1. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică.Citându-l pe C. Popa (1972, 29), Septimiu Chelcea defineşte cunoaşterea comună ca reprezentând « însuşirea de către agentul cunoscător a unei informaţii legate de condiţiile praxiologice în care acţionează ». Ea se bazează pe experienţa directă oamenii utilizând cunoştinţele dobândite cu ajutorul limbajului, în procesul socializării.S. Moscovici (1984) aprofundează teoretic acest tip de acţiune umană şi îl defineşte simţ comun. Acesta ar reprezenta un « corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţii împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de practică » (1984, 539-564, apud S.Chelcea, 2001).H.Stahl (1974, 75) evidenţiază caracterul iluzoriu al cunoaşterii la nivelul simţului comun şi considera ca enculturatia şi socializarea sunt principalii factori care o generează. Enculturatia (înţeleasă ca transmitere a culturii de la o generaţie la alta) are efecte limitative asupra cunoaşterii, efecte impuse atât prin utilizarea unei limbi, cât şi a unui anumit tip de limbaj. Să detaliem : prin sintaxa şi vocabularul propriu fiecărei limbi, aceasta condiţionează modul de a judeca al oamenilor. Cercetările comparative interculturale au relevat modul în care anumite caracteristici lingvistice influenţează procesul gândirii (de exemplu, în limba populaţiei hopi nu există cuvântul « timp » şi nici sistemul temporal-verbal). (Chelcea, 2001, 23)Limbajul, pe de altă parte, influenţează procesul de memorare : un lucru e mai uşor de readus în memorie dacă pentru el există termen lingvistic corespunzător. Se disting două cazuri. Primul apare atunci când pentru mai multe lucruri există un singur cuvânt (la un test de recunoaştere al culorilor galben şi portocaliu, populaţia de limbă engleză ar da două răspunsuri, în timp ce populaţia zuni ar da unul singur pentru că în limba acestora există doar un singur cuvânt care să definească ambele culori). În al doilea caz, avem de a face cu existenţa mai multor cuvinte pentru a defini aceeaşi realitate, în aceeaşi limbă (eschimoşii au cuvinte diferite pentru zăpadă şi care s-ar putea traduce prin îngheţată, apoasă, imaculată, învechită, etc.). (Chelcea, 2001, 23). Care sunt concluziile pe care le putem trage din studiul cunoaşterii la nivelul simţului comun ?În primul rând ca experienţă directă a oamenilor este limitata spaţial şi temporal. Din acest motiv, cunoaşterea comună a realităţii sociale face imposibilă cunoaşterea evoluţiei istorice a societarii şi legitatea schimbărilor sociale. În evoluţia societăţii, cunoaşterea

ştiinţifică a depăşit nivelul cunoaşterii comune. Este ceea ce afirmă E.Durkheim în Regulile metodei sociologice (1974) : « sociologia trebuie să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând ».În al doilea rând, cunoaşterea comună are un caracter iluzoriu ce decurge din implicarea subiectivă a oamenilor în viata socială, în funcţie de scopurile şi interesele lor particulare. În Imaginaţia sociologică C.Wright-Mills vede în acest caracter iluzoriu al cunoaşterii comune, punctul de plecare pentru imaginaţia omului de ştiinţă.O data cu evoluţia sociologiei ca ştiinţă a devenit imperioasă nevoia « ruperii » cunoaşterii ştiinţifice de cea comună, în sensul durkheimist : « sociologia trebuie să devină ezoterică, să se despartă de cunoaşterea spontană » (1974). În sprijinul acestei idei vin afirmaţiile lui Mc Burney (1983), B.Lacroix (1975), G.Lord (1979) şi G.N.Fischer (1990).Apărut relativ recent, domeniul cogniţiei sociale are ca obiect de studiu cunoaşterea spontană a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor noastre şi ale altora, precum şi explicarea evenimentelor din viaţa socială. Lacroix critica însăşi obiectul de studiu al noii discipline subliniind că « senzorialul nu ne relevă misterul realului » (şi aici dă celebrul exemplu cu percepţia noastră referitoare la mişcarea Soarelui în jurul Pământului).În aceeaşi direcţie se înscrie şi concepţia lui G.Lord care considera că, în domeniul cogniţiei sociale, « oamenii au tendinţa de a nega o realitate ce contravine convingerilor lor », datorită perseverenţei credinţei..Fischer reafirma importanţa ruperii cunoaşterii ştiinţifice de cea comună prin punerea pe tapet a ideii potrivit căreia, în mod spontan, indivizii au tendinţa de a filtra informaţiile disonante şi de a le reţine pe cele consonante, adică să prefere informaţiile ce confirmă opiniile noastre şi să le ignore pe cele care le contrazic. Linia de demarcaţie ce separă cunoaşterea la nivelul simţului comun de cunoaşterea ştiinţifică este, după părerea noastră, cea a adevărului ştiinţific. (1990, 69-75)În 1971, W.Wallace enunţa patru moduri de generare şi testare a adevărului enunţurilor :a) Modul autoritarian, garantează adevărul enunţului prin calitatea de excepţie a producătorului enunţului (rege, şef de stat, etc.).b) Modul mistic, prin care calitatea cunoaşterii adevărate este conferită numai profeţilor şi marilor mistici prin starea de graţie.c) Modul logico-raţional, centrat pe logica formală, face apel la primele principii stabilind, prin deducţie, adevărul. Importantă este rigoarea

judecăţii logice, şi nu corespondenţa cu realitatea.d) Modul ştiinţific de determinare a adevărului asigură desubiectivizarea cunoaşterii, îmbină aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor.2. Postulatele cunoasterii stiintificeCunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cinci postulate fundamentale despre lume (adevărul lor fiind recunoscut de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi comportamentale) (J.W.Vander Zanden, 1998, apud Chelcea, 2001, 31)

1. Principiul realismului : lumea există independent de observaţiile noastre, nu e creată de simţurile noastre ;

2. Principiul determinismului : relaţiile din lume sunt organizate în termenii cauza-efect ;

3. Principiul cognoscibilităţii : lumea poate fi cunoscută prin observaţii obiective.

Dacă primele trei postulate aparţin lui J.W.Vander-Zanden (1988), următoarele două au fost elaborate de Mc Burney (1983) :

4. Principiul raţionalităţii : lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică (acest principiu poate fi subsumat principiului 3)

5. Principiul regularităţii : fenomenele din lume se produc în mod logic.

Cel mai important dintre cele cinci postulate este « Principiul determinismului » ale cărui reguli de bază sunt următoarele :a) viitorul este determinat în trecut ;b) orice eveniment are o cauza determinată suficientă ;c) cunoaşterea se întemeiază pe certitudine ;d) cunoaşterea ştiinţifica poate fi adusă, în principiu, la nivel de cunoaştere completă ;e) cunoaşterea şi metoda ştiinţifica pot fi, în principiu, unificate.Este important de reţinut faptul că, determinismul nu trebuie înţeles în sens laplace-ian ( adică în sensul respingerii existenţei fenomenelor intrinsec aleatoare) ci în sensul empirismului probabilist enunţat de P.Suppes în 1990 în « Principiile metafizicii probabiliste ». (apud Chelcea, 2001, 32)Aceste principii sunt :a) Legile producerii fenomenelor

naturale au, în esenţă, caracter probabilist ;

b) Cauzalitatea are caracter probabilist ;

c) Certitudinea cunoaşterii în sensul preciziei

absolute a măsurătorii este irealizabilă ;

d) Cunoaşterea completă a Universului este irealizabilă ;

e) Ştiinţele, ca obiect, terminologie şi metodă se caracterizează prin pluralism.

În 1993, M.Hammersley subliniază trăsăturile ce diferenţiază cercetarea ştiinţifică de alte activităţi:a) Investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale are ca scop descoperirea adevărului şi nu producerea dovezilor pentru susţinerea unei poziţii deja adoptate ;b) Producerea informaţiilor referitoare la fapte şi nu enunţul judecăţilor de valoare ;c) Deşi prin natura lor au o dimensiune practic-aplicativă, investigaţiile în domeniul ştiinţelor sociale trebuie să aibă ca finalitate scopul teoretic şi nu pe cel practic ;d) Tinde spre formularea unor legi, a relaţiilor de profunzime dintre variabile ;e) În cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale, măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale.f) Stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, a sondajelor de opinie, a experimentelor psihologice sunt trăsături specifice domeniului ştiinţelor sociale. (apud Chelcea, 2001, 35)3. Observaţia de tip cantitativ

Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare. În activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi pe această bază îşi organizează viaţa.

Clasificarea observaţiei : observaţie spontană, la nivel

cotidian, fără o intenţie specifică.

in acelaşi cadru al vieţii sociale practice, constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege un fenomen sau o situaţie, dar fără un studiu aprofundat.

Când observaţia este realizată cu scopul expres de-a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea se numeşte ştiinţifică sau sistematică.Între observaţia spontană,

impresionistică, şi cea ştiinţifică (sistematică) există diferenţe de esenţă, dar ele sunt toate un potenţial rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv ale experimentului şi anchetei).

În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri:observaţia structurată (cantitativă) presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită , actul observaţional constând în

1

clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În formele mai pretenţioase, observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile, urmând testarea acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat.observaţia nestructurată (calitativă), cea mai cunoscută fiind cea participativă. Observaţia participativă, de tip calitativ, înseamnă studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioadă mai lungă de timp la activităţile ei, fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai complexe şi integrale.

În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele caracteristici relevante, care reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:

1. Prin ea se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu numai ce spun că fac, deoarece, se ştie ce diferenţă enormă poate fi între fapte şi relatarea lor (prin chestionar şi interviu).

2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adică este surprinsă multitudinea de factori ce determină şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane. Ca urmare, e posibilă descrierea şi explicarea vieţii sociale ca proces viu, in care factorii şi “variabilele”obiective-structurale şi de ordin subiectiv-simbolic, se influenţează reciproc pe axa timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back, de retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce nu e depistabil prin celelalte metode ale investigaţiei socioumane.

3. Fiind, de regulă, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată, observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru viaţa cotidiană şi nu artificializată de experiment (sau interviu şi anchetă).

4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul şi analiza de documente.

Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi formulate astfel:1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale nominale), dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezintă operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi se bazează, de regulă, pe cercetări anterioare, el este pândit de pericolul ca:

a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă esenţa conceptelor operaţionalizate;

b. să fie prea stâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea comportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.2. Deşi standardizarea în observaţia cantitativă s-a introdus tocmai pentru a înlătura caracterul “impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene, ci şi celei calitative - operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri semnificative între observatori (ai aceleiaşi realităţi) atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate, cât şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat, de asemenea. că natura şi calitatea (datelor de observaţie) depind de reprezentările observatorului despre grupul sau sistemul social în cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea unor realităţi mai complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică în acest fel serioase dificultăţi în stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare, a codajelor şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită.4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi sistematizarea datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi calcularea unor indici şi indicatori statistici.

4. Teorie şi paradigmă în sociologie.Cadrul de realizare al cunoaşterii ştiinţifice este Teoria, înţeleasă atât ca ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr privind relaţiile dintre fenomene (definiţii în sens restrâns), dar şi ca o construcţie intelectuală prin care un anumit număr de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros (definiţi în sens larg).În ştiinţele sociale, teoriile au nivele de generalitate diferite. La rândul ei, sociologia are o structură teoretică multinivelară foarte complexă. Teoriile sale constau din enunţuri referitoare la relaţiile dintre variabile şi explicarea acestor relaţii cu ajutorul unor concepte nereferenţiale (al căror denotat nu e direct observabil). Încadram în marea clasă a sociologiei ca ştiinţă, marile teorii (structuralismul, funcţionalismul, fenomenologia, interacţionismul simbolic, etc.), teoriile cu rang mediu de generalitate (definite ca enunţuri intim legate între ele şi verificabile

empiric, cum ar fi teoriile mobilităţii sociale, teoria grupurilor mici, etc.) si, în sfârşit, teorii cu nivel de generalizare minim (definite ca enunţuri empirice adevărate « aici şi acum »).Observăm că noţiunea de teorie are, probabil, o semnificaţie mult mai nesigură în ştiinţele sociale şi, în particular, în sociologie decât în alte discipline. R.K.Merton în Social Theory and Social Structure sublinia că după 1950 termenul de teorie a fost folosit de sociologi în şapte accepţiuni diferite din care doar una este acceptabilă.Aceste accepţiuni sunt : 1) metodologie, 2) idei directoare, 3) analiza a conceptelor,4) interpretări sociologice post-factum, 5) generalizări empirice, 6) teorie, 7) derivare şi codificare.Unul din cele mai faimoase exemple de teorie în acest sens este teoria durkheimiană din Despre sinucidere (1897). Se observase statistic faptul că, într-un mediu cu o varietate de populaţii, rata sinuciderilor în rândul comunităţii protestante era mai mare decât cea a sinuciderilor în rândul comunităţii catolice. Deşi există ca regularitate empirică, se punea problema teoretizării ei, cu alte cuvinte, pentru a avea o semnificaţie teoretică trebuia să decurgă dintr-un grup de alte propoziţii (condiţie impusă de Durkheim însuşi).Aceste propoziţii pot fi sintetizate astfel (Chelcea, 2001, 33-37):a) Coeziunea sociala le

furnizează un suport psihic membrilor grupului supuşi la tensiuni şi anxietăţi violente ;

b) Procentajul de sinucideri depinde de anxietăţile şi tensiunile neînlăturate la care sunt supuse persoanele ;

c) Catolicii au o mai mare coeziune sociala decât protestanţii ;

d) Este de aşteptat un procent mai scăzut de sinucideri la catolici decât la protestanţi.

