) Stând; rotarea braţelor în plan sagital,

e) Stând pe vârfuri; rotarea braţelor în plan sagital,

Înălţarea treptată a bazei de susţinere,

Mers pe bârnǎ la nivelul solului

Mers pe frânghie la înǎlţime micǎ

Mers pe frânghie la înǎlţime mare

Mers pe suprafaţǎ instabilǎ la înǎlţime mare

Echilbru complex la înǎlţime


a) Mers pe o linie trasatǎ pe sol,

b) Mers pe banca de gimnasticǎ,

c) Mers pe bârnǎ,

d) Mers pe banca de gimnasticǎ pusǎ pe douǎ lǎzi de gimnasticǎ.

Adaugarea de sarcini motrice suplirnentare în timpul efectuării exerciţiilor de

echilibru,

Menţinerea echilibrului pe minge elasticǎ

Menţinerea echilibrului pe valuri

Prinderea mingii din sǎriturǎ

Mers pe butoi


a) Mers pe banca de gimnasticǎ cu rotarea braţelor înapoi,

b) Mers pe banca de gimnasticǎ cu balansarea lateralǎ a unui picior,

c) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere peste mingi medicinale puse pe bancǎ,

d) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere prin fereastrǎ (un cerc de gimnasticǎ ţinut de

un coleg),

e) În perechi, stǎnd faţǎ în faţǎ la cele douǎ capete ale bǎncii; mers pe bancǎ pânǎ la

celǎlalt capǎt şi ocolirea partenerului fǎrǎ cǎdere de pe bancǎ.

Anularea analizatorului optic sau auditiv în timpul efectuării exrciţiilor de

echilibru


a) Mers cu ochii închişi,

b) Mers pe bancǎ cu mâinile la urechi,

c) Stând pe vǎrfuri menţinut cu ochii închişi,

d) Sǎrituri ca mingea cu ochii închişi,

e) Sǎrituri ca mingea cu întoarcere stânga – dreapta, cu mâinile la urechi.

EXERCIŢII DE TRANSPORT

Exerciţiile de transport însumează toate exerciţiile efectuate pentru

ridicarea, deplasarea şi depunerea diverselor obiecte, aparate sau a partenerului.

Practic, ele sunt cele mai frecvent întâtnite în activitatea umană, de aici derivând şi

importanţa lor.

CERINŢE METODICE

În predarea acestora se vor respecta şi cerinte metodice specifice:

este obligatorie predarea, la început, a procedeelor de ridicare şi depunere corecte în

special a obiectelor mai grele (tehnica de execuţie pentru protejarea integrităţii

coloanei vertebrale, folosind grupele mari musculare – ale picioarelor – ),

pentru transportul aparatelor repartizarea numărului de executanţi se va face în funcţie

de greutatea şi dimensiunile acestora şi de capacitatea de efort şi nivelul de pregătire

al acestora,

forma obiectelor sau aparatelor trensportate trebuie sǎ fie diversificatǎ pentru lǎrgirea

bagajului tehnic de transport,

este necesarǎ diversificarea volumului obiectelor transportate, astfel încât sǎ fie

însuşite cât mai multe modalitǎţi de apucare,

putem considera ca fiind o prioritatre metodicǎ dezvoltarea forţei musculare a

trunchiului, cel care asigurǎ pârghiile necesare ridicǎrii şi transportului diverselor

obiecte – cu alte cuvinte nu se va putea trece la însuşirea procedeelor tehnice de

ridicare şi transport pânǎ nu se realizeazǎ pregǎtirea fizicǎ necesarǎ evitǎrii

accidentǎrilor.

Exerciţiile de transport dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa statică

de menţinere a posturii, forţa statică (în cazul greutăţilor mari, forta izometrică) a braţelor,

deplasarea fiind asigurata de forţa şi puterea picioarelor.

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TRANSPORT

se face în funcţie de:

Procedeele necesare efectuării

exerciţii pentru ridicare,

exerciţii pentru transport,

exerciţii pentru împingere,

exerciţii pentru tractare,

exerciţii pentru depunere.

Conţinutul exerciţiilor:

obiecte,

aparate,

partener.

Segmentele folosite

ambele braţe,

un braţ,

ambele braţe sau un braţ cu sprijinirea greutăţii cu trunchiul,

trunchi.

Gradarea dificultăţii exerciţiilor de transport se realizează prin

modificarea distanţei pe care se efectueaza, modificarea numărului de executanţi şi a greutăţii

obiectelor transportate.

Transport aplicativ

Transport cotidian

EXERCIŢII APLICATIV - UTILITARE NESPECIFICE GIMNASTICII

EXERCIŢII DE MERS

Exerciţiile de mers au ca scop dezvoltarea sistemului locomotor, mersul fiind

mişcarea aplicativă indispensabilă omului, mijlocul care stă la baza deplasării corpului în

mediu, reprezentând o caracteristică umană - deplasarea bipedă.

