metodete si metodologii ale realitatii sociale.pdf

8/19/2019 Metodete si metodologii ale realitatii sociale.pdf

1/61

PRELEGEREA V

Metode și metodologii de cercetarea realității sociale


2/61


3/61

Așa cum am văzut mai sus, o clasificare aștiințelor deosebește între științele naturii și

cele socio-umane în funcție de obiectul și

metoda de cercetare. Deși natura obiectului de

cercetare este, fără îndoială, un subiect demaxim interes, ne vom opri pe parcursul

acestei prelegeri doar asupra considerațiilor

metodologice.

5.1. Principiile cunoașterii sociale

Cunoaşterea comună, numită adeseori

spontană, cotidiană sau la nivelul simţului

comun, este reprezentată de o sumă de

cunoştinţe desprinse din experiența (social saupersonală) individuală. Cu alte cuvinte, cu-

noaşterea comună reprezintă un sistem de

reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpret-

tări obţinute în mod spontan, fără o cercetare


4/61

sistematică şi după modele ştiinţifice, ci doar

pe baza activităţilor şi în contextele obişnuite

(loc de muncă, familie, organizaţii politice,

cercuri de prieteni, etc.)1.

Serge Moscovici şi Milles Hewstone

definesc simţul comun ca pe un corpus de

cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi

îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe

sancţionate de practică. Simţul comun se

derulează în două etape: în mod spontan, o

imagine imprecisă produsă de mecanismepsihice necontrolate raţional, şi în extra-

polarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la

cele prezente sau viitoare. Simţul comun are

două forme esenţiale: simţ comun de primămână, care reprezintă ansamblul cunoştinţelor

spontane fondate pe experienţa directă a

agenţilor cunoscători, şi simţ comun de mână

a doua, adică ansamblul cunoştinţelor ştiinţi-


5/61

fice transformate în imagini şi folosite în

practică.2 Informaţiile pe care indivizii le deţin

despre persoana lor, despre contextele şi

activităţile în care sunt nemijlocit implicaţi se

dovedesc a fi foarte importante, nu doar

pentru propria lor conduită, ci şi pentru

investigaţiile sistematice de anvergură pentrucă datele culese prin interviuri, chestionare,

discuţii de grup sau alte tehnici reprezintă

materia primă de bază în construcţiile

ulterioare, oricât de dezvoltate şi subtile apar

ele în final.

După Petru Iluţ principalele limite ale

cunoaşterii comune sunt:

subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi

valorile unei persoane sau ale unui grup social

care poate deforma percepţia corectă a

realităţii;


6/61

viziunea de tunel, adică alegerea unui

detaliu şi opacizarea tuturor celorlalte, pentru

a interpreta întreaga situaţie prin prisma

detaliului selectat;

supra-generalizarea sau tendinţa de a

generaliza şi absolutiza pe marginea unei

situaţii specifice la fenomenul ca atare; confundarea legăturilor aparente cu cele

reale dintre variabile şi factori datorită

registrului restrâns de cazuri cu care operează;

lipsa preciziei, exactitatea, constatărilesimţului comun întrucât acestea sunt

formulate în termeni vagi şi nu sunt bazate pe

numărare şi/sau măsurare;

efectul falsului consens care înseamnă faptul

că indivizii au tendinţa de a se considera, în

ceea ce priveşte acţiunile, judecăţile şi modul

lor general de comportare, mult mai

asemănători cu semenii lor decât sunt în

realitate;


7/61

neluarea în consideraţie a efectului

încadrării care constă în aceea că prejudecăţile

şi aprecierile noastre cu privire la diferite

obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale

sunt afectate în mare măsură de felul în care

este prezentată informaţia despre ele;

efectul ancorări prin care se înţelege că, în judecăţile noastre apreciative, contează şi

punctul de referinţă de la care pornim;

mecanismele simulării mentale care se

desfăşoară după minimul efort, prin simulărimentale înţelegându-se faptul că reacţiile

noastre la diferite evenimente depind nu

numai de evenimentele în sine, ci şi de

scenariile alternative pe care le provoacă.3

Spre deosebire de cunoașterea comună,

cunoaşterea ştiinţifică reprezintă principala

cale de cunoaştere a comportamentelor indivi-

duale şi de grup, a faptelor, a fenomenelor şi


8/61


9/61

principiul cognoscibilităţii – lumea înconju-

rătoare poate fi cunoscută prin observaţii

obiective;

principiile raţionalităţii şi regularităţii –

lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică

şi fenomenele din lumea înconjurătoare se

produc în mod logic.4

În domeniul socioumanului distanţa

dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică

este mult mai mică decât în cadrul științelor

naturii. Factorii care influenţează trecerea de

la cunoaşterea comună la cea ştiinţifică sunt

enculturaţia (transmiterea culturii de la o

generaţie la alta); limba, ca element al culturii

şi socializarea, adică procesul de formare apersonalităţii în acord cu normele şi valorile

societăţii în care individul se naşte şi trăieşte.

Cercetătorul, fiind adesori parte a realității

studiate, nu reuşeşte să se detaşeze definitiv de


10/61

cunoaşterea comună și de aceea „relaţia dintre

cele două tipuri de cunoaştere este dialectică,

de negare şi de preluare, implicând ruptura,

dar şi continuitatea”5.

5.2. Cercetare și metodă.

Altfel spus, cunoașterea științifică, spredeosebirea de cea comună, stă sub semnul

paradigmei aristotelice asupra cunoașterii,

metoda având în acest context un statut

privilegiat.

Am văzut mai sus cum R. Descartes

accentua rolul metodei în efortul de

cunoaștere. Pentru gânditorul frncez, metoda

reprezintă puterea de a judeca bine şi de adistinge prin aceasta adevărul de fals, ceea ce

este propriu raţiunii cugetătoare. Metoda, ce

derivă din raţiune, este un produs şi un

instrument al acesteia, este calea prin care


11/61

raţiunea devine cunoscătoare, întrucât ea este

cea care, singură, conduce la descoperirea şi

înţelegerea obiectului cercetării. Metoda este

cea care ne oferă o cunoaştere clară despre tot

ceea ce este util în viaţă.

Pentru Descartes, metoda întruneşte

virtuţiile necesare pentru a orienta raţiunea

spre aflarea adevărului, ba chiar “este mult

mai folositor să nu te apuci niciodată să cauţi

adevărul, decât să faci treaba asta fără

metodă”6. Acuzând logica aristotelică, dar şi pecea clădită pe acest fundament, de sterilitate în

planul creaţiei, metoda carteziană stabileşte ca

o primă şi cea mai importantă regulă de

cercetare riguroasă în ştiinţă şi filosofie, aceea“de a nu accepta niciodată un lucru ca ade-

vărat dacă nu-mi apare astfel în mod evident”7.

