MESIANISMUL RESTAURATOR

ŞI

TEOLOGIA SA SISTEMATICĂ

De Michael REINHARDT

2

CUPRINS:

PRECUVÂNTARE

SECŢIUNEA I: MESIANISMUL CA ARHETIP ŞI FORME DE

MANIFESTARE

PARTEA I: MESIANISMUL CA ARHETIP

PARTEA A II-A: MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE I. Mesianismul ideologic-politic

II. Mesianismul filosofic şi artistic

III. Mesianismul teologic-religios

A. Mesianismul religiilor mondiale

B. Mesianismul iudaic al Tanaħ-ului

C. Mesianismul iudaic contemporan

PARTEA A III-A: IUDAISM RABINIC, CREŞTINISM ŞI MESIANISM

RESTAURATOR – O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ I. Despre Sfintele Scripturi (bibliologie)

II. Despre Dumnezeu (teologie)

III. Despre Iisus/ Yeşua (cristologie sau mesianologie)

IV. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie)

V. Hamartiologia sau doctrina despre păcat

VI. Despre mântuire (soteriologie)

VII. Despre lucrurile viitoare (eshatologie)

VIII. Israelologie

PARTEA A IV-A: RESTAURAREA – O NOŢIUNE UITATĂ?

SECŢIUNEA A II-A: CONSIDERAŢII DESPRE APARIŢIA ŞI

DEZVOLTAREA PRIMELOR MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

PARTEA I: PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII

PARTEA A II-A: LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ ÎN

CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE Capitolul I: Definiţia educaţiei

Capitolul al II-lea: Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţă

I. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentare

II. Yeşua Noţri şi credinţa mesianică

III. Afirmaţii ale credinţei în Biserica apostolică

A. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinut

1. Denumirile corpusului de învăţături apostolice

2. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostolice

3

3. Conţinutul corpusului de învăţături apostolice

4. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheō

Capitolul al III-lea: Interludiu iudaic

Capitolul al IV-lea: Cateheza în bisericile primelor cinci secole

I. Manuale catehetice

II. Locaşuri de catehizare

III. Concilii şi Crezuri

Capitolul al V-lea: Mărturisire de credinţă: definiţia de lucru şi necesitatea existenţei sale

I. Mărturisirea de credinţă: definiţie de lucru

II. Mărturisirea de credinţă: necesitatea existenţei sale

A. Argumentul maturizării spirituale

B. Argumentul smereniei

C. Argumentul sistematizării în vederea apologiei

D. Argumentul socializant istoric

E. Argumentul relaţional prezent

F. Argumentul transparenţei

G. Argumentul religiologic

SECŢIUNEA A III-A: TEOLOGIA SISTEMATICĂ A

MESIANISMULUI RESTAURATOR

PARTEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ Capitolul I: Despre revelaţia naturală şi supranaturală

Capitolul al II-lea: Despre Sfintele Scripturi (Kitvey Ha-Qodeş; Bibliologie)

Capitolul al III-lea: Despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi

PARTEA A II-A: DESPRE DUMNEZEU Capitolul al IV-lea: Despre Dumnezeu Triunul (Şiluş Ha-Yiħud; Triadologie)

Capitolul al V-lea: Despre Dumnezeu Tatăl (Abba; Teologie)

Capitolul al VI-lea: Despre Numele lui Dumnezeu

Capitolul al VII-lea: Despre Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Ha-Maşiaħ (Ha-Ben; Mesianologie)

Capitolul al VIII-lea: Despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ruaħ Ha-Qodeş;

Pneumatologie)

Capitolul al IX-lea: Despre Dumnezeu (Teologie monoteistă)

PARTEA A III-A: DESPRE CREAŢIE Capitolul al X-lea: Despre actul creaţiei (Maaseh bereşit) şi despre relaţia lui Dumnezeu cu

creaţia Sa

Capitolul al XI-lea: Despre îngeri (Malakim; Angelologie)

Capitolul al XII-lea: Despre Ha-Satan şi demoni (Demonologie)

Capitolul al XIII-lea: Despre providenţa dumnezeiască (Haşgahah)

Capitolul al XIV-lea: Despre om (Adam; Antropologie)

Capitolul al XV-lea: Despre voinţa liberă

Capitolul al XVI-lea: Despre păcat (Ħet; Hamartologie)

4

PARTEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GHEULAH) Capitolul al XVII-lea: Despre Legământul lui Dumnezeu şi legislaţia Sa

Capitolul al XVIII-lea: Despre relaţia dintre Lege/ Torah şi Evanghelia harului

Capitolul al XIX-lea: Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit

Capitolul al XX-lea: Despre mântuire (Yeşuah; Soteriologie)

Capitolul al XXI-lea: Despre faptele bune

Capitolul al XXII-lea: Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă

PARTEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWH Capitolul al XXIII-lea: Despre partea lui YHWH: „Puneri deoparte”, sfinţiri, consacrări,

acte sacre

Capitolul al XXIV-lea: Despre calendarul dumnezeiesc

Capitolul al XXV-lea: Despre sacramente

Capitolul al XXVI-lea: Despre zeciuială (Ma’aser) şi donaţiile făcute săracilor (Mattanot le-

evyionim)

PARTEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE Capitolul al XXVII-lea: Despre viaţa de închinare şi rugăciune

Capitolul al XXVIII-lea: Despre îmbrăcăminte şi conduită

Capitolul al XXIX-lea: Despre viaţa de familie

Capitolul al XXX-lea: Despre comunitatea credincioşilor mesianici (QEHILAH)

Capitolul al XXXI-lea: Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă

scripturală

Capitolul al XXXII-lea: Despre relaţia cu poporul Yisrael şi cu ne-evreii (Israelologie şi

laologie)

Capitolul al XXXIII-lea: Despre jurăminte

Capitolul al XXXIV-lea: Despre relaţia cu sfera socio-culturală

Capitolul al XXXV-lea: Despre relaţia cu Statul

PARTEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALE Capitolul al XXXVI-lea: Despre vremurile finale (Ha-aħarit ha-yamim; Escatologie)

VOCABULAR

5

PRECUVÂNTARE

Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El a pus în făptura mâinilor Sale anumite

trebuinţe care subliniază statutul acesteia de creatură mărginită şi dependentă. Prima trebuinţă ca

importanţă este cea de transcendent, de sacru sau, mai concret, cea de Dumnezeu. Eclesiastul

spunea că omul are veşnicia în inima sa1, iar Mircea Eliade, de pildă, scria că „Sacrul este un

element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”2. Având această

trebuinţă transcendentală, omul se apropie de sacru, se apropie de Dumnezeu şi vrea să-L

cunoască, vrea să-L simtă, vrea să-L înţeleagă şi să şi-L însuşească prin experienţă. Însă, întrucât

omul este făptură mărginită, iar Dumnezeu infinit, perfect şi etern, omul nu-L poate îngloba pe

Dumnezeu în sine prin experienţă, nu-L poate „experimenta” pe Dumnezeu, poate doar să-şi

însuşească fărâme din El, adică Îl poate doar „experia”. „Finitum non capax infinitum.”3

Dar această afirmaţie cu privire la trebuinţa făpturii de Făcător mai trebuie prelungită cu o

frază rostită categoric: omul se apropie de sacru „cu frică şi cu tremur”, trăire pe care Rudolf Otto

a denumit-o prin sintagma mysterium tremendum et fascinosum. Cei care se apropie de sacru vor

să-l cunoască, vor să-l creadă, vor să se închine: aici se manifestă una dintre faţetele trebuinţei

omului de transcendent: omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine şi nu

poate vieţui altfel decât închinându-se...

Dar omul nu are în sine doar trebuinţa de sacru, de crezare şi de închinare, dată lui în

cadrul a ceea ce Beniamin Fărăgău denumea „mandatul preoţesc”, ci are înzidită şi trebuinţa de

ordine, şi aici nu mă refer numai la necesitatea pe care o are fiecare individ de a avea o ordine

lăuntrică, o relaţie intrapersonală armonioasă, ci şi la necesitatea de organizare a spaţiului şi

timpului – „mandatul cultural” despre care vorbea marele teolog român4. Din punctul de vedere

al autorului acestor rânduri, avem, de fapt, un mandat cultural-civilizaţional, întrucât dacă prin

„cultură” ne referim – pentru a-l parafraza pe profesorul Neagu Djuvara – la cultivarea câmpului,

prin civilizaţie, care provine din latinescul civis, vizăm apariţia oraşului, a cetăţii, cu toate

prefacerile, economice, sociale, administrative, sacerdotale, politice şi militare, precum şi a unei

noi constelaţii de relaţii. Pentru a fi mai concreţi în expose-ul nostru, vom apela la câteva

încercări de definire a acestor concepte vaste.

În ceea ce priveşte conceptul de cultură, doi antropologi, A.L. Kroeber și C. Kluckhohn

nu formulează o definiţie a sa, dar spun care este substanţa sa:

Cultura constă din pattern-uri explicite şi implicite ale unui comportament dobândit şi transmis

prin simboluri şi în favoarea acestuia, constituind realizările distinctive ale grupurilor umane,

incluzând întruchiparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constă în idei tradiţionale (adică

derivate şi selectate din punctul de vedere istoric) şi, în special, din valorile ataşate lor; pe de-o

parte, sistemele culturale pot fi considerate produse ale acţiunii, iar pe de cealaltă parte, ca fiind

elemente care condiţionează acţiunile viitoare.5

1 Eclesiastul, 3:10.

2 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, București, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.

3 „Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

4 Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala” realizărilor noastre?,

Risoprint, Cluj-Napoca, ed. a doua revizuită, 2009, pp. 13-14. 5 A.L. Kroeber și C. Kluckhohn, Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random House, New

York, USA, 1952, p. 357.

6

Vizavi de conceptul „cultură”, un alt distins antropolog, Clifford Geertz scrie următoarele:

Conceptul de cultură…denotă un pattern transmis istoric de semnificaţii întruchipate în simboluri,

un sistem de concepţii moştenite exprimate în formă simbolică, prin intermediul cărora oamenii

comunică, perpetuează şi îşi dezvoltă cunoaşterea despre viaţă şi atitudinile faţă de ea.6

În privinţa termenului „civilizaţie”, am ales să reproducem un răspuns mai amplu dat de

Neagu Djuvara:

Se disting ici şi colo, din zorii Istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii,

ale căror tehnici, arte şi instituţii conferă popoarelor care le împărtăşesc o coloratură, un stil aparte

şi a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul, prezintă uimitoare

similitudini.

Aceste ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al

Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile, uneori paralele, alteori succesive, ar forma

marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară. Nenumărate

forme de cultură, pline de interes prin ele însele, s-au ivit până azi pretutindeni unde s-au

constituit societăţi umane, dar numai aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii şi care, din

zorii Istoriei, nu par să fi fost mai mult de vreo douăsprezece, apar ca locurile privilegiate unde, de

câteva milenii, se manifestă în modul cel mai dinamic evoluţia spiţei umane.

Să convenim, aşadar, să păstrăm termenul civilizaţie pentru a desemna culturile care:

1. Au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând

mai multe etnii sau mai multe state organizate;

2. Au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care,

3. Dezvoltându-se în general pe o perioadă de peste două mii de ani, au trecut prin fazele

aceleiaşi scheme de evoluţie politică.

Aceste trei constatări ţin respectiv de ştiinţa istorică, de etnografie şi de morfologia culturilor.7

Însă trebuie adăugat faptul că în om nu există numai mandatele preoţesc şi cultural-

civilizaţional, ci în el se află şi necesitatea de a organiza, de a sistematiza şi pune în orânduială

cele încredinţate lui. Altfel spus, mandatele încredinţate omului vor căuta moduri de a se

manifesta, de a se învedera.

Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, Adam şi Eva, a fost o tragedie cosmică.

Probabil că încă mai gravă decât căderea în păcat a cuplului primordial a fost încercarea lor de a-

şi acoperi singuri goliciunea. Aceasta este NAŞTEREA RELIGIEI: căzut în păcat, omul încearcă

să se justifice prin fapte, născoceşte moduri de a se reapropia de Dumnezeu, dar prin intermediul

unui sistem de acţiuni gândite şi iniţiate de el. Religia omenească astfel zămislită îl are în centrul

său pe om, nu pe Dumnezeu, şi poartă cu sine truda şi nevoinţa omenească, nu harul şi îndurarea

acordate gratuit şi abundent de Dumnezeu. În termeni tehnici, religia zămislită de om este

antropocentrică şi antropoforică.

6 Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 89.

7 Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 2008,

trad. Şerban Broché, p. 21.

7

Decizia finală a reapropierii, restaurării şi mântuirii oamenilor păcătoşi nu le-a aparţinut

lor, ci tot lui Dumnezeu: după Căderea în păcat, El nu a oferit oamenilor o RELIGIE, ci o

RELAŢIE şi a declanşat o serie de măsuri de recuperare a creaţiei pângărite şi de restaurare a

oamenilor în cadrul unei relaţii de părtăşie, de caldă comuniune. Legămintele biblice, profeţiile

mesianice, diferitele acţiuni şi obiecte din Sfintele Scripturi prefigurează aceasta, dar tot în Biblie

descoperim (la fel ca şi în jurul nostru) îndărătnicirea omului în religia sa păcătoasă: închinarea la

şarpe (ofiolatria), la aştri (astrolatria), sau la diferite alte obiecte create, eventual la averi,

prestigiu, demonstrează aceasta în mod copleşitor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o lucrare

viitoare vom expune atât religia falsă omenească, în special închinarea la şarpe, cât şi cele mai

semnificative profeţii mesianice care arată acţiunea dumnezeiască de restaurare a omului şi a

Creaţiei. Tot acolo, supunându-ne rigorilor impuse de temă, vom arunca o privire asupra relaţiilor

dintre cultură, civilizaţie şi religie.

Totuşi, acum, pentru cititorii care cochetează cu socio-antropologia religiilor, inserăm un

pattern al religiozităţii omeneşti. El poate fi folosit – integral sau parţial – pentru observarea

religiozităţii multor comunităţi umane. Când vorbim despre „religiozitate”, ne referim la

ansamblul trăirilor interioare transcendente, mistice, trăiri care se exprimă în comportamente

„religioase”8.

Aceste comportamente religioase se manifestă în trei moduri9:

A. Modul teoretic:

1. Oamenii religioşi („preotul”, „magicianul”, „regele”, „sfântul”) au parte de unele

trăiri transcendentale sau mistice, formulează şi elaborează unele concepte, mituri,

convingeri, credinţe, doctrine, dogme despre „puteri” (zei, demoni, genii, mana,

fetişuri, strămoşi);

2. Oamenii religioşi povestesc aceste concepte, istorisesc miturile, împărtăşesc

credinţele, acordă „puterilor” simboluri;

B. Modul practic: oamenii religioşi manifestă reverenţiozitate faţă de mediile sacre în

care se ascund „puterile” (pietre, copaci, apă, foc, animale etc.), instituie unele moduri

de adorare (rituri, acte magice, praznice) sau chiar un cult;

C. Modul social:

1. Prin povestire şi manifestarea reverenţiozităţii faţă de puterile reale sau de

simbolurile lor, oamenii religioşi stabilesc relaţii sociale, zămislesc comunitatea

cultuală şi o organizează: se constituie clanul, confreria, mişcarea, biserica, secta,

asociaţia de cult;

2. Comunitatea cultuală se exprimă printr-un anumit comportament cultural,

economic, istoric, politic.

Aici mai trebuie să amintim ceea ce spunea antropologul Clifford Geertz, citat de Claude

Rivière:

8 În legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care

deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…” Mircea Eliade, Nostalgia originilor,

edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5. 9 Prelucrare şi dezvoltare după Joachim Wach, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu

introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54; Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii,

Ed. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119; şi Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor,

Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş, p. 19.

8

...religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi

dispoziţii puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general cu privire la

existenţă şi conferind acestor concepţii o aparenţă de realitate atât de credibilă încât motivaţiile şi

dispoziţiile respective par să se sprijine numai pe realitate.10

Şi, în final, dacă printre cititorii noştri există persoane interesate de studierea în

profunzimi a religiozităţii vreunei obşti sau populaţii, le recomandăm utilizarea unui pattern şi

mai detaliat:

A. Zei:

1. Teogonie sau teologie;

2. Funcţiile zeilor;

B. Cosmologie:

1. Cosmogonie;

2. Funcţiile Cosmosului;

C. Antropologie:

1. Antropogonie;

2. Alcătuirea şi statutul omului;

3. Rolurile şi funcţiile omului;

4. Sufletul (sau „spiritul”, „dublul”);

D. Forme de manifestare cultuale:

1. Patriarhat, preoţie;

2. Povestirea primordiilor şi/ sau elaborarea miturilor, inclusiv soteriologia (sau chiar

mesianismul) sistemului religios studiat;

3. Locaşurile de cult, ca axis mundi sau „centrul lumii”: altare, totemuri, capele,

temple, tabernacole;

4. Ritualuri:

a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii;

b. Purificări;

c. Liturghii;

d. Rugăciuni;

e. Muzică sacră: imnuri etc.

5. Alimentaţie pură ritualic;

6. Calendar cultic: praznice şi festivităţi;

7. Divinaţia (aflarea voii zeilor) şi magia;

8. Moartea şi viaţa de apoi, cultul morţilor.

Desigur, decuparea şi studierea separată a acestor elemente este dificilă, ele

suprapunându-se în mod natural.

Lucrarea de faţă exprimă tipul de exprimare teoretică a experienţei religioase a

MESIANISMULUI RESTAURATOR, începând cu o privire de ansamblu asupra unor diferite

tipuri de mesianism, punctând istoria apariţiei şi dezvoltării afirmaţiilor şi a Mărturisirilor de

credinţă, conturând, apoi, unicitatea mesianismului restaurator şi elaborând o schiţă a teologiei

sale sistematice.

10

Claude Rivière, op. cit., p. 19.

9

Să mai adresăm două îndemnuri. Primul este următorul: poate că unii vor ajunge la

concluzia că le sunt utile părţi sau capitole din ea şi vor dori să le întrebuinţeze. Acestora le

recomand să nu se pripească, ci să-şi amintească îndemnul Apostolului: „...Cercetaţi toate

lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău.”11

Dacă cineva a reuşit să descopere

în această lucrare vreun lucru biblic şi care merită preluat, atunci toată slava Îi revine lui

Dumnezeu: „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”12

Al doilea îndemn este ca atunci când vor prelua părţi din schiţă, să-şi amintească legea

copyright-ului dumnezeiesc:

De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund

13 unul altuia cuvintele Mele.

Ieremia, 23:30.

Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!

Evanghelia după Matei, 22:21b.

…cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.

Epistola către romani, 13:7.

11

Epistola întâi către tesaloniceni, 5:21,22. 12

Epistola către romani, 11:36. 13

Dumitru Cornilescu a tradus eronat acest verset: termenul ebraic ganav (klepto, în Septuaginta) înseamnă „ a fura”,

nu „a ascunde”. (Zicând acestea, nu spun că aş fi profet, nici că aceste cuvinte ar fi Cuvântul pur al DOMNULUI, lo-

alenu!)

10

SECŢIUNEA I

MESIANISMUL CA ARHETIP

ŞI FORME DE MANIFESTARE

PARTEA I

MESIANISMUL CA ARHETIP

Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe, cum ar fi

trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul.14

Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi care, de

obicei, sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat, experimentând durerea şi

nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit mai des şi mai plenar decât liniştea,

tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte un Erou civilizator sau un Rege moral,

aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe cei slabi de cei mai puternici.15

Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, are

întrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-l sfătuiască

şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător, un duhovnic

priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat de nevoia omului de a fi

consiliat.

Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul (civilizator şi/ sau

Războinicul), fie el Înţeleptul/ Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziune a acestora, i se poate da

o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vom vedea mai târziu în ce fel şi

pentru ce motiv.

Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sau inconştient,

sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingeri mesianice şi acestea

seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestă convingerile, se declanșează o

mișcare mesianică, un mesianism de masă care poate să aibă diferite forme de manifestare:

ideologic-politică, filosofică şi artistică, precum şi teologic-religioasă.

14

Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune, de pildă,

că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-a perpetuat în decursul

veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşi de la Hollywood), pe când

Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decât cu sabia, despica întunericul

ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre... 15

Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză.

11

Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogate alocate

cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologii se vor interesa

de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionale ale personalităţii

mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblul de concepte religioase şi

modul în care această idee se integrează unei anumite teologii sau istoriei ideilor.16

16

Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.

12

PARTEA A II-A

MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE

I. MESIANISMUL IDEOLOGIC-POLITIC

Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor gânditori

de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong etc., în operele

acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe urme. Sfera de

cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională.

Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul întemeierii

de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şi antropologie,

rezumă:

...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult

sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii

revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, regăsim

cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică,

instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente

ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura

revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii

fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.17

Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste

şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de

a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte,

„trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul unei crize mondiale, va apărea pe

scenă...

II. MESIANISMUL FILOSOFIC ŞI ARTISTIC

Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat de Mişcarea

intelectuală şi culturală transumanistă.18

Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cu omenirea; aici

nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el, s-au manifestat în planul

artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea mai reuşită materializare a sa,

transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „Războiul Stelelor” şi faimoasa trilogie

„Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat în mod strălucit arhetipul mesianic, au

elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actori care au beneficiat de fonduri imense au atins

plenitudinea vizualului şi au indus mesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la 17

Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, edit. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, pp. 18-19. Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152. 18

A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism

13

recensământul desfăşurat în luna noiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au

declarat că religia lor este cea Jedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”.

Comentariile sunt de prisos...

„Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit din oameni „de

succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti, actori, sportivi,

cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni care sunt capabili să

identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească, lăsând impresia că îşi asumă

misiuni eliberatoare.

III. MESIANISMUL TEOLOGIC-RELIGIOS

A. Mesianismul religiilor mondiale

Mai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului

istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un

cuvânt mai precis…”19

pentru a comunica acest univers conceptual. Însă, neavând alt termen,

momentan lucrăm cu noţiunile existente.

Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia

unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc., în operele lor, în

raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler (imami, guru, călugări,

preoţi etc.).

Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale:

budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit. Aceste

religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitară asupra lumii; ele

consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturile omeneşti singulare nu pot

s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om (eventual de obârşie divină),

selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărător şi un Mântuitor. Acest om, în budism

este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşte Kalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant,

taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îl denumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar

creştinismul – Hristos.20

El va restaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai

frumoasă. Aşadar, nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-

un viitor nedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, de

prosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică.

Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul că Mesia nu

are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă şi mai pură, ci

le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort. Întrucât Mesia are un nimb de

sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi

care, pe măsura străduinţelor lor de a metamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai

buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile

lor concrete, vor să urgenteze instaurarea epocii mesianice.

19

Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5. 20

Articolul de popularizare „Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.

14

B. Mesianismul iudaic al Tanaħ-ului

În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe21

,

denumite Torah (Legea/ Instrucţiunea), din Nevi’im, cărţile Profeţilor şi din K(e)tuvim22

(celelalte

scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanaħ-ul, termen provenit din acronimele

evreieşti Torah, Nevi’im, Ketuvim. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii

415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează un personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a

identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca, în cadrul Tanaħ-ului, să pornim de la câteva

consideraţii etimologice, să vedem contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem

învăţăturile lor.

Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyaħ care provine din verbul maşaħ, al

cărui participiu este maşuaħ. În Tanaħ acest termen apare de 39 de ori şi, cu două excepţii (Isaia,

21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau sacralizării, adică a punerii

deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre. Substantivul maşiyaħ (Strong H 4899),

însă, desemnează un „uns”, un om uns cu untdelemn23

(simbol al Duhului Sfânt, Ruaħ ha-Qodeş

din Isaia, 61:1), un om pus deoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet24

, fie

ca Mare Preot25

, fie ca rege26

. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un

singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melħiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese

profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul

preoţesc (II Samuel, 6:14).

Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu multiple

calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de elevat, un Salvator,

probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie regală? Pasaje de genul I

Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc, 32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un

rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul

DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege „uns al DOMNULUI” (maşiyaħ YHWH) a fost Saul (I

Samuel, 24:6/7,10/11; 26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I

Samuel, 16:13, David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II

Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune faptul că

împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel și faptul că urmau să aibă un regat, o împărăţie

nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra măreţei promisiuni făcute în II

Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind

„alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii, 89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel

mai înălţat dintre regii Pământului (89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu

(89:26/27). Acesta este prototipul mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul

din perioada celui de-al doilea Templu.

21

Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Ħamişah ħumşe Torah (ebr.), Pentateuħ (gr.). Vezi Vocabularul de la

finalul lucrării. 22

Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile. 23

În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanaħ-ului făcută în Alexandria prin anii 250 î.e.n.

de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat prin ħristos, „unsul” (Strong G

5547). 24

Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4. 25

Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4. 26

Meleħ (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9.

15

C. Mesianismul iudaic contemporan

Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că

Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Sfintele Scripturi

ale Tanaħ-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei,

ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv

obiceiurile şi tradiţiile.27

Această mişcare a fost iniţiată în vremurile moderne, dar a devenit

vizibilă mai ales în perioada contemporană.

Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a cărei definiţie de

lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic Jewish Theological

Institute, este următoarea28

:

Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui

Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina

alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a

lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua.

Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un

context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga

tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate

sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.29

Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motive obiective.

În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebit de

gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa

dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască,

credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea la o etnie sau credinţa? Îl

adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu la Yeşua?... Şi cum să plasez într-un

sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusiv Noul Testament) cu moştenirea mea istorică,

culturală şi teologică (inclusiv Talmud-ul)?”30

Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândirea

evreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică „Toţi

evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore, precum şi a

persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit în istorie împotriva lor,

evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa

dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică, culturală, istorică, chiar a apostaziat. El

va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se va întreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care

sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi, reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau

homosexuali, dar îi resping pe cei care au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii

mei, confraţii mei?”

27

A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro 28

Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY 29

Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre doctrine

şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus vivendi, asupra

unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedea lucrarea sa, Christian

Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006, p. 20-21. 30

În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este „Ce a fost

mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenire ontologică, pentru că în

sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii.

16

În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, care vizează

relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede în mesianismul lui

Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez la creştini, care afirmă că au o

singură credinţă, cea în mesianismul lui Iisus şi în filiaţia Sa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în

mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?... Avem o experienţă religioasă comună sau avem

două « religii » diferite?... Observ că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi

buni faptul că un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa

dumnezeiască continuă să facă brit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele

evreieşti, să poarte talith şi kipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au

aşteptarea ca un evreu care crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu

« mesianic », ci evreu creştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de

presiuni asupra evreilor care cred în Yeşua.”

În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns,

comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenit tot mai

multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei care proveneau din medii

foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiar non-religioase, care aveau

motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care au solicitat să devină membri.

Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evrei care au decis să trăiască „mesianic”

nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea în sinagoga mesianică şi, având o pondere de circa

90% dintre cei care se închină într-o asemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o

„bisericagogă” şi au ajuns să se ciorovăiască în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi

circumcizie... Poţi lua o cioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal

exotic: ea va rămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi

tufli o kippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi

reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, unii evrei

mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului „Dacă nu-i poţi

învinge, uneşte-te cu ei!”...

Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori prea puţin

matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă.

17

PARTEA A III-A

IUDAISM RABINIC, CREŞTINISM ŞI MESIANISM RESTAURATOR –

O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ

Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Când spunem

„unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fi superior calitativ,

conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus, dar nu este nici inferior.

Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele, dar are şi trăsături comune cu

ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sa nu are loc într-un vid conceptual,

„religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prin urmare, în cele ce urmează, prezentăm

mesianismul restaurator.

Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, când Dumnezeu,

vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, a rostit următoarele

cuvinte în auzul perechii primordiale:

Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu

îi vei zdrobi călcâiul.31

Genesa, 3:15.

Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şi versetul 20:

„Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”, or Eva, Ħavah,

înseamnă „viaţă”. Sacrul despre care amintea ilustrul savant Mircea Eliade nu este doar un stadiu

în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator, după cum am precizat

la început, dar arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de un Mesia,

intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat în om de la

apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane care aveau nevoie de

un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie de alinare sufletească, ci a apărut

imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie, conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al

fiecărui om şi încă din acele vremuri.

Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vom vedea

mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracter obiectiv.

Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstra în lucrare), iar

nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină din cauza greutăţilor

vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie.

Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică: având

înzidite în ei sacrul şi intuiţia mesianică, după cum scriam la început, oamenii le-au topit

împreună, le-au modelat şi şi-au făurit sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice,

sisteme filosofice în care se identifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale

cu privire la mântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe

baza adevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-

socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului, şi

31

http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3

18

islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat al Sfintelor

Scripturi.

În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanaħ-ului, lucrurile stau diferit: Tanaħ-ul pare

să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWH Însuşi. Tanaħ-ul este,

într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă; modul în care identitatea şi

lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia, precum şi pasajele în care identitatea şi

lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu cele ale lui Mesia, aducând la lumină identitatea

dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite în corpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament”

sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt32

ha-

Ħadaşah33

].

Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n.,

inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui

Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-

ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanaħ-ului nu pentru că

ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul

important, de factură teologică, este cel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice

consemnate în Tanaħ.34

Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem care sunt

relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaic contemporan.

După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să

creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Tanaħ-

ului, dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de

identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile. Convingerea

noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţi în rugăciuni în dificila misiune

care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vederea decelării interogaţiilor semnificative şi

asistaţi în elaborarea răspunsurilor conforme Sfintelor Scripturi.

În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghia lor

elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindă candelele vineri

seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumite ocazii specifice, şi să cânte

melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai rău, inventează) obiceiuri culturale

(dansuri „davidice”35

) sau amestecă în teologia lor rostiri cabalistice împreună cu cele scripturale.

Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un

subiect extrem de spinos, întrucât vizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al

32

Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile. 33

Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea sa, se

referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot fi incluşi,

„altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliaħim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea acestui Legământ. În

literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah/ Legământul Înnoit/ He Kaine Diatheke/ Noul Testament se

referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de cele mai multe ori vizează numai cele

27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor,

împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici ne referim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic. 34

Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns,

Vechiul Testament în cel Nou e revelat.” 35

Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul său spontan

aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţii într-un soi de horă?

Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (ħaredim), dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile, separate de bărbaţi printr-o cortină,

dansează numai cu femeile.

19

credincioşilor, dar, cu siguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează

asupra purităţii doctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la

conştientizarea îndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să

dospească36

, cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec.

Spuneam că, intr-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele

întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuie procedat?

Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie?

Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ce Scriptura

nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exact invers, fiind normativ

pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ce Scriptura nu prevede, înseamnă

că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiile care se pot stabili între Hristos şi

cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosul culturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul

Hristos şi cultură” şi, finalmente, a recomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum

vede autorul acestei lucrări răspunsul?

Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare:

mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern (în

variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestant sau neo-protestant)

dar, din câte vom vedea, are o individualitate proprie şi distinctă şi nu se confundă cu acestea.

Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum o face teologia

sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastre privitoare la relaţiile dintre

Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.

I. DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (BIBLIOLOGIE)

Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanaħ-ului, adică Legea,

Profeţii şi Scrierile (Torah, Nevi’im, Ketuvim).

Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai adaugă

unul: „Noul Testament”.

Mesianismul restaurator afirmă că Tanaħ-ul este format din cărţile Legii, ale Profeţilor şi

Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi nu cu un „Vechi

Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau jertfiţi în vederea validării

sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii acceptă încă unul, format din cărţile

Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul,

deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoit Legământul din Ieremia, 31:31-34.

II. DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE)

Pornind de la afirmaţia din Deuteronomul, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH, Dumnezeul

nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul rabinic (ortodox)

susţine monoteismul strict.37

36

Epistola către galateni, 5:9. 37

Credincioşii care se închină în acord cu această convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.

20

Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul

Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel,

creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian.

Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologic închinarea se

aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt.

III. DESPRE IISUS/YEŞUA (CRISTOLOGIE SAU MESIANOLOGIE)

Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua, aşa cum

se numea, ci Yeşu’, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse, înseamnă: „Fie ca

Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii credincioşi mozaici cred

că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii religioşi nu concep că Dumnezeu

S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni om.

„Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul lui

Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este anathema!”,

mai adaugă unii, dar mai degrabă în șoaptă. (De ce să deranjeze procesul de ecumenizare numai

din cauza acestui adevăr?...)

Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit de profeţii

DOMNULUI din Tanaħ (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), El este Fiul

înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu

Tatăl şi co-etern cu El.

IV. DESPRE DUHUL SFÂNT (PNEUMATOLOGIE)

Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o

personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai

problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de

procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl.

Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr

Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmente diferit de Acesta.

V. HAMARTIOLOGIA SAU DOCTRINA PĂCATULUI

Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi una rea

(yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În definitiv, Creatorul a

făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a stăpâni peste păcat a fost rostită de

El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa, 4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din

naştere, ci accentuează Imago Dei în fiinţele umane.

Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restaurator sesizează

efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asupra soteriologiei şi a

escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, omul s-a născut virusat

de păcat în toate componentele fiinţei sale.

21

VI. DESPRE MÂNTUIRE (SOTERIOLOGIE)

Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul este

păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta puţin mai

detaliat.

Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se la Biblie

(exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel istoric şi

corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire naţională, o

izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această libertate nu e

personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea unei legături personale.

Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic, ci

rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie ispăşit. Ei

cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea lor, prin

mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune, milostive, şi

resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară ca ispăşire, ca

sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora.

În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la

Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu.

Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor sale,

care trebuie exercitate.

Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul

restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are nevoie de o

mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o însuşească cumva,

altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care creştinismul evanghelic şi

(neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restaurator este următoarea: „omul este păcătos

şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui,

oferită numai pe baza harului divin, şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa

ispăşitoare a lui Iisus/ Yeşua.

Când Îl primeşti pe Iisus/ Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi

Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoiește şi o natură nouă,

dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui Dumnezeu.”

Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune că

pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care regenerează omul

şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat.

Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred că rugăciunile lor

nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor, Yeşua/Iisus.

Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii creştini

care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este valabilă, deci

pot trăi cam cum vor, ca antinomieni.

Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanaħ, spune:

„Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează la Epistola

lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică...

22

VII. DESPRE LUCRURILE VIITOARE (ESCHATOLOGIE)

Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar unii speră

într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin eforturi umane

colective, conjugate.

Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea ca Hristos să-

i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau pe vreo stea, planetă

sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţii Apocalipsa (pe care, dacă nu este

metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze).

Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia pe Muntele

Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se va pogorî cel ceresc.

Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile mesianice neîmplinite încă.

VIII. ISRAELOLOGIA

Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinism este

israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multe faţete, dar aici ne

oprim doar la câteva.

În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-i împiedică să

fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitatea etnică. Ca atare,

israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua este Mesia, israelologie

deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp de veacuri „creştinii”, este

esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca Mesia, nu mai este considerat

evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familie şi mort.

În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini au fost

învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu nu mai are inclus

în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe Domnul Hristos. De acum

noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.”

Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-naţionalizatoare

pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement theology”. Mesianicii ne-evrei

ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” în măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care

izgonesc din cuib ouăle adevăraţilor părinţi-păsări...

Pe de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, fie ei non-religioşi, fie adepţi ai

teologiilor rabinice sau mesianice, este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim că am

avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive, dintre care

aici îl menţionăm numai pe cel care ţine de identitatea etnică şi cultura edificată de aceştia: noi

credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnic existent; fiecare dintre aceste

grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată de Sfintele Scripturi sau mai îndepărtată,

dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm că evreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim

Epistola către romani, 1:16, înţelegem că versetul vorbeşte despre anterioritatea chemării

adresate evreilor din punct de vedere temporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât

ne-evreii sau superiori ontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în

acelaşi fel: harul lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un

lucru cu titlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul

nostru şi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşi

Lui până la moarte.

23

Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau a kippei,

nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, în consumarea ħalot-

urilor, a sofganiot-urilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şi simplu moştenirii culturale şi

identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoare biblică per se, ci prezintă pericolul de a-

i călăuzi pe ne-evreii care le practică spre idolatrizarea acestei moşteniri culturale şi identităţi

etnice. Şi teama autorului acestei lucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de

credinţă mesianică, chemarea este mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt

seduşi de aceste ele până acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste

elemente şi ajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan

cultural, dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ul

unguresc, iar sofganiot-urile de Ħanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şi preparate

fără carne de porc.

Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţă

mesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau se chinuie să-

şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa, cuvintele şi

acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şi greco-latine, ci şi în

afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă un om înţelege toate acestea şi

că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şi Creatorul său şi să restaureze toate

lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o stare superioară, atunci corolarul ar fi că el va începe

să trăiască această înţelegere, s-o practice în viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice,

făcând tot ce se poate pentru a restaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile

mesianice şi pe Mesia Însuşi:

11

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o

purtare sfântă şi evlavioasă, 12

aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile

cereşti se vor topi de căldura focului?

A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.38

Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, se ajunge

mesianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumii decăzute a lui

Dumnezeu.

Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca

şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul, dar are o individualitate proprie şi distinctă.

38

Sublinierea noastră.

24

PARTEA A IV-A

RESTAURAREA – O NOŢIUNE UITATĂ?

În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului „restaurare” şi să

vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-l aplica în viaţă.

După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţia

interesantă pentru noi a verbului „a restaura” este „A întoarce sau readuce dintr-o stare de ruină,

decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia sau poziţia sa

originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau a împreuna ceea ce este rupt,

spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouă sau energie nouă”39

.

Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă de mesianism?...

…Distinse cititor, o dată ce ai ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o avem

este că această lucrare ţi-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că ai înţelepciunea

dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care duce la identificarea şi

clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul acestor pagini îţi oferă doar

câteva repere pe hartă a drumului, invitându-te cu toată căldura să studiezi pe baza Sfintelor

Scripturi următoarele teme:

I. Elohim – Dumnezeul Creator.

II. Creatorul şi Creaţia Sa:

A. Creaţia vizibilă;

B. Creaţia invizibilă.

III. Creatorul şi Providenţa Sa.

IV. Scopurile creaţiei active.

V. Distrugerea creaţiei pasive:

A. Păcatul antecedent al lui Satan şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive;

B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive.

VI. Interludiu: criza mondială actuală.

VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.

VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse:

A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor:

1. Înomenirea40

şi naşterea lui Mesia;

2. Slujba lui Mesia;

3. Patimile şi crucificarea lui Mesia;

4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia;

5. Învierea slăvită a lui Mesia;

6. Înălţarea lui Mesia.

IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale.

39

http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore 40

Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se vedea

Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul că, în pofida

înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola către romani, 8:3,

Epistola către evrei, 4:15.

25

X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta?

A. Timpul.

B. Creaţia pasivă:

1. Creaţia inanimată;

2. Creaţia animată.

C. Fiinţa umană: individul:

1. Spiritul fiinţei umane;

2. Sufletul fiinţei umane;

3. Trupul fiinţei umane;

4. Masculinitatea bărbatului;

5. Feminitatea femeii;

6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane.

D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea:

1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare;

2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate;

3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire biblică;

4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului:

a. Regatul lui Mesia;

b. Constituţia Regatului Mesianic;

c. Legislaţiile Regatului Mesianic.

E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi întoarcerea

sa fizică în Ereţ Yisrael.

XI. Restauratorul mesianic:

A. Cine este restaurator mesianic?

B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?

XII. Păşirea în eternitate.

Să continuăm să înaintăm spre expunerea Mesianismului restaurator şi a teologiei sale

sistematice, însă nu înainte de a face o schiţă a modului în care au apărut şi s-au dezvoltat

Mărturisirile de credinţă.

26

SECŢIUNEA A II-A

CONSIDERAŢII DESPRE

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PRIMELOR

MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

PARTEA I: PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII

PRECUVÂNTARE

Înainte de a expune teologia sistematică a Mesianismului restaurator, este utilă o schiţare

a modului în care au apărut şi s-au dezvoltat Mărturisirile de credinţă. Nu voi analiza

Mărturisirile semnificative elaborate mai târziu de secolul al V-lea e.n., ci voi prezenta doar

apariţia unor afirmaţii minimale de credinţă, apoi dezvoltarea lor în catehisme şi Crezuri. Pe harta

disciplinelor teologice despre care vorbeam mai sus, această secţiune a lucrării ţine de teologia

istorică, dar se întreţese şi cu teologia dogmatică (sistematică) şi simbolică.

Mulţumiri Mulţumiri fratelui Gabriel Roman, cu care am interacţionat şi din discuţiile cu care a rodit

această lucrare. Astăzi, cu certitudine, nu am mai şti nici unul care a fost aportul fiecăruia dintre

noi la elaborarea ei.

27

Capitolul I

PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII

Mai întâi, voi formula câteva întrebări, aşa cum probabil le-ar fi ridicat Socrate, Maieutul:

a. Ce este o Mărturisire de credinţă?

b. Cum au apărut Mărturisirile de credinţă?

c. Care este definiţia Mărturisirii de credinţă şi de ce ar fi ea necesară?

d. Care trebuie să fie locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă în cadrul unei Qehilah,

adică al unei comunităţi de credinţă mesianică, sau în cadrul unei Ekklesia, adică al

unei adunări creştine?

Pentru a putea răspunde acestor interogaţii, aparent simple, voi folosi, în general, metoda

rabinică kal ve-homer, „uşor şi greu”: utilizând această metodă, se trece de la parte la întreg, de la

uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, se fac inferenţe, se analizează

nexuri cauzale (legături „cauză-efect”), se examinează faptele în ordine cronologică.

Răspunsul la prima întrebare, „Ce este o Mărturisire de credinţă?” poate fi dat numai după

aducerea în discuţie a raportului de subordonare-supraordonare dintre o Mărturisire de credinţă şi

educaţia religioasă în genere, fie ea iudaică, mesianică sau creştină.

Pentru aceasta voi defini educaţia în genere, apoi voi survola cadrul istoric al apariţiei şi

dezvoltării Mărturisirii de credinţă, examinând educaţia şi învăţătura vetero-testamentară

(mozaică, post-mozaică, exilică, post-exilică), ulterior cea neo-testamentară şi cea din istoria

Bisericii.

28

Capitolul al II-lea

LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ

ÎN CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

I. Definiţia educaţiei

De la începuturile existenţei sale, omul a învăţat, a experimentat, a tras concluzii şi a vrut

să le transmită mai departe. Unul dintre modurile de predare a fost cel al exemplului personal.

Altul a fost cel dramatizat: preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii sau Templul, praznicele, mâncărurile

şi spălările, circumcizia din Tanaħ41

sunt nu numai tipuri care arătau spre antetipuri, ci în esenţa

lor sunt şi lecţii obiectuale, teatralizate. Alt mod de predare a fost cel al instituţiei didactice, care

a îmbrăcat forme diferite, în funcţie de civilizaţie, context, perioadă istorică, abordare

pedagogică. Astfel, predarea se va fi făcut în şcoală, Lyceum, Akademia, sinagogă, yeşivah, sau

prin dialectică şi/sau plimbări peripatetice42

. Cu toate acestea, apelând la celebra teorie

maioresciană a formelor şi fondului, ceea ce este recurent în toate aceste forme este fondul

comun: educaţia, fie ea orală sau scrisă.

Dar definirea educaţiei este o întreprindere complexă. Henri Pieron spune cu umor că

„educaţia este unul dintre acele cuvinte al căror sens lumea crede că-l cunoaşte bine, cu condiţia

să nu fie nevoită să-l definească.”43

Totuşi, pedagogul C. Stan spune că educaţia ar fi „evoluţie

dirijată” sau, mai pe larg, este atât “o scoatere din natură” cât şi „creştere, actualizare a unor

potenţialităţi existente doar în stare latentă”.44

(Recunoaştem aici influenţa aristotelică.)

După J. Dewey, educaţia ar fi „acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se

adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei

care urmează.”45

Şi, în sfârşit, din punctul de vedere al unuia dintre cei mai mari teologi şi predicatori ai

tuturor timpurilor, Ioan Hrisostom, „a educa înseamnă…a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a-i

modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos. Educaţia este asemenea unei arte, însă artă

mai mare decât educaţia nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici,

arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.”46

Faimosul teolog şi predicator aduce în discuţie educaţia religioasă. Consider binevenită

enumerarea unor forme de educare religioasă, menţionate de Vasile Gordon: „exemplul,

instrucţia religioasă, activităţile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase,

ceremonialul religios, predica şi conferinţa cu subiect religios, literatura şi arta cu subiecte

religioase”.47

Şi, rămânând în minte şi inimă cu gândul superb rostit de Ioan Hrisostom, vom aborda

educaţia în lumina terminologiei sale utilizate în Vechiul Testament.

41

Tanaħ: acronim pentru Torah, Nevi’im şi Ketuvim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile, cărţile sfinte ale evreilor, care

alcătuiesc ceea ce creştinii denumesc impropriu Vechiul Testament. 42

Jeanne Hersch, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. V. Drăgan,

p. 42. 43

H. Pieron, apud Cristian Stan, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2001, p. 79. 44

Ibid., p. 82. 45

Ibid., p. 81. 46

Ibid., p. 80. 47

Pr. conf. dr. Vasile Gordon, Biserica şi şcoala, edit. Christiana, Bucureşti, 2003, nota p. 162.

29

II. Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţă

A. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentare

Articolul „Education” din Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary aduce în discuţie

ceea ce ne interesează pe noi din concepţia vetero-testamentară despre educaţie: „Pentru israeliţi,

ţelul educaţiei era pregătirea poporului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a trăi paşnic

unii cu alţii.”48

Iată o primă aluzie la educaţia evlavioasă, care apare în Genesa, 18:19.

Căci Eu îl cunosc (pe Avraham, n.ns.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el

să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă

de Avraam ce i-a făgăduit...49

.

O confirmare a adevărului acestui verset apare cu ocazia dramaticei ieşiri a Israeliţilor din

robia Egiptului. Exodul 12 nu arată doar Pesaħ-ul, Praznicul Paştelor, prima sărbătoare din anul

liturgic, ci şi faptul că copiii erau îndemnaţi să întrebe „Ce înseamnă acestea?”50

. În timp, în

iudaism s-au mai adăugat trei întrebări, concretizându-se în Arba cuşiot, „Cele patru întrebări”

care trebuie puse şi declanşează din partea capului familiei relatarea evenimentului istoric, social

şi naţional al Izbăvirii din Egipt, redat în Exodul, 12:27 şi îndeosebi în Deuteronomul, 26:5-9:

5Apoi să iei iarăşi cuvântul, şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău:

„Tatăl meu era un Arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi, şi s-a aşezat

acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr. 6Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie.

7Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul, şi a văzut

asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. 8Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne

şi minuni. 9El ne-a adus în locul acesta, şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”

Apoi, în timpul exodului, Dumnezeu a luat gloata care ieşise din Egipt şi, în decurs de

câteva luni, a transformat-o într-o naţiune cu o constituţie şi o legislaţie definită clar, act care, cel

puţin din punctele de vedere istoric şi social, a fost un miracol! Printre alte porunci, Dumnezeu

le-a trasat şi obligaţia de a-L cunoaşte şi de a-L face cunoscut, de a învăţa şi de a asculta de

Torah, Legea Sa; în Deuteronomul, 6:6-7, unde apare o parte din marele Şema ebraic, esenţa

credinţei mozaice, se spune explicit:

Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor

tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când

te vei scula.

Deuteronomul, 6:6-7.

48

„Education”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (ed. gen.), Thomas Nelson Publishers,

USA, 1995, pp. 378-379. 49

Sublinierea noastră. 50

Exodul, 12:26. În iudaism există un set de patru întrebări (arba cuşiot) pe care copiii sunt învăţaţi să le pună de

Pesaħ, prima fiind Ma niştana.

30

Observ aici nu numai obligaţia trasată individului de a-şi apropria învăţăturile

dumnezeieşti, ci şi de a le preda mai departe, în cadrul familiei. „Părintele trebuia să utilizeze

diferitele activităţi obişnuite ale vieţii ca mijloace de a-şi învăţa copii despre Dumnezeu.”51

Acest

lucru se făcea pentru că din copii trebuia să se facă „inele solide ale lanţului neîntrerupt care să

transmită, neştirbit, patrimoniul religios din generaţie în generaţie… Datoria ineluctabilă nu era

alta decât a inocula copiilor iniţierea în cunoaşterea Torei.”52

Nu numai activităţile cotidiene erau prilejuri în care copiii puteau primi învăţături sfinte,

ci şi ocaziile date de sărbători: „Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evidentă la toate

sărbătorile… Sărbătorile prezentau de asemenea istoria religioasă… Aşadar, încă din vremurile

cele mai vechi, viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile”, spune D. F.

Payne de la London Bible College.53

(Sesizăm, în treacăt, faptul că între sfera sacrului şi cea a

profanului nu se opera dihotomia carteziană modernă).

Copiii învaţă multe datorită cuvintelor, dar şi mai multe datorită acţiunilor pe care le văd

şi le practică la rândul lor. Această practică se numeşte imitaţie şi este, după cum spune Pavel

Mureşan, „un proces psihosocial şi o formă a învăţării sociale”…”în cadrul unui raport care se

stabileşte între un OBSERVATOR (O) şi un MODEL (M).”54

Însă aici subliniez faptul că în iudaism, atât cel mozaic cât şi cel rabinic, nu există numai

o pedagogie, o activitate prin care sunt educaţi numai copiii, ci şi o andragogie, educarea

adulţilor. (E drept că aceasta era uneori doar un deziderat.55

) Fundamentul acestei afirmaţii se

vede limpede din următoarele versete:

...Să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.

Leviticul, 10:11.

…Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, Şi pe Israel legea Ta…

Deuteronomul, 33:10b.

Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legământul Meu cu Levi să rămână în

picioare, zice Domnul oştirilor.

Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine; şi el

s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu.

Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în

pace şi în neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău.

Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el

este un sol al Domnului oştirilor.

Maleahi, 2:4-7.

În altă ordine de idei, iudaismul timpuriu a dezvoltat un crez fundamental al său; el era

compus din Şema (Deuteronomul, 6:4-9), din Ve-haia im şamoa (Deuteronomul, 11:13-21) şi din

Ţiţit (Numeri, 15:37-41).

51

„Education in Bible Times”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers,

Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 397-398. 52

Andre Cohen, Talmudul, edit. Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman, pp. 253-254. 53

„Educaţia”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John

Tipei, pp. 368-369. 54

Pavel Mureşan, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 7. 55

Cartea a doua a Cronicilor, 15:3: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat, fără preot care să înveţe

pe oameni, şi fără lege.”

31

Şema recunoaştea suveranitatea lui Dumnezeu asupra poporului Yisrael:

4Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.

5Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

6Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.

7Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în

călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 8Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

9Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.

Deuteronomul, 6:4-9.

Ve-haia im şamoa reia ideile primului paragraf şi adaugă recompensele şi pedepsele

divine:

13

Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul,

Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, 14

El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul,

mustul şi untdelemnul; 15

de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. 16

Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi

înaintea lor. 17

Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile, şi n-ar mai fi

ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele, şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă

Domnul. 18

Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de

aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. 19

Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în

călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 20

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. 21

Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că

le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

Deuteronomul, 11:13-21.

Ţiţit prescrie confecţionarea şi portul de franjuri la cele patru colţuri ale talit-ului:

37

Domnul a zis lui Moise: 38

„Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile

veşmintelor lor, şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. 39

Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el, şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile

Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor

voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie. 40

Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi, şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul

vostru. 41

Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul

vostru.”

Numeri, 15:37-41.