CERINŢE METODICE

În predarea exerciţiilor de mers se are în vedere:

dezvoltarea forţei care asigură locomoţia,

dezvoltarea mobilităţii în articulaţiile care susţin locomoţia,

formarea unei atitudini posturale corecte şi estetice (apanajul exclusiv al

gimnasticii).

La îndemâna profesorului de educaţie fizică se află o gamă foarte bogată de variante

de mers.

Exemple de variante de mers:

pe partea internă a picioarelor,

pe partea externă a picioarelor,

mers pe vârfuri,

mers pe călcâie,

mers cu vârfurile în interior şi cǎlcâiele înafarǎ,

mers cu vârfurile în exterior şi cǎlcâiele în interior,

mers ghemuit,

mers în sprijin înainte,

mers în sprijin înapoi,

mers pe genunchi,

mers în aşezat.

Se recomandă creşterea complexităţii variantelor de mers prin efectuarea simultan cu

acestea de mişcări segmentare cu braţele, trunchiul şi cu capul.

Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a lecţiilor.

EXERCIŢII DE ALERGARE

Exerciţiile de alergare, spre deosebire de cele mers, asigură creşterea vitezei de

deplasare şi, implicit, creşterea consumului energetic, solicitând valori superioare de efort.

Prin aceste excrciţii se urmăreşte dezvoltarea superioară a aparatului locomotor (faţă

de exerciţiile de mers), dar şi a funcţiilor vitale ale organismului.

CERINŢE METODICE

Exerciţiile de alergare trebuie combinate cu schimbri rapide de direcţie (dezvoltarea

capacităţii de orientare spaţiala), mişcări segmentare ale braţelor şi capului (dezvoltarea

echilibrului dinamic).

Exemple:

alergare cu spatele,

pas de galop (înainte, înapoi, lateral),

alergare cu întoarceri ½ la fiecare pas (stânga-dreapta),

alergare cu joc de glezne

Toate variantele de sărituri din deplasare sunt încadrate în exerciţiile de

alergări.

Exemple:

sărituri ca mingea,

sărituri elastice în lateral de pe un picior pe celălalt,

pas săltat,

pas sărit,

Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a unei lecţii, armonios combinate cu

exerciţiile de mers.

EXERCIŢII DE ARUNCARE

Exerciţiile de aruncare formează o deprindere aplicativă folosită în mod deosebit în

anumite ramuri sportive având ca scop dezvoltarea puterii lanţurilor musculare extensoase ale

braţelor şi a capacităţii de percepere a reperelor spaţiale.

CERINŢE METODICE

În predarea exerciţiior de aruncare trebuie respectate unele cerinţe metodice

specifice:

dezvoltarea ambidextriei (lateralităţii), (în scop performaţial se pǎstreazǎ

predominanţa braţului dominant)

folosirea de exerciţii de aruncare atât cu un braţ, cât şi cu ambele braţe,

alegerea exerciţiilor în funcţie de spaţiul disponibil şi scopul urmărit,

greutatea obiectelor folosite pentru aruncare să nu denatureze tehnica de execuţie,

forma obiectelor sǎ fie diversificatǎ, astfel încât sǎ fie însuşite cât mai multe

modalitǎţi de apucare.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ARUNCARE


scopul aruncării:

la distanţă

la ţintă fixă

la ţintă mobilă

segmentele folosite:

ambele braţe,

un braţ.

picioarele

Exerciţiile de aruncare trebuie efectuate prin cât mai multe

procedee (pe deasupra umărului, pe la şold, pe sub braţul opus etc.), pe diferite direcţii de

aruncare (înainte, înapoi, sus, oblic, lateral), ele fiind efectuate în partea fundamentală a

lecţiilor.

EXERCIŢII DE PRINDERE

Exerciţiile de prindere reprezintă totalitatea exerciţiilor care au ca scop formarea

deprinderii de a prinde diferite obiecte aflate în fază de zbor.

Aceste exerciţii dezvoltă în mod deosebit forţa de cedare a braţelor şi capacitatea de

apreciere a reperelor spaţiale şi temporale (capacitatea de a aprecia şi coordona propriile

mişcări cu distanţa şi viteza deplasarii obiectelor care urmează a fi prinse).

CERINŢE METODICE

Ca o cerinţă metodică specifică trebuie subliniat că la prinderea obiectelor

executanţii trebuie învăţaţi să participe cu tot corpul la această acţiune, finalizarea prinderilor

efectuându-se prin forţa lanţului muscular al triplei extensii în regim de cedare al picioarelor.

Asemenea exerciţiilor de aruncare ţi în cazul exerciţiilor de prindere trebuie folosite

obiecte de forme variate pentru lǎrgirea bagajului modalitǎţilor de apucare.

Greutatea obiectelor trbuie corelatǎ cu posibilitǎţile executanţilor astfel încât tehnica

prinderii sǎ nu fie alteratǎ. Variaţia greutǎţii obiectelor prinse trebuie sǎ ducǎ la

perfecţionarea tehnicii de prindere.

