UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE

M E T O D O L O G I A

ALCĂTUIRII UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE Conf. univ. dr. MIHAIL M. ANDREESCU

BUCUREŞTI -2006-

2

ARGUMENT

Dezvoltarea rapida a învăţământului deschis la distanţă, a permis accesul în învăţământul superior a unui număr tot mai mare de tineri şi cetăţeni dornici să se perfecţioneze într-un anume domeniu. Numărul mare de studenţi ridică însă şi anumite probleme mai ales în ce priveşte metodologia alcătuirii unei lucrări ştiinţifice şi a cercetării ştiinţifice etc. , în condiţiile în care nu se mai ţin cursuri în sistemul clasic şi nici nu se mai fac diverse lucrări practice. Pornind de la situaţia creată şi dorind să-i ajutăm pe studenţii noştri în pregătirea pentru munca de cercetare şi alcătuirea de lucrări ştiinţifice, am realizat prezenta metodologie privind alcătuirea de lucrări ştiinţifice. Metodologia de faţă se adresează tuturor studenţilor Universităţii , , Spiru Haret” şi nu doar studenţilor de la Facultatea de Istorie, normele ştiinţifice fiind valabile pentru toate specializările universitare iar criteriile de elaborare şi redactare a lucrărilor ştiinţifice fiind în general aceleaşi pentru toate tipurile de specializări şi facultăţi. Prezenta metodologie a primit avizul conducerii facultăţii care s-a declarat de acord cu actuala formă de redactare.

3

PREGĂTIREA STUDENTULUI/VIITORULUI CERCETĂTOR PENTRU ALCĂTUIREA UNEI LUCRĂRI

În ce priveşte activitatea ştiinţifică, indiferent de domeniul de

cercetare şi de specialitate, definirea viitorului cercetător se face pe parcursul pregătirii sale intelectuale din învăţământul preuniversitar şi universitar, apoi prin specializarea post universitară prin intermediul masteratului şi al doctoratului. În domeniul istoriei, mai ales, viitorul cercetător trebuie să aibă cunoştinţe solide în domeniu şi o bogată lectura personală în ce priveşte specialitatea aleasă. Pe parcursul pregătirii sale viitorul cercetător trebuie să deprindă temeinic metodele de cercetare şi utilizare a izvoarelor, în special a actelor de cancelarie, dar şi a celorlalte surse, să cunoască metodele criticii istorice şi a criticii izvoarelor, precum şi ştiinţele care se ocupă cu analiza izvoarelor. Cercetătorul trebuie să cunoască diferitele categorii de izvoare utilizate în specialitatea aleasă, lucrările apărute în domeniu, natura problemelor cercetate, stadiul rezolvării lor, aceasta realizându-se printr-o lectura personală foarte bogată. Este nevoie de o atare lectură deoarece în multe lucrări apar elemente inedite privind exemplificarea unor evenimente şi situaţii pe care autorul viitoarei lucrări trebuie să le înţeleagă şi să le verifice. În unele lucrări bibliografice, sinteze şi monografii problemele sunt rezolvate prin ipoteze care pot fi acceptate sau respinse doar în urma unei cercetări documentate, pe care viitorul autor de lucrare nu o poate face dacă nu are cunoştinţele necesare şi nu cunoaşte unde şi ce să cerceteze. Alte lucrări prezintă o argumentare slabă într-o problemă sau alta şi lectorul trebuie să-şi dea seama de erorile autorului lucrării şi de slăbiciunile acesteia, pentru a putea face completările necesare şi corecturile de rigoare. De asemenea, în unele lucrări interpretările pot fi eronate sau false şi numai o cunoaştere temeinică a problemelor şi o cercetare pe măsură poate duce la corecturile necesare şi la abordarea corectă a problemelor. Iată motivele pentru care cercetătorul şi viitorul autor de lucrări trebuie să aibă o pregătire solidă şi un bagaj vast de cunoştinţe în domeniu. În ce priveşte metoda de cercetare şi tehnica alcătuirii unei lucrări se însuşesc pe parcursul mai multor etape. Paşii pregătitori trebuie să se facă în timpul studenţiei-pentru studenţii care frecventează regulat cursurile -, în cadrul seminariilor, când sunt executate unele lucrări metodologice practice. Asemenea lucrări practice pot fi alcătuite şi de studenţii care sunt înscrişi la formele de învăţământ deschis la distanţă şi cu frecvenţă redusă. Cunoştinţele de metodologie şi cercetare istorică pot fi deprinse numai pe această cale, când

4

se fac paşii pregătitori în vederea alcătuirii unor lucrări personale, pe subiecte despre care viitorul autor şi-a format o anume părere în timpul pregătirii. Cele mai utile şi mai practice lucrări pregătitoare sunt referatele. Ele se deosebesc de lucrările ştiinţifice propriu-zise prin aceea că profesorii nu urmăresc obţinerea unor noi rezultate de la studenţi, ci vor ca aceştia să-şi însuşească metoda de lucru şi să-şi dezvolte interesul pentru cercetare. Studentul se obişnuieşte astfel cu lectura monografiilor şi sintezelor, cu adunarea şi sortarea materialului de arhivă, cu strângerea şi cercetarea altor categorii de izvoare. El învaţă cum se fac trimiterile şi cum se realizează fişele de lucru. Aşadar referatele sunt lucrări practice – au un număr de pagini stabilit în funcţie de subiectul ales – absolut necesare pentru familiarizarea studenţilor cu cercetarea ştiinţifică. Ei se obişnuiesc astfel să caute materialul bibliografic şi să-l interpreteze în anumite limite care nu trebuie să depăşească, în aceasta fază, ipotezele şi concluziile lucrărilor cercetate, ”părerile” personale exprimate în referate având darul de a sădi încredere în posibilităţile proprii ale viitorilor cercetători. Pe lângă referate sunt necesare, tot sub forma de exerciţiu, redactări de rezumate ale unor lucrări: studii, monografii, sinteze. Studenţii se vor deprinde astfel cu tehnica redării pe scurt a unei lucrări folosind un limbaj propriu, fără a formula însă ”păreri personale” asupra lucrării rezumate. Se urmăresc aici logica şi conciziunea exprimării în scris şi puterea de sintetizare a fiecăruia, deprinderi care se vor dovedi utile în viitor. În funcţie de bagajul lecturilor de specialitate personale unii studenţi pot încerca alcătuirea unor recenzii, treapta superioară a pregătirii lor. În cazul recenziilor autorii lor trebuie să aibă cunoştinţe superioare în domeniu, în raport cu autorul lucrării recenzate, aşa încât să poată emite observaţii şi interpretări proprii asupra problemelor discutate în lucrarea recenzată, în caz contrar nefiind vorba de o recenzie ci doar de o simplă prezentare a lucrării în cauză. În funcţie de specialitatea aleasă de fiecare student pregătirea să teoretică şi practică se va axa pe domeniul viitor de activitate. Viitorul absolvent trebuie să cunoască bine şi, după caz, foarte bine epoca, perioada sau problemele de care se va ocupa în viitor, care sunt monografiile şi lucrările de sinteză în domeniu, care sunt punctele de vedere divergente şi ipotezele de lucru care pot deveni puncte de pornire pentru noi cercetări. De asemenea, pe parcursul pregătirii metodice studentul trebuie să înveţe să lucreze cu toate categoriile de izvoare, mai ales cu cele documentare şi arhivistice, să le cunoască şi să le studieze, eventual să descopere altele noi.

5

În funcţie de domeniul de specializare ales studentul trebuie să parcurgă lectura unui număr cât mai mare de izvoare narative şi documentare - necunoaşterea lor, indiferent de cauză, constituind un handicap serios pentru orice fel de cercetător -, verificând astfel în ce măsură ipotezele sau concluziile unor lucrări sunt confirmate de surse şi dacă autorul sau autorii lucrărilor le-au interpretat corect sau tendenţios.

TIPUL LUCRĂRILOR ŞTIINŢIFICE

În funcţie de domeniul de specializare şi de cercetare sau de problemele abordate, lucrările ştiinţifice sunt de mai multe feluri, fiecare dintre ele presupunând o altfel de abordare şi de prezentare. În general lucrările ştiinţifice sunt: articolul, studiul, monografia, sinteza, culegerea de documente, registre şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări. În afără de lucrările amintite mai există şi alte tipuri de lucrări ştiinţifice despre care vom discuta la timpul potrivit. Articolul este un studiu mărunt, de mica întindere - câteva pagini -, adesea fără trimiteri. Dacă acestea există se pot face în cadrul textului, în paranteze sau prin sublinierea titlurilor; se pot face şi trimiteri prin note de subsol. Stilul şi forma articolului se stabilesc în funcţie de tipul de revistă şi exigenţele colectivului redacţional. Articolul poate face o prezentare generală a problemei şi a stadiului cercetării acesteia pentru readucerea ei în discuţie, poate prezenta o opinie personală asupra unei probleme, a unui fenomen sau, pur şi simplu, le semnalează aşa încât ele să fie avute în vedere pentru eventuale cercetări. Chiar atunci când este vorba de o revista pur ştiinţifică şi nu de popularizare, articolul nu-şi propune o abordare nouă şi exhaustivă a chestiunii aflate în discuţie. Studiul este asemănător cu articolul, dar este mult mai mare ca întindere şi conţinut iar aparatul critic este indispensabil. Studiul poate aborda o problemă dintr-un unghi nou pe baza unor surse inedite care pot modifica, uneori radical, punctele de vedere anterioare. El poate lua în discuţie o problemă neglijată până atunci sau, autorul poate prezenta propria ipoteză asupra unei probleme aflată în discuţie şi care nu a fost încă soluţionată datorită lipsei şi insuficienţei izvoarelor ori din alte cauze (Ex.: interpretarea corecta a tăbliţelor de la Tartaria, despre care s-au avansat numeroase ipoteze fără a se ajunge la un punct de vedere comun; la fel, problema momentelor de început ale întemeierii statelor româneşti, documentele fiind neclare şi insuficiente) . De asemenea, studiul poate avea ca subiect o nouă problemă de cercetare, o prezentare de izvoare necunoscute până atunci etc.

