MESTERUL MANOLE de DUMITRU ALMAS (1840)

Puteti comanda aceasta carte de la CARTI REGALE

Telefon: 0746407499, 0724942514

Pret: 100 LEI

DESCRIERE:

Dumitru Almaş (pseudonimul literar al lui Dumitru Ailincăi; 19 octombrie 1908, sat Negreşti, comuna Dobreni, judeţul Neamţ - 12 martie 1995, Bucureşti) este un prozator, publicist, istoric, autor de romane istorice şi biografii romanţate. Era fiul Mariei (născută Cojocariu) şi al lui Ion Ailincăi, ţărani. După şcoala primară în satul natal, urmează Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1921-1928) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea istorie-geografie (1928-1933).

 

Face un stagiu de redactor la ziarele „Zorile" şi „Lumea românească", apoi este profesor la liceele din Siliştea şi Călăraşi (1938-1939), la Şcoala Normală şi Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1943-1949), conferenţiar (1949-1972) şi profesor (1972-1975) la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, la care rămâne profesor consultant după pensionare. Prorector al Universităţii Populare din Bucureşti (1985-1993), este profesor şi la Facultatea de Istorie a Universităţii „Spiru Haret" din acelaşi oraş (1990-1995). Membru în comitetul de conducere al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, iniţiază şi conduce, ca redactor-şef, revista „Magazin istoric" (1967-1969). Colaborează susţinut la reviste istorice şi literare, alcătuieşte manuale de istorie pentru diferite trepte de învăţământ.

 

Debutează în 1938, cu nuvela Moartea colecţionarului de fluturi, în „Azi", iar în 1939 publică o biografie romanţată, Miron Costin. Ambiţia scriitorului a fost să armonizeze rigoarea metodelor excursului istoric cu arta literară, lângă lucrările sale de istorie universală şi românească figurând o serie consistentă de biografii romanţate sau de romane pe teme mitico-eroice. Respectul pentru documentul istoric face ca viaţa cronicarului Miron Costin să fie descrisă şi cu intenţia de a explica o personalitate complexă, vag idealizată. Fără vreo impietate ficţională asupra veridicului, imaginaţia autorului caută să recreeze atmosfera epocii: de la anii de colegian la iezuiţi, în Polonia, unde viitorul dregător şi intelectual îşi pune în acord conştiinţa de sine cu ambiţiile politice şi virtutea, până la executarea sa din ordinul lui Constantin Cantemir.

 

Acolo, în Filioara (1943) este romanul unei familii de ţărani, în anii primului război mondial; se remarcă tonul sobru al povestirii. Ne cheamă primăvara (1946) continuă povestea din romanul precedent, a lui Barbu Valeriu, angajat în „învăţătura fără sfârşit" şi reîntors în locurile natale.

 

Romanul Neculai Milescu Spătarul (1954), mai degrabă o monografie istorică, reconstituie itinerariul chinezesc al personajului, urmărit cu acurateţe psihologică şi fără abateri documentare, autorul arătând virtuţi de povestitor căruia nu-i e străină o anume ingeniozitate epică. Sunt descrişi anii de şcoală din Iaşi şi Ţarigrad, în pagini care consemnează lecturi şi dialoguri ale Spătarului, portretizat ca un umanist cu sensibilitate pentru cei obidiţi (discursul, reţinut, nu are însă tezismul literaturii proletcultiste care se înfiripa pe atunci), călătoria în Transilvania, întâlnirile cu Dosoftei şi Miron Costin, marea expediţie în China şi întoarcerea la Moscova.

 

Alei, codrule fârtate (1956), roman de factură romantică, povesteşte faptele eroice a doisprezece haiduci (Ciornei, Darie, Dobre, Balaur, Bănucu, Bucur, Trăsnea şi ceilalţi) cu al lor căpitan, care luptă în numele unui cod al onoarei, la început de secol XIX, împotriva boierilor şi a turcilor. Autorul se foloseşte cu fantezie narativă de lexicul epocii.