O altǎ cerinţǎ metodicǎ se referǎ la realizarea unor situaţii variate în care sǎ fie

realizatǎ prinderea – situaţii referitoare la viteza mişcǎrilor, modificarea poziţiilor segmentare

şi ale întregului corp etc.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE PRINDERE


segmentele participante la efectuarea acestora:

cu ambele braţe,

cu un braţ.

procedeul solicitat :

pe loc,

din deplasare (mers, alergare),

din săritură (înată, în adâncime, în lungime).

Exerciţiile de prindere se vor face cu obiecte venind din diferite direcţii şi cu diferite

viteze, fiind asociate cu exerciţiile de aruncare, situându-se în partea fundamentală a lecţiilor.

SĂRITURI APLICATIVE

Săriturile aplicative reprezintă un mijloc natural foarte important în completarea

dezvoltării fizice umane.

Săriturile aplicative solicită complex organismul, dar în special puterea instantanee şi

forţa de cedare a triplei extensii a picioarelor, coordonarea segmentara şi atitudinala în faza

de zbor, capacitatea de orientare spaţio-temporală, echilibrul, curajul şi puterea de decizie.

CERINŢE METODICE

În învăţarea săriturilor trebuie respectate următoarele cerinţe metodice specifice:

primul pas în învăţarea săriturilor este şcoala aterizării,

profesorul trebule să cunoască foarte bine procedeele de ajutor şi asigurare,

trebuie verificate permanent integritatea, fixarea şi stabilitatea aparatelor folosite la

sărituri,

trebuie perfect amenajat spaţiul rezervat aterizării prin materiale absorbante de şoc şi

un extra-spaţiu, de siguranţă.

SISTEMATIZAREA SĂRITURILOR APLICATIVE

se face în funcţie de

Structura lor

Libere – în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră etc.

Cu sprijin - directe pe ambele braţe sau pe un braţ.

Bătaia picioarelor:

pe ambele picioare,

pe un picior.

Săriturile se fac, în general, în partea fundamentală a lecţiilor, dar formele simple pot

fi folosite şi la încălzire.

JOCURI ŞI PARCURSURI APLICATIV-UTILITARE

Parcursurile aplicative reprezintă legarea dinamică şi eficientă a deprinderilor

aplicativ-utilitare prin realizarea de trasee care presupun “rezolvarea de probleme “ prin

folosirea acestora.

CERINŢE METODICE

În realizarea parcursurilor aplicative trebuie respectate următoarele cerinţe metodice:

asigurarea cursivităţii pe traseu (în cazul introducerii exerciţiilor de căţărare acestea

să fie ultima sarcină în cadrul traseului),

asigurarea spaţiilor de lucru în vederea evitării accidentărilor,

dificultatea sarcinilor motrice să nu depăşească capacităţile şi nivelul de pregătire al

executanţilor.

Dozarea efortului se realizează prin modificarea lungimii traseului, al numărului de

sarcini motrice şi al pauzelor dintre reluarea trecerilor pe traseu.

Jocul aplicativ se caracterizează printr-un conţinut simplu cu reguli puţine şi uşor de înţeles.

Jocurile nu sunt proprii doar vârstelor mici. O serie de sarcini ale pregătirii fizice a elevilor

mai mari, a adulţilor, chiar a sportivilor de performanţă se pot realiza prin jocuri. În

organizarea jocurilor trebuie respectate unele cerinţe metodice care condiţionază în mare

măsură atingerea obiectivelor urmărite.

Conţinutul jocului trebuie să corespundǎ particularităţilor somato- funcţionale şi psihice

ale elevilor.

Dacă jocul e prea simplu interesul elevilor va fi scăzut, ei participând din obligaţie. Dacă

jocul e prea complicat ca structură şi efort, depăşind posibilităţile de înţelegere şi execuţie,

reacţia elevilor va fi identică.

Regulile trebuie să fie înţelese şi reţinute de elevi, elementele care-l compun să fie cunoscute,

durata efortului şi solicitarea organismului corespunzătoare vârstei şi nivelului de pregătire.

În afara particularităţilor menţionate, la alegerea jocului se va ţine seama de:

scopul instructiv-educativ urmărit unde din numărul mare de jocuri se va alege cel care

contribuie cu cea mai mare eficienţă la realizarea obiectivelorde instruie prevăzute;

condiţiile materiale şi climaterice în care urmează să se defăşoare activitatea;

regulile jocului vor fi astfel stabilite, încât să-l oblige pe elev să execute acţiunile care pot

contribui la realizarea obiectivelor instructiv-educative propuse;

formarea echipelor se face astfel încât să fie egale ca valoare, unde în cadrul acţiunilor

de formare a echipelor trebuie rezolvată şi problema alegerii căpitanilor de echipă,

aceştia pot fi numiţi de către profesor, sarcina încredinţându-se prin rotaţie, mai multor

elevi;

explicarea şi demonstrarea jocului cere ca acestea să fie scurte, dar complete, prezentând

conţinutul jocului, scopul urmărit, calităţile solicitate de joc, regulile de desfăşurare etc.,

jocul poate fi demonstrat integral sau numai prin unele momente importante, când

pretinde respectarea unui număr mare de reguli se poate recurge la executarea ,,încetinită

“ a jocului cu întregul colectiv, după care se va executa în ritm normal;

desfăşurarea jocului reprezintă momentul în care profesorul trebuie să urmărească cu

atenţie manifestarea fiecărui elev, dozarea efortului în timpul jocului se va face prin

îndemnarea activă a unor elevi, iar alţii este necesar să fie temperaţi; terminarea jocului,

încheierea lui, poate fi hotărâtă şi în afara timpului hotărât iniţial, aceasta depinzând de

gradul de implicare al elevilor.