32

Acest crez minimal se încheia cu evocarea ieşirii din Egipt, de unde Dumnezeu i-a

eliberat pe copiii lui Israel.56

Un alt exemplu concludent pentru edificiul teologic pe care vreau să-l ridic este cel găsit

în Iosua 24. Cadrul acestui tip de afirmaţie de credinţă iudaică timpurie e întrevederea lui Iosua

cu bătrânii, conducătorii, judecătorii şi ofiţerii israeliţi. Duhul Sfânt începe să profeţească prin

Iosua (v. 2-13), recapitulând faptele dumnezeieşti puternice făcute în beneficiul lui Israel. Apoi

apare o intervenţie orală a lui Iosua, care îndeamnă la slujirea lui YHWH şi la renunţarea la idoli

(v. 14,15). Poporul răspunde mărturisindu-L pe YHWH ca fiind Dumnezeul lor, apoi urmează

imediat o recitare a isprăvilor Sale şi o nouă declaraţie a suveranităţii Lui (16-18). Aici se află,

una lângă cealalaltă, două tipuri de mărturisiri: una nominală (YHWH este Dumnezeu), iar

cealaltă fiind tipul verbal care relatează măreţele fapte ale lui Dumnezeu.

Această afirmaţie de credinţă este repetată într-un moment extrem de tensionat pentru

poporul evreu, când începuseră să-L părăsească pe YHWH, şi anume la confruntarea lui Ilie cu

profeţii mincinoşi, din Cartea întâi a regilor, capitolul 18. După cum se ştie, versetul 39 redă

strigătele poporului:

Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis:

„Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu! Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu!”

Mărturisiri de credinţă vetero-testamentare nu se găsesc numai în literatura istorică şi

juridică a Pentateuhului şi a profeţilor ci, in noce, ele sunt adesea înveşmântate în literatura

sapienţială, în imnuri şi psalmi de laudă sau invocare. Bunăoară, Psalmul 100:3, o bijuterie

poetică, reafirmă: „Să ştiţi că Domnul (YHWH) este Dumnezeu!” Psalmul 105 îndeamnă, în

prima sa parte, versetele 1-6, la aducerea de mulţumiri şi de laude, în versetul 7 afirmă că

„Domnul (YHWH) este Dumnezeu”, pentru ca în celelalte 38 de versete să demonstreze domnia

Sa prin recapitularea faptelor Sale făcute în istoria sfântă. În aceeaşi cheie trebuie citiţi şi cântaţi

şi Psalmii 135 şi 136.57

Mai târziu, în perioada exilului şi cea post-exilică, educaţia a căpătat şi o formă

instituţionalizată: imediat după repatriere, Ezra a adunat poporul spre a le citi şi explica învăţătura

Torei (Neemia, 8). Şi tot Ezra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a introdus lecturile din

Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau la târg.58

Astfel lua

fiinţă k(e)neset ha-ghedola, marea sinagogă.59

În sec. I î.e.n., sinagoga, forma instituţionalizată par excellence de predare a învăţăturii şi

identităţii iudaice, era bine întemeiată. Aici slujea un stâlp al societăţii evreieşti: rabinul. Acesta

trebuia să fie bine pregătit în Torah dar, mai presus de aceasta, să fie un om muncitor şi serios,

răbdător, un exemplu din punct de vedere moral.

În sinagogă, de Şabat, de sărbători şi în alte împrejurări deosebite, se rostea o predică

(deraşa), a cărei materie principală o constituia Hagada.

Adresate unui public amestecat, format din oameni de toate vârstele şi de niveluri culturale foarte

diferite, omiliile se situau mai degrabă în registrul afectiv decât în cel intelectual. Temele abordate

erau legate cu precădere de credinţă, etică, morală şi de problemele sociale ale epocii. Scopul lor

56

„Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ.

Goldstein, p. 771-772. 57

„Confessions and Credos”, în Holman Bible Dictionary, pp. 286-287. 58

„Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism p. 771-772. 59

Andre Cohen, op. cit., p. 17.

33

era adeseori de a transmite un mesaj de îmbărbătare şi speranţă comunităţilor evreieşti, expuse

tuturor adversităţilor (…) Esenţa omileticii constă în contactul viu, verbal, dintre predicator şi

ascultătorii săi în care cel dintâi se străduieşte să confere o dimensiune actuală textelor şi

tradiţiilor moştenite din vechime. (…) O dată ce unii dintre predicatori sau dintre ascultători au

început să aştearnă în scris predici întregi, sau măcar ideile principale ale acestora, această

oratorică a dat naştere unei literaturi omiletice. Aceasta a devenit modul de exprimare ideologică a

iudaismului, vectorul conceptelor tradiţionale şi ecoul instituţiilor, teologiei, filozofiei, eticii şi

moralei evreieşti. Omiletica îşi are rădăcinile în textul biblic.”60

Sinagoga era frecventată de băieţi începând de la vârsta de 5 ani şi până pe la 12 ani.61

Apoi, dacă dovedeau aptitudini şi sârguinţă în aprofundarea Torei, şi dacă părinţii aveau mijloace

financiare, ei puteau să-şi continue studiile pe lângă vreun rabin celebru, aşa cum a făcut-o şi Şaul

din Tars, devenit ulterior apostolul Pavel.

Astfel, chiar dacă nu este documentat istoric, vedem clar că, în pregătirea Sa spirituală

Adonai Yeşua Mesia, pe care creştinii Îl cunosc sub numele şi titlul de Iisus Hristos, a studiat

Legea de mic copil, depunând un efort personal, „îndeletnicindu-se cu cele ale Tatălui Său”62

şi

beneficiind şi de un cadru omenesc care I-a facilitat dezvoltarea omiletică.

Însă, vorbind despre Adonai Yeşua, vom trece la un alt punct al demersului nostru.

B. Yeşua Noţri şi credinţa mesianică

Aducând în discuţie Persoana lui Yeşua trebuie să spunem că, deşi mulţi dintre evreii din

timpul Său nu L-au recunoscut ca fiind Mesia, nimeni nu I-a contestat autoritatea de învăţător

(Mat. 7:29; 12:38; 17:24; Ioan 11:28); ceea ce intriga era sursa învăţăturii Sale: de unde avea El

înţelepciunea aceea (Mat. 13:54-56; 21:23)?

Pentru credincioşii mesianici şi creştini, răspunsul este evident: Yeşua era Fiul lui

Dumnezeu, şi chiar Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, fiind „uns cu putere şi cu Duhul

Sfânt” (Faptele apostolilor, 10:38). Dar chiar şi această natură dumnezeiască nu putea să

funcţioneze plenar fără un efort al omenităţii Sale, al naturii umane. Vedem sugerată această

sinergie teantropică în versete de genul Luca 2:40,52, şi conchidem că creşterea Sa, mai ales cea

spirituală, s-a datorat şi unui efort de studiu personal. Printre altele, această strădanie implica şi

auzirea predicilor ţinute de rabini din timpul Lui (Luca 2:46).

Pe de altă parte, e la fel de clar şi faptul că toată activitatea Sa de slujire publică a început

doar de la botez şi a fost subordonată numai îndemnurilor Tatălui. „…El (Fiul) nu face decât ce

vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Evanghelia după Ioan, 5:19);

„…judec după cum aud” (Ioan 5:30); „…lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc…”

(Ioan 5:36); „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 7:16); „…nu

fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Acestea ar

fi doar câteva versete care subliniază ascultarea Sa de Tatăl.

Datorită acestei ascultări depline, duse până la jertfa de Sine, Yeşua este nu numai Fiul

înviat al lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul lumii, ci şi cel mai mare învăţător, Învăţătorul,

prin excelenţă. Facem această afirmaţie bazându-ne pe activitatea Sa practică, revelată în versete

de genul celor găsite în Evanghelia după Matei, 4:23; 9:35 (διδάσχων –„învăţând”, χηρύσσων –

„propovăduind”, өεραπεύων – „tămăduind”), dar şi pe învăţăturile Sale, consemnate îndeosebi în

Evanghelii, literatura canonică deschizătoare a corpusului cunoscut ca fiind Noul Testament.

60

„Omiletică”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, p. 582-584. 61

„Education”, în New Illustrated Bible Dictionary. 62

Evanghelia după Luca, 2:49, versiunea King James, 1611.

34

Dintre cele patru Evanghelii canonice, cea care surprinde cel mai bine latura

învăţătorească a slujirii Lui este cea a evanghelistului Matei. E foarte probabil că vameşul a

perceput mai intens această calitate a lui Yeşua întrucât el însuşi avea o puternică vocaţie

pedagogică, conform teoriei lui Stephen R. Covey, „a vedea înseamnă a fi”63

. În lucrarea Eseu

despre om – Introducere în filozofia culturii umane, Ernst Cassirer a spus mai elocvent: „Există o

identitate între subiectul cunoscător şi realitatea cunoscută.” Există, adică, un adevăr de

corespondenţă.

Numai luând în considerare vocaţia pedagogică a fostului vameş putem să ne explicăm

forma sistematizată în care-L prezintă el atât pe Iisus, cât şi slujirea Sa: în unele părţi ale

Evangheliei avem theoria (de exemplu, Evanghelia după Matei, capitolele 5-7, 10, 13, 18, 24-

25), în alte părţi avem praxis-ul: capitolele 8-9, 11-12, 14-17, etc.

Or, Matei ni-l arată pe Petru având parte de o intuiţie spirituală şi exclamând „Tu eşti

Mesia/ Hristos, Fiul Dumnezeului cel Viu!” (Mat. 16:16). În Evanghelia după Ioan, 6:68,69,

acelaşi pescar amplifică puţin crezul său:

68

„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. 69

Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”

Aceeaşi Evanghelie consemnează şi stupefacţia şi intuiţia de care avusese parte Natanael

când a făcut cunoştinţă cu Yeşua:

Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”

Evanghelia după Ioan, 1:49.

Tot Ioan, mânat de Duhul Sfânt, apropiindu-se de încheierea Evangheliei sale, ni-l aduce

în faţa ochilor pe Toma şi afirmaţia sa de credinţă: „Drept răspuns, Toma I-a zis: « Domnul meu

şi Dumnezeul meu! »” (Evanghelia după Ioan, 20:28), pentru ca să încheie capitolul 20 cu

propria sa concluzie:

...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui

Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.

Evanghelia după Ioan, 20:31.

Revenind la slujirea învăţătorească a modelului nostru suprem, Adonai Yeşua Mesia,

Domnul Iisus Hristos, mai trebuie să amintim faptul că ea nu a încetat după răstignirea, moartea

şi îngroparea Sa, ci a continuat şi după învierea Lui: un exemplu grăitor ar fi „Cursul de profeţii

mesianice şi tipologia Tanaħ-ului” pe care l-a ţinut celor doi ucenici care mergeau pe drumul

Emmausului (Evanghelia după Luca, 24:27), precum şi versetele 1 şi 2 din Faptele apostolilor,

capitolul 1:

…tot ce a a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a

înălţat la Cer după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-I alesese.

63

Stephen R. Covey, Eficienţa în şapte trepte, edit. All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza, p. 19.

35

Mai mult, chiar după plecarea Sa, El urma să-Şi desăvârşească învăţătura prin intermediul

Duhului Sfânt, după cum spune apostolul Ioan în Evanghelia sa (16:12-15): Paracletul urma să

dea ucenicilor inspiraţie atât anamnetică, cât şi revelatoare.

În sfârşit, ucenicii deveniţi apostoli nu trebuiau să ţină pentru ei înşişi învăţăturile revelate

lor, ci trebuiau să le împărtăşească şi altora, chiar şi ne-evreilor. Aici fac apel la Evanghelia după

Matei, operă care exhală parfumul cel mai iudaic dintre toate Evangheliile, dar care are totuşi

presărate ici-colo elemente universaliste; chiar versetele finale au o forţă absolut remarcabilă în

acest sens. Parafrazate, ele spun: „Trăindu-vă viaţa, ucenicizaţi oameni, botezându-i/

scufundându-i în realitatea Dumnezeirii şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit”64

.

Ajuns în acest punct al demersului nostru, îmi voi îndrepta atenţia spre acest mandat

încredinţat de Yeşua comunităţii de credinţă mesianică, aşa-numita Qehilah, sau Ekklesia,

Biserica, precum şi asupra modului în care ea l-a dus la îndeplinire.

C. Afirmaţii ale credinţei în Biserica apostolică

1. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinut

Unui cititor atent al cărţilor Noului Testament sau, mai corect, Legământului Înnoit, nu-i

poate scăpa faptul că, pe alocuri, sunt inserate pasaje care, aparent, rup armonia textului, părând

intercalate cu forţa şi irelevante pentru pericopa sau pasajul care le circumscrie. Acestea sunt, de

fapt, fie doxologii, fie scurte mărturisiri de credinţă creştină, fie ambele. Mai târziu, pe ele s-au

construit crezuri, care ulterior s-au dezvoltat în catehisme.

În acest sens, prof. dr. R. P. Martin de la Fuller Theological Seminary spune: „Există

dovezi că în Biserica primară exista un corpus, o culegere de învăţături creştine distincte care

erau considerate ca un cod sacru primit de la Dumnezeu…”. Afirmaţia este confirmată de Pr.

prof. John Breck: „… formulele cvasiliturgice, tripartite, ale Noului Testament constituiau

legături vitale în lungul şir al afirmaţiilor doctrinare, care au început cu cea mai veche aclamaţie

monopartită („Maran atha”, „Isus este Domnul”65

) şi au evoluat în simboluri de credinţă

complexe, cum ar fi Crezul apostolic sau Crezul niceeo-constantinopolitan.“66

În acest punct al studiului e util să clarific nişte termeni esenţiali, proveniţi din limba

greacă, latină, şi slavonă.

Termenii greceşti sunt paralambanō, a primi; paradidōmi, a preda; paradosis, înmânare,

predare, tradiţie. Aceşti termeni sunt folosiţi în pasaje de genul Epistolei către romani, 6:1767

,

Întâia epistolă către corinteni, 11:23, 15:3, Iuda, 3. Să reţinem faptul că ei „...sunt termeni

consacraţi, care se referă la transmiterea învăţăturii autoritare”.68

Termenii latini sunt traditio, „predare, transmitere, tradiţie; învăţământ”; reditio,

„reîntoarcere, redare”. În limbajul ortodox, de sorginte slavonă, ele s-au încetăţenit prin

substantivul „predanie”69

şi verbul „a predanisi”.

Acum înţelegem mai bine ce spune lucrarea Creeds of the Churches: „Afirmaţii ale

crezurilor au slujit drept bază pentru faimoasele lecţiuni catehetice predate cu scopul pregătirii…

64

Evanghelia după Matei, 28:19. Sublinierea noastră. 65

De fapt, „Domnul vine!” 66

Pr. prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, IBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. M.

Herghelegiu, p. 192-193. 67

În original, acest verset lasă să se înţeleagă faptul că foştii robi ai păcatului au preluat forma şi modelul matriţei

învăţăturii în care au fost turnaţi, sau căreia i-au fost „predaţi”. 68

„Crez”, în Dicţionar Biblic, p. 285. 69

Pr. prof. dr. Ion Bria, „Tradiţia”, în Dicţionar de teologie ortodoxă, IBMBOR, Bucureşti, 1994. Tertulian Langa,

„Tradiţia”, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

36

Instruirea catehetică nu era o operaţiune pe cont propriu, ci era predarea autoritară şi

responsabilă a credinţei tradiţionale70

… În instruirea catehetică s-a dezvoltat o practică ce

solicita un crez mai precis şi mai stabil. Acesta era actul traditio symboli şi al reditio symboli. La

un anumit moment important în instruirea catehumenului, credinţa îi era predată autoritar71

, sub

forma unui crez. Catehumenul învăţa crezul şi apoi îl reda72

ca fiind al său propriu.”73

Dacă

respectă învăţăturile Bibliei şi aduce un plus de lumină, tradiţia nu este rea.

În cele ce urmează, voi examina denumirile acestui corpus, moduri de raportare la el,

precum şi conţinutul său, subdivizându-l în declaraţii iniţiale scurte, respectiv variante mai

elaborate. Voi face aceasta în funcţie de autor, de cronologia scriiturii respective în ansamblul

operelor scriitorului, dar şi în funcţie de canonul biblic.

a. Denumirile corpusului de învăţături apostolice

Rabbi Şaul, care a studiat la picioarele celebrului Rabbi Gamaliel, a făcut cunoştinţă cu

Yeşua cel înviat într-un mod extraordinar, printr-o revelaţie, consemnată în Faptele apostolilor

capitolul 9. El a înţeles brusc că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, a acceptat trimiterea sa de către

Stăpânul Înviat şi a devenit şaliach74

Paulus, pe care românii îl denumesc Apostolul Pavel. El a

fost trimis să predice ne-evreilor Evanghelia, a misionat, a întemeiat comunităţi de credinţă şi,

după plecarea sa de la ele, le-a trimis scrisori, epistole pe care Biserica creştină le-a considerat

Scriptură75

şi care au fost canonizate ulterior.

În operele sale, el denumeşte în moduri diferite acest corp de învăţături doctrinare şi

catehetice: „dreptarul învăţăturii”76

, „Cuvântul vieţii”77

, „învăţătura sănătoasă”78

sau „dreptarul

învăţăturilor sănătoase”79

.

Evanghelistul Luca, prieten şi conslujitor al lui Pavel, îl denumeşte simplu, „învăţătura

apostolilor”80

.

b. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostolice

Cum trebuie tratată această învăţătură? Cum trebuie să se relaţioneze oamenii la ea? Am

selecţionat câteva versete care, se subînţelege, nu spun cum ar trebui să se relaţioneze oamenii la

învăţăturile Vechiului Testament, ci doar la învăţăturile aduse de Adonai Yeşua şi propovăduite

de apostoli.

La apostolul Pavel, în Epistola a doua către tesaloniceni, scrisă prin anul 51-52 e.n.,

găsim următorul îndemn: „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile/ tradiţiile care v-au

fost predate fie prin cuvântare, fie prin epistola noastră”81

.

70

Sublinierea noastră. 71

Sublinierea noastră. Dacă mi s-ar permite, aş traduce: „credinţa îi era « tradiţionată ».” 72

Sublinierea noastră. 73

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John H. Leith (ed.), John

Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition, p. 7. 74

Şaliach (ebr.): trimis, emisar. 75

A doua epistolă a lui Petru, 3:15,16. 76

Epistola către romani, 6:17. 77

Epistola către filipeni, 2:16. 78

Epistola către Titus, 1:9; A doua epistolă a apostolului Pavel către Timotei, 4:3. 79

A doua epistolă a apostolului Pavel către Timotei, 1:13. 80

Fapte, 2:42. 81

A doua epistolă a apostolului Pavel către Tesaloniceni, 2:15, traducerea noastră.

37

Acest verset cere deschiderea unei paranteze vizavi de relaţia dintre Sfânta Scriptură şi

Tradiţie: e clar că apostolii nu tăceau tot timpul, ca nişte quietişti medievali, iar când era cazul să-

L vestească pe Mesia îşi scriau mesajele kerygmatice pe un papirus sau un vellum, pe care-l

dădeau oamenilor să-l citească, ci Îl propovăduiau atât prin comportament, cât şi oral. Preotul

ortodox Vintilescu surprinde foarte bine acest aspect, când spune: „Liturghia este o chestiune de

Tradiţie; ea a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte ca unele părţi din conţinutul lor să fi

ajuns consemnate în scris în diferitele cărţi ale Testamentului cel Nou.”82

Cu toate acestea,

apropo de caracterul oral al învăţăturii, ţinem să subliniem că ea nu diferea de cea consemnată în

Evanghelii sau Epistole. Qehilah, comunitatea de credinţă mesianică a secolului XXI, nu a auzit

mesajele orale din gura apostolilor, dar a primit textul sacru, canonizat. Ca atare, Predania

trebuie să se subordoneze textului sacru.

Deci, cum trebuie tratată învăţătura apostolică?...

În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori: Epistolele

către efeseni, filipeni, coloseni şi Filimon. Menţionăm Epistola către coloseni, 2:7: „fiind

înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în

ea cu mulţumiri către Dumnezeu.”

Epistola întâi a lui Pavel către Timotei, şi Epistola lui Pavel către Tit, scrise în anii 65-66,

în Macedonia, probabil în a patra călătorie misionară.

Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te

hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum.83

I Timotei, 4:6:

Iar capitolul 6, versetul 20 zice răspicat, privitor la învăţătură: „Timotee, păzeşte ce ţi s-a

încredinţat; …”84

Conform Epistolei către Tit, 1:9, episcopul, adică supraveghetorul spiritual al bisericii

trebuia, printre altele, „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca

să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici”.85

În anul 68 e.n., rabbi Şa’ul, devenit Pavel, apostol al Neamurilor, a fost martirizat în

Roma. Cu puţin timp înainte de aceasta, el a mai scris o epistolă, ultima, cântecul său de lebădă,

în care spune:

Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care

este în Hristos Isus.

Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, Care locuieşte în noi.86

Epistola a doua a lui Pavel către Timotei, 1:13,14.

Evanghelistul Luca

În cartea Faptele apostolilor, scrisă prin anul 63, evanghelistul Luca, prieten apropiat al

lui Pavel şi conslujitor al acestuia, a scris:

82

Pr. prof. Petru Vintilescu, Istoria liturghiei în primele trei veacuri, edit. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 26. 83

Sublinierea noastră. 84

Sublinierea noastră. 85

Sublinierea noastră. 86

Sublinierea noastră.

38

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Faptele apostolilor, 2:42.87

Autorul Epistolei către evrei

În Epistola către evrei, scrisă prin anii 67-6988

, vedem că „mărturisirea credinţei”, poate

deşi nu la fel de intensă ca în vremurile imediat următoare Învierii, este totuşi mai închegată ca

obiect şi conţinut; Yeşua este „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre” (3:1),

credincioşii sunt îndemnaţi să rămână tari în mărturisirea lor (4:14), nădejdea trebuie mărturisită

(10:23).

Apostolul Iuda

Apostolul Iuda a umblat personal cu Adonai Yeşua Mesia (poate i-a fost frate vitreg), iar

prin anii 70-80 a scris epistola care-i poartă numele. Poate a mai scris şi altele, dar numai aceasta

a fost păstrată şi canonizată. Autor al unei epistole foarte interesante din punctul de vedere al

sursei de inspiraţie, care a dat naştere la speculaţii mai mult sau mai puţin realiste (vezi versetele

9 şi 14), noi reţinem aici versetul 3:

Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-

am văzut obligat să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată89

sfinţilor o

dată pentru totdeauna.90

Actualizând, trebuie să spunem că acestea sunt atitudinile cu care trebuie tratată învăţătura

apostolilor şi astăzi.

c. Conţinutul corpusului de învăţături apostolice

În ceea ce priveşte conţinutul corpusului, trebuie spus că iniţial, Yeşua Se înconjurase cu

un număr de doisprezece adepţi pe care-i învăţase doctrinele Sale. Graţie sodalităţii, ei formau

„cercul de discipoli” despre care Joachim Wach, sociolog al religiei, spune foarte corect că „erau

foarte diferiţi unii de alţii, atât prin caracterul lor, cât şi prin mediile sociale, culturale şi

intelectuale din care proveneau. Erau diferiţi de asemenea prin temperament şi nivel moral,

precum şi prin devotamentul şi ataşamentul lor faţă de maestru”91

. Şi dacă ucenicii deveniţi

apostoli erau diferiţi între ei, cum altfel să fi fost credincioşii ulteriori, care se întruneau la

Templu, sau pe la casele lor, în sinaxe, sau în catacombe? Apoi, fapt clar din punct de vedere

istoric şi sociologic, îi avem pe credincioşii din a doua generaţie. Palierul spiritual-simbolic

tindea să treacă pe cel structural-social. Pe baza naşterii, a vieţii, morţii şi învierii lui Yeşua, adică

al aşa-numitului „eveniment cristic” se înfiripa Qehilah, Ekklesia, Biserica, atât organism teoforic

cât şi organizaţie antropoforică; într-un fel, ea e Corpus Christi, trupul lui Mesia, însufleţit şi ţinut

laolaltă de Duhul Sfânt, „un organism biblic etern,” iar în alt fel, „e o organizaţie instituţională

87

Sublinierea noastră. 88

„Epistola către evrei”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti,

1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu, pp. 1800-1802. 89

Sau: „tradiţionată”. 90

Sublinierea noastră. 91

Joachim Wach, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. F. Iorga, p. 110.

39

temporală, istorică, vizibilă, umană”92

. Cât de diferiţi erau ei, şi celelalte generaţii de mai apoi?

Putea exista vreun filon de crez comun tuturor? Dacă da, care era acela? În ce trebuia să creadă

oamenii? Pentru că omul trebuie să creadă în ceva, el fiind o fiinţă religioasă, după cum confirmă

şi M. Eliade: „Sacrul este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei

conştiinţe”93

; iar în altă parte „…omul, chiar şi cel mai areligios, mai păstrează încă în adâncul

fiinţei sale un comportament orientat religios.”94

Iar un politolog de talia lui Samuel Puffendorf

rosteşte chiar sentinţa: „religia este « ultimum et firmissium humanae societatis vinculum » (cea

din urmă şi cea mai strânsă legătură a societăţii omeneşti).95

În fine, Ernst Cassirer spunea că

omul nu e „un animal rationale, ci un animal symbolicum”96

.

La început, crezul pare să fi fost extrem de simplu în formă, dar foarte încărcat de

semnificaţie. Cel mai competent istoric al Bisericii, medicul Luca, ne spune că, iniţial, crezul

consta dintr-o frază:

„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ (Faptele apostolilor, 8:37.)

Însă contextul în care găsim această declaraţie e redat în pasajul Fapte 8:34-38, unde

vedem o mărturisire de credinţă baptismală, un catehism în esenţa sa cea mai pură:

Eunucul a zis lui Filip:

„Rogu-te, despre cine vorbeşte profetul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”

Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a predicat pe Isus.

Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi eunucul a zis:

„Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?”

Filip a zis:

„Dacă crezi din toată inima, se poate.” Eunucul a răspuns:

„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.97

A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe eunuc.

Acelaşi fapt îl spune, sub formă de interogaţie retorică, şi Întâia epistolă sobornicească a

lui Ioan, 5:5: „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui

Dumnezeu?”98

Această afirmaţie, departe de a fi banală, are, mai multe ramificaţii, cu implicaţii deosebit

de serioase, vitale şi eterne, dar pe care le vom trece în revistă doar fugitiv.

Mai întâi, este implicat elementul „credinţă“: absolut necesară pentru o relaţie, oricare ar

fi ea.

Apoi, se aduce în discuţie existenţa reală, istorică, a unui evreu, Yeşua, al Cărui nume,

tradus, înseamnă „Yah mântuie“. Acesta nu era un evreu oarecare, ci era Mesia, Unsul lui

Dumnezeu, Cel prevestit în Tanaħ, aşa-numitul Vechi Testament sau Vechi Legământ, fie prin

92

Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, publicat de Societatea Misionară Română, 1992, p. 73. 93

Mircea Eliade, Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C.

Baltag, p. 6. 94

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu, p. 141. 95

M.G. Lombardo, „Pentru o economie politică a bunurilor religioase”, în G. Romanato, M.G. Lombardo, I. P.

Culianu, Religie şi putere, edit. Nemira, Bucureşti, 1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu,

p. 91. 96

Ernst Cassirer, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C.

Cosman, p. 45. Aceasta este, de fapt, o contestare a sintagmei animal rationale, enunţată de Aristotel şi preluată de

mulţi alţi gânditori. 97

Sublinierea noastră. 98

Sublinierea noastră.

40

comunicarea verbală (profeţiile mesianice), fie prin comunicarea simbolică – tipuri şi simboluri,

cum ar fi preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii şi mobilierul său, Praznicele.

Următorul aspect aduce în discuţie o relaţie de familie: Yeşua este fiu. Lucrul acesta pare

absolut banal, dar îşi are forţa sa lăuntrică: Yeşua nu este un fiu oarecare al unui tată oarecare, ci

este Fiul monogenes, adică Unul născut. El e unic în două moduri: Fiul este singurul „generat“ şi

Tatăl nu a mai avut copii ca Iisus, deci filiaţia este unică99

. Dar corolarul logic al acestei afirmaţii

e faptul că Fiul are natura Tatălui, deci o substanţă şi o esenţă absolut singulară, El fiind

deofiinţial şi consubstanţial cu Tatăl.100

Este clar că oamenii care făceau această declaraţie venită din inimă nu cunoşteau întreaga

încărcătură teologică a acestei fraze. Pentru a o cunoaşte în integralitate, ar trebui să fie

Dumnezeu. Or, asta nu se poate. Cardinalul catolic Nicolaus Cusanus, teolog, mistic,

matematician, „cumpăna între Evul Mediu şi Renaştere“, „ultimul mare gânditor medieval“101

, a

spus splendid: „Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea

ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins.“

Sau, renunţând parţial la apofatism: „Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi

fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de

zidul Paradisului… Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege,

căutând un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine…într-atât

eşti Tu mai presus de orice concepte pe care ar putea să le formuleze un om.“102

Un alt exemplu de crez rudimentar, înfăţişat în contexte diferite, este „Isus este Domnul”

(I Cor. 12:3, Rom. 10:9, Fil. 2:11), afirmaţie care declara unele lucruri şi, automat, contesta

altele. Astfel, ea declara o împărăţie, cea lui Dumnezeu, distinctă de Imperiul Roman şi

superioară lui: demonstra încrederea în domnia, adică în suveranitatea lui Yeşua, Iisus, în contrast

cu cea a Cezarului şi, automat, contravenea direct politicii imperiale care afirma că Cezarul este

Domnul (Dominus) sau stăpânul. Cel care rostea această frază aparent simplă, îşi periclita viaţa.

Să examinăm acum mărturisiri mai elaborate, respectând metodologia enunţată mai sus cu

privire la autor, la cronologia unei scriituri în ansamblul operelor scriitorului, şi în funcţie de

canonul biblic. Cu toate acestea, lista pe care o scriu e departe de a fi exhaustivă.

Apostolul Pavel

El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia

Dumnezeului nostru şi Tatăl.

Epistola către galateni, 1:4.

Atunci când se intenţionează studierea operelor unui scriitor, cel mai recomandat este să

se înceapă cu cartea de debut, apoi să se treacă la operele sale de tinereţe, de maturitate şi,

finalmente, de asfinţit de viaţă. Ca atare, vom lua prima sa scriere a lui şaliach Şaul, adică

apostolul Pavel, Epistola către galateni, scrisă probabil prin anul 49 e.n.103

Aici avem ceea ce

99

De multe ori se spune că această afirmaţie care, teologic şi soteriologic vorbind, are o importanţă copleşitoare, a

fost făcută şi consemnată la Conciliul de la Niceea, 325 e.n. Fals; la acel Conciliu ea doar a fost acceptată oficial, dar

ea era vie încă din timpul vieţii şi activităţii apostolilor, după cum se vede şi în textele Noului Testament. 100

Vezi tratarea făcută de pr. prof. John Breck., op. cit., p. 213-216. 101

Jeanne Hersch, op. cit., p. 114. 102

Nicolaus Cusanus, apud A. W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M.

Mitrofan, p. 17. 103

„Pavel”, în Dicţionar Biblic, p. 975-988.

41

pare a fi „o mărturisire de credinţă care era bine cunoscută pretutindeni în bisericile primare ale

Noului Testament” spune Donald C. Stamps.104

Apoi urmează Epistolele către corinteni, scrise prin anii 55-56 e.n., la vreo 25 de ani după

moartea şi învierea Mântuitorului, care sunt extrem de bogate în asemenea învăţături doctrinare şi

catehetice. Ele au fost primite de Pavel de la Domnul Iisus prin revelaţie directă:

Căci am primit

105 de la Domnul ce v-am învăţat

106…

Întâia epistolă către corinteni, 11:23.

...V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu…

Întâia epistolă către corinteni, 15:3. …nimeni nu poate zice „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.

Întâia epistolă către corinteni, 12:3.

Marana tha (Domnul nostru vine)!

107

Întâia epistolă către corinteni, 16:22.

Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o

dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea

oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Întâia epistolă către corinteni, 2:4,5.

Mai sus menţionam Întâia epistolă către corinteni, care redă următorul crez cristologic:

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre,

după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi…

Întâia epistolă către corinteni, 15:3.

„Cea mai teologică şi cea mai influentă epistolă a lui Pavel”108

, în care apostolul şi-a atins

apogeul spiritual, este Epistola către romani, scrisă în anul 57 e.n. Pentru studiul de faţă selectăm

următoarele pasaje:

Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce

priveşte Duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor;

adică pe Isus Hristos, Domnul nostru…

Epistola către romani, 1:3,4.

…Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru

noi!

Epistola către romani, 8:34.

104

Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, p. 1696, nota de subsol 1:4. 105

A primi: paralambano (gr.). 106

A da ca învăţătură, a preda: paradidomi (gr.). 107

Această rostire este „un element liturgic foarte vechi, care ar putea fi denumit o ‚epicleză hristică’, rostită, foarte

probabil, într-un context euharistic.” John Breck, op. cit., p. 151. 108

„Epistola către romani”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, p. 1592.

42

În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori canonizate:

Epistola către efeseni, Epistola către filipeni, Epistola către coloseni şi Epistola către Filimon.

Aceste scrieri sunt unice în felul lor: ele nu sunt teologie reacţionară, ca Galateni sau Corinteni,

ci respiră o dulce unire mistică cu Mântuitorul. Primele două conţin pasaje demne de luat în

seamă.

Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.

Epistola către efeseni, 4:5.

Sau iată Epistola către filipeni, 2:5-11, care are un pasaj puternic cristologic:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu

Dumnezeu,

Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte

de cruce.

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice

nume;

Pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din Ceruri, de pe Pământ şi de sub

Pământ,

Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Şi, finalmente, un alt exemplu deosebit de grăitor, rădăcina unui catehism primar:

Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în

Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost

înălţat în slavă.”

Epistola către filipeni, 3:16.

Apostolul Petru

Prin anii 60-63, apostolul Petru a simţit şi el îndemnul de a scrie „aleşilor care trăiesc ca

străini”. Inspirat de Duhul Sfânt, Marele Pescar scrie:

Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să

ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh…

Întâia epistolă sobornicească, 3:18.

Ajunşi în acest stadiu al demersului, putem lărgi puţin orizontul cercetării noastre,

păstrând tema. Vom trece, aşadar, la crezuri chiar mai detaliate, binitare sau pur şi simplu

trinitare, tratate tot în funcţie de autori şi data scrierii.

Apostolul Pavel

Un exemplu binitarian, unde Tatăl este asociat cu Fiul (poate versiunea creştină a crezului

evreiesc Şema, din Deuteronomul, 6:4), este Întâia epistolă către corinteni, 8:6:

43

…pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru Care

trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi.109

Iar I Timotei 2:5 întăreşte:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un sigur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus

Hristos, Care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi…

Trecem acum de la exemplele binitariene la afirmaţii trinitare, mărturisiri de credinţă cu

caracter liturgic (contrazicem, astfel, pe Oscar Cullmann, apud John Breck110

). Putem cita Întâia

epistolă către corinteni, 12:4-6:

Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh;

sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn;

sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.

În aceeaşi ordine de idei poate intra şi celebra benedicţie apostolică care conchide:

Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu

voi cu toţi! Amin.

A doua epistolă către corinteni, 13:14.

Cuvintele care finalizează şi încoronează opera apostolului Matei sunt, de fapt, o rostire

trinitariană111

care a devenit o formulă baptismală:

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh.

Evanghelia după Matei, 28:19:

Apostolul Petru

Bătrânul pescar începe prima sa scrisoare cu o aluzie trinitară care, din nou, pare să fie

decupată dintr-un imn liturgic cu tente catehetice:

...după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi

stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!

Întâia epistolă sobornicească, 1:2.

În acele vremuri, în care procesul de scriere şi canonizare a Sfintelor Scripturi era departe

de a fi încheiat, exista o efervescenţă spirituală la care Biserica modernă se uită cu nostalgie; pe

atunci, asemenea declaraţii şi mărturisiri circulau simultan.

Acum este imperios necesar să adaug că apostolii nu se ocupau numai de scrierea textelor

care urmau să fie canonizate, ci mai ales slujeau Domnului prin rugăciuni, cereri, mulţumiri,

posturi, binefaceri şi propovăduirea Cuvântului (Fapte, 6:4).

109

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, p. 15. 110

John Breck, op. cit., p. 148. 111

În Sfânta Scriptură există mai multe aluzii trinitariene, nu numai în Noul Testament, ci şi în Tanaħ.

44

Asupra acestei propovăduiri merită să aruncăm o privire mai atentă. În limba greacă există

o mare varietate de verbe referitoare la „predicare, propovăduire”. Unul din cei mai des întâlniţi,

care apare de 60 de ori, este kēryssō, care înseamnă „a proclama ca un herald”. În lumea antică

heraldul era o figură de-o importanţă considerabilă. Om integru şi de caracter, el era angajat de

către împărat sau de către stat să facă toate proclamaţiile publice. „A propovădui” înseamnă a

face slujba unui herald, proclamând vestea bună a mântuirii. Dacă kēryssō ne spune ceva despre

activitatea de a propovădui, euaggelizomai înseamnă „a aduce veşti bune: (de la primitivul eus,

„un”, şi verbul aggellō, „a anunţa”), un verb folosit de peste 50 de ori în Noul Testament, care

subliniază calitatea mesajului. În unele locuri verbele: diagellō, laleō, kataggellō şi dialegomai

sunt traduse prin „a predica”. Acest fapt ne ajută să ne concentrăm mai exact asupra înţelesului de

bază al predicării.

d. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheō

Înainte de a Se înălţa la Cer, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, a dat apostolilor porunca de a

merge şi de a-L vesti în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile Pământului (Faptele

apostolilor, 1:8). Aceasta este ceea ce au şi făcut ei: au vestit public, ca heralzi divini, viaţa fără

de păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a Domnului Iisus (vezi Faptele apostolilor, 2:14-

39; 3:12-26; 4:8-12; 5:29-32, etc.). Am văzut mai sus conţinutul predicilor şi scrierilor

apostolilor. Această propovăduire publică, kērygma, este definită de C.H. Dodd ca fiind

„proclamarea publică a creştinismului în faţa lumii necreştine”. Mai mult, această kerygmă este

„un nucleu ireductibil al propovăduirii Noului Testament, care nu poate fi nici ignorat, nici

diminuat, fără ca mesajul creştin să fie distrus.”112

El nu este un discurs religios care se adresează

unui grup restrâns de oameni, ci o proclamare publică şi deschisă a acţiunii mântuitoare a lui

Dumnezeu în şi prin Yeşua Mesia. Ea era vehiculul divin pentru inducerea credinţei şi

declanşarea palingenezei, a naşterii din nou (Evanghelia după Ioan 3:3 ş. urm., Epistola către

romani 10:1-17).

Însă, ce se întâmpla cu cei care, în urma kērygmei apostolice, se încredeau în Yeşua, aşa

cum s-a întâmplat, de exemplu, cu cei 3.000 de oameni care s-au convertit la Şavuot, adică de

Praznicul Săptămânilor sau al Cincizecimii? Ei se alăturau comunităţii de credinţă în Mesia şi

începeau să fie dăscăliţi prin didachē, instruire etică. Kērygma este un element sine qua non în

privinţa palingenezei şi a determinării unei apropieri de Dumnezeu mai ales la nivel afectiv, iar

didachē consolida credinţa noilor credincioşi; noii convertiţi îi vedeau pe cei mai maturi în

credinţă cum îşi trăiesc aceştia viaţa, cum răspund întrebărilor şi încercărilor ei, îi vedeau

rugându-se, studiind, meditând, reflectând, vedeau, deci, exemple personale.

La aceste element se mai adăuga unul, care avea două faţete. Acest element este katēcheō,

care se traduce prin a preda cuiva, a învăţa pe cineva în mod oral.113

Altfel spus, cei care îi

instruiau pe noii credincioşi îi instruiau în mod suprem prin propria lor viaţă, prin model şi

exemplu, dar întrebuinţau şi actul predării orale a credinţei în Mesia, prin catehizare.

112

Claude H. Thompson, Theology of the Kērygma, apud Craig Skinner, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker

Book House, Michigan, SUA, 1973, p. 83. 113

William E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. al II-lea, Fleming H. Revell Company,

Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966, p. 258, 264.

45

În catehizare se pornea de la naşterea din fecioară a lui Yeşua, de la viaţa Sa fără de păcat,

moartea Sa ispăşitoare, învierea Lui slăvită şi înălţarea Sa la Cer.114

Apoi se extindea la doctrinele

specific creştine, moduri în care poate vesti altora Evanghelia115

…şi această linie de învăţătură

trebuie păstrată de noi, comunitatea de credinţă mesianică până la parousia, la revenirea lui

Mesia. Nu numai atât, ci catehumenii, cei care primeau învăţătură, erau instruiţi şi etica creştină,

chestiuni privitoare la credincioşie, moralitate, onestitate şi integritate.

Aceasta era prima faţetă a catehizării, predarea, transmiterea credinţei prin instruirea

orală116

, traditio symboli. Însă învăţăturile fundamentale ale creştinismului trebuiau şi redate oral:

reditio symboli. Pentru a fi predate şi reţinute mai uşor, învăţăturile catehetice au început să fie

aşternute în scris, sub formă de manuale.

Capitolul al III-lea

INTERLUDIU IUDAIC

Înainte de a continua pelerinajul nostru spre Mărturisile de credinţă din Biserica primelor

cinci veacuri, ţin să aduc în discuţie un element important: în ele apar nu numai afirmaţii ci,

implicit, şi negaţii, contestări, sau măcar delimitări şi consecinţe. Vom vedea mai târziu faptul că

chiar Articolul 1 din Crezul atanasian spune: „Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este

necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi

nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie.” Se fac, deci, afirmaţii, se fac şi contestări sau

măcar se creionează consecinţe.

Însă pentru a vorbi despre aceasta, trebuie să păşim într-un tunel al timpului care ne va

duce spre iudaismul secolelor I î.e.n şi I e.n. şi spre frământările sale majore, care merită

punctate.

În primul rând, în anul 63 î.e.n., romanii au cucerit Israelul. Acest fapt, împreună cu

sentimentul de oprimare pe care-l trăiau evreii, a dus la intensificarea aşteptării sau a expectaţiei

mesianice.

În al doilea rând, prin anul 30 e.n. a fost crucificat şi a înviat Yeşua Noţri, Iisus din

Nazaret; acest lucru a produs o rupere majoră în sânul iudaismului, a dus la mari prefaceri

sociale, istorice, naţionale şi religioase, născând un tip de credinţe care-L considerau pe

Tâmplarul nazarinean Mesia cel prevestit în Tanaħ, împlinitor al multora dintre profeţiile

proclamate în Cărţile sfinte şi declanşator al începutului sfârşitului. Iudaismul mozaic a fost

zguduit din temelii, şi cartea Faptele apostolilor este absolut fundamentală pentru istoria acestei

mişcări religioase, arătând faptul că adepţii acestei „secte” („partidă”, Faptele apostolilor, 24:14)

îşi proclamau credinţa în gura mare, oriunde aveau ocazia (Faptele apostolilor, cap. 2,3,4, etc), că

foarte mulţi evrei (Faptele apostolilor, 2:41; 5:14), inclusiv mulţi preoţi (Faptele apostolilor,

6:7), au ajuns să creadă că Yeşua era Mesia.

114

Elementele fundamentale ale credinţei mesianice şi creştine, care alcătuiesc ceea ce teologii neo-ortodocşi Karl

Barth şi Reinhold Niebuhr au denumit evenimentul cristic. 115

„Romans, Book of” în Holman Bible Dictionary, pp. 1202-1207. 116

Posibile referiri la activitatea catehetică: Faptele apostolilor, 18:25; Epistola către galateni, 6:6; Epistola către

romani, 2:18.

46

În al treilea rând, există încă un eveniment istoric important: războiul evreilor cu romanii

din anii 66-70 e.n., culminat cu distrugerea Templului. Or, aici există valenţe multiple: nu mă

refer atât de mult la încetarea sistemului sacrifical şi al preoţiei aharonice, ci la breşa produsă în

relaţiile dintre evreii mesianici şi cei mozaici, cauzată de faptul că în cursul ostilităţilor, în anul

69 romanii au relaxat asediul Ierusalimului, iar comunitatea mesianică sau creştină din cetate a

fructificat ocazia şi s-a retras pe dealul Pella, din apropiere. Desigur, ei îşi amintiseră vorbele

Învăţătorului:

Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de

prin ogoare să nu intre în el.

Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.

Evanghelia după Luca, 21:20-22.

Însă pentru evreii mozaici, retragerea evreilor mesianici a însemnat o dezertare şi o fugă

ruşinoasă, nu o împlinire a unei porunci predictive.

În al patrulea rând, avem Consiliul de la Iamnia, din anul 90 e.n., care a fost decisiv

pentru ruperea relaţiilor dintre evreii mozaici şi cei mesianici sau, privind situaţia la un meta-

nivel, pentru ruperea creştinismului de iudaism. În ce fel s-a produs aceasta?

...Orice sistem atacat încearcă să se protejeze. Dacă este lovit din exterior, el caută să

pareze sau măcar să eschiveze, iar dacă este afectat dinăuntru, el caută să elimine agentul

infecţios. La fel a procedat şi iudaismul mozaic, prin consiliul de la Iamnia. Romanii loviseră

iudaismul din exterior, dar evreii mozaici au contracarat: dacă Templul fusese distrus, evreii au

acordat un rol mult mai mare slujbei sinagogale; dacă preoţia aharonică încetase, rabinul a

câştigat mult în prestigiu; dacă nu se mai puteau aduce jertfe animale, centrul de greutate al

devoţiunii s-a mutat pe rugăciuni (tefilim), pocăinţă (teşuvah) şi fapte bune (gmilut hasadim), mai

ales milostenia sau pomana (ţedaqah).

În ceea ce priveşte afecţiunile produse de agentul patogen mesianic: evreii mozaici au

găsit variante de a se descotorosi de o bună parte din el, „îmbogăţind” setul de rugăciuni zilnice.

Mai concret, până în anul 90 e.n. evreii credincioşi în Mesia continuau să se închine

dimpreună cu evreii mozaici în adunări comune şi în sinagogi (Faptele apostolilor, 13:5,14; 14:1;

17:1,2,10; 18:3,19,26; 19:8; Epistola lui Iacov, 2:2). Orice evreu, din orice partidă religioasă sau

sectă era primit în orice sinagogă. Chiar mai mult, exista obiceiul ca atunci când un evreu oaspete

intra în sinagogă, să fie invitat să citească din Tanaħ pericopa stabilită pentru Şabatul respectiv

(Evanghelia după Luca, 4:16,17; Faptele apostolilor, 9:20; 13:15).

Dar evreii mesianici aflaţi în vizită în altă cetate, nu aveau semne distinctive pentru a fi

identificaţi ca fiind mesianici, şi au fost multe cazurile în care mesianicii au urcat la bima (un soi

de amvon), au citit Sulurile sfinte, le interpretau prin lentila hermeneutică mesianică, îşi

mărturiseau credinţa în Yeşua şi ieşea scandal şi tulburare, fapt atestat în multe locuri de cartea

Faptelor.

Cum puteau fi aceştia îndepărtaţi? Soluţia s-a dat la Consiliul de la Iavne, din anul 90, şi o

vom prezenta în cadrul său mai larg: în iudaism, Amidah este setul de rugăciuni care se recită

stând în picioare, elementul central al tuturor liturghiilor evreieşti. El are trei secţiuni principale:

prima este Şvah („Slăveşte!”), a doua este secţiunea centrală, compusă din douăsprezece

binecuvântări, iar a treia este secţiunea Hodaa („Mulţumiri”). În total, erau optsprezece

binecuvântări, fiecare avea titlul său, şi li se spunea chiar Şmone Esre („Optsprezece”, în limba

ebraică).

47

La consiliul de la Iavne rabbi Gamaliel al II-lea, autorizat de rabbi Yochanan ben Zakai a

modificat Amidah, introducând o a nouăsprezecea binecuvântare, Birkat ha-minim,

„Binecuvântarea împotriva ereticilor”, plasată în secţiunea centrală şi care spune:

Pentru apostaţii care au respins Torah, să nu fie scăpare, şi fie ca nazarinenii şi ereticii să piară

numaidecât. Fie ca toţi duşmanii poporului Tău, casa lui Israel, să fie îndepărtaţi pe dată. Fie ca

Tu să nimiceşti, să zdrobeşti şi să smereşti împărăţia trufiei cât mai curând, în timpul zilelor

noastre! Binecuvântat să fii Tu, Adonai, care-i zdrobeşti pe duşmanii Tăi şi-l smereşti pe cel

trufaş.

Prin „nazarineni” se înţelegeau clar urmaşii Nazarineanului; evreii mesianici nu puteau să

citească aceste cuvinte sau să răspundă „Amen!” la ele, fără a intra sub pedeapsă cerească.117

În

consecinţă, ei au încetat să mai frecventeze sinagogile mozaicilor.

Ce importanţă au pentru noi toate acestea? Importanţa provine din două direcţii: cea

istorică şi cea filosofică. Cea istorică arată că în această „capcană” a celei de-a nouăsprezecea

„binecuvântări-blestem” trebuie căutate rădăcinile Articolului 1 din Crezul atanasian, precum şi

al altor dezavuări ulterioare, fie între iudaism şi creştinism, fie între diferitele ramuri ale Bisericii

denumite creştine.118

Importanţa filosofică subliniază încă o dată faptul că în elaborarea unui sistem teologic,

de genului unui Crez sau al unei Mărturisiri de credinţă, este important nu numai să afirmi ce

crezi, ci şi să conteşti opusul lucrurilor crezute, sau măcar să introduci elemente care delimitează

sistemul tău de alte sisteme.119

117

În Evul Mediu s-au mai îndulcit termenii binecuvântării, dar asta numai la presiunile creştinilor. 118

Vezi în Bisericile ortodoxe unele „Rânduieli”, de genul Cum se cuvine a primi pre jidovii cei ce vin să se boteze,

Cum se cuvine a primi pre shismatici, adică pre papistaşii care vin la drept măritoarea credinţă, Cum se cuvine a

primi pe eretici, adică pe luterani şi pe calvini, Cum se cuvine să ungem cu Sfântul mir pre ereticii care vin la

credinţa ortodoxă, etc. 119

În acest sens este monumentală Declaraţia de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.

48

Capitolul al IV-LEA

CATEHEZĂ ŞI CATEHISME

ÎN BISERICILE PRIMELOR CINCI SECOLE

I. Manuale catehetice

Continuăm demersul nostru semnalând apariţia primului „manual” catehetic din istoria

Bisericii, numit Didache („Didahia, Învăţăturile”), care se pare că a fost elaborat, ca o operă

compozită, spre sfârşitul sec. I e.n.120

Aici sunt discutate Calea Vieţii şi a Morţii, apoi probleme

liturgice ca botezul, postul, comuniunea, modalităţi de depistare a profeţilor falşi, precum şi alte

chestiuni disciplinare.121

Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii

Domnului era subiectul ultimului capitol.122

Prin anul 107 e.n. Ignaţiu din Antiohia a scris Epistola către tralieni, în care este redat un

crez:

Prin urmare, fiţi surzi faţă de oricine vă vorbeşte deosebit de Iisus Hristos, care este din butucul

lui David, care este din Maria, care într-adevăr S-a născut, a mâncat şi a băut, care într-adevăr a

fost persecutat sub Pilat din Pont, care într-adevăr a fost crucificat şi a murit în văzul fiinţelor din

cer, de pe Pământ şi de sub Pământ, care într-adevăr a înviat dintre cei morţi.