Concluzia finală a lui Durkheim a fost aceea că « sinuciderile sunt condiţionate social », nu au cauze psihologice sau psihopatologice (ele au fost puse în relaţie cu variabile precum sexul, vârsta, starea civilă şi religia).« Sinuciderea » lui Durkheim este o lucrare de referinţă pentru teoria şi metodologia cercetării sociologice, evidenţiind rolul teoretic în investigaţiile empirice concrete, arătând importanţa definirii clare a conceptelor precum şi importanţa necesităţii introducerii variabilelor-test în verificarea relaţiilor dintre două fenomene, valoarea analizei multivariate şi a analizei contextului.În ştiinţele sociale polisemia noţiunii de teorie are o dublă accepţiune : aceea de teorie şi ceea ce R.Boudon numeşte paradigme.Noţiunea de teorie implică faptul că, propoziţiile supuse verificării sunt deduse dintr-un număr mare de

propoziţii primare. Exemplul « sinuciderii » durkheimiene corespunde întru-totul unei teorii. Din momentul în care se admite că frecvenţa sinuciderilor creşte o dată cu egoismul şi că egoismul este mai ridicat la protestanţi, se deduce printr-un raţionament silogistic că protestanţii trebuie să se sinucidă mai des.O formă importantă de paradigmă este caracterizată de faptul că explicanda (în concepţia lui Boudon însemnând propoziţiile de explicat) nu sunt deduse dintr-o teorie, ci derivate, prin analogie, dintr-un corpus de cunoştinţe aparţinând altui domeniu. Astfel, sociologia fenomenelor de difuziune (difuziunea zvonurilor, a inovaţiilor) a recurs larg la paradigme provenite din biologie (de exemplu, modelul logistic elaborat de Verhulst în biologie este punctul de referinţă al modelului difuziunii inovaţiilor în mediul rural utilizat de Hägerstrand).De ce este necesara înţelegerea distincţiei dintre paradigma şi teorie ? R.Boudon răspunde :a) Pentru că « absenţa distincţiei între teorie şi paradigmă contribuie efectiv la explicarea caracterului incert al noţiunii de teorie în ştiinţele umane. » (R.Boudon, 1990, 109)b) Pentru că « paradigmele pot servi drept paradigme altor paradigme » (R.Boudon, 1990, 109). Astfel schimbul, care este o paradigmă pentru analiza interacţiunii sociale, este dominat de o paradigmă mai generală : cea a teoriei jocurilor.c) Pentru că « funcţiile unor paradigme, precum cele ale schimbului sau teoriei jocurilor, se suprapun parţial, dar nu total, cu cele ale teoriilor în sens strict » (R.Boudon, 1990, 110).Concluziile finale ale lui Boudon sunt următoarele :1) Noţiunea de teorie, în ştiinţele sociale, comportă un sens larg şi unul restrâns. În sens restrâns, ea corespunde noţiunii de sistem ipotetico-deductiv de propoziţii. În sens larg, ea acoperă, pe lângă noţiunea de teorie în sens restrâns, cel puţin trei categorii de paradigme, anume paradigmele teoretice sau analogice, paradigmele formale şi paradigmele conceptuale.2) Paradigmele teoretice sunt teorii dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate prin analogie în alte sectoare (teoria migraţiilor ţine de acest tip, în măsura în care este aplicarea, prin analogie, a mecanicii newtoniene la fenomenele de migraţie).3) Paradigmele formale sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la nici un conţinut particular (funcţionalismul mertonian este o paradigmă de acest tip).Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în care apar

2

propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi explicarea fenomenelor sociale este unul de subsumare.4) Paradigmele conceptuale sunt sisteme de concepţie ce prefigurează vocabularul în care vor fi exprimate propoziţiile explicative (R.Boudon, 1990, 120). Paradigmele conceptuale au, cel puţin două funcţii : de detectare a factorilor explicativi şi de generalizare.5 . Legi in sociologie

Pe măsura ce ne îndepărtam de fizică, noţiunea de lege evoluează şi se complică. Daca fizica foloseşte matematicile, apoi chimia se serveşte de rezultatele acestora etc. Când ajungem la sociologie, constatăm că ea este obligată să se folosească de rezultatele obţinute de toate celelalte ştiinţe precedente. Legile evoluează şi îşi pierd rigurozitatea pe măsură ce obiectul lor este mai complicat.

Gaston Bouthoul (1959) într-o lucrare consacrată noţiunii de lege, subliniază că în ştiinţele socio-umane şi, în special, în sociologie, legile trec de la caracterul de certitudine la acela de simple afirmaţii şi nu mai sunt altceva decât enunţarea probabilităţilor. Coeficienţii de corelaţie pe care ele îi exprimă sunt din ce în ce mai slabi. “Legea fizică este aproape absolută; în chimie legea pretinde mai multe condiţii pentru a se aplica exact . Factorii de indeterminare cresc în biologie deoarece reacţiile corpurilor vii sunt variabile. … Atunci când se abordează ştiinţele sociale se constată că, la elementele de nedeterminare analoge celor din biologie se adaugă acelea care rezultă din psihologia individuală.” (Bouthoul, 1959, 159-167)

Deşi sociologia se străduieşte să elimine ecuaţia personală a indivizilor (încercând să “înece” reacţiile individuale în legea numerelor mari), în analiza legică apar alţi factori de nedeterminare proprii vieţii sociale. În viaţa socială nimic nu este absolut delimitat, nici definit. Diferitele grupuri sociale sunt incluse unele în altele (familie, naţiune, rasă) şi interferează unele cu celelalte. În plus, la nivel societal, din enorma cantitate de acţiuni, unele fapte fortuite pot deveni generatoare de evenimente istorice sau de instituţii noi (invenţiile lui Pasteur au revoluţionat structura demografică a popoarelor; acelea ale lui Ampère sau Edison aşezarea lor economică, etc.). Bouthoul (1959, 159-167) considera că legile sociologice sunt cel puţin de patru tipuri:1.Legi istorice.În forma cea mai simplă, legea istorică constă în a indica succesiunea necesară a evenimentelor istorice, desfăşurare

care poate fi concepută sub trei aspecte:a) Sub forma cea mai simplă, legea istorică este formulată ca o lege de succesiune unilateralăb) Formularea legii istorice ca pe un ciclu.c) Formularea legii istorice ca profetică2. Legi de corelaţie.(a) Legea, spune Bouthoul, poate fi concepută sub formă de corelaţie unilaterală: peste tot unde constatăm fenomenul A va exista în mod necesar şi fenomenul B.(b) Legea poate fi concepută ca fiind consecinţa necesară a punerii în legătură a unui anumit număr de cauze sau de factori

(c) Legea se structurează prin “compunerea forţelor sociale”.

3. Legi care exprima variaţii concomitente.Simplificat, această lege poate fi enunţată: “fenomenul B se măreşte sau se micşorează în proporţie directă sau inversă cu un fenomen A” (cu cât creşte volumul unui grup social, cu atât scade securitatea afectivă a membrilor săi; cu cât e mai mare gradul de raţionalizare a unei activităţi sociale, cu atât mai mare este eficienţa ei).4. Legile cauzale.Acestea indică legătura generală dintre doua fenomene A si B, stabilind care dintre ele este cauza şi care efectul (de exemplu, creşterea volumului populaţiei amplasate pe un teritoriu dat determină o creştere a densităţii sociale pe teritoriul respectiv, ceea ce reprezintă cauza adâncirii diviziunii sociale a muncii).

Definind legile sociologice ca propoziţii sau enunţuri fundamentale şi general-universale ale sociologiei, I.Ungureanu (1993, Dicţionar de sociologie, 326) consideră că un enunţ este lege sociologică dacă satisface următoarele condiţii:a) Enunţul este fundamental sau important “atât în sensul că exprima relaţii, tendinţe, mecanisme definitorii pentru structura şi funcţionarea sistemului social, cât şi în sensul că este acceptat cel puţin de majoritatea cercetărilor din domeniul sociologiei”.b) Enunţul este fundamentat atât din punct de vedere teoretic (adică este integrat într-o structură explicativă determinată) cât şi din punct de vedere empiric (adică e formulat în limbajul observabilităţii empirice, de preferinţă cantitativă).c) Enunţul are o generalitate strictă, adică include un cuantificator general de forma “pentru fiecare x avem y” sau “măcar o generalitate universală sau nelimitată ce presupune că prezenţa obiectelor despre care se vorbeşte în enunţul respectiv nu este limitată la o anumită arie geografică sau la un moment determinat; cu alte cuvinte, generalitatea să fie deschisă pentru

întreagă clasă de obiecte la care se referă enunţul”.d) Enunţul are capacitate predictivă, ca urmare a generalităţii sale universale. Aceasta înseamnă că enunţul “poate garanta producerea cu necesitate a unui eveniment dacă sunt prezente condiţiile necesare pentru producerea acestuia, aşa cum sunt ele precizate în lege”.e) Enunţul este specific, adică presupune relaţii stabilite între termenii omogeni, din acelaşi ordin sau din acelaşi domeniu. Totodată, “condiţia specificităţii legii sociologice presupune că cercetarea acestora se va face întotdeauna pornindu-se de la observarea ansamblului social spre analiza părţilor lui, acestea din urma fiind definite numai în termenii celui dintâi” (I.Ungureanu). Cu alte cuvinte, faptele sociale vor fi întotdeauna definite ca fapte sociale totale sau colective, în conformitate cu principiul integralismului sociologic, unanim admis în sociologie.

Legile sociologiei sunt, consideră I.Ungureanu, aproximări obţinute prin cunoaşterea ştiinţifică a legilor sociale pentru că, pe de o parte, legile sociologice reflectă numai anumite aspecte ale legilor sociale, iar pe de altă parte, legile sociologice sunt supuse unui permanent proces de perfecţionare. Această ultimă caracteristică are o pregnanţă mai mare în cazul legilor sociologice (decât în cazul perfecţionării celorlalte legi din ştiinţele sociale) pentru că ele se manifestă întotdeauna prin intermediul acţiunii subiective a oamenilor.6. Contribuţii şi limite ale Şcolii durkheimiste.

“Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau în plus, care este general pe întreg cuprinsul unei societăţi date, având totuşi o existentă proprie, independentă de manifestările sale individuale” (Durkheim, 1924, 54). Este definiţia dată faptului social de catre E.Durkheim în 1895 în lucrarea sa “Les regles de la methode sociologique”

În “Regulile metodei sociologice” Durkheim formulează tezele fundamentale ale doctrinei sale sociologice referitoare la locul şi rolul asociaţiei în geneza vieţii sociale, solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică în viaţa socială precum şi tezele referitoare la “genuri” şi “specii” sociale.

“Societatea este produsul asocierii indivizilor”, considera Durkheim. Ea nu reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un sistem care este, în fond, o realitate nouă, specifică, cu însuşiri distincte, cu mod propriu de existenţă şi cu legi specifice. Prin

acţiunea “forţelor sui generis” pe care le dezvoltă asocierea indivizilor se produce o sinteză care nu mai este opera unuia sau altuia dintre participanţi, ci este opera “totului”. În acest sens, Durkheim ajunge la concluzia ca “societatea este exterioară indivizilor din care s-a format”. Fiecare participant la viaţa socială conţine o parte din ea, dar societatea nu este, în întregime, nici unul. Şi atunci, spune Durkheim, explicarea fenomenului social nu poate fi căutată decât în agregatul constituit şi nu în natură şi psihologia indivizilor din care s-a format.

În plan teoretic, Durkheim afirma specificitatea şi autonomia realităţii sociale a societaţii, primatul şi superioritatea sa faţă de indivizii care o formează. Potrivit acestei doctrine, societatea este o realitate sui generis, de natura psihosocială, a cărei sursă şi esenţă constă în fenomenele de interacţiune socială.

Sub aspect metodologic, sociologismul afirmă principiul necesităţii abordării obiective a fenomenelor sociale, formulând cerinţa ca analiza cauzala şi explicaţia în ştiinţa despre societate să rezide în mod esenţial din stabilirea corelaţiei fenomenelor studiate cu condiţiile sociale.

Limitele doctrinei lui Durkheim constau în desconsiderarea factorului uman ca fiind factorul ultim şi obiectiv al dezvoltării societăţii. El nu admite ideea că evenimentele actuale sunt determinate de cele precedente, din motivul ca o fază trecută nu poate sa predetermine una care urmează. Stările antecedente care reprezintă progrese autentice, pot constitui un punct de plecare, dar nu pot explica mobilul care împinge progresul social înainte, considera Durkheim. Explicaţia existenţei unor societăţi diferite o găseşte în existenţă unor condiţii concomitente variate.

Concepţia durkheimista despre modul în care se constituie societatea are un caracter pur mecanicist. În acest sens, termeni echivoci şi vagi ca “ forţe sui generis”, pe care le dezvoltă asocierea, sau “variaţiile volumului şi densităţii societăţii, care au loc prin forţa lucrurilor” ori ca urmare a unui fel de “uzură naturală”, nu sunt în măsură să lămurească natura autentică, profundă a determinismului social şi natura proceselor sociale. De aceea, Durkheim n-a reuşit să descifreze esenţa legităţii obiective a procesului social. (Cuviller, 1936, 67)

Pentru Durkheim, factorul economic nu are a răspunde decât la satisfacerea unei nevoi fizice şi nicidecum sociale. De aceea, factorul economic este mai mult “organic” (deci individual) decât social.Considerând produsele economice ca realităţi “exterioare, obiective,

3

aproape fizice”, el a considerat că economicul (în sensul de relaţii economice) este imobil, static şi de aceea el nu poate fi cauza dezvoltării sociale. Această atitudine l-a dus la desconsiderarea factorului economic în general, la afirmarea primordialitătii factorului religios asupra celui economic, ca şi la considerarea vieţii sociale ca fiind “esenţial făcută din reprezentări”.

Durkheim apreciază că nu tot ce se petrece în societate este şi social. Faptele sociale reprezintă “… o ordine de fapte care înfăţişează caractere foarte speciale: ele constau în feluri de a lucra, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt înzestrate cu o putere de constrângere, în virtutea căreia se impun lui” (Durkheim, 1924, 49). Din această ordine de fapte fac parte:

- normele juridice şi morale;

- dogmele şi riturile religioase;

- obiceiurile, regulile bunei creşteri (eticheta) sau convenţiile “civilităţii”;

- limbajul;- sistemele economice,

financiare, de educaţie;- curentele sociale care

n-au ca izvor nici-o constiinta individuala.

Faptele sociale se deosebesc de cele psihice, “ele au un alt substrat, nu evoluează în acelaşi mediu, nu depind de aceleaşi condiţii…” (Durkheim, 1924, 38). Neavând ca fundament indivizii, faptele sociale nu pot avea la baza decât societatea (fie cea politică în întregul ei, fie vreunul din grupurile parţiale: confesiuni religioase, şcoli politice, literare, corporaţii profesionale.). Ele sunt produsul vieţii comune, şi anume produsul acţiunilor şi reacţiunilor dintre conştiinţele individuale şi exercită o putere de constrângere asupra membrilor societăţii, iar aceasta însuşire a lor se poate manifesta în două moduri: prin sancţionarea nerespectării fenomenelor sociale sau prin rezistenţa ce o opun acţiunilor individuale îndreptate împotriva lor.

Finalitatea tipologiei sale asupra normalului şi patologicului în viaţa socială este mai degrabă ideologică: în faţa manifestării unor fenomene sociale patologice specifice societăţii în care trăia (greve, şomaj, alcoolism, criminalitate), Durkheim şi-a păstrat încrederea în capacitatea ştiinţei sociale de a reforma ordinea morală a lumii.Rezumăm întreaga teorie durkheimiană, cu privire la faptul social, spunând că faptul social este exterior individului, are caracter coercitiv şi este general. Este exterior individului în sensul că nu e nici de natura organică (biologică)

şi nici individual (ceea ce l-ar plasa în perimetrul psihologiei).Din ansamblul concepţiei lui Durkheim enumerăm câteva teze care îşi mai păstrează valabilitatea (apud I. Ungureanu, 1985, 42-48):--Credinţa că realitatea socială are caracteristici proprii, specifice, pe baza cărora se distinge de celelalte “regimuri” ale realităţii (în legătură cu aceasta, pledoaria împotriva teoriilor sociologice organiciste – a lui H. Spencer – ca şi împotriva teoriilor psihologiste în sociologie, a reprezentat un moment pozitiv în disputele teoretice ale epocii şi a favorizat canalizarea eforturilor în direcţia afirmării sociologiei ca ştiinţă autonomă);--Recunoaşterea existenţei socialului ca o realitate specifică structurată, care nu poate fi readusă la elementele sale constitutive;--Afirmarea obiectualităţii socialului şi a necesităţii apropierii de realitatea socială pe calea observării şi cercetării sistematice, directe;--Ideea necesităţii şi valorii cercetării directe a realităţii sociale, care îşi menţine pe deplin valabilitatea şi în zilele noastre;--Recunoaşterea existenţei unui determinism social specific, imanent, într-o perioadă în care aceste teze erau respinse sub focul multiplelor teorii filosofice iraţionaliste.

Toate aceste orientări şi tendinţe iraţionaliste din gândirea durkheimistă sunt alterate de modalitatea de soluţionare a problemei fundamentale a sociologiei, aceea a raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. Considerând că societatea este o realitate sui generis, dar de natură psihică, şi că faptele sociale nu sunt altceva decât “cristalizări”, produse ale conştiinţei colective, Durkheim a alunecat pe calea soluţionării idealiste a acestei probleme, ceea ce a făcut ca tezele sale despre caracterul obiectiv al faptelor sociale să reprezinte rezolvarea idealistă a acesteia. Durkheim a rămas pe poziţia că realitatea socială constă dintr-o simplă coexistenţă şi succesiune de lucruri. Aici îşi are originea mecanicismul concepţiei sale asupra determinismului social.