La terminarea jocului se impune efectuarea unor exerciţii destinate liniştirii organismului si

adunarea colectivului într-o formaţie convenabilă comunicării rezultatului.

În funcţie de obiectivul urmărit, jocul poate fi folosit cu succes în aproape toate momentele

lecţiei, excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor. La clasele I

- III prezenţa şi rolul jocurilor în fiecare lecţie este de necontestat, contribuind la realizarea

obiectivelor instructiv-educatie urmărite.

În cadrul diferitelor momente unele obiective se pot realiza prin jocuri, care contribuie şi la

dinamizarea activităţii.

Astfel captarea atenţiei pentru lecţie se poate realiza mai activ şi mai eficient printr-un joc.

Pregătirea organismului pentru efort se poate obţine de asemenea prin jocuri care solicită

dinamic organismul. Jocurile oferă o gamă largă de posibilităţi pentru consolidarea şi

aplicarea în condiţii variate a priceperilor şi deprinderilor învăţate, pentru dezvoltarea

calităţilor motrice.

JOCURI APLICATIVE

Plasa de prins fluturi

În limitele unui spaţiu delimitat, jucătorii se răspândesc în diferite direcţii. Se aleg

doi jucători care se numesc prinzători, şi aceştia, în formaţie de lanţ de braţe (plasa), caută să

prindă pe ceilalţi jucători, prin cuprinderea lor în plasă.

Cei prinşi devin la rândul lor prinzători şi măresc plasa. Jocul continuă până rămâne

un singur jucător neprins, care devine câştigătorul jocului.

Reguli :

- Prinderea este valabilă numai în cazul când plasa nu s-a rupt (nu s-a desfăcut

lanţul de braţe).

- Jucătorii urmăriţi pot scăpa de urmărire dacă intrǎ în plasă şi ies imediat, fără ca

intrarea să fi fost determinată de acţiunea prinzătorilor.

Cursa în circuit, cu trecere prin tunel

Participanţii la joc se împart în două grupe inegale ca număr. Prima grupă, formată din 1/3

din numărul jucătorilor, se dispune în formaţie de cerc cu picioarele depărtate, cu un interval

între jucători de 2-3 paşi.

Restul jucătorilor formează al doilea cerc, concentric cu primul. La primul semnal,

jucătorii aflaţi pe circumferinţa cercului mare se angajează în alergare, în direcţia indicată de

conducătorul jocului.

La al doilea semnal, aceşti jucători trec prin tunel, adică printre picioarele jucătorilor

aflaţi în cercul mic. Numărul jucătorilor din acest cerc fiind mai mic, nu toţi jucătorii vor găsi

un loc liber de trecere. Aceştia vor continua cursa până vor reuşi să treacă prin tunel.

Cei care au reuşit, termină cursa, se opresc pe circumferinţa cercului mic, tot în

poziţia stând depărtat, formând astfel noi tunele.

Jocul continuă până când fiecare jucător a reuşit să treacă prin tunel.

Culegătorii

Cu ajutorul a patru fanioane se jalonează colţurile unui pătrat cu latura

de 10 metri şi se numerotează în sensul acelor de ceas.

Se formează două-trei echipe, şi fiecare jucător îşi depozitează câte un obiect personal

în dreptul celor patru fanioane.

La distanţă de 5m de linia din faţă a pătratului sa trasează o linie mai lungă decăt cea a

pătratului, porţiunea din dreapta servid ca linie de plecare, iar porţiune din stânga ca linie de

sosire. Jucătorii echipelor participante se grupează, amestecaţi, în spatele liniei de plecare.

La semnalul de începere, întregul colectiv aleargă spre primul fanion, şi fiecare

jucător caută să-şi recupereze obiectul depozitat acolo, continuând la fel şi pentru celelalte

fanioane. În dreptul ultimului fanion, numerotat cu cifra 1, echipele se regrupează şi fiecare

echipă încearcă să treacă prima linia de sosire.

Reguli :

- Jucătorii nu pot ridica din dreptul fanioanelor decât obiectele personale care au

fost depozitate acolo.

- Linia de sosire trebuie trecută cu întreaga echipă.

- Dacă un jucător a ridicat un alt obiect sau l-a lăsat pe al său în joc, echipa din care

face parte va fi descalificată.

Scaunul care fuge

Pe locul de joc se aşează în formă de cerc,la o distanţă de 1 metru,

unul de altul, un număr de scaune egal cu numărul participanţilor.

În lipsă de scaune se marchează cercuri cu diametrul de ½ metri.