Numită şi regulă a evidenţei , aceasta

întemeiază de fapt raţionalismul cartezian,


12/61

care cere să se renunţe la orice presupoziţie şi

prejudecată, luate ca nemijlocit adevărate, şi

să fie trecute prin filtrul raţiunii toate

cunoştinţele, admiţându-le ca adevărate

numai pe acela care, în mod clar şi distinct, ne

apar ca adevărate. Este în fond întemeierea

îndoielii metodice, având caracter general,asupra datelor obţinute pe cale senzorială,

inclusiv asupra datelor obţinute asupra

existenţei lumii, până la acele lucruri simple,

pe care gândirea este în stare să le cunoască în

mod cert şi neîndoielnic. În primă parte a

Principiilor Filosofiei intitulată Principiile

cunoaşterii omeneşti , Descartes stăruie asupra

acestei îndoieli metodice, căreia vrea să-i dea o

dimensiune ştiinţifică, nu ca scop, ci ca mijloc

de cunoaştere, eliberând-se în acest mod de

aura sceptică8. “Nu că i-aş fi imitat în această

privinţă pe sceptici, scrie Descartes, care se

îndoiesc pentru a se îndoi şi se arată întot-


13/61

deauna nehotărâţi, ci dimpotrivă scopul meu

nu tinde să-mi dea decât certitudine şi să

înlăture pământul sau nisipurile mişcătoare

pentru a gasi stâncă sau argilă”9.

Proclamând îndoiala metodică, drept

punct de plecare a cugetării filosofice şi

ştiinţifice, Descartes nu dă expresie unei stări

de criză a conştiinţei cunoscătoare, ci unei

atitudini de critică profundă, metodică, pentru

a putea afirma posibilitatea cunoaşterii.

Această îndoială, subliniază Descartes, are rostşi sens doar atunci “când începem a ne dedica

cercetării adevărului”10. În viaţa de toate zilele

ea nu are nici utilitate şi nici rost.

În accepţiunea carteziană însă, există un

singur adevăr ce rezistă în faţa îndoielii, oricât

s-ar strădui ea să-l submineze, şi care poate

constitui temelia trainică a cunoaşterii

depline. Acest adevăr este îndoiala însăşi. Dar


14/61

această îndoială nu reprezintă negarea

existenţei în sine a lucrurilor, a obiectului

cunoaşterii. Altul este scopul, şi anume faptul

că existenţa acestor lucruri este incertă,

îndoielnică dacă le cunoaştem pe cale

senzorială, pentru că simţurile sunt

înşelătoare. “Ştim din experienţă, scrieDescartes, că simţurile ne-au înşelat în mai

multe împrejurări, şi ar fi o imprudenţa să ne

încredem prea mult în cele ce ne-au înşelat”11.

De aceea, rostul îndoielii rezidă în eliminarea

oricăror judecăţi necontrolate, a oricăror

prejudecăţi de origine senzorială instalate în

cuget. Extinsă asupra întregii lumi obiectuale,

îndoiala duce la aflarea nemijlocită, cu deplina

certitudine şi autenticitate, mai întâi a

conştiinţei de sine, a gândirii însăşi, care are

semnificaţia de a fi EU . Prezenţa îndoielii

dezvăluie existenţa minţii cugetătoare, a

subiectului epistemic. Este (re)descoperită


15/61

(dacă ne gândim la Socrate) subiectivitatea.

Nu ne-am putea îndoi fără a fi, aceasta este

prima cunoaştere sigură ce o putem dobândi.

“În timp ce respingem orice lucru de care ne-

am putea îndoi, scrie Descartes, şi chiar dacă

ne prefacem că totul e fals, ne e uşor să

presupunem că n-ar există nici Dumnezeu,nici cer, nici pământ, că n-am avea nici corp,

dar, cu toate acestea, nu am putea presupune

că nu existăm în timp ce ne îndoim de

adevărul acestor lucruri; pentru că nu putem

accepta să concepem că ceea ce gândeşte n-ar

exista cu adevărat tocmai atunci când

gândeşte“12. Dubito ergo cogito, cogito ergo

sum era primul adevăr al filosofiei cartesiene,

şi, paradoxal, nu era o intuiţie, ci o observaţie

bazată mai degrabă pe experienţa senzorială şi

subiectivă, decât pe deducţii logice sau

matematice. “Această concluzie, scrie Descar-

tes, gândesc, deci sunt , este prima şi cea mai


16/61

sigură ce se prezintă celui care îşi conduce

gândurile în ordine”13.

Cu alte cuvinte, metoda îşi are originea

în sfera raţiunii ca formă ordonată şi orientată

intenţional în direcţia descoperirii şi cunoaş-

terii adevărului despre obiectele asupra cărora

îşi îndreaptă atenţia. Insă, dacă raţiunea

rămâne interioară şi proprie spiritului cunos-

cător al cercetătorului, metoda, consideră prof.

Enăchescu, devine acţiune exterioară, atât ca

model de a gândi, cât şi ca instrument algândirii, ea fiind prin aceasta o manifestare a

raţiunii în act. Cu ajutorul ei se face trecerea

de la ignoranţă la cunoaştere14.

Având drept scop primordial aflarea ade-

vărului, cercetarea trebuie să stea sub semnul

metodei. Recuperând istoria temei, C-tin

Enăchescu distinge câteva principale linii de

forță:


17/61

1. Socrate urmăreşte descoperirea adevă-

rului prin metoda dialectică, ce constă în

întrebări şi răspunsuri . Considerând că toate

cunoştinţele sunt depozitate în interiorul

persoanei, un dialog condus cu abilitate va

determina interlocutorul să deducă adevărul,

aflat în mod a-prioric în conștiința acestuia;

2. Metoda lui Aristotel are consistenţa

ordinii unui raţionament logic ce se desfăşoară

liniar între două momente, ipotetic şi de-

ductiv, care derivă succesiv unul din celălalt.Totul se desfăşoară între „dacă” şi „atunci”;

3. Gândirea stoicilor este dominată de

îndoială. Ei pun problema cauzei, dar nu o

rezolvă, adoptând o atitudine de rezervă.

Aceasta este ca o barieră pe care nu o

depăşesc, considerând totul ca fiind un fatum

căruia nu i te poţi împotrivi şi care astfel

închide orice posibilitate de înaintare.