Unul dintre cei mai timpurii scriitori care au apărat creştinismul este Aristides. Într-o

scriere anterioară anului 138 e.n., el a rezumat:

Cât despre creştini, ei îşi trag obârşia de la Domnul Iisus Hristos. El este mărturisit a fi Fiul

Dumnezeului cel Preaînalt, Care s-a pogorât din Cer prin Duhul Sfânt, fiind născut de o fecioară şi

întrupându-Se123

(sarkopoietheis, n.ns), şi într-o fiică a oamenilor Se sălăşluise Fiul lui

Dumnezeu… Acest Iisus…a fost străpuns de iudei, a murit şi a fost îngropat; şi se spune că după

trei zile a înviat şi S-a ridicat la Cer… Ei cred că Dumnezeu este Creatorul şi Făcătorul tuturor

lucrurilor, în Care sunt toate lucrurile şi din care sunt toate lucrurile.124

Puţin mai târziu, prin anul 150 a fost scrisă Epistula Apostolorum:

125

120

Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, edit. Sofia, Bucureşti,

2004, p. 53. 121

C. Moreschini, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, edit. Polirom, Iaşi, 2001, trad.

H. Stănciulescu, G. Sauciuc, p. 147-150. 122

Earle Cairns, op. cit., p. 71. 123

Termenul sarx înseamnă, literal, carne. Verbul sarkopoietheis folosit în original semnifică „S-a incarnat” şi se

referă la faptul că Mesia şi-a asumat un trup de carne împreună cu natura omenească a lui Adam înainte de Căderea

în păcat. O variantă ar fi fost să se traducă „s-a înomenit (enanthropesanta)”, dar Crezurile de-atunci contra-atacau

învăţăturile gnosticilor, care spuneau că lumea şi carnea sunt inferioare şi rele. Mesia a venit asumându-Şi un trup de

carne împreună cu natura omenească intrinsecă în vederea răscumpărării integrale a omului, adică duh-suflet ŞI trup.

Restaurarea fiinţei omeneşti nu doar presupune, ci chiar necesită şi răscumpărarea trupească. Această discuţie, însă,

este abordată în ciclul de lecţii „Chipul mesianic al lui Yeşua”. 124

The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977, p. 113. 125

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, p. 16-17.

49

În Tatăl, Conducătorul Universului,

Şi în Iisus Hristos, Răscumpărătorul nostru,

Şi în Duhul Sfânt, Paracletul,

În sfânta Biserică,

Şi în iertarea păcatelor.

Ea este un rezumat foarte timpuriu al credinţei adevărate.

Iustin Martirul (cca. 165) a produs o sumarizare similară celei a lui Aristides. El spune în

felul următor:

Noi ne închinăm Dumnezeului creştinilor, pe care-L considerăm Unul de la început, creatorul şi

făcătorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute,

Şi Domnului Iisus Hristos, Servul lui Dumnezeu, despre care profeţii prevestiseră că va fi prezent

cu neamul omenesc, vestitorul mântuirii şi învăţătorul învăţăturilor bune.

Este demn de menţionat şi faptul că Iustin arată că în secolul al II-lea exista un serviciu

liturgic la care luau parte şi catehumenii (liturghia catehumenilor), şi apoi, după plecarea lor, un

serviciu euharistic, la care participau numai credincioşii botezaţi. „Negreşit, desăvârşirea acestei

instituţii bisericeşti este opera veacului al patrulea; dar despărţirea serviciului divin în două, adică

o parte comună sau pentru toţi – botezaţi ori numai candidaţi la botez – nu se poate contesta chiar

în veacul al doilea.”126

Deci, „începând cu veacul al II-lea, catehumenatul este bine orânduit. După apostoli,

misionarii creştini s-au străduit să lămurească, mai cu seamă prin cateheze mistagogice,

semnificaţia sacramentelor (…), iniţiindu-i pe catehumeni în primul rând în tainele religiei,

moralei şi cultului creştin. Catehumenul era candidatul la botez, viitorul credincios.”127

Terminarea statutului de catehumen se făcea, la cei merituoşi, de obicei în noaptea de Paşte, prin

botez.128

Hippolytus, un scriitor creştin prolific, ne spune că pe la anul 180 presbiterii din Smirna

au condamnat învăţăturile unuia numit Noetus şi au prezentat învăţătura şi credinţa lor în contrast

cu cea susţinută de acesta:

De-asemenea, noi cunoaştem în adevăr un Dumnezeu, Îl cunoaştem pe Hristos, Îl cunoaştem pe

Fiul, pătimind cum a pătimit, murind cum a murit, şi înviat în a treia zi, şi stând la dreapta lui

Dumnezeu şi venind să judece pe cei vii şi pe cei morţi. Şi spunând acestea, spunem ce ni s-a

predat şi nouă.

În a doua parte a sec. al II-lea, credinţa se putea rezuma în forme mai coerente, denumite

Regula fidei, „Reguli ale credinţei”. Irenaeus, de pildă, a fost „primul scriitor care a consemnat

existenţa unui Canon (sau Regulă) de credinţă… Aceste Reguli ale credinţei erau folosite in

extenso în cadrul instruirii catehetice şi erau destul de elastice. Catehumenul îşi însuşea regulile,

iar în partea finală a instruirii (care putea dura şi 3 ani!), anterior botezului, le reda sub forma

întrebărilor şi a răspunsurilor, pentru a demonstra faptul că le cunoaşte.

126

Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 83. 127

Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 93. 128

Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 82.

50

Această Regula fidei afirma

...credinţa într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, care a făcut Cerurile şi Pământul şi mările şi

toate lucrurile care sunt în ele; şi într-Unul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat129

pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfânt Care, prin profeţi, a făcut cunoscut planul mântuirii, şi

venirea şi naşterea dintr-o fecioară şi pătimirea şi învierea dintre cei morţi şi înălţarea trupească la

Cer a preaiubitului Hristos Iisus, Domnul nostru, şi arătarea Sa viitoare din Cer, în slava Tatălui,

pentru a aduna toate lucrurile (recapitula) şi pentru a înălţa din nou orice trup din întregul neam

omenesc.”130

Următorul scriitor catehetic este Tertulian care, „Către anul 203, (...) a alcătuit tratatul De

paenitentia, în care recomanda novicilor o căinţă pre- şi post-baptismală, spre a fi demni de noua

viaţă întru Hristos”131

În altă lucrare, Împotriva lui Praxeas, Tertulian scrie:

Cu toate acestea, noi, ca întotdeauna, şi mai ales acum, ca fiind echipaţi de Paracletul, călăuzitorul

în tot adevărul, credem (aşa cum fac şi aceştia) într-un singur Dumnezeu, dar supuşi acestei

dispensaţii (cuvântul pe care-l folosim noi pentru „oiconomie”) credem că acest singur Dumnezeu

are un Fiu, Cuvântul Său care a ieşit de la El, prin care toate au fost făcute şi fără de care n-a fost

făcut nimic;

că Acesta a fost trimis de Tatăl în fecioară şi a fost născut de ea, atât om cât şi Dumnezeu, Fiul

omului şi Fiul lui Dumnezeu, şi a fost numit Iisus Hristos;

că El a pătimit, a murit şi a fost îngropat, după Scripturi, şi fiind înviat de Tatăl şi luat înapoi în

Cer şade la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii;

şi că după-aceea El, potrivit promisiunii, a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Paracletul, sfinţitorul

credinţei tuturor celor care cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt;

că această Regulă ne-a fost predată de la începutul Evangheliei...

Cândva între anii 200-350 a fost scris papirusul Der Balyzeh, a cărui funcţie nu se

cunoaşte exact. El consemnează:

Mărturiseşte credinţa...

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic (Pantokratora),

Şi în Fiul Său cel Unul-născut,

Domnul nostru Iisus Hristos,

Şi în Duhul Sfânt,

Şi în învierea trupească,

Şi în sfânta Biserică catolică.132

Prin anul 215 e.n. Hippolytus, pe care l-am amintit mai sus, face o relatare a botezului în

Roma. Aceasta este foarte importantă întrucât redă o mărturisire a credinţei sub formă de

întrebări şi răspunsuri, pentru a demonstra faptul că ele au fost însuşite de catehumen.133

129

Vezi mai sus nota despre sarkopoietheis. 130

The History of Christianity, p. 113-114. 131

Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100. 132

Papirusul nu se referă la Biserica romano-catolică, ci la biserica universală, împrăştiată în oikumene, adică în toată

lumea cunoscută atunci. 133

The History of Christianity, p. 115; Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to

the Present, p. 23.

51

Redăm această confesiune baptismală pe care o aminteşte Hippolytus:

Când persoana care se botează se pogoară în apă, cel care-l botează, punându-şi mâna pe el, îi va

zice: “Crezi tu în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic (Pantokratora)?” Iar persoana care se botează va

răspunde: „Da, cred.” Atunci, ţinându-şi mâna pe capul său, îl va boteza o dată. Apoi va spune:

„Crezi tu în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria şi a fost răstignit

sub Pilat din Pont, a fost mort şi îngropat şi S-a sculat a treia zi, a înviat dintre cei morţi, S-a

înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii?” Şi când spune „Da,

cred”, va fi botezat iarăşi. Şi din nou el va întreba: „Crezi tu în Duhul Sfânt, în sfânta biserică şi în

învierea trupului?” Persoana care se botează va spune: „Da, cred”, şi va fi botezată a treia dată.”

„Marele Origen (m. 253) vorbea despre pocăinţă, de o convertire morală anterioară

botezării, insistând asupra pregătirii îndelungate şi precaute a catehumenilor, cu însuşirea celor

mai însemnate puncte de credinţă.”134

El, împreună cu Clement, „au pus Evanghelia în termeni ce puteau fi înţeleşi de oameni

familiarizaţi cu cele mai înalte forme de cultură grecească, şi stabilind, o dată pentru totdeauna,

respectabilitatea noii credinţe.”135

Următorul pas ar putea fi Crezul pe care Marcellus îl supune atenţiei împăratului Iulian în

anul 340 e.n.:

Cred în Dumnezeu, Atotputernicul (Pantokratora),

Şi în Hristos Iisus, Fiul Său cel Unul-născut, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara

Maria, Care a fost răstignit sub Pilat din Pont, a fost mort şi a înviat a treia zi dintre cei morţi, S-a

înălţat la Ceruri şi Şi-a luat locul la dreapta Tatălui, de unde va veni să-i judece şi pe cei vii şi pe

cei morţi,

Şi (cred) în Duhul Sfânt, în sfânta biserică, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (sarkos) şi în

viaţa veşnică.

Un alt catehet important este Chiril al Ierusalimului care, în veacul al IV-lea, a scris un

manual catehetic alcătuit din Procateheză şi 24 de cateheze propriu-zise. El trebuie citit în paralel

cu aşa-numitul Crez apostolic, pe care-l vom aminti puţin mai jos. Merită reţinută o cugetare a

ierusalimiteanului:

Pentru că nu pot toţi să citească Scripturile, deoarece îi împiedică de la cunoaşterea lor, pe unii

simplitatea minţii, iar pe alţii ocupaţiile, pentru aceea am strâns în câteva fraze toată dogma

credinţei (adică în Simbolul credinţei) ca să nu se piardă sufletul din pricina neştiinţei. Vreau să vă

amintesc că aceste cuvinte să fie recitate de voi cu toată râvna, să nu fie scrise pe hârtie, ci săpate,

cu ajutorul memoriei, în inima voastră. Altă învăţătură afară de aceasta să nu primiţi, nici chiar

dacă noi, care vă învăţăm acum, ne-am schimba, şi am grăi învăţături contrare acestora. Auzind

aceasta aminteşte-ţi de Simbolul credinţei şi primeşte la timpul potrivit din dumnezeieştile

Scripturi demonstrarea fiecărui punct de credinţă. Căci învăţăturile credinţei n-au fost alcătuite

aşa cum li s-au părut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toată Scriptura şi

împlinesc o singură învăţătură a credinţei136. Şi după cum sămânţa de muştar dintr-un grăunte îşi

134

Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100. 135

The History of Christianity, p. 77. 136

Sublinierea noastră.

52

întinde împrejur multe ramuri, tot astfel şi acest simbol de credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins ca

într-un sân, toată cunoştinta evlaviei din Vechiul şi Noul Testament.137

Alister McGrath, care a întocmit o uriaşă crestomaţie de scrieri creştine în care apare şi

acest citat, conchidea că... „Acesta este un pasaj foarte scurt, dar ilustrează un punct important: în

vremea lui Chiril, crezurile deveneau tot mai importante.”138

Nu se putea ca Augustin să nu aibă nimic de spus despre Crezuri; el redă o variantă

africană:

Noi credem în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor, Conducătorul

veacurilor, nemuritor şi nevăzut.

Noi credem în Iisus Hristos, Domnul nostru, născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria, Care a

fost crucificat sub Pilat din Pont, mort şi îngropat, în a treia zi a înviat dintre cei morţi, S-a înălţat

la Cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi

Noi credem în Duhul Sfânt, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (carnis) şi în viaţa veşnică

prin sfânta biserică catolică.

II. Locaşuri de catehizare

Ridicăm o întrebare legitimă: unde, în ce locaşuri, sau în ce medii ambientale se făcea

catehizarea?

În prima fază, cateheza se făcea acasă, în cadrul întâlnirilor creştine particulare, în sinaxe

(Fapte, 18:26), sau în cadre semi-private: apostolul Pavel e un exemplu în acest sens, prin şcoala

lui Tyranus din Efes (Fapte, 19:9). Iustin Martirul care, pe la anul 150 ţinea cursuri într-o

încăpere de deasupra băilor publice, îi calcă pe urme.139

Eusebiu din Cezareea, marele istoric al

Bisericii, spune140

că în Alexandria exista o şcoală catehetică, o Didaskalion care a fost condusă

de Clement alexandrinul, Pantaenus şi Origenes. Iniţial, instruirea catehumenilor era mai degrabă

modestă141

, dar, cel puţin, ea exista. (A fost reînfiinţată în 1893.)

În final, o dată cu Edictul dat de Împăratul Constantin la Mediolanum, în februarie 313,

creştinismul devine o religio licita. Ca atare, primeşte dreptul de a-şi ctitori lăcaşe de cult, unde

se va desfăşura catehizarea (pre- şi post-baptismală).

Nu este nevoie să mai spunem că fiecare locaş şi grupul frecventat avea un efect psiho-

social asupra catehumenilor.

III. Ce este şi ce nu este un Crez?

Înainte de a continua discuţia, merită să ne amintim faptul că am văzut până acum

afirmaţii minimale de credinţă în Tanaħ (Vechiul Testament), în cărţile Legământului Înnoit

(Noul Testament), precum şi relaţii dintre catehisme şi crezuri. Dar, în definitiv, ce este un crez şi

ce nu este el?

137

Cateheze V, 12, în Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, în „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, în

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html 138

Alister McGrath, The Christian Theology Reader, p. 81, în http://books.google.ro 139

The History of Christianity, p. 86. 140

Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, V.10, 1.4. 141

C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 279.

53

Termenul „Crez” provind din latinescul Credo („Eu cred”), care apare în versiunea latină

a Crezului apostolic şi niceean. El este:

1: o formulare autoritară şi scurtă a unei credinţe religioase

2: un set de credinţe fundamentale

3: un principiu călăuzitor.142

Phillip Schaff, istoric al Bisericii, prezintă mai amplu:

Un Crez, o Regulă de credinţă sau un Simbol este o mărturisire de credinţă pentru uzul public, sau

cuvinte puse într-o formă care expune cu autoritate anumite articole de credinţă care sunt

considerate de cei care le-au întocmit ca fiind necesare pentru mântuire sau cel puţin pentru

bunăstarea Bisericii creştine. Un crez poate acoperi întregul tărâm al doctrinei şi practicii creştine,

sau poate conţine numai punctele care sunt considerate fundamentale şi suficiente, sau care au fost

disputate. Crezul poate fi în formă declarativă sau interogativă; el poate fi scurt şi popular (cum ar

fi Crezul apostolic şi nicenian), pentru uzul general sau în instruirea catehetică şi la botez; sau

poate fi mai elaborat şi mai teologic, pentru slujitori şi învăţători, ca standard de doctrină publică.

(...) În acest caz din urmă, o Mărturisire de credinţă este întotdeauna rezultatul unei controverse

dogmatice şi polemizează, mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, cu erorile opozante. Pe

fiecare simbol este pusă pecetea veacului său şi situaţia istorică din care s-a ivit.143

IV. Concilii şi Crezuri

Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 este absolut remarcabil pentru studiul nostru:

creştinismul devine o religio licita. Ca atare, creştinii vor cuteza să-şi afirme deschis credinţa şi

să o problematizeze, să teologhisească.

Pe lângă declaraţiile „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, „Iisus este Domnul” şi celelalte

rudimente de mărturisiri, beneficiind de temelia scripturală şi de iluminările spirituale ale unor

învăţaţi ai bisericilor, învăţătura creştină a fost sistematizată şi a prins formă în celebrul Crez

apostolic, sau Simbolul credinţei, mărturisire de credinţă din secolele II-III. Îl redăm mai jos:

Crezul Apostolic

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului.

Şi în Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Domnul nostru, care a fost zămislit de Duhul Sfânt, S-a

născut din fecioara Maria; a pătimit sub Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat

(S-a pogorât în locuinţa morţilor).144

El a înviat a treia zi dintre cei morţi, S-a înălţat la Ceruri şi

şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vină să judece viii şi morţii.

Cred în Duhul Sfânt, în sfânta Biserică universală, în părtaşia sfinţilor, în iertarea păcatelor, în

învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin!

142

http://www.creeds.net/creed.htm 143

http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.html 144

Formularea din paranteză nu apare în versiunile mai timpurii ale Crezului apostolic.

54

Crezului i s-ar mai putea adăuga articole, de pildă cu privire la infailibilitatea şi ineranţa

Sfintelor Scripturi, la păcătoşenia omului sau la mântuirea prin îndreptăţirea prin credinţă145

, însă,

cu toate acestea, ele sunt repere pentru teologhisirea creştină şi pentru apariţia Mărturisirilor

dogmatice de credinţă.

După Conciliul de la Niceea, 325 e.n., şi respectiv Conciliul de la Constantinopol, 381

e.n., el a fost elaborat în următoarea formulare:

Crezul niceeo- constantinopolitan

1. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului, şi al

tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile.

2. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care din Tatăl S-a

născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut,

nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute;

3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri şi S-a întrupat

de la Duhul Sfânt şi din Maria, fecioara, şi S-a făcut om;

4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi a fost îngropat;

5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;

6. Şi S-a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta Tatălui;

7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii; a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit;

8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul-de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede; Cel ce împreună

cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit; Care a grăit prin prooroci;

9. Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolică Biserică;

10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor;

11. Aştept învierea morţilor;

12. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Pentru istoria gândirii creştine, această Mărturisire de credinţă niceeo-

constantinopolitană este o piatră de hotar, ea fiind rezultatul unor îndelungate şi aprige bătălii cu

diferite erezii. „Marile crezuri nu sunt numai înrădăcinate în istorie, ca sursa şi baza lor, ci, de-

asemenea, sunt şi încadrate în istorie, şi poartă semnele istoriei. (...) Ele nu pot fi impuse Bisericii

printr-un simplu fiat, ci sunt examinate, corectate, respinse şi confirmate de istorie.”146

Aici mai amintim doar că sistemul de pregătire a catehumenilor în vederea botezului „a

continuat până în secolele al V-lea şi al VI-lea, când instruirea post-baptismală a devenit

predominantă.”147

Motivul este clar: în biserici se insinuase, şi apoi fusese acceptată o erezie,

botezul copiilor mici, pedo-botezul. Ca atare, instruirea în credinţa în elenizatul „Domn Iisus”

putea fi numai post-baptismală. Se pierduseră reperele amintite odată de preotul ortodox Mihail

Bulacu: îndeplinirea condiţiilor canonice, pregătirea teologică, pregătirea filosofico-religioasă,

credinţa deplină, tactul pedagogic, ascendenţa morală creştină.

Cum am spus mai sus, Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 e.n. este absolut

remarcabil pentru studiul nostru, întrucât creştinii pot teologhisi deschis, şi lucrul acesta se vede

în dezvoltările teologice ulterioare. Au loc o serie de şapte concilii sau sinoade ecumenice, unde

participă biserici răsăritene şi apusene.

145

Herman Witsius, apud John F. MacArthur, Criza spiritualităţii, edit. Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma, p.

81-89. 146

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, p. 2-3. 147

Craig Skinner, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973, p. 41.

55

Redăm aici anii în care au avut loc aceste Concilii, precum şi problemele abordate:

I. Primul conciliu de la Niceea (325): condamnă doctrina lui Arius. Conciliul a stabilit

învăţătura trinitară a Bisericii, formulând forma scurtă a crezului creştin (vezi Crezul

apostolic).

II. Primul conciliu de la Constantinopol (381): a extins crezul creştin prin articolele 9-12

din simbolul niceeo-constantinopolitan (vezi Crezul niceeo- constantinopolitan), articole

valabile până în prezent în Biserica Catolică şi în Bisericile Ortodoxe Răsăritene.

III. Conciliul de la Efes (431): condamnă nestorianismul şi adoptă titlul de „Născătoare de

Dumnezeu” (gr. Theotokos) pentru Maria din Nazaret.

IV. Conciliul de la Calcedon (451): condamnă doctrina lui Eutihiu I de Constantinopol

(monofizismul, vezi mai jos Crezul calcedonian), şi afirmă două firi în Iisus. Se retuşează

simbolul niceno-constantinopolitan. Acest conciliu, precum nici următoarele, nu sunt

recunoscute de bisericile vechi orientale.

V. Al doilea conciliu de la Constantinopol (553): se reafirmă declaraţiile conciliilor

anterioare, se condamnă noile teze ariene, nestoriene şi monofizite.

VI. Al treilea conciliu de la Constantinopol (660-681): condamnă monotelismul, afirmă că

Christos are două voinţe: una dumnezeiască şi una omenească.

VII. Al doilea conciliu de la Niceea (787): reintroduce cultul icoanelor şi pune capăt

iconoclasmului.148

Analiza teologică a adevărurilor dogmatizate de aceste concilii şi limitele lor nu este

scopul acestui studiu.

Următorul pas important pentru analizarea modului în care nişte afirmaţii de credinţă au

evoluat în catehisme, iar ulterior în Mărturisiri de credinţă, este Crezul elaborat la Conciliul de la

Calcedon, în anul 451 e.n. El spune în felul următor:

Noi dar, urmând exemplul sfinţilor Părinţi, toţi într-un singur gând, îi învăţăm pe oameni să

mărturisească pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Acesta fiind perfect în

dumnezeirea Sa şi perfect în umanitatea Sa; cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu trup şi

suflet raţionale; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte dumnezeirea şi consubstanţial (co-

esenţial, homoousios) cu noi în ceea ce priveşte umanitatea; în toate lucrurile la fel ca noi, dar fără

păcat; născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii în ceea ce priveşte dumnezeirea, iar în zilele de pe

urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, în

ceea ce priveşte umanitatea; Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singur-născut, de recunoscut ca

având două firi (naturi, phuseis), fără a fi confundate, fără a fi schimbate, fără a fi împărţite şi fără

a fi separate, deosebirea dintre firi nefiind cu nici un chip înlăturată prin unirea lor, ci mai degrabă

fiind păstrată proprietatea fiecărei firi şi unindu-se într-o singură Persoană (Prosopon) şi într-un

singur Ipostas (Hupostasis)149

, neputând fi împărţit sau separat în două Persoane, ci unul şi acelaşi

Fiu, şi singurul născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, aşa cum proorocii au declarat

de la început despre El şi ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos Însuşi şi cum ni s-a predat în Crezul

sfinţilor Părinţi.

148

http://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic. Vezi şi http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htm 149

Apud Jaroslav Pelikan, ipostasul este „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în

număr.”

56

Cam în aceeaşi perioadă, adică secolele IV-V, a apărut aşa-numitul Crez atanasian. El a

fost scris împotriva convingerilor teologice ale lui Arius, decretat eretic. Acest Crez afirmă

categoric:

CREZUL ATANASIAN

Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă

fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie.

Iar credinţa creştină universală este aceasta, că noi ne închinăm unui (singur) Dumnezeu în

Trinitate, iar Trinităţii în unitate; fără a confunda Persoanele şi fără a diviza Dumnezeirea. Căci

există o singură Persoană a Tatălui, o alta a Fiului, şi o alta a Duhului Sfânt. Însă Dumnezeirea

Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt este întru totul una: egală în slavă, co-eternă în măreţie. La fel

cum este Tatăl, este şi Fiul, şi la fel este şi Duhul Sfânt. Tatăl este necreat, Fiul este necreat si

Duhul Sfânt este necreat. Tatăl este incomprehensibil, Fiul este incomprehensibil şi Duhul Sfânt

este incomprehensibil. Tatăl este infinit, Fiul este infinit şi Duhul Sfânt este infinit. Tatăl este

veşnic, Fiul este veşnic, şi Duhul Sfânt este veşnic. Şi totusi Ei nu sunt trei veşnici, ci un singur

veşnic. La fel cum nu sunt trei Infiniţi, nici trei Necreaţi, ci unul singur Necreat, si unul singur

Infinit. În acelaşi fel, Tatăl este atotputernic, Fiul este atotputernic şi Duhul Sfânt atotputernic.

Totuşi, nu sunt trei Atotputernici, ci Unul Singur. Cum Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu,

şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Un Singur Dumnezeu. După

cum Tatăl este Domn, Fiul este Domn şi Duhul Sfânt este Domn. Şi totuşi nu sunt trei Domni, ci

Un Singur Domn. Căci după cum suntem obligaţi de către adevărul creştin să recunoaştem fiecare

Persoană ca fiind Ea Însăşi Dumnezeu şi Domn. Astfel, ne este interzis de către credinţa creştină

universală să spunem că există trei dumnezei, sau trei domni.

Tatăl nu este făcut din nimic: nici creat, nici născut. Fiul este doar de la Tatăl: nu este nici făcut,

nici creat, ci născut. Duhul Sfânt este de la Tatăl şi de la Fiul: nu este nici făcut, nici creat, nici

născut, ci purcede. Astfel, există un singur Tată, nu trei taţi; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu

trei duhuri sfinte.

În această Trinitate nici o Persoană nu este înaintea Celeilalte, sau după Cealaltă; nici una nu este

mai mare sau mai mică decât Cealaltă. Ci toate trei Persoanele sunt împreună co-eterne şi co-

egale.

Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, să se aducă închinare Unităţii în Trinitate şi

Trinităţii în unitate.

Astfel trebuie să creadă despre Trinitate cel ce vrea să fie mântuit.150

Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea veşnică omul să creadă de asemenea cu statornicie

în întruparea151

Domnului nostru Iisus Hristos. Căci dreapta credinţă este că noi credem şi

mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu şi om. Dumnezeu

din natura Tatălui, născut înainte de întemeierea lumii, şi om din natura mamei Lui, născut în

lume. Dumnezeu perfect şi Om perfect, cu suflet raţional şi (trup de) carne omenească. Egal cu

Tatăl, în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui şi inferior Tatălui, în ceea ce priveşte umanitatea Lui.

Care deşi este Dumnezeu şi om, totuşi nu sunt doi, ci un Hristos. Unul, nu prin convertirea

Dumnezeirii în trup, ci prin asumarea omenescului în Dumnezeire. Unul, pe de-a întregul, nu prin

amestecarea naturii, ci prin unitatea Persoanei. Căci aşa cum sufletul raţional şi (trupul de) carne

omenească alcătuiesc un singur om, tot aşa Dumnezeu şi omul sunt una în Hristos.

Care a suferit pentru mântuirea noastră, S-a pogorât în locuinţa morţilor şi a înviat a treia zi din

morţi. El S-a înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi Dumnezeu Atotputernic, de unde va

veni pentru a judeca viii şi mortii. La a Cărui venire toţi oamenii vor învia în trupurile lor şi vor da

150

Qui vult salvus esse, ita de Trinitate sentiat (lat.). 151

Vezi mai sus despre sarkopoietheis.

57

socoteală pentru faptele lor. Cei ce au făcut binele, vor intra în viaţa veşnică, iar cei ce au făcut

răul, vor merge în focul veşnic.

Aceasta este credinţa creştină universală în care dacă un om nu crede cu statornicie şi neclintire,

nu poate fi mântuit.

Se observă rapid faptul că este o producţie cu elemente delimitative, ca să nu spun

reacţionară, cei care nu cred în acest fel fiind consideraţi nemântuiţi.152

Am ajuns la sfârşitul survolării modului în care, istoriceşte vorbind, afirmaţii minimale de

credinţă vetero- şi neo-testamentară s-au dezvoltat în catehisme şi în Crezuri, inclusiv până la

Conciliul al IV-lea. Vor mai avea loc încă trei Concilii denumite „ecumenice”, şi la fiecare din

ele se va elabora un corpus de învăţături pe diferite planuri, dogmatic, liturgic, pastoral, etc. În

anul 1054 se va şi proceda la recunoaşterea oficială a unei stări de spirit care, de fapt, exista de

veacuri întregi: Schisma, ruperea bisericilor de Răsărit (ortodoxe), de cea de Apus, catolică153

. Cu

certitudine că această schismă se va vedea şi în Mărturisirile de credinţă elaborate ulterior de

fiecare dintre aceste biserici.

În plus, după izbucnirea Reformei din 1517, bisericile provenite din Reformă au cunoscut

un fenomen de diversificare şi de îmbogăţire a Mărturisirilor lor de credinţă.

Rămâne doar să mai aducem o informaţie de actualitate: Bisericile catolică, ortodoxe şi

răsăritene, protestante şi neo-protestante, caută unirea lor întreolaltă cu orice preţ, chiar şi cu

preţul sacrificării adevărului scriptural şi doctrinar care-i făcea liberi. De aproximativ 100 de ani

în sensul unirii s-au făcut paşi importanţi, la început în moduri mai oculte, apoi mai pe faţă

(Consiliul Mondial al Bisericilor, etc.). În consecinţă, rămâne să vedem un nou Conciliu, al VIII-

lea, la care ortodoxia se va uni cu catolicismul şi, foarte posibil, cu bisericile provenite din

Reformă. Următorii ani vor demonstra aceasta.

152

Ciprian considera că mântuirea este numai în Biserică: extra Ecclesiam nulla salus (lat.), „În afara Bisericii nu

există mântuire”. 153

Schisme mai avuseseră loc, vezi schisma acaciană (484-519), când se suspecta faptul că patriarhiile

constantinopolitane înclină spre monofizitism şi nu erau în acord cu învăţăturile de la Conciliul de la Calcedon (451)

privitoare la Persoana lui Iisus Hristos.

58

Capitolul al IV-lea

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ:

DEFINIŢIE DE LUCRU ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI SALE

I. Mărturisirea de credinţă: definiţie de lucru

În definitiv, ce semnifică sintagma „Mărturisire de credinţă”? Ea trebuie privită din mai

multe unghiuri de vedere.

Concepţia unui teolog ortodox, Ioan I. Ică despre mărturisirea de credinţă, în general, este

următoarea:

Termenul de „mărturisire de credinţă” - care vine de la cuvântul grecesc omologhia, semnificând

acordul, adeziunea şi consimţământul mai multor persoane, de afirmare în public, prin cuvânt şi

cu însăşi viaţa, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinţe religioase. Dogmatic, însemnează

cartea care cuprinde învăţătura de credinţă, formulată de Biserică pe baza Revelaţiei şi pe care

credincioşii sunt ţinuţi s-o mărturisească înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, după porunca

Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi pentru

el înaintea Tatălui Meu din Ceruri” (Matei 10, 32). Fiindcă nu-i suficient numai să primim

cuvântul lui Dumnezeu şi să-l rostim „întru mărturisirea inimii”, ci trebuie să se dea şi o bună

mărturie despre adevărul lui înaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), după pilda lui Hristos care „a venit

în lume să mărturisească adevărul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atât pe actul

personal al mărturisirii credinţei cât şi pe conţinutul sau adevărul credinţei mărturisite.154

Suntem de-acord cu profesorul Ică, dar noi abordăm o concepţie mai tehnică.

Mai întâi, o Mărturisire este un sistem, adică „un ansamblu de elemente (principii,

reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un

domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe

ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.”155

Părţile

care alcătuiesc sistemul sunt solidare, formează un tot unic şi unitar, care finalmente trebuie să fie

coerent, logic, articulat, necontradictoriu în sine însuşi. În cazul dat, o Mărturisire este un sistem

de convingeri.

Apoi, o Mărturisire este nu numai un sistem de convingeri, ci de convingeri teologice,

mai mult sau mai puţin extins, elaborat pe structura unui crez teologic istoric.

Petre Ţuţea mai făcea şi precizarea pertinentă că sistemul este „o construcţie raţională, un

întreg logic paralel cu un întreg ontic.”156

Altfel spus, o Mărturisire de credinţă este

formularea logică a gândirii unui individ, a unui grup de slujitori sau a unei întregi comunităţi

de credinţă. Orice ar reflecta ea, ea reflectă un întreg ontic.

În final, afirmăm categoric faptul că nici un sistem şi nici o Mărturisire de credinţă nu are

valoare dacă nu exprimă realitatea şi adevărul de corespondenţă, care în iudaism, în mesianism şi

în creştinism este un adevăr revelat. Vizavi de adevărul revelat în relaţie cu o Mărturisire,

transcriu un gând al lui Petre Ţuţea:

154

Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, op. cit. 155

DEX 1998, http://dexonline.ro/search.php?cuv=sistem 156

Petre Ţuţea, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor logice”, edit.

Timpul, Iaşi, 1993, p. 5.

59

...nici gândirea autonomă-sistemică, nici paralelismul logico-ontic, nici corelaţia între concretul

multiform, înregistrat prin percepţii şi reprezentări şi reflecţii prelucrătoare ale gândirii având ca

scop: conceptul, definiţia, legea, norma, soluţia şi sistemul, ci inspiraţia sau harul Divin care leagă

nu numai cele două lumi, cea interioară şi cea exterioară, adică eul şi non-eul aici, ci lumea de-aici

cu cea de dincolo, văzute ierarhic. Istoria, în care ancorează toţi care absolutizează devenirea,

atestă că Adevărul este transcendent în esenţă şi nu are izvorul în om şi în natură.

Deci, o Mărturisire de credinţă, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să exprime

Adevărul revelat de Dumnezeu.

Concluzia care se desprinde din cele înfăţişate mai sus este o definiţie de lucru:

O Mărturisire de credinţă este un sistem de convingeri teologice, elaborat pe

structura unui crez teologic istoric, care prezintă formularea logică a gândirii unei entităţi

raţionale, reflectă un întreg ontic şi exprimă Adevărul revelat de Dumnezeu.

II. Argumente în favoarea necesităţii existenţei sau elaborării unei Mărturisiri de

credinţă

În viaţa de credinţă un credincios adevărat nu trebuie să aibă o gândire utilitaristă, dar,

totuşi, se ridică întrebarea: de ce este necesar şi util să existe sau să fie elaborată o asemenea

Mărturisire? Ce funcţii poate împlini existenţa sa?

A. Argumentul maturizării spirituale

Maturizarea spirituală este posibilă doar dacă un om cunoaşte şi crede spusele Bibliei.

Avem de-a face, deci, cu o relaţie triunghiulară, persoană-Biblie-credinţă.

Credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare

despre lucrurile care nu se văd”157

. Biblia furnizează obiectele care pot fi nădăjduite şi crezute,

lucrurile care nu se văd dar care pot fi apropriate prin credinţă. Teologic vorbind, există fides qua

creditur, adică „credinţa prin care se crede”, încrederea şi convingerea lăuntrică, precum şi fides

quae creditur, „credinţa care este crezută”, adică să cunoşti obiectul credinţei tale, să ştii care-ţi

sunt lucrurile făgăduite.158

O credinţă vagă, de tip mistic, nefundamentată pe Sfânta Scriptură, se

va evapora într-un abur, iar o cunoaştere temeinică a Bibliei, pe un plan pur intelectual, dar

neînsufleţită de credinţă, îţi va usca rădăcinile.

Dar care să fie relaţia dintre Biblie şi o Mărturisire de credinţă? O prezentăm prin

cuvintele elocvente ale lui Phillip Schaff, istoric al Bisericii. El spune că o Mărturisire de

credinţă...

Nu este co-ordonată Bibliei, ci întotdeauna subordonată ei, aceasta fiind singura regulă infailibilă

a credinţei şi practicii creştine. Valoarea Crezurilor depinde de măsura în care ele sunt în acord cu

Scripturile. În cel mai bun caz, un Crez omenesc este doar o expunere relativ corectă şi

aproximativă a adevărului revelat, şi poate fi îmbunătăţită prin cunoaşterea progresivă dobândită

de Biserică, în timp ce Biblia rămâne perfectă şi infailibilă. Biblia este de la Dumnezeu;

Mărturisirea este răspunsul omului dat Cuvântului lui Dumnezeu (…). Biblia este norma

normans; Mărturisirea, norma normata. Biblia e Regula credinţei (regula fidei); Mărturisirea,

157

Epistola către evrei, 11:1. 158

Epistola către evrei, 11:13.

60

regula doctrinei (regula doctrinæ). Prin urmare, Biblia are o autoritate absolută şi divină, iar

Mărturisirea doar una relativă şi eclesiastică. Biblia reglementează credinţa religioasă generală şi

practica, atât a laicilor cât şi a clerului; simbolurile reglementează învăţătura publică dată de

slujitorii Bisericii, după cum Constituţiile şi Canoanele reglementează guvernarea iar

Liturghierele şi cărţile de imnuri reglementează închinarea Bisericii.159

O Mărturisire de credinţă „niciodată nu precede credinţa, ci o presupune.”160

Pe de-altă parte, inexistenţa unei Mărturisiri este extrem de păgubitoare pentru natura

raţională şi sistematică a omului:

Nevoia de teologie şi de crezuri provine din două fapte fundamentale. Unul este natura omului ca

fiinţă inteligentă. (...) Ceea ce nu poate fi analizat critic şi exprimat cu o claritate rezonabilă nu

poate revendica supunerea întregii fiinţe a omului. Înţelegerea este necesară pentru angajamentul

deplin al omului. Reiese că credinţa trebuie verbalizată şi făcută inteligibilă. Prin aceasta nu

spunem că credinţa trebuie îngrădită între limitele raţiunii, dar înseamnă într-adevăr că credinţa nu

trebuie să pretindă nici închiderea minţii, nici sacrificiul integrităţii gândirii.

Credinţa creştină161

susţine şi faptul că Dumnezeu este Adevărul şi izvorul întregului adevăr. Să

fim înţeleşi, Dumnezeu este dragoste, precum şi adevăr; voinţă, la fel de bine ca şi gândire. În

timp ce Dumnezeu poate fi adevărul, adevărul nu este Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă

Dumnezeu trebuie să fie cunoscut şi slujit, El trebuie să fie cunoscut şi slujit cu gândirea, la fel ca

şi cu inima şi voinţa. Un angajament care nu-I slujeşte lui Dumnezeu cu gândirea este întotdeauna

periculos şi iresponsabil. Într-adevăr, articularea credinţei în cuvinte inteligibile nu doar că va

clarifica credinţa, ci devine ea însăşi mijlocul unei dedicări mai profunde a inimii şi a minţii.

Teologia şi crezurile sunt o slujire a lui Dumnezeu prin viaţa minţii şi sunt indispensabile oricărei

alte slujbe care-I poate fi adusă lui Dumnezeu.162

B. Argumentul smereniei

Sfânta Scriptură se studiază cu credinţă, dar nu numai cu credinţă, ci şi cu smerenie.

Aceeaşi smerenie e necesară şi pentru a înţelege că este foarte posibil ca lumina pe care Duhul

Sfânt o dăruieşte credinciosului, El s-o mai fi dăruit înainte şi altor credincioşi. În sensul acesta,

C.H. Spurgeon, „prinţul predicatorilor”, a comentat:

Să nu vă credeţi atât de deştepţi încât să gândiţi sau să spuneţi că puteţi expune Scriptura fără

asistenţa operelor învăţaţilor veniţi de la Dumnezeu care s-au trudit înainte de voi în ogorul

propovăduirii… Pare ciudat că anumiţi oameni care vorbesc atât de mult despre ceea ce Duhul

Sfânt le descoperă lor preţuiesc atât de puţin ceea ce El le-a descoperit altora.163

C. Argumentul sistematizării în vederea apologiei

Acest argument este strâns legat de cel de mai sus, dar e mai concentrat: un credincios

trebuie să fie gata oricând să răspundă164

oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el, cu

blândeţe şi teamă (Întâia epistolă a lui Petru, 3:15), ştiind ce afirmă sau contestă Sfânta

159

Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html, cap. I, par. 3 160

Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html 161

…la fel şi cea mesianică. 162

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present., pp. 1-2. 163

http://www.creeds.net/creed.htm 164

Apologia (gr.): o pledoarie defensivă. De-aici provine familia de cuvinte „apologie, apologetică”, precum şi

scriitorii apologeţi din creştinismul timpuriu.

61

Scriptură. Afirmaţiile şi contestările ei nu sunt enumerate în Biblie în mod sistematizat, dar într-o

Mărturisire sunt organizate în funcţie de subiecte.

În altă ordine de idei, acolo unde adunările au o Mărturisire articulată, există şanse să se

ridice oameni care gândesc şi problematizează (Evr. 5:11-14), care ştiu ce cred şi trăiesc ceea ce

cred, şi chiar unii care vor deveni slujitori ai Cuvântului şi teologi dogmaticieni sau

sistematicieni. Or, pe Pământul acesta nu credem că există o onoare mai mare decât aceea de a fi

chemat de Cel Preaînalt pentru a fi slujitor al Sfântului Său Cuvânt.

D. Argumentul socializant istoric

Mai sus indicam faptul că noii convertiţi la credinţa în Mesia erau dăscăliţi de credincioşii

mai experimentaţi. Catehumenii vedeau felul curat de trai al celor maturi şi şi-l însuşeau, dar

catehizarea orală îşi avea şi ea rolul său: catehumenilor li se predau adevărurile biblice şi erau

avertizaţi cu privire la erori şi erezii. Auzind adevărul explicat intelectual, catehumenii erau

fundamentaţi biblic în credinţa lor. Se petrecea, astfel, ceea ce Fericitul Augustin spunea în forma

„Credo ut intelligam”165

, iar Anselm de Canterbury repeta ca un ecou „Fides quaerens

intellectum”.166

La fel şi în zilele noastre: atunci când un om este convertit de curând, întâlnirile

sale cu „părintele duhovnicesc” şi catehizarea pe baza unei Mărturisiri de credinţă va duce la o

relaţie interpersonală mai strânsă. Comunităţile de credinţă nu sunt numai lăcaşe unde oamenii se

adună pentru a studia Sfânta Scriptură, ci şi pentru a se încuraja în viaţa de credinţă şi pentru a

socializa.

E. Argumentul relaţional prezent

Un alt argument al existenţei unei Mărturisiri este cel relaţional prezent: un credincios

care doreşte să se alipească de o adunare va putea solicita Mărturisirea acesteia, pentru a vedea

dacă adunarea respectivă este curată doctrinar şi nu se va alipi de o comunitate eretică

F. Argumentul transparenţei

O adunare care nu are o asemenea Mărturisire de credinţă îşi privează credincioşii de

posibilitatea de a aprofunda unele articole de credinţă sau unele doctrine şi de a se maturiza astfel

biblic şi teologic. O asemenea adunare fie nu conştientizează utilitatea acestei lucrări, fie nu ştie

precis ce crede, fie caută să amăgească oamenii, lăsându-i să creadă că, aparent, există o unitate

de convingeri religioase şi că toţi cred aceleaşi învăţături.167

Ioan Ică aprofundează aceste convingeri ale noastre. Inserăm un pasaj din acelaşi articol

„Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, dar invităm cititorii să lectureze cu prudenţă şi cum

grano salis. O Mărturisire de credinţă...

...reprezintă o necesitate şi un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeieşti şi al tradiţiei

dogmatice dinamice, care se cere fixată de către Biserică în formulări cuprinzătoare, clare, concise

şi fără echivoc, ca răspuns în faţa ereziilor şi posibilităţii de interpretare diferită a datului revelat

pur, precum şi a nevoilor credincioşilor de apărare, ca şi de concentrare şi, explicare mai pe larg a

ceea ce trebuie să creadă. Nevoia lor a fost constantă, din momentul în care s-a constatat că, după

căderea omului în păcat şi din pricina ei, Cuvântul lui Dumnezeu se poate înţelege greşit şi chiar şi

simboalele de credinţă, din pricina scurtimii lor, golurile lăsate de formulele lor generale, pot fi

umplute de erezii. De fapt, toate Mărturisirile de credinţă au fost socotite totdeauna ca o dez-

165

„Cred pentru a înţelege” (lat.). 166

„Credinţa care caută să înţeleagă” (lat.). 167

Care dintre opţiuni este mai tristă?...

62

voltare şi explicare, într-o formă mai explicită a învăţăturilor cuprinse pe scurt şi virtual în

Simbolul niceo-constantinopolitan. Şi al doilea, ca singura autoritatea Bisericii, în calitatea ei de

"stâlp şi întărire a adevărului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei şi pe Duhul

Sfânt care o călăuzeşte "spre tot adevărul" (Ioan, 16, 17) şi este izvorul infailibilităţii ei, are

dreptul şi îndatorirea ca, în anumite momente ale existenţei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelaţia

dumnezeiască şi întrunită în sinoade sub asistenţa Duhului Sfânt, să creeze şi să aprobe astfel de

Mărturisiri de credinţă, ca mijloace de pază a dreptei credinţe şi cărora consensul întregii Biserici

de pretutindeni le dă autoritatea de călăuze vrednice de toata încrederea. Evident, Biserica este

infailibilă numai şi pentru păzirea şi exprimarea fără greşală a adevărului revelat, primit de la

Hristos, deci pentru că este şi rămâne permanent în adevărul lui Hristos. De aceea, pe de o parte

Biserica este "stâlp şi întărire a adevărului", iar pe de altă parte adevărul descoperit şi credinţa

dreaptă este stâlp şi întărire a Bisericii. De aceea hotărârile de credinţă ale Sinoadelor ecumenice

nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai după aceea de către conştiinţa comună a Bisericii,

dacă şi întrucât exprimă fidel credinţa dreaptă, transmisă în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie în

Biserică, şi sunt acceptate de către pleroma Bisericii ca "Cuvânt al Domnului".

G. Argumentul religiologic

Un alt argument pentru care este necesar să existe Mărturisiri de credinţă, atât în cadrul

unei Qehilah, adică al Comunităţii de credinţă mesianică, şi în cadrul unei Ekklesia, adică o

adunare creştină este, de fapt, un motiv îngemănat, furnizat de două dintre disciplinele care

alcătuiesc religiologia – ne referim la istoria religiilor şi la sociologia religiilor. Prima faţetă a

argumentului este formulat de Joseph Mitsuo Kitagawa:

Experienţa religioasă pură are, în general, trei tipuri de expresie:

Teoretică: prin simbol, concept, doctrină şi dogmă;

Practică: prin cult şi adorare;

Sociologică: prin grupări şi asociaţii de cult.168

Cealaltă faţetă a argumentului provine din spaţiul sociologiei religiilor şi este puţin mai

amplu: sociologii religiilor au enunţat câteva criterii pe baza cărora se poate identifica şi distinge

o biserică, sau chiar şi o comunitate de credinţă dumnezeiască de o gloată, de un club social, şi

chiar de un grup de prieteni credincioşi. Aceste elemente sunt următoarele:

Logocentralitatea: Sfintele Scripturi sunt în „mijlocul” comunităţii;

În cadrul comunităţii se predică pe baza Bibliei şi biblic;

În cadrul comunităţii există o structură de autoritate: pastor, presbiter, bătrân, rabin,

preot etc;

În cadrul comunităţii există o „Mărturisire de credinţă” (eventual şi un „Statut” sau

„Regulament de ordine interioară”);

În cadrul comunităţii există Sacramente, sau Taine, sau Acte de cult (cel puţin botezul

şi Cina Domnului);

În cadrul comunităţii există metodologii de perpetuare şi de supraveghere a lucrării

duhovniceşti, şi chiar disciplinatorii (mustrare, interzicerea împărtăşirii,

excomunicare, etc, conform „Statutului” sau „Regulamentului de ordine interioară”).

168

Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994,

trad. Claudia Dumitru.

63

Din punctul de vedere al istoriei şi sociologiei religiilor, comunităţile de credinţă care nu

au o Mărturisire de credinţă nu au tipul de expresie teoretică al doctrinei şi dogmei şi nu sunt

considerate a fi biserici.169

Acum, după ce am enumerat argumentele în favoarea existenţei unei Mărturisiri de

credinţă concluzia se impune clar:

Locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă atât pentru un credincios activ în cadrul

unei Qehilah, adică o comunitate de credinţă mesianică, sau în cadrul unei Ekklesia, adică o

adunare creştină este, deci, de o valoare foarte mare. Locul şi funcţia Mărturisirii de

credinţă pentru o Qehilah, sau pentru o Ekklesia, adică o adunare creştină este de o valoare

şi mai mare.

Pentru a-l parafraza pe John H. Leith, pentru orice comunitate de credinţă, fie ea

mesianică sau creştină, Mărturisirea de credinţă trebuie să fie „un stindard, un strigăt de luptă

împotriva firii pământeşti, a diavolului şi a lumii”.170

Această scurtă istorie a apariţiei şi dezvoltării Mărturisirilor de credinţă se încheie aici,

dar lucrarea continuă cu Secţiunea a III-a, Teologia sistematică a Mesianismului restaurator.

169

Criteriile biblice pe baza cărora o grupare de oameni poate fi considerată a fi biserică este o altă discuţie, mult mai

nuanţată, care nu-şi are locul aici. Capitolul DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI

(QEHILAH) din partea a II-a a Mărturisirii de credinţă mesianică prezintă, într-adevăr, câteva repere. 170

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, p. 9.

64

PARTEA A III-A

TEOLOGIA SISTEMATICĂ

A MESIANISMULUI RESTAURATOR

Iniţial, această lucrare s-a dorit a fi o Mărturisire de credinţă, iar frazele sale inaugurale

erau următoarele: „Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritate dogmele şi convingerile

noastre, precum şi de la necesitatea de a ne delimita de convingerile pe care nu le susţinem,

înfăţişăm următoarea Mărturisire de credinţă...”, iar apoi introduceam fiecare capitol printr-o

frază formulată oarecum stereotip: „Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre

(Epistola către romani, 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Evanghelia după

Ioan, 18:37; Evanghelia după Matei, 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Evanghelia după

Matei, 10:5,6; Evanghelia după Luca, 24:47; Fapte, 20:21; Epistola către romani, 1:16; 2:9,10)

următoarele dogme şi convingeri...”

Pe parcurs, însă, lucrarea a prins, parcă, o viaţă de sine stătătoare, apela la descoperiri pe

care Adonai, Stăpânul, le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţi de credinţă decât cea

mesianică restauratoare, percepând că şi lor le-a fost dată manifestarea Duhului spre folosul

altora (Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 12:7), îi cita, recurgea la utilizarea destul de

generoasă a unor termeni, sintagme, concepte provenite din teologie şi din religiologie, din

ebraică, greacă, latină, germană, îşi însuşea multe, prea multe note de subsol, adnotări,

comentarii, bibliografie şi renunţa la aspectul strict, rece şi formal de Mărturisire de credinţă.

Astfel încât, sub ochii noştri, respectiva Mărturisire s-a metamorfozat în schiţa teologiei

sistematice a mesianismului restaurator. O prezentăm după cum urmează.

65

PARTEA I

DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ

Capitolul I

DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ

Definiţia revelaţiei:

Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică minţii un

adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale.

Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate extinde pe o perioadă lungă

de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său poate fi percepută de mintea umană în

diferite grade de plinătate.171

Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele sunt

distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor.

I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o

dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin

intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei.

A. Revelaţia prin creaţie: Genesa, cap. 1-2; Isaia, 40:12-14,26; Iov, 12:7-9; Psalmii,

8:1-3; 19:1,2; Fapte, 14:15-17; Romani, 1:18-21. Scopul acestei revelaţii este

slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe Dumnezeu şi a

accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia.