Dintre jucători se alege un conducător care stǎ în picioare în mijlocul cercului : restul

sunt aşezaţi cu faţa la conducător, al cărui scaun rămâne liber.

La semnalul de începere, conducătorul încearcă să ocupe scaunul (cercul) liber, fiind

însă împiedicat de jucătorii care se mută mereu spre stânga sau spre dreapta, de pe un scaun

(cerc) pe altul.

Dacǎ încercarea reuşeşte, devine conducător jucătorul care n-a ocupat la timp scaunul

(cercul) liber.

Ruperea lanţului

Efectivul se împarte în două echipe egale ca număr şi se aşează pe

două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă de 20 metri; rândurile se ţin strâns de mână.

Un jucător dintr-o echipă pleacă la adversar, se plimbă de-a lungul rândului advers şi,

la un moment dat, încearcă să rupă rândul prin surprindere.

Dacă jucătorul reuşeşte să rupă rândul, ia prizonieri ambii adversari printre care a trecut.

Dacă jucătorul nu reuşeşte să rupă rândul, o ia la fugă şi este urmărit, iar dacă este prins

devine prizonier. Câştigă echipa care, la sfârşitul jocului, are mai mulţi prizonieri.

Semănatul

Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr şi se aliniează în şir înapoia unei

linii de plecare. Intervalul între echipe este de 6 paşi. În faţa fiecărei echipe se desenează

simetric câte două şiruri de câte 3 cercuri, cu diametrul de1/2 metri. Cercurile se dispun

paralel la o distanţă şi interval de 4 metri, şi se numerotează de la 1 la 6.

În fiecare din cercurile şirului din dreapta se pune câte o minge de oină. Jucătorii din

aceeaşi echipă se numără din doi în doi şi primul din fiecare echipă primeşte câte o minge de

oină.

La semnalul de începere, jucătorul cu mingea fuge până la cercul nr. 1 şi o pune în

cerc, apoi trece şi ia mingea din cercul nr. 2, o pune în cercul nr.3, de aici trece şi ia mingea

din cercul nr. 4, o trece în cercul nr. 5, apoi ia mingea din cercul nr. 6 şi se întoarce cu ea la

echipă pentru a o preda jucătorului următor. Acesta procedează la fel ca primul, cu deosebirea

că el urmează să treacǎ mingile din şirul din stânga în şirul din dreapta, depunând iniţial

mingea pe care a primit-o în cercul nr. 2.

Jocul continua până ce toţi jucătorii au participat la joc. Câştigă echipa care termină mai

repede.

Ştafeta cu mingea rostogolită

Jucătorii se împart în trei echipe, fiecare avînd un număr egal de jucători. Formaţia echipelor

este în şir câte unul, aflându-se la un interval de 3 paşi una de alta.

Locul de plecare se marchează printr-o linie foarte bine vizibilă, şi la 10 metri de acest

loc se marchează punctul de întoarcere.

La semnalul de începere, primul jucător din fiecare echipă rostogoleşte mingea în

direcţia stabilită, lovind-o cu palmele la fiecare pas; la întoarcere se procedează la fel.

Jocul continuă până când fiecare a rostogolit mingea în felul descris.Câştigă echipa

care termină mai repede.

Reguli :

- Mingea trebuie lovită de jucători la fiecare pas.

- Mingea poate fi lovită la ducere cu palma dreaptă, iar la întoarcere cu cea stângă.

Ştafeta cu cerculeţe

Trasăm o linie de plecare, înapoia căreia sealiniează echipele în

formaţie de şir câte unul. În faţa fiecărei echipe, din loc în loc, amplasăm jaloane (stâlpi) cu o

înălţime de 40 cm. Trasăm şi o linie de întoarcere.

Distanţa de la linia de plecare la primul jalon, între jaloane şi între ultimul jalon şi linia de

întoarcere va fi de 3 metri, iar numărul de jaloane va fi de 3. Primul jucător din fiecare echipă

primeşte câte trei cerculeţe. Cerculeţele au un diametru de 30 cm şi pot fi confecţionate din

sârmă izolată.

La semnalul de începere, pleacă primul din fiecare echipă. La ducere, din alergare,

trebuie să lase să cadă câte un cerculeţ peste fiecare jalon, astfel ca cerculeţul să rămână pe

jalon. Se continuă alergarea până la trecerea liniei de întoarcere şi apoi, făcând drumul înapoi,

se culeg cerculeţele şi se predau schimbului următor.

Pentru fiecare încercare reuşită de a trece cercul peste jalon se acordă câte un punct.

Reguli :

- Lansarea cerculeţului pe jalon trebuie să se facǎ din alergare, cerculeţul ţinut în

mână la înălţimea pieptului şi fără aplecarea trunchiului pentru a micşora distanţa

pânǎ la jalon.

- Trecerea liniei de întoarcere şi predarea cerculeţelor pe linia de plecare este

obligatorie.

Ştafeta în cercuri

Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri una de alta, se delimitează o linie de plecare

şi o linie de întoarcere.