18/61

4. Sfântul Augustin va depăşi acest

stadiu, transferând îndoiala din planul gândirii

în cel al descoperirii, întrucât cel care se

îndoieşte face un act de gândire, iar aceasta

este o dovadă a faptului că el, gândind, există.

Pentru el, îndoiala iese de sub imperiul

fatalului şi devine certitudine a faptului că,gândind, omul există şi, existând, se poate

cunoaşte atât pe sine, cât şi lumea sa;

5. La Sfântul Toma din Aquino,

cunoaşterea este o chestiune a intelectului carese pune de acord cu realitatea. Adevărul va

rezulta în mod exclusiv şi indubitabil din

acordul dintre lucruri şi intelect: adequatio rei

et intellectus. Revenind în felul acesta lamodelul de cunoaştere aristotelic, orice îndo-

ială este înlocuită cu certitudinea;

6. Imm. Kant face distincţia, în ceea ce

priveşte metoda de cunoaştere, între empiric şi


19/61

transcendental. Sesizând eșecul tuturor episte-

mologiilor fundaționiste, el distinge o moda-

litate de cunoaştere analitică, prin intuiţie, şi o

modalitate de cunoaştere sintetică, prin

concept. Pentru el, orice cunoaştere trebuie

susţinută de faptele care o probează. Faptele

ce vin din experienţă reprezintă cunoaştereaanalitică, pe când faptele interioare pe care ni

le reprezentăm, diferite de experienţă, repre-

zintă cunoaşterea sintetică, de factură con-

ceptuală. Conceptele reprezintă sinteza ultimă

a cunoaşterii şi ele sunt certitudini. Pentru

Imm. Kant, cel care operează actele noastre de

cunoaştere este intelectul. El este pus în raport

cu conştiinţa.

7. La G. W. F. Hegel, analiza cunoaşterii

prin metodă este mult mai complexă şi mai

nuanţată. El face de la început o delimitare

între ideea absolută şi metodă, cea de-a doua


20/61

derivând din prima. Pentru el, ideea absolută

reprezintă identitatea ideii teoretice cu ideea

practică. Ea reprezintă un scop încă neatins

sau o sinteză a năzuinţei . Ideea absolută este

un concept raţional, pe când ideea practică

este fiinţa concretă a ideii.

8. Referindu-se la cunoaştere, Fr.

Nietzsche afirmă că noi nu putem cunoaşte

decât un univers construit de noi înşine. Se

pune astfel accentul pe cunoaşterea subiectivă

sau, mai exact, pe opoziţia dintre obiect , ca datal realităţii, şi subiect , care este persoana

cunoscătoare;

9. Pentru J. Maritain, cunoaşterea este

un dublu proces care, metodologic vorbind,

presupune două momente obligatorii ce se

succedă: despărţirea obiectului cunoaşterii în

părţile sale componente şi, ulterior, reunirea

acestora. Astfel, cunoaşterea este o analiză şi o


21/61

sinteză operată metodic succesiv. Rezultatul

cunoaşterii va fi un simili-obiect care

înlocuieşte obiectul ce există în mod real în

realitate cu cel rezultat din cunoaştere15.

În concluzie, parafrazându-l pe

Descartes, Fiinţa cugetătoare este, prin natura

sa, subiectivă. Din acest motiv este necesară

adoptarea unei anumite „discipline metodice”

a spiritului cunoscător al fiinţei care cerce-

tează. Corectarea sau, mai exact, conformarea

spiritului cercetătorului cu rigorile metodeiimpun un acord între raţiunea cunoscătoare

şi atitudinea subiectivă a acestuia. În scopul

realizării acestui acord, R. Descartes ne

propune câteva „reguli de îndreptare şieducare a spiritului”16 care să „întărească”

metoda, stabilindu-se astfel un acord între

„subiect” şi „metodă”. Prin acest acord se


22/61

poate realiza o unitate de gândire şi de

atitudine între fiinţa cugetătoare şi metodă17.

5.3. Tipurile metodelor filosofice

În lucrarea domniei sale, prof. C-tin

Enăchescu realizează o sinteză a principalelor

metode de cercetare dinspre filosofie:

a. Metoda comprehensivă. Introdusă

şi aplicată de K. Jaspers urmăreşte cunoaş-

terea intelectuală a naturii lucrurilor sau a

fenomenelor, a cauzelor şi scopurilor acestora.

Ea este o cunoaştere printr-o intuiţie sintetică

a experienţei trăite;

b. Metoda filosofică a analizei

existenţei. Aceasta reprezintă cercetarea

axată pe înţelegerea clară a existenţei umane

(K. Jaspers). Ea este mai puţin interesată de

descrierile şi analizele concrete, decât de

explicarea faptelor, a formelor vieţii psihice;


23/61

c. Metoda hermeneutică. Ea are ca

obiectiv interpretarea semnificaţiei actelor

umane;

d. Metoda fenomenologică.

Introdusă în filosofie de Ed. Husserl, studiază

fenomenele psihice sau, mai exact, faptele de

conştiinţă ale persoanei. Ea urmăreşte

elaborarea unei psihologii propriu-zise, în care

observarea şi descrierea realităţii să facă pe cât

posibil abstracţie de orice cunoaştere preala-

bilă provenită din experienţă18.

5.4. Metodologia cercetării socio-umane

Putem definii metodologia cercetării

socioumane ca un corpus de demersuri te-oretice, tehnice şi epistemologice pe care le

întreprinde cercetătorul faptelor sociale

pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi

dispoziţia acestui gen de fapte19.


24/61

Sociologul francez Émile Durkheim este

primul care abordează problema metodologiei

sociologice în lucrarea sa Regulile metodei

sociologice. El insistă asupra tuturor demersu-

rilor necesare actului cunoaşterii de la rigoarea

definirii faptului social la „orice fenomen ce

are loc înăuntrul societăţii, dacă el prezintăcâtuşi de puţin, cu oarecare generalitate, vreun

interes social”20, şi până la ordonarea me-

ticuloasă a informaţiilor din documentele

statistice.