B. Revelaţia prin istorie: Psalmii, 75:6,7; Fapte, 17:26,27; Romani, 13:1. Vezi şi

Exodul, 9:13-17; Deuteronomul, 7:1; 9:1; Iosua, 6-12; II Regi, 19:35,36 cu Isaia,

10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ieremia, 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ezechiel, 31:1-

14; Daniel, 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum, 3:1-7; Habacuc, 1-2; Proverbele,

14:34; Romani, 9:17.

C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om172

:

Fapte, 14:16,17; 17:25-29; Romani, 2:14-16. Prin analogie173

, deşi mărginite şi

păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale cunoaşterii naturii

nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu.

171

Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8. 172

Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 173

Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii sau

similarităţii relaţiilor.

66

II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El

Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau

popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice, al profeţiilor, prin

Sfintele Scripturi174

, prin Yeşua ha-Maşiyaħ175

, şi prin experierea personală directă.

A. Revelaţia prin miracole: Exodul, 4:2-5; I Regi, 18:24; Ioan, 5:36; 20:30,31; Fapte,

2:22.

B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa, 12:3, împlinit în Galateni, 3:8; Genesa,

49:10, împlinit în Evrei, 7:14; Isaia, 1:1; Amos, 1:1; Mica, 1:1; Habacuc, 1:1;

Ieremia, 38:21; Ezechiel, 2:2; 11:5; 24; Mica, 3:8.

C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exodul, 24:4; 31:18; Psalmii, 19:7,8; 102:18;

Habacuc, 2:2; I Corinteni, 12:6; II Timotei, 3:16,17; II Petru, 1:21; Apocalipsa,

1:11.

D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyaħ: Iisus Hristos este suprema şi

desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Evanghelia după Matei, 7:28,29;

Ioan, 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni, 1:15; 2:9; Evrei, 1:1-3; vezi şi

mai jos.

E. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au avut

întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi nu au putut

asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe Dumnezeu, ci L-au

experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în esenţa Sa (Psalmii, 145:3;

147:5; Romani, 11:33). Numai Dumnezeu Îl poate înţelege şi asimila total pe

Dumnezeu; oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze (Iov, 11:7.

Vezi şi Genesa, 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exodul, 3:4; Iosua, 1:1;

Judecători, 6:25; I Samuel, 3:4; 23:9-12; I Regi, 17:2-4; Isaia, 6:8; Matei, 3:16,17;

Ioan, 12:27,28; Marcu, 9:7; Fapte, 8:29; 9:4-6; 9:10; I Corinteni, 2:7,10-13; II

Corinteni, 3:18; Romani, 8:14-16; I Petru, 1:8; II Petru, 1:3,4,21). În experierea

personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de

Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să

fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.176

III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum urmează:

„Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau

revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui

mai presus de natură.”177

174

Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanaħ (acronim pentru Torah – Legea, Nevi’im – Profeţii, şi

K(e)tuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-B(e)riyth Ha-Ħadaşah –

cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament. 175

Yeşua ha-Maşiyaħ sau Iesous ho Ħristos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul. 176

Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia

dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry. 177

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11.

67

Capitolul al II-lea

DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ

(BIBLIOLOGIE)

Acest capitol tratează despre Sfintele Scripturi. În iudaism, ele sunt cunoscute sub

sintagma de Kitvey ha-qodeş, iar discursul creştin despre ele se numeşte bibliologie şi conţine

declaraţii despre insuflare, scrierea textului sacru, natura şi caracterul său, alcătuirea sa.

I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea,

înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel; el

poate conştientiza existenţa Creatorului (Psalmii, 19:1-6; Fapte, 14:16,17; 17:25-29;

Epistola către romani, 2:14-16). Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa lui

Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire (Psalmii, 19:7-14; Romani,

1:19-21; 2:14,15). Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se descopere în diferite

timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui (Exodul, 31:18; Deuteronomul,

29:29; Evrei, 1:1). Apoi, pentru a păstra şi propaga mai bine adevărul, şi pentru a-i

înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui

Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi

(Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire,

întrucât acum Dumnezeu nu Se mai descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut

(Proverbele, 22:19-21; Romani, 15:4; II Petru, 1:19,20).

II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate: Duhul

Sfânt178

i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei, folosindu-şi

propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în scris şi au redactat

mesajul lui Dumnezeu dat omului (II Petru, 1:20,21), care nu are erori (Evanghelia după

Matei, 5:18; II Timotei, 3:16).

III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi constă din

cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”179

. Ea este o revelaţie

obiectivă, propoziţională (I Tesaloniceni, 2:13; I Corinteni, 2:13), insuflată de

Dumnezeu în fiecare cuvânt (II Timotei, 3:16), infailibilă (nu poate greşi), absolut

inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe), Cuvântul scris al lui

Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale (I Corinteni, 2:7-14; II Petru,

1:20,21). De asemenea, noi subscriem Declaraţiei de la Chicago despre ineranţa biblică,

1978.180

IV. Sfânta Scriptură181

este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi infailibilă

a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare (Deuteronomul, 6:4-9; Isaia,

8:20; 48:12-16; Proverbele, 3:1-6; Psalmii, 119:89,105; Matei, 5:18; 24:35; Luca,

178

Duhul Sfânt: Ruaħ ha-Qodeş (ebr.). 179

He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B(e)riyth Ha-Ħadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci „Legământul

Înnoit”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 180

Vezi http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sau

http://www.bible-researcher.com/chicago1.html 181

Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

68

16:29,31; Ioan, 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Corinteni, 2:13; Romani, 8:14-17; Efeseni, 2:20;

II Timotei, 3:15-17; Evrei, 4:12; II Petru, 1:20,21).182

V. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi scrise de

Moşe183

, denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Nevi’im, cărţile Profeţilor (Profeţii

mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi mici184

) şi din

K(e)tuvim185

(Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează Tanaħ-ul, termen

provenit din acronimele evreieşti Torah, Nevi’im, K(e)tuvim (Romani, 3:2). Cu excepţia

unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanaħ-ul este scris în limba ebraică.

A. O convingere nedogmatică186

personală este aceea că limba ebraică biblică este nu

numai limba Revelaţiei, dar şi limba revelată. Ea este Laşon ha-qodeş, limba

sfântă.

VI. La aceste cărţi, Bisericile creştine au mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate din

Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa. Bisericile au

denumit cărţile Tanaħ-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a denumit Noul

Testament.

A. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care nu a

fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa, ea fiind

folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul

Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.

VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanaħ-ului sau ale Vechiului Testament noi vom

folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar pentru cărţile

Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului Înnoit.”

VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după cum

urmează:

A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exodul, Levitic,

Numeri şi Deuteronomul. Toate celelalte cărţi ale Tanaħ-ului, Profeţii şi Scrierile,

se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea;

B. Iosua;

C. Judecători;

D. Rut;

E. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel;

F. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi);

G. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici;

H. Ezra;

I. Neemia;

J. Estera;

K. Cărţile profeţilor:

1. Obadia;

2. Ioel;

3. Iona;

4. Amos;

182

Vezi Wayne Grudem, Teologie sistematică, pp. 47-144. 183

Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Ħamişah ħumşe Torah (ebr.), Pentateuħ (gr.). Vezi Vocabularul de la

finalul lucrării. 184

Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 185

Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile. 186

Theologoumenon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

69

5. Osea;

6. Isaia;

7. Mica;

8. Ţefania;

9. Naum;

10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia;

11. Habacuc;

12. Daniel;

13. Ezechiel;

14. Hagai;

15. Zaharia;

16. Maleahi;

L. Literatura sapienţială:

1. Iov;

2. Psalmii;

3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi Eclesiastul.

IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de triumf” care

are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, coloanele sunt

construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne-evreilor.

X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă, la

mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie conţinut în

mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie să se adauge nimic

niciodată (Apocalipsa, 22:18,19), nici în urma unei aşa-zise noi „revelaţii” din partea

Duhului, nici provenind din tradiţiile omului (Galateni, 1:8,9; II Timotei, 3:15-17).

XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la conduită şi

bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate a credinciosului şi

simţului realităţii187

(I Corinteni, 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14).

XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost păstrată intactă

de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor oamenilor lui

Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi privilegiul de a le cunoaşte

şi au porunca de a le citi (Fapte, 15:15) şi de a le cerceta (Ioan, 5:39) în frică de Stăpânul.

În consecinţă, ele au fost traduse în limbi vorbite (I Corinteni, 14:6,9,11-12,24,28), pentru

ca, o dată ce Cuvântul lui Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el

devine os din oasele lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un

mod plăcut Lui şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde

(Romani, 15:4). În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice

controverse privitoare la religie (Isaia, 8:20).

XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu să ne

mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele Scripturi.

Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului, consensul şi armonia

în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne, scopul întregului (care este

slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă, aceea a singurei căi prin care omul

poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite,

sunt argumente suficiente prin care Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui

187

Vezi semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în Mesia şi

libertatea de conştiinţă.

70

Dumnezeu. Totuşi, nu aceste mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne

facă siguri despre adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei,

Dumnezeu-Adevărul (Ioan, 17:17). Ruaħ ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează

înlăuntrul nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre (Ioan,

16:13-15; I Ioan, 2:20,27; I Corinteni, 2:10-12). De aceea primim noi Scriptura: nu numai

pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu (II Tesaloniceni, 2:13; II Timotei, 3:16; II Petru,

1:19-21; I Ioan, 5:9); ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat inimile în vederea primirii

ei (I Corinteni, 2:9-12).

XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife”188

nu sunt inspirate de Dumnezeu şi conţin

erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de aceea, ele nu au

autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de credinţă a lui Dumnezeu.189

La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai ca alte scrieri omeneşti (Luca,

24:27,44; Romani, 3:2), care aruncă lumină asupra contextului istoric sau descriu

aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc.

188

Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 189

Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.

71

Diagramă preluată de la Daniel Brânzei, din Biblia cu explicaţii, şi adaptată.

ÎNTÂIA

EPISTOLĂ

CĂTRE

TIMOTEI

A DOUA EPISTOLĂ

CĂTRE TIMOTEI

EPISTOLA

CĂTRE TITUS

EPISTOLA

CĂTRE

FILIMON

Apocalipsa Epistola către

filipeni

A treia epistolă a

lui Ioan

Epistola către

efeseni

A doua epistolă a

lui Ioan

Epistola către

coloseni

Întâia epistolă

sobornicească a

lui Ioan

Epistola către

romani

Epistola lui Iuda A doua epistolă

către corinteni

Epistola către

evrei

Întâia epistolă

către corinteni

A doua epistolă

soborni-cească a

lui Petru

A doua epistolă

către

tesaloniceni

Întâia epistolă

soborni-cească a

lui Petru

Întâia epistolă

către

tesaloniceni

Epistola soborni-

cească a lui

Iacov

Epistola către

galateni

Epistolele

adresate

îndeosebi

evreilor

Epistolele

adresate

îndeosebi ne-

evreilor

EVANGHE-

LIA DUPĂ

MATEI

EVANGHELIA

DUPĂ MARCU

EVANGHE-

LIA DUPĂ

LUCA

EVANGHE-

LIA DUPĂ

IOAN

FAPTELE

APOSTO-

LILOR

72

Capitolul al III-lea

DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Sfintele Scripturi există pentru a fi citite, înţelese, crezute, trăite şi împărtăşite şi altora.

Convingerile noastre dogmatice despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi sunt înfăţişate după cum

urmează:

I. Instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile care-I aduc slavă, cu privire la

credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, sunt specificate în Sfânta

Scriptură atât de clar şi de deschis, încât nu doar cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, cu

mijloace aflate la îndemâna lor, pot ajunge la o înţelegere suficientă a lor (Psalmii, 19:7;

119:130).

II. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind Cuvântul

lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o cunoaşte şi a trăi curat,

o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi sfaturile comunităţii

hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de sfătuire şi/sau predicare

(Efeseni, 4:11-15). Ca rezultat al acestor bunuri duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de

către Duhul Sfânt (Romani, 9:1), credincioşii vor avea parte de edificare personală (Iuda,

20).

III. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate

controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori, doctrinele

omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu poate fi altul decât

Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră este decisă finalmente pe

baza Scripturii astfel descoperite (Matei, 22:29,31,32; Fapte, 28:23; Efeseni, 2:20).

IV. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi190

, conform analogia

fidei191

. Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea Duhului Sfânt

şi aplicând cu perseverenţă192

, zel şi umilinţă, metoda de interpretare literală, istorico-

gramaticală (Ioan, 7:17; 16:12-15; I Corinteni, 2:7-15; I Ioan, 2:20. Vezi mai jos o

imagine reprezentativă).

V. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie şi

semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie pentru

toate generaţiile şi contextele culturale (II Petru, 3:16).

VI. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii

studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice.

Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii

hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi sunt

190

Sacra Scriptura sui interpres, lat. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 191

Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în lumina întregii

înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie înţelese în lumina pasajelor

mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament. Acest principiu este supraordonat

exegezei textelor controversate. 192

„Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud, B.

Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland,

Michigan, USA, 2007, p. 6.

73

necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară de

Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem.

VII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o doctrină sau

chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege, Profeţi, Evanghelii şi

Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii literare.

VIII. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură (Ioan, 5:39), interpretul public

trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”, precum naşterea

din nou (Matei, 22:29; Ioan, 3:3-8), o viaţă duhovnicească curată şi rugativă, să iubească

neprihănirea şi să urască nelegiuirea (Evrei, 1:9), să fie smerit (Ioan, 7:17), să fi studiat

Scriptura îndelung, precum şi să cunoască cercetările biblice şi teologice curate şi

semnificative cu privire la tema sau pasajul de interpretat.

DUMNEZEU A VORBIT

Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit.

Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu.

Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar).

Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico-

geografic).

Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic).

Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar nu

neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual).

Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele trei

contexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic. Contextul

literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, Dumnezeu S-a folosit de

limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia193

. Contextul istoric derivă din faptul

că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadă istorică şi o zonă geografică dată.

Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scriptură este vorbirea Unuia şi Aceluiaşi

Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contexte care determină înţelesul textului

Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextul cititorului, în care cititorul-închinător aplică

adevărurile înţelese din text. Întrucât Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui

rămâne relevantă şi normativă pentru oamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi

aici.194

Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă:

193

Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustate

capacităţilor umane limitate. 194 Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, pp. 178-179.

74

75

PARTEA A II-A

DESPRE DUMNEZEU

Capitolul al IV-lea

DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL

(ŞILUŞ HA-YIĦUD – TRIADOLOGIE)

Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice din Occident îşi

încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu, accentuând ontologia şi

specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarea relaţiilor perihoretice195

care

identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii.

Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire196

şi ne

începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despre Dumnezeu-Triunul,

sintagmă care, în ebraică, este Şiluş ha-yiħud.

Deşi vorbim despre Dumnezeu-Triunul, se va vedea mai târziu că nu suntem triteişti,

crezând în trei dumnezei, ci într-un Dumnezeu, care are o singură natură, esenţă substanţă. Da,

Dumnezeul în care credem, în acord cu lumina revelată de Sfintele Scripturi, fiinţează în trei

Ipostasuri, dar chiar şi aşa, El nu este Trei-în-Unul, ci Unul în Trei.

Aşadar, credem că un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, ne face să

păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine197

care transcend

gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă: Sfânta Scriptură revelează trei Realităţi

existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitele limbajului, noi le

vom denumi Ipostasuri: un Ipostas, înseamnă o „subzistenţă”, adică adică „o singură substanţă

care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, cum ar zice Jaroslav Pelikan, sau o

„existenţă necesară” (Charles Ryrie). Aceste Ipostasuri sunt Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul

Sfânt (Ruaħ ha-Qodeş). Există, deci, Un singur Dumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri,

fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, o com-unitate perihoretică.

Să vedem şi rostirile scripturale pentru această declaraţie dogmatică.

195

Perichoresis (gr.; circumincessio, lat.): compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele trei Ipostasuri

ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintre Ele nu este izolată

sau detaşată. 196

Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultate grave pe

plan filosofic, social, economic şi politic. Din punctul de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, în defavoarea

existenţei; din punctul de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, în defavoarea comunităţii; pe

plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economice fărâmiţate, şi nu firme care au forţă

financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge la un liberalism nesupravegheat, uitându-se de

principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiuni de relaţie, trebuie ţinute în echilibru. 197

Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fi punctul

esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi

doar o altă filosofie.”

76

A. Cărţile „Vechiul Legământ”:

A. Genesa, 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar trebui tradus

„(Dumne)zei”198

.

B. Aluzii la pluralitate: Genesa, 1:26: „Să facem om după chipul Nostru, după

asemănarea Noastră”. Genesa, 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”

Genesa, 11:7: „Haidem să ne pogorâm...” Isaia, 6:8: „...Pe cine să trimit, şi cine va

merge pentru Noi?...”

C. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronomul, 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-

Eloheynu, YHWH eħad 199

– „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri, YHWH este

unul”200

.

D. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmii, 33:6201

; Prov. 30:4; vestirea

triunitară a mântuirii (Trisaghion-ul din Isaia, 6:3; în Isaia, 42:1; 48:16; 61:1-3);

benedicţia divină triună din Numeri, 6:22-27202

.

II. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii:203

Matei,

3:16,17; 17:5; 28:18-20; Marcu, 1:10,11; Luca, 3:21,22; Ioan, 1:1-3,14; II Corinteni, 13:14;

Romani, 8:14-17 etc.

A. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor

supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma „Dumnezeu

Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei Trei ca fiind implicat

într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi, distinct, deşi nu separat de Ei (vezi

mai jos), putem întrebuinţa termenul „Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul

de Triunitate cât şi cu cel de Trinitate. Vezi Anexe.

B. O încercare de definire a Trinităţii: „Există un singur Dumnezeu adevărat, însă în

unitatea Dumnezeirii fiinţează trei Persoane co-eterne şi co-egale, aceleaşi în

substanţă, dar distincte ca subzistenţă”204

.

C. Fiecare dintre Cei Trei se distinge de Ceilalţi Doi prin relaţii personale diferite şi

câteva roluri distincte:

1. „Aceste Trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar, este clar

că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este

nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane atât de distincte nu sunt nici

divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu

198

Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 199

Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 200

Echad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 201

Cuvântul: davar (ebr.), logos (gr.). Împreună cu alţi mesianici şi cu creştinii, aici înţelegem că este vorba despre

Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (Ruaħ, ebr.) din partea a doua a versetului ca fiind Duhul

Sfânt. 202

De meditat la Genesa, 19:24; Osea, 1:7; Zaharia, 2:8,9; Psalmii, 45:6,7. 203

„Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; este doar

lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testament poate fi

asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţă nimic ce să nu fi

fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fusese perceput slab sau chiar deloc.

Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii se afla la baza revelaţiei Vechiului

Testament, şi pe alocuri aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero-testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată

de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doar desăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The

Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 204

Benjamin B. Warfield, “Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Grand

Rapids, Eerdmans, SUA, 1930, apud Charles Ryrie, op.cit., loc. cit.

77

S-au întrupat, ci numai Fiul. Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său205

, nici

fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din veşnicie în veşnicie şi

egali şi de aceeaşi esenţă. (…) Toţi trei sunt una în adevăr, în putere, în

bunătate şi îndurare206

.

2. Din punctul de vedere relaţional, Sfintele Scripturi ne revelează, iar noi

mărturisim cu evlavie, faptul că în cadrul trinităţii, există nenaşterea,

naşterea (filiaţia207

) şi purcederea (spiraţia208

), cele trei însuşiri personale,

nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Trinităţi: Tatăl este fără de început,

nenăscut, naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt; Fiul este împreună fără de

început, născut de către Tatăl, dând şi trimiţând Duhul Sfânt purcezând de la

Tatăl; Duhul Sfânt este împreună fără de început, purcezând din Tatăl, fiind

dat şi trimis prin Fiul209

. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică

Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”.

3. În opera ad extra, adică lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii, participă

Trinitatea, adică toate Ipostasurile Divine.210

La creaţie a participat Tatăl

(Genesa, 1:1; Psalmii, 102:25; Eclesiastul, 12:1; Maleahi, 2:10; I Petru,

1:2), Fiul (Ioan, 1:3; Coloseni, 1:16) şi Duhul Sfânt (Iov, 33:4; Psalmii,

33:6).211

Întruparea Fiului a fost un act la care au conlucrat Persoanele (Luca,

1:35) şi Ele erau împreună şi la botezul lui Yeşua (Matei, 3:16,17), precum şi

în ispăşirea mântuitoare făcută de El (Ioan, 1:7; 4:14; Evrei, 9:14). Desigur

că şi la învierea Fiului s-a colaborat sinergic: Fapte, 2:32; Ioan, 10:17,18 şi

Romani, 1:4. Mântuirea noastră este atribuită Triunităţii divine (I Petru, 1:2).

„În vreme ce Tatãl primeşte împãcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar

Duhul Sfânt este mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care

s-au împăcat cu El.”212

Marea Misiune din Matei, 28:19 reliefează faptul că

botezul se săvârşeşte în Numele întreit213

.

4. Între Cele Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii există, deci, o subordonare

oikonomică, adică o subordonare în roluri214

.

205

Unitarienii şi arienii moderni, adică „Martorii lui Iehova” şi „Studenţii în Biblie” afirmă că Fiul a fost făcut, fiind

prima lucrare a lui Dumnezeu, făcut înainte de creaţie. Erorile logice ale acestei afirmaţii sunt mari, iar pe plan

teologic, soteriologic, eclesiologic şi relaţional, consecinţele unei asemenea pseudo-teologii sunt imense. Asta ar

însemna, printre altele, că în veşnicia trecută a existat un „timp”, în care Tatăl n-a avut un Fiu; corolarul ar fi că Tatăl

nu a fost pururea Tată, ci a devenit Tată numai „mai târziu”, după ce L-a făcut pe Fiul. Ca atare, nu a fost pururea

implicat personal în viaţa de relaţie, ci a ajuns s-o cunoască ulterior (un soi de teologie a procesualităţii). O altă

consecinţă este aceea că Dumnezeu a creat înainte de a crea, ceea ce este o contradicţie în termeni. Acestora le

recomandăm o altă contradicţie în termeni: să sară mai sus decât pot sări. 206

Canoanele de la Dordrecht, fragmente din art. VIII şi IX. 207

Pentru o definiţie a naşterii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 208

Pentru o definiţie a purcederii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 209

Apud Grigore Sinaitul, Capete de acrostih 27, în „Treime – Trinitate”, în pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionarul de

teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. 210

Opera trinitatis ad extra sunt indivisa (lat.). 211

Vezi şi capitolul Despre creaţie. 212

Nicolae Cabasila. Faptul că Duhul Sfânt ne sfinţeşte sălăşluindu-Se în inimile noastre apare şi din I Corinteni,

6:11; I Petru, 1:2; Galateni, 4:6; Tit, 3:5; Romani, 8:9; Ioan, 14:16. 213

Nu ne grăbim să spunem că acest verset ar fi formula baptismală consacrată. 214

Să ne grăbim să spunem că, totuşi, pe lângă subordonarea oikonomică, există şi o egalitate ontologică, după cum

vom vedea mai jos.

78

5. Noi insistăm asupra vieţii de relaţie de comuniune existentă în Dumnezeire:

atributele şi caracteristicile Sale nu sunt fixe, ci sunt relaţionale, sunt aflate

în relaţiile intra-trinitariene, precum şi în relaţiile sale cu creaţia Sa.

6. „Doctrina Trinităţii ne este dată în Scriptură nu într-o definiţie formulată, ci

în aluzii fragmentare; când adunăm disjecta membra în unitatea lor organică,

nu ne depărtăm de Scripturi, ci intrăm mai amănunţit în semnificaţia

Scripturii. Putem afirma doctrina în termeni tehnici, supliniţi de reflecţii

filosofice, dar doctrina afirmată este una autentic scripturală”215

.

7. În Yeşua ha-Maşiyaħ (Iisus Hristos), Dumnezeu, din transcendent a devenit

imanent (Ioan, 1:1-3,14; Coloseni, 1:15-20; Filipeni, 2:6-11; Evrei, 1:1-3; I

Ioan, 1:1-3), lucru tainic, care trebuie abordat cu sfială şi reverenţă.

8. Întrucât Triunul a extins credincioşilor în El comuniunea care, esenţialmente,

era a Sa, şi care este temelia relaţiei noastre cu El şi a dependenţei noastre de

El. Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul

relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se

încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Modul în care înţelegem taina

Trinităţii şi Triunităţii şi relaţiile armonioase din sânul Dumnezeierii (ad

intra) se va vedea în relaţiile noastre intrapersonale, familiale, comunitare şi

interpersonale. Relaţiile sănătoase pe plan vertical vor duce neapărat la

relaţii sănătoase pe plan orizontal. „Monoteismul trinitar...este structura

supremei iubiri”216

.

9. Dumnezeirea Triunităţii, suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl, jertfa, domnia şi

mesianismul lui Yeşua din Naţereth, precum şi spiritualitatea şi sfinţenia

relaţional-sanctificatoare a Duhului Sfânt reprezintă centrul şi circumferinţa

credinţei noastre.

215

Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în

http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 216

Pr. prof. dr. Ion Bria, „Dumnezeu-Dumnezeire”, în op.cit.

79

Capitolul al V-lea

DESPRE DUMNEZEU TATĂL

(ABBA; TEOLOGIE)

Am dori să deschidem acest capitol cu o rostire tulburător de frumoasă, a celui care este

ultimul gânditor al Evului Mediu şi primul gânditor al Renaşterii, Nicolaus Cusanus, teolog,

filosof, matematician, episcop:

Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, decât dacă ceea ce este de

necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins... Dacă cineva ar

înfăţişa un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre

Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea, dacă cineva ar vrea să

vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput,

omul acela ar fi departe de Tine...într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care le-ar putea

formula vreun om.

La puţin timp după el, Jean Calvin spunea şi el: „Finitum non capax infinitum”, adică

finitul nu poate cuprinde infinitul.

Aşadar, cu sărmana noastră gândire şi puţinele noastre cuvinte, despre Dumnezeu-Tatăl

vom dogmatiza în următorul mod:

I. Dumnezeu-Tatăl, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică:

A. Din perspectiva relaţională, Tatăl este primul din Trinitate, izvorul şi principiul217

Dumnezeirii, sursa, cauza, şi nu Îşi are cauza şi obârşia în nimeni, este nenăscut şi

fără de început.

B. El este denumit Tată, având o paternitate împătrită, după cum urmează:

1. Paternitatea lui Dumnezeu este generatoare: în cadrul Trinităţii, Dumnezeu

Tatăl este Tatăl Fiului, Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ (Domnul Iisus Hristos).

Adevărul sondabil, dar incomprehensibil, este acela că Tatăl Îl „naşte” din

veşnicie pe Fiul care este Părintele veşniciilor (Is. 9:6b): Psalmii, 2:7;

Proverbele, 30:4-6, cf. Evrei, 1; Matei, 1:20,21,23; 3:17; 4:3,6; 8:29; 11:25;

16:16; 17:5; Marcu, 14:36; Luca, 1:32,35; 10:21,22; 22:42; 23:34; Fapte,

2:33; I Corinteni, 8:6; II Corinteni, 1:3; Romani, 15:6; Coloseni, 1:15-18;

Efeseni, 3:14; I Petru, 1:2; II Petru, 1:17,18; Ioan, 1:1-3, 14, 18, 29-34, 49;

3:14-18; 5:17-27; 6:27-46; cap. 17; I Ioan, 4:9,15; Apocalipsa, 3:5,21 etc.

2. Paternitatea lui Dumnezeu este creatoare: în cadrul creaţiei, Dumnezeu

Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al

Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal,

animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa (Genesa, 1 şi 2; Numeri,

16:22; Isaia, 45:18, Psalmii, 8:4-8; 82:6; Luca, 3:38; Efeseni, 3:9; Evrei,

12:9; Apocalipsa, 4:11 etc., lucru sesizat şi de necredincioşi: Fapte,

17:24,25,28)218

.

217

Principiu: arħe (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 218

Vezi şi capitolul Despre creaţie.

80

3. Paternitatea lui Dumnezeu este etnică: în cadrul istoriei mântuirii, în mod

suveran şi miraculos, Dumnezeu Tatăl i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţħaq

şi Yaakov pentru a aduce prin ei la fiinţă pe poporul Yisrael (Genesa, 12-22:

Exodul, 3:6; 4:22; 6:7; Deuteronomul, 14:1; 32:20; Osea, 11:1,2; Isaia,

64:8,9; Ieremia, 3:4,19; 4:22; 31:9; Maleahi, 1:6; 2:10; Matei, 6:9,32; Fapte,

3:13,22,25; 5:30; 7:32).

4. Paternitatea lui Dumnezeu este adoptivă: Dumnezeu este Tatăl adoptiv al

celor care, prin har, cred în El şi au avut parte de naşterea din nou (Ioan,

1:12,13; 4:23; Galateni, 1:1; 4:6,7; I Corinteni, 1:3; II Corinteni, 6:18;

Romani, 8:14-17; Evrei, 12:5-9; II Petru, 1:4 etc.).

C. Relaţia Tatălui cu Fiul este aceea de Născător şi Născut: Tatăl Îl „naşte” pe Fiul

mai înainte de toţi vecii, adică veşnic (Psalmii, 2:7; Ioan, 1:14,18; 3:16; I Ioan,

4:9; Coloseni, 1:15-18; Evrei, 1:5 etc.).

D. Tatăl nu numai că Îl „naşte” veşnic pe Fiul, dar Îl şi trimite în lumea creată (Ioan,

14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), „ungându-L”219

continuu cu Duhul Sfânt (Matei,

3:16,17; Luca, 4:18,19,21; Fapte, 10:38), în vederea împlinirii unei multitudini de

scopuri.

E. Relaţia Tatălui cu Ruaħ ha-Qodeş, Duhul Sfânt, este aceea de Purcezător-Purces,

vezi Ioan, 15:26 şi I Corinteni, 2:12.

F. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se

împuţinează „cantitativ”.

II. Dumnezeu-Tatăl, din perspectiva ontologică (fiinţială):

A. Numele definitoriu al Tatălui este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt” (Exodul,

3:14; Isaia, 48:12; Ieremia, 10:10; Ioan, 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta

înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi220

, fiindu-Şi suficient Sieşi

(auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută221

, pemanentă,

continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai

viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei, 1:17). Ca atare, unul dintre atributele Sale

provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea.

B. Dumnezeu-Tatăl este infinit în fiinţă şi perfecţiune222

şi esenţa Sa nu poate fi

înţeleasă de nimeni altul decât de El223

(incomprehensibil, Exodul, 3:14; Isaia,

55:8,9; Iov, 11:7; Romani, 11:33). Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin,

trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia, 46:9; 48:12) şi „finitul nu poate

cuprinde infinitul” (Evanghelia după Ioan, 1:5; vezi şi Deuteronomul, 29:29).

219

Titlul Mesia (ha-Maşiyaħ, ebr.) sau Hristos (ho Ħristos, gr.) înseamnă „Unsul” (DOMNULUI). Vezi Vocabularul

de la finalul lucrării. 220

Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 221

Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi lucru,

adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă. 222

Anselm de Canterbury a produs argumentul ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu: id quo majus cogitarii

nequit, „Acela decât care mai mare nu se poate gândi”. El face parte din apologia creştină, împreună cu argumentul

cosmologic sau al Primului mişcător, Primum movens, prima cauză din care decurg toate celelalte efecte; cu

argumentul design-ului sau teleologic, şi cu argumentul moral. 223

Filosofi medievali, pornind de la distincţia aristotelică între dunamis şi energeia, ar fi zis că El este actus purus,

adică perfecţiunea absolută, veşnică, nemărginită.

81

C. Dumnezeu-Tatăl este un duh pur (incorporal; Deuteronomul, 4:12,15,23,24,33;

5:22-26; Ioan, 4:24), care are o natură sau o fire (gr., phusis, II Pet. 1:4)

dumnezeiască, o esenţă supraesenţială, o substanţă neîmpărţită, o putere, o lucrare

şi o energie (Exodul, 20:2,3; Isaia, 43:10-13; 44:24; Marcu, 12:29; Ioan, 17:3; I

Corinteni, 8:4,6; Efeseni, 4:6; I Timotei, 2:5).

D. El este invizibil (Deuteronomul, 4:12,15,16; Romani, 1:20; I Timotei, 1:17),

locuind în lumina de care nici un om nu se poate apropia (I Timotei, 6:16).

E. Fiind un spirit pur, Dumnezeu nu are nevoi biologice, iar fiind infinit în fiinţă şi

perfecţiune El nu are necesităţi, (Fapte, 17:24,25), nici măcar necesitatea de a

primi slava care I Se cuvine (Iov, 22:2,3).

F. El este neschimbător (imuabil: Maleahi, 3:6, Iacov, 1:17), infinit în spaţiu (I Regi,

8:27; Ieremia, 23:24; Psalmii, 148:13), etern (Isaia, 40:28; Ieremia, 10:10;

Psalmii, 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa, 17:1; 18:14; Apocalipsa, 1:8),

preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia, 6:3; Habacuc, 1:13;

Psalmii, 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia, 46:10; Psalmii,

115:3; Efeseni, 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbele, 16:4;

Romani, 11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său.

G. El este iubitor (Ioan, 3:16; I Ioan, 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător,

plin de bunătate (Psalmii, 119:68; Matei, 19:17) şi de adevăr, iertând

strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exodul, 34:6,7);

răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat (Evrei, 11:6), şi drept (Ieremia, 12:1) şi

grozav în judecăţile Lui (Neemia, 9:32,33; Evrei, 10:31), urând păcatul (Psalmii,

5:5,6; Evrei, 1:9), care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat (Exodul, 34:7;

Naum, 1:2,3).

H. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită224

(omniscienţă), infailibilă,

independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil

(Genesa, 16:13; Isaia, 29:15; Ezechiel, 11:5; Daniel, 2:22; Fapte, 15:18; Evrei,

4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbele,

24:12; Mat. 11:21-23).

I. Dumnezeu-Tatăl este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute

şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent225

(Genesa, 1:1; Exodul, 3:14;

20:1-3; Deuteronomul, 6:4,5; Maleahi, 2:10; Iov, 31:15; Psalmii, 33:6; 94:9;

Fapte, 17:24; Romani, 1:18-21; Efeseni, 4:6).226

III. În consecinţă, Tatăl, născând pe Fiul şi purcezând pe Duhul Sfânt (Ioan, 10:30; 15:26), Le

împărtăşeşte din natura şi esenţa Sa supraesenţială, precum şi din celelalte atributele ale

Sale, ale căror izvor şi origine, fons et origo, este El Însuşi.

IV. Dumnezeu-Tatăl şi relaţia Sa cu creaţia:

A. Funcţional, Tatăl este Domn/Stăpân (Adonai) unic, absolut şi atotputernic în

Univers, este suveran în creaţie (Psalmii, 103:19; 145:8,9; I Corinteni, 8:6;

Romani, 11:36)227

.

224

Psalmii, 147:4: „El socoteşte numărul stelelor, şi le dă nume la toate.” S-a estimat că în galaxia noastră există

peste o sută de miliarde de stele, şi că ar exista peste o sută de miliarde de galaxii în acest Univers finit. El nu numai

că le cunoaşte numărul, dar le şi denumeşte. Pentru actul denumirii în iudaism, vezi următorul capitol. 225

Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 226

Vezi şi capitolul Despre creaţie. 227

Vezi şi capitolul Despre creaţie.

82

B. Tatăl a decis pentru propria Sa slavă toate lucrurile care se întâmplă (Efeseni,

1:11). El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment (I Cronici,

29:11; Psalmii, 145:8,9; Romani, 11:36).

C. În suveranitatea Sa, El nu este autorul păcatului, nici nu-l aprobă (Habacuc, 1:13),

nici nu restrânge responsabilitatea creaturilor morale şi inteligente (I Petru, 1:17).

83

Capitolul al VI-lea

DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU

În iudaism, în perioada în care a fost scrisă Biblia, actul denumirii, era foarte important

(vezi Genesa, 2:19-20): el servea la individualizare, la punerea ordinii în creaţie, la eradicarea

haosului sau la dezvăluirea esenţei, a lăuntrului purtătorului său, sau măcar a câtorva atribute sau

caracteristici ale sale.

Din acest punct de vedere, Numele lui Dumnezeu revelate în Sfânta Scriptură nu face

excepţie, el revelează identitatea Sa, atributele Lui, precum şi o constelaţie de relaţii dinamice pe

care oamenii le pot avea cu El.

I. Dumnezeu nu este Numele Celui Preasfânt (baruħ-Hu!); este un titlu care provine din

sintagma latină Dominus et deus, „Stăpân şi zeu”.

II. YHWH (י ה ו ה ; Exodul, 3:14). Prezentându-se drept YHWH, Dumnezeu spunea: „Eu

sunt ‚Cel ce sunt’”. „Strict vorbind, acesta este singurul ‚Nume’ al lui Dumnezeu”228

.

„Toate Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de

acesta! Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu”229

. Chiar dacă pronunţia

antică exactă a tetragramei ar fi cunoscută, Numele nu ar trebui pronunţat, fiind inefabil230

şi pentru ca nu cumva noi, păcătoşii, să ajungem să profanăm Numele Său231

, încălcând

Porunca a treia din Decalog (Exodul, 20:7; Deuteronomul, 5:11). Putem substitui

termenul Ha-Şem, care înseamnă „Numele” în locul Numelui lui Dumnezeu, sau vom

scrie cu majuscule, ADONAI, DOMNUL.

A. Acest Nume indică aseitatea lui Dumnezeu, faptul că El fiinţează prin Sine Însuşi,

fără a-Şi avea suportul existenţial în exteriorul Său. El este Dumnezeul spiritual,

moral, personal, infinit şi etern.232

B. În cărţile „Vechiului Legământ” Numele YHWH apare de peste 6.800 de ori, de

multe ori în combinaţie cu atribute ale lui Dumnezeu care pot fi descoperite numai

în relaţia cu El:

1. YHWH-Yireh (Genesa, 22:13,14): DOMNUL va purta de grijă, va

aproviziona. Dezvăluie atributul divin al providenţei sau proniei

dumnezeieşti.

2. YHWH-Rafa (Exodul, 15:26): DOMNUL, vindecătorul. El vindecă,

tămăduieşte, restaurează spiritual, moral, fizic.

3. YHWH-Nisi (Exodul, 17:8-15; aluziv, Cântarea cântărilor 2:4233

):

DOMNUL, Stindardul meu. Vizează izbăvirea, victoria.

228

Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar biblic,

edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. 229

Nathan Stone, The Names of God, în

http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf 230

Numele inefabil, indicibil, sau de nepronunţat: Şem ha-meforaş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 231

Păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin: ħilul ha-Şem. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 232

Vezi capitolul Teologie monoteistă.

84

4. YHWH-Mekadişkem (Exodul, 31:13; Leviticul, 20:8; 21:8): DOMNUL

care sfinţeşte. „E echilibrul tuturor atributelor Divinităţii: puterea fără

sfinţire ar degenera în cruzime; omniscienţa fără sfinţenie ar deveni

înşelătorie; justiţia fără sfinţenie ar degenera în răzbunare, iar bunătatea fără

ea ar fi pasională şi necumpătată, comiţând greşeli mai degrabă decât făcând

bine.” Această sfinţenie este grandoarea şi maiestuozitatea lui Dumnezeu şi,

mai mult ca orice altceva, constituie plenitudinea şi perfecţiunea Sa.

5. YHWH-Şalom (Judecători, 6:24): DOMNUL, pacea noastră. El

desăvârşeşte, încheie, isprăveşte, dă tihnă, armonie, bunăstare, prosperitate,

satisfacţie.

6. YHWH-Ţidqenu (Ieremia, 23:6; 33:16): DOMNUL, Neprihănirea/

Îndreptăţirea noastră, starea noastră după voia lui Dumnezeu.

7. YHWH-Ţevaoth (I Samuel, 1:3; 17:45; Psalmii, 24:10; 46:7,11):

DOMNUL oştirilor:

a. Oştiri de astre: Genesa, 2:1; Neemia, 9:6; Isaia, 40:26;

b. Oştiri de îngeri: Isaia, 6:3; Luca, 2:13;

c. Oştiri de sfinţi: Iosua, 5:15;

d. Oştiri de păcătoşi: Judecători, 4:2; II Samuel, 10:16; II Regi, 5:1.

8. YHWH-Şamah (Ezechiel, 48:35): DOMNUL e aici, DOMNUL

Omniprezent (Exodul, 33:14,15; I Cronici, 16:27,33; Psalmii, 16:11; 97:5).

9. YHWH-Elyon (Psalmii, 7:17; 47:2; 97:9): DOMNUL cel Preaînalt;

10. YHWH-Qana’ (Exodul, 20:5; 34:14; Deuteronomul, 4:24; 5:9): DOMNUL

cel gelos.

11. YHWH-Şafat (Judecători, 11:27): DOMNUL, Judecătorul.

12. YHWH-Ghibor (Isaia, 10:21, 9:6)234

: DOMNUL, Puternicul.

13. YHWH-Hosenu (Psalmii, 95:6): DOMNUL, Făcătorul nostru.

14. YHWH-Elohim: vezi mai jos.

III. El. Acest Nume-titlu înseamnă „Cel tare şi puternic”, „zeu”, sau „demnitar”, sursă de

tărie. Este folosit cam de 250 de ori şi frecvent se referă la omnipotenţa lui Dumnezeu.

A. În Scriptură „El” poate apărea şi ca Eloah (57 de ori), cu semnificaţii îndeosebi

poetice.

B. „El” intră în combinaţii cu alte funcţii:

1. El-Elyon (Genesa, 14:18-20), adică Dumnezeul cel Preaînalt, Conducător,

Proprietar sau Superior absolut.

233

În Isaia, 11:10, 13:2, 18:3 şi 62:10 termenul nes (ebr., Strong 5251), care se traduce „stindard” sau „semn(al)”, se

aplică şi lui Mesia. 234

În privinţa acestui nume-titlu, non-trinitarienii au o problemă: termenul ghibor se traduce puternic şi, prin

implicaţie, războinic (Is. 42:13). În Isaia, 9:6b, Fiul lui Dumnezeu este puternic şi arienii moderni, adică Martorii lui

Iehova şi Studenţii în Biblie spun că Tatăl este atotputernic, iar Fiul, care, pretind ei, nu este egal din punctul de

vedere al fiinţei cu Dumnezeu-Tatăl, este doar puternic. Cu toate acestea, în Isaia, 10:21, Dumnezeu-Tatăl este

ghibor, deci puternic. Adică Dumnezeu-Tatăl este doar puternic, nu atotputernic?... Iar dacă s-ar încerca traducerea

termenului ghibor ca fiind atotputernic (deşi alte ocurenţe ale acestui termen nu permit aceasta), dilema non-

trinitarienilor nu ar fi soluţionată, pentru că fie că traducem „atotputernic”, fie că traducem „puternic”, Fiul din Isaia,

9:6b are tot atâta putere ca şi Tatăl din Isaia, 10:21.

85

2. El-Şaday (Genesa, 17:1; 28:3; 35:11; 43:14; 48:3; Exodul, 6:3;

Deuteronomul, 7:9; Plângeri, 3:22,23; Ezechiel, 10:5): Dumnezeul cel

Atotputernic, Cel totalmente capabil să împlinească orice nevoie. Este sursă

nu numai de tărie, ci şi de har, este nu doar Creator, ci şi Dătător.

3. El-Olam: Dumnezeul cel Veşnic. El este veşnic credincios (Genesa, 21:33;

Isaia, 40:28), Îşi ţine veşnic legământul şi este un veşnic loc de scăpare şi

adăpost (Psalmii, 90:1,2; Isaia, 26:4).

4. El-Elohe-Yisrael (Genesa, 33:19,20): EL, Dumnezeul lui Yisrael.

5. El-Roi (Genesa,16:13): Dumnezeul care mă vede.

IV. Elohim. Acest Nume-titlu este pluralul termenului EL şi poate însemna fie adevăratul

Dumnezeu al măreţiei şi slavei, fie zeităţi, fie demnitari umani. Când israeliţii foloseau

acest Nume-titlu, se refereau la Creatorul, aveau în minte ideea puterii creatoare (vezi

Genesa 1:3 ş.urm.), guvernatoare şi suverane a lui Dumnezeu, omnipotenţa Sa.

A. Elohim Ħai (Isaia, 37:4,17): Dumnezeul cel Viu.235

B. YHWH-Elohim: DOMNUL, Dumnezeul Creator. El este Creator al omului

(Genesa, 2:7-15), are autoritate morală asupra sa (Genesa, 2:16,17), statorniceşte

relaţiile în societatea umană şi guvernează asupra lor (Genesa, 2:18-24; 3:16-

19,22-24) şi este Mântuitorul omului (Genesa, 3:8-15,21). De asemenea, YHWH-

Elohim are relaţii cu Israelul (Genesa, 24:7; 28:13). El este Dumnezeul puterii

divine şi a maiestuozităţii, Fiinţa Căreia ne închinăm.

V. Elyon (Isaia, 14:14): Cel Preaînalt.

VI. Adonai (Genesa, 15:2,8; Isaia, 6:1; Mica, 4;13; Psalmii, 86:12): Domnul, Stăpân în

virtutea calităţii sale de Creator şi suveran.

A. Adonai-YHWH (Genesa, 15:2,8; Deuteronomul, 3:24; 9:26; Iosua, 7:7;

Judecători, 6:22; II Samuel, 7:18-20; Isaia, 7:7; Psalmii, 69:6; 71:5): subliniază

caracterul de Stăpân al Dumnezeirii.

VII. Qedoş Yisrael (Isaia, 1:4; 37:23): Sfântul lui Yisrael.

VIII. În cărţile Legământului Înnoit, Numele Dumnezeirii este revelat a fi Adonai Yeşua ha-

Maşiyaħ, adică „Domnul, Cel Uns de Yah ca Mântuitor”: Evanghelia după Matei, 1:21,

Fapte, 1:24-26; Efeseni, 1:20; Luca, 2:11,26,27. Acesta este Numele Dumnezeirii

înomenite, şi un Nume întreit al Trinităţii (Coloseni, 1:19; 2:9; Matei, 28:19,20).

235

Rene Guenon spune că această sintagmă ar trebui tradusă prin Dumnezeul dătător de viaţă, care este principiul însuşi al vieţii. A se vedea „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. , p. 299.

86

Capitolul al VII-lea

DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU,

YEŞUA HA-MAŞIYAĦ

(HA-BEN; MESIANOLOGIE)

Sfintele Scripturi ale Tanaħ-ului, într-o formă aluzivă, şi cărţile Legământului Înnoit, prin

afirmaţii clare, revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are un Fiu. Să examinăm această afirmaţie

dogmatică în lumina următoarelor versete:

I. Fiul lui Dumnezeu, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică:

A. Din punct de vedere relaţional, Fiul lui Dumnezeu nu-Şi are obârşia în Sine Însuşi,

ci este „născut” de Tatăl mai înainte de toţi vecii (Psalmii, 2:7; Ioan, 1:14,18;

3:16; I Ioan, 4:9; Coloseni, 1:15-18; Evrei, 1:5 etc.).

B. El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut

părtaş naturii umane, ci din eternitate în eternitate (Is. 9:6b; Proverbele, 30:4;

Ioan, 8:23,58; 9:35-37; Fapte, 8:37; Romani, 9:5).

C. Fiul nu originează numai din veşnicii (Mica, 5:2), ci este chiar Părintele

veşniciilor (Is. 9:6b), deci nu are început şi nu este făcut.

D. Fiul este oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei, 1:3), fiind

chipul Său (Coloseni, 1:15; Fil. 2:6,7).

E. Fiul are slava pe care Tatăl nu o împarte cu nimeni creat (Isaia, 48:11 şi

Apocalipsa, 4:11 cu Apocalipsa, 5:9-14) şi Lui I se aduce închinare ca lui

Dumnezeu (Psalmii, 110:1 cu Evrei, 1:13; Ioan, 9:38).

II. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva ontologică:

A. Întrucât Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul, ontologic (fiinţial), Fiul Se împărtăşeşte

din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl (Ioan, 8:58) şi

Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În consecinţă, Fiul este Dumnezeu, con-substanţial

(deofiinţial: Ioan, 1:1-3,14; 10:30,38; 14:9-11,20; 17:21; 20:28; Tit, 2:13) cu Tatăl

(Ioan, 17:24; I Corinteni, 1:9) şi cu Duhul Sfânt, co-etern (Mica, 5:2; Ioan, 1:1;

17:5,24) şi egal cu Ei (Zah. 13:7).

III. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva funcţională:

A. Fiul este al Doilea din Trinitate (Psalmii, 110:1 cu Evrei, 1:13; Isaia, 9:6,7; Matei,

28:18-20; Ioan, 20:28; Tit, 2:10,13; Ioan, 1:1-3; 14:28), Co-creator şi Susţinător al

creaţiei (Ioan, 1:3; Coloseni, 1:15-17; Evrei, 1:2,3).236

B. Motivele enipostazierii şi slujbele Fiului lui Dumnezeu:

1. În scopul Său etern, Dumnezeu-Tatăl a considerat potrivit să facă un

legământ cu Fiul Său, pe baza căruia Acesta urma să fie atât trimis (Ioan,

14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25) cât şi să vină şi din propria Sa voinţă (Psalmii,

40:7) pentru a deveni „Unsul”237

pentru slujbe multiple: slujba de Legiuitor,

Profet şi Învăţător; slujba de Mare Preot şi de Rege-Judecător238

.

236

Vezi şi capitolul Despre creaţie. 237

Unsul: ha-Maşiyaħ (ebr.), ho Ħristos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 238

Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ.

87

2. Deşi Fiul urma să vină pe Pământ şi să se umilească, Tatăl a hotărât ca în

Fiul să sălăşluiască trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni, 1:19) şi

să aibă în Sine tot tezaurul înţelepciunii şi cunoştinţei (Coloseni, 2:3).

3. Venirea Sa fusese promisă în pasaje de genul Genesa, 3:15; Isaia, 11:1-5;

Daniel, 9:24-26; Psalmii, 40:7,8; 45:6,7.

4. La împlinirea vremurilor (Galateni, 4:4), adică la timpul prestabilit,239

Duhul

Sfânt S-a pogorât peste fecioara240

Miryam, şi Puterea Celui Preaînalt241

a

adumbrit-o; astfel, Fiul, trimis de Tatăl, precum şi venit din propria Sa

voinţă, a venit pe Pământ şi S-a înomenit242

, născân-du-Se dintr-o fecioară

(Isaia, 7:14, cf. Matei, 1:23, Luca, 1:30-35; Isaia, 11:1-5), născându-Se sub

Torah (Galateni, 4:4; Matei, 3:15), descinzând din tribul lui Yehudah, din

sămânţa lui Avraham şi David, după Scripturi (Matei, 1:1,22,23; Luca,

1:27,31,35).

5. Umilirea lui Mesia: la venirea Sa pe Pământ, Fiul a rămas Dumnezeu, dar a

renunţat temporar la unele prerogative ale Sale243

, şi a luat asupra Sa (Şi-a

asumat) natura umană244

, cu toate însuşirile de bază şi neputinţele fireşti care

rezultă din aceasta (Ioan, 1:14; Filipeni, 2:5-8, în contrast cu exaltarea Sa din

Filipeni, 2:9-11).

6. În urma enipostazierii Sale, El a fost numit Yeşua (Iisus), însemnând „Yah

mântuie” (Matei, 1:21,25; Luca, 1:26-35).

7. În Yeşua, cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, au fost unite

inseparabil, cu toate acestea fără a se confunda, schimba, compune sau

amesteca (teantropie: Psalmii, 45:7; Marcu, 5:2; Ioan, 3:34; 5:23; 14:9,10;

Fapte, 10:38; Coloseni, 2:9). Omenitatea a fost adăugată dumnezeirii245

.