Neajungând să opereze o distincţie clară, consecvent ştiinţifică între logic şi istoric (ontologic) şi punând accentul pe caracterul de “fapt social” al proceselor sociale, Durkheim a insistat asupra aspectelor de discontinuitate ale realităţii sociale, neînţelegând că discontinuitatea este de fapt unul din momentele continuităţii. El n-a sesizat că realitatea socială este un proces complex, că “faptele sociale” reprezintă momentele, punctele nodale, stările sale calitativ distincte. În aceste condiţii, este explicabil de ce Durkheim nu a

adâncit analiza conexiunii şi interdependenţelor sociale.

Neînţelegând că factorul economic este fundamental în orice sistem social şi nesesizând locul şi rolul acestuia în constituirea, structurarea şi dezvoltarea societăţii, Durkheim nu a putut să dea o explicaţie cu adevărat ştiinţifică vieţii sociale.

7.Conditiile ipotezei valideÎn 1967, J.Galtung evidenţiază zece condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o ipoteză pentru a fi validă:-Ipoteza trebuie sa fie generală - ceea ce presupune un “conţinut” mare al ipotezei: “în orice condiţii spaţio-temporale concrete, relaţiile dintre variabile trebuie să fie adevărate”. (Chelcea, 2001, 76)-Ipoteza trebuie să fie complexă. “Din punct de vedere al complexităţii, relaţiile dintre doua ipoteze este ceteris paribus I2 > I1

daca n2 > n1” (Chelcea, 2001, 76). Mai simplu, distingem ipoteze de nivel 1, cu o singură variabilă, ipoteze de nivel 2, cu două variabile, etc.-Specificitatea ipotezei se referă la numărul de valori. “Se preferă ipotezele în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două valori”. (Chelcea, 2001, 77).-Determinarea ipotezei se referă la preferinţa analiştilor pentru ipotezele cu grad înalt de determinare, în detrimentul ipotezelor înalt probabiliste.-Falsificabilitatea ipotezei se referă la faptul că, în cercetările empirice se reţin doar ipotezele ce pot fi infirmate.-Ipotezele trebuie să fie testabile. În cercetările empirice se reţin doar ipotezele ce pot fi testate (confirmate sau infirmate).-Ipotezele trebuie să fie predictibile, să descrie şi să explice fenomenul.-Comunicabilitatea ipotezei se referă la acea calitate pe care trebuie să o deţină o ipoteză astfel încât să aibă înţeles atât pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg.-Reproductibilitatea ipotezei presupune ca, prin repetarea demersului cercetării se obţin aceleaşi concluzii. S.Chelcea (2001, 77) sublinia că, pentru sociologie, de cea mai mare importanţă este “criteriul obiectivităţii”, bazat pe reproductibilitatea intersubiectivă (reproducerea fenomenelor şi analiza lor de către mai mulţi cercetători).-Ipoteza trebuie să fie utilă. S.Chelcea analizează schema lui Galtung (1967, 337) privind evaluarea ipotezelor după gradul lor de confirmare. În urma “confruntării cu realitatea”, ipotezele “se plasează pe un continuum de la totala lor falsificare până la deplina verificare”. (Chelcea, 2001, 78)

8.Def operationala si def nominala in stiintele juridice.

a) Definiţia nominală sau verbală constă din specificarea înţelesului unui termen cu ajutorul altor termeni sau, altfel spus, din descrierea verbală a unui obiect.

Definiendum-ul, cuvânt al cărui înţeles trebuie arătat, are aceeaşi semnificaţie ca şi definiens-ul, cuvintele cu ajutorul cărora se instituie un nume, se introduce un termen nou în vocabularul ştiinţei sau în vocabularul unui agent cunoscător

Rezultă de aici că definiţia nominală nu poate fi nici adevărată şi nici falsă, ci ea este o convenţie: ori de câte ori citim sau auzim un anumit cuvânt înţelegem un anumit lucru. Există, o ierarhizare a definiţiilor nominale, fiecare dintre acestea fiind constituită din termeni primari (de exemplu, termenul “reacţie”) şi termeni derivaţi (fiind la rândul lor definiţi cu ajutorul termenilor primari, de exemplu, normă, comportament, etc.)

Definiţia nominală, apreciază S.Chelcea (2001), nu oferă nici o informaţie despre realitate, definiendum-ul neavând alt înţeles decât definiens-ul.

De asemenea, în ceea ce priveşte funcţiile definiţiilor nominale, acestea urmează tipicul funcţiilor definiţiilor, în general, cu excepţia funcţiei referenţial-designatoare.

b) Definiţia operaţionala sau operaţionalizarea conceptelor reprezintă un procedeu prin care se decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unităţi sociale sau, aşa cum spunea A.Bachrach în 1962, (apud Chelcea 2001, 111), “definiţia operaţionala a unei mâncări este… reţeta sa.”

Cu alte cuvinte, putem considera definiţia operaţională ca fiind procedeul prin care se stabileşte o relaţie între semnele direct observabile şi simbolurile ce apar la nivelul teoriei. J.Simon (1969) sublinia ca o definiţie este operaţională numai dacă cel ce analizează conceptul specifica şi procedeul, incluzând şi instrumentele folosite pentru identificarea sau generarea definiendum-ului şi găseşte un înalt coeficient de siguranţă (consistenta în aplicare) pentru definiţia dată.

Operaţionalizarea conceptelor, deşi dezbătută din 1927 (anul apariţiei orientării filosofice a operaţionalismului prin lucrarea lui P.Bridgman “The Logic of Modern Physics”) şi până în prezent, a rămas încă în actualitate (au fost preocupaţi de problema operaţionalizării conceptelor din ştiinţele socio-umane G.Lundberg - 1941, H.Blumer - 1941, G.Bergman şi K.Spence - 1941, C.Hempel - 1954).

4

Scala F, elaborată de psihologul Daniel J.Levison, este structurată pe noua dimensiuni, şi anume: convenţionalism, supunere autoritariană, agresiune autoritariană, antisubiectivitate, superstiţie şi stereotipuri, putere şi încăpăţânare, destructivitate şi cinism, proiectivitate, preocupare exagerată pentru problemele morale referitoare la sex. Pentru fiecare dimensiune au fost stabiliţi indicatori specifici. Pe un continuum cu 7 trepte (de la –3 la +3), persoanele testate îşi exprimă acordul sau dezacordul cu enunţurile (indicatorii) din structura scalei. În final, se calculează scorul total, pe baza căruia se determină tipul de personalitate. De exemplu, enunţul: “O persoană care are comportamente şi obiceiuri rele şi o educaţie proastă cu greu se poate aştepta să fie acceptată de oamenii decenţi” reprezintă un indicator în cadrul dimensiunii “convenţionalism”. Cei care se declară total de acord cu acest enunţ probabil că aparţin tipului de personalitate autoritariană. Probabilitatea devine mult mai mare dacă respectiva persoană posedă şi indicatorii celorlalte dimensiuni (dacă sunt de acord cu enunţurile): “Supunerea şi respectul faţă de autoritate sunt cele mai importante virtuţi pe care copii trebuie să şi le însuşească” (supunerea autoritariană). “Homosexualitatea reprezintă o formă gravă de delicvenţă şi trebuie pedepsită cu severitate” (preocuparea exagerată pentru problemele morale legate de sex) ş.a.m.d.

Specialiştii apreciază ca Scala F poate măsura în ansamblu autoritarianismul ca sindrom al atitudinilor care predispun la acceptarea ideologiei fasciste, extremiste, antidemocratice. Personalitatea autoritariană este marcată de prejudecăţi, faţă de grupurile minoritare, de antisemitism şi etnocentrism. (Chelcea, 2001, 111-112)

Oricare ar fi problema sociologică ce se impune sau ipoteza pe care trebuie să o demonstrăm, aceasta trebuie confruntată întotdeauna cu problema construirii variabilelor, adică a traducerii conceptelor şi noţiunilor în operaţii de cercetare definite.

9. Interviul structurat.

Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii cotidiene, discuţiile şi convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-fenomenologică are în analiza dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.

In funcţie de scopul şi gradul lor de elaborare exista trei tipuri majore de interviu :

1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a obţine informaţii speciale;

2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific; Sunt foarte diverse, începând de la practica cotidiană, cand spunem “voi avea o discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”, trecând prin interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la interviurile publice, reportericeşti, efectuate de mass-media.

3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu scopul de a obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistematice, deci interviul ştiinţific (sistematic).

Interviul structurat sau de tip cantitativ. Intrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, de obicei sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcina de a alege varianta sau variantele de răspuns care i se par potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje, pretenţia este ca nu doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci şi comportamentul celui ce adresează întrebările să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la întrebările subiecţilor, să păstreze acelaşi ton.

In interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia. Se eleborează un ghid de interviu. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări specifice. Forma ghidului depinde şi de cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de investigat; dacă ele sunt mai puţin cunoscute, se porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial.

Interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea chestionarului este complexă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie, ordinea, cum sunt aranjate în pagină şi multe alte elemente.

În însăşi construcţia chestionarului zac latente surse de distorsiune a răspunsurilor, care se pot manifesta şi implementa în procesul interacţiunii instrument (chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările despre anchete şi sondaje, figurează un spaţiu destinat erorilor care pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei entităţi (chestionar, operator, subiect), şi care, se nasc la intersecţia lor.

Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se pune, întrucât ea se referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii despre aceste fapte. Faptele, în accepţiunea largă, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii, trăiri, percepţii etc. Pentru ei, realitatea relevată prin interviu este una construită prin interacţiunea intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a cantitativiştilor este aceea de a obliga mintea subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe deasupra, de a mai şi acuza, uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.

10. Interviul calitativ (nestructurat)

Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie raportat la un referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevărate sau false în raport cu anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi practici simbolico-culturale ale subiecţilor.

Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre cantitativ (raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii răspunsurilor şi a semnificaţiei lor culturale).

Interviul este o conversaţie, practica conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect, cât şi pentru savant (intervievator). Interviul trebuie văzut ca o activitate normală de interacţiune în care amândouă părţile îşi angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea, structura şi dinamica vieţii sociale. Sarcina cercetătorului este de a analiza proprietăţile interacţiunii intervievator-intervievat, ca interacţiune socială practică şi concretă.

11. Interviul individual

Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiţi membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici problemele nu sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor astfel de discuţii. Interviurile nestructurate (nondirecte sau de profunzime) se desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.

Conţinutul şi forma interviului diferă în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile socio-demografice ale populaţiei, de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou

etc.). La încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea şi importanţa lor, următoarele modalităţi sunt de menţionat:

· Interviul calitativ de tip clasic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi din sociologie), unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte la viaţa şi activităţile unei culturi, realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai multe ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai organizat, centrate pe anumite subiecte.

· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmăreşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările participanţilor, a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice. “Istoria orală” înseamnă şi surprinderea autobiografiilor profesionale şi materiale sau ale altor aspecte din viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte relatate în conexiune cu date istorice.

· J. Douglas (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea adaptării lui la situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomandă ca deopotrivă intervievatorul şi intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să uite toate convenienţele, să se exprime cât mai liber şi creativ. Interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale (life history).

· Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”, autentic, fără intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor investigaţi. Astfel, prin interviul polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât mai fidel şi perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare. Raportul n-ar trebui să fie o prelucrare sintetică a cercetătorului, în care s-au pierdut pe drum vocile subiecţilor.

Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de caracterul creator şi polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind cruciale în traiectoria lor de viaţă. Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie împrumutată de la James Joyce (în româneşte s-ar numi “boboteze”) - destructurează şi restructurează experienţele de viaţă trecute ale oamenilor şi le determină pe cele de viitor. Ca urmare, ele trebuie să fie

5

exploatate la maxim în convorbirile cu subiecţii.

În viziunea calitativistă, interviul trebuie să fie flexibil şi inteligent, condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în general este o artă, cel calitativ (nestructurat) este artă prin excelenţă. De aceea el necesită întinsă şi variată experienţă.

12. Focus group-uriPrin interviul de grup

se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşeală atomistică (atomistic fallacy), adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică a opiniilor individuale. Este clară diferenţa dintre interacţiunea statistico-matematică a opiniilor şi interacţiunea reală a acestora în procesul viu al discuţiilor în dinamica de grup, unde intervin ample fenomene de controversă, de persuasiune, de autoritate etc.

Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat, semistructurat şi nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea chestionarului standardizat, situându-ne deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de grup, chiar în versiunea structurată, cu întrebări specifice dinainte formulate, este o metodă calitativă, pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor întrebări, întrebări care sunt deschise, fiind vorba despre o discuţie de grup.

S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare profunzime. Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de facilitare a emiterii opiniilor. Aceasta deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine între ei, se simt oarecum obligaţi să-şi formuleze părerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea celorlalţi într-un cadru special organizat îi ajută pe oameni la traducerea trăitului în reflectat, la conştientizarea atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.

Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante dintre care nu sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice deosebite: la ce oră se realizează (este

contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de muncă sau de clasă şi deci înaintea mesei);

locul unde se desfăşoară numărul de participanţi

(schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10-15 persoane);

calitatea participanţilor (nu e bine să fie prezente persoane cu un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect inhibant).

Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregătirea lui psihologică, realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi “convorbirile preparatorii” ale acestuia cu participanţii. Acceptarea reprezintă stabilirea sentimentului de încredere faţă de cel ce va conduce interviul, considerarea lui ca o persoană căreia i se poate spune tot ceea ce e autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să fie obiectivă.

Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii participanţi, în timpul cărora li se anunţă tema interviului, durata (cea optimă fiind de 1,5-2 ore), precum şi faptul că este indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecăruia. Este indicat să se realizeze convorbiri libere (nedirijate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri este triplu: de a induce o relaţie personală de încredere şi stimă reciprocă; de a “debloca” persoana intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea loc, deoarece ea se va afla atât într-o situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres (prezenţa celui care a ascultat-o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii individuale-reuniune, participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere. Experienţa arată că acest gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor în grup, dinamica proprie reuniunilor implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.

Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în clasificarea valorilor şi atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în faza de preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.

Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de grup, utilizate ca tehnică terapeutică, pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În respectivele tipuri de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii pot să nu facă parte dintr-un grup natural, faptul acesta constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.

Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce

de multă vreme se practică în SUA sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El se foloseste mai ales în studiile de marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale şi în proiectarea sau completarea unor cercetări sociologice. În acest din urmă scop, el a fost utilizat de Robert K. Merton şi colaboratorii săi (1956), care i-au dat numele, în lucarea The Focused Interview.

Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul de tip clasic. Diferenţa este, aceea că, în cazul primului, există întrebări dinainte formulate, ceea ce angajează unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup nestructurat.

Dintre acestea, experţii în focus group recomandă ca foarte importante:

1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui participant i se alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale comentarii pe marginea ei - ar fi nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul interviului.

2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse ca număr, ele necesită să fie foarte bine alese şi formulate.

3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfăşurarea discuţiei propriu-zise, din dinamica proprie grupului, cercetătorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante anumite întrebări ce nu au fost dinainte stabilite

Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând parte din acelaşi grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia celor ce iau parte la interviu (care, ca număr, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul este ca, în interiorul unei categorii de public, cei convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De pildă, dacă focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este perceput un nou eveniment, prevedere sau program, vor fi intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul acestora. Se constituie astfel un public a cărui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul este aceea că ele sunt afectate de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare reprezentativitate, este de dorit ca invitaţii la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici. Bunăoară, dacă interesează percepţia şi reacţia locuitorilor unui cartier faţă de construcţia unui aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori ai cartierului (trăsătură comună), din

diferite puncte ale acestuia, de diferite profesii şi vârste etc. (caracteristici de diferenţiere).

Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut în literatura americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de alte forme de interviuri de grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În consecinţă, se urmăreşte ajustarea opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să aibă deci şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de luarea unei decizii în grup.

Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamica opinională şi decizională proprie grupului ca entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie menţionat costul mai redus. Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu trebuie să fie o persoană cu multe abilităţi de intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator, calităţi ce nu e uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de altă parte, oricât de calificată ar fi această persoană, e posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea discuţiei de către unii subiecţi sau fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în emiterea de idei şi soluţii, participanţii cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane, teama de consecinţe ulterioare.

13. Principiile cercetarilor empirice.Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentele colective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii : (cf. Chelcea, 2001, 55-59)1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuie să confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela al descoperirii planetei Neptun, intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei practică).2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale. R.Boudon (1969) subliniază că « metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta » (în S.Chelcea, 2001, 57)3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune

6

utilizarea convergentă a metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza de conţinut).4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale. I.Mărginean (2000, 54-97) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv :a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii metodologice care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific) cât şi în fazele de realizare şi finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al sociologiei.« A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare ale activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile parţiale în teorii cu grad mai înalt de generalitate. » (Mărginean, 2000, 73)În acest sens, B.Glaser (1967) notifică două strategii de teoretizare. Prima, caută descoperirea (generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie că se are în vedere un anumit segment social (Substantive Theory) sau ansamblul vieţii sociale (Formal Theory). În acest caz, analistul aplică metoda comparativă de analiză a diferitelor grupuri cu referire la un domeniu de interes. A doua strategie, constă în verificarea teoriilor dinainte formulate, realizând testarea ipotezelor în condiţii de repezentativitate statistică.

14. Metoda in acceptiune sociologica

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă, în ştiinţele sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindu-i-se când un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust .(Chelcea, 2001, 48)

Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, 44) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de

investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’.La fel am putea detalia şi în ceea ce priveşte metoda observaţiei în cazul unei anchete de explorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observaţia participativă’’, un procedeu pentru acest tip de observaţie ar fi modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare – ghidul de observaţie.

Apărută sub presiunea unor insuficienţe ale funcţionării socialului, sociologia a evoluat prin proliferarea metodelor până la a-şi contura metodologii de investigare bazate pe o anumita concepţie epistemologică.Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare prin care să se surprindă apropierea sau convergenţa lor.După criteriul temporal, J.C.Plano (1993, 97) vorbeşte de metode longitudinale sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) şi metode transversale sau ,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele etc).Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale unui grup de studenţi se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune cercetarea aceluiaşi grup pe toată durata colegiului sau facultăţii ori se poate folosi metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri – câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va termina în câţiva ani în timp ce, prin metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.După criteriul funcţiei îndeplinite (I.Coanda, 1987, 202-203) în procesul cercetării putem vorbi de:a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor etc.);b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza de conţinut etc.).După criteriul credibilităţii datelor (V.Miftode, 1982, 59) obţinute în cercetare se poate face distincţia între metode principale şi metode secundare. Primele (observaţia, experimentul, documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi înlesnesc o cunoaştere predominant sociologică iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica

sociometrică) oferă informaţii cu valoare de opinie şi permit o cunoaştere predominant psihosociologică.Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J.Plano, metoda ştiinţifică presupune următoarele momente:a) ,,identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor;f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” (J.Plano, 1993, 96).

15. Criterii de clasificare a metodelor dupa Septimiu Chelcea.

Septimiu Chelcea (2001, 48-50) clasifică metodele în funcţie de patru criterii:

a.Astfel după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele şi procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) şi metode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).b.După criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată, etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale).c.După numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).d.În sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative şi metode cantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

16. Tehnica si procedeul in sociologie.

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)” (Dicţionar de filosofie, 1978, 692).Definiţia dată termenului de “tehnica” utilizat în ştiinţele sociale şi comportamentale este ambiguu pentru că, nu întotdeauna se fac distincţiile cuvenite între metode şi tehnici sau tehnici şi procedee.În majoritatea cazurilor, pentru depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor si, respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrările apar sub titlul ”Metode şi tehnici” (Chelcea, 2001, 49).

Ignorând polemicile, Chelcea (2001, 49-50) defineşte tehnicile de cercetare subsumate metodelor ca referitoare la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici. Fiecare tehnică poate fi aplicată în modalităţi diferite.

Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare.

Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de care se foloseşte analistul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor (fişa de înregistrare, aparat, etc.)“Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare, se subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă” (Chelcea, 2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ţine, de adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Respectarea cerinţei adecvării priveşte toate elementele, fie acestea metode, tehnici şi procedee de lucru, fie forme de instrumente de cercetare.Totodată, este posibil să utilizăm mai multe metode, tehnici, procedee şi instrumente în studiul aceluiaşi domeniu.

17. Etapele cercetării sociologice.

Procesul de cercetare cuprinde, după A.Giddens, mai multe trepte distincte care încep din momentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei devin disponibile în forma scrisă. (Giddens, 2001, 577-600)Iată cum schematizează A.Giddens etapele procesului de cercetare:1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.“Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi enigme (adică, n.n.) … un spaţiu gol în

7

“înţelegerea noastră” (Giddens, 2001, 579)

Din ce motiv se schimbă schemele de credinţă religioasă? Din ce cauză femeile sunt slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi sugerate de lipsurile din literatura existentă, de dezbateri teoretice sau de aspecte practice din lumea socială.2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei. Cercetătorul trebuie să se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este relaţia dintre variabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie formulată în aşa fel încât materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susţine, fie o vor infirma.4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare (experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea depinde de obiectivele globale ale studiului, precum şi de aspectele comportamentului ce urmează a fi analizat.5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.

6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.

7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este semnificaţia lor? În ce fel se relaţionează cu descoperirile anterioare? De regulă publicat sub formă de articol sau carte, raportul de cercetare oferă informaţii precise referitoare la natura cercetării căutând, în acelaşi timp să justifice concluziile rezultate. Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri, sugerând astfel posibile cercetări ulterioare.

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) consideră că, într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:I) Determinarea obiectului investigaţiei.Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:A) Determinarea obiectuluiB) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în “evenimente observabile”.

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice.D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta.

a) E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei sociologice.

II) Preancheta.

Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării.

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă, de absenţă sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).Este importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţia investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile (fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei, cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare Panel, eşantionare pe cote, randomizare, etc.).VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.

VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare.

Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici mai multe probleme legate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea codurilor.Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie, să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate.XII) Redactarea raportului de cercetare.Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în problema studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

18. Modele de cercetare sociologica.D.Miller (1991) elaborează trei modele de cercetare sociologică în funcţie de natura problemei, scopul cercetării, teoria ghid şi tehnicile adecvate:

a.Cercetarea fundamentală (pură) are ca obiectiv obţinerea de

cunoştinţe noi şi dezvoltarea teoriei. Metodologia sa are valoare generală .b.Cercetarea aplicativă este orientată spre analiza problemelor sociale şi spre determinarea de soluţii pentru rezolvare (contribuţie la fundamentarea procesului decizional).C.Cercetarea evaluativă constă în determinarea efectelor diferitelor acţiuni întreprinse în societate (evaluarea de impact şi evaluarea normativă).

În ceea ce priveşte strategiile de cercetare socială, I.Mărginean (2000, 57-96) distinge între strategii experimentale şi neexperimentale; strategii comparative şi noncomparative; strategii cu o singură metodă sau cu mai multe metode; studii de caz (monografii) sau ale fenomenelor de masă; longitudinale sau transversale; cu interacţiunea cercetător-subiect (obtrusivă) şi fără interacţiune; interactivă (se conferă un rol activ subiectului în definirea cercetării) şi noninteractivă. Clasificarea strategiilor din perspectiva cuplului calitate – cantitate este cea mai controversată.Deşi în cercetarea cantitativă se utilizează ca metodă observaţia externă iar ca tehnică interviul structurat, în timp ce în cercetarea calitativă se face apel la observaţia participativă, ca metodă, şi la interviul nestructurat, ca tehnică, I.Mărginean (2000) consideră că nu trebuie admisă o “ruptură” între ele. “Nevoia de cunoaştere cât mai adecvată a realităţii sociale ar trebui să conducă la combinarea celor două strategii… Este de aşteptat ca unele cercetări să fie mai pronunţat calitative, iar altele mai pronunţat cantitative, dar nu este de acceptat ca ele să fie exclusiv cantitative sau exclusiv calitative, pentru că vor fi unilaterale.” (Mărginean, 2000, 61)

În ultimă instanţă, subliniază I.Mărginean, interdependenţa determinărilor calitative şi a celor cantitative este mai mult evidentă pentru că, dacă studiile calitative contribuie la evidenţierea naturii fenomenelor (rămânând însă la un nivel descriptiv), studiile cantitative permit determinarea parametrilor specifici manifestărilor fenomenelor (frecvenţa, probabilitate, intensitate).Disputa cantitativ – calitativ în strategiile de cercetare transcede graniţa sociologiei : cea mai mare opoziţie privind opţiunea bilaterală cantitativ – calitativ a cercetării vine din partea analiştilor politici, antropologilor şi etnografilor. Opţiunea unilateralităţii în favoarea calităţii în cercetare este determinată şi de costul demersului ştiinţific (opţiunea cantitativă presupune un buget mare şi un personal numeros).

În concluzie, în funcţie de natura informaţiilor de care avem nevoie la un moment dat, fie că sunt

8

cantitative sau calitative, trebuie să optăm pentru modalităţi adecvate de cercetare, atât pentru înţelegerea datelor, cât şi pentru analiza lor.

19. Pozitivismul sociologic

Odată cu introducerea termenului de sociologie (1839), A.Comte lansează enunţul potrivit căruia sociologia va ajunge să reprezinte nivelul cel mai înalt de dezvoltare al cunoaşterii umane care, în evoluţia ei, trece prin fazele succesive ale gândirii teologice, metafizice şi pozitive. « Pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici metodologice obiective în măsura în care s-a concentrat asupra dezvoltării sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi de prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. » (L.Vlăsceanu, 1982, 43-44)

Pentru ce optează pozitivismul sociologic ?

-pentru defilosofarea discursului sociologic ;-pentru generalizări empirice ce au sau pot avea valoare legică ;-pentru formulări precise integrate eventual în modelele logico-matematice ale fenomenelor sociale ;-pentru asertarea caracterului neutral al cunoaşterii sociologice ;-pentru ştiinţificizarea discursului sociologic urmărind modelul ştiinţelor naturii.Din aceste opţiuni rezultă principiile metodologice generale ale pozitivismului sociologic (apud L.Vlăsceanu, 1982, 42-47).

a) Metodele, tehnicile şi procedeele aplicate în ştiinţele naturii pot fi direct adaptate şi utilizate în sociologie ;

b) Faptele, fenomenele şi procesele sociale sunt independente din punct de vedere epistemologic de teoria care îşi propune să le descrie ;

Odată realizată independentă « fapte-teorii », trebuie identificată metoda de verificare a teoriei prin apel la faptele despre care ea asertează ceva. « Se testează ipoteza în raport cu faptele independente pentru a-i stabili validitatea şi pentru a formula generalizări empirice sau legi menite apoi să raţionalizeze experienţa socială ». (L.Vlasceanu, 1982, 45)

c) Cunoaşterea sociologică este instrumentală şi neutrală valoric, are caracter tehnic, tinde la o « inginerie socială » echivalentă cu « ingineria tehnică ». Din acest punct de vedere sociologia oferă instrumentele de rezolvare a problemei şi nu puncte de vedere normative sau valorice pentru evaluarea practicilor în care sociologul este implicat.

d)Metoda istorică este înlocuită cu istoricitatea metodei de investigare în dublu sens : metoda este fundamentală pentru producerea de cunoaştere şi dezverifica pe sine în procesul cercetării, pe de o parte, şi pe de altă parte cunoaşterea generată în mod fragmentar ajunge să fie cumulată în elaborări din ce în ce mai complete şi mai complexe. « Metoda îşi constituie astfel propria istoricitate reflectată metodologic în modul de producere a cunoaşterii şi în cunoaşterea produsă » (L.Vlăsceanu, 1982, 46)

Rareori toate aceste principii sunt aplicate în integralitatea lor într-un proiect de cercetare. De regulă, atitudinea pozitivistă în cercetare este caracterizată de raportarea la aceste principii. În concluzie, aplicarea atributului de pozitivist, considera L.Vlăsceanu, este abuzivă.

Neopozitivismul sau pozitivismul logic apărut în deceniul al treilea al secolului XX, corespunde celui de-al doilea stadiu « stadiu de existenţă » al pozitivismului (primul stadiu fiind cel instituit de A.Comte). Influenţa directă a neopozitivismului asupra dezvoltării sociologiei ca atare a fost însă foarte redusă (A.Giddens, 1978). Pozitivismul logic a impulsionat, mai degrabă, dezvoltarea metodologică în domeniul sociologiei prin lucrări ale unor filosofi ai ştiinţei (E.Nagel, C.Hempel) şi, mai ales, prin fundamentarea unor noi practici de cercetare (P.Lazarsfeld, M.Rosenberg, The Language of Social Research, 1955 ; H.Zetterberg, On Theory in Verification in Sociology, 1954, etc.). (L.Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 444)

20. Operaţionalismul (deceniul al IV-lea)

În deceniul al patrulea al secolului XX, pozitivismul sociologic îşi găseşte expresia în operaţionalism, curent sociologic al cărui act de naştere a fost semnat G.A.Lundberg. Operaţionalismul continuă astfel, amplifică şi concretizează practica metodologică obiectivă.

Pornind de la operaţionalismul fizicist al lui P.Bridgman, Lundberg considera că singura cale principală de definire a conceptelor sociologice este cea a măsurării sociale şi că principala problemă fundamentală pentru sociologie o reprezintă formularea de propoziţii teoretice testabile prin raportarea la realitatea socială empirică. Este un punct benefic în ceea ce priveşte problema reală a măsurării şi operaţionalizării conceptelor în cercetarea sociologică. Are însa ca limite fundamentale nedezvoltarea demersului teoretic în sensul

identificării consecinţelor sale practice, faptul că oferă soluţii insuficiente şi că este considerat independent de teoria sociologică.

Criticii curentului operaţionalist aduc ca argumente pentru « desfiinţarea » acestei doctrine faptul că în orice teorie există şi concepte nemăsurabile (lucru ignorat de operaţionalism) şi că măsurarea se diferenţiază în funcţie de contextul social în care se desfăşoară. În acest caz, consideră criticii, trebuie schimbate nu numai procedeele de măsurare, ci şi conceptele care le corespund (ceea ce ar conduce la un relativism exagerat). Meritul operaţionalismului sociologic este acela că a condus la amplificarea şi substanţializarea cercetărilor empirice în sociologie, formulând explicit problema măsurării fenomenelor şi faptelor sociale. Limita operaţionalismului sociologic este aceea că, prin strategia metodologică practicată, s-a închis în propriile premise.

L.Vlăsceanu, citându-l pe O.Hoffman, considera că trebuie facută distincţia dintre operaţionalismul sociologic şi cercetarea operaţională a conceptelor. Aceasta din urmă (apărută înaintea operaţionalismului şi independent de el, considera Hoffman) are ca punct de plecare necesitatea stabilirii referinţelor operaţionale pentru desfăşurarea cercetărilor empirice, ca premise ale fundamentării construcţiilor teoretice mai elaborate. În opoziţie cu cercetarea operaţională, operaţionalismul sociologic se opreşte la nivelul operaţiilor concrete de măsurare, identificându-le cu însăsi « metoda ştiinţifică » de cercetare sociologică. Empirismul va prelua şi dezvolta problema măsurării fenomenelor sociale, continuând astfel practica metodologică obiectivă.