6

Monografia este o lucrare de sine stătătoare, având o mărime variabilă în funcţie de natură şi complexitatea subiectului, care se ocupa de o anumită problemă. Autorul sau autorii îşi propun ca, pornind de la cercetările anterioare să le dezvolte şi să aducă lucruri noi în domeniu, chiar să lămurească definitiv problema în discuţie. Subiectele monografice sunt foarte diverse: un loc istoric, o instituţie, o localitate, un monument, o familie, o personalitate, o cultura istorică etc. (Ex. : profesorul Ioan Scurtu a scris o monografie, în patru volume, privind regalitatea în România, fiecărui rege fiindu-i dedicat un volum; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban au realizat o monografie a meşteşugurilor din Ţara Româneasca şi Moldova în evul mediu; profesorul Mihail M. Andreescu a realizat o monografie a mănăstirii Trivale de lângă Piteşti) . Monografia ca şi studiul dispune de aparat critic - vom discuta despre toate acestea mai departe -, anexe şi alte instrumente de lucru care să-i asigure probitatea şi valoarea ştiinţifică. Sinteza este o lucrare ştiinţifică de mari dimensiuni care pune probleme generale, rezolvând anumite domenii printr-o prezentare sintetică a rezultatelor cercetărilor anterioare. Sintezele pot avea şi un singur autor dar, de regula, ele sunt rodul activităţii mai multor autori, numărul acestora stabilindu-se în funcţie de natura şi complexitatea tematicii abordate, de dificultatea tratării acesteia şi a problemelor urmărite şi aduse în discuţie. Au fost cazuri când sinteze de istoria romanilor sau de alta natură au fost realizate de un singur autor, aşa cum a fost cazul cu Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu. Cele mai multe sinteze - ne referim în special la cele de istoria romanilor - au mai mulţi autori. Aşa este cazul tratatului de Istoria României în patru volume, 1960-1964; Istoria Românilor în 8 volume, 2001-2002; Istoria artelor plastice în România, 2 volume, 1968, 1970. Fiecare volum al acestor sinteze colective are unul sau mai mulţi redactori responsabili sau un colectiv redacţional care a răspuns de strângerea, aranjarea, redactarea şi corectura materialelor şi colaţionarea lor astfel încât să alcătuiască un tot unitar. Există şi alte tipuri de lucrări, de autor sau colective, cu subiecte speciale: editarea de documente sau de cronici şi alte izvoare, în ediţii critice sau de popularizare. Amintim aici culegerea de documente, registre şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări. Culegerea de documente poate fi realizată de un singur autor sau de mai mulţi, în funcţie de complexitatea şi scopul lucrării. Documentele -acte de cancelarie publice şi particulare - ca şi izvoarele narative - cronici, relatări, rapoarte, scrisori etc. - pot fi prezentate integral în original şi traducere (transcriere) , după caz, după fiecare precizându-se locul unde se găseşte, ediţia şi observaţii legate de critica externă, uneori şi internă, a izvorului, aşa cum este cazul colecţiei Documenta Romanie Historica,

7

seriile A, B, C, D, editată de Academia Română, colecţie începută în 1966 şi continuată până astăzi. La fel este cazul cronicilor interne editate critic de unul sau doi autori, a relatărilor călătorilor străini etc. De exemplu, P. P. Pânăitescu a editat critic opera lui Miron Costin; Constantin Grecescu şi Dan Simionescu au editat critic Letopiseţul cantacuzinesc; Maria Holban, Maria-Matilda, Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu s-au ocupat de editarea colecţiei Călători străini despre ţările române, în 10 volume. Regestele şi rezumatele de documente. Unii autori, din diferite motive, nu au scos ediţii integrale de izvoare, ci s-au mulţumit cu regestul sau rezumatul actului în cauză sau cu extrase de texte, dând însă, după fiecare document, informaţiile tehnice şi critice necesare. Aşa, de pildă, I. Ionaşcu, P. Barbulescu şi Gh. Gheorghe au editat volumul Tratatele internaţionale ale României. 1354-1920, texte adnotate, rezumate şi regeste, 1975. Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet au editat trei volume de Cronici turceşti despre ţările române, 1966, 1970, 1975. Antologii de texte şi lucrări. Alţi autori au alcătuit antologii (culegeri) , adică au strâns la un loc fragmente semnificative din lucrări diverse sau din documente, cu scopul de a alcătui instrumente de lucru necesare mai ales profesorilor din învăţământul preuniversitar, dar şi studenţilor. Aşa, de exemplu, Anatol Ghermanschi a alcătuit în 1968 o antologie a Cronicarilor munteni iar Dionisie M. Pippidi a alcătuit în 1970 o antologie a izvoarelor antice greceşti cu titlul Proza istorică greacă. În cazul acestor antologii unii autori au oferit diverse date privind izvoarele în cauză sau textele şi au făcut referiri la autorii acestora. Mai există şi alte genuri de lucrări speciale referitoare la izvoare, cărţi etc., care au fost elaborate cu scopul de a servi ca instrumente de lucru. Amintim, cu titlu de exemplu, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, volum coordonat de M. Berza; Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, redactată în doua volume cu câte doua părţi de Nicolae Stoicescu. Toate lucrările ştiinţifice despre care am vorbit dispun obligatoriu de un aparat critic, anexe şi alte instrumente alcătuite după normele convenţionale internaţionale, despre acestea urmând să vorbim pe larg mai departe.

LUCRĂRILE METODICO-ŞTIINŢIFICE

Lucrările metodico-ştiinţifice constituie o categorie aparte diferită de lucrările ştiinţifice propriu-zise deoarece sunt elaborate cu scopul de a proba gradul de acumulare şi de utilizare a cunoştinţelor şi de a promova nişte

8

examene. Asta nu înseamnă că ele nu pot aduce noutăţi în domeniu, avansând ipoteze şi teorii noi şi valoroase care vor intra în circuitul ştiinţific. Aceste lucrări sunt alcătuite în funcţie de scopul urmărit de instituţia care organizează pregătirea şi examenele şi care stabileşte anumite cerinţe privind tematica, mărimea, conţinutul aparatului critic, forma de prezentare s. a. În ordinea însemnătăţii aceste lucrări sunt: Lucrarea de licenta. Este lucrarea elaborată de un absolvent la terminarea studiilor universitare sub îndrumarea unui profesor de specialitatea în care este tratat subiectul lucrării. Ea trebuie să aibă o anumită structură – planul lucrării -, aparat critic şi anexe, un număr minim de pagini cu textul prezentat la un anume standard calitativ şi ştiinţific. Prin realizarea ei se urmăreşte verificarea pregătirii absolventului în specializarea aleasă, soliditatea cunoştinţelor acumulate şi calităţile de cercetător ale acestuia. Lucrarea sau teza de disertaţie este o lucrare ştiinţifică prin care absolventul cursului de masterat îşi expune public părerile asupra unei probleme studiate şi îşi susţine argumentat punctul de vedere. În forma ceruta de instituţia organizatoare, care stabileşte criteriile de elaborare şi prezentare a lucrării, disertaţia vine să confirme aprofundarea pregătirii de către absolventul de facultate într-o specialitate anume şi-i confirmă dreptul de a lucra în cercetare. Lucrarea, după susţinere, poate fi publicată, încadrându-se la categoria de care ţine subiectul: studiu, monografie, sinteză. Lucrarea metodico - ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I este asemănătoare lucrării de licenţă. Ea presupune tratarea unei teme aleasă de profesorul-candidat sau propusă de îndrumătorul ştiinţific. Pe lângă partea ştiinţifică propriu-zisă lucrarea cuprinde şi o însemnată parte metodică alcătuită din planuri şi proiecte de strategie didactică, portofolii de probleme având strictă legătură cu lucrarea şi cu programa şcolară. Ca toate celelalte şi această lucrare se susţine public. Ea trebuie să facă dovada măiestriei didactico-pedagogice şi a experienţei acumulate de profesorul-cândidat în munca la catedră. După susţinere, cu îmbunătăţirile şi completările de rigoare, lucrarea poate fi publicată dacă aduce noutăţi în domeniul cercetat şi prezintă puncte de vedere noi, argumentate, aduce noutăţi metodice şi didactice etc. Teza de doctorat este o lucrare ştiinţifică-monografie, sinteză, ediţie de documente s. a. - solid alcătuită, pe o temă aleasă de doctorand sau propusă de îndrumătorul ştiinţific. Ea respectă, în mod obligatoriu toate cerinţele unei lucrări ştiinţifice de valoare. Aparatul critic trebuie să fie complet şi complex iar lucrarea să aducă puncte de vedere noi în problema studiată. După susţinerea publică ea poate fi publicată intrând astfel în circuitul ştiinţific.

9

Teza de doctorat care duce la acordarea titlului ştiinţific de doctor în ştiinţe, face dovada desăvârşirii pregătirii ştiinţifice a doctorandului şi a recunoaşterii sale ca cercetător ştiinţific. Lucrările ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice despre care am vorbit mai înainte, indiferent de natura şi scopul lor, nu pot fi alcătuite la întâmplare. Ele trebuie să parcurgă anumite etape, să aibă un plan şi o serie de componente despre care vom discuta în continuare.