8. Recunoaştem faptul că modul în care Yeşua este Dumnezeu în mod deplin şi

om în mod deplin, fiind Dumnezeul-Om, este o taină: Ioan, 1:1-3, 14;

10:30,38; Filipeni, 2:5-8; Coloseni, 2:5-9; Evrei, 1:1-3; I Ioan, 1:1-3.

9. Motivele înomenirii sau enipostazierii Fiului sunt multiple:

a. Primul motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

următorul: cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH ca şi

Creator-Elohim şi Stăpân-Adonai (Genesa, 1:1,26 etc.).246

Fiul Îl

revelează în mod perfect pe Dumnezeu ca Tată (Ioan, 1:18; 14:9;

20:28; Filipeni, 2:5-11; Coloseni, 1:15-19), fiind chipul Acestuia,

morphe Theou (Coloseni, 1:15; 2:6; Evrei, 1:3);

239

Timp prestabilit: moed (ebr.), kairos (gr.); vezi şi capitolul Despre calendar. Vezi Vocabularul de la finalul

lucrării. 240

Fecioara: almah (ebr.), parthenos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 241

Cel Preaînalt: El-Elyon (ebr.) Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 242

Hitgaşmut ha-maşhiaħ (ebr.): întruparea lui Mesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 243

Doctrina kenosis, golirea de Sine. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 244

Doctrina enipostazierii. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 245

Ceea ce se denumeşte prin unire ipostatică. 246

Vezi şi capitolele Despre Dumnezeire – Triadologie; Despre Dumnezeu-Tatăl – Teologie; Despre Dumnezeu –

Teologie monoteistă; Despre creaţie.

88

b. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de Dumnezeu (Genesa,

3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Numeri, 24:17; Mica, 5:2; Isaia, 7:14 etc.) şi

a arăta îndurare faţă de ne-evrei (Romani, 15:8-13). O serie de profeţii

spuneau că Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat (Psalmii regal-

mesianici etc.), alte profeţii spuneau că Mesia urma să vină ca

Mântuitor (Jertfele din Torah);

c. Al treilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

pentru a accepta diferite slujbe, după cum urmează:

1) Fiul urma să vină pe Pământ atât trimis de către Tatăl (Psalmii,

40:7,8; 45:6,7; Ioan, 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), cât să vină şi

din propria Sa voinţă (Psalmii, 40:7, Gal. 1:4; Tit 2:14; I Tim.

2:6; Evr. 9:14), pentru a deveni „Unsul”, adică Mesia sau Hristos.

Termenul „uns” provine din cărţile Vechiului Legământ247

, din

faptul că existau trei categorii de oameni care erau unşi cu

untdelemn sfinţit, ca simbol al ungerii lor de către Dumnezeu cu

Duhul Sfânt. Aceste categorii erau profeţii, marii preoţi şi regii.

Fiul lui Dumnezeu este Profet, Mare Preot şi Rege;

2) Slujba de Profet248

. Profetul era un om trimis de Dumnezeu prin

care Acesta revela oamenilor voia Sa (Deuteronomul, 18:15,18).

El era uns cu untdelemn sfinţit ca simbol al ungerii Sale de către

Dumnezeu cu Duhul Sfânt (I Regi, 19:15,16; Isaia, 61:1-3; Mica,

3:8) şi avea o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu Torah

(Legea/Instrucţiunile). Schiţăm profetismul în Yisrael:

i. Torah a fost dată de către YHWH prin Moşe (matan Torah,

în 6 Sivan: Exodul, 19:6; 24:3,4,7,12 etc.; Deuteronomul,

4:13; 5:5,22 etc.; II Regi, 22:8-11; Fapte, 7:38; Evrei, 9:19);

ii. Moşe nu era Legiuitorul, Autorul Torei, ci mesagerul şi

interpretul ei (Ioan, 1:17);

iii. Prin ceilalţi profeţi se chema poporul la pocăinţă şi la

întoarcerea la Lege (I Regi, 18:18; II Regi, 22:8-11; II

Cronici, 24:19,20; Neemia, 9:29,30; Isaia, 1:10; 8:20;

Ieremia, 26:4,5; Zaharia, 7:12);

iv. Toţi profeţii adevăraţi, Moşe şi cei ulteriori lui, rosteau

Cuvântul divin doar având o autoritate derivată de la

Dumnezeu (Exodul, 3:10 etc.; I Samuel, 3:7-10; Isaia, 6:8;

8:20; Ieremia, 1:2-10; Ezechiel, 1:3; 2:1-8; Osea, 1:1; Ioel,

1:1; Amos, 1:1-3; Obadia, 1; Iona, 1:1; Mica, 1:1; Habacuc,

1:1; Ţefania, 1:1; Hagai, 1:1; Zaharia, 1:1; Maleahi, 1:1);

v. Profetul dădea învăţătură (Exodul, 19:6,7; 20:22; I Samuel,

7:6; vezi profeţii etc.), predica, făcea predicţii

(Deuteronomul, 4:25-31; Isaia, 1:24-31; Ieremia, 3:14-18;

25:11,12; 29:10; Daniel, 9:22-27; cap. 11; Ezechiel, 40-48;

Osea, 1:4-11; Ioel, 2; Amos, 1:4-15; Obadia; Mica, 1:6,7;

247

Biblia evreiască sau Tanaħ. 248

Profet: naviy, ebr; prophetes, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

89

Naum, 2; Habacuc, 1:6-11; Ţefania, 1:2-6; Hagai, 2:6-9,21-

23; Zaharia, 6; Maleahi, 3:1-6; cap. 4). Câteodată, el făcea

discipoli (Exodul, 24:13; 33:11; Numeri, 11:28; I Regi,

19:19-21; Ieremia, 32; 36). Uneori, el săvârşea miracole,

semne care arătau spre mesajul divin proclamat şi-l

confirmau (Exodul, 7:8-12,20; 11:10 etc.; I Regi, 17:24; II

Regi, 4:1-7; 32-35; 5:1-5; 6:6,18; 13:21 etc.).

vi. Sfânta Scriptură verifică slujba de Profet a lui Yeşua prin

comparaţie cu Moşe, precum şi cu profeţii care i-au urmat:

Yeşua este chiar Cuvântul divin (Psalmii, 33:6)

proclamat cu putere de către profeţi (Ioan, 1:1-3;

Evrei, 1:1-3), prevestit prin slujbele lor (Luca, 24:25-

27,44-47; Ioan, 5:45-47) şi aşteptat cu nerăbdare de

ei249

(I Petru, 1:10-12);

Yeşua este interpretul Torei la cel mai profund nivel

spiritual250

cât şi împlinitorul ei (Matei, 5:17) şi al

majorităţii profeţiilor mesianice, fiind ţinta Legii

(Romani, 10:4; Evrei, 7:12,18,19);

Moşe a fost „‚credincios în toată casa lui Dumnezeu’,

ca slugă” (Numeri, 12:7; Evrei, 3:2,5), în timp ce

Yeşua a fost mai mare ca Moşe, fiind Dumnezeul care

Şi-a construit Casa (Evrei, 3:3,4,6; Efeseni, 2:19-22; I

Petru, 2:4-8);

Adonai Yeşua a dat învăţătură, fiind Învăţător-Rabin

(vezi Învăţătura de pe Munte, Evanghelia după Matei,

5-7; învăţături date prin aproape 40 de parabole, vezi

Matei, 13 etc.). El a predicat Vestea Bună (Luca,

4:18,19,21, cf Isaia, 61:1,2a; vezi şi Fapte, 10:38); a

predicat despre pocăinţă (Marcu, 1:14,15,38), despre

naşterea din nou (Evanghelia după Ioan, 3), despre

căutarea şi mântuirea celor pierduţi (Matei, 18:11;

Marcu, 10:45; Luca, 9:56; 19:10; Ioan, 3:17; 12:47) şi

a rostit alte discursuri;

în calitate de Rabbi-Învăţător a dat porunci noi (de

exemplu, Ioan, 13:34; 15:12-14; Matei, 26:26-29 etc.;

I Corinteni, 11:23-25);

de-asemenea, a prezis (Evanghelia după Matei,

16:18,21,27; 20:17-19 şi textele analoage din

Evanghelia după Marcu şi Luca; cap. 24-25) inclusiv

persecutarea comunităţii de credinţă în El (Luca,

12:11,12), venirea Duhului; distrugerea Ierusalimului

şi semnele sfârşitului veacurilor (Matei, 24-25; Luca,

19:41-44); triumful comunităţii de credinţă în El

(Matei, 16:18);

249

S-a spus: „El nu predica Cuvântul, El ERA Cuvântul; El nu evangheliza, El ERA Evanghelia”. 250

Vezi cele şase rostiri „Dar Eu vă spun...” din Matei 5:22-44.

90

Adonai a discipolizat, chemând pe unii (Marcu, 3:13;

Matei, 4:19,21 etc.) să fie cu El, să predice (Matei,

10:7; Luca, 9:2; 10:9), să vindece, să izgonească

demoni (exorcizare: Matei, 10:1,8; Marcu,

16:17,18,20; Luca, 24:49) şi a transferat autoritate

oamenilor (Matei, 16:18,19; 28:18-20; Ioan, 14:12;

cartea Faptele apostolilor);

Adonai Yeşua a făcut miracole (Matei, 4:23; 9:35;

14:19-21,25-33; Ioan, 2:1-11), vindecări (Ioan 9).

Toate miracolele făptuite indicau că Împărăţia lui

Dumnezeu ajunsese până la oameni (Luca, 11:20). În

plus, însuşi evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa,

slujba, moartea, învierea şi înălţarea Sa sunt

miraculoase (Fapte, 2:22; 10:38 etc.);

Yeşua Îşi continuă activitatea de Rabbi-Învăţător: prin

intermediul Sfintei Scripturi, a Duhului Sfânt şi a

comunităţii de credinţă mesianică, El ne descoperă

voia lui Dumnezeu pentru sfinţirea şi mântuirea

noastră (Ioan, 1:18; I Petru, 1:10-12; Ioan, 15:15;

20:31);

Conchidem: Adonai Yeşua era profet uns de

Dumnezeu, slujbă afirmată de El, prevestită de profeţi

(Luca, 24:25-27,44-47; Ioan, 5:45-47) şi recunoscută

de alţii (Luca, 13:33; Ioan, 1:19-28, 45; 6:14; 7:40;

Fapte, 3:22,23; 10:38; Evrei, 1:1,2).

3) Slujba de Mare Preot251

. Marele Preot era luat dintre oameni şi

îmbăiat (Exodul, 28:1; 29:4; 40:12; Leviticul, 8:6), uns (Exodul,

28:41; 29:7,21; 40:13-15; Leviticul, 4:3,5,16; 6:22; 8:12; Numeri,

35:25b) pentru a-i reprezenta şi a mijloci între ei şi YHWH

(Exodul, 28:1,38,43; I Cronici, 23:13; II Cronici, 26:18; Evrei,

5:1-4). El nu mijlocea doar prin rugăciuni, ci şi prin daruri şi

jertfe ispăşitoare pentru păcatele sale şi ale poporului (Leviticul,

capitolele 1-7 şi 16; Evrei, 5:1). În plus, el trebuia să tălmăcească

Torah (Leviticul, 10:11; II Cronici, 15:3; Maleahi, 2:4-9), să

binecuvânteze norodul (Num. 6:22-27; Deuteronomul, 10:8;

21:5) şi să decidă în chestiuni conflictuale (Deuteronomul, 21:5;

Ezechiel, 44:23,24).252

Această slujbă arhierească, însă, nu putea

duce închinătorii la desăvârşirea cerută de cugetul lor (Ieremia,

31:34; Evrei, 9:9; 10:2-4,22).

251

Marele Preot: Ha-cohen ha-gadol, ebr.; ho arħiereus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 252

Ca o particularitate, Marele Preot era singurul din Yisrael care avea haina ţesută dintr-un singur fir, iar Evanghelia

după Ioan, 19:23b, vorbeşte aluziv despre caracterul preoţesc al lui Yeşua.

91

i. Yeşua este Mare Preot (Evrei, 2:17,18; 4:14,15; 5:5,10;

6:20; 9:11) în veac, după orânduiala lui Melħiţedeq

(Genesa, 14:18-20; Psalmii, 110:4; Evrei, 5:6,10; 6:20). El

nu are această slujbă numai pentru că Tatăl l-a numit ca

atare (Isaia, 42:1), ci şi pentru următoarele motive:

A fost spălat cu apă curată, aşa cum se cerea preoţilor

aharonici (Matei, 3:13-15; Marcu, 1:9; Luca, 3:21);

a fost uns cu Duhul Sfânt253

(Matei, 3:16,17; Luca,

3:21,22; 4:18,19,21; Fapte, 10:38);

a dat învăţătură din Lege (Evanghelia după Matei,

capitolele 5-7, 13 etc.);

a binecuvântat (Marcu, 10:16; Luca, 24:50,51; Fapte,

3:26);

S-a rugat şi Se roagă pentru oameni (Luca, 23:34;

Ioan, 17; Romani, 8:34; Evrei, 7:25; 7:24-28; I Ioan,

2:1);

a adus jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre

(Daniel, 9:24-26; Isaia, 53; Romani, 3:21-31; 4:25;

Evrei, 1:3; 2:17; 9-10; Ioan, 3:16,17; I Ioan, 2:2) o

dată pentru totdeauna, adică pe Sine Însuşi, fiind şi

Miel Pascal (Genesa, 22:8, Zah. 12:10; Ioan, 1:29,36;

19:37; II Corinteni, 5:21; Evrei, 2:9; 9:12,14; I Petru,

1:18,19; I Ioan, 1:7,9; 3:5; Leviticul, 16; Apocalipsa,

1:5);

a satisfăcut dreptatea divină (Galateni, 3:13; Romani,

3:24-26; 5:19; I Petru, 2:24);

i-a împăcat cu Dumnezeu pe credincioşii în El (Ioan,

16:33; Romani, 5:1; Coloseni, 1:20; Efeseni, 2:14-16);

El poate fi mijlocitor-răscumpărător pentru că este atât

Dumnezeul care a creat omul şi-l cunoaşte din

interior, cât şi om, având o natură omenească reală, cu

excepţia păcatului (Evrei, 5:1-5; 2:10,17,18; 4:15,16);

În consecinţă, această slujbă de mijlocitor-

răscumpărător între om şi Dumnezeu este proprie

numai lui Mesia, şi nu poate fi totalmente transferată

de la El la altcineva (I Timotei, 2:5), dar credincioşii

pot şi trebuie să fie mijlocitori pentru alţii (I Tim. 2:1-

4).

4) Slujba de Rege254

. Regele era uns (I Samuel, 9:16a, 10:1; 16:13a;

I Regi, 19:15,16; Daniel, 9:25,26; Psalmul 2; 45:6,7; Luca, 1:33)

pentru a-şi cârmui supuşii şi a-i apăra.

253

Încredinţarea noastră este aceea că la revenirea Sa, Yeşua va fi uns şi cu untdelemnul sacru, a cărui reţetă apare în

Exodul, 30:22-33, ca să se împlinească şi Psalmii, 45:7,8, 254

Rege: meleħ, ebr; basileus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

92

i. Dumnezeu Tatăl I-a predat lui Yeşua toată judecata şi

autoritatea (Ioan, 5:22-27; Fapte, 2:36; Matei, 28:18;

Filipeni, 2:9-11; Apocalipsa, 2:26,27);

ii. El Îşi cârmuieşte supuşii, îi apără şi îi ajută să-şi însuşească

şi să trăiască victoria obţinută de El pe cruce (Fapte, 15:14-

16; I Corinteni, 15:25; Psalmii, 110; I Timotei, 6:15;

Apocalipsa, 1:15);

iii. Este Rege-păstor legiuitor şi judecător drept (Genesa,

49:10; Numeri, 24:17; Isaia, 9:6,7; Matei, 25:31,32,34,40;

28:18; Fapte, 5:31; Romani, 10:9; Apocalipsa, 2:26,27);

iv. Lui I S-a dat din eternitate un popor care să fie sămânţa Lui

şi de El răscumpărat, mântuit, chemat, îndreptăţit (sau

„socotit neprihănit”) şi slăvit (Isaia, 53:10; Ioan, 17:6;

Romani, 8:30) la timpul prestabilit;

v. El este viitorul Rege universal, care va domni de pe tronul

lui David (Isaia, 9:6,7; Ezechiel, 37:24-28; Luca, 1:3-33)

peste Împărăţia lui Dumnezeu (Psalmii, 2:7-9; Isaia, 9:6; I

Petru, 1:18,19).

5) Yeşua era „întemeietorul, instrumentul, reprezentantul,

purtătorul, revelatorul şi mediatorul Împărăţiei lui Dumnezeu”255

.

6) Acest număr de slujbe şi ordinea lor este necesară, pentru că în

privinţa ignoranţei noastre avem nevoie de slujba Sa profetic-

dăscălească (Ioan, 1:18); în privinţa îndepărtării noastre de

Dumnezeu şi a imperfecţiunii celor mai bune acte ale noastre,

avem nevoie de slujba Lui preoţească pentru a ne împăca cu

Dumnezeu şi a ne prezenta acceptabili înaintea Lui (Coloseni,

1:21; Galateni, 5:17); şi în privinţa împotrivirii noastre şi a

completei noastre incapacităţi de a ne întoarce la Dumnezeu, şi

pentru salvarea şi siguranţa noastră în faţa vrăjmaşilor noştri

spirituali, avem nevoie de slujba Sa de Rege pentru a ne

convinge, supune, atrage, susţine, elibera şi păstra în Împărăţia

Lui cerească (Ioan, 16:8; Psalmii, 110:3; Luca, 1:74,75)256

.

d. Al patrulea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

pentru a nimici lucrările Diavolului (I Ioan, 3:8; Evrei, 2:14,15). Yeşua

l-a învins pe Satan (Ioan, 12:31; 14:30), punând victoria Lui la

dispoziţia poporului Său257

(Luca, 19:10; Matei, 28:18-20; Apocalipsa,

12:11; Efeseni, cap. 2; Romani, 16:20);

e. Al cincilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă (Matei, 11.29; I Petru, 2:21;

I Ioan, 2:6; II Corinteni, 3:16);

255

G.R. Beasley-Murray, apud Robert Letham, The Work of Christ, Leicester LE1 7GP, UK, Inter-Varsity Press,

1993, p. 60. 256

Despre relaţia dintre slujbele lui Mesia şi ispăşire vezi, pe scurt, http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html 257

„Deci, dacă scopul primei veniri a lui Hristos a fost să înlăture păcatul şi să nimicească lucrările Diavolului,

atunci noi nu trebuie să facem compromis nici cu păcatul, nici cu Diavolul. În cazul în care facem compromis cu

păcatul sau cu Diavolul, ne vom trezi că luptăm împotriva lui Dumnezeu!” John Stott.

93

f. Al şaselea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

Pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire258

(Evrei, 9:28).

10. Fiul lui Dumnezeu, Yeşua ha-Maşiyaħ, a rămas până la sfârşit plin de har şi

de adevăr (Ioan, 1:14), sfânt, fără cusur (I Petru, 1:18,19), nepătat (Evrei,

7:26), fără păcat (impecabil; Romani, 8:3; Evrei, 2:14,16,17; 4:15).

11. A fost pe deplin echipat pentru a executa slujba de garant al legământului

mai bun (Evrei, 7:22), slujbă pe care nu Şi-a arogat-o singur, ci i-a fost dată

de către Tatăl (Evrei, 5:5).

12. Adonai Yeşua Şi-a asumat această slujbă în mod voluntar (Psalmii, 40:7,8;

Evrei, 10:5-10; Ioan, 10:18) şi, pentru ca s-o poată îndeplini, a fost născut

sub Torah (Galateni, 4:4; Matei, 3:15) pe care a împlinit-o în mod

desăvârşit; şi a luat asupra Lui pedeapsa încălcării Legii, care ni se cuvenea

nouă, pe care trebuia să o suportăm şi să o suferim noi (Galateni, 3:13; Isaia,

53:6; I Petru, 3:18), fiind făcut păcat şi blestem pentru noi (II Corinteni,

5:21), pătimind mâhniri grele în sufletul Lui şi dureri cumplite în trupul Său

(Matei, 26:27-38,46; Luca, 22:44). El a fost răstignit, a murit ca Sacrificiu

suprem pentru păcat (Evanghelia după Ioan, 1:29,34; I Corinteni, 5:7; Evrei,

9:28; Apocalipsa).

13. Prin ascultarea Lui desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine pe care le-a oferit

lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Adonai Yeşua a ispăşit plenar pentru păcat,

a satisfăcut pe deplin justiţia lui Dumnezeu (Romani, 3:25,26; Evrei, 9:14;

10:14), a adus împăcarea şi a agonisit o moştenire veşnică în Împărăţia

Cerurilor pentru toţi aceia pe care I i-a dat Tatăl (Ioan, 17:2; Evrei, 9:15; I

Petru, 1:18,19).

14. Moartea Sa prin crucificare a fost voluntară, sacrificială, ispăşitoare şi

substitutivă/vicarială, răscumpărătoare, reconciliatoare (Marcu, 10:45; Ioan,

10:15; Romani, 3:24,25; 5:8; Evr. 9:26; 10:12; I Petru, 2:24).

15. Pe baza eficacităţii morţii Domnului nostru Yeşua ha-Maşiyaħ, păcătosul

care crede este scutit de pedeapsa, de consecinţa şi de puterea păcatului, iar

într-o zi va fi izbăvit de însăşi prezenţa lui; şi el este declarat drept

(îndreptăţit), i se dă viaţa veşnică, este adoptat în familia lui Dumnezeu

(Romani, 3:25; 5:8,9; I Petru, 2:24; 3:18).

16. Deşi preţul mântuirii a fost plătit faptic de Mesia numai după întrupare,

totuşi virtutea, eficienţa şi beneficiile acesteia au fost comunicate celor aleşi

în toate epocile succesive de la începutul lumii, în şi prin acele promisiuni,

tipuri şi jertfe în care El a fost revelat şi anunţat că va fi sămânţa femeii,

învingător peste Satan şi răscumpărător259

al omenirii (Genesa, 3:15) Rege-

păstor legiuitor drept (Genesa, 49:10; Numeri, 24:17), Mesia promis

Yisraelului (Isaia, 9:6,7; 11:1; Daniel, 9, în special vss. 20-26); Isaia, 53;

Ioan, 1:17,40,41,45,49; Marcu 8:29); El este rădăcina şi sămânţa lui David,

Luceafărul strălucitor de dimineaţă, vezi Numeri, 24:17 şi Apocalipsa, 22:16.

El este Servul lui YHWH profeţit în Isaia, 42:1-7; 49:1-7; 50:4-7; 52:13-

53:12 şi 61:1-3. El este Mielul (Genesa, 22:8; I Petru, 1:18,19) înjunghiat de

la întemeierea lumii (Apocalipsa, 13:8), fiind acelaşi ieri, azi şi în veci

258

A doua sa venire sau Revenirea: Parousia (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 259

Răscumpărător: go’el (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

94

(Evrei, 13:8). El este şi Mirele (Mat. 9:15; 25:6,10; Mc. 2:20; Lc. 5:34,35;

Io. 3:29; dumnezeiesc (Is. 62:5)260

.

17. Despre exaltarea lui Mesia:

a. El a fost îngropat, dar nu a putrezit (Fapte, 13:37), pentru că a treia zi a

înviat (Psalmii, 16:10; Matei, 28:6,7,9; Marcu, 16:6,9; Luca,

24:6,7,34,46; Fapte, 2:24,31-33a; 3:15; 4:2,10,33; 5:30; 10:40,41;

13:30,33; 17:3,18,31; 25:19; 26:23; Romani, 1:4; 4:24; 14:9; Evrei,

13:30; I Petru, 1:3 etc.) fizic dintre cei morţi (I Corinteni, 15:3,4) în

acelaşi trup în care suferise (Ioan, 20:9,17,25,27), deşi un trup

transfigurat (Dan. 10:6; Apoc. 1:13-16; 2:18; 19:12);

b. Prin aceasta, Dumnezeu-Tatăl a confirmat dumnezeirea Fiului şi a

acceptat ispăşirea făcută de El pe cruce (Ioan, 5:26-29; 14:19; Romani,

4:25; 6:5-10; I Corinteni, 15:20,23; Evrei, 9:12,14; 10:12,14);

c. Yeşua nu numai că S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi

vizibil (Marcu, 16:19; Luca, 24:51; Fapte, 1:9-11), dar a primit şi un

statut elevat (Fil. 2:9; Evr. 7:26);

d. El are calitatea de moştenitor al tuturor lucrurilor (Evrei, 1:2), precum

şi cea de judecător al lumii (Fapte, 17:31);

e. Acum Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, este la dreapta Tatălui şi

mijloceşte ca Avocat şi Mare Preot al nostru (Evr. 7:25).

f. El a trimis Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (Ioan, 14:16,26;

15:26; 16:7; Fapte, 2:33; I Corinteni, 2:12);

g. Noi, credincioşii mesianici, suntem declaraţi drepţi („socotiţi

neprihăniţi”) pe baza învierii fizice a Fiului dintre cei morţi (Romani,

4:25);

h. Mesia a obţinut pentru ai Săi mântuirea eternă, le-o împărtăşeşte şi le-o

aplică în mod sigur şi eficace, mijlocind pentru ei (Ioan, 6:37;

10:15,16; 17:9; Romani, 5:10; I Tim. 2:5), unindu-i cu Sine prin Duhul

Lui, revelându-le taina mântuirii în şi prin Cuvântul Lui, convingându-i

să creadă şi să se supună (Ioan, 17:6; Efeseni, 1:9; I Ioan, 5:20),

domnind în inimile lor prin Cuvântul Lui şi Duhul Lui (Romani,

8:9,14), şi învingându-i pe toţi vrăjmaşii lor prin atotputernica Sa tărie

şi înţelepciune (Psalmii, 110:1; I Corinteni, 15:25,26), în moduri şi căi

care sunt în perfect acord cu minunata şi nepătrunsa Lui oikonomie

(administrarea infinit de înţeleaptă a lumii); şi toate acestea sunt date

prin harul gratuit şi absolut, fără să fi pre-existat în ei calităţi sau merite

care să-L fi determinat pe El să le acorde această mântuire (Ioan, 3:8;

Efeseni, 1:8).

18. Yeşua ha-Maşiyaħ va reveni tot personal, fizic, literal şi vizibil (parousia,

gr.; Zaharia, 14:3,4; Fapte, 1:11) pentru a-i judeca pe îngeri (II Petru, 2:4),

precum şi pe toţi oamenii (Ioan, 5:22,23; Fapte, 10:42; Romani, 14:9,10),

după cum urmează:

a. Pe credincioşi (I Corinteni, 3:10-15; II Corinteni, 5:10);

b. Pe cei vii de pe Pământ, la slăvita Sa revenire (Matei, 25:31-46);

c. Pe morţii necredincioşi la Marele Tron Alb (Apocalipsa, 20:11-15).

260

Pentru clarificări teologic-antropologice, vezi Seudat ha-Adon, din Vocabularul de la finalul lucrării.

95

19. În privinţa revenirii Sale, Scriptura spune că „Răscumpărătorul (Go’el) va

veni în Ţion” (Isaia, 59:20,21; Zaharia, 14:4), că va avea loc o răscumpărare

spirituală a Yisraelului (Zaharia, 12:8-13:1; Romani, 11:25-27; Evrei, 9:28;

Ieremia, 31:31-40; Ezechiel, 36:24-28; Legământul Înnoit) şi că restaurarea

naţională a Yisraelului înseamnă întoarcerea rămăşiţei poporului Yisrael din

cele patru colţuri ale lumii şi restaurarea Regatului davidic (Isaia, cap. 11 –

despre restabilirea tronului şi a Regatului lui David, care va dăinui veşnic;

Isaia, 9:6,7, cf. Luca, 1:30-33; Ieremia, 23:3-8; Ezechiel, 36:24-38).

96

Capitolul al VIII-lea

DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU

(RUAĦ HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)

Discursul despre Duhul Sfânt, care în ebraică este denumit Ruaħ ha-Qodeş, în teologie se

numeşte pneumatologie. Înfăţişăm mai jos afirmaţiile dogmatice pe care le facem despre El.

I. Din perspectiva relaţională, Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu-Tatăl, care este

Purcezătorul, fiind trimis de Yeşua ha-Maşiyaħ (Evanghelia după Ioan, 14:16,17,26;

15:26; I Corinteni, 2:12).

II. Din perspectiva ontologică (fiinţială), Duhul Sfânt Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi

esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Duhul Sfânt este

Dumnezeu, con-substanţial, co-egal şi co-etern cu Tatăl (Genesa, 1:2b) şi cu Fiul

(Evanghelia după Matei, 28:19; Fapte, 5:3,4; 28:25,26; I Corinteni, 12:4-6; II Corinteni,

13:14; Efeseni, 4:4-6; Ieremia, 31:31-34 cu Epistola către evrei, 10:15-17), este veşnic

(Genesa, 1:2b; Evrei, 9:14), omniprezent (Psalmii, 139:7-10), omnipotent (Romani,

15:13), omniscient (Isaia, 40:13,14), are sentimente (Efeseni, 4:30), intelect (I Corinteni,

2:10-13), voinţă (I Corinteni, 12:11) şi veridicitate (Ioan, 16:13).

III. Din punct de vedere funcţional, Duhul Sfânt este al Treilea din Trinitate, şi activitatea Sa

este vizibilă în creaţie şi în desăvârşirea ei (Genesa, 1:2; Iov, 26:13; 33:4; Psalmii, 33:6;

104:30,31)261

, în împuternicirea unor oameni cum ar fi Moşe, David (vezi II Samuel,

23:1-3) şi Profeţii, pentru împlinirea unor scopuri specifice, inclusiv scrierea Revelaţiei

(Exodul, 17:14; Deuteronomul, 31:9; I Regi, 11:41; II Petru, 1:19-21), în înomenirea

Fiului (Evanghelia după Matei, 1:18), în jertfirea Sa (Evrei, 9:14), în învierea Sa

(Romani, 1:4), în scrierea revelaţiei (II Petru, 1:20,21) şi în opera mântuirii (Ioan, 3:5-7).

IV. În ziua de Praznic al Secerişului sau al Săptămânilor262

, Duhul Sfânt a venit de la Tatăl,

fiind trimis de Mesia (Ioan, 14:16,17,26; 15:26; Fapte, 2:33), şi a inaugurat o epocă

unică, în care are de făcut lucrări multiple:

A. Îl slăveşte pe Mesia, nu pe Sine Însuşi (Ioan, 16:14);

B. convinge lumea cu privire la păcat, dreptate şi judecată (Ioan, 16:8-11);

C. a început şi va finaliza formarea comunităţii celor credincioşi în El;

D. El este dat ca un cadou de la Dumnezeu Tatăl: Fapte, 2:38;

E. El este agentul supranatural şi suveran în regenerare (naştere din nou),

străpungând oamenii în inimile lor (Fapte, 2:37), determinându-i să creadă din

inimă în Yeşua ha-Maşiyaħ şi să-L mărturisească verbal şi faptic ca Adonai

(Romani, 10:9,10);

F. Îi botează pe credincioşi în comunitatea lui Mesia (I Corinteni, 12:13), dar Se şi

sălăşluieşte în ei (Ioan, 14:17). „Ceea ce Fiul instituie, Duhul constituie.”

Sălăşluirea Sa în credincioşi îi face pe aceştia să aibă parte de călăuzirea Lui

(Fapte, 16:6,7) şi de învăţătura Lui (Ioan, 16:13-15), de împuternicirea Lui în

vederea trăirii unor vieţi evlavioase şi sfinţite, prin care ei devin tot mai

261

Vezi şi capitolul Despre creaţie. 262

Praznicul Cincizecimii sau al Săptămânilor: Ħag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

97

asemănători lui Yeşua, Chipul Tatălui (Ioan, 16:7-9; Fapte, 1:5,8; 2:4; Romani,

8:14-17; 8:29; Filipeni, 2:6);

G. Îi împuterniceşte pe credincioşi (Fapte, 1:8; 2:4; I Corinteni, 2:4) şi-i pecetluieşte

pentru ziua răscumpărării (Romani, 8:9-11; II Corinteni, 3:6; Efeseni, 1:13; 4:30),

transformându-i în proprietatea lui Dumnezeu (Romani, 8:9);

H. O activitate specială a Duhului Sfânt după pogorârea Sa a fost insuflarea unor

credincioşi în vederea continuării scrierii şi redactării Scripturii, un act unic,

irepetabil şi încheiat o dată cu finalizarea scrierii cărţii Apocalipsa (II Timotei,

3:16,17; II Petru, 1:19-21; 3:15,16);

I. Duhul Sfânt îl înzestrează pe credincios cu daruri spirituale263

în scopul slăvirii lui

Dumnezeu, a iluminării sale personale, a edificării altor sfinţi şi a mântuirii

păcătoşilor (I Corinteni, 12-14).

V. În viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar

poruncit şi nu practicăm ce nu este scris. În consecinţă, noi nu acceptăm homotimia

(închinarea la Duhul Sfânt), întrucât nu scrie în Biblie că vreun om s-ar fi închinat

vreodată Duhului Sfânt sau că această închinare ar fi fost cerută neamului omenesc.

263

Dar spiritual, sau spiritualie (gr., pneumatikos, Strong 4152): vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

98

Capitolul al IX-lea

DESPRE DUMNEZEU

(TEOLOGIE MONOTEISTĂ)

Acum, o dată ce am stabilit dogmele noastre trinitariene, putem să demonstrăm faptul că

nu suntem triteişti, crezând în trei Dumnezei, ci monoteişti trinitarieni.

I. Sfânta Scriptură ne învaţă monoteismul: YHWH Elohim (DOMNUL Dumnezeu) este

Unul (Marele Şema din Deuteronomul, 6:4; 4:35; Isaia, 45:5; Zaharia, 14:9), o singură

Fiinţă (Isaia, 44:6-8; 45:18; Iacov, 2:19a), având o singură natură sau esenţă

supraesenţială, putere, lucrare, energie (Exodul, 20:2,3; Isaia, 43:10-13; 44:24; Marcu,

12:29; Ioan, 17:3; I Corinteni, 8:4,6; Efeseni, 4:6; I Timotei, 2:5).

II. Numele Său este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt” (Exodul, 3:14; Isaia, 48:12; Ieremia,

10:10; Ioan, 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin

Sine Însuşi264

, fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi

existenţa absolută, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a

subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei, 1:17). Ca atare, unul dintre

atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea. El este

infinit în fiinţă şi perfecţiune şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni altul decât de El

(incomprehensibil, Exodul, 3:14; Isaia, 55:8,9; Iov, 11:7; Romani, 11:33). Pentru a-L

înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia, 46:9;

48:12) şi finitul nu poate cuprinde infinitul (Ioan, 1:5; vezi şi Deuteronomul, 29:29).

III. El este neschimbător (imuabil: Maleahi, 3:6, Iacov, 1:17), etern (Isaia, 40:28; Ieremia,

10:10; Psalmii, 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa, 17:1; 18:14; Apocalipsa, 1:8),

preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia, 6:3; Habacuc, 1:13;

Psalmii, 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia, 46:10; Psalmii, 115:3;

Efeseni, 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbele, 16:4; Romani,

11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său.

IV. El este iubitor (Ioan, 3:16; I Ioan, 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de

bunătate (Psalmii, 119:68; Matei, 19:17) şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră

morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exodul, 34:6,7); răsplătind pe cei care-L caută

cu adevărat (Evrei, 11:6), şi drept (Ieremia, 12:1) şi grozav în judecăţile Lui (Neemia,

9:32,33; Evrei, 10:31), urând păcatul (Psalmii, 5:5,6; Evrei, 1:9), care sub nici o formă

nu-l va graţia pe vinovat (Exodul, 34:7; Naum, 1:2,3).

V. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită (omniscienţă), infailibilă, independentă de

creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil (Genesa, 16:13; Isaia, 29:15;

Ezechiel, 11:5; Daniel, 2:22; Fapte, 15:18; Evrei, 4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce

este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbele, 24:12; Evanghelia după Matei, 11:21-23).

264

A se vedea şi capitolele al IV-lea şi V-lea.

99

VI. Dumnezeu-Elohim este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi

nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent265

(Genesa, 1:1; Exodul, 3:14; 20:1-3;

Deuteronomul, 6:4,5; Maleahi, 2:10; Iov, 31:15; Psalmii, 33:6; 94:9; Fapte, 17:24;

Romani, 1:18-21; Efeseni, 4:6)266

.

VII. Toate răspunsurile satisfăcătoare la investigaţia „Unul şi Multiplul”, sau teologie versus

triadologie, ţin de paradox, de transcendent şi vor fi date în eschaton, olam ha-ba.

265

Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 266

Vezi şi capitolul Despre creaţie.

100

PARTEA A III-A

Capitolul al X-lea

DESPRE ACTUL CREAŢIEI

ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU

CU CREAŢIA SA

Tradus din limba ebraică, Maaseh Bereşit înseamnă actul creaţiei. Cu toate acestea,

această sintagmă înseamnă mai mult decât atât şi anume, este una dintre cele două ramuri ale

misticii evreieşti. În această lucrare, însă, noi nu ne referim la mistica evreiască, ci chiar la actul

creaţiei, pe care-l considerăm ca fiind dogmă în felul prezentat mai jos:

I. La început, Dumnezeu (Elohim) a găsit potrivit şi plăcut să creeze din nimic267

lumea şi

toate lucrurile din ea, vizibile şi invizibile, în şase zile. Elohim-Creatorul le-a creat pe

toate, adică Ceruri, Pământ, lume angelică, regn mineral, vegetal, animal (Genesa,

capitolele 1-2; Numeri, 16:22a; Isaia, 44-45; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Luca, 3:38; Efeseni,

3:9; Evrei, 12:9; Apocalipsa, 4:11 etc.), cele văzute şi cele nevăzute, şi toate erau foarte

bune (Genesa, 1:31).

II. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturi, El a creat omul, bărbat şi femeie, după

chipul Său, după asemănarea Sa (Genesa, 1:27)268

.

III. Calitatea Sa de Creator a fost sesizată şi de necredincioşi: Fapte, 17:24,25,28.

IV. Motivul creaţiei este manifestarea slavei eternei Sale puteri, înţelepciuni şi bunătăţi

(Romani, 1:20; 11:34-36).

V. Dumnezeu (Elohim) este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul, izvorul sau principiul269

,

temelia tuturor. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani, 11:34-36).

VI. Pe baza creaţiei şi a susţinerii tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, El este şi Adonai,

adică Stăpânitorul lor suveran şi omnipotent (Genesa, 1:1; Exodul, 3:14; 9:29; 20:1-3;

Deuteronomul, 6:4,5; Maleahi, 2:10; Iov, 31:15; Psalmii, 94:9; 103:19; Fapte, 17:24;

Romani, 1:19,20; Efeseni, 4:6).

VII. În calitatea Sa de Domn suveran, El poate face prin ele, pentru ele şi lor, orice Îi va bine-

plăcea (Daniel, 4:25,34,35).

VIII. Îngerii şi oamenii Îi datorează lui Dumnezeu Creatorul (Elohim) toată închinarea, slujirea

şi ascultarea, precum şi orice altceva va voi El să le ceară (I Cronici, 29:10-12;

Apocalipsa, 5:12-14).

IX. În pofida faptului că El este Creatorul şi este izvorul sau principiul, temelia tuturor, El

este dincolo de creaţia Sa (transcendent) şi totalmente diferit270

de ea271

.

267

Sintagma teologică consacrată pentru creaţia din nimic este latinescul ex nihilo. Vezi Vocabularul de la finalul

lucrării. 268

Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie. 269

Principiu: arħe, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 270

Sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit” este germanul ganz Andere. Vezi Vocabularul de la

finalul lucrării. 271

S-a spus: „El este creatorul prin voinţa Sa, dar creaţia nu ţine de esenţa Sa.”

101

X. La creaţie au participat toate Ipostasurile Dumnezeirii, după cum urmează:

A. în cadrul creaţiei, opera ad extra, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor

tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al

regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa

(Genesa, capitolele 1-2; Numeri, 16:22; Isaia, 45:18, Psalmii, 8:4-8; 82:6; 95:4,5;

Luca, 3:38; Efeseni, 3:9; Evrei, 12:9; Apocalipsa, 4:11). În virtutea creaţiei, Tatăl

este Suveran unic şi absolut în Univers (Psalmii, 103:19; 145:8,9; I Corinteni, 8:6;

Romani, 11:36);

B. Fiul a fost implicat activ în Creaţie: Psalmii, 33:6a; Ioan, 1:2,3; Coloseni, 1:15-17;

Evrei, 1:2;

C. Duhul Sfânt a fost implicat activ în Creaţie şi în desăvârşirea ei: Genesa, 1:2; Iov,

26:13; 33:4; Psalmii, 33:6b; 104:30,31;

D. Tatăl „creează prin Fiul şi duce la desăvârşire prin Duhul”272

.

XI. El a pus omul într-un mediu care nu numai că-L slăveşte pe El (Psalmii, 19:1-6), dar,

graţie providenţei divine, respectă şi principiul antropic, fiind, deci, creat într-un mod

încât să fie absolut benefic omului. Dumnezeu nu a acordat omului o libertate totală (în

Univers nu pot exista două fiinţe cu adevărat libere), ci o libertate derivată. Chiar şi

creaţia a suferit efectele Căderii în păcat şi se supune principiului entropiei introdus în ea

(Romani, 8:19-23), aşteptând, însă, eliberarea escatologică din robia stricăciunii, repararea

raportului omenire-creaţie (tikun olam, Isaia, 11:6-10).

XII. Întreaga creaţie este creaţia lui Dumnezeu. Mai mult, o altă faţetă a chipului lui

Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a stabili relaţii cu creaţia divină.

Credincioşii mesianici au datoria de a o respecta şi întreţine (exemple principiale: Exodul,

23:4,5,11; Leviticul, 25:7; Deuteronomul, 20:19,20; 22:1-4,6,7; 25:4; Matei, 12:11)273

.

XIII. În bunătatea şi dărnicia Sa, Creatorul l-a umplut pe om de haruri şi de bunătăţi; în unele

cazuri, acestea au fost date omului, iar în alte cazuri, ele i-au fost doar încredinţate spre

administrare, posesorul lor rămânând Dumnezeu. Spre exemplu, omul a fost creat după

chipul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta nu l-a distrus nici măcar căderea în păcat (v.

Genesa, 9:6, Romani, 11:29).

XIV. Există, însă, alte bunuri, pe care Dumnezeu Şi le-a păstrat pentru Sine, iar omul este un

administrator274

.

272

Vasile cel Mare. 273

Vezi, de exemplu, Creaţia ca euharistie, de Ioannis Zizioulas. 274

Vezi Secţiunea a IV-a: Despre partea lui Dumnezeu

102

Capitolul al XI-lea

DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)

Doctrina despre îngeri (malakim), angelologia, a fost una dintre doctrinele care, veacuri

la rând, a fascinat minţile oamenilor şi i-a dus spre multe speculaţii. Noi nu ne putem îngădui să

ne îndepărtăm de descoperirile Sfintelor Scripturi, astfel încât theologoumena noastră, adică

convingerile noastre nedogmatice, sunt următoarele:

I. Îngerii sunt fiinţe create (Ps. 148:1-5; Col. 1:16), spirituale (Evr. 1:14; Lc. 24:39). Ei se

pot materializa uneori, dar doar pentru perioade scurte de timp şi numai în vederea

îndeplinirii unor porunci dumnezeieşti concrete (vezi Genesa 19).

II. Ei formează un regn de creaturi superioare oamenilor (Evr. 2:7; II Pet. 2:11; Mat. 26:53;

28:2; II Tes. 1:7).

III. O parte din îngeri servesc credincioşilor (Evr. 1:14).

IV. Îngeri vor fi judecaţi de credincioşii în Mesia (I Cor. 6:3) întrucât, în starea de slavă,

îngerii vor fi inferiori poziţional credincioşilor mântuiţi (Ef. 1:20,21; Fil. 2:6-9).

V. Îngerii sunt asexuaţi (Mat. 22:30) şi nemuritori (Lc. 20:36).

VI. Îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare (Apoc. 22:9; Col. 2:18).

VII. Există două clase de îngeri: cei aleşi (I Tim. 5:21) şi cei căzuţi (II Pet. 2:4; Iuda, 6).

VIII. După Dionisie Pseudo-Areopagitul, funcţiile şi ierarhiile angelice sunt după cum

urmează:

Funcţia celor 3 ierarhii cereşti Denumirea ierarhiilor

Adorarea lui Dumnezeu Serafimi

Heruvimi

Tronuri

Răspunzătoare de creaţie Domnii

Puteri

Stăpâniri

Răspunzătoare de umanitate Începătorii

Arhangheli

Îngeri

IX. Elaborând funcţiile angelice, se pot spune următoarele:

A. Funcţiile îngerilor sfinţi:

1. Îl laudă pe Dumnezeu şi îndeplinesc poruncile Sale (Ps. 103:20;148:2).

2. se bucură de mântuirea oamenilor (Lc. 15:7,10).

3. slujesc moştenitorilor mântuirii (Evr. 1:14; I Re. 19:5-8; Dan. 6:22; Ps. 34:7;

91:11,12; Fap. 12:8-11).

4. sunt mesagerii lui Dumnezeu către oameni (Gen. 19:1-13; Num. 22:22-35;

Mat. 1:20; 2.13,19,20; Lc. 1:11-13,19; Fap. 8:26; 10:3-6; 27:23,24).

5. ei îndeplinesc scopurile lui Dumnezeu (II Sam. 24:16; II Re. 19:35; II Cr..

32:21; Ps. 35:5,6; Mat. 13:41, 49,50; 24:31; Fap. 12:23; Apoc. 7:1,2;

9:15;15:1).

6. Legea a fost dată prin îngeri (Fap. 7:53; Gal. 3:19; Evr. 2:2).

103

7. I-au slujit lui Mesia (Mat. 4:11; Lc. 22:43).

8. Îl vor însoţi pe Mesia la a doua Sa venire (Mat. 25:31,32; II Tes. 1:7,8).

9. Sunt prezenţi la adunările dumnezeieşti (I Cor. 11:10).

10. Sunt foarte interesaţi de adevărurile dumnezeieşti şi învaţă, îndeosebi prin

intermediul Comunităţilor de credinţă în Mesia (I Pet. 1:12; Ef. 3:10). Pentru

îngeri, Universul este o universitate...

104

Capitolul al XII-lea

DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI

(DEMONOLOGIE)

Căpetenia căzută a îngerilor, răul pur, este Satan. El şi demonii săi au reprezentat, ca şi

îngerii, obiecte ale dorinţei de cunoaştere, călăuze spre superstiţie şi, uneori, chiar de venerare. În

cele ce urmează, vom expune theologoumena noastră, deci convingerile noastre ne-dogmatice

despre Satan, apoi despre demonii săi.275

I. Etimologic vorbind, termenul evreiesc articulat ha-Satan (I Cr. 21:1; I Pet. 5:8) înseamnă

„vrăjmaşul”, iar cel grec, diabolos (Mat. 4:1,5,8), are înţelesul de „acuzator, bârfitor,

calomniator”. Satan mai este cunoscut şi sub alte titluri:

A. Ispititorul (Mat. 4:3).

B. Prinţul demonilor (Mc. 3.22).

C. Prinţul acestei lumi (Io. 12:31; 14:30).

D. Prinţul puterii văduhului (Ef. 2:2).

E. Acuzatorul/Pârâşul (Apoc. 12:10).

II. Scopul şi momentul creării lui Satan este o taină. Noi putem doar şti că Dumnezeu nu este

în nici un fel autorul păcatului (Hab. 1:13; I Io. 1:5).

III. Satan este o creatură angelică, este o căpetenie de îngeri (Mat. 12:24-28; 25:41; Luca

10:18; Efes. 2:2; 6:11-12; Apoc. 9:11; 20:2) care a căzut în păcat276

(Is. 14:12-17; Ezec.

28:12-18) şi a devenit răul pur.

IV. El Îl urăşte pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie. În calitatea sa de „vrăjmaş”, I Se

împotriveşte Celui Preasfânt (Matei, 13:39; Marcu, 4:15; II Cor. 11:14-15; II Tes. 2:9-10;

Apoc. 2:10; 3:9).

V. Satan a ispitit şi a amăgit prima pereche omenească spre păcat şi spre rău (Gen. 3:6), şi

continuă şi astăzi aceste acţiuni malefice (I Cronici, 21:1; Mat. 4:1-9; Ioan, 13:2, 27;

Fapte, 5:3), întrucât scopul său este acela de a fura, de a înjunghia şi de a distruge (Io.

10:10a).

VI. Satan stăpâneşte şi controlează lumea care se opune lui Dumnezeu (Iov 9:24; Mat. 4:8-9;

Ioan 12:31; 14:30; 16:11; II Cor. 4:3-4; Efes. 6:12; I Ioan 5:19) şi pe cei pierduţi (Io. 8:44;

12.37-40; Fapte 26:18; II Cor. 4.4; Ef. 2.2,3; II Tes. 2:9,10; II Tim. 2:26).

VII. Satan este acuzatorul poporului ales al Celui Preaînalt (Iov, 1:6,9; 2:3-5; Apoc. 12:9,10).

VIII. Satan are capacitatea de a provoca boli (Luca, 13:16; Fapte, 10:38).

IX. Satan are puterea morţii (Evr. 2:14).

X. Cu toate acestea, toate lucrările lui Satan sunt stăpânite de mâna atotputernică şi suverană

a lui Dumnezeu, care foloseşte răul lui Satan pentru a sluji propriei Sale glorii şi a binelui

sfinţilor. Ps. 76:10; II Cor. 12:7; Efes. 1:11.277

XI. O proastă interpretare a Bibliei, care a fuzionat cu superstiţia, spune că Satan ar fi acum în

iad. Este complet eronat, în prezent el încă mai sălăşluieşte în locurile cereşti (Efes. 6:11-

12), are acces la Dumnezeu (Iov, 1:6) şi este activ pe Pământ (Iov, 1:7; I Petru, 5:8).

275

După A Systematic Study of Bible Doctrine, de Thomas Paul Simmons. 276

Păcatul săvârşit de Satan este păcatul antecedent, diferit de păcatul săvârşit de Adam, păcatul originar. 277

Un bun exemplu în acest caz este căderea şi reabilitarea lui Petru.

105

XII. Satan va fi legat de Hristos în Adânc pentru perioada mileniului (Apoc. 20:1-7). După cei

o mie de ani, el va fi eliberat doar pentru a-şi găsi sfârşitul fiind aruncat în Iazul de foc

(Apoc. 20:7-10).

XIII. Satan şi îngerii săi vor avea un destin comun, ajungând în iazul de foc pregătit pentru ei

(Mat. 25:41).

106

Capitolul al XIII-lea

DESPRE PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ

(HAŞGAHAH)

Este util să ştim că termenul evreiesc haşgahah a fost tradus în greacă drept pronoia,

adică „gândire înainte” în latină providentia, iar în limba română s-a consacrat atât prin „pronia

cerească”, precum şi prin „providenţa dumnezeiască”.

Iar dacă a cunoaşte cele de mai sus este util, a te încrede în Providenţa dumnezeiască

atrage trăirea unei vieţi de mari bucurii şi alinări!... Să vedem împreună la ce anume se referă

această Providenţă dumnezeiască.

I. În puterea şi înţelepciunea Lui infinită, Elohim, Creatorul tuturor lucrurilor, are la

dispoziţie şi guvernează în mod direct toate lucrurile şi creaturile Sale (Evrei, 1:3; Iov,

38:11; Isaia, 46:10,11; Psalmii, 135:6), de la cele mai mici până la cele mai mari (Matei,

10:29-31) prin providenţa Lui preasfântă şi înţeleaptă, până la scopul pentru care au fost

create, în conformitate cu precunoaşterea Lui infailibilă şi cu liberul şi neschimbabilul sfat

al voii Sale.