Metodologia în ştiinţele sociale şi

comportamentale are două laturi: analiza

critică a activităţii de cercetare şi formularea

unor propuneri pentru perfecţionarea acesteiactivităţi. Paul Lazarsfeld (1959) considera că

metodologia are şase teme principale:

delimitarea obiectului de studiu în cercetările

empirice, analiza conceptelor, analiza


25/61

metodelor şi tehnicilor de cercetare, analiza

raportului dintre metodele şi tehnicile

utilizate, şi sistematizarea datelor obţinute în

cercetarea empirică şi formalizarea raţiona-

mentelor.21

În conţinutul conceptului „metodologia

cercetării în ştiinţele sociale” regăsim trei

niveluri diferite de ordonare a demersurilor pe

care le presupune actul cunoaşteri ştiinţifice a

faptelor sociale:

1. nivelul teoretic în care cercetătorul

trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la

care a ajuns cunoaşterea sociologică a

domeniului pe care îl cercetează, să facă o

analiză critică a aparatului conceptual în care

este reflectată realitatea socială devenită obiect

al cercetării ştiinţifice, să formuleze cu

claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru;


26/61

2.

nivelul tehnic în care cercetătorul

utilizează un ansamblu de metode, tehnici,

instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă

dezvăluirea a ceea ce este esenţial, stabil în

universul faptelor sociale concrete în care se

desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor

umane;3.

nivelul epistemologic în care un

autentic cercetător ştiinţific al vieţii sociale va

putea fi numai acela care va avea capacitatea

de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în

mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să fie şi

să facă.22

Toate aceste considerente îl determină

pe profesorul ieșean Vasile Miftode să afirmecă cea mai bună practică în metodologie o

constituie o bună teorie şi că cercetătorul

trebuie să aibă o „temeinică pregătire

epistemologică şi metodologică”23.


27/61

Teoriile ordonează conceptele în serii,

pentru a defini şi explica un anume fenomen.

După cum arătau Strauss şi Corbin, teoria

constă în relaţii plauzibile între concepte şi

serii de concepte. Conceptele sunt idei bine

precizate, derivate dintr-un model anume.

Exemple de concepte sunt „funcţie socială”,„stimul-răspuns”, „definirea situaţiei” şi

„metoda documentară a interpretării”.

Conceptele furnizează nişte moduri de

abordare a lumii, esenţiale în definirea unei

probleme de cercetare.24

Alegerea metodelor de cercetare depinde

nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca

şi de teoria la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, şi de accesibilitatea

metodelor şi tehnicilor, de existenţa sau nu a

instrumentelor de investigaţie adecvate, de

resursele financiare, de intervalul de timp pe


28/61

care îl avem la dispoziţie pentru efectuarea

studiului, de profunzimea dorită a

concluziilor.25

În ordinea preocupărilor noastre va

trebui operată și o distincție între ceea ce

înțelegem prim metode, tehnici şi instrumente

ale cercetării.

În ceea ce privește metoda, Septimiu

Chelcea propune următoarea taxonomie:

După criteriul temporal:

– metode transversale care urmăresc

descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele,

fenomenele şi procesele socioumane la un

moment dat: observaţia, ancheta, testepsihologice, teste sociometrice.

– metode longitudinale care studiază evoluţia

fenomenelor: biografia, studiu de caz, studiile

panel.


29/61

După reactivitate, adică gradul de intervenţie

a cercetătorului asupra obiectului de studiu:

metode experimentale: experimentul

sociologic, experimentul psihologic.

metode cvasi-experimentale: ancheta,

sondajul de opinie, biografia socială.

metode de observaţie: studiul documentelorsociale, observaţia.

După numărul unităţilor sociale luate în

studiu:

metode statice care desemneazăinvestigarea unui număr mare de unităţi so-

ciale: anchetele socio-demografice, sondajele

de opinie, analizele matematico-statistice.

metode cazuistice care semnifică studiul

integral al câtorva unităţi sau fenomene

socioumane: biografia, studiul de caz, mono-

grafia sociologică, etc.


30/61

După locul ocupat în procesul investigaţiei

empirice

metode de culegere a informaţiilor:

înregistrare statică, studiu de teren, ancheta

metode de prelucrare a informaţiilor:

metode calitative şi metode cantitative

metode de interpretare a datelor cercetării:metode comparative şi metode inter-

pretative26.

La rândul său, profesorul Lazăr Vlăs-

ceanu arăta că orice metodă nu eşantionează

realitatea, ci o fragmentează şi oarecum o

forţează să evoce semnificaţiile aşteptate prin

teoria care a fundamentat-o. Metoda este

selectivă, această selectivitate îşi are germenii în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de

investigare şi ordonare a semnificaţiilor fapte-

lor sociale. Oricât de standardizate ar fi meto-

dele de cercetare ştiinţifică nu pot fi inde-


31/61

pendente de o teorie referenţială. Numai

satisfacerea deplină a exigenţelor epistemo-

logice (care sunt la origine teoretice şi care

determină puternice „ecouri” în metodă şi

metodologie) poate însemna saltul spre

maturitate al ştiinţei „cunoaşterii de sine a

societăţii” şi poate influenţa favorabildezvoltarea tuturor disciplinelor socio-

umane.27

Tehnicile reprezintă formele concrete pe

care le îmbracă metodele, fiind deci posibil cauna şi aceeaşi metodă să se realizeze cu

ajutorul unor tehnici diferite. Din Dicţionarul

de filozofie aflăm ca termenul de „tehnică”

provine din gr. tekne – procedeu, vicleşug – şidesemnează ansamblul de prescripţii

metodologice (reguli, procedee) pentru o

acţiune eficientă atât în sfera producţiei

materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale


32/61

(tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie)

precum şi în cadrul altor acţiuni umane

(tehnici de luptă, sportive).

Tehnica reprezintă, aşadar, maniera de

acţiune, de utilizare a instrumentelor de

investigaţie, care nu sunt altceva decât

uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de

înregistrare, ghid de interviu, test creion-

hârtie sau aparat etc.) de care se slujeşte

cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a

fenomenelor socioumane.

Instrumentul de investigaţie este un

mijloc ce poate îmbrăca o formă mai mult sau

mai puţin materială, cu ajutorul căreia se

captează informaţia, fiind acel ceva ce se

interpune între cercetător şi realitatea

studiată.


33/61

În concluzie, Dacă o metodă sau alta, o

tehnică sau un procedeu oarecare ne permite

să atingem anumite obiective pe parcursul

unei cercetării sociale, metodologia cercetă-

rilor socioumane ghidează întregul act al

cunoaşterii de la delimitarea obiectului de

studiu până la reconstruirea în plan teoretic arealităţii sociale cercetate. Această afirmaţie

conduce la ideea că, într-o cercetare concretă,

se folosesc, de regulă, concomitent, mai multe

metode pentru a depăşi limitele cognitive ale

fiecăruia şi pentru a evidenţia faptele sociale

aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum am dori

noi – prin prisma propriei subiectivităţi – să

fie.28

5.5. Metode calitative vs Metode

cantitative

Metoda se naşte din nevoia intelectului

de a răspunde la propriile interogaţii, fie


34/61

referitoare la natura lumii fizice, fie referitoare

la natura omului29.