ETAPELE ALCATUIRII UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE Procesul de elaborare a unei lucrări ştiinţifice cunoaşte mai multe etape: alegerea temei, parcurgerea bibliografiei, adunarea şi fişarea materialului, stabilirea titlului şi planului lucrării, redactarea lucrării, anexele lucrării şi alcătuirea lor, finalizarea şi valorificarea lucrării (susţinerea ei) . Alegerea temei. În funcţie de lecturi şi cunoştinţele acumulate pe parcursul pregătirii viitorul cercetător, în funcţie de stadiul de pregătire parcurs, îşi poate alege o temă de studiu pe care o poate dezvolta ulterior. În cazul lucrărilor ştiinţifico-metodice tema trebuie discutată în prealabil cu profesorul îndrumător sau îndrumătorul ştiinţific, acesta putând confirma alegerea cândidatului sau putând să-i propună o anumita temă de cercetare, sugerându-i şi o anume bibliografie. După ce a fost aleasă problema de studiat vor fi studiate critic principalele lucrări monografice şi de sinteza referitoare la problemă. De asemenea, vor fi studiate şi alte lucrări mai puţin cuprinzătoare dar având legătură cu problema luată în studiu, pentru a se putea găsi mai uşor puncte de pornire în cercetare şi pentru încadrarea problemei în perioada corespunzătoare astfel încât contingentele acesteia cu epoca să fie clar precizate. După alegerea temei se trece la alcătuirea unei bibliografii exhaustive privind problema de cercetat. Bibliografia poate fi de mai multe feluri: generală, tematică, selectivă, cronologică, alfabetică de autori sau de titluri etc. Parcurgerea bibliografiei, adunarea şi fişarea materialului. În funcţie de natura şi scopul lucrării bibliografia va fi stabilită şi alcătuită de către autori, în cazul lucrărilor ştiinţifice; de autor şi îndrumătorul ştiinţific ori numai de către îndrumătorul ştiinţific – situaţie în care autorul va completa şi dezvolta bibliografia minimală oferită -, în cazul lucrărilor ştiinţifico -metodice. După ce bibliografia a fost stabilita se trece la parcurgerea ei, lucrările fiind studiate pe domenii şi în funcţie de importanţă, adunându-se şi izvoarele necesare care, pot fi de multe ori inedite. În privinţa parcurgerii

10

bibliografiei părerile cercetătorilor sunt împărţite în sensul ca unii recomandă parcurgerea mai întâi a sintezelor şi monografiilor şi abia după aceea a surselor, în vreme ce alţii recomandă să se înceapă bibliografia cu sursele şi să continue cu monografiile şi sintezele. Primii argumentează că autorul sau autorii trebuie să cunoască mai întâi stadiul cercetărilor, punctele de vedere şi argumentaţia ştiinţifică, ipotezele de lucru, eventuale concluzii. Cu alte cuvinte, să cunoască stadiul cercetării problemei. Abia după aceea se poate merge la izvoare pentru a vedea în ce măsură şi cum au fost utilizate în cercetările anterioare. Ceilalţi, recomandând pornirea de la surse argumentează că autorii trebuie să cunoască felul, natura şi importanţa lor, gradul de informaţie oferită, claritatea şi valoarea lor şi, abia după aceea să se îndrepte către studii, monografii şi lucrări de sinteza pentru a vedea cum s-au construit ipotezele şi concluziile şi dacă sursele au fost utilizate judicios, cum a fost făcută argumentaţia. Suntem de părere că, în funcţie de natura şi scopul lucrării, putem folosi ambele căi, cu condiţia să nu amestecam metodele de cercetare ci să utilizăm doar una: fie că începem cu monografiile şi sintezele mergând către surse, fie ca începem cu sursele şi ajungem treptat la studii, monografii şi sinteze. Parcurgerea bibliografiei şi adunarea materialului se face prin studiu şi cercetare individuală sau colectivă, după caz, în instituţiile specializate: biblioteci, arhive, muzee, cabinete, colecţii, pinacoteci, pe teren, prilej cu care putem descoperi surse inedite. Atât pentru lucrările publicate cât şi pentru alte materiale şi sursele inedite se vor alcătui fişe de cercetare despre care vom vorbi mai departe. Sursele inedite vor fi supuse criticii externe şi interne stabilindu-se valoarea informaţiei. Materialul inedit se clasifică separat de restul surselor şi a bibliografiei de parcurs şi după ce a fost analizat minuţios va fi utilizat în măsura în care vine în ajutorul cercetării sau face obiectul altor studii. În atare situaţie sursele inedite vor fi prezentate separat, ca o contribuţie proprie individuală sau colectivă, fiind exploatate ca atare prin lucrări speciale separate. Fişele de lucru. Pe măsura ce parcurgem bibliografia şi adunăm materialul necesar redactării lucrării, alcătuim fişe de lucru sau de cercetare, care sunt de mai multe feluri: bibliografice (de carte) , de document, de rezumat şi regest, de informaţie şi trimitere, fiecare dintre ele având anumite criterii de alcătuire şi utilizare, despre care vom vorbi în continuare. Fişa bibliografica sau fişa de carte reprezintă, ca mărime 1/4 din coala de format A4. Se alcătuieşte pentru fiecare lucrare studiată în parte şi în ea se cuprind toate datele de identificare ale lucrării studiate. Se trece mai

11

întâi numele autorului, începându-se cu numele de familie şi apoi cel de botez, despărţite prin virgulă şi, iniţiala tatălui dacă există. În situaţia în care sunt mai mult de trei autori, adică este vorba de un colectiv de cercetare sau când autorul nu este cunoscut, în dreptul numelui acestuia se pun trei x. Când sunt doi sau trei autori se trec fiecare cu nume şi prenume, aşa cum apar pe frontispiciul cărţii, despărţite prin (;). După autor urmează titlul integral al lucrării, care se copiază după foaia de gardă şi nu după coperta lucrării, urmat de celelalte indicaţii ale autorului: extrase, texte adnotate, regeste şi rezumate etc. ; în continuare se precizează numărul volumelor dacă sunt mai multe, ediţia şi felul acesteia, dacă sunt mai multe: revăzută, adnotată, revăzută şi adăugită, critica etc. ; se precizează cine răspunde de volum dacă este unul colectiv şi cine este responsabil dacă este o sinteză, la fel dacă volumul a fost editat postum (după moartea autorului) , se trece numele celui care s-a îngrijit de editarea lui; autorul ediţiei critice, dacă este vorba de un izvor narativ (cronica) ; dacă s-a făcut traducerea textului şi de către cine; dacă lucrarea dispune de: studiu introductiv, postfaţă, comentarii, note critice etc. Urmează apoi precizarea editurii sau tipografiei unde s-a tipărit lucrarea, locul şi anul apariţiei, numărul de pagini pe volume şi toate celelalte date privind identificarea lucrării în cauza, aşa încât ea să poată fi găsită şi utilizată uşor de către cei care vor să verifice bibliografia lucrării sau care doresc să o consulte. În cazul articolelor şi al studiilor publicate în revistele de specialitate, pe lângă numele autorului şi titlul materialului, se precizează titlul revistei - integral între ghilimele sau cu sigla -, anul de apariţie scris cu cifre romane şi anul calendaristic în paranteze, cu cifre arabe, paginile unde se găseşte articolul sau studiul. La fel se procedează şi dacă este vorba de un studiu apărut într-un volum colectiv, precizându-se aici responsabilul de volum, editura, locul şi anul apariţiei. Pentru a evidenţia anumite date bibliografice recomandam, dar nu este obligatoriu, ca numele autorului (autorilor) să fie scris cu majuscule, titlul lucrării (articolului, studiului) să se sublinieze sau să se scrie cu caractere cursive pentru a se deosebi de restul indicaţiilor bibliografice. Titlul revistei sau al volumului colectiv se pune între ghilimele, fiind scris cu caractere normale. Se recomanda ca în fişa bibliografică să nu se utilizeze sigla titlului revistei, adică să se prescurteze titlul acesteia la iniţiale, ci să se treacă integral, arătându-se cu acest prilej şi locul unde apare revista în cauză. Prescurtarea se poate face doar în cadrul lucrării, la aparatul critic sau la lista bibliografică, după ce s-a făcut mai întâi lista abrevierilor, probleme despre care vom vorbi mai departe. Pentru o mai bună înţelegere privind alcătuirea fişei bibliografice vom da câteva exemple pe tipuri de lucrări.

12

1. Lucrare de autor: GIURESCU, CONSTANTIN,C., Istoria Bucureştilor, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, 400 p. +132 pl. foto alb-negru+16 pl. foto color. 2. Lucrare de autor editată de altcineva: IORGA, N. , Despre cronici şi cronicari, editie îngrijită de Damaschin Mioc, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, 366 p. 3. Izvor narativ, ediţie critică: POPESCU, RADU, vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, introducere şi ediţie critică de Constantin Grecescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, CX+338 p. 4. Colecţie de izvoare narative: XXX, Călători străini despre ţările române: I, vol. îngrijit de Maria Holban, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, XLIX+588 p. ; II, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, XXXVIII+688 p. ; III, vol. Îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, XVIII+768 p. +44 pl. foto alb-negru şi color; IV, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, XXX+634 p. +40 pl. foto alb-negru şi color; V, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, XXIX+702 p. +44 pl. foto alb-negru şi color; VI, vol. îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, VIII+822 p. +40 pl. foto alb-negru şi color; VII, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, 622 p. +26 pl. foto alb-negru şi color; VIII, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, 690 p. +16 pl. foto alb-negru şi color; IX, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, 704 p. +32 pl. foto alb-negru; X�� �� vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, 1500 (796+704) p. +66 (30+36) pl. foto alb-negru. Toate aceste date dar şi altele vor fi trecute pe mai multe fişe bibliografice ale aceleiaşi cărţi, pentru fiecare volum câte o fişă. În cazul fişei bibliografice este greşit să se treacă: XXX, Călători străini despre ţările române, I-X�� �, colecţie îngrijită de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică şi Editura Academiei, Bucureşti, 1968-2000, deoarece lipsesc o serie de amănunte despre colecţie. Asemenea

13

trimitere se poate face doar în lista bibliografică a unei lucrări, problema pe care o vom discuta mai departe. 5. Sinteza colectiva în mai multe volume: XXX, Istoria românilor: I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, coordonatori: acad. Mircea Petrescu-Damboviţa, Alexandru Vulpe, membru corespondent al Academiei Române, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, XXIX+866 p. 121 figuri+tabel cronologic+64 pl. color; II. Daco-romani, romanici, alogeni, coordonatori: profesor univ. dr. Dumitru Protase, cercetator principal I dr. Alexandru Suceveanu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, XXI+842 p. +tabel cronologic+115 figuri+26 pl. foto color; III. Genezele romaneşti, coordonatori: academicienii Ştefan Pascu, Răzvan Teodorescu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, VIII+696 p. + tabel cronologic+108 figuri+41 pl. foto color; IV. De la universitatea creştină către Europa ”patriilor”, coordonatori academicienii Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşan, prof. univ. dr. Tudor Teoteoi, secretar, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001, XVII+878 p.+tabel cronologic+tabel de domni, voievozi şi principi+Lista cronologică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane+210 il. +foto color; V. O epoca de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coordonator acad. Virgil Cândea, secretar ştiinţific, dr. Constantin Rezachevici, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, LIV+1124 p.+repere cronologice+tabele de domni, principi şi guvernatori+liste cronologice ale ierarhilor bisericii+352 il. +64 pl. foto color+10 tabele genealogice; VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), coordonatori academicienii Paul Cernovodeanu şi Nicolae Edroiu, secretar ştiinţific, Constantin Bălan, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002, XLIII+1072 p. +repere cronologice+tabele cu domni şi guvernatori+liste cronologice ale ierarhilor bisericii+172 il. +64 pl. foto color+tabele genealogice+tabelul contribuabililor din Oltenia în 1735; VII, tom. I. Constituirea Romaniei moderne (1821-1878) , coordonator acad. Dan Berindei, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, XLVI+974 p.+tabel cronologic+liste de domni, guvernatori, prim-miniştri şi capi ai bisericilor naţionale+376 il. +48 pl. foto color+6 tabele genealogice; VII, tom. II. De la independenta la Marea Unire (1878-1918), coordonator acad. Gheorghe Platon, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, VII+692 p.+tabel cronologic+liste de domni, regi, guvernatori, prim-miniştri şi capi ai bisericilor naţionale+244 il. +40 pl. foto color; VIII. România întregită (1918-1940), coordonator: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, secretar: dr. Petre Otu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, LIII+856 p.+tabel cronologic+tabel cu regii şi guvernele României+liste cu ierarhii bisericilor ortodoxe şi unită cu Roma+441 il. +48 pl. foto color. Sunt de reţinut aici aceleaşi observaţii ca la exemplul anterior.