II. Scopul pentru care au fost create este acela de a lăuda slava înţelepciunii, puterii,

dreptăţii, bunătăţii infinite şi milei Lui (Efeseni, 1:11).

III. Deşi în relaţie cu precunoaşterea şi decretul lui Dumnezeu, Întâia cauză, toate lucrurile se

întâmplă în mod infailibil şi imuabil (Fapte, 2:23), pentru ca nimic să nu aibă loc

întâmplător sau fără providenţa Lui (Proverbele, 16:33), totuşi, prin aceeaşi providenţă, El

a poruncit căderea conform cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau

contingent (Genesa, 8:22). Dintre cauze am putea enumera „legile naturii”, „legea cauzei

şi efectului”, legile economiei de piaţă etc.

IV. În providenţa Sa, Dumnezeu se foloseşte de mijloace (Fapte, 27:31,44; Isaia, 55:10,11).

Totuşi, El este liber să lucreze şi fără ele (Osea, 1:7), deasupra lor (Romani, 4:19-21), şi

împotriva lor (Daniel, 3:27), după cum Îi place.

V. Puterea nemărginită, înţelepciunea fără hotar şi bunătatea infinită ale lui Dumnezeu se

manifestă într-atât în providenţa Lui, încât hotărârea sfatului Său se extinde chiar şi

asupra primei căderi, şi asupra tuturor celorlalte acţiuni păcătoase, atât ale îngerilor cât şi

ale oamenilor (Romani, 11:32-34; II Samuel, 24:1; I Cronici, 21:1); şi asta nu printr-o

simplă permisiune, ci printr-o formă de permisiune în care El a inclus limitele cele mai

puternice şi mai înţelepte şi alte mijloace pentru îngrădirea şi controlarea păcatului (II

Regi, 19:28; Psalmii, 76:10). Aceste limitări diferite au fost rânduite de Dumnezeu pentru

ca în final să se împlinească scopurile Sale finale (Genesa, 50:20; Isaia, 10:6,7,12).

Aceasta are loc în aşa fel încât păcătoşenia faptelor lor provine numai de la creaturi, şi nu

de la Dumnezeu, care, fiind preasfânt şi neprihănit, nici nu este şi nici nu poate fi autorul

păcatului sau de acord cu păcatul (Habacuc, 1:13; Psalmii, 50:21; I Ioan, 2:16).

VI. Dumnezeul cel preaînţelept, drept şi plin de har trebuie deseori să Îşi lase copiii să fie

supuşi ispitelor şi răutăţii inimilor lor, să îi pedepsească pentru păcatele lor din trecut

(Evrei, 12:6), sau să le descopere puterea ascunsă a stricăciunii şi înşelătoriei inimilor lor,

pentru ca ei să fie smeriţi; şi pentru a-i aduce la o dependenţă mai apropiată şi mai

constantă de ajutorul Lui; şi pentru a-i face mai veghetori cu privire la viitoarele ocazii de

107

păcătuire; şi pentru alte scopuri sfinte şi drepte (II Cronici, 32:25,26,31; II Corinteni,

12:7-9). Aşa că orice ar veni asupra copiilor lui Dumnezeu, este prin planul Lui, spre

slava Lui, şi spre binele lor (Romani, 8:28).

VII. Pe oamenii răi şi păcătoşi îi orbesc şi îi împietresc păcatelor lor (Romani, 1:24-26,28;

11:7,8): de la aceştia Dumnezeu Şi-a luat harul prin care ei ar fi putut fi luminaţi în

înţelegerea lor şi atinşi în inimă (Deuteronomul, 29:4); uneori le sunt luate şi darurile pe

care aveau (Matei, 13:12) şi sunt expuşi situaţiilor în care stricăciunea din inimile lor

provoacă păcatul (Deuteronomul, 2:30; II Regi, 8:12,13. Când au ocazia de a păcătui,

păcătoşii vor acţiona în consecinţă.) Apoi sunt daţi pe mâna poftelor lor, ispitelor lumii, şi

a puterii lui Satan (Psalmii, 81:11,12; II Tesaloniceni, 2:10-12). Aceste lucruri au ca şi

consecinţă împietrirea lor suplimentară, prin aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu le

foloseşte pentru cercetarea altora (Exodul, 8:15,32; Isaia, 6:9,10; I Petru, 2:7,8).

VIII. Providenţa lui Dumnezeu se extinde, în general, peste toate creaturile; totuşi, într-un mod

mai special se îngrijeşte de comunitatea Sa de credincioşi (qehilah) şi face toate lucrurile

spre binele acesteia (I Timotei, 4:10; Amos, 9:8,9; Isaia, 43:3-5).

108

Capitolul al XIV-lea

DESPRE OM

(ADAM; ANTROPOLOGIE)

Coroana creaţiunii lui Dumnezeu, se spune adesea în cercurile de credincioşi biblici, este

omul. Cu toate acestea, se pare că nimeni nu a distrus creaţiunea dumnezeiască mai bine decât

această făptură plămădit de Dumnezeu...

I. În ceea ce priveşte apariţia omului, noi suntem monofiletişti, credem cu tărie într-o

singură linie de descendenţă, alcătuită din proto-părinţii Adam şi Eva/Ħavah.

II. Adam nu a fost o maimuţă ominizată printr-o serie de mutaţii genetice, ci a fost creat de

Dumnezeu în mod direct şi nemijlocit (Iov, 10:8). Partea materială a omului este creată

din ţărână, iar partea sa imaterială, adică duhul278

şi sufletul279

său erau create după

chipul280

şi asemănarea281

lui Dumnezeu (Genesa, 1:26,27).

III. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, dreptate, neprihănire şi

sfinţenie adevărată (Eclesiastul, 7:29a; Genesa, 1:26), fără păcat (impecabil), înzestrat cu

o natură raţională, cu inteligenţă, cu voinţă, cu capacitatea de auto-determinare, cu

responsabilitate morală faţă de Dumnezeu (Genesa, 2:7,15-25; Iacov 3:9) şi cu

demnitate282

, iar Eva a fost plăsmuită din Adam (Gen. 2:22).

IV. Adam cel creat şi Eva cea plăsmuită au fost puşi în Gan Eden, grădina desfătărilor

paradisiace (Gen. 2:8-15). Aşadar, noi credem că a existat un singur centru genic din care,

în urma izgonirii (Gen. 3:23) omenirea s-a răspândit peste tot în lume, în diferite faze.

V. După căderea în păcat, faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi

este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-

Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi

oameni creaţi. Individul uman, în sufletul căruia s-au înscris structuri, funcţii, norme şi

valori, devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii.

VI. Intenţia lui Dumnezeu în crearea omului a fost ca acesta să-şi trăiască viaţa conform voii

Sale, adică slăvindu-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de comuniunea fericită cu El (Isaia,

43:7; Coloseni, 1:16; Efeseni, 2:10; Apocalipsa, 4:11).

VII. În starea sa iniţială de inocenţă, omul avea legea lui Dumnezeu scrisă în inima sa

(Romani, 2:14,15) şi avea puterea de a o împlini şi de a nu păcătui283

. Totuşi, i s-a dat şi

posibilitatea de a încălca legea, fiind lăsat în libertatea voinţei sale, care a fost supusă

schimbării (Genesa, 3:6; Iacov, 1:14).

278

Duh: Ruaħ, ebr; pneuma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 279

Suflet: nefeş, ebr.; psuche, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 280

Chip: ţelem, ebr.; eikon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 281

Asemănare: demuth; gr., homoioma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 282

„Demnitatea omului este extrinsecă... nu inerentă; ea nu există în şi prin ea însăşi. Demnitatea omului este una

derivată, dependentă şi primită.” R.C. Sproul, Doctrinele harului, Multimedia, Arad, 2002, p. 26. 283

Posse non pecare (putea să nu păcătuiască, lat.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

109

VIII. Pe lângă legea scrisă în inima sa şi puterea de a nu păcătui, omului i s-a dat porunca de a

nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Genesa, 2:17). Atât timp cât respecta

porunca, omul era fericit în comuniunea sa cu Dumnezeu şi stăpânea toate celelalte

creaturi (Genesa, 1:26,28).

110

Capitolul al XV-lea

DESPRE VOINŢA LIBERĂ

În teologia creştină mai ales, certurile dintre cei care susţin că omul are voinţă liberă şi cei

care susţin orice altă variantă, sau chiar că omul nu ar avea această voinţă liberă, par

interminabile. Convingerile noastre vizavi de acest subiect sensibil sunt expuse mai jos.

I. Omul fusese creat de Dumnezeu nu numai inocent, dar şi având o voinţă liberă şi o putere

firească, naturală, de a acţiona conform alegerilor făcute. Această voinţă nu era forţată sau

determinată prin vreo necesitate naturală să săvârşească binele sau răul (Matei, 17:12;

Iacov, 1:14; Deuteronomul, 30:19).

II. În acea stare de inocenţă omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea

ce era bun şi plăcut lui Dumnezeu. Totuşi, în această stare omul avea posibilitatea de a fi

schimbat, pentru a se permite astfel căderea (Eclesiastul, 7:29; Genesa, 3:6).

III. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut toată capacitatea voinţei sale de a alege şi

de a face vreun lucru bun care este asociat cu mântuirea (Romani, 5:6; 8:7). Astfel, omul

firesc, natural, fiind deja împotrivitor binelui şi mort în păcat (Efeseni, 2:1,5) nu este

capabil prin propria sa putere să se convertească pe sine, nici să se pregătească pentru aşa

ceva şi nici măcar s-o dorească (Ioan, 1:12,13; 6:44; Tit, 3:3-5).

IV. Când Dumnezeu converteşte un păcătos şi îl transferă în starea de har, El îl şi eliberează

de robia păcatului, starea firească în care se găsea acesta (Coloseni, 1:13; Ioan, 8:36).

Apoi, Dumnezeu îi dă, numai prin harul Său, capacitatea de a dori şi de a înfăptui liber

ceea ce este bun din punctul de vedere spiritual (Filipeni, 2:13). Stricăciunea va continua

să rămână în el şi el nu va putea îndeplini perfect binele, nici nu va putea dori numai

binele. Voinţa sa va mai fi îndreptată şi spre ceea ce este rău (Romani,

7:15,18,19,21,23)284

.

V. Această voinţă a omului va fi făcută perfectă şi pentru totdeauna liberă în vederea binelui

doar în starea de slavă (Efeseni, 4:13)285

.

284

Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie. 285

Se poate spune că omul a trecut de la starea edenică posse non pecare (putea să nu păcătuiască), la starea telurică

non posse non pecare (nu poate să nu păcătuiască), pentru ca în Ceruri să ajungă la non posse pecare (nu poate să

păcătuiască).

111

Capitolul al XVI-lea

DESPRE PĂCAT

(ĦET; HAMARTOLOGIE)

Ce este mai caracteristic pentru om decât păcătoşenia sa?... O spunem cu cel mai profund

regret: nimic. Şi ce este cel mai adesea ignorat? Răspunsul, rostit cu acelaşi regret profund, este

identic...

În cele ce urmează, prezentăm dogma despre păcat, denumit în ebraică ħet, şi în teologia

creştină hamartologie:

I. Protopărinţii omenirii, Adam şi Eva, nu au ascultat de voia revelată şi de Cuvântul lui

Dumnezeu. Satan, căzut în păcatul antecedent, a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o

amăgi pe Eva, iar apoi, prin ea, l-a sedus pe Adam care, fără a fi constrâns, a încălcat cu

voia legea creaţiei lor şi porunca ce le-a fost dată, mâncând din fructul interzis (Genesa,

3:12,13; II Corinteni, 11:3), pe care Dumnezeu, conform voii Lui sfinte şi înţelepte, l-a

creat spre slava Sa. Acesta a fost păcatul originar.

II. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu în natură,

atitudine, motivaţie, gând, cuvânt, faptă.

III. Căderea în păcat a avut o multitudine de consecinţe tragice:

A. prin păcatul său de neascultare, omul a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă;

B. a fost despărţit şi înstrăinat286

de Dumnezeu (Isaia, 59:2), de sine şi de semenii săi;

C. a intrat sub incidenţa sfintei mânii dumnezeieşti (Romani, 1:18);

D. Separat de harul dumnezeiesc, omul a pierdut o parte din darurile excelente cu

care-l înzestrase Creatorul (Romani, 3:10 etc.), a pierdut asemănarea cu

Dumnezeu, dar a păstrat în el287

nişte vestigii deteriorate ale chipului Său288

(Fapte, 14:16,17; 17:25-29; Romani, 2:14-16);

E. a atras asupra sa moartea spirituală şi fizică (Efeseni, 2:1,5);

F. omul nu numai că a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă, ci a şi a preluat în

sine Păcatul ca principiu energizant al vieţii sale (Romani, 7), starea de

păcătoşenie, fiind corupt în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului (Tit,

1:15; Genesa, 6:5; Ieremia, 17:9; Romani, 3:10-19; Efeseni, 4:18);

G. Robia Păcatului: în această stare de păcătoşenie, omul a devenit incapabil să

aleagă sau să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi este rob al Păcatului,

complet înclinat şi pornit spre rău (Romani, 5:6; 8:7; Coloseni, 1:21; Isaia, 26:12;

Psalmii, 94:11; Ioan, 3:27; 6:44,65; 8:34; 15:5; Romani, 6:17,20). Din capabil să

nu păcătuiască, omul a devenit incapabil să nu păcătuiască (I Re. 8:46; Eclesiastul,

7:20).

286

S-a alienat de Dumnezeu (alienare, lat., înstrăinare). Vezi tratarea paulinică a relaţiei dintre păcat-alienare şi

reconciliere-mântuire, îndeosebi din Epistola către coloseni, 1:21. 287

În Apologeticum 17:6, Tertullian spunea: “Anima naturaliter christiana”, adică sufletul este în mod natural creştin

sau, altfel spus, ficare suflet este înzestrat cu o cunoaştere de Dumnezeu şi această cunoaştere nu poate fi niciodată

complet eradicată. 288

Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu.

112

IV. Din acest principiu al Păcatului, această stare de păcătoşenie, originează toate păcatele

propriu-zise289

(Iacov, 1:14,15; Matei, 15:19; Marcu, 7:21; Galateni, 5:17-21).

V. Fără a avea puterea care să-i permită convertirea şi restaurarea, omul era iremediabil

pierdut (Genesa, 2:16,17; 3:1-19; Ioan, 3:36; Romani, 3:23; 6:23; 7:17-23; I Corinteni,

2:14; Efeseni, 2:1-3; I Timotei, 2:13,14; I Ioan, 1:8; Tit, 3:3,4; Ioan, 6:44).

VI. Mai mult, întrucât toţi oamenii au fost în Adam, vina păcatului său a fost imputată şi

natura sa viciată de păcat şi degenerată (sarx, gr.) s-a transmis tuturor oamenilor din toate

epocile (Genesa, 5:3; I Corinteni, 15:21,22,45,49; Romani, 5:12-19). De la Căderea în

păcat, oamenii au fost concepuţi în păcat (Psalmii, 51:5; Iov, 14:4), având natura de copii

ai mâniei (Efeseni, 2:1-3), robi ai păcatului (Romani, 6:17,20), supuşi morţii (Romani,

6:20; 5:12), şi tuturor celorlalte nenorociri, spirituale, temporale şi eterne (iazul de foc)

(Matei, 25:41,46).

VII. În pofida faptului că omul păcătuieşte din cauza principiul Păcatului care-i energizează

viaţa, a naturii păcătoase (sarx, gr.) care este în el, totuşi el va fi tras la răspundere şi

judecat ca responsabil pentru fiecare atitudine, motivaţie, gând, cuvânt şi faptă păcătoasă

săvârşită (Romani, 14:12; Matei, 12:36; II Corinteni, 5:10; Evrei, 9:27). Vestigiile rămase

în om după căderea sa în păcat, chipul divin (chiar dacă deteriorat), sunt suficiente pentru

a-i demonta acestuia orice argumentaţie justificativă şi pledoarie defensivă (Romani,

1:20,21; Fapte, 17:27).

VIII. Astfel, toţi oamenii sunt păcătoşi şi degeneraţi prin natură, prin alegere şi prin proclamaţie

divină (Psalmii, 14:1-3; 49:7-10; 53:3; Isaia, 48:8; 64:6; Ieremia, 17:9; Romani, 3:9-

18,23; 5:10-21).

289

În unele teologii, există păcate capitale, din care decurg alte păcate. Le redăm aici împreună cu opusurile lor,

virtuţile capitale: mândria/umilinţa, avariţia/dărnicia, pofta sexuală/castitatea, mania/blândeţea, lăcomia/cumpătarea,

invidia/dragostea, trândăvia/hărnicia.

113

PARTEA A IV-A

DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GHEULAH)

Capitolul al XVII-lea

DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU

ŞI LEGISLAŢIA SA290

Această secţiune va trata răscumpărarea omului, denumită în ebraică geulah. Această

răscumpărare are faţete multiple, după cum vom vedea mai jos:

I. Distanţa dintre Dumnezeu-Creatorul291

şi creatură este aşa de mare încât, deşi creaturile

înzestrate cu raţiune Îi datorează lui Dumnezeu ascultare, întrucât este El este Creatorul,

susţinătorul şi suveranul292

lor, totuşi ele n-ar fi putut niciodată obţine cadoul vieţii fără

vreo condescendenţă voluntară din partea lui Dumnezeu (Luca 17:10; Iov 35:7,8), pe care

El a găsit cu cale să o exprime sub forma unui legământ.

II. Înainte de căderea omului în păcat, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un legământ de har

(Genesa 2:17; Galateni 3:10; Romani 3:20,21; Apocalipsa 13:8) prin care El oferă în mod

gratuit păcătoşilor viaţa şi mântuirea prin Yeşua ha-Maşiyaħ, cerându-le credinţa în El

pentru mântuirea lor (Romani 8:3; Marcu 16:15,16; Ioan 3:16); şi promiţând să dea Duhul

Său cel Sfânt tuturor celor ce se pocăiesc şi cred (Ezechiel 36:26,27; Ioan 6:44,45;

Psalmul 110:3).

III. Acest legământ este revelat în Evanghelie; mai întâi lui Adam, prin promisiunea mântuirii

prin sămânţa femeii293

; şi apoi, prin profeţii mesianice şi legăminte ulterioare, a ajuns

până la descoperirea sa deplină din Legământul Înnoit (Evrei 1:1; I Corinteni 10:6,11;

Romani 15:4). Legământul de har294

făcut cu omul are ca temelie legământul etern

răscumpărător făcut între Tatăl şi Fiul (Evrei 13:20) cu privire la răscumpărarea295

celor

aleşi (II Timotei 1:9; Tit 1:2).

IV. Numai în virtutea harului acestui legământ este posibil ca toţi aceia dintre urmaşii lui

Adam, care au căzut şi au fost mântuiţi, să obţină viaţa eternă şi binecuvântata nemurire.

Această imensă binecuvântare a mântuirii este realizabilă şi aplicabilă datorită faptului că,

în starea decăzută de acum, omul este total incapabil de a fi acceptat de Dumnezeu în

aceiaşi termeni în care era Adam în starea lui de inocenţă (Evrei 11:6,13; Romani 4:1,2;

Fapte 4:12; Ioan 8:56).

290

A nu se confunda cu Covenantal nomism, elaborat de E.P. Sanders. 291

Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator: Elohim. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 292

Stăpânitor suveran: Adonai. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 293

„Protoevanghelia” din Genesa 3:15. 294

Legământ de har: foedus gratiae (lat.). 295

Răscumpărare: gheulah (ebr.). Cel care acţionează ca răscumpărător este, conform Torei, Go’el, ruda cea mai

apropiată, care are drept de răscumpărare. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

114

V. Întreaga Creaţiune demonstrează nu numai purtarea de grijă a lui Dumnezeu, divina

providenţă, ci şi faptul că El a creat şi susţine toate conform unor legi ale Sale (Isaia,

40:26; I Corinteni, 14:33a).

VI. Nu numai Creaţiunea inanimată are legi pe baza cărora există şi funcţionează, ci şi omul:

atunci când Elohim-Creatorul l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, El a scris în

inima acestuia o lege universală de ascultare: Epistola către romani, 2:14,15.

VII. De-asemenea, Elohim i-a dat omului şi o poruncă particulară, aceea de a nu mânca din

fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului (Genesa, 1:27; Eclesiastul, 7:29).

VIII. Aceste acţiuni dumnezeieşti arată că Creatorul l-a însărcinat pe Adam şi pe toţi urmaşii

săi la o ascultare personală, deplină, exactă şi perpetuă (Romani, 10:5). YHWH-Elohim l-

a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a respecta poruncile, i-a promis viaţa dacă le va

împlini, şi l-a avertizat că va muri în cazul în care le va încălca296

(Galateni, 3:10-12).

IX. După Căderea sa în păcat, omul a mai păstrat o cunoaştere297

a modalităţii de „re-legare”

a sa de Dumnezeire. Modalitatea „re-legării” conţinea în sine sacrificiile (vegetale,

animale sau umane), sacrificanţii (indivizi, capi de familie, căpetenii de triburi, regi

şi/sau sacerdoţi-preoţi), spaţiul sacrificial (crâng, altar, tabernacol, templu), sacrul

(lucruri pure ritualiceşte) şi festivităţile ocazionate de aducerea sacrificiilor (ospeţe sau

chiar zile de sărbătoare). Acestea există doar pentru că înainte de întemeierea lumii

Creatorul şi Mântuitorul pregătise toate:

A. sacrificiile care să-L „îmbuneze” pe YHWH urmau să fie posibile numai pentru că

înainte de întemeierea lumii avusese deja loc un Sacrificiu (Romani 3:25; Evrei

9:26; I Petru 1:19,20; Apocalipsa 13:8);

B. sacrificanţii puteau aduce jertfe numai pentru că urma să existe un Sacrificant

(Matei 20:28; Galateni 2:20; Tit 2:14; Evrei 9:12);

C. spaţiul sacrificial urma să existe numai pentru că, în timp, urma să existe o

Golgotha şi o ieşire în afara taberei/cetăţii (Exodul 29:14; Levitic 4:11,21; 9:11;

16:27; Numeri 19:3; Evrei 13:11-13);

D. sacralizările şi consacrările erau cerute pentru că YHWH era sfânt şi El urma să

ceară poporului Său să fie sfânt (Exodul 19:6; Levitic 11:44; 20:26; Deuteronomul

7:6);

E. festivităţile prefigurau odihna în El şi banchetul mesianic (Genesa 14:18; Isaia

25:6; Apocalipsa 19:9).

X. Răscumpărarea şi mântuirea omului apare în Protoevanghelia din Genesa 3:15, şi capătă o

formă mai concretă în legământul noahic, prin aşa-numitele legi noahice:

A. Înfăptuirea dreptăţii (datoria de a institui un sistem de legi);

B. Interdicţia de a huli (inclusiv de a depune mărturie strâmbă);

C. Interdicţia idolatriei;

D. Interdicţia incestului (inclusiv a adulterului şi a altor delicte sexuale);

E. Interdicţia de a ucide;

F. Interdicţia de a fura;

G. Interdicţia de a mânca din carnea unui animal viu (adică interzicerea cruzimii sub

toate formele sale).

296

Legământul faptelor: foedus operum (lat.) 297

Această cunoaştere, chiar dacă vagă, era atât intuitivă, cât şi predată prin tradiţia orală. Lucrul acesta se vede atât

din mărturiile biblice anterioare dării Legii pe Muntele Sinai, cât şi din studiul multor grupuri etnice şi populaţii de

pe Glob. Diferitele studii de antropologie culturală şi religioasă confirmă aceasta.

115

XI. Cartea Genesei lasă să se întrezărească prefigurări ale Celor Zece Porunci din Exodul

20:1-17 şi Deuteronomul 5:1-22: pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Genesa

35:1-4; a patra, Genesa 2:1-3; a cincea, Genesa 9: 20-27; a şasea, Genesa 4:8-11; a şaptea,

Genesa 39:7-9; 19:1-10; a opta, Genesa 44:8; a noua, Genesa 12:11-20; 20:1-10; şi a

zecea, Genesa 27.

XII. Ulterior în istoria mântuirii298

Dumnezeu a dat ansamblul legislaţiei mozaice299

, revelând

israeliţilor şi, prin ei, omenirii, voia divină şi sistematică cu privire la modul de re-legare

de Dumnezeu, de închinare şi mântuire. El este structurat din următoarele elemente:

A. „Legea morală”300

, adică Cele Zece Porunci sau Decalogul301

care cuprindea

reguli pentru o viaţă sfântă (Exodul 20:1-17 şi Deuteronomul 5:1-22), scrise pe

două table de piatră (Exodul 24:12; 31:18; 32:15,16; 34:1,4,28,29; Deuteronomul

5:22):

1. Cu degetul Său, Dumnezeu Însuşi a gravat Decalogul pe două table de piatră

ce trebuiau să fie păstrate înăuntrul chivotului302

din sanctuar (Exodul 31:18;

Deuteronomul 10:2).

2. Cele Zece Porunci reflectau perfect caracterul lui YHWH-Elohim,

materializează legea care, iniţial, fusese scrisă în inima omului, şi

consemnează regula perfectă a unei relaţii drepte cu El303

.

B. Legea civilă, aceasta tratând despre viaţa legală şi socială a lui Yisrael ca naţiune

(Exodul 21:1-23:33);

C. Legea ceremonială, care stipula forma şi ritualul închinării Yisraelului înaintea

lui YHWH, inclusiv sistemul sacrificiilor (Exodul 24:12-31:18; cartea Levitic); ea

conţinea legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul

circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al

praznicelor sfinte;

D. Legea morală şi cea ceremonială erau un mare har dăruit omului păcătos, prin care

Dumnezeu îi acorda şansa conştientizării păcatului, a mărturisirii şi a ispăşirii lui;

E. Legile civile ale Yisraelului şi cele ceremoniale, care reglementau slujbele din

sanctuar au fost scrise de Moşe în „Cartea legii” şi aşezate lângă chivotul

legământului lui YHWH... ca martoră împotriva ta” (Deuteronomul 31:26)”304

;

F. Din alt punct de vedere, în Sfânta Scriptură, prin Torah se înţeleg fie Cele Zece

Porunci (Exodul 20:1-17 şi Deuteronomul 5:1-22), fie Torat Moşe, adică legislaţia

mozaică ca un tot unitar (vezi Deuteronomul 4:44; 29:20; 30:10; Ios. 1:7,8; Ezra

3:2; Neemia 8:8; Luca 24:44; Fapte 28:23), fie întregul Tanaħ305

;

298

În teologie, sintagma „Istoria mânturii“ este consacrată prin termenul german Heilsgeschichte. 299

Torat Moşe, adică Legea lui Moşe, se găseşte în cărţile Exodul-Deuteronomul. Acestea conţin Taryag miţvot, cele

613 porunci, 365 negative, 248 pozitive. 300

Nu că celelalte legi date de Dumnezeu ar fi fost amorale. 301

Cele Zece Porunci sau Decalogul: Aseret ha-Dibrot (ebr.). 302

Chivotul: aron qodeş (ebr.). 303

Pe această bază se putea spune despre Enoch că umbla cu Dumnezeu, despre oamenii din Sodoma că erau răi, sau

despre cei din Genesa, 20:4,6 că erau un neam nevinovat. 304

„Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea are un

comentariu pertinent: „Ori de câte ori păcătuiau, acest ‚martor’ condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod

amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu (Deuteronomul, 31:25,26). ...Aceste legi suplimentare au fost cunoscute

ca fiind ‚Cartea legii lui Moşe’ (Iosua, 8:31; Neemia, 8:1, II Cronici, 25:4) sau, simplu, ‚legea lui Moşe’ (II Regi,

23:25; II Cronici, 23:18).” 305

Cărţile „Vechiului Legământ”, Daniel, 9:10-13.

116

G. Prin apariţia şi acceptarea acestei legislaţii (Exodul 24:3-8), din punctele de vedere

politic şi social Yisrael înceta a mai fi o gloată pestriţă de fugari şi devenea o

naţiune.

XIII. Torah este de folos ca regulă de viaţă, instruindu-ne în diferite privinţe:

A. revelează perfecţiunea lui Dumnezeu şi perfecţiunea ascultării lui Mesia;

B. revelează voia lui Dumnezeu şi datoria noastră de a ne sfinţi: Torah este etalonul

suprem al sfinţeniei şi standardul după care măsurăm progresul sau regresul nostru

în sfinţenie;

C. pe baza Torei conştientizăm mai bine stricăciunea naturii noastre, a inimilor şi

vieţilor noastre, ceea ce va rezulta într-o umilinţă mai accentuată şi o ură mai

intensă împotriva păcatului (Romani 3:20; 7:7-25);

D. Torah ne este utilă pentru a ne scuti de anumite consecinţe ale păcatelor care, în

viaţa aceasta, se vor concretiza în necazuri; deşi suntem eliberaţi de blestem, totuşi

rămânem supuşi consecinţelor acestuia.

117

Capitolul al XVIII-lea

DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH

ŞI EVANGHELIA HARULUI306

Un aspect deosebit de important din răscumpărarea de către Dumnezeu a omului pierdut

este constituit de relaţia dintre Torah, termen care semnifică „Învăţătura normativă” şi a fost

tradusă prin Lege, şi evanghelia harului, revelată de cărţile Legământului Înnoit. Mai jos

prezentăm convingerile noastre despre acest subiect:

I. Mântuirea este în întregime un dar al harului divin, însuşită prin credinţă, nu prin faptele

Legii307

(Efeseni 2:8,9). Prin faptele lor bune, importante sau insignificante, multe sau

puţine, de o calitate morală superioară sau mai slabă, credincioşii mesianici nu sunt

declaraţi drepţi de către Torah/Lege, ea nu le poate oferi mântuirea (Romani 6:14;

Galateni 2:16; Romani 8:1; 10:4). Faptele bune şi ascultătoare sunt rodul mântuirii prin

Mesia (Efeseni 2:10; Tit 3:5). Cei care încearcă să ţină Torah pentru a fi declaraţi drepţi şi

mântuiţi vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat (Romani 3:20).

II. Cu toate acestea, în toată Scriptura Legea şi Evanghelia se întreţes în mod perfect

armonios (Matei, 5:16-20; Efeseni, 2:8-10; II Petru, 1:3-11).

III. Legea şi Evanghelia înainte de Sinai: A. După ce Adam şi Eva au căzut în păcat, ei au experimentat sentimente noi, ca

vinovăţia şi teama, şi au conştientizat nevoi (Genesa, 3:10). Dumnezeu a răspuns

nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna, ci vestindu-le Evanghelia ce

avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El (Genesa 3:15). Evanghelia

promitea răscumpărarea prin „sămânţa femeii”, care urma să vină într-o zi şi să

triumfe asupra răului (Genesa, 3:15). Sistemul jertfelor învăţa că iertarea poate fi

obţinută numai prin vărsarea sângelui, prezentând ca tip ceea ce moartea

Mântuitorului era ca antetip. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea

ispăşitoare a Mântuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. Ei au fost

mântuiţi prin har;

B. Această promisiune a Evangheliei a fost centrul legământului cel veşnic al harului

lui Dumnezeu oferit omenirii (Genesa 12:1-3; 15:4,5; 17:1-9; Evrei 13:20). Ea era

strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Genesa 18:18,19; 20:4,5).

Chezăşia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct

central al Evangheliei, a fost Mielul care a fusese junghiat de la întemeierea lumii

(Apocalipsa 13:8). Harul lui Dumnezeu, deci, pregătise jertfa ispăşitoare şi

mântuirea înainte de întemeierea lumii.

306

Acest capitol extrage in extenso din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii

adventiste de ziua a şaptea. 307

Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile

alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor.

118

IV. Legea şi Evanghelia la Sinai:

A. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de

exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător308

(Exodul 20:1). Şi, după

proclamarea Celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un

altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mântuitor;

B. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moşe o mare parte a legii ceremoniale ce se

ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu

poporul Său, să Se întâlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvântările Sale şi a le

ierta păcatele (Exodul 24:9-31:18). Această dezvoltare a sistemului simplu al

jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a lui Mesia

pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui

Dumnezeu;

C. Şekhinah, slava prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul

pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele

Zece Porunci. Jertfele de sânge arătau tipologic spre moartea ispăşitoare a lui

Mesia, care avea să elibereze rasa umană de sub condamnarea Legii309

;

D. Decalogul, gravat pe două table de piatră, a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile

ceremoniale împreună cu rânduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost

scrise în „cartea legii”, şi pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca

martoră împotriva ta” (Deuteronomul 31:26). Ori de cîte ori păcătuiau, acest

„martor” condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele

împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea lui Adonai Mesia,

păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau curăţare, iertare şi nădejde prin credinţa

în Evanghelia reprezentată tipologic de către serviciile sanctuarului, prevăzute de

legea ceremonială.

IV. Mesia şi Legea:

A. Adonai Mesia a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Torah. În calitate de

marele „EU SUNT”, El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan

8:58; Exodul 3:14). O parte a misiunii Sale pe Pământ a fost „să vestească o Lege

mare şi minunată” (Isaia 42:21). Un pasaj din Psalmi, pe care cărţile Legământului

Înnoit îl aplică la Mesia, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să

fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40:8;

conf. Evrei 10:5,7);

B. Adonai Mesia Însuşi nu a desfiinţat Legea, nu a abrogat-o, ci a împlinit-o şi a

întărit-o printr-o viaţă de ascultare (Matei 5:17-19; Romani 3:31). El a afirmat

categoric faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna

păstrat în adâncurile fiinţei omeneşti: „Să iubeşti pe YHWH Elohim al tău cu toată

inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine

însuţi” (Matei 22:37,38). El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu cu

o iubire egoistă sau sentimentală, ci cu o iubire altruistă, jertfitoare, de tip khesed,

agape, aşa cum El Însuşi Îşi iubise ucenicii. Când un credincios mesianic îşi

iubeşte confraţii aşa cum l-a iubit Mesia, el ascultă de „porunca nouă” dată de

Mesia (Ioan 13:34; 14:15; 15:10,12; I Ioan 2:3). Această nouă poruncă nu

înlocuieşte Decalogul, ci exemplifică dragostea divină;

308

Răscumpărător: go’el (ebr.). 309

Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

119

C. Astfel, Adonai Mesia a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere

autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea

oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea.

VI. Legea şi Evanghelia după crucificarea lui Mesia. Moartea lui Mesia a confirmat valabilitatea veşnică a Legii morale, şi a împlinit legea

ceremonială în cea mai mare parte a sa.

A. Legea ceremonială.310

B. Decalogul şi crucificarea lui Mesia.

1. Moartea lui Adonai Mesia a întărit autoritatea Celor Zece Porunci. Mesia a

îndepărtat blestemul Legii, eliberând astfel pe credincioşi de condamnarea

ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Decalogul fost abolit, dându-ne libertatea

de a călca principiile sale. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu

referire la veşnicia Legii respinge un astfel de punct de vedere311

;

2. Pavel şi relaţia dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor: Chemându-i

pe credincioşi la o vieţuire sfântă, el le cere categoric să se dea pe ei înşişi lui

Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai

stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani

6:13,14).

a. Aşadar, mesianicii nu ţin Legea pentru obţinerea mântuirii: „Atâta

vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea

păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare,

nici de puterea păcatului (Vezi şi Fapte 15:10). Dar aceia care sunt sub

har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Romani 8:1), ci şi

puterea de a birui (Romani 6:4). În acest fel, păcatul nu va mai avea

stăpânire asupra lor”;

b. Mesia este sfârşitul312

Legii, pentru ca oricine crede în El să poată

căpăta dreptatea (Romani 10:4). Oricine crede în Mesia conştientizează

faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În

noi înşine, suntem păcătoşi, dar, în Yeşua Mesia suntem declaraţi

drepţi prin dreptatea pe care El ne-o atribuie;

c. Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a

„păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul” (Romani 6:1).

Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi

biruinţa asupra păcatului (Romani 8:1).

3. Moartea lui Adonai Mesia proslăveşte Legea, susţinând autoritatea ei

universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, El n-ar mai fi trebuit să

moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie

de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Adonai Mesia a

satisfăcut pe deplin această cerinţă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a

făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul

Său sacrificiu.

310

Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 311

„Noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este

regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu”

(Jean Calvin). 312

Sfârşit: telos (gr.). Uneori, telos înseamnă şi „ţintă”, dar nu în cadrul versetului 4 din Epistola către romani,

capitolul 10.

120

C. Ascultarea de Lege. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce,

Dumnezeu Şi-a eliberat copiii de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau

păcătoşi, Mesia Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea

îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se

manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă.

Credincioşii care au înţeles că Mesia acordă importanţă Legii şi care înţeleg

binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea

vieţii lui Yeşua Mesia.

D. Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul mesianic şi produce un

simţământ de bine, făcându-i pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de

curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui” (I Petru 2:2; II Corinteni 3:18).

Această schimbare, această transformare de la păcătos la poziţia de copil al lui

Dumnezeu depune o mărturie convingătoare despre puterea lui Adonai Mesia:

1. Scriptura pronunţă binecuvântări asupra tuturor acelora „care umblă

totdeauna după Legea Domnului” (Psalmul 119:1), acelora care îşi găsesc

plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui”

(Psalmul 1:2).

2. Binecuvântările ascultării sunt multiple:

a. înţelegere şi înţelepciune (Psalmul 119:98,99);

b. pace (Psalmul 119:165; Isaia 48:18);

c. neprihănire (Deuteronomul 6:25; Isaia 48:18);

d. viaţă curată şi morală (Prov. 7:1-5);

e. cunoaşterea adevărului (Ioan 7:17);

f. ocrotire împotriva bolilor (Exodul 15:26);

g. viaţă lungă (Prov. 3,1,2; 4:10,22);

h. asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (I Ioan 3:22; conf. Psalmul

66:18).

3. Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu promite binecuvântări abundente

(Levitic 26:3-10; Deuteronomul 28:1-12). Atunci când răspunsul nostru este

pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (Exodul

19:5,6; conf. I Petru 2:5,9).

VII. Lucrurile înfăţişate mai sus nu arată o opoziţie între Lege şi Evanghelia harului, ci o

armonie între ele (Galateni 3:21), Duhul lui Mesia supunând şi abilitând voinţa omului de

a face cu bucurie şi neconstrâns ceea ce cere voia lui Dumnezeu, revelată în Lege

(Ezechiel 36:27).

„Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi

exemplificate în viaţa Domnului Iisus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu

privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile.

Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care

se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul

şi trezesc un simţământ al nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin

fapte(le Legii), dar roada ei este ascultarea de porunci(le Legii). Această ascultare dezvoltă

caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de

Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă

121

demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea

creştină.”313

313

Citat preluat din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua

a şaptea.

122

Capitolul al XIX-lea

DESPRE RELAŢIA DINTRE

VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT

Puţini credincioşi biblici par să mai acorde astăzi atenţie termenului beryith, legământ, şi

încă şi mai puţini par să fie capabili să relaţioneze corect din punct de vedere biblic Vechiul

Legământ, încheiat de YHWH cu Avraham şi descendenţii săi etnici, detaliat prin Moise, şi

Legământul Înnoit, încheiatNoi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre

(Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi

evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10),

următoarea convingere:

I. Legământul Înnoit a fost prevestit în Ieremia 31:31-34 şi Ezechiel 11:19,20 şi 36:24-28 (şi

reiterat în Evrei 8:8-12 şi 10:16,17). El are următoarele elemente:

A. este făcut cu casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah;

B. El pune Legea Sa înăuntrul lor, o scrie în inimile lor;

C. El este Dumnezeul lor, iar ei poporul Său;

D. El va fi cunoscut personal de fiecare din ei, prin faptul că le va ierta nelegiuirea şi

nu-Şi va mai aduce aminte de păcatul lor;

E. cunoaşterea lui Dumnezeu va fi personală şi nemijlocită de învăţători umani;

F. înainte de venirea lui Adonai Mesia, legea ceremonială jucase un rol esenţial,

slujind unui scop temporar şi fiind obligatorie pentru israeliţi până la „o vreme de

îndreptare” (Evrei 9, 10; cf. Galateni 3:19);

G. Legământul Înnoit a fost inaugurat de Dumnezeu prin Yeşua Mesia, cu discipolii

Săi (descendenţi din casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah), simbolizat prin azima şi

rodul viţei consumate la Cina Pascală (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca

22:14-20; I Corinteni 11:23-26) şi materializat efectiv prin moartea lui Yeşua

Mesia pe cruce. Prin evenimentul cristic314

, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o

serie de schimbări dramatice legate de Legământ: elementele cultuale şi exterioare

ale jertfelor şi ispăşirii, a preoţiei şi a lăcaşului sfânt – care acum sunt diferite –

trebuie să fie substanţiate şi energizate de dragostea jertfitoare315

(Levitic 19:18;

Io. 13:34; 15:12-17; I Io. 2:7,8; 3:11-24; 4:21; Iac. 2:8; I Tesaloniceni 4:9; Efeseni

5:2; I Pet. 1:22);

H. Legământul Înnoit permite şi includerea ne-evreilor în sfera sa de cuprindere

soteriologică (Fapte 10:15,28,34,35; 11:9,18; Efeseni 2:11-22) realitate denumită

felurit: adoptarea Neamurilor ca sămânţă a lui Avraham (Galateni 3:29, 4:7-29;

Romani 8:14-17), altoirea Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Isaia 11:1,10

şi Romani 15:12; Romani 11:16-24) etc.;

I. Acum credincioşii, evrei şi ne-evrei, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce”

(Efeseni 2:14-16), pot să se apropie de Mântuitorul în mod nemijlocit, pentru că

„trupul este al lui Mesia” (Coloseni 2:17);

314

Evenimentul cristic este alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai

Yeşua. 315

Dragostea jertfitoare de legământ: ħesed (ebr.), agape (gr.).

123

J. Legământul Înnoit nu este un eveniment unic şi singular, ci un proces de

cunoaştere a lui YHWH, proces în care se intră la naşterea din nou şi se

finalizează în veşnicii (I Corinteni 13:12; I Io. 3:2).

II. Despre relaţia dintre Legea morală şi Legământul Înnoit:

A. Legea morală trebuie respectată de toţi oamenii (Romani 13:8-10; Iacov 2:8,10-

12), nu numai în ceea ce priveşte cele conţinute în ea, ci şi privitor la respectul faţă

de autoritatea lui Dumnezeu, Cel care a dat-o (Iacov 2:10,11):

1. Poruncile acestea nu erau date numai poporului Yisrael, ca popor

paradigmatic, ci întregii omeniri. Primele patru porunci conţin îndatoririle

noastre faţă de Dumnezeu, iar celelalte şase îndatoririle faţă de oameni

(Deuteronomul 10:4), poruncindu-se respectarea vieţii, a demnităţii şi a

bunurilor semenilor.

2. „Decalogul – Cele Zece Porunci (Exodul 34:28) – constă din două părţi,

sugerate de către cele două table de piatră pe care le-a scris Dumnezeu

(Deuteronomul 4:13). ...Această împărţire derivă din cele două mari principii

fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu:

‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,

cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi’

(Luca 10:27; cf. Deuteronomul 6:4,5; Levitic 19:18). Aceia care trăiesc

aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci

poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit. Prima poruncă

îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A

doua interzice idolatria. A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui

Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi

identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al

Pământului. Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinţilor lor, ca

fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale

descoperite către generaţiile următoare (vezi Deuteronomul 4:6-9; 6:1-7). A

şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură

ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără

adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor

relaţiilor umane, interzicând a pofti ceea ce aparţine altora”316

.

III. Despre relaţia dintre legea civilă şi Legământul Înnoit:

A. Teoretic, atunci când Yisrael a fost învins de Imperiul roman şi risipit printre ne-

evrei, legea civilă proprie poporului evreu a fost abolită;

B. Practic, echitatea sa generală mai este aplicabilă (I Corinteni 9:8-10) şi popoarele

ne-evreieşti ar avea parte de mari beneficii dacă ar ţine cont de ea (Deuteronomul

4:6,8).

IV. Despre relaţia dintre legea ceremonială şi Legământul Înnoit:

A. La moartea lui Mesia catapeteasma Templului a fost ruptă în două în mod

supranatural, de sus pînă jos (Matei 27:51), arătând aluziv sfârşitul valorii

spirituale a serviciilor pământeşti de la Templu. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit

iertare pentru toate păcatele credincioşilor. Acest act „a şters zapisul cu poruncile

lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe

cruce” (Coloseni 2:14; cf. Deuteronomul 31:26). Ceremoniile complexe – şi

316

După „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea.

124

incapabile să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evrei 10:4; 9:9,14) –

au devenit inutile. Deci, autoritatea legii ceremoniale vizavi de mântuirea

personală în cadrul comunitar, de ispăşire şi de apropierea de Dumnezeu, s-a

sfârşit;

B. Cu toate acestea, la prima venire a lui Adonai Mesia, tipul a împlinit antetipul

numai parţial: de pildă, s-au împlinit o mare parte a profeţiilor mesianice, dar nu

toate, câteva dintre Praznicele lui YHWH, dar nu toate etc.;

C. Circumciderea băieţilor evrei în ziua a opta era o cerinţă din legământul avrahamic

(Genesa 17; 21:4; Io. 7:22,23) anterioară dării Legii (Levitic 12:3; Ios. 5) şi

includea şi pe bărbaţii care voiau să devină israeliţi (Exodul 12:48). Ea nu a fost

menită să fie o metodă de dobândire a mântuirii, ci ca memorial al ascultării de

Torah, un simbol al circumciziei inimii (Levitic 26:41; Deuteronomul 10:16; 30:6;

Ezechiel 36:26);

D. Jertfele erau aduse numai pentru păcatele fără voie (adică cele pe care israelitul le

recunoştea şi de care se lepăda) şi sunt expuse îndeosebi în Levitic 1-7: prima şi

ultima jertfă adusă în timpul unei zile era jertfa necurmată317

de dimineaţă şi de

seară (Exodul 29:38-42; Numeri 28:3). Toate celelalte daruri şi jertfe erau

încadrate între acestea:

1. jertfa arsă de tot318

era jertfa de bun miros/înmiresmată/ aromată (Levitic

1:3-17; 6:8-13; Isaia 56:7; Ieremia 33:18); ea arăta identificarea israelitului

credincios cu jertfa, precum şi un transfer dublu, cel al păcatelor omului

asupra animalului şi al inocenţei animalului asupra omului;

2. jertfa de mâncare sau de grâne319

(Levitic 2:1-16; 6:14-23. Vezi şi Isaia

66:20; Ieremia 33:18; Apocalipsa 8:1-4): făina de cea mai bună calitate se

frământa cu untdelemn şi tămâie, plus sare. Era aromată şi era „legată de

celebrarea harului apropierii israelitului de Dumnezeu şi era un semn al

reconsacrării israelitului în slujba Domnului”320

;

3. jertfa de mulţumire321

: Levitic 3:1-17; 7:11-36;

4. jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate322

: Levitic 4:1-5:13; 6:24-30;

16:15;

5. jertfa pentru vină323

: Levitic 5:14-6:7; 7:1-10; Isaia 53:10;

6. ţapii ispăşitori: Levitic 16 (Yom Kippur);

7. vaca roşie324

şi apa de ispăşire325

: Numeri 19; Evrei 9:13.

E. Slujba de Mare Preot: vezi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu;

F. Locaşul sfânt326

era Cortul327

, denumit şi Cortul întâlnirii328

cu Dumnezeu, din

Exodul 25-27, compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte. Mobilierul

locaşului sfânt:

317

Jertfa necurmată sau continuă, perpetuă: olah tamid (ebr.). 318

Jertfa arsă de tot sau arderea de tot: olah (ebr.) 319

Jertfa de mâncare sau de grâne: minħah (ebr.). 320

Beniamin Fărăgău, Leviticul, imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003, p. 60. 321

Jertfa de mulţumire sau „de păci”: zevaħ şelamim (ebr.). 322

Jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate: qorban ħatta’th (ebr.). 323

Jertfa pentru vină: qorban aşam (ebr.). 324

Vaca roşie: parah adumah (ebr.). 325

Apa de ispăşire sau de lustraţie: ħatta’th (ebr.). 326

Locaşul sfânt sau sanctuarul: miqdaş (ebr.).

125

1. în Locul Preasfânt329

: chivotul330

cu capacul ispăşirii331

;

2. între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt: catapeteasma332

;

3. în Locul Sfânt333

: masa cu pâinile pentru punerea înainte334

; sfeşnicul335

;

altarul aurit al tămâierii336

;

4. în curte: altarul de aramă337

şi ligheanul de aramă338

;

G. Curăţia, respectiv necurăţia ritualică, este ilustrată prin animale curate şi necurate,

mâncăruri curate şi necurate, prin contactul fizic cu cadavre, prin dermatoze339

şi

scurgeri: Levitic 3:17; 6:26,27, cu privire la sânge şi grăsime; Levitic 11; 17:10-

14, 19:26; sânge; Deuteronomul 12:16,23-25; 15:23; I Samuel 14:33,34; 20:25;

Deuteronomul 14:1-21a; Isaia 65:4; 66:4,17) şi curăţări (după atingerea

cadavrelor, de lepre şi de scurgeri: Levitic 12-15);

H. Timpurile prestabilite340

şi Praznicele: Şabatul, Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua

Primelor Roade; Praznicul Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii,

Praznicul Corturilor, anul şabatic, jubileul. Vezi Exodul 23; Levitic 16 şi 23;

Deuteronomul 16 etc.;

I. Toate acestea erau tipuri care urmau (şi unele încă urmează) să-şi întâlnească

antetipul (Evrei 10:1);

J. În timpul Exodulului din Egipt, israeliţii au încălcat legământul făcut de

Dumnezeu cu ei (Ier. 31:32). Ca atare, prin har, dar în mod suveran şi unilateral,

Dumnezeu S-a angajat să înnoiască Legământul Său.

V. Legea ceremonială nu conţinea numai legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt

prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei

ritualice şi al praznicelor sfinte, ci şi aspecte tipologice care-L prefigurau pe Mesia,

darurile, acţiunile, suferinţele şi beneficiile Lui (Evrei 10:1; Coloseni 2:17).

A. Despre circumcizia din Legământul Înnoit:

1. în cadrul Legământului Înnoit, Dumnezeu săvârşeşte tăierea împrejur a

inimii. Dacă aceasta nu a avut loc, circumcizia fizică (pe care credincioşii

mesianici au libertatea s-o facă fiilor lor) este utilă numai din punctul de

vedere igienic (Galateni 5:2-6; 6:15; Romani 2:25-29; I Corinteni 7:17-20;

Coloseni 2:11-13; 3:11);

327

Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa: Mişkan (ebr.). 328

Cortul întâlnirii: ohel mo’ed (ebr.) 329

Locul preasfânt: Qodeş ha-Qodeşim (ebr.). 330

Chivotul: aron qodeş (ebr.). 331

Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”: kapporeth (ebr.). 332

Catapeteasma: paroħet (ebr.). 333

Locul sfânt: ha-Qodeş (ebr.). 334

Masa cu pâinile pentru punerea înainte: şulħan leħem ha-panim (ebr.). 335

Sfeşnicul: menorah (ebr.). 336

Altarul aurit al tămâierii: mizveaħ zaħav (ebr.). 337

Altarul de aramă: mizveaħ (ebr.). 338

Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor neħoşet (ebr.). 339

Lepră: ţara’at (ebr.). 340

Timp prestabilit: mo’ed, pl. mo’adim (ebr.).