21. Empirismul (deceniul al V-lea)

Este practica metodologică aplicată în conformitate cu principiile orientării obiective de natură pozitivistă din sociologie. Empirismul reprezintă practica metodologică deosebit de influentă din sociologia anglo-saxona, în special în cea americană.

Ce a adus nou empirismul în practica metodologică obiectivă ?

a.Empirismul a dezvoltat analiza operaţională a conceptelor teoretice ;b.S-a preocupat de măsurarea fenomenelor sociale şi elaborarea instrumentelor de măsură şi a metodelor de colectare a datelor, astfel încât s-a ajuns în situaţia ca metoda sa se substituie problemelor cercetate ;

c.Empirismul s-a interesat, în primul rând de fundamentarea empirică a unei probleme decât de implicaţiile ei teoretice.Din această perspectivă, empirismul poate fi considerat, afirma L.Vlăsceanu, o practică metodologică fără o teorie referenţială explicită. El nu propune noi teorii, ci instituie o nouă practică ideologică a filosofiei ştiinţelor naturii în domeniul ştiinţelor sociale. Limita empirismului este aceea că « tinde să fragmenteze realitatea socială prin tehnici de eşantionare pentru a reda prezentul social (L.Vlăsceanu, 1983,50-59). Începând cu deceniul al cincilea, empirismul se consacră drept practica metodologică obiectivă prin lucrările lui P.Lazarsfeld. Acesta distinge trei forme majore de examinare a obiectului social (Lazarsfeld, 1948, 104) : analiza socială (aşa cum este ea practicată de observatorul individual), ştiinţele empirice organizate, mature, şi, a treia formă, o reprezintă sociologia oricărei zone speciale a comportamentului social (înţeleasă ca fază de tranziţie).

Consacrarea naturii ştiinţifice a sociologiei, considera Lazarsfeld, rezidă în realizarea tranziţiei de la filosofia socială la analiza practicată de observatorul individual şi, de aici, la ştiinţa empirică prin :

- « deplasarea accentului de la istoria instituţiilor şi ideilor la comportamentul concret al oamenilor ;

- tendinţa de a nu studia un sector uman izolat, ci raportat mereu la alte sectoare ;

- preferinţa pentru studiul situaţiilor şi problemelor sociale care se repetă ;

- analiza preferenţiala a evenimentelor sociale contemporane şi nu a celor istorice » (P.Lazarsfeld, 1948, apud L.Vlăsceanu, 1982, 52).

Cunoscând corelaţia statistică, spune Vlăsceanu, ajungem să inferăm asupra relaţiilor dintre evenimente, iar pe baza experienţei trecute putem elabora predicţii asupra evoluţiei viitoare a acestora şi asupra conduitei noastre în raport cu ele. Amintim faptul că Pearson a dezvoltat, printre altele, tehnica statistică a calculării coeficientului de corelaţie, tehnică utilizată frecvent în cercetările sociologice.

R.A.Fischer are meritul de a fi propus şi realizat asocierea tehnicilor statistice cu proiectarea modelelor experimentale. Ulterior, s-a ajuns la proliferarea statisticilor sociale şi a aplicabilităţii lor sociologice.

9

Prin cea de a treia sursă de fundamentare, cea statistică, empirismului i se recunoaşte meritul de a-şi fi transformat metodologia într-o metodologie normativă prin excelenţă : dezvoltarea şi aplicarea tehnicilor statistice au condus la o standardizare şi o extremă uniformizare în elaborarea cercetărilor sociologice, facilitând recunoaşterea unui proiect empirist de cercetare. Orice nou proiect constă în alcătuirea instrumentului de colectare a datelor (de obicei, chestionar), definirea eşantionului, culegerea datelor şi prelucrarea lor statistică. În concluzie, empirismul s-a dezvoltat pe baza celor trei surse menţionate, având drept model ştiinţele naturii, considerate ca ştiinţe empirice mature, dar mai ales prin aplicarea tehnicilor statistice. (L.Vlăsceanu, 1982, 56).

L.Vlăsceanu enunţa cu claritate limitele practicii metodologice empiriste :

--Tipizarea proiectelor de cercetare şi inhibarea imaginaţiei creatoare ;--Subordonarea problematicii investigate faţă de tehnicile statistice de prelucrare a datelor (care, în realitate, nu au decât un caracter instrumental) ;--Fragmentarea ipotetică exagerată care a condus nu numai la segmentarea realităţii investigate, dar şi la greutăţi în cumularea rezultatelor teoretice disparate.--Ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare ;Caracterul ateoretic al empirismului se manifestă dual, atât ca ignorare deliberată a oricărei perspective teoretice (provocând astfel o întrerupere a tradiţiei sociologice), precum şi din perspectiva considerării excepţiei ca singura sursă de construire a conceptelor teoretice.

--« Empirismul nu numai că a identificat obiectul cunoaşterii cu obiectul real, dar, în plus, l-a considerat pe primul ca fiind similar cu obiectele investigate de ştiinţele naturii în numele asigurării obiectivităţii ». (L.Vlăsceanu, 1982, 57)--În loc să identifice motivele şi interpretările umane supuse varietăţii individuale, empirismul a urmărit să identifice factori şi cauze. Pe baza cunoaşterii factorilor invarianţi a căutat să stabilească generalizări empirice.

De aceea, considera Vlăsceanu, empirismul a ajuns să fie o practică metodologică fără istorie sau cu o istorie care nu este a sa, « întrucât îşi reproduce propriile premise, este fragmentat, iar rezultatele cercetărilor pe care le generează sunt necumulative » (1982, 58)

22. Metoda biografica si studiul de caz

1. Metoda biograficăÎn prezent în literatura

de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de “metodă biografică”: 1) înţelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de grup, ca metodă de a descrie şi explica realităţi şi fenomene socioumane; 2) activităţile şi procedeele prin care se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literaţi, biografiile unor oameni obişnuiţi sau a unor personalităţi.

Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe următoarele caracteristici (atuuri) ale ei:

· În biografii se relevă cum se împleteşte stâns traiectoria de viaţă personală cu micromediul social şi cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale).

· Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau grupal asupra socialului.

· Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate ca procese temporale “à la long”, desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii.

· Dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins şi prin date statistice, biografiile individuale se pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor.

· În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire în înţelegerea “din interior” a unor fenomene sociale majore, cum sunt migraţia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea forţată.

· Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, în descrierea raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de constituire a identităţii personale şi sociale.

· Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite în studii de caz, au fost explorate şi exploatate în vederea descifrării evoluţiei proceselor cognitive şi afective, a judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de savanţi precum j. Piaget, G.W. Allport, E. Erikson, B. Skinner.

Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, când persoanele sunt rugate să-şi relateze viaţa, şi b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni oamenii îşi povestesc sau consemnează drumul vieţii lor; la rândul lor, cele provocate sunt nedirijate (spontane) - subiectul

spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate - când acestuia i se oferă un ghid, un punctaj după care să facă relatarea; după forma lor, biografiile sunt vorbite (înregistrate prin mijloace audio-vizuale) şi scrise.2. Studiul de caz

Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitativă. Metodă în înţelesul mai larg al cuvântului, fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului empiric, aşa cum se întâmplă cu observaţia, interviul etc.

El se instituie într-o integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică) posibil despre acea entitate. Metoda biografică constituie o specie a studiului de caz, un “‘caz” particular, al acestuia.

Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se studiază realitatea (psiho)socială numai din perspectiva acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci se cercetează un fragment de realitate din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.

Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat ca observaţia şi convorbirile “studiul de caz” funcţionează şi la nivelul cunoaşterii comune, într-o formă, desigur, neelaborată, ci cu totul difuză şi spontană. Oamenii învaţă din cazurile (şi necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la aceasta: “Nu te lua după cazul lui...”, “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu întâmplător, mulţi analişti şi interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşerii şi evaluării umane este comparaţia, ceea ce, reprezintă principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.

Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile profesionale, pe domenii: instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă socială şi medicală şi din mai multe sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva subordonării unui scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.

Când examinarea unui caz ia forma rigurasă de descriere, explicaţie şi interpretare a lui globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. Bineînţeles că frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre ultimele două nu sunt rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază empirică pentru elaborarea sau

ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experţi socioumani au ca scop expres unul aplicativ.

Departajarea calitativ-cantitativ în studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai degrabă de studii de caz cu tentă pozitivist-cantitativistă, în care există un set de ipoteze şi categorii (semi)structurate.

23. Analiza funcţională

Analiza funcţională a fost practicată iniţial în biologie, apoi în antropologie. De aici a fost transferată în sociologie, unde a suscitat şi cele mai multe controverse. În acest sens, K.Davis (1969, 771) menţiona că « paradoxul funcţionalismului constă în aceea că el a apărut în antropologie, dar criticile şi dezbaterile asupra lui au loc pe terenul sociologiei ».

Analiza functională este caracterizată printr-o perspectiva holistă, « acordând în grade diferite, preeminenţa sistemului în raport cu elementele sale ; un element este explicat prin funcţia pe care o îndeplineşte. » (C.Zamfir, 1987, 62). În raport cu tipul de sistem avut în vedere, C.Zamfir defineşte două tipuri de analiză funcţională : globalistă şi particularistă.

a)Analiza funcţională globalistă considera societatea ca sistem finalist, la ea raportându-se fiecare fenomen social. Acest tip de analiza corespunde cu ceea ce în sociologie a fost desemnat prin funcţionalism sau structural-funcţionalism. Implică aplicarea postulatului funcţionalismului universal : « nu există fenomen social care să nu aibă o funcţie pozitivă în cadrul societăţii din care face parte ». Argumentul este următorul : dacă un fenomen nu mai îndeplineşte o funcţie pozitivă, atunci sistemul îl va elimina sau îl va modifica astfel încât să îndeplinească o funcţie pozitivă. E.Durkheim este considerat de mulţi analişti ca primul sociolog ce pune bazele analizei funcţionale prin analiza religiei din perspectiva evidenţierii funcţiilor diferitelor elemente pentru asigurarea solidarităţii sociale. E.Durkheim considera că religia are funcţia de a sacraliza socialul însuşi, de a oferi acestuia un plus de autoritate, pentru ca normele ce conferă coeziune societăţii nu au, prin ele însele, putere coercitivă suficientă. Religia a apărut şi se menţine ca instrument de promovare a solidarităţii societăţii, a ordinii morale şi sociale, prin investire cu sacralitate. (Durkheim, 1995, 15-33)

Astfel, într-o primă accepţiune, analiza structurală se referă la « independenţa şi interdependenţa sistemică dintre trei

10

subsisteme referenţiale, supraordonate şi corelate ale acţiunii sociale : personalitatea, subsistemul social şi cultura.» (apud Vlăsceanu, 1982, 68)

În cea de a doua accepţiune, analiza structurală vizează relaţiile dintre componentele fiecărui subsistem. Plecând de la aceste două accepţiuni, în funcţionalismul structural se pot distinge diferite niveluri ale analizei structurale, după cum se au în vedere relaţiile de interdependenţă dintre subsistemele sistemului global sau relaţiile dintre componentele categoriale ale aceluiaşi subsistem. Astfel, pe de o parte, se obţin teorii parţiale (fiecare din ele explicând un aspect particular al sistemului sau un număr restrâns de evenimente sociale) – iar acestea se încadrează în clasa analizei funcţionale particulare – iar pe de altă parte, funcţionalismul structural se concentrează asupra analizei funcţiilor sociale. Din această a doua perspectivă, Parsons intenţionează să răspundă la întrebarea : « care ar fi consecinţele diferenţiale pentru sistem, consecinţele specifice uneia sau mai multor rezultate alternative ale unui proces dinamic ? » (Parsons, 1964, 21)

Modelul analizei funcţionale globaliste a fost criticat de mulţi analişti sociali. Este incorectă postularea faptului că societatea reprezintă un sistem finalist, spun criticii funcţionalismului globalist. Societate tinde să devină un sistem globalist, la un moment dat, ea poate fi doar parţial un asemenea sistem. De aici şi fragilitatea presupoziţiei holiste că logica sistemului social global domină întreaga dinamică socială, determinând absolut elementele componente. « Societăţile prezintă şi ele grade variabile de integrare. » (C.Zamfir, Dicţionar de sociologie, 1993, 263-264)

b)Analiza funcţională particularistă are ca unitate de analiză orice sistem social particular de interes pentru cercetător şi care prezintă o orientare finalistă suficient de pregnantă. Prin aceasta perspectivă particularistă, analiza funcţională poate să scoată în evidenţă tensiunile, contradicţiile şi schimbarea. Cel care a schimbat orientarea funcţionalistă de la o analiză globalistă la una particularistă a fost Robert Merton (1957).

Merton considera că analiza funcţională s-a dezvoltat ca o « schemă interpretativă » a cărei coerenţă interioară depinde de « alianţa triplă dintre teorie, metodă şi date » (apud Vlăsceanu, 1982, 69). În opinia sa, dacă metoda este

cel mai puţin elaborată, ca practică metodologică însă, analiza funcţională are o caracteristica unică : este relativ elaborată la nivel teoretic (în calitatea sa de « schemă interpretativă ») dar asociată mai degrabă cu practici empiriste de cercetare în plan tehnico-metodic. De aici pleacă « decalajul considerabil dintre nivelul teoretic al interpretării pe care o oferă şi datele empirice culese în practica de cercetare funcţionalistă modelată de o strategie empiristă » (Vlăsceanu, 1983, 69-70)

Analiza funcţională este condiţional-teleologică. Este teleologica pentru ca începe prin a postula o stare de fapt, pentru ca apoi să o reconsidere, având în vedere condiţiile antecedente de bază. Este condiţional-teleologică în sensul că, dacă se pune problema menţinerii unor structuri sau realizării unor scopuri, atunci trebuie îndeplinite anumite condiţii preliminare. (apud L.Vlăsceanu, 1982, 70)

Analiza funcţională a fost supusă la numeroase critici, atât în planul interpretării teoretice, cât şi în cel metodologic.

a) analiştii critică faptul că ideologia asociată analizei funcţionale este de tip conservator : funcţionalistul se concentrează prioritar asupra staticii sociale, asupra condiţiilor de construire a echilibrului social. Chiar şi atunci când se au în vedere disfuncţiile sociale, funcţionalistul nu cercetează dinamica şi eventuala schimbare a sistemului, ci doar specifică sursele de generare a tensiunilor din sistem cu scopul de a le elimina şi reconstrui sistemul.

b) este criticat relativismul marcant al analizei funcţionale privită din perspectivă antropologică. Orientându-se cu predilecţie către un anume tip de valori, norme şi modele culturale, analiza funcţională pierde din vedere varietatea antropologică a culturilor constituite grupal sau societal. Unele structuri pot fi funcţionale într-un subgrup, grup sau societate şi disfuncţionale în altele, manifeste în unele, latente în altele. În concluzie, spun criticii, rezultatele analizei funcţionale ajung să devină relative.

c) Bourricaud critică « hiperfuncţionalismul sociologic » (apud Vlăsceanu, 1982, 74) de care se face vinovată analiză funcţională prin cerinţele ei metodologice. « În ipoteza sa extremistă, funcţionalismul consideră orice comportament ca integrabil în practica de executare a rolurilor şi de realizare a funcţiilor . În felul acesta este elaborat un model ultrasocializat de individ uman, iar societatea este redusă la o schemă simplificată de totalitate nu numai

organizată, ci şi organică. » (apud Vlăsceanu, 1982, 74)

24. Analiza sistemică versus analiza funcţională, respectiv analiza structurală.

Deşi asociată cu analiza sistemică a socialului, analiza funcţională este, mai degrabă, un caz particular al analizei sistemice formalizate. Diferenţa dintre ele constă în faptul că, dacă în analiza funcţională demersul este mai ales de tip teoretic, (explorându-şi doar implicaţiile metodologice), în analiza sistemică accentul este pus pe practica metodologică de cercetare. În ceea ce priveşte relaţia analizei sistemice cu structuralismul lucrurile se complică. Analiza sistemică s-a dezvoltat fie independent de structuralism, fie împreună sau odată cu acesta.