14

6. Fişa pentru un volum colectiv: XXX, Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, secretar de redacţie, Andrei Busuioceanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, 286 p. +13 fig. foto alb-negru+2 tabele genealogice. 7. Fişa unui studiu dintr-o revistă: ANDREESCU, MIHAIL, M. , Încercările lui Ştefan cel Mare de a modifica statutul politico-juridic al stăpânirii sale, în ”Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, an. LXIX (2004) , p. 21-30. 8. Fişa unui studiu dintr-un volum colectiv: BRATU, DORU, lector univ. dr., Restabilirea relaţiilor diplomatice romano-braziliene după cel de-al doilea război mondial, în vol. ”Omagiu istoricului Ioan Scurtu”, coordonator Horia Dumitrescu, Editura D. M. Press, Focşani, 2000, p. 686-702. Trebuie spus aici că în cazul fişelor bibliografice întocmite la biblioteci se mai adaugă şi alte date între care: numărul capitolelor, conţinutul pe scurt al lucrării, volumului etc., clasificările zecimale, ISBN şi ISSN, adică o clasificare computerizată internaţională valabilă pentru cărţi şi reviste, dacă lucrarea are supracopertă, dacă este legată ori broşată, cota unde se află în depozit sau la raft etc. Pentru cercetare este suficientă însă fişa bibliografică sub formele arătate, datele inserate în fişă putând fi utilizate mai târziu la alcătuirea listei bibliografice a lucrării. O altă categorie de fişe de lucru o constituie fişele de document, care se referă la documentele de arhivă needite şi inedite. Fişa de document are mărimea unei coli de format A4, pe ea urmând a fi copiate în original sau în transcriere (traducere) documentul care ne interesează. Ea cuprinde urmatoarele: în coltul din stanga sus, cu majuscule, se trece instituţia unde se găseşte actul; sub numele instituţiei se trece fondul din care face parte actul şi se subliniază, adică la tipar se va scrie cu caractere cursive. După numele fondului se va trece, după caz: manuscrisul cu număr şi filă, pachetul care se numerotează cu cifre romane şi numărul actului cu cifre arabe sau dosarul, anul şi fila acestuia specificându-se - la fel şi în cazul manuscrisului – aversul sau versul filei unde începe şi se sfârşeşte actul; cota sub care se găseşte actul la arhive sau în cadrul altei instituţii autorizate să deţină manuscrise şi acte de arhivă. După aceste date, la mijlocul fişei, în partea de sus, se trec: valeatul şi milesimul, adică anii de la facerea lumii şi anii de la Hristos, locul unde a fost emis actul, dacă este menţionat. Sub data, în cel mult două rânduri se prezintă un rezumat al actului: cine dă, ce dă şi cui, după care urmează transcrierea sau traducerea integrală a actului în cauză. Dacă este vorba de original sau copie ori foto-copie, aceste lucruri se specifică în partea din dreapta jos a fişei de document.

15

Tot aici se trec şi alte observaţii: materialul din care a fost făcut actul, dimensiunile acestuia, starea actului, cu ce s-a scris, filigranul (unde este cazul), elementele de validare, semnăturile, peceţile şi felul lor, limba actului, formulele de cancelarie (diplomatice) , alte observaţii de critică internă sau externă a actului, inclusiv aprecieri asupra valorii lui: fals, veridic, obiectiv, subiectiv etc. În cazul actelor edite pe care dorim să le verificam, se pot trece ediţiile în care au apărut şi anii, astfel încât să putem clasifica uşor actele de cancelarie în: inedite, needite sau edite. în cazul în care actul este foarte lung se poate folosi o alta coală numerotată ca atare şi pe care trecem doar data şi locul emiterii actului. Pentru o mai bună înţelegere dăm câteva exemple de acte inedite şi edite. 1. ARHIVELE NAŢIONALE CENTRALE Fond Trivale, pac. IV/41;ms. 477, f. 80v. -81. 1692 (7200) iunie 30 Zapisul mai multor săteni pentru o moşie în Samara. Original romanesc, hârtie fără filigran. Copie din sec. XVIII în condica veche. Întărit prin punerea degetelor. 2. DIRECŢIA GENERALĂ A ARHIVELOR NAŢIONALE, ARHIVELE ISTORICE CENTRALE, Fond Manastirea Arges, ms. 168, f. 275. 1512 (7021) septembrie 29. Hrisovul lui Başarab voevod sin Başarab voevod. Cop. rom. din sec. XVIII. în DIR. B. Tr. Rom. , veac XVI/1, p. 87-88, apare un act cu aceeaşi dată dar cu alt conţinut, care cuprinde: titulatura, arenga, pedepse şi martori. Fişa de rezumat şi regest. Pot exista situaţii, în cazul surselor arhivistice needite şi edite, când le cercetăm şi nu le transcriem integral ci le redăm sub forma de rezumat şi regest. Rezumatul înseamnă redarea pe scurt a conţinutului unui act folosind pentru aceasta propria noastră formulare, care poate să ţină cont sau nu de limbajul actului. Regestul reprezintă o combinare a rezumatului cu citate din act, care se pun între ghilimele, ele fiind menite să evidenţieze o serie de aspecte: limbajul actului, titulatura, aregna, unele dregătorii, hotarnicii, unităţi de măsură şi altele asemenea, care permit să înţelegem mai bine epoca în care a fost emis actul. La fel ca fişa de document, fişa de regest şi rezumat, care este o coala de format A5, are trecută în partea stângă sus toate elementele de identificare, iar în partea dreapta jos observaţiile critice cu privire la act şi orice alte date pe care le socotim necesare şi care uşurează cercetarea actului de către alţii. Fişa de trimitere sau de informaţie este asemănătoare, ca mărime, cu fişa bibliografică. Ea se utilizează pe parcursul documentării şi

16

strângerii materialului şi se ataşează la fişa bibliografică - mai rar la fişa de document, rezumat şi regest - şi conţine citate sau aprecierile noastre cu privire la un anumit aspect al problemei în discuţie, o ipoteza de lucru etc. Pentru că se ataşează la celelalte în fişa de informaţie nu se mai dau toate datele de identificare ale actului sau ale cărţii ci doar elementele esenţiale: instituţie, fond, pachet, act şi autor, titlu, pagină pentru a putea verifica exactitatea trimiterii. Dacă fişele de informaţie au fost bine întocmite pe parcursul strângerii materialului ele vor uşura mult munca în faza redactării lucrării. Autorul nu mai are nevoie să revină asupra unei lucrări sau a unui act în întregul său, deoarece are la îndemână fişele pe care le foloseşte la nevoie şi unde sunt trecute toate elementele necesare. În situaţia în care la o carte nu am alcătuit o fişă bibliografică specială, prima fişă de trimitere va conţine în mod obligatoriu toate datele bibliografice ale cărţii, apoi citatul sau comentariul şi pagina respectivă, ori aprecierile şi poziţia noastră faţă de text. Pentru a uşura cercetarea este necesară alcătuirea unei liste cu instrumentele de lucru necesare şi accesibile: inventare, cataloage, indice cronologice şi documentare, repertorii bibliografice, bibliografii istorice şi tematice, liste de periodice, dicţionare istorice şi enciclopedice, dicţionare de limbă, atlas, albume etc. Ne grăbim să precizam cu acest prilej că nu este imperios necesar ca istoricii să cunoască toate disciplinele speciale ale istoriei - acelaşi lucru este valabil şi pentru specialiştii din alte domenii -, şi toate limbile în care au fost redactate izvoarele şi unele lucrări, lucru practic imposibil. Este necesar însă ca cercetătorii să cunoască şi să apeleze la diferitele ştiinţe speciale, ale istoriei ori ale altor ştiinţe, atunci când este cazul, pentru a putea verifica mai bine sursele şi veridicitatea lor. Este, de asemenea, necesar ca cercetătorii să cunoască limba sau limbile izvoarelor din epoca la care se referă şi pentru care s-au specializat, dacă acestea nu au fost publicate deja în colecţii de documente. La fel este necesar ca ei să cunoască cel puţin o limbă de circulaţie internaţională, pentru a putea consulta lucrările de sinteză şi monografiile care au utilizat izvoare de epoca şi care au fost redactate sau tipărite în acea limbă. În ce priveşte istoria românilor şi izvoarele necesare studierii ei, precizăm ca marea majoritate a documentelor slavone, latine şi greceşti au fost deja traduse în limba română şi publicate în colecţii de izvoare şi cataloage, mai ales pentru secolele X-XVI. Pentru Ţara Românească şi Moldova, începând din a doua jumătate a secolului XVII majoritatea actelor şi a izvoarelor scrise sunt redactate în limba română cu caractere chirilice, cu excepţia unor izvoare greceşti din secolele XVII-XIX, care nu au fost editate decât parţial şi incomplet. Şi în ce priveşte Transilvania menţionăm că au