După formarea echipelor, ele se aliniează în şir câte unul înapoia liniei de plecare. Primul

jucător din fiecare echipă primeşte câte un cerc de gimnastică. Jocul constă în parcurgerea

distanţei de către jucători, având cercul trecut peste corp şi coborât până la nivelul şoldului.

Procedeul de desfăşurare poate fi :

- Pleacă câte o pereche din fiecare echipă, cu ambii jucători intraţi în cerc şi distanţa

se parcurge dus-întors după care cercul se predă perechii următoare.

- Cu transbordare (în acest caz pleacă doi, unul dintre ei rămâne înapoia liniei de

întoarcere, se întoarce unul şi-l ia pe următorul); în felul acesta fiecare jucător

poate face douǎ curse. Pentru ca şi primul lăsat pe linia de întoarcere să execute

două curse, încă înainte de terminarea ştafetei se întoarce şi se încolonează după

ultimul jucător al echipei sale.

Câştigă echipa care termină cursa mai repede.

Reguli :

- Plecarea perechilor nu se poate face înainte ca ele să fi intrat în cerc chiar pe linia

de plecare.

- Intrarea în cerc trebuie făcută astfel ca cercul să se coboare la nivelul şoldului şi

nu numai până la gât, cum există tendinţa.

Garderoba

Pe patru scaune, aflate la un interval de 3 metri se pun câte un trening complet (bluză şi

pantalon) pe fiecare. La 10 metri de aceste scaune se marchează o linie de plecare, în spatele

căreia se aliniează cele patru echipe, cu jucătorii în şir câte unul, fiecare şir în dreptul unui

scaun.

La semnalul de începere, câte un jucător din fiecare echipă porneşte în alergare spre scaun.

Ajuns aici, jucătorul îmbracă treningul şi se întoarce la echipa sa. În spatele liniei de plecare

el dezbracă acest echipament şi îl predă coechipierului următor. Cel care îl primeşte îl

îmbracă la rândul său, aleargă la scaun, îl scoate şi îl depune acolo, după care se întoarce la

echipă şi predă ştafeta următorului coechipier.

Cursa continuă în acelaşi fel, până când toţi jucătorii au participat la întrecere.

Câştigă echipa al cărei ultim jucător trece primul linia de plecare.

Reguli :

- În timpul îmbrăcării şi dezbrăcării treningului jucătorul nu poate fi ajutat de

coechipieri.

- Predarea treningului sau a ştafetei se face numai în spatele liniei de plecare.

Ştafeta popicarilor

Pe locul de joc trasăm o linie de plecare, iar la 5 metri de la aceasta o linie de

aruncare şi, mai departe, la 10 metri, o linie a ţintelor.

Echipele se aliniează pe şiruri înapoia liniei de plecare, la 4 paşi interval între ele. Pe

linia ţintelor, în dreptul fiecărei echipe, se pune câte un popic (sticlă de plastic) în picioare.

Jucătorul nr.1 din fiecare echipă primeşte câte o minge medicinală.

La semnal, nr. 1 aleargă cu mingea în mână pânǎ la linia de aruncare, aici

rostogoleşte mingea în direcţia popicului, pentru a-l doborî (rostogolirea mingii se face ca la

popice), continuă alergarea până la linia ţintelor, unde ridică popicul, dacă a fost doborât, ia

mingea în braţe şi se întoarce în alergare pentru a o preda următorului jucător din şir.

Jocul continuă cu următorii şi se termină cu înapoierea ultimului schimb.

Reguli :

- Rostogolirea mingii se poate face numai dinapoia liniei de aruncare şi dintr-o

singură mişcare.

- Predarea mingii schimbului următor se poate face numai pe linia de sosire.

- Jucătorul care doboară popicul altei echipe se penalizează cu douǎ puncte.

- Pentru fiecare popic doborât se acordă câte un punct.

- Echipa care termină prima primeşte două puncte, la care se adaugă punctele

realizate prin doborârea popicelor.

- Câştigă echipa care realizează numărul cel mai mare de puncte în total.

Mingea la turn

Se improvizează un “turn”, reprezentat printr-un trepied format din bastoane legate

la mijloc cu o sfoară. Prin numărătoare sau tragere la sorţi, unul din jucători devin păzitor al

turnului şi trece în dreptul turnului. Ceilalţi formează un cerc cu raza de 5 metri, în jurul

turnului, şi fiecare dintre ei îşi fixează, cu olinie trasă pe sol, locul său pe circumferinţa

cercului.

Jucătorii de pe cerc au o minge şi prin aruncări caută să dărâme turnul. Pe traiectoria

acestor aruncări se interpune jucătorul păzitor. El poate prinde sau respingea mingea cu mâna

sau cu piciorul.

Pentru a înşela vigilenţa păzitorului sunt permise pase între jucătorii aruncători,

aceştia căutând momentul optim pentru o aruncare decisivă, care să dărâme turnul. Cel care

dărâmă turnul devine păzitor.

Reguli :

- Jucătorii de pe cerc nu au voie să pătrundă în interiorul acestuia.

- Dacă păzitorul dărâmă el însuşi turnul, el schimbă rolul cu un alt jucător.