 

Romanul Făclia s-a aprins (1957) înseamnă începutul unor concesii pe care autorul le face comandamentelor noului regim politic: acţiunea e plasată în mediu rural, personajele - unele, totuşi, abil conturate - conlucrând la alfabetizarea şi comunizarea celor mulţi (există aici şi pagini de un realism care ar putea rezista); poncifele proletcultismului devin însă determinante.

 

Sub semnul lui Homer, romanul Cetatea de pe stânca verde (1959) demonstrează abilitatea lui Almaş de a percepe simpatetic nelinişti şi pasiuni adolescentine, punând în scenă revelaţiile personajelor, studenţi care lucrează pe un şantier arheologic.

 

În N. Bălcescu - revoluţionar (1959), lucrare de vulgarizare, respectul pentru adevărul istoric este în cele din urmă corupt de teza partinică. Căderea Bastiliei (1959) este o istorisire marxistă a Revoluţiei franceze de la 1789, în timp ce o ficţiune romantică, Trandafirul roşu (1963), îşi plasează povestea în acelaşi moment, urmărind tribulaţiile unui bastard de origine aristocratică şi ale unei fete, Rose-Marie, ce are un anumit rol în evenimente. Evocare istorică, sub semnul aceluiaşi „s-ar fi putut întâmpla", Fluieraşul şi

alămâia (1962) narează întâmplările a doi băieţi în timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan.

 

În anii '60, Almaş scrie mult şi din ce în ce mai implicat în noua politică culturală, dar, ulterior, în vremea relativei relaxări ideologice, reuşeşte să publice cărţi care se pot circumscrie în paradigma pe care autorul şi-o propusese la începutul activităţii sale.

 

Romanul Un om în furtună (1965) mizează pe o altă tehnică decât a biografiei romanţate, prin alternarea secţiunilor epice cu corespondenţa câtorva protagonişti paşoptişti, căutând impresia veridicului. Totuşi, portretele personalităţilor istorice, un Bălcescu care îşi joacă sacrificiul ca un actor prea conştient de rolul său, sau un Heliade-Rădulescu, neguros, furtunos şi şovăielnic, se constituie mai degrabă ca nişte relatări liricizate.

 

Volumul de evocări şi portrete istorice Eroi au fost, eroi sunt încă (1968) exprimă credinţa, grandilocvent frazată, în patriotism, progres, luptă, cartea fiind o sumă de texte apologetice, cu tendinţă politizantă, de înscriere în noul tezism naţionalist prin care debuta regimul ceauşist.

 

Povestea Fata de la Cozia (1966), plasată în anii de după moartea lui Vlad Ţepeş, anticipează atmosfera romantică a ciclului epopeic Fraţii Buzeşti (Pahar de cale albă, 1971, Luceafărul de răsărit, 1975, Zborul a rămas, 1977), trilogie marcat apologetică, cu intenţie educativă în spiritul vremii. De la 1570 până la 1602, istorisirea urmăreşte relaţiile feudalilor cu ţărănimea, interesele negustorimii şi ale bisericii în Moldova, Ţara Românească şi Ardeal, venirea lui Mihai Viteazul pe tron, relaţiile politice cu Habsburgii şi otomanii, voinţa de unire a domnitorului român, fresca având, în pofida tendenţiozităţii, o bogată paletă a culorii de epocă.

 

Almaş a mai ilustrat romanul istoric cu fapte de arme petrecute la Castelul Cnejilor de pe Valea Bistriţei moldave, la sfârşitul secolului al XVII-lea (Diamantul negru, 1971), prin viaţa lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale (Comoara Brâncovenilor, 1977), prin descrierea vieţii lui Dimitrie Cantemir (Inorogul cel înţelept, 1981) sau a voievodului Radu de la Afumaţi (Voievodul fără teamă şi fără prihană, 1984), dar şi prin evocarea episoadelor legate de zugrăvirea Mănăstirii Suceviţa (Necunoscuta de la Suceviţa, 1982).

 

A fost consultant istoric la filmele Pintea (1976), Iancu Jianu, zapciul (1980) şi Iancu Jianu, haiducul (1981).

EDITURA NATIONALA GH. MECU, 1940

528 PAGINI

Dimensiuni : 15 x 21 cm

Ne gasiti acum si pe FACEBOOK: www.facebook.com/carti.regale