17

apărut mai multe ediţii de izvoare care transcriu sau traduc în limba română diferite surse. Pentru cele mai multe situaţii actele mai vechi sau mai noi privitoare la spaţiul românesc au fost transcrise în limbile română, maghiară şi germană în condici de documente, alcătuite pe lângă curţile domneşti şi boiereşti, pe lângă mănăstiri, episcopii şi mitropolii, copiile fiind conforme cu originalele actelor şi atestate ca atare, aşa încât majoritatea surselor sunt accesibile cercetătorilor. Pentru epocile modernă şi contemporană, unde numărul surselor redactate în alte limbi şi mai ales în cele de circulaţie internaţională, cunoaşterea acestor limbi sau cel puţin a unora dintre ele devine o necesitate prioritară pentru cercetători. În multe situaţii au existat colaborări între lingvişti şi istorici pentru traducerea şi editarea unor culegeri de documente şi alte surse din limbile cu o circulaţie restrânsă: polonă, suedeză, rusă, maghiară, sârbă, bulgară, turcă, arabă, armeană etc., dar editarea de documente este o activitate dificilă şi costisitoare, aşa încât este necesar ca cercetătorul să se specializeze şi în limba în care sunt editate sau produse unele surse. De aici apare „necesitatea” unei specializări tot mai înguste a cercetătorilor pentru limbile amintite şi altele, mai ales cei care lucrează în domeniul arhivelor, marilor biblioteci, instituţiilor centrale, pentru a nu mai vorbi că aproape toţi cercetătorii, indiferent de specialitate, ar trebui să cunoască limbile franceză, engleză şi germană, în care sunt produse astăzi majoritatea surselor documentare. După ce am parcurs bibliografia şi am adunat materialul, fixând domeniul de cercetare şi problema de studiat, hotărâm asupra tipului de lucrare, în funcţie de scopul şi destinaţia acesteia. Dacă este o lucrare ştiinţifică obişnuită autorul sau autorii îşi asumă integral răspunderea pentru conţinutul acesteia şi forma în care o redactează. Dacă este o lucrare ştiinţifico-metodică, răspunderea se împarte între autor şi îndrumătorul ştiinţific, ultimul răspunzând de calitatea lucrării şi a conţinutului ştiinţific, veghind ca autorul să respecte cerinţele ştiinţifice şi să redacteze o lucrare de calitate, fără erori şi omisiuni. Stabilirea titlului şi planului lucrării. După ce am hotărât ce fel de lucrare elaborăm următorul pas este stabilirea titlului şi alcătuirea planului lucrării. Dacă este vorba de o lucrare ştiinţifică obişnuita cele două elemente se stabilesc de către autori iar dacă este o lucrare ştiinţifico-metodică titlul şi planul sunt stabilite fie de către autor sub îndrumarea conducătorului ştiinţific, fie de către conducătorul ştiinţific însuşi. Indiferent de cum se stabileşte, titlul lucrării trebuie să fie cât mai clar şi mai concis şi să facă referire directă la domeniul de cercetare sau la problema aflată în studiu. Nu poate fi ales un titlu care să nu aibă legătură cu lucrarea, care să fie vag sau care să vizeze aspecte marginale ale temei.

18

Cu alte cuvinte, titlul unei lucrări ştiinţifice sau ştiinţifico-metodice trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să „vorbească”, adică să se refere la conţinutul lucrării; - să fie cât mai scurt şi mai concis; - să nu fie formulat arid şi anost, ci cât mai atrăgător

După ce a fost stabilit titlul lucrării, care în majoritatea cazurilor este şi titlul temei de cercetare, se trece la alcătuirea planului lucrării. În cazul lucrărilor ştiinţifico-metodice, pentru ca absolventul să se familiarizeze cu munca de cercetare şi de alcătuire a unei lucrări ştiinţifice, îndrumătorul ştiinţific poate alege un titlu provizoriu pentru parcurgerea bibliografiei şi a adunării materialului şi chiar poate propune un plan de lucru provizoriu care se va definitiva după ce a fost parcursă bibliografia şi strâns materialul. Aceste provizorate pot apărea şi la lucrările ştiinţifice şi sunt cauzate de problemele sesizate în timpul strângerii materialului, care ar putea fi abordate astfel încât să se aducă în discuţie puncte de vedere noi. Planul lucrării, ne referim la toate tipurile de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice, trebuie să cuprindă un număr de capitole şi subcapitole, urmate de concluzii şi anexele lucrării. Ca şi în cazul titlului, capitolele şi subcapitolele trebuie să fie clar formulate şi să se refere strict la problema în discuţie. În funcţie de natura şi scopul lucrării planul acesteia nu este unic şi strict, ci diferă de la o lucrare la alta, în funcţie de conţinut şi probleme. Pentru o mai bună înţelegere vom prezenta câteva planuri de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice din domeniul istoriei, dar care, prin conţinutul lor au caracter de generalitate şi exemplu. Vom căuta şi unele exemple de lucrări din alte domenii ştiinţifice. În 1996 profesorul Ioan Scurtu a publicat monografia: Criza dinastica din România (1925-1930) , structurată astfel:

- Capitolul I: Începutul crizei dinastice: 1. Antecedente; 2. Actul de la 4 ianuarie 1926; 3. Frământări politice până la 20 iulie 1927;

- Capitolul II: Evoluţia crizei dinastice (20 iulie 1927-7 octombrie 1929): 1. De la moartea regelui Ferdinand până la dispariţia lui Ion I. C. Bratianu; 2. Prima încercare a lui Carol de a reveni în tara; 3. Oscilaţiile Partidului Naţional Ţărănesc în problema constituţionala;

- Capitolul III: Sfârşitul crizei dinastice (octombrie 1929 – iunie 1930): 1. Falimentul Regentei; 2. ”Restauraţia” de la 8 iunie 1930;

- Încheiere: De la „Restauraţie” la regimul monarhiei autoritare.

- Indice de nume şi rezumate în limbile franceză şi engleză

19

Precizăm că este vorba de o lucrare de autor şi nu de o lucrare ştiinţifico-metodică cerută de o instituţie universitară. În 2001 Mihail M. Andreescu a publicat monografia: Istoricul mănăstirii Trivale de la fondare până la 1800. Domeniul funciar şi fondul de documente, având planul : -Lista abrevierilor; -Introducere; -Partea I: Istoricul şi evoluţia mănăstirii Trivale şi a domeniului ei funciar de la întemeiere până la 1800; -Capitolul I: Istoricul Trivalii până la 1800; -Capitolul II: Formarea domeniului funciar al mănăstirii; -Capitolul III: Metoacele mănăstirii Trivalea; -Capitolul IV: Organizarea domeniului Trivalii; -Concluzii; -Bibliografie; -Partea a II-a: Documente şi regeste privitoare la Ţara Românească din perioada 1557-c. 1800; -Glosar; -Indice de nume şi locuri. Precizăm că şi aceasta este o lucrare de autor, dar ea poate servi ca model în realizarea unei monografii pentru o lucrare de licenţă, desigur, cu modificările de rigoare. În 1999 tot Mihail M. Andreescu a publicat teza de doctorat elaborată sub îndrumarea academicianului Ştefan Ştefănescu, intitulată: Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, cu următorul plan: -Introducere: Obiectul cercetării; Istoriografia problemei; Regalitate şi monarhie în Europa, evoluţia structurilor politico-juridice medievale euro-asiatice; -Capitolul I: Domnia. Originea. Atribuţii şi etape în evoluţia instituţiei: -Capitolul II: Titulatura domnilor: Elementele componente şi semnificaţia acestora; Puterea domniei şi mijloacele de manifestare; Ideologia; Dominium eminens; -Capitolul III: Domnia şi adunările de stări: Domnia şi biserica; Domnia şi boierii; -Capitolul IV: Domnia şi sfatul domnesc; -Capitolul V: Domnii români în familia principilor creştini; -Concluzii; -Bibliografie; -Abrevieri; -Indice general.

20

Un alt model de monografie, a unei localităţi, îl reprezintă lucrarea; Municipiul Călăraşi – monografie -, editată de Primăria municipiului Călăraşi în 2003, cu următorul plan: -Gânduri la o aniversare; -Argument; -Cadrul natural-geografic; -Repere istorice ale evoluţiei municipiului Călăraşi; -Viata social-politică; -Viata economică; -Evoluţia demografică. Repere şi coordonate în timp; -Învăţământul; -Sănătatea; -Viaţa cultural-artistică; -Viaţa moral-religioasă; -Viaţa sportivă; -Instituţii militare şi de justiţie; -Personalităţi originare din Călăraşi; -Bibliografie. Din exemplele prezentate se constată că nu există un model unic de plan al unei lucrări sau tip de lucrare, ci acesta poate fi elaborat după cum am mai spus, în funcţie de natura şi scopul lucrării, problema discutată şi destinaţia lucrării. După ce am stabilit titlul şi planul lucrării se poate trece la redactarea acesteia, pe subcapitole şi capitole, utilizând informaţia adunată anterior. Şi în ce priveşte redactarea lucrării pot apărea probleme. De aceea mai întâi se va urmări ordonarea logica a ideilor şi respectarea desfăşurării cronologice a faptelor. Acolo unde nu sunt materiale care să răspundă la întrebările noastre ori nu pot fi susţinute anumite supoziţii şi demonstraţii, fie că se renunţă la subcapitolul sau capitolul în cauză, fie că se vor enunţa doar câteva idei bazate mai ales pe logică, asemănări, discuţiile altora; despre toate acestea se va face menţiune în introducerea lucrării. La fiecare dintre întrebările pe care le punem trebuie să avem pregătite şi răspunsurile, în funcţie de materialul pe care îl avem la dispoziţie şi pe care îl vom utiliza cu grijă. Intre capitole trebuie să existe o legătură bazată pe interdependenţa faptelor. Acestea trebuie expuse într-un stil clar şi sobru, nu bombastic şi poetic. La fiecare problemă argumentaţia trebuie să fie precisă şi să urmeze o ordine ascendentă, pornind de la cel mai slab argument până la cel mai puternic. Redactarea lucrării trebuie făcută în stil original. Nu este bine să se utilizeze expresiile şi frazele autorilor din care s-a luat materialul, ci totul trebuie expus prin gândirea şi exprimarea autorului lucrării, utilizând fraze