În general, se consideră că abordarea

cantitativă este cea care se bazează pe tehnici

structurate (experiment, anchetă cu chestio-

nar standardizat, plan observaţional riguros,

etc.), pe când cea calitativă uzează de tehnici

nonstructurate (observaţia coparticipativă,

interviuri individuale intensive, interviuri de

grup, studii de caz, analiza autobiografiilor).

Distincția dintre cele două nu trebuie

privită însă în maniera disjuncției exclusive.

Ele sunt complementare. Bunăoară, elabo-

rarea unui chestionar ar trebui să fie,

îndeosebi în cazul unor populaţii sau probleme

mai puţin cunoscute, de un studiu pregătitor,

în care să se folosească interviuri individuale şi

de grup libere şi de profunzime, analize de

documente, autobiografii etc. Sau, tot aşa de


35/61

bine, în urma aplicării unui chestionar se

poate trece şi la utilizarea altor metode, inten-

siv-calitative.

1. În general, cercetarea cantitativă

este privită ca o investigaţie realizată pentru a

se descoperi cât de mulţi oameni au păreri

similare sau caracteristici particulare. Este

abordarea cea mai frecvent utilizată pentru

obţinerea datelor de piaţă, și se bazează pe:

interviuri faţă în faţă, la domiciliul

respondentului sau în sediul companiei,interviuri în locaţie centrală, interviuri

telefonice asistate de calculator, interviuri on-

line (prin internet), chestionare scrise si

trimise prin poştă,

in-hall tests adică testareaunor produse cu ajutorul consumatorilor, etc.

Folosind metode statistice, metodele cantita-

tive se bazează pe măsurarea numerică a unor

aspecte specifice ale fenomenelor studiate. Pe


36/61

baza cazurilor particulare se abstractizează cu

scopul obţinerii de descrieri generale sau

pentru testarea ipotezelor. Cercetările cantita-

tive urmăresc realizarea unor măsurători şi

analize ce pot fi cu uşurinţă refăcute.30

Septimiu Chelcea consideră că cerce-

tarea cantitativă a vieţii sociale este subsumată

pozitivismului şi preia modelul cunoaşterii din

ştiinţele naturii31. Părintele pozitivismului,

Auguste Comte, în Cours de philosophie pos-

itive pleda pentru cunoaşterea pozitivă(exactă) a faptelor sociale, apelându-se la

metodele consacrate în ştiinţele naturii.

Metodele statistice precis definite pe

care se bazează cercetarea cantitativă consti-

tuie modele formale abstracte care pot fi

aplicate în orice cercetare, chiar în cazul în

care variabilele nu pot fi uşor măsurate

cantitativ.32 Din punctul de vedere al lui


37/61


38/61

În acest context, David Silverman, avea

să aducă următoarele critici cercetării cantita-

tive:

o Cercetarea cantitativă poate atinge o

„stare de funcţionare rapidă” implicând foarte

puţin sau deloc contactul cu oamenii în

„câmpul de cercetare”;

o Corelaţiile statistice se pot baza pe

variabile care, în cadrul unor interacţiuni

neprovocate, sunt definite în mod arbitrar;

o

Interpretarea sensului corelaţiilor poateimplica raţionamente similare celor cotidiene,

pe care ştiinţa încearcă să le evite;

o Urmărirea fenomenelor măsurabile poate

însemna că diverse judecăţi de valoare se vorstrecura neobservate în cercetare, ducând la

abordarea unor concepte extrem de proble-

matice şi cu un coeficient redus de siguranţă,

cum ar fi „delincvenţă” sau „inteligenţă”;


39/61

o Odată acceptat faptul că testarea

ipotezelor este importantă, o statistică pur

logică poate neglija determinarea acestor

ipoteze, nereuşind un demers real de degajare

a lor din datele obţinute34.

2. Cercetările calitative au fost multă

vreme considerate rudele sărace ale cercetării

ştiinţifice, devalorizate fiindcă nu răspundeau

criteriilor împrumutate din ştiinţele exacte şi

naturale. Și totuși, metodologiile calitative au

cunoscut, încă de prin anii '60, o dezvoltareconsiderabilă, iar începând cu anii '80, ele fac

obiectul unei reflecţii aprofundate, formu-

lându-li-se reguli şi asigurându-li-se validi-

tatea şi legitimitatea35

.

Trei ar fi particularităţile metodologiilor

calitative ce ar trebui subliniate întru început:

Prima este rezultatul faptului că ea in-


40/61

teresează diverse discipline ale ştiinţelor

socioumane (în special antropologia, istoria,

sociologia, psihologia clinică şi cea socială) şi,

ca urmare a acestui fapt, prin circulaţia

modelelor teoretico-empirice, permite fiecă-

reia dintre ele să beneficieze de aporturile

tehnicilor elaborate şi abordate de disciplinele învecinate. Se ştie că abordările calitative sunt

de patru tipuri, adeseori fiind asociate în

aceeaşi cercetare, mai ales dacă este vorba

despre un studiu de teren sau de caz:

observaţia participantă, discuţia individuală şi

cea de grup şi studierea documentelor (scrise

sau audio-vizuale).

Cea de-a doua particularitate este că the-nicile calitative pot fi aplicate diferitelor aspec-

te ale realităţii sociale, culturale şi psihologice:

viaţa unui grup (obiceiurile sale, credinţele,

structurile gândirii, codurile de conduită),


41/61

reacţiile indivizilor sau ale colectivităţilor la un

eveniment care apare în istoria lor (o boală, un

accident natural sau tehnic, o schimbare

politică etc), procesele şi schimburile verbale

care se dezvoltă în diverse situaţii de interac-

ţiune interindividuală sau intergrup, repre-

zentările împărtăşite într-o formaţiune socialăprivind unele persoane, obiecte, fenomene

care au importanţă pentru membrii săi,

experienţa trăită în viaţa cotidiană de către

actorii sociali etc.

În fine, cea de-a treia particularitate este

că abordarea calitativă a fost preconizată

foarte devreme în istorie de către ştiinţele

socioumane într-un cadru social şi cultural.Prin urmare, este mult mai adecvat să vorbim

despre un regim de interes, decât despre o

cucerire sau o revoluţie epistemologică36.