126

B. Despre jertfele341

din Legământul Înnoit:

1. Arderea de tot din Noul Legământ tipiza natura impecabilă342

a lui Mesia şi

oferta ispăşirii (Efeseni 5:2 şi II Corinteni 2:15) pentru Păcat (natura

păcătoasă: Romani 7:15-24) şi transferul păcatelor credinciosului asupra lui

Mesia şi a dreptăţii Sale asupra credinciosului (I Corinteni 1:30; II Corinteni

5:21; Fil. 3:9);

2. Jertfa de mâncare/grâne tipiza deplina consacrare/dedicare a lui Mesia faţă

de planul şi scopurile Tatălui (I Corinteni 5:8; 11:23-32; Galateni 5:9; Matei

16:12);

3. Jertfa de pace343

arăta faptul că Mesia avea pace şi părtăşie cu Dumnezeu şi

tipiza împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-o oferă El: I Corinteni 11:23-

32; Ioan 16:33; Romani 5:1; Efeseni 2:14-17; 3:12; Coloseni 1:20,21;

4. Jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină tipiza moartea substitutivă şi

propiţiatoare344

a lui Mesia (Galateni 1:4; 2:20; Romani 3:25; Evrei 7:27;

9:14; I Petru 2:24; I Ioan 1:5-2:2; 3:5; 4:10 etc.), adevăratul Miel Pascal

(Ioan 1:29,34; I Corinteni 5:7; I Petru 1:19; Apocalipsa 5:6-9);

5. Jertfa pentru vină arată că Mesia a plătit tot preţul vinei şi al răscumpărării

noastre şi beneficiile sale se pot însuşi prin pocăinţă (Isaia 53:6-12, îndeosebi

v.10 cu II Corinteni 5:21);

6. Ţapii ispăşitori din Levitic 16345

, care curăţau Locul Preasfânt, Locul Sfânt,

altarul, preotul şi casa lui, precum şi poporul, se recapitulează în El (Evrei

1:3, 4:14-16, 9:11-14);

7. Vaca roşie şi apa de ispăşire din Numeri 19 se recapitulează în El, conform

Evrei 9:11-14;

8. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi

veşnică (Ioan 1:29,36; I Corinteni 5:7; Evrei 9:12,14; 10:12,14 etc.), jertfele

animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile (Dan. 9:27;

Ioan 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.) şi contestă jertfa Fiului (Evrei 7:25-27;

10:18);

9. Credincioşii aduc jertfe duhovniceşti: (prefigurate în Psalmul 40:6-8;

50:14,23; 51:17); în Noul Legământ arderea de tot apare în Romani 12:1.

Jertfa de laudă era una dintre jertfele de mulţumire (Levitic 3; 7:11-15; Osea

14:2; Psalmul 50:14,23; 51:17; 69:30,31; 107:22; I Petru 2:5; Evrei

13:15,16);

C. Despre preoţia din Legământul Înnoit (vezi mai întâi Capitolul al VII-lea, Despre

Fiul lui Dumnezeu):

1. Înlocuirea efectivă a preoţiei aharonice cu preoţia melħiţedeqică a avut loc

prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aharonice a avut

loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus;

341

„Toate tipurile de jertfe mijloceau ajungerea israelitului în prezenţa lui Dumnezeu. Or, conform afirmaţiilor

Noului Testament, intrarea noastră slobodă la Tatăl este mijlocită de jertfa Domnului Isus Hristos.” Beniamin

Fărăgău, op. cit., p. 63. 342

Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant. 343

De fapt, jertfa „de păci”, plural. 344

Propiţiere: din verbul evreiesc kafar, acoperire (cu referire la jertfele din Levitic) şi verbul grecesc hilaskomai, a

îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă. Semnifică (jertfă de) ispăşire. 345

Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.).

127

2. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi (I Pet. 2:5-9),

aducându-i în comunitatea sa de credinţă346

. Fiecare credincios mesianic este

un preot melħiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să

slujească în consecinţă;

3. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet

organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruaħ ha-Qodeş îi dăruieşte cel

puţin un dar (Exodul 31:1-11; I Corinteni 12:4-7) şi-l energizează pentru a

sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har347

;

D. Despre Locaşul sfânt:

1. Cortul/Tabernacolul, Templul (locul întâlnirii cu Dumnezeu) reproducea

Templul din Ceruri (Exodul 25:9; 26:30; Apocalipsa 11:19; 15:5; 16:1,17);

2. De-asemenea, Yeşua Mesia este împlinirea parţială a Templului, El fiind

venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14);

3. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în

Exodul 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului

Ezechiel (Ezechiel 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui

credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul

comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:9-

17,23; Efeseni 2:20-22; Evrei 3:6; I Petru 2:5);

4. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmul 16:10; Fap. 2:27,31;

13:35), om(salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);

5. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei 2:16,17b);

6. în chivot era Legea (Exodul 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale

era Legea (Psalmul 40:8; vezi şi Psalmul 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3;

Evrei 10:16);

7. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa

fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);

8. în chivot era omerul cu mană (Exodul 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;

9. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod

supranatural la moartea lui Yeşua (Matei 27:51; Marcu 15:38; Luca 23:45)

semnifica trupul Său (Evrei 10:20);

10. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite348

(Exodul 25:23-29; 37:10-16)

face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;

11. pervazul mesei (Exodul 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în

Mesia (Io. 10:28b,29b);

12. sfeşnicul349

(Exodul 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra

turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);

13. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa 1:12,13),

care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;

14. untdelemnul350

de măsline pentru sfeşnic (Exodul 27:20,21; Levitic 24:1-4)

era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui

Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane351

(Matei 26:36; Marcu 14:32);

346

Qehilah, sau ekklesia din Evanghelia după Matei, 16:18; II Timotei, 2:19. 347

Dar provenit din har: charisma (gr.). 348

Turtă sfinţită: ħallah (ebr.). 349

Sfeşnicul, sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe: menorah (ebr.).

128

15. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exodul 30:22-33) semnifica prezenţa

Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi)

şi a obiectelor consacrate352

;

E. Despre curăţia, respectiv necurăţia ritualică în Legământul Înnoit:

1. Legământul Înnoit nu a diluat distincţia dintre animale curate şi necurate,

respectiv mâncăruri curate şi necurate, aşa cum pare să afirme Evrei 8:13353

şi 10:9b354

vizavi de Legământul mozaic, întrucât acestea au fost date

anterior instituirii Legământului mozaic: Genesa 7:2,8; Genesa 9:4.355

Legământul mozaic doar a adus precizări şi exemplificări îndeosebi în cărţi

de genul Levitic. Ca atare, nu mâncăm animalele necurate enumerate în

Levitic 11, nu consumăm sânge (Deuteronomul 12:16,23; I Sam. 14:33) şi

nu fierbem iedul în laptele mamei lui356

(Exodul 23:19, 34:26, Deuteronomul

14:21) şi nici nu mâncăm animale care au murit singure, prin accidente sau

de moarte bună (Levitic 22:8);

2. Legământul Înnoit este superior celui Vechi, curăţarea fiind făcută în Ceruri:

Evrei 9:11,12,23,24;

3. Prin el se curăţă păcatul (Io. 1:29; Evrei 10:12,14), duhul (II Corinteni 7:1),

cugetul (Evrei 9:13,14; 10:22) şi inima (Evrei 10:22).

F. Despre timpurile prestabilite şi praznicele sfinte: vezi capitolul Despre calendarul

dumnezeiesc, „Despre praznicele sfinte”;

G. Per ansamblu, relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit este înfăţişată

în următorul tabel357

:

Cartea Levitic Epistola către Evrei

Vechiul Legământ

(temporar)

Evrei 7:22; 8:6,13; 10:20 Legământul Înnoit

(permanent)

Promisiuni învechite Evrei 8:6-13 Promisiuni mai bune

O umbră Evrei 5; 9:23,24; 10:1 Realitatea

Mulţi preoţi aharonici Evrei 6:19-7:25 Un singur preot

melħiţedeqic

Preoţie păcătoasă Evrei 7:26,27; 9:7 Preoţie impecabilă

Preoţie limitată de

moarte

Evrei 7:16,17,23,24 Preoţie veşnică

350

Untdelemen: şemen (ebr.). 351

Ghetsemane: „Teasc de untdelemn”, locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobirea sufletească şi fizică a

lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. 352

Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare, conform

Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi

http://www.hebroots.com/tabernac.html 353

„Prin faptul că zice: « Un nou legământ », a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit,

este aproape de pieire.” 354

„...El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” 355

Vezi şi Legile noahice. 356

Acestea erau rituri păgâne. 357

După John F. McArthur (ed.), The MacArthur Study Bible, New King James Version, Thomas Nelson Publishers,

Nashville, Tennessee, USA, 1997.

129

Jertfe animale Evrei 9:11-15,26; 10:4-10,19 Jertfa Fiului lui

Dumnezeu

Jertfe zilnice Evrei7:27;9:12,25,26;10:9,10,12 Jertfă o dată pentru

totdeauna

Jertfe perpetue Evrei 10:11-14,18 Jertfele animale nu mai

sunt necesare

Ispăşire anuală Evrei 7:25; 9:12,15; 10:1-4,12 Propiţiere veşnică

130

Capitolul al XX-lea

DESPRE MÂNTUIRE

(YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)

Termenul „religie” provine din latinescul religio. Una din explicaţiile etimologice ale

termenului este că acesta ar proveni din latinescul „re-ligare”, care înseamnă „a re-lega”, „a lega

din nou”. Dacă aceasta este explicaţia, atunci termenul revelează dorinţa omului de a se re-lega

de divinitate de care ştie că s-a înstrăinat, într-un fel sau altul... Religia se naşte din dorinţa de

relegare de Zeu, pentru a fi mântuit. Modul în care „religiile” expun mântuirea este extrem de

diferit. Noi vom prezenta, în cele ce urmează, dogma pe care o susţinem cu privire la mântuire:

I. Generalităţi:

A. Prin virtutea creaţiei, în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este

întipărită ideea de Divin şi transcendent, precum şi nevoia de relaţie cu Divinitatea

care l-a creat, o relaţie care conţine dorinţa aprinsă de închinare358

;

B. Omul este conştient că, prin păcatul originar, el s-a „rupt” de Divin şi că merită

pedeapsa din partea unui Judecător. Altfel spus, al doilea element niebuhrian este

„sentimentul obligaţiei morale, pus în conştiinţa unui om de undeva de dincolo de

sine şi al nevredniciei morale înaintea unui judecător”;

C. De-asemenea, omul ştie că trebuie să existe un mod de re-legare de Dumnezeire.

El are al treilea element, „dorinţa după iertare”;

D. Una din minciunile majore pe care natura căzută359

a omului i le comunică

acestuia este că el, omul, poate cumva să facă fapte meritorii sau pune la lucru

puteri sufleteşti, gnostice, care-l pot ajuta să dobândească sau să agonisească

mântuirea. Eforturile umane de mântuire, concretizate în sisteme, nasc rituri,

ritualuri, culte, secte, religii false;

E. Sfânta Scriptură spune, însă, că orice faptă, fie ea chiar şi dreaptă, făcută de om în

vederea mântuirii sale are o dorinţă egoistă şi o motivaţie păcătoasă, fiind o faptă

moartă (Isaia, 64:6; Psalmii, 47:7-10; Epistola către evrei, 6:1; 9:14). Nici măcar

faptele drepte cerute de Torah360

nu au mântuit vreodată pe cineva (Genesa, 15:6;

Epistola către galateni; Epistola către romani, capitolele 2-6; Epistola către

efeseni, 2:8,9; Tit 3:5; Evrei, 11:6,39; Iacov, 2:10);

F. Aceste fapte moarte nu numai că întinează cugetul, dar îl şi înşeală pe om într-un

mod dublu: contestă puterea lui Mesia de a mântui pe deplin, şi încearcă să adauge

efortul propriu, uman, la lucrarea dumnezeiască a lui Yeşua, erijându-l pe om în

postura (imposibilă) de co-mântuitor al său;

G. Rezultă că mântuirea poate fi făurită în întregime în exteriorul omului (Ioan 14:6),

exclusiv pe baza harului şi a îndurării lui Dumnezeu (Epistola către filipeni, 2:13);

358

„La întâlnirea dintre om şi Dumnezeu pot fi observate trei elemente: primul este un sentiment de reverenţă şi de

dependenţă înaintea grandorii Originii absolute a fiinţei.” R. Niebuhr. 359

Natura căzută, adamică a omului, firea pământească, păcătoasă: sarx (gr.) 360

Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile

alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor.

131

H. Din această stare jalnică şi mortală de păcătoşenie (Genesa 2:17; Iov 25:4; Iacov

1:15; Romani 3:23; 5:12; 6:23), omul poate fi mântuit numai dacă pentru păcatul

său se aduce o jertfă aptă să ispăşească păcatul şi să-l substituie pe om înaintea

Celui în faţa şi împotriva Căruia s-a păcătuit. Ea poate fi adusă numai de un agent

moral născut fără păcat (Evrei 1:9; 4:15; I Ioan 3:5), care trăieşte fără păcat (Ioan

8:46) şi acceptă voluntar şi neconstrâns jertfa de sine (Psalmul 40:7,8; Ioan

10:17,18; Evrei 10:7-10). Numai acest cineva poate mântui omenirea (I

Tesaloniceni 1:10; II Corinteni 3:5; Evrei 2:14,15), oferind acces ulterior la Tatăl

(Ioan 14:6; Evrei 4:16; 10:19,20). Această ocazie de mântuire se fundamentează

exclusiv pe harul (Efeseni 2:8,9) şi îndurarea lui Dumnezeu (Filipeni 2:13),

manifestate în mod obiectiv în opera sacrificială ispăşitoare şi răscumpărătoare

săvârşită de Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ361

(Levitic 17:11; Isaia 53; Daniel 9:24-26;

I Corinteni 15:22; Evrei 9:11-14, 28; 10:12,14; Ioan 1:12; 3:36), şi rezultă în

regenerarea făcută de Duhul Sfânt (Ioan 3:3-8; Tit 3:4-7; vezi şi Ioan 1:12,13;

Efeseni 1:4-7; 2:8-10; I Petru 1:18,19;

I. Orice esenţă (interioară) se va manifesta prin aparenţe (exterioare). Credinţa fără

fapte este moartă, dar faptele o ajută să se desăvârşească (Genesa 15:6, Galateni

3:6 şi Romani 4 confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19

şi Iacov 2:14-26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu

Iacov 2:25 şi Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-

11);

J. Chiar şi atunci când un om se pocăieşte de păcatele sale şi-şi pune credinţa în

Yeşua ha-Maşiyaħ, recunoscându-L ca Stăpân (Adonai) şi Mântuitor al său, fiind

născut din nou şi regenerat, el tot va păstra principiul Păcatului, natura adamică

(sarx, gr.) şi intenţiile naturii rămân păcătoase (Romani 7:18,23-25; Iov 25:4;

Eclesiastul 7:20; I Ioan 1:8). Va avea, deci, atât natura adamică, provenită din

naşterea naturală, cât şi natura dumnezeiască, altoită în el din naşterea din nou/de

sus (Galateni 5:17; I Petru 2:11; II Petru 1:4)362

;

II. Ordinea mântuirii363

: mântuirea trebuia nu numai realizată o dată pentru totdeauna (Ioan

17:4; 19:30; Apocalipsa 21:6), prin evenimentul cristic, ci şi aplicată în cazul fiecărui

credincios, în cadru comunitar:

A. Alegerea: Dumnezeu alege în Mesia o comunitate în vederea mântuirii sale;

B. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei;

C. Naşterea din nou/de sus: regenerarea;

D. Pocăinţa şi credinţa: convertirea;

E. Îndreptăţirea: statutul legal;

F. Adopţia în familia lui Dumnezeu;

G. Sfinţirea: tot mai asemănători cu Yeşua;

H. Perseverarea: rămânerea în credinţă;

I. Siguranţa harului şi a mântuirii;

J. Moartea: plecarea pentru a fi cu Adonai;

K. Slăvirea: primirea unui trup înviat.

361

Gaal: ruda răscumpărătoare. 362

Vezi şi capitolul Despre voinţa liberă. 363

Ordinea mântuirii: ordo salutis (lat.).

132

III. Alegerea: actul prin care, înainte de creaţie, numai Dumnezeul iubitor şi drept a ales

numai în Mesia, o comunitate de oameni (qehilah) care să creadă în El în vederea sfinţirii

şi a mântuirii.

A. Alegerea se vede încă din cărţile „Vechiului Legământ”: pe baza harului şi a

alegerii suverane (Deuteronomul 9:4,5; 7:7,8) patriarhii Avraham, Yţchaq,

Yaakov şi poporul evreu au fost aleşi pentru ca, prin ei, Dumnezeu să re-dăruiască

lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronomul 6:4 cu Isaia 43:10-12), să se

demonstreze ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu

(Deuteronomul 33:26-29; I Cronici 17:20,21; Psalmul 144:5; I Corinteni 10:6,11),

să le fie încredinţate Sfintele Scripturi spre păstrare şi transmitere (Deuteronomul

4:5-8; Romani 3:1,2; 15:4) şi să-L aducă în lume pe Mesia (Genesa 3:15; 12:3;

22:18; 28:10-14; 49:10; II Samuel 7:12-16; Isaia 7:14; 9:6; Matei 1:1; Galateni

4:4; Romani 1:3.)364

Alegerea poporului evreu a fost în mod primordial în vederea

slujirii şi preoţirii, şi în mod secundar în vederea mântuirii.

B. Înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4; I Petru 1:20), Dumnezeu a ales în mod

suveran ca mediul în care comunitatea de credincioşi (qehilah) să fie mântuiţi să

fie „în Mesia” (Efeseni 1:4), adică numai în Numele şi pe baza lucrării şi jertfei

Sale (Isaia 42:1,6; Fapte 4:12; 20:28; Efeseni 1:4-12). Dumnezeu nu mântuie

indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul relaţiilor, devin persoane,

persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa

de credinţă. Mântuirea nu este individuală, ci personală, în cadrul comunităţii de

credinţă. Aceste persoane sunt născute din nou, se sfinţesc şi vor fi mântuiţi (I

Tesaloniceni 1:4,5; II Tesaloniceni 2:13; Romani 8:28-30; Efeseni 1:4-11; II

Timotei 1:9; 2:10; I Petru 1:1,2).

C. Alegerea, deci, originează numai din Dumnezeu, este pretemporală, în Mesia şi

comunitară.

IV. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei.

A. „Chemarea eficace este actul lui Dumnezeu Tatăl care vorbeşte prin vestirea

Evangheliei de către oameni, prin care îi cheamă pe oameni la El în aşa fel încât

aceştia răspund printr-o credinţă mântuitoare”365

.

B. Prin Cuvântul Său şi prin Duhul Lui, Dumnezeu cheamă (Romani 8:30; II

Tesaloniceni 2:14) din starea de păcat şi de moarte în care se aflau prin natura lor,

la har şi la mântuire prin Yeşua ha-Maşiyaħ (Efeseni 2:1-6).

C. Dumnezeu luminează mintea oamenilor pentru a putea înţelege în mod spiritual şi

pentru mântuirea lor lucrurile Sale (Fapte 26:18; Efeseni 1:17,18); le înlocuieşte

inima de piatră cu una de carne (Ezechiel 36:26); le înduplecă voinţa (Ieremia

31:18 cu Plângeri 5:21) şi îi atrage spre Yeşua (Deuteronomul 30:6; Ezechiel

36:27; Efeseni 1:19).

D. Această chemare se face numai prin harul lui Dumnezeu gratuit şi special, nu ca şi

cum Dumnezeu ar fi fost determinat să facă aceasta datorită vreunei calităţi sau

merit pe care El ar fi cunoscut dinainte că omul urma să o aibă (II Timotei 1:9;

Efeseni 2:8). În convertirea sa, omul este totalmente pasiv, el fiind mort în păcat şi

fărădelege, până va fi schimbat şi înnoit de Duhul Sfânt (I Corinteni 2:14; Efeseni

2:5; Ioan 5:25). Prin har, însă, omul ajunge capabil să răspundă acestei chemări şi

364

Vezi şi capitolul Israelologie şi laologie. 365

Wayne Grudem, op. cit., p. 725.

133

să îmbrăţişeze harul oferit şi conţinut în ea, printr-o putere cu nimic mai prejos

decât aceea care L-a înviat pe Mesia dintre cei morţi (Efeseni 1:19,20).

E. Copiii care mor foarte mici sunt regeneraţi şi mântuiţi de Mesia prin Duhul Sfânt

(Ioan 3:3,5,6), care lucrează suveran în timpurile, în locurile şi în modurile vrute

de El (Ioan 3:8).

F. Cei care nu-L primesc pe Mesia şi adevărul mesianic, chiar dacă sunt credincioşi

în a-şi conduce vieţile conform luminii naturii şi legii religiei pe care o profesează,

nu vor fi mântuiţi (Fapte 4:12; Ioan 4:22; 17:3).

V. Naşterea din nou/ de sus366

(Ioan 3:3-8; regenerarea):

A. Naşterea din nou este un act tainic al lui Dumnezeu prin care omului i se dă o nouă

viaţă spirituală367

;

B. Naşterea din nou este o lucrare supranaturală săvârşită instantaneu, nu treptat, de

Ruaħ ha-Qodeş prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 5:25; I Petru 1:23). Pe lângă

viaţa biologică (bios, gr.), omului care are parte de acest privilegiu imens i se

împărtăşeşte şi natura dumnezeiască (II Petru 1:4) şi viaţa dumnezeiască (zoe, gr;

Ioan 3:3-8; Tit 3:5). În această naştere din nou, păcătosul care s-a pocăit răspunde

prin credinţă mântuirii date lui de către Dumnezeu;

C. Naşterea din nou autentică se manifestă prin roade vrednice de pocăinţă, arătate în

atitudini şi comportament conforme voii lui Dumnezeu. Faptele bune vor fi

dovada obiectivă şi roadele ei caracteristice (I Corinteni 6:19,20; Efeseni 5:17-21;

Filipeni 2:12b; Coloseni 3:12-17; II Petru 1:4-11). Această ascultare îl va face pe

credincios să devină tot mai asemănător chipului lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ (II

Corinteni 3:18). Procesul de asemănare şi de conformare va culmina cu slăvirea

credinciosului la revenirea lui Mesia (Romani 8:16,17; II Petru 1:4; I Ioan 3:2,3).

VI. Pocăinţa şi credinţa: convertirea.

A. Convertirea: „răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim

de păcatele noastre în mod sincer şi ne punem încrederea în Mesia pentru

mântuire”368

. Pocăinţa iniţială şi credinţa sunt cele două faţete subordonate ale

convertirii, conceptul supraordonat (pocăinţă şi convertire: Fapte 3:19; 26:20;

credinţă şi convertire: Fapte 11:21). Prin har suveran, Dumnezeu dăruieşte

pocăinţa şi credinţa care duc la viaţa spirituală autentică şi la mântuire (Marcu

1:15; Luca 13:3; 22:31,32; 24:47; Fapte 2:38; 3:19; 5:31; 17:30; Tit 3:4-6).

Convertirea este o deschidere a inimii (Fapte 16:14); o deschidere şi o luminare a

ochilor orbiţi (II Corinteni 4:4-6); o înviere din nou (Efeseni 2:1 etc.) şi căpătarea

unei noi înţelegeri (I Ioan 5:20).

B. Pocăinţa369

care duce la viaţă este „un har mântuitor prin care păcătosul, convins

de păcatul său, şi înţelegând mila lui Dumnezeu (Osea 11:8-11; Ieremia 3) în

Mesia, se întoarce, urând păcatul (Psalmul 119:104,128; Evrei 1:9), spre

Dumnezeu (Deuteronomul 4:23-31; 30:1-10; I Samuel 7:3; I Regi 8:33-40,46-53;

II Regi 17:13; II Cronici 7:14; 15:4; 30:6-9; Ioel 2:12-14; Isaia 55:6,7; Ieremia

4:1; Ezechiel 14:6; 18:21-24,30-32; 33:11-16; Daniel 9:3; Neemia 1:9; Zaharia

366

Anothen (gr.): de sus sau din nou. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării 367

Id., ibid., p. 732. 368

Id., ibid., p. 743. 369

Pocăinţă: teşuvah (ebr.); metanoia (gr.).

134

1:3), având un scop nou şi străduindu-se să trăiască cu Mesia în conformitate cu

toate poruncile Sale”370

.

1. Prin lucrarea lui Dumnezeu (Ieremia 31:18 cu Plângeri 5:21; Zaharia 12:10;

Ioan 16:8-11; Fapte 11:18; Filipeni 2:12,13), oamenii sunt iluminaţi şi devin

conştienţi de stricăciunile pe care le provoacă păcatul lor (aspectul

intelectual al pocăinţei: Psalmul 119:105,130; Ioan 16:8-11), ajung să îl

regrete profund (aspectul emoţional: „străpungerea inimii” din Fapte 2:37) şi

să-l urască (Evrei 1:9) şi se leapădă de el (aspectul voliţional: II Regi 22-

23:30 cu II Cronici 34-35; Iona 3:8; Ezechiel 36:31; Proverbe 28:13; Luca

15:10; 19:1-10; II Corinteni 7:10,11).

C. Modul de manifestare exterioară al pocăinţei interioare. Pocăinţa care are loc

lăuntric faţă de Dumnezeu (şi faţă de semeni, dacă s-a păcătuit şi faţă de ei), se

manifestă în exterior în următoarele moduri:

1. Păcătosul îşi mărturiseşte public păcatul371

(Leviticul, 5:5; 26:40; Numeri

5:7; Osea 14:1,2; Matei 3:6; Marcu 1:5; Luca 15:11-24; Iacov 5:16);

2. Păcătosul mărturiseşte calitatea de Suveran, de Judecător şi de Mântuitor a

lui Mesia (Romani 10:9,10; Matei 10:32; Luca 9:26);

3. Păcătosul se leapădă de păcat (Proverbe 28:13; Matei 3:8-10; Coloseni 3:8,9;

Efeseni 4:17,20-32; Evrei 12:1; I Petru 2:1,2; I Ioan 1:6; 2:1-6);

4. Dacă este cazul, păcătosul ispăşeşte pentru păcat prin despăgubiri (Exodul

21:18 ş. urm.; capitolul 22; Levitic 6:1-7; Numeri 5:5-8; Ezechiel 33:11-16;

Luca 19:8);

5. Păcătosul care s-a pocăit se întoarce „de la întunericul idolatriei, de la păcat

şi de la domnia lui Satan la închinarea şi slujirea Dumnezeului adevărat

(Fapte 14:15; 26:18; I Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său (I Petru 2:25)”,

Yeşua ha-Maşiyaħ.

D. YHWH dăruieşte Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor numai prin Yeşua (Fapte

4:12), care a fost înălţat de Dumnezeu şi a fost făcut Adonai şi Mântuitor (Fapte

5:31).

E. Pocăinţa iniţială care, dimpreună cu credinţa, plasează omul într-o relaţie

mântuitoare (Fapte 20:21; 26:20), este de aceeaşi natură cu pocăinţa ca

sacrament372

, dar distinctă de aceasta (II Corinteni 7:10; Apocalipsa 3:19).

F. Credinţa373

: „Credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Yeşua Mesia ca

Persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.” Ea

este „interacţiunea triunghiulară reciproc consolidatoare dintre (1) cunoaşterea

(da'at) adevărului (emet), (2) încrederea în acest adevăr revelat şi (3) înfăptuirea

provenită din ascultare. Termenul emunah este foarte bogat şi conţine în sine şi

conceptele de dragoste faţă de Atotputernicul, de statornicie, de verticalitate şi

credincioşie.” „Acum, vom poseda o definiţei corectă a credinţei dacă o vom

denumi o cunoaştere certă şi fermă a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi,

370

John Murray, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, Marea Britanie, trad.

Dinu Moga, p. 135. 371

Vidui (ebr.), exhomologia (gr.): spovedanie. 372

Vezi şi capitolul Despre sacramente, subcapitolul „Despre sacramentul pocăinţei”. 373

Credinţă: emunah (ebr.); pistis (gr.).

135

fondată pe adevărul promisiunii date gratuit în Hristos, atât revelată minţilor

noastre, cât şi pecetluită pe inimile noastre prin Duhul Sfânt”374

:

1. Prin har, Duhul lui Mesia conduce oamenii spre auzirea Cuvântului

Evangheliei (Romani 10:17,10,11,9) şi le împărtăşeşte credinţa mântuitoare

în adevărurile Evangheliei (Iacov 1:18; I Petru 1:23,25);

2. Această credinţă mântuitoare (II Corinteni 4:13; Efeseni 2:8) este aceea că

Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Dumnezeu, Stăpân şi Mesia

(Ioan 1:1,34,49; 20,28,31; Tit 2:13). Altfel spus, acţiunile principale ale

credinţei mântuitoare duc la o relaţie nemijlocită cu Yeşua ha-Maşiyaħ, omul

acceptând, primind şi punându-şi credinţa numai în El pentru îndreptăţire,

sfinţire şi viaţă veşnică, în virtutea legământului harului (Ioan 1:12; Fapte

16:31; Galateni 2:20; Fapte 15:11);

3. Credinţa împărtăşită oamenilor este ulterior consolidată şi înmulţită (Luca

17:5; I Petru 2:2; Fapte 20:32) prin mijloacele harului: rugăciunea şi

studierea Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit

2:11-13; 3:14; II Petru 1:3-11), ascultarea învăţăturilor biblice (Romani

10:17), străduinţa de a cultiva virtuţile (II Petru 1:5-8), sacramentele;

4. Prin credinţa consolidată, credinciosul crede a fi adevărat tot ceea ce este

descoperit în Cuvânt ca şi autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Fapte 24:14), şi

înţelege că acest Cuvânt, deşi dat oamenilor, receptat de ei şi transmis altora,

este infinit superior oricărei alte scrieri şi lucrurilor din lume (Isaia 55:8,9;

Psalmul 19:7-10; 119:72), şi descoperă slava lui Dumnezeu în atributele

Sale, excelenţa lui Mesia în atributele şi acţiunile Sale, şi puterea şi

plinătatea Duhului Sfânt în lucrările şi slujbele Lui. Astfel, credinciosul este

în măsură să îşi odihnească sufletul în adevărurile crezute (II Timotei 1:12);

acţionând diferit în funcţie de ceea ce conţine un anumit pasaj (Ioan 15:14);

supunându-se în ascultare poruncilor (Isaia 66:2); şi îmbrăţişând

promisiunile lui Dumnezeu pentru această viaţă şi pentru cea viitoare (Evrei

11:13);

5. Această credinţă poate să difere în intensitate; ea poate fi slabă sau tare

(Evrei 5:13,14; Matei 6:30; Romani 4:19,20), totuşi, este la fel de preţioasă

ca şi credinţa apostolică (II Petru 1:1), şi a fost dată sfinţilor o dată pentru

totdeauna (Iuda 3); aşadar, chiar dacă de multe ori este atacată şi slăbită,

această credinţă375

câştigă victoria (Efeseni 6:16; I Ioan 5:4,5), crescând până

la obţinerea unei siguranţe depline prin Mesia (Evrei 6:11,12; Coloseni 2:2),

care este atât Autorul cât şi Desăvârşitorul credinţei noastre (Evrei 12:2).

G. Pocăinţa de faptele moarte (Evrei 6:1) faţă de Dumnezeu şi credinţa în Adonai

Yeşua ha-Maşiyaħ trebuie proclamată atât iudeilor, cât şi neamurilor (Fapte

20:21).

VII. A fi socotit neprihănit: îndreptăţirea.

374

Jean Calvin, apud Colin Gunton, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003,

p. 6. 375

S-a spus: „Emunah este un foc strălucitor în inimă, nu o mărturisire intelectuală a doctrinelor; ea este primită, nu

învăţată; este o lucrare a lui Ruaħ ha-Qodeş.”

136

A. Îndreptăţirea a fost desemnată prin mai mulţi termeni şi sintagme: stare după voia

lui YHWH, neprihănire, conformare cu standardul divin, dreptitudine, justificare.

B. Îndreptăţirea omului înaintea lui YHWH este un act juridic dumnezeiesc, săvârşit

instantaneu, prin care Dumnezeu consideră că păcatele noastre sunt iertate iar

dreptatea lui Mesia ne aparţine şi, concomitent, îi declară drepţi, neprihăniţi, îi

îndreptăţeşte, pe cei care, prin credinţa în Mesia, se pocăiesc de păcatele lor (Luca

13:3; Fapte 2:38; 3:19; 11:18; II Corinteni 7:10; Romani 2:4; Isaia 55:6,7) şi-L

mărturisesc ca Adonai/Domn suveran (Romani 10:9,10; I Corinteni 12:3; II

Corinteni 4:5; Filipeni 2:11). Ei cred că păcatele lor au fost transferate asupra lui

Mesia (Coloseni 2:14; I Petru 2:24) şi că dreptatea Sa a fost transferată în contul

lor (imputare: I Corinteni 1:2,30; 6:11; II Corinteni 5:21).

C. Prin acest minunat mijloc al credinţei, Dumnezeu poate fi drept, îndreptăţind,

totuşi, pe cel care crede în Yeşua (Romani 3:26).

D. Pe aceştia, El i-a îndreptăţit fără plată (Romani 3:24; 8:30), iertându-le păcatele şi

considerându-i şi acceptându-i ca drepţi (sau: neprihăniţi) (Romani 4:5-8; Efeseni

1:7); nu mulţumită vreunei virtuţi sau lucru bun găsit în ei sau făcut de ei (Romani

3:20; 4:6), ci numai de dragul lui Mesia (I Corinteni 1:30,31; Romani 5:17-19).

Dumnezeu nu pune această dreptate pe seama credinţei, a acţiunii de a crede, sau a

vreunei ascultări evanghelice, ci pe seama ascultării depline a lui Mesia faţă de

întreaga Lege (Torah, ebr.) şi considerând ascultarea lui Mesia ca singura şi

deplina lor îndreptăţire (Filipeni 3:8,9; Efeseni 2:8-10). Deci, credincioşii primesc

şi rămân în El şi în dreptatea Lui prin credinţă, o credinţă pe care nu o au prin ei

înşişi, ci este darul lui Dumnezeu (Ioan 1:12; Romani 5:17).

E. Aşadar, credinţa, primind-o şi rămânând în Mesia şi în dreptatea Sa, este singurul

mijloc de îndreptăţire (Romani 3:28); totuşi, credinţa nu se găseşte singură în

persoana îndreptăţită, ci este însoţită întotdeauna de toate celelalte haruri

mântuitoare, şi nu este o credinţă moartă, ci se manifestă prin dragoste (Galateni

5:6; Iacov 2:17,22,26) şi prin fapte (Genesa 15:6, Galateni 3:6 şi Romani 4

confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19 şi Iacov 2:14-

26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu Iacov 2:25 şi

Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-11).

F. Prin ascultarea şi moartea Lui, Mesia a plătit pe deplin datoria celor care sunt

îndreptăţiţi; şi, prin jertfa de Sine de pe cruce, ispăşind în locul lor pedeapsa care li

se cuvenea, a satisfăcut în mod real şi pe deplin justiţia lui Dumnezeu în locul lor

(Evrei 9:12,14; 10:12,14; I Petru 1:18,19; Isaia 53:5,6); totuşi, deşi El a fost dăruit

lor de către Tatăl, şi ascultarea Lui a fost acceptată în locul lor, ambele în mod

gratuit, fără vreo contribuţie din partea lor (Romani 8:32; II Corinteni 5:21),

îndreptăţirea lor se face numai prin har, pentru ca şi justiţia exactă şi harul bogat

ale lui Dumnezeu să fie slăvite în îndreptăţirea păcătoşilor (Romani 3:26; Efeseni

1:6-7;2:7).

G. La timpul prestabilit (kairos, gr.), Mesia a murit pentru păcatele credincioşilor şi a

înviat din morţi pentru îndreptăţirea lor (Romani 4:25). Totuşi, ei nu sunt

îndreptăţiţi în mod personal până când, prin Ruaħ ha-Qodeş, ei sunt transformaţi

după chipul lui Mesia (Coloseni 1:21,22; Tit 3:4-7; I Petru 1:2).

H. YHWH continuă să ierte păcatele celor care sunt îndreptăţiţi (Matei 6:12; I Ioan

1:7,9). Credincioşii pot să cadă în dizgraţia părintească a lui Dumnezeu (Psalmul

89:31-33) prin păcat; ajunşi în această stare ei nu mai beneficiază de lumina feţei

137

Lui, până când nu se smeresc, până când nu îşi mărturisesc păcatele, nu îşi cer

iertare şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa (Psalmul 32:5; Psalmul 51:1-19; Matei

26:75).

I. Îndreptăţirea credincioşilor din perioada anterioară Legământului Înnoit fost, în

toate privinţele, una şi aceeaşi cu îndreptăţirea credincioşilor din perioada de după

acesta (Galateni 3:9; Romani 4:22-24).

VIII. Adopţia376

: Toţi aceia care sunt îndreptăţiţi primesc de la Dumnezeu, de dragul lui Yeşua,

dreptul de a fi părtaşi harului adopţiei (Efeseni 1:5; Galateni 4:4,5), prin care intră în

numărul copiilor lui Dumnezeu, şi se bucură de privilegiile şi de libertăţile caracteristice

acestora (Ioan 1:12; Romani 8:17), sunt pecetluiţi cu numele Lui (II Corinteni 6:18;

Apocalipsa 3:12), primesc duhul adopţiei (Romani 8:15), au acces la tronul harului cu

îndrăzneală, au dreptul de a striga „Abba” (Tată) (Galateni 4:6; Efeseni 2:18), sunt

miluiţi, adică, cuprinşi în grija şi dragostea Lui (Psalmul 103:13), păziţi (Proverbe 14:26),

li se poartă de grijă (I Petru 5:7), şi sunt disciplinaţi de El ca de un Tată (Evrei 12:6). Ei

sunt pecetluiţi pentru ziua mântuirii (Efeseni 4:30), şi moştenesc promisiunile ca şi

moştenitori ai mântuirii eterne (Evrei 1:14; 6:12).

IX. Sfinţirea:

A. Fiecare credincios este sfinţit, adică pus deoparte pentru Dumnezeu prin

îndreptăţire şi de aceea este declarat sfânt şi recunoscut ca atare. Această sfinţire

se referă la poziţia credinciosului în relaţia cu Dumnezeu, este statică (sfinţenia) şi

instantanee. Ea nu trebuie confundată cu sfinţenia progresivă. Această sfinţenie

are de-a face cu poziţia credinciosului, nu cu trăirea sau starea lui prezentă (Fapte

20:32; I Corinteni 1:2,30; II Tesaloniceni 2:13; Evrei 2:11; 3:1; 10:10,14; 13:12; I

Petru 1:2);

B. Prin lucrarea lui Ruaħ ha-Qodeş mai există o sfinţire, un proces progresiv prin

care starea credinciosului, prin fapte drepte, se conformează tot mai mult lui Mesia

(devine tot mai asemănător Lui: Ioan 17:17,19; I Tesaloniceni 4:3,4; 5:23; II

Corinteni 3:18; Romani 6:1-22), prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi

împuternicirea dată de Duhul. Credinciosul este capabil (II Petru 1:3-11) să

trăiască o viaţă de sfinţenie crescândă conform voii lui Dumnezeu. Această sfinţire

progresivă aduce onoare Numelui divin377

şi trebuie să fie dezideratul fiecărui

credincios mesianic;

C. Cei care sunt uniţi cu Mesia, chemaţi eficace şi regeneraţi, având o nouă inimă şi

un nou duh create în ei prin meritul morţii şi învierii lui Mesia, sunt mai departe

sfinţiţi, în mod real şi personal pe aceeaşi bază (Fapte 20:32; Romani 6:5,6), prin

Cuvântul Lui şi prin Duhul Lui care sălăşluieşte în ei (Ioan 17:17; Efeseni 3:16-

19; I Tesaloniceni 5:21-23), domnia totală exercitată de păcat în trupul lor este

distrusă (Romani 6:14), şi poftele care decurg de aici sunt tot mai slăbite şi mai

mortificate (Galateni 5:24), iar harurile mântuitoare sunt din ce în ce mai

consolidate (Coloseni 1:11), în vederea practicării sfinţeniei, fără de care nici un

om nu-L va vedea pe Dumnezeu (II Corinteni 7:1; Evrei 12:14);

D. Această sfinţire are loc în întreaga persoană a omului (I Tesaloniceni 5:23), deşi

va fi imperfectă în această viaţă, întrucât rămăşiţe ale stricăciunii rămân în fiecare

parte componentă a omului (Romani 7:18,23). Astfel are loc un război continuu şi

376

Huiothesia (gr., Gal. 4:5; Rom. 8:15,23; Ef. 1:5). 377

A onora Numele divin: kiduş ha-Şem (ebr.).

138

ireconciliabil: firea păcătoasă, natura adamică378

luptă înverşunat împotriva

Duhului şi Duhul luptă înverşunat împotriva firii (Galateni 5:17; I Petru 2:11). În

acest război, deşi rămăşiţele stricăciunii vor avea pentru un timp câştig de cauză

(Romani 7:23), totuşi, prin puterea continuă care vine din sfinţirea produsă de

Duhul lui Mesia, partea regenerată va triumfa (Romani 6:14). Astfel, toţi sfinţii

cresc în har, în sfinţenie, în frica de YHWH, aşteptând viaţa cerească, în ascultare

evanghelică de toate poruncile pe care Mesia, în calitate de Cap şi Rege, li le-a

prescris în Cuvântul Său (Efeseni 4:15,16; II Corinteni 3:18; 7:1);

E. Viaţa mesianică e o viaţă trăită în conformare cu standardul divin şi dovedită de o

atitudine de fericire (Matei 5:2-12) şi de o continuă aspiraţie către sfinţenie (II

Corinteni 7:1; Romani 12:1,2; Evrei 12:14; Tit 2:11-14; I Ioan 3:1-10).

X. Perseverarea: rămânerea în credinţă.

A. Toţi cei care sunt cu adevărat născuţi din nou prin puterea lui Dumnezeu vor

persevera în credinţă până la sfârşitul vieţii lor şi numai cei care vor persevera

până la sfârşit au fost cu adevărat născuţi din nou.

B. YHWH ne-a acceptat în dragostea Sa, ne-a chemat şi ne-a sfinţit prin Duhul Lui,

şi ne-a dat credinţa preţioasă a celor aleşi. Noi vom persevera în starea de har până

la sfârşit, şi vom fi mântuiţi pentru totdeauna, văzând darurile şi chemarea lui

Dumnezeu prin care El continuă să nască şi să hrănească în noi credinţă, pocăinţă,

dragoste, bucurie, nădejde şi toate harurile Duhului spre nemurire (Ioan 10:28,29;

Filipeni 1:6; II Timotei 2:19; I Ioan 2:19). Avem parte de multe încercări, dar

acestea nu ne smulg de pe Stânca pe care suntem fundamentaţi prin credinţă.

Desigur că, prin necredinţa şi ispitele lui Satan, acea lumină sensibilă a dragostei

lui Dumnezeu poate fi umbrită pentru un timp şi întunecată pentru noi (Psalmul

89:31,32; I Corinteni 11:32); totuşi, El este Acelaşi, şi nu ne refuză mântuirea

(Ioan 6:37,45).

C. Perseverenţa noastră nu depinde de voinţa noastră, ci de decretul imuabil al

alegerii (Romani 8:30; 9:11,16), care curge din dragostea liberă şi neschimbătoare

a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritelor şi mijlocirii lui Yeşua ha-Maşiyaħ

şi de unirea cu El (Romani 5:9,10; Ioan 14:19), de jurământul lui Dumnezeu

(Evrei 6:17,18), de prezenţa lui Ruaħ ha-Qodeş şi de sămânţa lui Dumnezeu din

noi (I Ioan 3:9), şi de natura legământului harului (Ieremia 32:40); din toate

acestea izvorăşte şi siguranţa şi infailibilitatea acestei perseverenţe.

D. Este posibil ca, prin ispitirile lui Satan şi ale lumii, prin predominanţa stricăciunii

care rămâne în noi, şi prin neglijarea mijoacelor păstrării noastre, să cădem în

păcate cumplite şi, pentru un timp, chiar să continuăm să le practicăm (Matei

26:70,72,74), făcând ceea ce lui YHWH Îi displace şi întristând Duhul Sfânt (Isaia

64:5,9; Efeseni 4:30), periclitându-ne harurile şi bucuria (Psalmul 51:10,12).

Inimile noastre se pot împietri şi conştiinţa ne poate fi rănită (Psalmul 32:3,4), îi

rănim şi îi scandalizăm pe alţii, ne atragem asupră-ne judecăţi temporare (II

Samuel 12:14). Totuşi, un adevărat credincios mesianic îşi va reînnoi pocăinţa şi

va fi păstrat prin credinţa în Mesia Yeşua până la sfârşit (Luca 22:32,61,62).

378

Sarx (gr.): natura adamică, căzută, firea pământească sau „carnea”.

139

E. Pentru rămânerea în starea de har, Dumnezeu ne-a oferit mijloace adiţionale.

Acestea sunt trei dintre sacramente, adică botezul, pocăinţa şi, respectiv, Cina

Domnului379

, apoi Şabatul (Exodul 20:8-11; 5:12-15), rugăciunea şi studierea

Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit 3:14; II Petru 1:3-

11).

XI. Siguranţa harului şi a mântuirii:

A. Credincioşii adevăraţi în Adonai Yeşua, care Îl iubesc sincer şi se străduiesc să

trăiască vieţi drepte înaintea Lui, pot avea siguranţa în viaţa aceasta că sunt în

starea de har şi se pot bucura de nădejdea slavei lui Dumnezeu (I Ioan 2:3, 3:14,

18-19,21,24; 5:13). Această nădejde nu-i va lăsa niciodată de ruşine (Romani

5:2,5);

B. Această certitudine nu este doar o convingere conjecturală şi probabilă, întemeiată

pe o nădejde slabă, ci este o siguranţă infailibilă a credinţei (Evrei 6:11,19), bazată

pe mai multe fundamente: cel al sângelui şi dreptăţii lui Mesia revelate în

Evanghelie (Evrei 6:17,18); cel al dovezii interioare a acelor haruri ale Duhului cu

privire la care sunt făcute promisiuni (II Petru 1:4,5,10,11); şi pe mărturia Duhului

despre adopţie, mărturisind cu duhurile noastre că suntem copiii lui Elohim

(Romani 8:15,16). Ca rod al acestor fapte, inima se păstrează smerită şi sfântă (I

Ioan 3:1-3);

C. Această siguranţă infailibilă nu aparţine atât esenţei credinţei, ci un credincios

adevărat poate să aştepte mult, şi să înfrunte multe greutăţi până să aibă parte de

ea (Isaia 50:10; Psalmul 88:1-8; Psalmul 77:1-12); Duhul îi permite să cunoască

lucrurile pe care Dumnezeu i le-a dat fără plată şi el poate să dobândească această

siguranţă fără vreo iluminare extraordinară, prin mijloace potrivite (I Ioan 4:13;

Evrei 6:1-12); astfel că este de datoria fiecăruia să facă în aşa fel încât, cu mare

atenţie, să-şi consolideze chemarea şi alegerea pentru ca inima să i se umple de

pace şi bucurie în Duhul Sfânt, de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi de

putere şi veselie în datoriile ascultării, pentru ca roadele potrivite acestei siguranţe

să fie vizibile (Romani 5:1-2,5; 14:17; Psalmul 119:32), - fiind departe de a-i

îndemna pe oameni la delăsare (Romani 6:1,2; Tit 2:11,12,14);

D. Aceasta siguranţă pe care o au credincioşii adevăraţi poate fi zdruncinată,

diminuată şi întreruptă în diferite moduri: prin neglijenţa în a o păstra (Cântarea

Cântărilor 5:2,3,6); prin căderea în vreun păcat deosebit care răneşte conştiinţa şi

întristează Duhul (Psalmul 51:8,12,14); prin vreo ispită bruscă şi puternică

(Psalmul 116:11; 77:7,8; 31:22); sau prin retragerea de către Dumnezeu a luminii

Lui, suferind teama de a umbla fără El în întuneric şi fără lumină (Psalmul 30:7).

Totuşi ei nu sunt niciodată lipsiţi de sămânţa lui Dumnezeu (I Ioan 3:9) şi de viaţa

credinţei (Luca 22:32), ci, prin dragostea lui Mesia şi a confraţilor, prin

sinceritatea inimii şi conştiinţa datoriei din care, prin lucrarea Duhului Sfânt,

această siguranţă poate renaşte la timpul potrivit (Psalmul 42:5,11), şi prin care,

între timp, ei sunt păziţi de disperare (Plângeri 3:26-31).

379

Vezi capitolul Despre sacramente.

140

XII. Separarea:

A. Separarea sau despărţirea de păcat este poruncită clar atât în cărţile „Vechiului

Legământ” (Levitic 11:44), cât şi în cărţile „Legământului Înnoit” (Matei 5:48),

fiind conştienţi că în timpurile finale apostazia şi spiritul lumesc va creşte (II

Corinteni 6:14-7:1; II Timotei 3:1-5);

B. În consecinţă, noi credem şi mărturisim că cei credincioşi ar trebui să se separe

pentru Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ (II Tesaloniceni 1:11,12; Evrei 12:1,2), fugind

de orice asociere cu apostazia religioasă, precum şi cu practicile lumeşti şi

păcătoase (I Corinteni 5:9-13; II Corinteni 6:14-7:1; Romani 12:1,2; I Ioan 2:15-

17; II Ioan 9-11).

141

Capitolul al XXI-lea

DESPRE FAPTELE BUNE

În discuţia despre mântuire, un rol central îl au faptele celui care vrea să fie mântuit. Mulţi

îşi închipuie că mântuirea este o relaţie de genul do ut des, „Îţi dau, ca să-mi dai”, adică săvârşesc

anumite ritualuri, ţin anumite posturi, fac anumite fapte meritorii, pentru a dobândi, a-mi agonisi

mântuirea. Aşa să stea lucrurile şi în relaţie cu Dumnezeul suveran, Creator al Cerurilor şi al

Pământului, pe nume YHWH?...

Expunem convingerea noastră cu privire la „faptele bune”:

I. Faptele bune sunt numai acelea pe care YHWH le-a poruncit în Cuvântul Său (Mica 6:8;

Evrei 13:21), şi nu acelea care, fără a fi mandatate aici, sunt făcute de oameni dintr-un zel

orb, pretinzându-se a fi făcute cu intenţii bune (Matei 15:9; Isaia 29:13).

II. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui YHWH, sunt roadele şi dovada

unei credinţe adevărate şi vii (Iacov 2:18,22) şi, prin ele, noi, credincioşii mesianici, ne

manifestăm recunoştinţa (Psalmul 116:12,13), ne întărim siguranţa (I Ioan 2:3,5; II Petru

1:5-11), ne edificăm confraţii, împodobim mărturisirea Evangheliei (Matei 5:16),

închidem gurile adversarilor, şi Îl slăvim pe YHWH (I Timotei 6:1; I Petru 2:15; Filipeni

1:11), ai Cărui lucrători suntem, fiind creaţi pentru aceasta în Mesia Yeşua (Efeseni 2:10)

pentru ca, aducând roadă în sfinţenie, să putem avea în final viaţa eternă (Romani 6:22).

III. Capacitatea noastră de a face fapte bune nu vine de la noi, ci în întregime de la Duhul lui

Mesia (Ioan 15:4,5). Pentru ca să putem fi echipaţi în această direcţie, pe lângă harurile pe

care deja le-am primit, este necesară o influenţă propriu-zisă a Duhului Sfânt, care să

lucreze în noi dorinţa şi înfăptuirea acestor fapte bune spre plăcerea Lui (II Corinteni 3:5;

Filipeni 2:13). Totuşi, noi, credincioşii mesianici, nu trebuie să devenim neglijenţi, ca şi

când nu am mai avea nici o îndatorire, ci trebuie să fim sârguincioşi în stimularea harului

lui Dumnezeu care este în noi (Filipeni 2:12; Evrei 6:11,12; Isaia 64:7).

IV. Aceia dintre noi care în ascultarea lor ajung la cel mai înalt standard posibil în viaţa

aceasta, sunt atât de departe de ceea ce cere Dumnezeu, încât nu sunt în stare să facă nici

pe departe destul din ceea ce au datoria de a face (Iov 9:2,3; Galateni 5:17; Luca 17:10).