Ţinta rostogolitoare

Se delimitează un teren dreptunghiular cu laturile de 5x10 metri. În afara terenului se

plasează câte o echipă, în spatele celor două laturi mici. În interiorul cercului, la 4 metri de

laturile mici şi paralel cu acestea, se trasează pe sol câte o linie.

În centrul terenului se pune mingea ţintă. Fiecărei echipe i se distribuie un număr

egal de mingi mici.

La semnalul de începere, jucătorii încep să arunce aceste mingi în ţintă, căutând prin

lovituri cât mai precise şi puternice s-o facă să se rostogolească spre linia echipei adverse.

Echipa care reuşeşte să treacă mingea dincolo de linia echipei adverse capătă un punct şi

jocul se reia de la început.

Câştigă echipa care acumulează, prima, trei puncte. În timpul jocului mingile sunt

culese de jucătorii ambelor echipe şi aruncate din nou.

Reguli :

- În timpul aruncării jucătorii nu au voie să depăşească linia respectivă.

- Mingile mici rămase în spaţiul dintre cele două linii de 4 metri vor fi culese, din

timp în timp, numai de cǎtre conducătorul jocului, care le va redistribui în mod

egal celor două echipe.

- Dacă mingea ţintă se rostogoleşte în afara laturilor lungi ale terenului, în spaţiul

dintre cele două linii de 4 metri, jocul va fi oprit şi conducătorul o va plasa pe

mijlocul terenului, în dreptul locului unde aceasta a ieşit.

Doboară mingea !

În curte sau în sală alegem o porţiune de teren în care să nu existe pericolul de a

sparge geamuri. Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri între ele, marcăm liniile de

aruncare. Pe mijlocul terenului, la egală distanţă între linii, se aşează un taburet şi pe aceasta

o minge medicinală mică.

Cele două echipe se aliniează fiecare înapoia uneia dintre liniile de aruncare, toţi

jucătorii având în mână câte o minge mică.

La semnalul de începere, întregul colectiv începe să arunce ţintind mingea

medicinală, încercând să o lovească şi să o doboare. Victoria revine echipei care a determinat

căderea mingii pe terenul advers.

Dacă după aruncarea tuturor mingiilor ţinta n-a căzut, se opreşte jocul pentru

culegerea mingiilor şi jocul se reia.

Reguli :

- În timpul ochirii cu mingea, jucătorii nu au voie să depăşească linia de ochire.

- Nici un jucător nu are voie să aibă mai mult de o minge.

Fugi de minge !

În lungul terenului se trag două linii paralele, la o distanţă de 15 paşi una de alta.

Acestea vor fi liniile de aruncare, una din echipe, împărţindu-se în două grupe, trece înapoia

acestor linii pe toată lungimea lor. Unul dintre jucători primeşte o minge.

Perpendicular pe liniile de aruncare, la cele două capete ale terenului, se marchează

câte o linie de alergare. Înapoia uneia din ele se plasează întregul efectiv al celeilalte echipe.

La semnalul conducătorului, echipa de alergare caută să străbată, în cea mai mare

viteză, terenul cuprins între cele două linii de aruncare, ferindu-se în acelaşi timp de mingea

aruncată de adversari. În acest timp, jucătorii echipei de la aruncare caută să lovească cu

mingea cât mai mulţi alergători. Pentru fiecare jucător lovit, echipa de la aruncare primeşte

un punct.

După ce toţi jucătorii echipei de la alergare au trecut în partea opusă a terenului, ei

trebuie sǎ se întoarcă la linia de unde au plecat, însă nu în grup ca şi prima oară, ci pe rând,

câte unul. Şi în această parte a jocului misiunea jucătorilor de la aruncare este aceeaşi, şi

anume să lovească cât mai mulţi adversari.

Apoi rolurile echipelor se schimbă; la sfârşitul jocului echipa care a realizat cele mai

multe puncte prin lovirea adversarilor cu mingea este declarată învingătoare.

Reguli :

- Aruncarea mingii în cei care aleargă este permisă numai dinapoia liniilor de

aruncare; dacă mingea a rămas în spaţiul de joc, ea poate fi culeasă de oricare din

jucǎtorii de la aruncare, care este însă obligat să revină înapoia liniei de aruncare.

- Orice contact între minge şi un jucător de la alergare se consideră lovitură

valabilă, chiar dacă mingea l-a atins prin ricoşare din sol.

- În prima parte a jocului, pentru a obliga echipa de la alergare să pătrundă în

spaţiul de joc cu întreg efectivul, nu se va permite ieşirea dincolo de linia de fund

a terenului a nici unui jucător până când ultimul nu a pătruns în teren. Orice

abatere va fi sancţionată cu un punct în favoarea echipei de la aruncare.

Minge, stai !

Se delimitează, prin fanioane sau alte obiecte, un spaţiu de joc care va fi un pătrat cu

latura de 15 metri. Jucătorii formează un cerc în mijlocul acestui pătrat. Unul din ei trece în

centru, având asupra lui o minge. El o aruncă în sus pe verticală şi, în timp ce aceasta este în

aer, strigă numele unui jucător din cerc. Cel strigat pătrunde în cerc şi încearcǎ să prindă

mingea, în timp ce toşi ceilalţi fug şi se împrăştie în suprafaţa spaţiului de joc.