42/61

Dezvoltarea metodologiilor calitative şi,

mai ales, adecvarea lor la exigenţele rigorii pe

care o implică demersul ştiinţific provin dintr-

o dublă necesitate: practică şi teoretică.

Tocmai în câmpul aplicării ştiinţelor

socioumane şi sociale la rezolvarea

problemelor practice, cererea de materie decercetare calitativă s-a făcut simţită cel mai

mult, conducând la rafinarea procedurilor. ”Pe

plan teoretic, evoluţia epistemologică sau

revoluţiile din cadrul paradigmelor de cerce-

tare au dus la abandonarea unei criteriologii

pozitiviste şi la apariţia grijii faţă de calitate,

fapt ce a permis găsirea unor răspunsuri la

exigenţele impuse de caracteristicile proprii

fenomenelor umane şi sociale. Aşadar, diferiţi

autori ce apără demersul calitativ sunt de

acord să sublinieze că acest fapt este singurul

care autorizează o cuprindere holistică,

naturală, dinamică a fenomenelor studiate”37

.


43/61

Ţinând cont de complexitatea

fenomenelor studiate, în privinţa faptului

trebuie să luăm în considerare nu numai

conduitele şi reprezentările, ci contextele şi

mişcările istorice în care acestea se înscriu,

abordarea calităţi trebuie să fie holistă şi

globală. O abordare holistă consideră fapteleurna drept nişte totalităţi ce nu pot fi

explicate, dacă ne limităm la studiei separată a

diferitelor lor componente. De aceea, este

globală, ataşându-se ansamblul dimensiunilor

ce caracterizează un fenomen.

5.6. Principiile cercetării științifice

În concluzie, alături de prof. C-tin

Enăchescu, putem spune că orice activitate de

cercetare ştiinţifică pleacă de la un punct de

vedere fixat asupra unui „obiect” ales pentru a

fi cercetat. Între punctul de vedere şi obiect se

interpune ca instrument metoda, care va


44/61

conduce către o idee ştiinţifică. Activitatea de

cercetare ştiinţifică urmăreşte să pună de

acord ideile ce rezultă cu obiectul cercetării

prin intermediul metodei. Aceasta va opera o

acţiune de „analiză” asupra obiectului

cercetării prin care el devine inteligibil pentru

intelectul cercetătorului, putând astfel să fiepus de acord cu ideile sale care, în final, vor

exprima „intenţia de cercetare ştiinţifică” de la

care a plecat cercetarea38. Cu alte cuvinte,

” Ceva trebuie să normeze intenţiile, metoda şi

obiectul cercetării, pentru a se putea ajunge în

mod direct la descoperirea adevărului

ştiinţific. Acestea sunt principiile cercetării

ştiinţifice. Ele reprezintă normele sau legile ce

trebuie să guverneze orice fel de activitate de

cercetare ştiinţifică”39. Și asta pentru că ” nu se

poate face nici o cercetare ştiinţifică având un

caracter riguros ştiinţific fără ca aceasta să fie

guvernată de anumite „principii” sau legi care


45/61

să le conducă. Aceste principii sunt necesare,

întrucât ele reprezintă normele călăuzitoare de

care orice cercetător este obligat să ţină seama

în activitatea sa40. După părerea domniei sale,

principiile ce stau invariabil ca fundament al

cercetării științifice sunt:

a. Principiul competenţei. Acest

principiu stabileşte cine este capabil şi poate

desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică.

Consecințele răspunsului dat acestei întrebări

implicite sunt:

în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie

admişi numai specialişti formaţi în domeniul

ştiinţific respectiv;

se cer anumite aptitudini speciale pentru ca

persoana care doreşte să desfăşoare o

activitate de cercetare să o poată efectua;

se impune o anumită experienţă profe-

sională de specialitate, dublată de un „stagiu”


46/61

de pregătire în activitatea de cercetare

ştiinţifică;

este necesară o etapă preliminară prin care

trebuie să treacă orice tânăr cercetător, un soi

de ucenicie în cercetare;

educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului

cercetător trebuie să cultive seriozitatea șiobiectivitatea științifică.

b. Principiul obiectivării. Acest

principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţi-

fice şi la modul în care acesta trebuie studiat,

dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de

obiectul cercetării sale. În sensul acesta tre-

buie în mod obligatoriu să se aibă în vedere

următoarele aspecte:

o determinare cât mai precisă a obiectului

de cercetat;

cerința impusă de principiul identității, cel

care cere ca pe parcursul cercetării obiectul să


47/61

rămînă același;

adaptarea metodelor şi tehnicilor de

cercetare la specificul naturii obiectului

cercetat, şi nu invers;

dă nu se „altereze” sau să se „schimbe”

natura obiectului cercetat, pentru a nu apărea

erori, căutâ-ndu-se menţinerea obiectulcercetării, pe cât posibil, cu calităţile sale

proprii.

c. Principiul adevărului. În virtutea

acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are

ca scop descoperirea adevărului cuprins în

concluziile care se desprind de cercetarea unui

anumit obiect propus. În sensul acesta trebuie

respectate anumite reguli:

cercetarea trebuie să urmărească desco-

perirea adevărului despre obiectul cercetat;

orice activitate de cercetare ştiinţifică

trebuie să fie coerentă, logică, să aibă


48/61

continuitate şi să fie conformă cu realitatea

obiectului supus cercetării sale. Această

cerință este de natură logică, impunând

gândirii și implicit discursului științific

coerență, completitudine și întemeiere;

prezentarea rezultatelor se va face într-un

limbaj adecvat, respectând cerințele semanticeale domeniului de cercetar;

se va evita subiectivismul;

d. Principiul metodic, vizează, în

concret metodologia cercetării științifice.