În primul caz , analiza sistemică înţeleasă în raport cu structuralismul s-a dezvoltat pe de o parte, ca analiză structurală a unor relaţii intrasistemice, iar pe de altă parte, ca analiză sistemică independentă de analiza structurală.În al doilea caz, dacă considerăm structura ca aspect invariant al sistemului, atunci analiza structurală şi analiza sistemică sunt complementare.

Sistemul constă în « mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic, şi în constituirea unei integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. » (Vlăsceanu, 1982, 75)

Atât sistemul, cât şi structura sunt ireductibile la componentele lor, în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. De cele mai multe ori, ambele noţiuni ne apar ca identice nu doar prin complementaritate, ci şi prin conotaţiile primite sau chiar prin definirea uneia prin cealaltă (aşa cum procedează Piaget când spune că « structura este un sistem de transformări » (1973, 7) sau Parsons ca sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională.)

Elementele sistemului se manifestă ele însele ca structuri distincte (de exemplu, structura socială ca element component sau subsistem al sistemului social global) sau întră în relaţii unele cu altele în cadrul sistemului astfel încât constituie alte structuri ale sistemului (de exemplu, structura unui grup social integrat în sistemul social). Astfel, observăm că în cadrul sistemului apar relaţii între structuri (relaţii interstructurale sistemice) sau între elementele structurilor (relaţii intrastructurale) (apud Vlăsceanu, 1982, 76). Din

această perspectivă, analiza structurală se subordonează analizei sistemice : sistemul dispune de o structura, include diferite structuri. Analiza sistemică este globală, în timp ce analiza structurală vizează componente ale sistemelor complexe.

Referindu-se la posibilitatea ca un sistem să aibă simultan mai multe structuri alternative, C.Zamfir defineşte principiul pluralităţii structurale : « starea internă a unui sistem, sub presiunea diferiţilor participanţi, poate oscila într-o structură sau alta » (Dicţionar de sociologie, 1993, 554). Redăm exemplul dat de Zamfir. O întreprindere tinde să aibă o ierarhie autoritară generată de comportamentul autoritar al directorului, în timp ce ceilalţi participanţi tind să promoveze o structură democratică. Sistemul rezultat este o « oscilaţie » tensionată între cele două tendinţe structurale.

25. Ancheta şi sondajele de opinie

Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de “eşantion(are)”. Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime spre a-i testa calităţile, profesorul verifică prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului este deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile întregului.

În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de opinie” sau “sondaje de opinie publică” pentru a se desemna un anume gen de anchetă, şi anume cea efectuată pe diferite probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de opinie sunt specii ale anchetei sociologice.

Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică” ? Unele note caracteristice:

a.Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv, cel puţin cu preponderenţă - pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat, notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite sisteme de valori etc.

b.Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public; astfel de probleme apar fie în dezbaterile mediatizate, fie în

11

preocupările mai mult sau mai puţin mărturisite ale unor organisme, instituţii politice, administrative, ştiinţifice etc.

c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv. Ele nu numai că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale, fără detalieri şi particularizări.

d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.

e.Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într- formă simplă, fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei.

f.Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului larg.

g.Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii respective, un reper în evaluarea diverselor elemente ale “mecanismului” social şi puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi tacticilor forţelor politice. Toate deciziile majore - sau unele chiar de mai mică anvergură - ale organelor executive naţionale sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide şi eficiente de recolare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat democratică nu este pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora şi, cu atât mai puţin, să agreseze instituţiile care au pus pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt favorabile.

Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte un interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.

26. Tehnici de anchetă   : ancheta orală sau directă

Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad hoc sau

probleme sociale de interes general etc.), adică acele ale căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă. Avantajele dar şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care chestionează şi cea chestionată.

Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:

ancheta faţă în faţă şi

ancheta prin telefon.

Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru persoanele ocupate) sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective: spectacole, concerte, meciuri etc.

Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de: populaţia vizată de cercetare, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie de cercetător. Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod obligatoriu alegerea unor categorii restrânse de persoane, definite în genere prin participarea lor la anumite activităţi (elevi sau studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi instituţii, spectatorii unei manifestări culturale etc.), în cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin vizita operatorilor la domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje ce nu sunt deloc de neglijat.

1.Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive ce ţin de procedura de eşantionare, care porneşte pentru a ajunge la indivizii umani ce vor fi anchetaţi, de la locuinţa (gospodăria) acestora. Pentru alegerea eşantioanelor cărora li se pot aplica legităţile statistico-probabilistice este nevoie ca fiecare unitate a “populaţiei statistice” să poată fi identificată (să aibă o probabilitate calculabilă de a intra în eşantion). Deficienţele în înregistrarea curentă a situaţiei fiecărui individ uman fac mult mai uşoară identificarea locuinţelor, de pe un anumit areal, în care trăiesc grupurile familiale şi abia apoi, prin discuţia cu un membru al familiei sau gospodăriei, se poate trece la alegerea individului potrivit, în conformitate cu regulile de selecţie adoptate. E clar că acest procedeu ne obligă, aproape întotdeauna, să sunăm la uşa locuinţelor în care sperăm să găsim indivizi cu care vom sta de vorbă.

Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe stradă sau la ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-5 minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în

astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a răspunde la un set lung de întrebări; nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare prea lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Nici la locul de muncă şi în timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al timpului avut la dispoziţie. La domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei, operatorii nu întâmpină dificultăţi serioase în realizarea unor întrevederi cu o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai lungi.

2.Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei. Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să accepte dialogul, aflându-se deci în mediul său obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe situaţie”, subiectul este mai puţin stresat decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, avem aici avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiindu-ne deci mai uşor să-i observăm şi să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă este cel care susţine că este. Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă, ceea ce constituie un mare avantaj atunci când tema cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar foarte numeroase cum ar fi cele ce privesc modul de trai al persoanei chestionate. Când ne interesează opiniile, atitudinile, scopurile, motivaţiile sau alte elemente ce ţin de trăirile subiectului, de universul său interior, o discuţie faţă în faţă realizată la locuinţa celui chestionat ne conduce la rezultate superioare celor obţinute în alte situaţii.

3.Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă, deci inclusiv cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns. Nonrăspuns înseamnă şi refuzul de a fi primit în casă pentru realizarea chestionării şi evitarea răspunsurilor la anumite întrebări din chestionar şi imposibilitatea găsirii unei persoane alese în eşantion într-un timp dat şi cu eforturi rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale (refuzul de a răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar), îndeosebi datorită presiunii psihice pe care o exercită prezenţa operatorului sau capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu subiectul. În general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă decât în cele în scris.

27. Tehnici de ancheta   : ancheta indirecta sau scrisa

(în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)

Există şi aici mai multe varinte de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate insistă asupra uneia singure: ancheta prin poştă (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată de cei ce nu vor să folosească termenul de anchetă). Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin nu doar de frecvenţa cu care ea se utilizează sau de gradul mare de diversitate a problemelor ce pot fi abordate (comparativ cu altele), dar probabil şi de faptul că aceasta este tehnica ce presupune o comunicare la cea mai mare “distanţă”, în sensul că aici cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct, fiind deci forma cea mai îndepărtată de anchetă orală.

Dacă încercăm să urmărim care sunt modalităţile de realizare a anchetei indirecte, vom observa imediat că deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă, aşa cum cred cei care fac din ele două metode deosebite. Oricine a aplicat un chestionar în viaţa lui ştie că, ajungând în casa omului, operatorul evaluează nivelul de inteligenţă şi cultură al celui cu care discută şi, dacă are de a face cu o persoană cu un nivel intelectual mediu sau ridicat, nu se va mai obosi să-i citească toate întrebările şi, mai ales, liste lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om să se uite pe chestionar şi să aleagă variantele potrivite (fireşte, atunci când procedura descrisă de aplicare a chestionarului îi permite acest lucru). De aici până la a-i înmâna subiectului de la început chestionarul distanţa nu e prea lungă.

O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu, persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul putând reveni după o zi sau mai multe pentru a recupera chestionarul completat. O altă variantă tehnică utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a aplicării simultane de chestionare unui număr mai mare de indivizi strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi la o reuniune etc. A treia variantă principală este cea amintită deja: ancheta prin poştă. În fine, o a patra variantă, dar care are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu caracter ştiinţific pentru a o lua în considerare, este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste. Avantaje :

1.Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are avantajul costului mult mai redus. Chiar şi în prima variantă, când chestionarul se lasă la domiciliu, cheltuielile sunt mai mici căci durata vizitei operatorului este foarte scurtă şi nici nu e nevoie să se găsească acasă persoana căutată. astfel, un

12

operator poate împrăştia într-o zi zeci de chestionare, pe care le va recupera în altă zi.

2.Un al doilea argument în favoarea anchetei în scris este natura conţinutului informaţiei şi se referă la faptul că prin procedeul respectiv se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului, diminuându-se până la dispariţie acel efect de interacţiune care crează o componentă a trăirilor individului determinată de prezenţa celuilalt, adică de cercetare.

3.Al treilea argument, de aceeaşi natură, se leagă de înregistrarea răspunsurilor. La întrebările libere, fără variante de răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând, concentrând, stilizând etc.) răspunsurile subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-o neînţelegere a sensului acordat de subiect întrebării, poate deforma conţinutul răspunsului. În scris, omul se va strădui să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că e necesar să răspundă

4.Al patrulea argument este cel al anonimatului. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv asigură un anonimat total. Lucrul acesta este deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc să-şi asume nici un risc.

5.Apoi, vom observa că acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire pentru formularea răspunsurilor. Aceasta constituie un evident avantaj atunci când genul de informaţie solicitată presupune rememorarea unor evenimente, consultarea unor documente personale, coroborarea propriilor cunoştinţe cu cele ale altor membrii ai familiei, colegi de muncă etc.

6.Unele forme ale tehnicii discutate aici, în speţă cea prin poştă, permit, analog anchetei telefonice, o dispersie teritorială mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă nu doar avantaje de cost, ci şi de reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.

Dincolo de aceste note pozitive, la care probabil se pot adăuga şi altele, ancheta în scris are şi o serie de neajunsuri, care trebuie bine cunoscute pentru a nu uza de un procedeu tehnic acolo unde rezultatele sale sunt îndoielnice sau chiar fără nici o valoare. Iată câteva observaţii în acest sens. Dezavantaje:

a.În primul rând prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine că persoana aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar. Doar atunci când chestionarul se autoadministrează sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup) există şanse ca răspunsurile să fie individualizate. Altfel, s-ar putea să răspundă altă persoană, care are mai mult timp liber sau un grad de instrucţie mai

ridicat, ori s-ar putea chiar ca răspunsurile să capete o elaborare în colectiv (în familie).

b.Posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a vedea dinainte toate întrebările chestionarului, devin, în cazul multor probleme supuse cercetării, obstacole de netrecut, care fac improprie utilizarea anchetei în scris. Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţială pentru multe întrebări de opinie, se “confecţionează” răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată a întrebărilor în chestionar, să se elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la diferite întrebări. Chiar mai mult, o întrebare sensibilă, “dificilă”, care în ancheta orală se adresează spre finalul discuţiei, poate aici provoca o reacţie de refuz, ratându-se întreg chestionarul.

c.În general, această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri, comparativ cu cea orală. Lucrul este perfect valabil dacă ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică la “golurile” de răspunsuri în chestionare completate, dar şi la nonrăspunsurile totale: refuzuri de a primi spre completare chestionare şi, mai ales, greutatea cu care se completează şi se returnează chestionarele primite.

d.Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la întrebările deschise, datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris decât sub formă orală. În genere, foarte multă lume - şi nu doar populaţia cu şcolaritate redusă, cum s-ar crede - priveşte scrisul ca o corvoadă şi cei care au aplicat chestionare de această natură ştiu că nu se pot aştepta la texte prea consistente în spaţiile afectate răspunsurilor libere.

e.Mai există şi teama de răspunsuri în scris. “Verba volant, dar scrisul rămâne şi nu se ştie niciodată cine va citi ceea ce am scris eu...” îşi zic probabil unii atunci când au de a face cu întrebări mai incomode.

f.Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu întrebări vizând probleme simple şi formulate în cuvinte simple. Aceasta înseamnă că nu orice problemă poate fi abordată pe o asemenea cale şi că, în restul condiţiilor egale, ancheta în scris produce mai multe erori generate de chestionar decât cea orală.

g.În ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,inconsistenţa sau incompletitudinea unor răspunsuri.

Altfel spus, cercetătorul este în întregime la mâna subiectului şi nu mai poate interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica răspunsurile primite.28. Principiile practicii metodologice interpretative.

Plecând de la analizele laborioase referitoare la sociologia comprehensiva weberiană, realizate de către L. Vlăsceanu, I. Ungureanu şi C. Zamfir, vom încerca să punctăm principiile ce stau la baza metodologiei sociologice interpretative.

(1) Metodologia cercetării fenomenelor sociale este diferita de cea practicata in ştiinţele naturii. Sociologia este menită să facă inteligibila, in mod obiectiv, baza subiectiva a fenomenelor sociale prin interpretare si înţelegere sau printr-o înţelegere interpretative a semnificaţiilor acţiunilor sociale. Cu alte cuvinte, înţelegerea raţională a relaţiilor logice de tipul teoremelor sau înţelegerea prin empatie ce solicită din partea observatorului sentimente de tip emoţional-simpatetic. Două sunt nivelele analizei ştiinţifice a acţiunii umane :

- Nivelul descriptiv care se realizează prin observarea nemijlocită a acţiunilor raţionale sau emotive ;

- Nivelul înţelegerii explicative care « se poate realiza prin trei modalităţi : formularea tipurilor ideale ; elucidarea motivaţiei care se interpune între activitatea observată şi semnificaţia sa pentru actorul social ; identificarea cauzelor care generează un anumit curs al acţiunii, prin observarea diversităţii potenţiale a motivelor » (Vlăsceanu, 1982, 94). Înţelegerea explicativă se finalizează în « generalizări empirice » care relaţionează semnificaţia subiectivă a unei acţiuni cu consecinţele determinabile.

Metodele de investigare sociologică sunt : introspecţia (în formarea intuiţiei empatice), observaţia şi experimentul (real sau imaginar). În prelucrarea datelor intervine statistica şi calculul probabilităţilor.

În concluzie, după Max Weber, înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale acţiunilor umane nu îndepărtează sociologia de un statut ştiinţific autentic, ci îi conferă specificitate

prin utilizarea unei metodologii distincte.

Într-o măsură sau alta, fluxurile cunoaşterii sociale vor transcede întotdeauna graniţele academice dintre discipline. (apud. Vlăsceanu, 1982, 95).