21

scurte şi clare; în caz contrar, folosind expresiile altora sau pe cele ale izvoarelor, pierdem unitatea stilistică a lucrării şi originalitatea acesteia. Lucrarea trebuie să se încheie cu concluziile cercetării. Acestea trebuie să prezinte sintetic rezultatele, concepţiile noi ştiinţifice de valoare aparţinând autorului sau, concepţiile şi faptele care trebuie evidenţiate şi întărite de autor. În cazul marilor sinteze, la finele fiecărei părţi sau a unui capitol amplu se prezintă concluziile la problemele discutate acolo. În cadrul sintezelor restrânse şi al monografiilor concluziile se dau la sfârşitul întregii lucrări. Trebuie precizat că între capitolele lucrării nu trebuie să existe discrepanţe în ceea ce priveşte volumul acestora. Nu este bine ca un capitol să aibă, de pildă, un număr dublu de pagini sau mai mult faţă de următoarele. De asemenea concluziile nu trebuie să depăşească doua-trei pagini; ele vor fi foarte succinte; o trecere în revistă a rezultatelor cercetării. În afară capitolelor şi a concluziilor orice lucrare ştiinţifică, -situaţia este valabilă şi în cazul studiilor şi articolelor, dar cu pondere mică şi nu distinct de text -, trebuie să aibă o introducere, să dispună de un aparat critic si, după caz, de o bibliografie şi anexe: abrevieri, glosar, erată, indice, liste de: figuri, facsimile, planşe, hărţi; tabele, tabla de materii sau cuprinsul. Unele lucrări pot avea mai multe prefaţe, introduceri, post-feţe, studii introductive, în funcţie de natura, importanţa lucrării etc. Până la a discuta despre toate aceste elemente este cazul să precizăm că o lucrare, până la prezentarea ei publicului sau unei comisii, a fost redactată în mai multe feluri: scrisă de mână, dactilografiată, procesată pe calculator; ultima variantă de redactare este agreată mai mult astăzi în cazul lucrărilor ştiinţifico-metodice comandate. De aceea, pentru o mai bună prezentare a ei trebuie să se ţină cont de câteva amănunte care mai înainte erau cunoscute doar de către tipografi. Prima formă a lucrării se scrie de mână ori se dactilografiază, prilej cu care se precizează în diverse moduri, modelul de procesare al acesteia pe calculator, utilizând indicaţii tipografice, astfel: -La lucrările ştiinţifico-metodice textul este redactat numai pe aversul filei, nu şi pe revers, iar mărimea paginii este de format A4; -Ca la orice carte se stabileşte corpul de litera pentru text şi se precizează distanţa dintre rânduri. Literele pentru text sunt mai mari decât literele pentru aparatul critic sau note. Între text şi note se lasă un spaţiu liber care poate fi marcat pe o distanţă de câţiva centimetri cu semnul: ==== -In text sau la note, ori de câte ori subliniem un cuvânt, o frază, un titlu cu o linie, la calculator se va scrie automat cu caractere cursive sau italice. Dacă apare un cuvânt sau titlu subliniat cu doua linii (===), acesta se tipăreşte sub formă îngroşată (bold) pentru a se evidenţia mai bine decât scrierea cursivă;

22

-Se va face încadrarea în pagină a textului şi a notelor, lăsând spaţiu sus-jos, stânga-dreapta, mai mare în stânga pentru legatul, lipitul, cartonatul lucrării şi a paginilor acesteia. Anexele lucrării: introducerea, lista abrevierilor, aparatul critic, erata, lista bibliografică, glosarul, indicele, listele de figuri, facsimile, planşe, hărţi, tabele, lista (tabla) cuprinsului. Toate aceste elemente din anexe se utilizează total sau parţial, în funcţie de natura şi scopul lucrării, unele dintre ele fiind indispensabile indiferent de lucrare; altele, precum indicele, glosarul, erata, abrevierile etc. pot lipsi la unele lucrări. După cum s-a putut observa deja unele anexe se aşează la începutul lucrării, altele se integrează în lucrare, iar altele se adaugă la sfârşitul acesteia după caz, în funcţie de importanţa şi complexitatea lucrării, dar şi pentru a întări valoarea lucrării şi a proba seriozitatea autorului sau autorilor, aşa încât o prezentare detaliată a lor se impune. Introducerea face, prin cuprinsul ei, prezentarea întregii lucrări, mai precis a planului şi a problematicii acesteia. Se mai intitulează şi: prefaţă, cuvânt înainte, post-faţă. Mai înainte se utiliza termenul slavon de predoslovie (pred=înainte, în faţă; slova=cuvânt); apoi s-a numit precuvântare. Ea trebuie să cuprindă următoarele elemente: -motivaţia alegerii temei sau a subiectului tratat; -sursele cunoscute, locul unde se afla şi condiţiile în care se află la momentul cercetării; -stadiul cercetării, cu bibliografia aferentă şi punctul de vedere al autorului faţă de cercetările anterioare, sau, noutatea cercetării, motivându-se astfel reluarea cercetării sau cercetarea în sine; -metoda utilizată în cercetare: analitică, sintetică, etc. ; -greutăţile întâmpinate pe parcursul cercetării şi modul de rezolvare a lor sau de nerezolvare şi prezentarea cauzelor aferente; -proiecţia planului lucrării cu intenţiile autorului; se poate pune după motivaţia alegerii temei; -eventualul ajutor primit; de la cine şi cum; -exprimarea gratitudinii şi a aprecierilor faţă de cei care au avut un rol sau o anume contribuţie pe parcursul elaborării lucrării şi au contribuit în vreun fel la succesul ei. De regulă, aceste introduceri sau prefaţe, care nu conţin aparat critic, sunt foarte succinte: una-trei pagini, evidenţiind mai ales noutatea avută în vedere privind tratarea problemei în cauză. Exista situaţii în care unele lucrări au mai multe introduceri sau prefaţe. În cazul prefaţelor multiple scrise de autor, acestea trebuie puse în legătură cu numărul ediţiilor apărute: câte o prefaţă pentru fiecare ediţie. De regulă, după prima ediţie prefaţele sunt tot mai scurte, mergând chiar până la câteva rânduri. În cazul

23

unor traduceri, pe lângă prefaţele autorului se adaugă prefaţa traducătorului, cu referire strictă la munca acestuia şi motivul pentru care a tradus lucrarea. La unele lucrări apar: prefaţă, introducere şi cuvânt înainte. În primele două, aparţinând autorului sau autorilor, se va enunţa noutatea privind abordarea problemei şi modul de lucru, precum şi alte explicaţii de ordin general. Cuvântul înainte, care este scris de altcineva, vine să evidenţieze şi prin alte mijloace, adesea apologetic, noutăţile aduse de lucrare, să sublinieze valoarea acesteia şi a autorului sau a autorilor. Uneori cuvântul înainte poate deveni un studiu introductiv, mai ales în cazul ediţiilor critice sau al ediţiilor adnotate. În alte situaţii, atunci când autorul scrie o prefaţă şi o introducere, ultima se transformă în primul capitol al lucrării unde se prezintă pe larg stadiul cercetărilor în domeniu şi problemele legate de cercetare, cadrul special al lucrării. În asemenea cazuri cuvântul înainte se scrie de altcineva. La unele lucrări apar şi post-fetele. Ele cuprind ceea ce s-a uitat să se arate în introducere, iar atunci când sunt scrise de altcineva, se face prezentarea lucrării şi a autorului, aşezându-se la sfârşit pentru realizarea unui echilibru tipografic al lucrării. Introducerea şi prefaţele, indiferent de numele lor şi poziţia faţă de lucrare, nu fac parte din lucrare, motiv pentru care se numerotează cu cifre romane pentru a se deosebi de restul textului. Din motive tipografice ele pot fi numerotate normal, dar se va face distincţia clară între ele şi lucrare. Ele nu trebuie să lipsească din nici o lucrare; la studii şi articole se constituie din una-două fraze despărţite cu o pauză sau asteriscuri de text (trei de x aşezaţi în formă de triunghi). Lista abrevierilor (prescurtările), se aşează la începutul sau la sfârşitul lucrării. Cel mai adesea se pun la început, după titlu sau după prefaţă; recomandabil este să fie puse după titlu. Pentru uşurinţa trimiterilor şi pentru tipar, de multe ori, nu se mai folosesc integral titlurile unor lucrări şi reviste, mai ales atunci când sunt foarte lungi şi trebuie să fie citate des. Abrevierile vizează şi alte elemente din lucrare: filă, pagină, pachet, capitol, document, volum etc. Se fac astfel toate prescurtările necesare. Ele se ordonează alfabetic, în funcţie de sigla sau de litera cuvântului prescurtat şi în dreptul fiecărei prescurtări se trece titlul lucrării sau al termenului prescurtat. În cazul colecţiilor de izvoare şi al revistelor se poate trece şi locul unde apar sau au apărut, anii între care au apărut sau anul primului număr, dacă nu s-a‚ încheiat apariţia seriei sau a revistei. Se poate da însă şi numai titlul colecţiei sau al revistei fără a se face alte precizări. În cazul unui volum cu un titlu mai lung şi în care se găsesc mai multe studii, se prescurtează la abreviere titlul acestuia după care se dă titlul întreg şi toate celelalte elemente necesare legate de volum. Pentru exemplificare vom da modelul unei liste de abrevieri. a= avere;

24

AARMSI=”Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, Seriile I-III, Bucureşti, 1879-1948; AO=”Arhivele Olteniei”, Craiova, 1922-1943; BAR=Biblioteca Academiei Române, Bucureşti; cap. = capitol; col. = colecţie; DIR= „Documente privind istoria României: A. Moldova; B. Ţara Românească; C. Transilvania”, Bucureşti, 1951-1956; DRH= „Documenta Romaniae Historica: A. Moldova; B. Ţara Românească; C. Transilvania; D. Relatii între ţările române”, Bucureşti, 1966- ; MO=, , Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1949- ; Omagiu Pascu = „Sub semnul lui Clio. Omagiu profesorului Ştefan Pascu”, Cluj, 1974; SAI=,,Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, 1955-. Lista abrevierilor se alcătuieşte la începutul redactării lucrării şi se completează, eventual, pe parcursul realizării acesteia. Aparatul critic (aparat ştiinţific, aparat tehnic, subsolul) al unei lucrări cuprinde: citate, observatii şi explicatii personale, trimiteri la lucrările consultate şi orice alte indicaţii privind sursele sau bibliografia utilizată pe parcursul redactării unei lucrări. Aparatul critic este format din note care cuprind citate şi referiri la surse şi lucrările consultate şi se notează de la 1 la n şi din observaţii, lămuriri şi completări personale notate cu x pentru deosebire de note. Notele pot fi trecute astfel:

a. în subsolul fiecărei pagini, numerotându-se de la 1 la n pentru fiecare pagina, sau de la 1 la n, pentrul intregul capitol;

b. la sfârşitul fiecarui capitol, numerotandu-se de la 1 la n; recomandăm aşezarea notelor în subsolul fiecărei pagini pentru lucrările metodico-ştiinţifice;

c. notele se trec la sfârşitul lucrării, unde avem două situaţii: -note pentru fiecare capitol, numerotate de la 1 la n, cu precizarea capitolului; -note pentru întreaga lucrare, numerotate de la 1 la n, fără precizarea capitolelor. În funcţie de modelul acceptat fiecare notă poartă un număr de ordine aşezat în dreapta sus a ultimului cuvânt din citat sau în locul unde dorim să semnalăm trimiterea. Pentru lucrările de licenţă, masterat şi doctorat - acolo unde profesorul îndrumător nu solicită un alt model -recomandăm ca notele să fie trecute în josul fiecărei pagini, notate de la 1 la n pe fiecare capitol, încercându-se, pe cât posibil, corelarea lor în pagină cu textul. Între note şi text se va face distincţie prin:

- spaţiu liber marcat de ===== pe o anumită distanţă;

25

- caracterul diferit al literelor care sunt mai mici decât cele din text;

În ce priveşte citarea lucrărilor şi a surselor la note, aceasta se va face astfel: - sursele de orice fel, se vor cita cu indicarea instituţiei unde se află, a fondului, forma de prezentare – manuscris/original/copie, cu pagină/filă, avers/revers, pachet/act, dosar, nr. /an, număr, filă -, urmând acelaşi model ca la fişa de rezumat/document. Ex. BAR, Secţia manuscrise româneşti, manuscrisul 126, f. 68 a; DGAN, Fond Mitropolia Ţării Româneşti, pac. LXVIII/12;

- pentru celelalte tipuri de surse bibliografice – articole, studii monografii, sinteze -, inclusiv pentru cele publicate pe internet, citarea se va face în mai multe feluri astfel: A. Când lucrarea este citată pentru prima oară se dau toate indicaţiile bibliografice necesare astfel: nume şi prenume, titlul lucrării complet, luat de pe pagina de gardă; volumul, ediţia şi felul ei, cine a îngrijit-o, editura, locul de apariţie, anul, pagina unde se găseşte textul sau citatul în baza căruia am facut comentariul sau unde există o problemă semnalată. Dacă este vorba de un articol sau studiu, apărut într-un volum colectiv se va preciza cine a îngrijit volumul şi paginile unde se află articolul/studiul; dacă este vorba de o revistă, după numele autorului şi titlul materialului se va preciza numele revistei, anul de apariţie şi cel calendaristic, numărul din an (eventual) şi paginile unde se află materialul în cauză; dacă este vorba de un material apărut pe internet se dau datele de acces ale site-ului, numele autorului, titlul materialului şi toate celelalte date de identificare şi de acces. Ex. 1. N. IORGA, Istoria românilor. VII. Reformatorii, ed. a 2-a, vol. îngrijit de Sorin Iftimi, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 73;2. CONSTANTIN BĂLAN, Aspecte economice din Ţara Românească în epoca brâncovenească, p. 32, în vol. ”Constantin Brâncoveanu”, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 24-45; 3. MIHAIL M. ANDREESCU, Gândirea politică românească în prima jumatate a secolului al XIX-lea, p. 85, în „Analele Universităţii” „Spiru Haret”, Seria istorie, an. I (1998), p. 83-90; 4. ADRIAN URSU (adrian.ursu, gândul. info), Republica semiparalizată, în WWW. GANDUL. INFO, an. II, nr. 412/4 septembrie 2006, p. 1 şi 12. Cu excepţia lucrărilor expuse pe internet, în cazul celorlalte surse şi lucrări, pentru citările ulterioare se vor trece doar numele autorului, titlul lucrării - eventual prescurtat dacă el este prea lung şi dacă s-a făcut precizarea necesară la prima citare -, revista sau volumul dacă este cazul, pagina. În situaţia în care avem o singura lucrare a unui autor, după prima citare se va trece în continuare: numele autorului şi prescurtarea op. cit. sau

26

lucr. cit., cu indicarea paginii; dacă este aceeaşi pagină se foloseşte prescurtarea loc. cit. Dacă este vorba de studii şi articole apărute în volume sau reviste, după numele autorului se va trece art. cit. sau stud. cit. în rev. cit. sau vol. cit., cu indicarea paginii sau, dacă este aceeaşi pagină cu indicativul loc. cit. Este bine, dar nu obligatoriu, ca numele autorilor să se scrie cu majuscule pentru a se deosebi de restul indicaţiilor bibliografice, iar titlurile lucrărilor să se scrie cu litere cursive din aceleaşi motive. De asemenea, citatul se va pune între ghilimele şi se va scrie cu litere cursive. El poate fi dat şi în text, situaţie în care la notă se va indica doar autorul, lucrarea şi pagina unde se afla citatul şi eventuale comentarii pe marginea lui. B. Când cităm, în note succesive, mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, la numele autorului citat în nota anterioară se va trece idem (acelaşi), după care urmează titlul lucrării şi toate celelalte elemente bibliografice. Ex. : 11. N. IORGA, Istoria românilor. IV. Cavalerii, ed. a 2-a, vol. îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 217. 12. Idem, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită de Radu Constantinescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 117. C. În cazul în care în nota succesivă facem trimitere la acelaşi autor, aceeaşi lucrare, uneori acelaşi volum şi aceeaşi pagină, alteori altă pagină sau alt volum al lucrării, folosim indicativul ibidem (acelaşi), urmat de volum şi pagină, dacă este cazul. În cazul în care cităm succesiv aceeaşi lucrare indicativul ibidem se repeta de câte ori este nevoie. Ex. : 18. CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Bucureştilor, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, p. 15. 19. Ibidem, p. 68. 20. Ibidem. D. Atunci când aducem în discuţie păreri asemănătoare sau diferite despre aceeaşi problemă şi facem referire la primul autor care a emis o anume părere, după care îi prezentăm pe ceilalţi, utilizăm termenul conferro (a aduce), prescurtat cf., după care urmează numele autorului, titlul lucrării şi celelalte elemente. Atunci când trimiterea se continuă şi pe pagina următoare a lucrării nu punem o nouă notă, ci folosim indicativul sequens (care urmează, următorul), prescurtat sq. Ex. : 21. Cf., CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Bucureştilor, p. 218 şi sq. E. În situaţia în care dorim să utilizăm o sursă pe care nu am găsit-o decât la un autor şi nu o putem verifica pe alta cale, dar ea este credibilă şi necesară, pentru evitarea oricăror suspiciuni în notă vom face

27

precizarea apud (de la), după care trecem numele autorului, titlul lucrării şi celelalte elemente de identificare. Ex. : 18. Apud, CONSTANTIN C. GIURESCU, Transilvania în istoria poporului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 58. Aşadar, aparatul critic se referă la toate sursele, trimiterile bibliografice sau alte materiale şi observaţii, cum trebuiesc alcătuite notele, făcute, prescurtările şi ce indicaţii speciale pot fi folosite. Cu cât el este mai bine alcătuit cu atât sporeşte valoarea şi credibilitatea unei lucrări.

Erata (adausuri şi îndreptări, addenda et corrigenda), cuprinde lista greşelilor tipografice sau de altă natură (erori, omisiuni), strecurate în text, precum şi îndreptarea lor. Erata se pune la sfârşitul lucrării, după cuprins şi se alcătuieşte doar atunci când nu s-a făcut corectura finală a textului înainte de dactilografiere, procesare ori tipărire iar numărul greşelilor şi al omisiunilor este mare. Pentru evitarea eratei se corectează textul pe parcursul redactării şi tipăririi lui prin semnalarea şi scoaterea la marginea rândului a greşelilor şi erorilor în cauză. Dacă nu s-a facut corectura textului în tipografie şi lucrarea apare cu greşeli se alcătuieşte erata care, de aceea se aşează la finele lucrării. Ea cuprinde: pagina unde se afla greşala, eventual şi indicarea rândului de sus/jos, termenul sau expresia greşita ori omisă şi corectarea făcută, astfel: pag. 9, rând 5 de sus: în loc de „a lua” se va citi „lupta”; pag. 136, rând 12 de jos: expresia ”se dusese la Poartă, unde îl aşteptau parasii” se va completa şi citi: ”se dusese pregătit cu bani la Poartă, unde îl aşteptau parasii”. Pe cât posibil este indicat să se evite lista eratei iar dacă nu poate fi evitată atunci să fie cât mai scurtă. Ea nu poate lipsi atunci când se constată greşeli de fond şi de formă sau alte omisiuni care pot afecta valoarea unei lucrări, motiv pentru care pe parcursul redactării şi tipăririi corectura textului trebuie să fie cât mai atent facută. Lista bibliografică, bibliografia generală, selectivă, minimală etc. se trece la sfârşitul unei lucrări după concluzii, dar înaintea altor anexe. în funcţie de felul ei, bibliografia cuprinde lucrările şi sursele utilizate într-o lucrare, o parte din ele sau pe cele mai reprezentative, aranjate pe capitole, alfabetic şi cronologic după anumite criterii. Recomandăm aranjarea alfabetică a bibliografiei, în cadrul fiecărui capitol sau parte, după numele autorilor şi titluri, ordinea cronologică fiind utilizată în interiorul bibliografiei în anumite condiţii, doar acolo unde este cazul. Indiferent de felul şi forma ei, bibliografia va cuprinde mai întâi sursele, apoi lucrările cu caracter general şi apoi celelalte lucrări inclusiv cele de pe internet. O bibliografie generală este împărţită, de regulă, în trei-patru capitole – în