Pentru conformarea obiectului cercetat cu

principiul metodic, trebuie să avem în vedere

următoarele reguli:


trebuie condusă metodic, în conformitate cu

un plan riguros pregătit anterior;

în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie

respectate „pas cu pas” etapele şi metodele de


49/61

lucru, pentru a avea coerenţă şi desfăşurare

logică procesul de descoperire a adevărului;

în cercetarea propusă trebuie să fie utilizate

tehnici şi metode de lucru adecvate naturii

obiectului cercetat, precum şi intenţiile legate

de obiectivele cercetării respective;

din punct de vedere metodologic, oriceactivitate de cercetare ştiinţifică trebuie să

înceapă cu studiul lucrurilor simple, clare,

evidente, trecându-se ulterior, treptat, la cele

care implică un grad ridicat de dificultate şi

complexitate.

e. Principiul demonstraţiei prevede

că orice afirmaţie (sau rezultat) ce decurge din

activitatea de cercetare ştiinţifică a unui obiecttrebuie demonstrată. Regulile care decurg din

acest principiu sunt:

orice cercetare ştiinţifică trebuie să fie

demonstrată, verificată şi reprodusă eventual


50/61

de către alt cercetător sau grup de cercetare,

diferit de cel care a descoperit primul datele la

care se face referinţă;

orice cercetare ştiinţifică trebuie, în măsura

posibilului, să fie reprodusă sub forma unui

„model teoretic” care să reprezinte cât mai

fidel posibil obiectul cercetat şi calităţileacestuia;

rezultatele obţinute din cercetarea ştiinţi-

fică efectuată şi considerate ca valabile veri-

dice trebuie să se integreze în sistemul de date

ale domeniului ştiinţific în care s-a desfăşurat

cercetarea. Este aceasta regula coerenței,

fundamentată de epistemologia modernă ca și

criteriu al adevărului.

f. Principiul corelaţiei prevede că

rezultatele ştiinţifice care decurg din cer-

cetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu

datele deja existente în domeniul ştiinţific


51/61

respectiv sau cu cele de factură inter-

disciplinară, din domeniile ştiinţifice înrudite.

Acest principiu este o extindere a celui

anterior în sensul încurajării cercetărilor de

graniță. Regulile ce decurg din acest principiu

sunt:

să se aibă în vedere raporturile obiectului

cercetat cu altele din aceeaşi clasă de obiecte

sau cu obiecte înrudite cu acesta;

să se aibă în vedere cunoştinţele deja

existente despre „obiectele” apropiate sau

înrudite cu „obiectul” cercetării respective;

rezultatele obţinute din cercetarea

ştiinţifică efectuată trebuie să se integreze într-

un domeniu de cunoaştere ştiinţifică binestabilit şi căruia îi va aparţine din acest

moment;

în urma sistematizării rezultatelor obţinute

dintr-o cercetare ştiinţifică, trebuie ca acestea


52/61

să realizeze o sinteză cu datele similare deja

existente într-un do-meniu ştiinţific dat.

g. Principiul evaluării rezultatelor.

Privește strict verificarea rezultatelor

cercetării. Regulile pe care le impune sunt

următoarele:

să se evalueze corect, într-o manieră strict

raţională, toate rezultatele obţinute de

cercetarea ştiinţifică a obiectului studiat;

evaluarea rezultatelor să fie corectă, fărănici un fel de subiectivitate din partea

cercetătorului care a efectuat studiul;

rezultatele obţinute să fie comparate cu

datele existente în literatura ştiinţifică de

specialitate a problemei cercetate;

să se verifice dacă rezultatele obţinute sunt

corecte, operaţie ce este preferabil fie realizată

de o altă echipă de cercetători.


53/61

h.Principiul utilităţii, impune ca

rezultatele cercetării să fie utilizabile atăt în

domeniul din care provin, dar și în domenii

conexe. Regulile ce decurg din respectarea

acestui principiu sunt:

cercetarea efectuată trebuie să fie utilă atât

din punct de vedere teoretic, cât şi din punct

de vedere practic;

este preferabil ca orice cercetare ştiinţifică

întreprinsă să aibă un caracter de originalitate

şi de noutate, reprezentând astfel o contribuţie

eficientă în domeniul ştiinţific respectiv;

datele rezultate din cercetare să poată fi

utilizate şi aplicate cât mai curând, în mod

curent, de către specialişti.

i. Principiul psihomoral prevede

reguli ce țin în general de morală, și în special

de etica și deontologia profesională, cu referire

directă la activitatea de cercetare. Din acest


54/61

motiv, trebuie să se aibă în vedere următoarele

reguli:


trebuie să aibă un caracter în sine, să fie

sinceră şi dezinteresată în obţinerea unor

avantaje materiale sau de altă natură de către

cercetătorul care o efectuează;

cercetarea, fiind pusă sub semnul

responsabilităţii, trebuie să se conducă după

principiile etice ale unei activităţi corecte,

respectând raporturile etic profesionale dintre

cercetătorii din acelaşi domeniu de cercetare şi

chiar comunicând cu aceştia pe parcursul

desfăşurării cercetării respective;

cercetarea întreprinsă să fie conformă cunatura personalităţii cercetătorului, cu

pregătirea şi preocupările personale ale

acestuia, cu gradul şi specificul de specializare

şi cu competenţa sa profesională în domeniul


55/61

în care îşi desfăşoară activitatea de cercetare

ştiinţifică;

să accepte colaborarea cu specialişti din

acelaşi domeniu sau cu specialişti din

domeniile ştiinţifice înrudite, în mod sincer şi

deschis, dezinteresat, pentru a evita supra-

punerile de studii sau erorile care pot surveni în obţinerea şi interpretarea rezultatelor;

cercetătorul are datoria de a-şi susţine,

demonstra şi apăra rezultatele cercetării

ştiinţifice faţă de controversele sau criticile

care îi pot fi aduse în legătură cu cercetarea

întreprinsă;

persoana care a efectuat cercetarea

ştiinţifică trebuie să aibă credibilitate, să fie

convingătoare ca să impună, prin argumente şi

demonstraţii, rezultatele teoretice şi practice

ale cercetării, astfel încât acestea să fie

recunoscute şi acceptate de specialiştii din

domeniul ştiinţific respectiv 41.


56/61

Texte

La prima vedere, e o diferență întreștiințele sociale și cele naturale: în științele

așa-zise sociale și în filosofie degenerarea spre

un verbalism impresionant dar mai mult sau

mai puțin gol a mers mai departe decât în

științele naturale. Totuși pericolul se acuti-

zează peste tot. Chiar și printer matematicieni

poate fi observată uneori o tendință de a

impresiona oamanii, deși emulația către ce

inspiră utilizarea verbiajului în celelalte științeeste dorința de a imita matematica și fizica

matematică în tehnicitate și în dificultate.

[Karl R. Popper – Mitul

Contextului. În apărarea științei și araționalității, trad. Florin Lobonț șiClaudiu Mesaroș, editura Trei,București, 1998, p. 100.]


57/61

Una dintre trăsăturile caracteristice ale

dezvoltării postbelice a filosofiei în general o

constituie interesul sporit față de conceptele și

problemele care privesc acțiunea umană

( praxis). Această tendință s-a manifestat

pregnant și în cadrul așa-numitei filosofii

analitice. (…) Aplicarea unor instrumentematematice nou inventate, cum sunt teoria

informației sau teoria jocurilor și a deciziei, la

studiul variatelor forme ale comportamentului

intențional a dat un nou imbold metodologiei

și filosofiei științelor ce au ca obiect praxis-ul

uman.