(2) Al doilea principiu al metodologiei interpretative weberiene se referă la analiza specificităţii sau a unicităţii evenimentelor sociale, a semnificaţiilor lor unice şi subiective din punctul de vedere al actorului social. În acest sens, înţelegând individul ca unitatea de bază a sociologiei interpretative, Max Weber formulează « principiul individualismului metodologic ». Esenţialmente specific practicii metodologice interpretative, « individualismul metodologic » se opune « holismului » propriu practicii metodologice obiective. În general, din punct de vedere al individualismului metodologic, singura cale de analiză a fenomenelor sociale constă în înţelegerea acţiunilor individuale orientate către sine sau către alţii, şi direcţionate de scopuri.

Generalizarea empirică, spune Weber, este validă în măsura în care dispune de o semnificaţie individuala in dublu sens : pe de o parte se fundamentează pe înţelegerea semnificaţiilor subiective ale acţiunilor individuale sau ale interacţiunilor individuale, iar pe de alta parte, îşi conservă semnificaţiile sale pentru actorul individual chiar dacă este formulată în termeni generali. (apud. Vlăsceanu, 1982, 97).

(3) Al treilea principiu al metodologiei interpretative se referă la gradul de obiectivitate specific oricărei cunoaşteri ştiinţifice: este necesară conştientizarea de către cercetător a valorilor proprii, a poziţiei sale ideologice (mai mult sau mai puţin explicite) precum şi conştientizarea imposibilităţii de a face abstracţie de universul valoric şi ideologic în care funcţionează şi la care trebuie să se raporteze. Astfel, în lipsa acestei conştientizări, cercetătorul va fi influenţat de concluzii predeterminate care vor afecta obiectivitatea concluziilor sale.

« Obiectivitatea propoziţiilor teoretice derivă din utilizarea tehnicilor ştiinţifice de analiză sociologică bazate pe principiul separării mijloacelor de scopuri şi a judecaţilor valorice de judecăţile factuale. Cercetătorul adopta poziţia « neutralităţii etice » în sensul prezentării de enunţuri factuale, conştient fiind de universul valoric la care aderă. » (Vlăsceanu, 1982, 98).

29. Construcţia chestionarului.

13

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor socioumane - ale metodei anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi investigaţii, cercetătorul este obligat să-şi construiască propriul instrument de cercetare, a cărui utilizare este deci limitată de obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. De aici rezultă:

1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri materiale şi de personal, pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau când rezultatele cercetării sunt aşteptate să apară foarte rapid;

2.necesitatea testării

prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de unde:

3.incertitudinea asupra

validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor cercetării;

4.dificultăţile ce apar

aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor obţinute de doi cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize secundare sau metaanalize.

De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operaţie prealabilă fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată exagerată, operaţia de construcţie a chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă. Necunoaşterea şi nerespectarea unor norme metodologice - deşi nu foarte stricte şi care suportă multe excepţii sau nuanţări, în funcţie de context -, antrenează consecinţe grave asupra rezultatului cercetării şi o pot compromite.

30. Logica întocmirii chestionarelor.

Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a problemei de cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune descompunerea lor în mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici. În cazul anchetei, indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui text, a unei întrebări ce va apare în chestionar. Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator, dar un indicator prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul comunicării dintre cercetător şi subiect.

Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus. Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau indicatorul este derivat din conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată, necoincizând deci cu cel pe care-l poate percepe subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva dacă a minţit vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul “Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe cei nesinceri, ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele două situaţii deosebite aici se găsesc, în literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi întrebările indirecte. Ca orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că cercetătorul va opta pentru utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră că o întrebare foarte directă provoacă subiectului reacţii ce alterează valid

Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii vizate de anchetă, eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe. Faptul nu exclude, desigur, posibilitatea ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare dintre semenii noştrii practică o sociologie la nivelul simţului comun, care nu este altceva decât un ansamblu de noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra relaţiilor dintre acestea. Numai că un chestionar elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi scheme explicative - de regulă, precare şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să surprindă decât într-o măsură foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.

Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor, chestiune ce constă în traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică cea care ţine de “tehnologia” redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de conţinut, cercetătorul, şi cu deosebire cel fără experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea capcanelor de această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu formularea întrebărilor şi terminând cu punerea în pagină a chestionarului.

Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să folosim un limbaj care să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această cerinţă elementară, ce derivă din necesitatea de a putea comunica cu

toţi subiecţii şi din aceea de a-i supune pe toţi la aceiaşi “stimului” (căci n-are rost să le comparăm “reacţiile”), nu este uşor de realizat. Toate manualele de metodologie insistă asupra folosirii celor mai simple cuvinte, celor mai simple expresii şi a unor fraze cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie înţelese în acelaşi sens de către toţi interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona geografică de rezidenţă sau de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea univocităţii mesajului.

În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate întrebările. Acest lucru este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când populaţia supusă studiului este definită prin anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele particulare, generate respectiv de logica interviului. Este vorba aici de faptul că nu toate întrebările unui chestionar trebuie adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de răspunsurile la o întrebare, se obţin diferite subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi să le adresăm întrebări specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru, care generează bifurcări în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce urmează a fi adresată, în funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu pot fi trimiteri spre trei sau mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări filtru complexe se folosesc mai rar, din cauza complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate fi, de pildă, cea prin care se delimitează persoanele ce se declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia viitoarelor alegeri, de cele care nu doresc să meargă la vot. primelor li se va adresa, fireşte, un set de întrebări (cu scopul de a afla cu cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt motivaţiile alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate de ea).

Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de conţinut, adică cele legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea fenomenului şi a relaţiilor sale esenţiale cu alţi factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a indicatorilor în întrebări standardizate, privitor la învelişul lor verbal, la modul de adresare şi la cel de înregistrare a răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele teoretice iar celelalte metodologice.

31. Tipuri de întrebări.

1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care distinge trei mari categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.

În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor anchetaţi, ale semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor în care trăiesc. În principiu, toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau situaţionale şi ar putea fi înregistrate prin metoda observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima săptămână la televizor, la ce oră s-a sculat în dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana, unde şi-a petrecut concediu, la ce vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un clar conţinut factual, dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în orice chestionar. Se vede deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat sau fals, întrucât ele se referă la o situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.

Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului, cum ar fi părerile, atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă de valori, explicaţiile fenomenelor din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de opinie este luat într-un sens mult mai larg decât cel în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile informaţiei conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că ea nu poate fi obţinută în mod direct prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi, deci, că verificarea celor afirmate de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin metode indirecte.

Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar, ce nu permite nici o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna.

Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de întrebări nu sunt adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci pentru a verifica, a controla acurateţea răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi folosite pentru a testa sinceritatea subiectului. În acest caz, într-un limbaj mai tehnic, ele sunt considerate şi ca “itemi de minciună” (lie items), cel mai tare

14

dintre aceşti itemi constituindu-l chiar întrebarea ce-i cere subiectului să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o mai sus. dar şi o listă de titluri fictive de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să menţioneze ceea ce a citit, constituie un indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.

O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg întrebări de opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă a subiectivităţii umane de o importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi există un strat motivaţional mai superficial şi schimbător, putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi mai stabilă, pe baza căreia se pot face predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile oamenilor. Dacă, bunăoară, cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate politică, putem anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor indivizi şi/sau ce ar trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest lucru.

Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi interpretările subiectului cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social înconjurător şi cu evaluările acestor stări, pe care individul le realizează necontenit. Înregistrarea răspunsurilor la respectivele întrebări necesită precauţii sporite, fiind necesară consemnarea fidelă a declaraţiilor celor chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între întrebările închise şi cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns prefabricate, respondentul urmând doar să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale, iar celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât mai completă, a răspunsului dat de subiectul chestionat. În cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie, culegerea şi interpretarea datelor sunt realizate din perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei dobândite printr-o întrebare deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că aceste categorii se stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către

cercetător, pe baza analizei textului răspunsului.

Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din chestionar:

a.se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;

b.se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul subiectului, alege varianta “potrivită”;

c.se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul răspunsurilor.

Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-zis al întrebării, apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de autocompletare) marchează răspunsul. Limitele de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei, destul de reduse, lui cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a discursului subiectului. Doar atunci când subiectul nu poate fi ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă răspunsul, este permisă înregistrarea selectivă sau rezumată.

Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt destul de diferite. În cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul întrebării, şi sunt numerotate. Alegerea variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu funcţie de cod - din faţa variantei respective. De regulă, prin forma şi fontul caracterelor, se evidenţiază în mod clar diferenţa între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.

Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii elementare:

a.El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în gama variantelor prevăzute.

b.El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ diferite trebuie surprinse în variante de răspuns diferite.

c.El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele oferite.

Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de răspuns, care, de regulă, pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este posibilă şi la întrebările factuale, când se cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru, efectuarea unei acţiuni etc., şi la cele de opinie, când subiectului i se pretinde o formă foarte tranşantă de exprimare a părerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie

favorabilă sau nefavorabilă în legătură cu altceva ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai complexe, evantaiul de răspunsuri formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei opinii: măsura în care oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva, nuanţele în aprecierea activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Dintre cele mai importante atuuri ale întrebărilor închise menţionăm:

a.Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o explicaţie, acest avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului în timp de câteva zile de la data comandării lui.

b.Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un avantaj, de asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului revenindu-i sarcina doar de a înconjura nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită eforturi mentale şi motrice mult mai reduse decât completarea unui text.

c.Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-zis.

d.Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai important al întrebărilor închise.

e.Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare

f.Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta lege a psihologiei conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi amintească şi să reproducă acel lucru. Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai uşor şi mai repede se regăseşte într-un model decât să definescă acel model ce-i este propriu.

Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :

32. Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar.

Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar, întrebare pe care orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora mai versaţi în realizarea unor astfel de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim - dacă există - depinde de o serie de prea mulţi factori pentru a se putea discerne o regulă generală. Generală este poate doar constatarea că, de cele mai multe ori, din dorinţa de a “acoperi” cât

mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.

Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de chestionare, de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de întrebări sau chiar mai multe, sunt, în principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul cercetării, finalitatea acesteia, beneficiarul rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele materiale de care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de care se dispune şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii “explicative”. Primele vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai simple.

Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere, putem distinge anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi de care beneficiază întreaga comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc. într-un scop foarte precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg ca “sondaje de opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi foarte strict circumscrise în timp, utilizează chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.

Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un număr mai mic de variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori mult numărul de întrebări.

În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor erori mari, anumite limite. De pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-10 minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze folosindu-se diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea

15

nu se poate extinde peste durata câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.

Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura tematică a chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de a antrena subiectul în dialog. Dacă dintre întrebările-indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se pot construi câteva în mod special cu această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.

Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că aceasta generează un efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu mult gradul de consonanţă reală a opiniilor oamenilor.

Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală. Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a făcut omul sau de ceea ce a gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte această relaţie subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor devine o chestiune relevantă numai în acest gen de anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv problemele privitor la care este chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în care se găseşte pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri sunt semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un alt loc în acelaşi chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui chestionar, diferit ca şi conţinut al întrebărilor.

33. Prima fază de dezvoltare a interactionismului simboliceste cuprinsă în intervalul 1910-1950.Interacţionismul se dezvoltă sub influenţa dominantă a lucrărilor lui C.Cooley şi H. Mead, apoi W.Thomas şi R.Park. Atât Cooley cât şi Mead au fost preocupaţi de analiza dimensiunilor şi traiectoriilor evoluţiei sociale, cercetând cu predilecţie, variabilele psihosociale ale evoluţiei.

În 1930, G.Mead publica un studiu asupra contribuţiei lui Cooley la progresul gândirii sociale americane. Teoria lui Cooley devine astfel baza unei noi concepţii interacţioniste aplicabilă unei serii largi de comportamente sociale, inclusiv «anormale», bazate nu pe introspecţie, ci pe observaţie şi experiment. Noua concepţie interacţionistă concepe societatea ca pe o «realitate spirituală obiectivată», inclusiv în instituţii sociale «out there», exterioare individului şi relativ constrângătoare faţă de el. Aşa se naşte teoria psihosociologică a lui G.H.Mead (1934, Mind, Self and Society).

Iată care sunt principalele caracteristici ale acestei teorii, aşa cum au fost ele descrise de către Ion Ungureanu (1985, 282-285):1.eul (the self) este conceput ca tensiune permanentă a persoanei (‘I’) şi a personalităţii (‘Me’);2.în timp ce ‘I’ este răspunsul organismului la cerinţele mediului (formaţi din ceilalţi indivizi şi obiectele lor), ‘Me’ este ansamblul atitudinilor celorlalţi presupuse de individ;3.deşi acest ansamblu este fluid şi permanent reconstruit, el este totuşi ordonat la nivelul societăţii în forma unui celalalt generalizat (the generalized other);4.cu toate acestea, structura generalizată a eului este permanent şi direct dependentă de comportamentul individului, inclusiv de acţiunea spontană generată de ‘I’ ;5.de aceea, personalitatea umană este dinamică şi deschisă, şi, «dacă nu ar exista aceste două faze ale ei (‘I’ şi ‘Me’), nu ar mai putea exista nici responsabilitate conştientă şi nici inovaţie în experienţa socială»;6.totodată, indivizii reuşesc numai în grade diferite să «adopte» atitudinea celuilalt generalizat, ceea ce face ca ordinea socială să se constituie într-o ierarhie socială verticală (structura politică) şi într-o varietate de «clase» orizontale (structura socioprofesională);7.atât în cazul ierarhiei verticale, cât şi în cel al structurii socioprofesionale, relaţiile de competiţie sau cooperare sunt reglementate de «atitudinile sociale organizate», în cadrul cărora mai importante sunt cele bazate pe «reacţii sociale comune», pe care Mead le numeşte instituţii;8.societatea ideală este una în care sunt predominante aceste reacţii comune, şi ea poate fi realizată prin generalizarea sau extinderea «universului ei de discurs»;9.instrumentul principal al generalizării «universului de discurs» este participarea democratică a indivizilor la viaţa societăţii;10.totuşi, această participare nu este reală şi eficientă decât atunci când o elită (intelectualii) provoacă «reconstrucţia» universului de

discurs, sensul democraţiei fiind acela de generalizare prin însuşirea colectivă a noilor «atitudini organizate»;11.de aici importanţa pe care Mead o atribuie statului şi elitei intelectualilor în reforma societăţii americane interbelice.

Realizând o istorie a curentelor sociologice, inclusiv a interacţionismului, B.Fisher şi L.Strauss (1979, 463) identifică cinci presupoziţii ce ghidau preocupările şi cercetările sociologice ale anilor ’20 la Universitatea din Chicago:-schimbarea socială este inevitabilă, şi ea este provocată de industrializare, explozia urbană, interacţiunea grupurilor rasiale, profesionalizarea muncii; cu cât comportamentul socio-uman este mai precis subordonat unor norme sau linii raţionale de acţiune, cu atât schimbarea socială iminentă va putea fi mai uşor direcţionată progresist;-raţionalitatea schimbării nu poate fi realizată deci fără raţionalizarea comportamentului individual; acest lucru nu este posibil prin integrarea normativă a individului (pentru că integrarea normativă ar obstrucţiona schimbarea), ci prin stimularea creativităţii individuale;-indivizii au creat societatea, ei construiesc instituţiile, iar acestea nu trebuie interesate reducţionist, ca instituţii economice ori politice, ci ca instituţii sociale în general;-de aceea, asocierea indivizilor, care este esenţa instituţiilor, are o valoare intrinsecă, în calitate de «mod al organizării sociale»;-asocierea nu trebuie privită însă numai că o bază a integrării, ci în primul rând ca o condiţie a libertăţii ; totuşi, întrucât schimbarea raţională înseamnă depăşirea unor limite şi constrângeri, problema sociologiei este aceea a relaţiilor dintre aceste limite şi constrângeri pe de o parte şi participarea activă a oamenilor în promovarea schimbării progresive pe de altă parte.