28

ultima perioadă sursele de pe internet formează un capitol separat tot mai frecvent menţionat -, structurate astfel: -izvoare şi instrumente de lucru, unde intră: -surse inedite, dacă este cazul; -surse needite; -surse edite: documente de arhivă, presă, surse narative; -antologii, atlase, bibliografii, catagrafii, dicţionare, enciclopedii, repertorii, etc. -lucrări generale: monografii şi sinteze cu caracter general; -lucrări speciale: monografii şi sinteze privind domenii limitate, asemănătoare ca tematică şi structură cu subiectul tratat; -studii şi articole atingătoare cu tema în discuţie. Sursele de pe internet deşi sunt la fel cu cele menţionate, având un alt sistem de prezentare se vor menţiona separat, pe cât posbil păstrându-se ordinea aratată pentru lucrările clasice. Dacă bibliografia este mai restrânsă, cu excepţia lucrărilor de pe internet, lucrările speciale, studiile şi articolele pot alcătui un singur capitol. În cadrul fiecărui capitol sursele şi lucrările se ordonează alfabetic, în funcţie de numele de familie al autorului, numele instituţiei unde se află sursa, numele fondului sau titlul lucrării etc. La fel ca în cazul fişei bibliografice se trece, la autori, mai întâi numele de familie urmat de prenume şi iniţiala tatălui despărţite prin virgulă; dacă lipseşte numele autorului sau volumul este colectiv – are mai mult de trei autori -, în locul numelui se trec: xxx. Urmează titlul complet al lucrării şi toate celelalte elemente de identificare: vol. ediţie, felul ei, cine a îngrijit-o, editura, locul, anul, numărul de pagini, alte date despre lucrare. Unii autori şi îndrumători de lucrări ştiinţifico-metodice nu trec toate datele bibliografice precum: volumul, ediţia şi felul ei, cine a îngrijit-o, editura, numărul de pagini, tabele, liste, hărţi, etc., ci doar numele şi prenumele autorului, titlul lucrării, locul de apariţie, anul. Nu este o metoda greşită, dar pentru o bibliografie bine făcută trebuiesc trecute toate datele de identificare ale lucrărilor pentru ca acestea să poată fi găsite repede şi consultate mai uşor de cei care doresc să verifice veridicitatea afirmaţiilor. În situaţia în care, în cadrul unui capitol bibliografic un autor are mai multe lucrări numele lui se citează o singură dată după care se trece idem, urmat de titlul lucrării şi celelalte date de identificare; în acest caz lucrările autorului se ordonează cronologic în funcţie de anul apariţiei, de la prima la ultima – se începe cu cea mai veche şi se termină cu cea mai recentă. Acum îşi dovedesc utilitatea fişele bibliografice despre care am vorbit pe larg mai înainte. Atragem atenţia că în lista bibliografică nu pot fi trecute lucrări care nu apar în notele de subsol sau care nu au fost utilizate pe parcursul

29

elaborării şi redactării lucrării. Bibliografia trebuie să cuprindă doar lucrările utilizate sau o parte dintre acestea, dar nu lucrări trecute la întâmplare sau fără legatură cu tema. Anexele prezentate până acum împreună cu tabla cuprinsului – despre aceasta vom vorbi mai departe - alcătuiesc elemente indispensabile unei lucrări ştiinţifice sau ştiinţifico-metodice. Lor li se adaugă altele care nu sunt obligatorii ci se pot adăuga după caz, în funcţie de importanţa şi complexitatea lucrării etc. Glosarul sau dicţionarul de termeni şi expresii vechi scoase din uz sau regionalisme. Se alcătuieşte atunci când folosim izvoare care conţin termeni scoşi din uz, regionalisme sau arhaisme utilizate pe arii restrânse şi care nu mai au înţeles pentru toţi, dar fără o explicare a lor textul lucrării şi al documentelor nu ar avea sens, cititorul neputând să-l mai înţeleagă. Glosarul se alcătuieşte alfabetic. Sub fiecare literă a alfabetului se trec toate cuvintele care încep cu litera respectivă – ordonate şi ele alfabetic: ex. abras se aşează înaintea lui adasta; cauc înaintea lui clucer etc. în dreptul fiecărui termen se dă definiţia sau se explică înţelesul acestuia, originea, vechimea, eventual corespondentul în limba română modernă şi orice alte explicaţii necesare. Indicele (arătătorul, indicatorul termenilor) este de mai multe feluri: onomastic, toponimic, de lucruri, tematic (de materii), de instituţii, general. în funcţie de scop şi denumire el cuprinde numai: nume de oameni, nume de locuri, nume de lucruri, tematic pe anumite probleme: religios, medical etc., instituţii, general, acesta fiind şi cel mai complet şi mai greu de alcătuit. Indicele este un instrument deosebit de important pentru orice lucrare. El uşurează cercetarea acestora, găsirea unor termeni şi nume, instituţii etc., evitând reluarea lecturii lucrării până în locul unde se află termenii în cauză. Indicele general înseamnă scoaterea tuturor termenilor incluşi în celelalte tipuri de indice, aflaţi pe fiecare pagină a lucrării. În dreptul fiecăruia se precizează ce este, ce reprezintă, unde se află şi pagina unde se găseşte. După ce s-au scos toţi termenii din lucrare se aranjează alfabetic, specificându-se toate paginile la care pot fi întâlniţi. În cazul numelor proprii de persoane, locuri şi ape, ca şi în cazul instituţiilor, pot apărea asemănări, deosebiri, identităţi care trebuie lămurite pentru a nu se crea confuzii. Ex. : Bistriţa: râu în Moldova, p.: 15, 20, 107, 229; râu în Oltenia, p.: 284; râu în Transilvania, p. 225, 247; Gheorghe: armaş, p.: 8, 16, 248; boier, p.: 346, 452; clucer, p.: 16, 48, 225; dregator, p.: 341, 368, 442; episcop, p.: 48, 56 etc. Ca şi la glosar termenii se ordonează alfabetic sub fiecare literă, putând fi mai uşor de aflat. De aceea alcătuirea indicelui este dificilă şi necesită o mare atenţie. La lucrările mai mari – sinteze, culegeri de

30

documente – indicele este alcătuit de alte persoane decât autorii textului pentru a se evita eventuale omisiuni, care lucrează paralel cu autorii. Indicele se definitivează după ce textul, inclusiv bibliografia şi celelalte anexe au fost tipărite, pentru a se putea arăta exact paginile unde se află termenii. În cazul numelor proprii este important de precizat dacă este vorba de familii sau de persoane, familiile fiind scoase separat de persoane. Ex. :

- Cantacuzini : boieri, p.: 28, 56; familie, p.: 8, 15, 23, 47; fraţi, p.: 17, 23, 47, 118, 256 etc. ;

- Cantacuzino: Gheorghe: boier, p.: 18, 25, 36; logofat, p.: 31, 47 etc. ;Serban: logofat, p. 263;stolnic, p. : 31, 56, 68;domn, p. 216, 228, 229, 230, 231 etc. şi lista continuă cu toţi membrii familiei ordonaţi alfabetic, fiecare cu dregătoriile deţinute .

La lucrările de doctorat şi la monografii, sinteze, culegeri de documente indicele este obligatoriu, sporind astfel valoarea lucrării. Listele de figuri, facsimile, hărţi, planşe, se alcătuiesc pentru fiecare domeniu în parte, cu explicaţiile necesare şi pagina unde se află, fie ca sunt în cuprinsul lucrării fie la sfârşitul acesteia, numerotându-se de la 1 la n, lista explicativa a fiecarui domeniu aşezându-se după bibliografie. În cazul în care ele se aşează la sfârşitul lucrării, fără o listă explicativă prealabilă, la fiecare în parte se trece în partea de jos sau în legendă explicaţia necesară şi eventual sursa de provenienţă, dacă nu a fost realizată de autor. Rostul lor este acela de a întări afirmaţiile din lucrare sporind valoarea acesteia. Tabele cronologice, genealogice, sinoptice etc. După cum arată şi numele sunt tabele tematice aşezate în interiorul lucrării sau la sfârşitul acesteia, dar nu fac parte din lucrarea propriu-zisă, ci din anexe şi au rostul de a argumenta cu exemple anumite afirmaţii. De regulă cuprind liste (tabele) de personalităţi, evenimente, evoluţii de instituţii, genealogii ale unor familii importante, ultimele alcătuite pe baza de acte şi de înscrisuri de familie sau oficiale, de cronici, etc. Ele se alcătuiesc în funcţie de subiectul lucrării şi importanţa acesteia. Cuprinsul (lista cuprinsului, tabla cuprinsului, sumarul) , este anexa care se aşează la începutul sau la sfârşitul lucrării (cărţii), în funcţie de modelul adoptat: german sau francez, şi cuprinde tot ceea ce găsim în lucrare şi paginile unde se află fiecare: introducere, capitol, concluzii, bibliografie, anxe, etc. După modelul german, împreună cu abrevierile şi bibliografia, cuprinsul se trece la începutul lucrării. După modelul francez, abrevierile, bibliografia şi cuprinsul se trec la sfârşitul lucrării. Pot fi adoptate şi metode mixte: abrevierile şi cuprinsul la începutul lucrării, iar bibliografia la sfârşitul lucrării sau chiar la sfârşitul fiecărui capitol; în ce ne priveşte optăm pentru prezentarea bibliografiei la sfârşitul lucrării; divizarea bibliografiei pe

31

capitole se utilizează la marile sinteze şi la cursurile universitare ori la alte genuri de lucrări de autor şi mai puţin ori deloc la lucrările ştiinţifico-metodice comandate, decât dacă îndrumătorul nu propune un alt model. Cu excepţia eratei care se aşează după cuprins, ea fiind o adăugire la carte, celelalte anexe se aşează după mai multe metode. Unii aşează glosarul şi indicele înaintea listelor, tabelelor şi a bibliografiei; alţii aşează bibliografia după concluzii, urmată de glosar, tabele, indice şi cuprins, astfel încât indicele să cuprindă şi termenii aflaşi în anexele lucrării, metoda care uşurează studiul şi cercetarea unei lucrări, indiferent dacă este monografie sau sinteză. Respectând precizările din prezentul ghid şi ţinând cont de recomandările îndrumătorilor ştiinţifici nu ne îndoim că viitorii absolvenţi ai studiilor universitare vor alcătui lucrări ştiiţifico-metodice de valoare şi vor deveni astfel buni cercetători şi autori de lucrări ştiinţifice valoroase. INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

- ANDREESCU, MIHAIL, M. , Ştiinţele auxiliare (speciale) ale Istoriei în „Sinteze. Anul II, Învăţământ la distanţă”, coordonatori: Gheorghe Onişoru şi Ştefan Lache, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 283-308;

- BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA, Ştiinţele auxiliare ale Istoriei, I, Editura Universităţii, Bucureşti, 1988;

- IORGA, N. , Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 4-a, ediţie de Andrei Pippidi, Editura Polirom, Iaşi, 1999;

- MURGESCU, BOGDAN, Metodologia cercetării istorice. Prezentare sintetică, în „Studii şi articole de istorie”, an. LXVII (2002) , p. 107-128; - SACERDOTEANU, AURELIAN, Arhivistică, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970.