Îndată ce a prin mingea, jucǎtorul strigă: ”Minge, stai !”. La acest semnal toţi ceilalţi

rămân nemişcaţi în locurile în care se găsesc. El îşi alege pe unul din cei mai apropiaţi,

spunându-i numele. Cel numit se întoarce cu spatele, rotunjeşte spatele şi încrucişează braţele

la spate pentru a-şi proteja regiunea rinichilor.

Jucătorul care are mingea, fără să părǎsească locul unde a prins-o, încearcă să-l

lovească cu ea printr-o aruncare precisă. Dacă reuşeşte, cel lovit culege mingea şi strigă, la

rândul său, ”Minge, stai !”. Acum îşi alege el ţinta şi jocul continuă.

Din momentul în care mingea a fost aruncată de primul jucător şi până

ce al doilea dă semnalul de oprire, restul jucătorilor se pot plasa în toate direcţiile,

depărtându-se cât mai mult de minge.

Jocul continuă în felul acesta până când unul din jucători nu reuşeşte să-l lovească pe

cel numit. Atunci se reface cercul şi jocul este reluat de la început de către cel care şi-a ratat

aruncarea.

Pentru fiecare lovitură primită sau ratată, jucătorul respectiv primeşte un punct de

penalizare, iar câştigătorul va fi acela care, până la sfârşit, va avea cele mai puţine puncte de

penalizare.

Reguli :

- Este interzis să se strige ”Minge, stai !” înainte de a prinde mingea; în caz contrar,

toţi jucătorii pot face trei paşi în orice direcţie, depărtându-se de cel care are

mingea.

- Dacă după semnalul “Minge, stai !” unul sau mai mulţi jucători continuă să alerge,

ei vor fi obligaţi să facă spre cel care are mingea, un număr dublu de paşi faţă de

cei pe care l-au fǎcut după semnalul de oprire.

- Dacă un jucător, depărtându-se de minge, iese din spaţiul de joc, el primeşte un

punct de penalizare, fără ca prin aceasta jocul să fie întrerupt.

- Jucătorul care prinde mingea nu are voie să părăsească locul unde a intrat în

posesia ei. În caz contrar, el va fi obligat să se întoarcă în acel loc.

- Se consideră lovitură valabilă numai atunci când mingea a atins direct jucătorul

lovit, fără să fi lovit solul în prealabil (nu se admite lovitura prin ricoşeu).

MODEL PARCURS APLICATIV-UTILITAR

Materiale necesare: minge, capra de gimnastică, coş, banca de gimnastică, fanion

Pornire dinapoia liniei de start, purtând o minge în braţe.

Alergare 5 metri înainte.

Trecere printre picioarele caprei de gimnasticǎ, fără a scăpa mingea.

Ridicare şi alergare 3 metri înainte.

Efectuarea a doi paşi lateral stânga şi depunerea mingii într-un coş.

Revenire pe traseu prin efectuarea a doi paşi lateral dreapta.

Alergare 2 metri cu schimbarea direcţiei 180º.

Urcare şi mers în echilibru pe partea lată a unei bănci de gimnastică.

Coborâre şi alergare 2 metri înainte.

Ocolire stânga-mprejur a unui fanion şi alergare până la coş.

Recuperarea mingii şi alergare până la linia de start.

EXEMPLE DE EXERCIŢII

BIBLIOGRAFIE

Grigore, V. (2007) – Manual de gimnastică, Editura Bren.

Hidi, I.L (2007). – Fitness, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ.

Hidi, I.L (2007). – Fitness. Programe pentru optimizarea condiţiei fizice, Editura Didacticǎ şi

Pedagogicǎ.

Hidi, I.L (1999). – Gimnastica de bazǎ. Note de curs, A.N.E.F.S.

Hidi, I.L & Corlaci, I. & Stroescu, S. (2010). – Metodica execrciţiilor de dezvoltare fizică

generală, Editura Discobolul.

Hidi, I.L & Dina, L.A. & Dinţică, G. (2010). – Metodica execrciţiilor aplicativ-utilitare,

Editura Discobolul.

PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/

Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015

Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016)

Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov Valoare proiect: 1.231.470 lei

Obiectivul proiectului Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de

incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de

dizabilități sau de situația economică. Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste

categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.

Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la

nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar. Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și

mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență.

Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE

2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009

– 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.

http://www.unefs.ro/

http://strategiipentruviitorsitineri.com/

PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/

Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015

Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016) Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov

Valoare proiect: 1.231.470 lei

Obiectivul proiectului Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de

incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de dizabilități sau de situația economică.

Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste

categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.

Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la

nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar. Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și

mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență.

Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE

2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009

– 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.

http://www.unefs.ro/

http://strategiipentruviitorsitineri.com/

metodologie specifică de lucru pentru persoanele aflate în risc de

Documents