Sociologia lui R.E.Park a evoluat mai degrabă spre modul de abordare «ecologist» din cadrul Şcolii de la Chicago. Atât Park cât şi colaboratorii lui (E.Burgess, L.Wirth, D.McKenzie şi E.Faris) definesc ecologia umană ca «ştiinţa ce se ocupă de izolarea factorilor geografico-demografici şi descrierea constelaţiilor tipice ale persoanelor şi instituţiilor pe care cooperarea acestor factori le produce» (apud I. Ungureanu, 1985, 288). Acest tip de sociologie în variantă ecologistă se constituie pe baza unei concepţii determinate despre societate, şi anume – consideră Ungureanu – concepţia psihologist-interacţionistă (1985, 289) :--evoluţia socială presupune conflictul permanent dintre grupurile sociale;

--acest conflict capătă forme determinate în spaţiu, datorită revoluţiei industrial-urbane;--procesul prin care se manifestă conflictele sociale este unul de acomodare şi asimilare a grupurilor aflate în conflict;--rezultatul acomodării şi asimilării este un tip determinat de ordine socială, care rezultă din înlocuirea competiţiei ecologice cu cea economică;--aceasta ordine nu poate fi identificată cu progresul;--progresul social înseamnă o ordine socială mai raţională, adică una în care «barierele» comunicaţiei interindividuale să poată fi depăşite;--ceea ce este posibil prin cunoaştere, dar şi prin «compasiunea» unei elite intelectuale faţă de grupurile deprivilegiate îndeosebi;--esenţială pentru cunoaşterea sociologică este, de aceea, funcţia socială a ştiinţei: aceea de a lărgi şi generaliza «universul de discurs», aşa încât oamenii să poată acţiona raţional dată fiind «transparenţa» relaţiilor dintre ei.Aceste opt seturi de idei stau la baza, dacă nu a teoriei explicite a lui Park, cel puţin la baza sugestiilor de cercetare pe care le-a făcut sociologiei urbane (ecologiei umane). Acestea se referă la aflarea specificităţii complexului cultural ce determină viaţa oraşului; la determinarea tipurilor umane profesionale care rezultă din diviziunea muncii, precum şi a raporturilor ce se stabilesc între sentimente şi interese; la descrierea efectelor pe care asimilarea urbana le are asupra relaţiilor sociale secundare şi asupra controlului social; la înţelegerea raporturilor dintre mediul urban şi temperamentul locuitorilor (Park, Burgess, McKenzie, 1970, 2).

Scopul sociologiei urbane a lui Park era identificarea modalităţilor de încorporare a raţionalităţii şi progresului în viaţa socială în general, şi în urbanizare în special. La baza schimbării se află conflictul dintre grupuri, rezolvabil prin intensificarea comunicării. Prin comunicare se dezvoltă conştientizarea intereselor şi strategiilor, se generează o «comunitate a discursului» care conduce la consens şi progres. Deşi sugestiile lui Park sunt direcţii valabile ale cercetării sociologiei urbane, în ceea ce priveşte relevanţa lor pentru ameliorarea social-morală şi progresul social real al societăţii, cercetările urbane ale Şcolii de la Chicago s-au dovedit a fi limitate (insuficiente şi, uneori contradictorii).Care este punctul originar al insuficienţei concepţiei ecologiei umane ?

Răspunsul îl reprezintă obsesia lui Park pentru ordinea morală. Ca tip de comunitate, oraşul este văzut de Park din

16

perspectiva «structurii morale» identificate cu natura umană şi faţă de care structura fizică a oraşului este doar o expresie (Park şi colab., 1970, 4). Determinantele naturii umane sunt psihologice (afectivitate, dorinţă, agresiune, spontaneitate, instinct). Atât structura socială cât şi cea fizică a oraşului rămân «derivate» (expresii) ale structurii morale. Deşi viata urbană naşte un nou tip de solidaritate sociala bazată, în principal, pe comunitatea de interese, pentru Park, interesele sunt numai «realul social abstract» ce se suprapune sau nu peste «rolul social concret» reprezentat doar de sentimente. Din această perspectivă, «realul abstract» poate fi studiat tot din punct de vedere psihologic, ca scopuri încorporate într-un obiect. Pentru Park, conservarea ordinii sociale este determinată de sentimente (aceasta este, de altfel, şi funcţia socială principală a lor), în timp ce interesele au o importanţă deosebită în schimbarea socială (din cauza mobilităţii sociale crescute pe care a produs-o oraşul, ca şi operaţionalizării sentimentelor prin interese şi bani). Astfel, consideră Park, este generată «mulţimea», ale cărei interese sunt subordonate pieţei şi speculaţiei financiare (apud I. Ungureanu, 1985, 290).

34. A doua fază de dezvoltare a interacţionismului simbolicse afirmă în sociologia americană la începutul deceniului al şaptelea, după o lunga perioadă de tăcere, prin H.Blumer, E.Goffman, H.S.Becker, T.Shibutani, M.Kuhn, A.M.Rose.În «Symbolic Interacţionism, Perspective and Method» (1969), H.Blumer reia tradiţia interacţionistă şi reconstruieşte teoria lui Mead ca o «alternativă» la structural-funcţionalism (curent ce devenise dominant în sociologie, în anii de «tăcere» ai interacţionismului simbolic. Teoria lui Blumer este, de fapt, o «reconstrucţie» a ideilor lui Mead, problema centrală rămânând interacţiunea socială. Blumer statuează următoarele premise fundamentale ale interacţionismului simbolic:

a) fiinţele umane acţionează faţă de lucruri pe baza semnificaţiilor pe care lucrurile le au pentru ei;

b) semnificaţia deriva din interacţiunea socială;

c) semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de persoane în situaţii concrete (1969, 2).

Oamenii îşi orientează acţiunile în funcţie de modurile în care manipulează semnificaţii sau simboluri. În procesul manipulării de semnificaţii, oamenii ajung la

consensuri simbolice pe baza acordului realizat prin negocieri şi schimburi reciproce. Odată consensul realizat, conduita individuală sau colectivă se desfăşoară sub forma obiceiurilor, tradiţiilor, ritualurilor.

La rândul lor, acestea pot fi schimbate «întrucât persoana umană dispune de capacitaţi interpretative şi creatoare, adică e o fiinţă raţională, generatoare de simboluri şi semnificaţii » (Vlăsceanu, 1982, 102). Se disting astfel pe de o parte comportamentul uman organizat, «dirijat rutinier» de reguli, tradiţii, obiceiuri, ritualuri şi pe de altă parte comportamentul interpretativ, activ, constructor de simboluri. Tranzacţiile simbolice desfăşurate grupal ataşează obiectelor semnificaţii. Atunci când simbolurile şi semnificaţiile sunt definite consensual, grupul dispune de stabilitate, iar acţiunile individuale converg în forma acţiunilor comune sau colective. Atunci, când în grup, definiţiile simbolurilor sau regulilor stabilite prin negocieri sunt vagi, când grupul se confruntă cu o nouă perspectivă sau în grup a apărut o nouă persoană, atunci pot apărea şi stări de conflict sau contradicţii (Blumer, 1969, 16-20).

Stabilitatea grupului sau a consensului simbolic este condiţionată şi de modul în care sinele se prezintă grupal, adică de formele de instituire în grup a persoanelor individuale. Este necesar să existe o formă adecvată de manifestare relaţională a sinelui, care să corespundă situaţiei interacţionare date.Sinele, spune Blumer, dispune de capacitatea de autoinstituire, ceea ce implică identificarea sinelui în raport cu el însuşi şi cu alţii. Instituirea sinelui se realizează fie prin asocierea individuală de semnificaţii sau simboluri (de exemplu, numele persoanelor, gestica, particularităţile vestimentare) fie prin prezentarea personală în grup în aşa fel încât să corespundă propriei identităţi şi aşteptărilor celorlalţi. Aceasta implică şi adoptarea unui rol (role-taking) care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi faţă de rolul preluat (apud Vlăsceanu, 1982, 104-108).

Interacţiunea este neproblematică dacă se desfăşoară în conformitate cu modul de instituire a sinelui şi există compatibilitate între acesta şi modul de instituire a sinelui altuia. În caz contrar, interacţiunea devine problematică: va fi necesară detalierea unui proces de negociere simbolică pentru a ajunge la stabilirea regulilor de interacţiune. Astfel de reguli pot fi de natură juridică, morală sau referitoare la «eticheta», adică la interacţiunea bazată pe politeţea ocaziilor ceremonioase. Regulile «cunosc variaţii de la un strat social la altul

sau de la ţară la ţară, conferind relaţiilor sociale specificitate şi făcând problematică instituirea sinelui în interacţiuni care depăşesc graniţele consensului simbolic de apartenenţă. De aici rezultă şi analiza comparativă a comportamentelor simbolice, interacţionare şi diversificate situaţional, grupal, comunitar» (Vlăsceanu, 1982, 103). Blumer ajunge astfel la o «confundare a perspectivei psihologice de analiza a realităţii sociale cu cea sociologică» (T.Vaughan şi L.Reynolds, 1970).

C.McPhail şi C.Rexroat (1979) critica interacţionismul simbolic al lui Blumer considerându-l atât o oscilaţie între un idealism subiectiv (lumea socială depinde de modul în care e percepută) şi un realism naiv, cât şi o concepţie solipsistă datorită ignorării reciprocităţii perspectivelor şi a accentuării introspecţiei analitice. A.Gouldner (1973) critica tendinţa interacţionismului simbolic de exagerare a analizelor microscopice interacţionare în defavoarea celor macrostructurale.

35. Directiile fenomenologiei sociologice.Asocierea dintre filosofia fenomenologică întemeiată de Edmund Husserl şi sociologie nu are decât patru decenii, deşi o perspectivă fenomenologică în sociologie pare să fi apărut chiar din lucrările publicate de Husserl înainte de 1940.

Astăzi, fenomenologia sociologică apare ca sinteza contemporană a sociologiei interpretative weberiene, a metodei fenomenologice dezvoltate de Husserl şi a unor teze avansate de H.Mead sau de interacţionismul simbolic actual.

Inflenţele orientării fenomenologice în sociologia contemporană nu pot fi ignorate :a)- în primul rând, fenomenologia a produs o redirecţionare a atenţiei sociologiei către studiile microsociologice, către analiza cunoaşterii comune ca sursă a teoriei sociologice sau către actorul social activ, concret. Caracteristice abordării sociologice fenomenologice sunt analizele microsociologice ale grupurilor, organizaţiilor sau ale unor procese sociale cum sunt: comunicarea şi intercomunicare umană, geneza şi evoluţia sistemului de credinţe şi valori, cunoaşterea socială comună, integrarea microsocială, alienarea, identitatea socială, devianta.b)- în al doilea rând, la nivel metodologic, fenomenologia a reasertat principiul « individualismului metodologic » şi cerinţa formulării instrumentelor de investigaţie din perspectiva semnificaţiilor reale vehiculate de oameni în viaţa lor reală.

În peisajul sociologiei contemporane se disting astăzi mai

multe variante ale sociologiei fenomenologice, între care au loc adesea dispute teoretice, metodologice şi ideologice (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, 579-580).

1)- O primă direcţie a sociologiei fenomenologice este preocupată de analiza construcţiei sociale a realităţii prin procesele de obiectivare, exteriorizare (instituţionalizare), şi interiorizare a activităţilor sociale realizate în lumea vieţii cotidiene a oamenilor. Astfel, Th. Luckmann şi P. Berger demonstrează că, în ciuda subiectivităţii ei, realitatea socială conţine un sistem de constrângeri şi de control social prin care anumite grupuri sociale reuşesc să se impună în structura societăţii, devenind dominante din punct de vedere politic, ca urmare a monopolizării universului « sacru » al « lumii vieţii » oamenilor (valori ultime, norme generalizate, legitimări culturale) (apud C. Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993, 579).

2)- A doua variantă a sociologiei fenomenologice este cea a dramaturgiei sociale reprezentată de E. Goffman. Sociologul american analizează procedurile de creare şi abilitare a vizibilităţii sociale, prin care structurile sociale pot fi mobilizate în direcţia vizată de interesele actorilor (cele mai multe dintre aceste proceduri fiind similare celor folosite de actori dramatici în tentativa lor de a convinge publicul că realitatea este ea însăşi o lume a aparenţelor). Când aceste proceduri sunt analizate din perspectiva eficienţei lor în viaţa cotidiană a oamenilor, sociologia fenomenologică se concretizează în neopraxiologie (văzută astfel ca abordare sociologică extremistă desprinsă treptat din fenomenologie).

3)- A treia variantă a sociologiei fenomenologice este sociologia reflexivă. În cadrul acesteia, A. Gouldner, mizând pe legătura dialectică dintre tipificaţii şi tipurile sociologice (deci, pe caracterul reflexiv al cunoaşterii sociologice), îşi formulează drept scop constituirea instrumentelor ştiinţifice necesare cercetătorului pentru a-şi putea integra propria cunoaştere în cultura de ansamblu a unei societăţi (contribuind astfel la dezvoltarea culturală a omului şi la umanizarea societăţii).

4)- O a patra variantă a sociologiei fenomenologice este şi interacţionismul simbolic în măsura în care cercetătorii acceptă principiul reciprocităţii perspectivelor propus de A. Schutz, respectiv obligativitatea cercetării sociale de a privi realitatea atât ca acţiune căt şi ca « Act » atât, din perspectiva actorului, cât şi din aceea a constrângerilor sociale la care se supune acesta.

În concluzie, deşi sociologia fenomenologică are

17

meritul de a fi reabilitat statutul cunoaşterii subiective în ştiinţa şi viaţa socială, « prin procedeele de analiză şi interpretare pe care le propune şi le utilizează, ea nu reuşeşte întotdeauna să depăşească limitele abordării psihologice a societăţii, integrarea analizei microsociologice cu analiza macrosociologică (la care cercetătorii fenomenologi îşi propun să ajungă), rămânând încă problematica şi dificilă ». (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993, 580)

36. Tipuri de documenteCa şi în cazul celorlalte

metode, vom spune că oamenii, în viaţa de zi cu zi, nu numai că produc inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la modul spontan le şi analizează şi interpretează (scriem şi citim scrisori, jurnale, facem inferenţe din felul în care sunt decorate şi aranjate locuinţele etc.). Practica socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi modalităţi mai sistematice de studiu al documentelor (dosare, dări de seamă, lucrări scrise). Aproape necontenit suntem judecaţi şi apreciaţi - informal şi instituţional - prin ceea ce producem.

Istoriografia şi alte discipline şi-au constituit discursurile, şi continuă să o facă, prin analiza şi interpretarea documentelor scrise şi arheologice. Studierea ştiinţifică a documentelor sociale, nu doar a celor oficiale, ci şi ale lumii practice obişnuite, a devenit o direcţie principală şi în discipline ca antropologia, sociologia şi psihologia socială, doar de câteva decenii încoace, cu toate că existau preocupări încă din anii ‘20.

Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de încredere. S. Chelcea (1993) reţine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, conţinutul, destinatarul şi emitentul. După natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri), după conţinutul informaţional, cifrice (în preponderenţa cifrelor, a graficeor) sau necifrice (în limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autorităţi de stat) sau neoficiale.

Din punct de vedere al abordării calitative, conversaţiile cotidiene constituie un gen de document cu totul important în înţelegerea derulării concrete a vieţii sociale.

Diversele tipuri de documente au făcut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva disciplinelor socioumane importantă fiind

distincţia dintre analiza cantitativă (cunoscută şi sub numele de analiză de conţinut) şi analiza de tip calitativ.

18