[G.H. von Wright – Logicadiscursului practic, trad. Sorin Vieru și

Dragan Stoianovici, în Norme, Valori Acțiune, editura Politică, București,1979, p. 25.]


58/61

Este acum timpul să discutăm mai

detaliat despre noțiunea de cercetare pe bază

de variabile, atât ca formă de cunoaștere

științifică, (…) cât și ca formă a cercetării

sociale asupra convingerilor și comporta-

mentului uman (…). Astfel, vom discuta

despre fundamentele cunoașterii. Care esterelația dintre aserțiuni și realitate? Ce anume

spunem, de fapt, când afirmăm că ceva este

adevărat? (…). Cu toate acestea, este important

să avem o concepție clară despre ceea ce

înțelegem prin cunoaștere, de vreme ce

suntem implicați în procesul de sporire a

acesteia. Ba mai mult, unele aplicații practice

care izvorăsc din filosofia cunoașterii pot

afecta maniera în care procedăm în activitatea

numită ”științe sociale”.

[Ronald F. King – Strategiacercetării, trad. Adriana Groza, editura

Polirom, Iași, 2005, p. 36.]


59/61

Note Bibliografice

1 Traian Rotariu, Petru Iluţ, Anchetasociologică şi sondajul de opinie, EdituraPolirom, Iași, 2006, p.12.2 Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetaresociologică, Şcoala de Studii Politice şi

Administrative, Bucureşti, 2001, pp. 10-113 Traian Rotariu, Petru Iluţ, op.cit.,p. 16.4 Septimiu Chelcea, op. cit., p.14.5 Ibidem.6 René Descartes, Regulae ad directionemingenii , în româneşte după textul original, cu o

introducere şi note de C-tin Noica, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2004, p. 155.7 René Descartes, Discurs despre metoda de ane conduce bine raţiunea şi a căuta adevărulîn ştiinţe, trad. Daniela Rovenţa-Frumuşani şi

Al. Boboc, Note, comentarii şi bibliografie de Al. Boboc, Editura Academiei, Bucureşti, 1990,p. 122.8 Idem, Principiile filosofiei , trad., studiuintroductiv şi notă biografică de Ioan Deac,Editura IRI, Bucureşti, 2000, pp. 79 şi urm.9 Idem, Discurs despre metoda de a neconduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în

ştiinţe, ed.cit., p. 128.


60/61

10 Idem, Principiile filosofiei , ed. cit., p. 80.11 Ibidem.12 Ibidem, p. 81.13 Ibidem, p. 82.14 C-tin Enăchescu, op.cit ., pp.344 și urm.15 Ibidem, pp. 347-349.

16 Vezi René Descartes, Regulae ad directi-onem ingenii , ed.cit., p.26.17

C-tin Enăchescu, op.cit ., p. 351.18 Ibidem, pp. 357-358.19 Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârtea,Laura Goran, Metodologia cercetării socio-logice, Editura Fundaţiei România de Mîine,Bucureşti, 2000, p.5.20 Émile Durkheim, Regulile metodei sociolo-gice, Editura Polirom, Iași, 2002, p.11.21 Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare soci-ologică, ed.cit., pp.24-25.22 Ion Cauc, Beatrice Manu, op.cit., pp. 26 șiurm.23 Vasile Miftode, Metodologia sociologică,

Editura Porto – Franco, Galaţi, 1995, p.35.24 David Silverman, Interpretarea datelorcalitative, Editura Polirom, Iași, 2004, p.34.25Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetaresociologică, ed.cit., p.25.26 Ibidem, pp. 26 și urm.


61/61

27 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetăriisociale. Metode şi tehnici , Bucureşti, 1996,pp.16 și urm.28 Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârtea,Laura Goran, op.cit., pp.45-46.29 C-tin Enăchescu, op.cit ., p. 343.30 Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba, Fundamentele cercetării sociale, Editura

Polirom, Iași, 2000, pp.12 și urm.31 Pentru o analiză profundă și comparativă ametodelor cantitative vs. metodele calitative,

vz. Septimiu Chelcea, Introducere în cerce-tarea sociologică, Comunicare.ro, București,2004, pp.37-50.32 Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba,op.cit., p.4633 David Silverman, op.cit.,p.67.34 Ibidem, pp.47-49.35 Denise Jodelet, Privire generală asuprametodologiilor calitative, în Serge Moscoviciși Fabrice Buschini (coord.), Metodologia

științelor socio-umane, Polirom, Iași, 2007, p.172.36 Ibidem, p.174.37 Ibidem, p. 178.38 C-tin Enăchescu, op.cit ., p.282.

metodete si metodologii ale realitatii sociale.pdf

Documents

Managementul serviciilor sociale.pdf

Anthony De Mello - Constienta - Capcanele si Sansele Realitatii

Proiect Metodologii

Anthony de-mello-constienta-capcanele-si-sansele-realitatii-160620161428(1)

Proiect Metodologii Manageriale

Anthony de-mello-constienta-capcanele-si-sansele-realitatii

Metodologii Ana

EVOLUTIA ASISTENTEI SOCIALE.pdf

Earl Babbie - Practica Cercetarii Sociale.pdf

Metodologii calitative

Metodologii Manageriale

Filozofia realitatii multinivel prezentare corectata in ppt 2013

Proiect Metodologii Andrei

Anthony de-mello-constienta-capcanele-si-sansele-realitatii-160620161428

Sectiunea 2 Istorie, Geografie si Stiinte sociale.pdf

Licenta Metodologii

Subiecte-rezolvate metodologii

Imaginatia Este Singura Arma Impotriva Realitatii

Filozofia realitatii multinivel (al. popovici) 5

Metodologii Manageriale- Curs

PROIECT METODOLOGII MANAGERIEALE

iluzia realitatii

Anthony de mello constienta - capcanele si sansele realitatii

V.Miftode - Dimensiuni ale asistentei sociale.pdf

Anthony de Mello-Constienta Capcanele Si Sansele Realitatii

Metodologii Proiect Final

Proiect Metodologii Andreea

Metodologii manageriale - proiect

Metodologii SI CPS

Metodologii Sinteza

07. Legea nr. 292-2011 - asistentei sociale.pdf

Anthony de Mello-Constienta-Capcanele Si Sansele Realitatii 10

Model Proiect Metodologii Manageriale

Metodologii Dezvoltare Software

Raport de activitate privind utilizarea realitatii virtuale in psihoterapie