V. Chiar prin cele mai bune fapte pe care le-ar face, noi, credincioşii mesianici, nu putem

merita iertarea păcatelor noastre, din cauza marii discrepanţe care există între noi şi slava

viitoare, şi a marii distanţe care ne desparte de Dumnezeu, Căruia nu-I putem face nici un

bine, nici nu-L putem mulţumi, plătind în vreun fel datoria sau o compensaţie pentru

păcatele pe care le-am săvârşit (Romani 3:20; Efeseni 2:8,9; Romani 4:6). După ce am

făcut tot ce era posibil, ne-am făcut numai datoria (Iov 35:7,8), şi suntem tot robi

netrebnici (Luca 17:10); şi pentru că faptele sunt bune, vin de la Duhul Lui (Galateni

5:22,23; Filipeni 2:12,13). Atunci când facem fapte bune, ele sunt întinate şi amestecate

cu atâta slăbiciune şi imperfecţiune, încât nu pot îndura judecăţii severe a lui Dumnezeu

(Isaia 64:6; Psalmul 143:2).

VI. Totuşi, pentru că noi, credincioşii mesianici, suntem acceptaţi în Mesia, şi faptele noastre

bune sunt acceptate tot în El (Efeseni 1:6; I Petru 2:5); nu pentru că ele ar fi în această

viaţă ireproşabile şi impecabile în faţa lui Dumnezeu, ci pentru că Tatăl le priveşte prin

142

Fiul Său şi Se bucură să accepte şi să răsplatească ceea ce este făcut cu sinceritate, deşi

însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni (Matei 25:21,23; Evrei 6:10).

VII. Faptele făcute de către oameni neregeneraţi, deşi sunt poate fapte poruncite de Dumnezeu,

şi de folos şi lor şi altora (II Regi 10:30; I Regi 21:27,29), totuşi, pentru că nu pornesc

dintr-o inimă purificată de credinţă (Genesa 4:5; Evrei 11:4,6), nici nu sunt făcute

conform Cuvântului (I Corinteni 13:1), nici cu un scop potrivit, acela de a-L slăvi pe

Dumnezeu (Matei 6:2,5), sunt aşadar păcătoase, şi nu Îl pot mulţumi pe Dumnezeu, nici

nu poate prin ele un om primi har de la Dumnezeu (Amos 5:21,22; Romani 9:16; Tit 3:5).

Totuşi, neglijarea lor este şi mai păcătoasă şi mai neplăcută înaintea lui Dumnezeu (Iov

21:14,15; Matei 25:41-43).

143

Capitolul al XXII-lea

DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI

LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

Dacă am susţine o religie a exteriorului, a ritualurilor sfinţitoare, poate că viaţa cultică ar

fi mult mai simplă. Noi, însă, avem un Dumnezeu care priveşte la inimă (I Samuel, 16:7), şi

inima aceasta, esenţa personalităţii individului, este cea care stabileşte relaţii cu Dumnezeu şi

cunoaşte cadrul în care se poate păstra şi chiar consolida relaţia cu El. În inimă, omul, a cărui

conştiinţă este luminată de Duhul Sfânt prin citirea Sfintelor Scripturi, are o anumită libertate.

Despre această libertate vom vorbi în rândurile de mai jos:

I. Libertatea pe care Mesia a agonisit-o pentru credincioşii care trăiesc în ascultarea

Evangheliei constă în eliberarea lor de sub vina păcatului, de sub mânia condamnatoare a

lui Dumnezeu, şi de sub rigoarea şi blestemul legii (Epistola către galateni, 3:13). Ei sunt

eliberaţi de lumea rea de-acum (Galateni, 1:4), de robia lui Satan (Fapte, 26:18), de

domnia păcatului (Romani, 8:3), de răul pe care necazurile îl pot aduce (Romani, 8:28), de

teama şi de boldul morţii, de victoria mormântului (I Corinteni, 15:54-57) şi de pedeapsa

veşnică (II Tesaloniceni, 1:10). De-asemenea, ei sunt eliberaţi de ele şi pentru a avea

intrare liberă la Dumnezeu, şi pentru a I Se supune Lui nu dintr-o teamă de rob (Romani,

8:15), ci dintr-o dragoste de copil şi o minte care doreşte asta (Luca, 1:73-75; I Ioan,

4:18). Toate acestea erau posedate în esenţa lor şi de credincioşii ce erau sub Lege

(Galateni, 3:9,14), dar în cadrul Legământului Înnoit libertatea credincioşilor este extinsă,

ei fiind eliberaţi de cerinţele legii ceremoniale în vederea mântuirii, căreia îi era supusă

adunarea evreilor. Acest cadru extins este demonstrat în plus de intrarea la tronul harului

cu o îndrăzneală sporită, şi de o împărtăşire mai deplină a Duhului lui Dumnezeu, lucruri

de care credincioşii de sub Lege nu aveau parte (Evanghelia după Ioan, 7:38,39; Epistola

către evrei, 10:19-21).

II. Dumnezeu este singurul Domn al conştiinţei (Iacov, 4:12; Romani, 14:4), şi i-a acordat

libertate şi independenţă faţă de poruncile sau doctrinele oamenilor care sunt în vreun fel

contrare Cuvântului Său, sau nu sunt conţinute în el (Fapte, 4:19, 29; I Corinteni, 7:23;

Matei, 15:9).

III. Deci, a crede asemenea doctrine, sau a asculta de asemenea porunci din conştiinţă ar

înseamnă a trăda adevărata libertate de conştiinţă (Coloseni, 2:20,22,23). De-asemenea, a

cere credinţă doar de dragul credinţei, sau o ascultare absolută şi oarbă, înseamnă a

distruge libertatea conştiinţei şi a raţiunii (I Corinteni, 3:5; II Corinteni, 1:24).

IV. Cei care, sub pretextul libertăţii agonisite de Mesia practică păcatul, sau nutresc vreo

poftă păcătoasă, pervertesc prin aceasta principalul rol al harului Evangheliei spre osânda

lor (Epistola către romani, 6:1,2), nu au discernământ (Evrei, 5:14) şi, de fapt, distrug

libertatea în Mesia. Scopul libertăţii mesianice este acela ca, eliberaţi fiind din mâinile

tuturor vrăjmaşilor noştri, să-I putem sluji Domnului fără teamă, în sfinţenie şi în

neprihănire înaintea Lui, toate zilele vieţii noastre (Epistola către galateni, 5:13; II Petru,

2:18, 21; Evanghelia după Luca, 1:74,75).

144

PARTEA A V-A

Capitolul al XXIII-lea

DESPRE PARTEA LUI YHWH:

„PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE „...să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt,

ce este necurat de ce este curat...”380

Cât de implicat este Creatorul în creaţia Sa? Cât Şi-a mai păstrat din ea şi cât a încredinţat

omului? A dăruit omului creaţia Sa, sau i-a încredinţat-o spre păstrare, administrare, gestionare,

ca uzufruct? În cele ce urmează, prezentăm dogma pe care o credem ca fiind întru totul

fundamentată pe Sfintele Scripturi.

I. Printre bunurile de care Dumnezeu i-a făcut parte şi omului şi pe care l-a desemnat să le

administreze există anumite lucruri puse deoparte exclusiv spre slava lui YHWH. Ele fac

parte din sfera sacrului; profanarea lor atrage pedepse divine381

.

II. Aceste lucruri sunt plasate în categorii diferite: calendar; bunuri şi obiecte; oameni,

comunităţi, etnii şi popoare; legi, sacramente etc. Exemplificăm:

A. În creaţie, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, „pentru că în ziua

aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Genesa,

2:3; Exodul, 16:23; 31:13 etc.). Şabatul este ziua DOMNULUI382

;

B. În grădina din Eden, pomul cunoştinţei binelui şi răului era numai al lui

Dumnezeu (Genesa, 2-3);

C. Legămintele răscumpărătoare pe care YHWH le-a făcut cu oamenii (de exemplu,

legământul avrahamic, Genesa, 12-22, sau davidic, II Samuel, 7) sunt legăminte

instituite de El, pe care oamenii le puteau accepta sau respinge, dar nu le puteau

modifica;

D. Dintre popoare, poporul Yisrael este al Său prin alegere suverană (Exodul,

4:22,23; 5:1; 7:16; 15:16; 19:4-6; Deuteronomul, 7:6-15; II Cronici, 7:23,24;

Psalmii, 94:14; 95:7)383

;

E. Muntele Moriah (Genesa, 22:2-14), adică Muntele Templului (har ha-Bait; II

Cronici, 3:1) şi Templul aparţin lui YHWH: Exodul, 15:17; Isaia, 2:2.

F. Torah (Legea/Instrucţiunea) este a lui Dumnezeu.384

380

Leviticul, 10:10; 11:47a. 381

„Acela care profanează cele sacre...chiar dacă ar fi un înfăptuitor de fapte bune, nu are parte în veacul care va să

vie.” Rabbi Li'ezer ha-Moda'i. 382

Vezi Despre Şabat. 383

Vezi capitolul Israelologie şi laologie. 384

Vezi Despre Torah.

145

G. Întâii-născuţi385

de gen masculin, umani şi animali, erau ai lui YHWH (Exodul,

13:2,12-15; 34:19,20; Leviticul, 27:26; Numeri, 3:13; Deuteronomul, 15:19 etc.),

la fel ca primele roade386

(Exodul, 22:29; 23:19; 34:26; Leviticul, 2:14-16;

23:10,11) şi la fel ca şi zeciuiala (Leviticul, 27:30)387

;

H. Dintre israeliţi, preoţii (Exodul, 28,29; Leviticul, 21) şi leviţii (Numeri, 8:15-19

etc.) erau ai Săi în mod special388

;

I. Anul şabatic389

(Exodul, 23:10,11; Leviticul, 25:1-7, 18-22) şi jubileul390

(Leviticul, 25:8-17) aparţin DOMNULUI;

J. Ţara Israel391

(Ereţ Yisrael) aparţine DOMNULUI şi El a dat-o cui a vrut El:

Leviticul, 25:23,24; II Cronici, 7:20; Ioel, 2:18; 3:2;392

K. Mântuirea omenească şi modul de închinare plăcut Lui (vezi Mişkan, Cortul

întâlnirii, Exodul, 25-27:19) sunt stabilite de El (Epistola către romani, 8:28-30;

9-11; Efeseni, 1:4-6,11,12);

L. Calendarul şi praznicele din Exodul, 12, 23, Leviticul, 23, Deuteronomul, 16 ş.a.,

sunt ale Sale;

M. Comunitatea celor credincioşi în El393

este a Lui;

N. Anumiţi oameni sunt aleşi de El şi puşi deoparte, consacraţi Lui (Exodul, 3:10;

31:1-11; Ieremia, 1:5; Fapte, 9:15; 13:2; Galateni, 1:15; Efeseni, 4:11,12);

O. Actele sacre (sacramentele) sunt stabilite de El: vezi Despre sacramente.

P. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea,

învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie

de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său

cu Yisraelul.394

385

Întâi-născut sau primogenit: bekor (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 386

Primele roade: bikurim (ebr.). 387

Vezi Despre zeciuială 388

Vezi Despre preoţie. 389

Anul şabatic: ş(e)mita (ebr.). 390

Anul de îndurare, anul jubiliar: yobel (ebr.). 391

Ţara Yisrael: Ereţ Yisrael. 392

Vezi capitolul Israelologie şi laologie. 393

Qehilah, sau ekklesia din Evanghelia după Matei, 16:18; II Timotei, 2:19. 394

Vezi capitolul Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

146

Capitolul al XXIV-lea

DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC

Este Cel Preaînalt suveran numai peste creaţie, ca spaţiu, sau şi peste eternalitate şi

timp?... Acestei întrebări, precum şi multor altora, le dăm mai jos răspunsuri dogmatice:

I. Generalităţi:

A. Pretutindeni în Sfânta Scriptură, atât în cărţile „Vechiului Legământ”, cât şi în

cărţile Legământului Înnoit, descoperim că YHWH-Elohim a acţionat şi

acţionează conform unui tipar profetic395

şi plan al Său (Epistola către efeseni,

1:9,10) şi conform unor momente alese şi timpuri prestabilite396

de El. Adonai

Suveranul nu a lăsat absolut nimic, nici măcar căderea unui fir de păr sau a unei

vrăbii (Evanghelia după Matei, 10:29-31; Luca, 12:6,7) pe seama coincidenţei397

,

a accidentelor, la voia întâmplării398

, a destinului, soartei, norocului sau a

entropiei. Dimpotrivă, există o „împlinire399

a timpurilor” (Epistola către galateni,

4:4; Efeseni, 1:10);

B. Aceste momente şi timpuri prestabilite sunt felurite:

1. „vremuri (timpuri)” (Genesa, 1:14; Psalmii, 104:19a; Daniel, 12:7; Fapte,

1:7; I Tesaloniceni, 5:1);

2. „soroace” (Fapte, 1:7; I Tesaloniceni, 5:1);

3. „ceasuri” (Ioan, 2:4; 4:21,24 etc.);

4. „ziua (aceea)” (Ioel, 2:29; Isaia, 61:2b; 63:4; I Corinteni, 3:13; II Timotei,

4:8; Evrei, 10:25);

5. „ziua lui YHWH” (Obadia, 15; Ioel, 1:15; 2:1,11,31; Amos, 5:18,20; Isaia,

13:6,9; Ţefania, 1:7,14; Ieremia, 46:10; Ezechiel, 30:3; Maleahi, 3:2; 4:1-5;

Fapte, 2:20; I Tesaloniceni, 5:2; II Tesaloniceni, 2:2; II Petru, 3; Apocalipsa,

1:10; 16:14);

6. „ziua lui Elohim” (II Petru, 3:12);

7. „zilele din urmă” (Genesa, 49:1; Numeri, 24:14; Deuteronomul, 4:30; 31:29;

Osea, 3:5; Mica, 4:1; Ieremia, 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ezechiel, 38:16;

Daniel, 2:28; 10:14; Fapte, 2:17; II Timotei, 3:1; Iacov, 5:3; II Petru, 3:3;

Evrei, 1:2 etc.);

8. „timpurile goyim-ilor” (Evanghelia după Luca, 21:24)400

;

9. „ziua judecăţii” (Matei, 10:15; Fapte, 17:31; Apocalipsa, 6:17; 16:14);

10. „ziua lui Mesia Yeşua” (I Corinteni, 5:5; II Corinteni, 1:14);

395

Configuraţie, tipar profetic: tavnit (ebr.). 396

Mo’ed (ebr.), kairos (gr.): timp prestabilit, moment oportun, soroc. 397

O zicală rabinică spune: „Cuvântul ‚coincidenţă’ nu este un cuvânt koşer.” 398

Se poate folosi termenul „întâmplare” cu privire la voia dumnezeiască doar dacă se cunoaşte etimologia acestui

cuvânt, care provine din latinescul in şi templum, şi, iniţial, este foarte posibil să semnifice faptul că evenimentele

din cursul vieţii omeneşti erau decise „in-templu”, adică de către zei. În acest sens, viaţa omului este decisă de către

Dumnezeu. 399

Împlinire: pleroma (gr.) 400

http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI

147

C. Satan încearcă să imite, să contrafacă şi, astfel, să distrugă calendarul

dumnezeiesc: zilele săptămânii poartă numele unor zeităţi păgâne, plăsmuite de

tatăl minciunii (Ier. 10:2; Io. 8:44), la fel ca multe dintre lunile anului, iar

sărbătorile omeneşti sunt, de fapt, încercarea lui de a contraface Praznicele lui

YHWH (I Regi, 12:33); ca atare, noi ne străduim să nu folosim numele zeităţilor

păgâne, onorând porunca din Deuteronomul, 12:3,30. Conform Daniel, 7:25,

încercarea de schimbare a timpurilor stabilite divin este păcat anticristic;

D. Calendarul divin prezintă evenimente unice şi irepetabile (Exodul, primul Pesach,

darea Legii, evenimentul cristic, sau darea Duhului Sfânt etc.), dar şi praznice401

(mo’adim, ebr). Unele sărbători sunt comemorative, altele sunt tipologice şi

profetice;

E. Conform calendarului sacru, o zi începe seara (Genesa, 1:5,8,13,19,23,31), de la

asfinţitul soarelui şi ţine până la următorul asfinţit;

F. Săptămâna începe o dată cu trecerea Şabatului, după asfinţitul soarelui, şi ţine

până vineri seara, la asfinţit. Ziua de Şabat, care începe o dată ce soarele a asfinţit,

este ziua sacră (vezi mai jos);

G. De asemenea, luna sacră începe cu apariţia pe cer a lunii noi (vezi mai jos).

II. Despre Şabat:

A. Şabatul în opera creaţiei: după ce a săvârşit opera Sa creatoare, Elohim a

binecuvântat-o şi „S-a odihnit” (Genesa, 2:1-3). Ziua de odihnă divină (Şabat,

ebr.) este, deci, o zi comemorativă universală, instituită în cadrul paradisiac.

Graţie bunătăţii şi providenţei Sale, Divinitatea a făcut parte omenirii, în

întregime, de odihna în El şi în activităţile Sale. El a fost „pus deoparte”,

sacralizat, de Dumnezeu Însuşi. El nu aparţine numai poporului evreu, cum cred

unii, ci este evident din mărturia cărţii Genesa (Be-reşit) că el aparţine

Creatorului-Elohim. De remarcat faptul că primul Şabat din istorie şi prima zi de

viaţă a omenirii nu a fost o zi de muncă, ci una de odihnă. Istoria se va încheia tot

cu o odihnă de Şabat (vezi Epistola către evrei, 4);

B. Şabatul în opera izbăvirii: în fiecare din următoarele patru cărţi ale Torei ni se

vorbeşte despre legislaţia şabatică. Exodul, 16:23,28,29 spune că Şabatul este un

ziua de odihnă închinată DOMNULUI (Vezi şi vs. 30; 34:21; 35:2,3; Leviticul,

19:3, 30; 23:3, 38 etc.) El era nu numai o zi de închinare, ci şi o poruncă şi o lege.

Exodul, 20:8-11 (a patra poruncă din Decalog) doar îndeamnă poporul

paradigmatic la „aducerea aminte”, deci la o comemorare participativă a ceea ce

omenirea ştiuse odată, dar uitase în scurgerea timpului. Prin faptul că Şabatul a

fost reactualizat, fiind poruncit în mod specific unui popor, vedem că el se

îmbogăţeşte şi cu calitatea de a prezerva identitatea sa etnică şi de sfinţire a sa

(Exodul, 31:12-17; Numeri, 15:32-36; Deuteronomul, 5:12-15; Ezechiel, 20:12-

24);

C. Pentru poporul evreu, Şabatul se mai încarcă şi cu sensul de memorial al unei

eliberări istorice, naţionale şi spirituale de sub puterea unui duşman de neînvins,

prin forţe proprii (Deuteronomul, 5:15). Altfel spus, atât Creaţia, cât şi Izbăvirea

poartă pecetea Şabatului;

401

Despre relaţia dintre conceptul de Praznic (ħag, ebr.; heorte, gr.) şi „vremea hotărâtă” (mo’ed, ebr.; kairos, gr.)

vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

148

D. Şabatul în profeţi: o zi de adunare solemnă (Isaia, 1:13) şi o încetare a tuturor

activităţilor. Dacă el era respectat conform poruncii dumnezeieşti, atunci aducea

bucurie (Isaia, 58:13,14). În Isaia 56 (îndeosebi vss. 2, 4, 6-8), ni se spune că el

este dăruit şi ne-evreilor rezidenţi (gerim) care alegeau să se închine în mod

corect, iar Ezechiel, 45:17; 46:3,4 ne revelează faptul că Şabatul va fi respectat din

nou în timpul împărăţiei;

E. Şabatul în cărţile Legământului Înnoit: Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a respectat

Şabatul, atrăgând atenţia asupra faptului că închinarea corectă (Isaia, 58:13,14) şi

studiul Sfintei Scripturi primează (Evanghelia după Marcu, 1:21; Luca, 4:16,31),

şi nu poverile adăugate de tradiţia omenească. Respectând Şabatul, El a arătat că

în oikonomia Legământului Înnoit sunt transferate toate Cele zece porunci din

Exodul, 20:1-17 şi Deuteronomul, 5:1-22;

F. Yeşua a petrecut un Şabat în mormânt, odihnindu-Se în acel timp de lucrarea

isprăvită402

;

G. Epistola către evrei capitolul 4 vorbeşte, îndeosebi, despre faptul că Dumnezeu Îşi

isprăvise lucrările Sale (creaţie şi răscumpărare) în mod virtual încă de la

întemeierea lumii, bazându-Se pe un eveniment care urma să se concretizeze în

viitor: evenimentul cristic şi odihna de Şabat petrecută de Mesia în mormânt;

H. Epistola către evrei, capitolul 4 şi Apocalipsa, 14:13 ne arată că odihna noastră de

Şabat vorbeşte în mod tipologic de o odihnă (şabat) perpetuă în prezenţa lui

Dumnezeu;

I. Şabatul începe vineri403

de la apusul soarelui, după ce credincioşii şi-au pus

lucrurile în rânduială şi şi-au pregătit inima în mod cuvenit. Credincioşii petrec

Şabatul închinându-se lui YHWH în privat şi în public, cu bucurie (oneg, ebr.) şi,

în sfinţenie (qeduşah, ebr.), se odihnesc (menuħah, odihnă) toată ziua de lucrările,

cuvintele şi gândurile lor, de slujbele şi distracţiile lor lumeşti (Isaia, 58:13; vezi şi

Isaia, 66; Neemia, 13:15-22; Evrei, 4:1-11);

J. Cu toate acestea, există acte salvifice (Evanghelia după Matei, 12:1-12; Marcu,

1:29-31; Luca, 6:1-5) care pot fi săvârşite în Şabat: consideraţia faţă de viaţa

umană404

are întâietate faţă de legea Şabatului405

(Matei, 12:8; Marcu, 2:27). Prin

acte salvifice înţelegem: hrănirea flămânzilor, adăparea celor însetaţi, adăpostirea

străinilor, îmbrăcarea celor goi, vizitarea bolnavilor (Isaia, 58:6-10 cu Matei,

25:31-46; Luca, 4:31-39; 6:6-11; 14:1-6; Ioan, 5:1-18) şi a puşcăriaşilor şi

rugăciuni pentru ei, îngroparea morţilor şi, în cazul evreilor, circumcizia (Ioan,

7:22,23);

K. Mesia a fost înviat în prima zi a săptămânii (Matei, 28:1 ş. urm; Marcu, 16:1 ş.

urm; Luca, 24:1 ş. urm.; Ioan, 20:1,19 ş. urm.); Ruaħ ha-Qodeş a venit pe Pământ

tot în ziua întâi a săptămânii, conform sărbătorii Şavuot (Exodul, 23:16a; 34:22a;

Leviticul, 23:15,16; Fapte, 2:1 etc.). Însă textele sacre ale Cărţii Legământului

Înnoit nu afirmă încetarea respectării Şabatului dumnezeiesc şi nici nu recomandă

celebrarea duminicii sau înlocuirea Şabatului cu duminica;

402

Vezi strigătul tetelestai, Evanghelia după Ioan, 19:30, 17:4. 403

Ajunul Şabatului: Erev Şabbat (ebr.). 404

Pikuaħ nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană. 405

S-a spus: „Poruncile divine au fost date omului ca să trăiască prin ele, iar nu ca să moară respectându-le.”

149

L. Asemenea tendinţe de înlocuire a Şabatului cu duminica au apărut chiar din primul

veac, prin acţiuni concertate: din interiorul Bisericii zis creştine (apologeţi şi

polemişti ne-evrei, mai mult sau mai puţin cunoscători ai Tanaħ-ului revelat, scris,

transmis şi trăit în cadrul iudaismului) şi din exteriorul ei: antisemitismul şi

reacţionarismul îndreptat împotriva evreilor, ca popor cu o istorie străveche şi

nobilă, închinător monoteist la o divinitate invizibilă, şi neasimilabil.

M. Persoanele care au ales să celebreze ziua întâi a săptămânii şi nu Şabatul nu au

dreptul să ne judece pe noi (Coloseni, 2:16), iar noi nu avem dreptul să-i judecăm

pe ei pentru profanarea Şabatului406

(Romani, 14,15; Iacov, 4:11,12);

N. Chiar mai mult, putem avea relaţii fraterne, cordiale, cu persoane care au avut o

naştere din nou autentică şi trăiesc integraţi în comunităţi de credinţă scripturale,

chiar dacă nu au ajuns încă la aceeaşi lumină privitoare la sacralitatea Şabatului.

Suntem mântuiţi prin jertfa lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ (Fapte, 15:11;

16:30,31), nu prin respectarea Şabatului407

.

III. Despre Praznicele sfinte:

A. Există zile pe care Cel Sfânt le-a dăruit întregii omeniri, poruncindu-i să le

respecte (Şabatul), şi există praznice şi sărbători pe care El le-a poruncit a fi

respectate de către un popor etnic paradigmatic, poporul evreu (Naum, 1:15). În

Torah praznicele pot fi găsite în pasajele Exodul, 12:1-13:16; 23:14-19; 34:18-28;

Leviticul, 23:4-44; Numeri, 9:1-14; 28:16-31; Deuteronomul, 16:1-17. (Alte

referinţe: Iosua, 5:9-12; II Cronici, 30; 35:1-19; Ezra, 3:4,5; Neemia, 8:13-18;

Ezechiel, 45:21-25; Zaharia, 14:16-21.) Ele totalizau aproximativ două luni din

cele douăsprezece ale anului, fapt care atestă marea importanţă pe care YHWH o

dădea închinării festive în care entitatea celebrată era Fiinţa Sa, nu praznicul în

sine;

B. Praznicele şi sărbătorile aveau semnificaţii profunde pe mai multe paliere:

agricole, istorice, personale, familiale, comunitare, religioase. De-asemenea, din

punctul de vedere tipologic, ele prefigurau momente şi acţiuni care aveau să se

împlinească în lucrarea de slujire a lui Mesia, fie la venirea, fie la revenirea408

Sa;

C. Din punctul de vedere profetic, calendarul marchează „etapele în care-Şi va

desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii”409

. Ca atare, nu

sunt importante numai praznicele în sine, ci şi ordinea lor, ea revelând o

soteriologie universală;

D. Evreii devotaţi (Evanghelia după Luca, 2:41; 22:7,8; Ioan, 4:45; 5:1; 7:2,11;

12:12,20) şi prozeliţii (Fapte, 8:27) ţineau praznicele şi în timpul lui Yeşua;

E. Noi relaţionăm praznicele şi sărbătorile la Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ şi le

considerăm ca având semnificaţie numai în El şi lucrarea Sa (evenimentul cristic).

O examinare atentă a praznicelor şi sărbătorilor, făcută în lumina epifaniei

Dumnezeirii în Yeşua Mesia în Cărţile Legământului Înnoit ne ajută să examinăm

semnificaţia de-atunci şi de-acolo a sărbătorilor, şi să disociem elementele

instructive şi normative de cele pur instructive sau permise cultural;

406

Profanarea Şabatului: ħilul Şabbat (ebr.) 407

Vezi capitolul Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă. 408

A doua sa venire sau revenirea Sa: parousia (gr.). 409

Daniel Brânzei, blogul barzilaiendan.wordpress.com

150

F. Câteva motive pentru care Cărţile Legământului Înnoit şi contextul istoric actual

nu poruncesc respectarea Praznicelor în literă, ci în spirit:

1. porunca celebrării acestor praznice a fost dată unui popor paradigmatic,

poporului evreu. Cărţile Legământului Înnoit nu înfăţişează aceste porunci ca

trebuind să fie respectate de ne-evrei;

2. Templul fizic din Ierusalim a fost distrus (anul 70 e.n.); astăzi Duhul Sfânt

sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel

individual (I Corinteni, 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a

credincioşilor mesianici (I Corinteni, 3:16,17,23);

3. o dată ce Templul a fost distrus, jertfele animale au încetat. Oricum, ele

fuseseră împlinite în Jertfa supremă, unică şi veşnică a lui Yeşua Mesia

(Ioan, 1:29,32,33,36; 19:30; Evrei, 9:11-14,27,28 etc.);

4. o dată ce Templul a fost distrus, şi preoţia aharonică a încetat. Oricum, ea

fusese înlocuită de preoţia melħiţedeqică a lui Yeşua (Genesa, 14; Psalmii,

110:4; Evrei, 2:17; 3:1; 4:14,15; 5:6,10; 6:20; 7:11,12,15,17,21-28 etc.),

precum şi de preoţia fiecărui credincios (I Petru, 2:5,9,10);

5. poporul evreu nu mai are Templu, preoţie şi sacrificii sângeroase, deci nu

poate respecta în mod desăvârşit Praznicele şi sărbătorile;

6. pentru noi, credincioşii mesianici, alipiţi spiritualiceşte de poporul evreu,

respectarea Praznicelor este un privilegiu;

7. de-asemenea, în celebrarea Praznicelor, credincioşii mesianici au parte de

bunuri în posesia căruia evreii încă nu au intrat: odihna în Mesia (Evrei, 3:7-

4:11; 9:11-14), curăţarea deplină de păcate etc.;

8. Spunem împreună cu Maxim Mărturisitorul că Praznicele din Vechiul

Testament erau umbre, cele pe care le ţinem astăzi sunt chipuri, iar cele pe

care le vom ţine în Mileniu şi în eschaton sunt adevăratele realităţi.

H. Despre luna nouă:

1. Acordăm atenţie lunii noi, înţelegând prin aceasta faza de „Crai Nou” a

astrului selenar410

care inaugurează luna calendaristică411

(vezi Genesa, 1:16,

Psalmii, 104:19 etc.), nu sărbătoarea Lunii noi412

, celebrată în poporul

Yisrael (Numeri, 10:10; 28:11-15; Isaia, 1:13; Amos, 8:5; Ezechiel, 46:1,3;

Psalmii, 81:3). Apariţia fazei noi a lunii413

, la care se trâmbiţa din trompete

de argint, este cea care determină stabilirea Şabatului şi a altor sărbători şi

festivităţi (vezi mai jos);

2. Ziua răsunetului sau Sărbătoarea trâmbiţelor414

din 1 Tişri (vezi Leviticul,

23:23-25; Numeri, 29:1-6), avea întotdeauna loc la o lună nouă.

I. Despre praznice:

1. Despre Paşte415

:

a. Pesaħ-ul egiptean a avut loc o singură dată în istorie, în data de 14

Abib (ulterior Nisan), în cadru intim-familial. La nivel comunitar,

410

Luna, ca astru: yareaħ (ebr.). 411

Luna calendaristică: yerah (ebr.). 412

Sărbătoarea Lunii noi: Roş Ħodeş (ebr.). 413

Faza nouă a lunii: Molad ha-Levanah (ebr.). 414

Sărbătoarea trâmbiţelor: Yom teruah (ebr.). 415

Paşte: Pesaħ (ebr.)

151

atunci avusese loc izbăvirea416

poporului evreu din robia din ţara

Egiptului: Exodul, 12-13;

b. Ulterior, Pesaħ-ul se celebra în data de 14 Nisan, indiferent de ziua

săptămânii în care cădea această dată, ca o sărbătoare de aducere-

aminte/ comemorare, în cadru comunitar, instituţionalizat

(Deuteronomul, 16), până la distrugerea Templului (anul 70 e.n.);

c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul

(Exodul, 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronomul, 5:12-15), de

Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deuteronomul, 16:1; Exodul,

12:13);

d. După distrugerea Templului, evreii celebrează Pesaħ-ul într-o formă

modificată, întrucât nu mai există pelerinaj la Templu, preoţie

aharonică şi nici miel;

e. Cu toate acestea, praznicul de Pesaħ îndeamnă credinciosul mesianic

pe următoarele coordonate: să cunoască evenimentul din punctul de

vedere istoric şi teologic, să se identifice cu Exodulul evreilor prin

participarea afectivă şi simbolică la un serviciu divin festiv şi un ospăţ

comunitar (Seder) culminat cu Cina Domnului; să-şi amintească faptul

că Mesia este Paştele (I Corinteni, 5:7), Mielul lui Dumnezeu care,

fiind jertfit (Evrei, 9:28), ridică păcatele sale (Ioan, 1:29,36). Mesia ne-

a izbăvit din robia spirituală a Egiptului păcatelor noastre (I Petru,

1:18,19);

f. În 13 spre 14 Nisan, înainte de înjunghierea Paştelor, avea loc

ceremonia denumită Bedikat Ħameţ, căutarea şi măturarea sau

izgonirea aluatului din fiecare casă evreiască (Exodul, 12:15; I

Corinteni, 5:7a).417

Mesia a curăţat aluatul care dospeşte păcatul prin

biciuirea şi izgonirea speculanţilor din Casa Tatălui Său (Evanghelia

după Matei, 21:12,13; Marcu, 11:15-17; Luca, 19:45,46; Ioan, 2:13-

17);

g. Mesia a împlinit Paştele doar parţial; împlinirea totală va avea loc în

eschaton, la ospăţul nunţii Mielului, după ce-Şi va fi izbăvit poporul

(Luca, 22:16; Apocalipsa, 19:9);

h. Faptul că prin anii 150-200 e.n. unii conducători (Anicetus, Victor) ai

Bisericii creştine (de apus) au impus în mod dictatorial ca Paştele să

cadă întotdeauna în zi de duminică este nu numai o gravă neînţelegere

a Sfintelor Scripturi, ci şi un păcat anticristic de schimbare a timpurilor

stabilite divin (Daniel, 7:25).

2. Despre Praznicul Azimilor418

:

a. Celebrarea Praznicului Azimilor începea a doua zi de Pesaħ, deci în

data de 15 Nisan, în orice zi a săptămânii cădea această dată, şi se

încheia în 21 Nisan;

416

Şi nu numai izbăvirea. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 417

Fermenţii de orice fel (ħameţ), respectiv dospeala aluatului (se’or, ebr.) ca simbol al păcatului. Vezi Vocabularul

de la finalul lucrării. 418

Praznicul Azimilor: Ħag ha-Maţot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

152

b. Dacă Pesaħ-ul semnifica un nou început, acest Praznic semnifică o

viaţă nouă: YHWH începe restaurarea omului, împuternicindu-l să

trăiască o viaţă înnoită;

c. În prima zi de după Şabat419

, ca parte a Praznicului, se aducea

preotului, ca reprezentant al lui YHWH, un snop de orz (omer) ca

pârgă420

a secerişului (Leviticul, 23:10-14421

), împreună cu mulţumiri,

căci aceste prime roade erau garanţia secerişului viitor;

d. Această pârgă este asimilată de credincioşii mesianici cu Mesia Yeşua,

Care a înviat ca Pârgă a celor adormiţi (Fapte, 26:23; I Corinteni,

15:20); învierea Sa promite învierea şi viaţa veşnică tuturor celor care

cred în El.

3. Despre Praznicul Săptămânilor422

, denumit şi Praznicul Secerişului423

, al

Primelor roade424

sau al Cincizecimii:

a. De-a doua zi de după Pesaħ se începea numărarea celor 50 de zile şi

apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii

cădea această dată;

b. În 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului;

c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul

(Exodul, 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronomul, 5:12-15), iar de

Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deuteronomul, 16:1; Exodul,

12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era

Dătătorul roadelor (Leviticul, 23:10,18,19);

d. Ulterior, tradiţia evreiască a stabilit data de 6 Sivan ca fiind ziua în care

YHWH a dat Torah lui Moşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când

El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca

atare, evreii credincioşi citesc Exodul, 19 şi 20;

e. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui

Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost

convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia

(Fapte, 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor

răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei);

f. La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva

se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi

Mântuitor (Iacov, 1:18; I Corinteni, 15:23; Romani, 11:16; Apocalipsa,

14:4);

g. Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa, 14:15,16);

4. Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic

al Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe

temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I

Corinteni, 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din

natura învierii Sale.

419

Foarte probabil în 16 Nisan (concepţia fariseică), nu în ziua întâi a săptămânii (concepţia saducheică). 420

Pârgă: bikurim (ebr.), aparħe (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 421

Posibil şi Exodulul, 23:19; 26:1-11; 34:26a. 422

Praznicul Săptămânilor: Ħag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 423

Praznicul Secerişului: Ħag ha-Qaţir (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 424

Praznicul Primelor roade: bikurim, pârga (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

153

5. Despre Ziua răsunetului sau Praznicul Trâmbiţelor425

:

a. se celebra în data de 1 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată;

b. se trâmbiţa din marele şofar,426

nu din trompete de argint, ca în alte zile

cu lună nouă (Leviticul, 23:23-25; 23:24; Numeri, 29:1);

c. Nu se lucra, avea loc o adunare sfântă;

d. Era o zi de introspecţie şi judecată, de rededicare. Se aniversează

crearea lumii, e baza de calcul al calendarului (inclusiv pentru anii

şabatici şi cei jubiliari), şi e Anul Nou pentru semănat;

e. Marchează începutul Sărbătorilor Mari, a celor 10 Zile de Pocăinţă427

,

cu apogeul din Ziua Ispăşirii, din 10 Tişri;

f. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul

(Exodul, 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronomul, 5:12-15), de

Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deuteronomul, 16:1; Exodul,

12:13, de Praznicul Săptămânilor evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu

pentru că era Dătătorul roadelor (Leviticul, 23:10,18,19), de acest

Praznic al Trâmbiţelor evreii Îl recunoşteau pe YHWH ca fiind

Judecătorul care, după zece zile, în Ziua Ispăşirii, urma să decidă soarta

lor (Numeri, 29:7; Leviticul, 23:29);

g. Credincioşii mesianici îşi amintesc faptul că fiecare se va prezenta

înaintea tronului de judecată al lui Mesia (II Corinteni, 5:10);

h. Din alt punct de vedere, acest Praznic ar putea avea şi o altă faţetă, cea

a repatrierii israeliţilor (Deuteronomul, 30:3; Isaia, 27:12,13; Ieremia,

23:3; 29:14; 31:10-14; 32:37; Ezechiel, 37:21-28 etc.), a Revenirii lui

Yeşua428

şi a Răpirii comunităţii credincioase în Mesia (Zaharia, 9:14;

Matei, 24:31; I Tesaloniceni, 4:16,17; I Corinteni, 15:52).

6. Despre Ziua Ispăşirii429

:

a. se ţinea în data de 10 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată;

b. Era o zi în care avea loc o adunare sfântă şi solemnă, în care nu se

lucra, ci avea loc o introspecţie şi judecată personală, credincioşii se

smereau şi se pocăiau, iar postul era obligatoriu. Pocăinţa era întreită:

recunoaşterea nelegiurilor, exprimarea remuşcărilor prin spovedanie,

ispăşirea în faţa lui Dumnezeu pentru a obţine iertarea. Oricine nu se

smerea, era „retezat”430

din popor (Leviticul, 23:29). În acea zi, Marele

Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul era

alungat în pustie pentru Azazel (Leviticul, 16). Exodul, 30:10;

Leviticul, 16; 23:26-32; 25:9; Numeri, 29:7-11; Ioel, 1:14; 2:15,16;

Evrei, 9-10:21; 13:11,12 Sărbătoarea marca ziua în care Dumnezeu

425

Praznicul Trâmbiţelor: Yom Teruah (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 426

Marele şofar: şofar ha-gadol (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 427

Cele Zece Zile de Pocăinţă: aseret yeme teşuvah (ebr.), denumite şi Yamim Noraim (ebr.), adică Zilele

Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. 428

Vezi Yom teruah, din Vocabularul de la finalul lucrării. 429

Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.). 430

Termenul ebraic karath a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de

60 de ani; a muri fără urmaşi.

154

făcea judecata copiilor Săi şi îi curăţa de vinovăţia lor (Leviticul,

16:14,15,21). Era o zi de mâhnire şi de mare smerire;

c. În concepţia noastră mesianică, Yom Kippur este un memorial care ne

ajută să ne amintim de actul răscumpărător al lui Mesia, care

„suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”,

fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile

noastre” şi făcând ispăşirea păcatelor noastre (Isaia, 53:4,5; Matei,

8:17; Evrei, 9:12,14; 10:12,14; I Petru, 2:24; Apocalipsa, 14:7). El Îşi

va curăţa poporul şi-l va elibera de prezenţa păcatului la revenirea Sa

(Evrei, 9:28);

d. De-asemenea, este foarte probabil ca această zi să fie ziua în care

Yisraelul se va întoarce la Mesia al său (Zaharia, 12:10-14; 13).

7. Despre Praznicul Corturilor/ Colibelor431

sau Praznicul Strângerii

Roadelor432

:

a. Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începe în data

de 15 Tişri (Exodul, 23:16b; 34:22b; Leviticul, 23:33-36a, 39a; Numeri,

29:12) şi se încheie în data de 23 Tişri (Leviticul, 23:36b, 39b; Numeri,

29:35-38) prin Hoşana Rabbah, A opta zi de adunare433

;

b. Se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în pustie

înainte de intrarea în Canaan şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor

în corturi434

, precum şi protecţia pe care Dumnezeu le-a asigurat-o

providenţial, prin har (Leviticul, 23:33-36, 39-43; Deuteronomul,

16:13-17);

c. Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să

stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca urmaşii

voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi,

după ce i-am scos din ţara Egiptului” (Leviticul, 23:42);

d. De-asemenea, se încheia recoltarea roadelor;

e. De Ħag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui israelit;

f. Este foarte probabil că Adonai Yeşua, care a „cortuluit” printre noi,

plin de har şi de adevăr (Evanghelia după Ioan, 1:14), S-a născut de

Sărbătoarea Colibelor, şi a participat la Sukot (Ioan, 7:2, 8-52).

8. Astfel, aceste Praznice, Paştele, Praznicul Azimilor, Praznicul Secerişului,

Praznicul Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor ni-L dezvăluie

pe YHWH ca fiind Creator, Răscumpărător, Izbăvitor/Eliberator,

Restaurator/ Înnoitor, Furnizor/ Dătător, Judecător-Ispăşitor şi Protector.

9. Paştele, Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor erau denumite

„Cele trei pelerinaje (anuale)”435

, când toţi israeliţii de gen masculin, în

vârstă de cel puţin 13 ani şi care trecuseră prin ceremonia de „bar-miţvah” 436

„urcau”437

la Templul din Ierusalim să se închine acolo şi să aducă jertfe

431

Praznicul Corturilor/Colibelor: Ħag ha-Sukot (ebr.). 432

Praznicul Strângerii Roadelor: Ħag ha-Asif (ebr.). 433

A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 434

Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 435

Cele trei pelerinaje: Şaloş regalim (ebr.). 436

Bar-miţvah (ebr.): vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

155

înaintea lui YHWH prin intermediul preoţilor aharonici (Exodul, 23:14-19

etc.).

Încheiem cu cuvintele lui Samuele Bacchiocchi care, în God’s Festivals in Scripture and

History, vol. I, p. 15, conchide:

Scepticismul poate fi o excrescenţă a uitării. Neglijarea Şabatului, memorialul creaţiei, poate să-i

facă pe oameni să devină sceptici cu privire la originea şi destinul lor divine. Neglijarea Paştelor,

memorialul răscumpărării, îi poate face pe oameni uituci şi sceptici faţă de faptul că Dumnezeu a

purtat de grijă de mântuirea noastră prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Neglijarea Cincizecimii,

memorialul turnării ploii timpurii a Duhului Sfânt în vederea lansării misiunii creştine, îi poate

face pe oameni sceptici faţă de ploaia târzie care va desăvârşi misiunea creştină. Neglijarea

Praznicului Trâmbiţelor, aducătorul aminte al faptului că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea

tronului de Judecător al lui Dumnezeu (II Cor. 5.10), poate să-i facă pe oameni să trăiască

moralmente iresponsabil. Neglijarea Zilei Ispăşirii, aducătorul aminte al actului final de

răscumpărare săvârşit de Hristos care, la A Doua Sa Venire (Evr. 9:28), Îşi va curăţa poporul şi-i

va scăpa de păcatele lor, îi poate face pe oameni să fie disperaţi vizavi de problema păcatului care

afectează omenirea. Neglijarea Praznicului Corturilor, aducătorul aminte al faptului că în trecut

Dumnezeu ne-a călăuzit în mod providenţial, îi poate face pe oameni să se îndoiască de

capacitatea Sa de a ne duce în Ţara Promisă.”

437

La templul din Ierusalim credinciosul nu mergea în pelerinaj, pur şi simplu, ci „urca“, făcea aliyah. Vezi

Vocabularul de la finalul lucrării.

156

Capitolul al XXV-lea

DESPRE SACRAMENTE

Nu există credinţe sau convingeri „religioase” care să nu acorde o valoare sporită,

superioară, anumitor cuvinte, gesturi, acţiuni, semne. În ceea ce ne priveşte, redăm mai jos

următoarea dogmă:

I. Există acte instituite de Însuşi Dumnezeu, consacrate prin semne raţionale sau simboluri

practice şi care sunt semnificante exterioare ale unor semnificate interioare.438

Le

denumim acte sacre, sau sacramente. Ele nu sunt sfinte „puneri deoparte” numai pentru

slujba dumnezeiască, ci sunt utile şi credincioşilor mesianici, fiind săvârşite în cadrul

comunităţii de credinţă şi întărindu-i în harul le-a fost dat. Aceste sfinte „puneri

deoparte”, aceste sacramente, sunt: botezul, pocăinţa, Cina Domnului, căsătoria şi

învestirea/hirotonia. Dacă se însuşesc cu credinţă, atunci în ele elementul uman

conlucrează cu cel divin.

II. Despre sacramentul botezului (tevilah):

A. Istorie:

1. În perioada aşa zisă „inter-testamentară”, botezul439

era administrat în apă

curgătoare440

goyim-ilor care doreau să se alipească la iudaism şi să devină

prozeliţi. Nu existau „botezători”, ci doar rabini care asistau la scufundare şi

se asigurau că prozelitul s-a scufundat atât de mult încât au fost acoperite de

apă şi ultimele două fire de păr.441

2. În Cartea Legământului Înnoit, vedem că Ioan Botezătorul442

„boteza” în apă

pe baza pocăinţei, a îndreptării manifestate prin roade şi a mărturisirii

(Evanghelia după Matei, 3:5,8-11; Marcu, 1:4; Luca, 3:3,7 ş.urm.; Fapte,

13:24; 19:4).

3. Ioan, Înainte-mergătorul mesianic, L-a „botezat” pe Yeşua ha-Maşiyaħ în

râul Yarden (Matei, 3:13-16; Marcu, 1:4,5,8-10; Luca, 3:3,7,16,21; 4:1;

Ioan, 1:25,26,28,31-34.

4. Yeşua şi discipolii443

Săi oficiau botezuri (Ioan, 3:22; 4:2).

5. Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a poruncit continuarea botezului (Matei, 28:18-

20; Marcu, 16:16).

6. După Înălţarea Domnului, slujitorii Săi au continuat să boteze (Fapte, 2:37-

41; 8:36-38; 9:18; 16:14,15; 16:30-33; 19:4,5; 22:16; Galateni, 3:27;

Romani, 6:3,4; I Corinteni, 1:13-16; 10:2;12:13; Coloseni, 2:12; Efeseni,

4:5; Evrei, 6:1,2; I Petru, 3:21).

B. Fenomenologie:

438

„...Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, ...le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată

extirpa.” Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu, pp. 13,14. 439

Botez: tevilah (ebr.), baptisma (gr.). 440

Mayim ħayim: ape vii, ape curgătoare. 441

Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikvah, de Rabbi Aryeh Kaplan. 442

Ioan Botezătorul: Yoħanan ha-Matvil. 443

Talmid (ebr.), mathetes (gr.): traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa

mai bună ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine).

157

1. Baptisma (gr.) înseamnă „scufundare, imersiune”. Ca atare, botezul trebuie

oficiat prin scufundare în întregime (Matei, 3:16; Ioan, 3:23).

2. Elementul material care trebuie folosit în sacramentul baptismal este apa, în

care individul care s-a pocăit şi a ajuns să creadă în Yeşua ha-Maşiyaħ va fi

botezat spre iertarea păcatelor (Matei, 28:19,20; Fapte, 2:38; 3:19).

3. Acest sacrament trebuie asistat de slujitori învestiţi, în conformitate cu

sarcina trasată de Mesia (Matei, 28:19; Fapte, 8; I Corinteni, 4:1).

4. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, botezul poate fi considerat

şi un rit de iniţiere.

C. Teologie:

1. Tipologic444

, în cărţile „Vechiului Legământ”, identificăm botezul şi

purificarea construite pe cel puţin445

trei coordonate:

a. Cartea Genesa. Noe, căruia i s-a făcut parte de mila divină, un om

drept şi impecabil, care avea o relaţie cu Dumnezeu, a crezut Cuvântul

Domnului şi, plin de teamă sfântă, a acţionat în consecinţă, construind

un chivot, supravieţuind Potopului (Genesa, 6:8-9:29) şi moştenind

dreptatea care se capătă prin credinţă (Evrei, 11:7). Potopului, un

„botez” care a purificat lumea, i-au supravieţuit numai cei care au

ascultat Cuvântul Domnului;

b. în cărţile ulterioare ale Pentateuhului apa era un semnificant exterior al

purificării (ritualice şi igienice): Exodul, 30:17-21; Leviticul, 8:6;

11:24-32,39,40; 14:5,6,8; 15; 17:15,16; 22:6; Numeri, 19; 31:23,24;

Deuteronomul, 23:11;

c. în Profeţi apa juca şi rolul de semnificant al relaţiei mântuitoare cu

Dumnezeu: Osea, 10:12; Isaia, 12:3446

; 44:3 (a-b), 4; 45:8; 55:1;

Ieremia, 2:13; 17:13; Ezechiel, 36:25 cu 26,27;

2. Botezul este un semnificant exterior şi vizibil al unui semnificat interior.

Acest semnificat interior are câteva elemente constitutive: elementul

pocăinţei (Evanghelia după Luca, 24:47; Fapte, 2:38; 3:19; Evrei, 6:1,2) şi

al credinţei (Marcu, 16:16; Ioan, 3:16-18; Fapte, 8:36,37; Efeseni, 2:8,9;

Evrei, 6:1,2), prin care conştiinţa se purifică (Efeseni, 5:26; I Petru, 3:21);

elementul iertării păcatelor credinciosului (Marcu, 1:4; Fapte, 2:38; 3:19;

22:16); elementul unirii credinciosului cu moartea şi îngroparea lui Mesia,

pentru ca de la ieşirea din apă să trăiască o viaţă înnoită, viaţa de înviere

împreună cu El447

(Romani, 6:3-5; Coloseni, 2:12); elementul îmbrăcării cu

Mesia (Galateni, 3:27); elementul alipirii la comunitatea de credinţă

mesianică locală448

.

444

Antitypos: „icoană închipuitoare”, I Petru, 3:21. 445

„Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităţilor de

existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.” Eliade Mircea, op. cit., p. 187. 446

Bazat pe Isaia, 12:3 şi 44:1-4, în iudaism s-a ajuns chiar la Ceremonia Scoaterii Apei. La finalul unei asemenea

sărbători de Sukot, în ziua a opta, Şmini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune

pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan, 7:37,38. 447

„Simbolismul Apelor implică atât Moartea cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare:

pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o ‚nouă naştere’, pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi

amplifică potenţialul vieţii.” Mircea Eliade, op. cit., p. 188. 448

Vezi şi capitolul Despre comunitatea credincioşilor mesianici.

158

3. Botezul se face „spre iertarea păcatelor” (Fapte, 2:38; 3:19), fără ca el însuşi

să cureţe păcatele. Această lucrare o face numai pocăinţa şi întoarcerea la

Dumnezeu, chemarea Numelui Domnului (Fapte, 22:16), adică invocarea

purificării prin sângele lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ, vezi şi I Ioan, 1:7.449

El nu este nici naştere din nou (Fapte 8:13-23; I Petru, 3:21), ci este

declaraţia făcută public privitoare la credinţa în temeinicia elementelor

prezentate la subpunctul de mai sus.

4. Botezul trebuie oficiat numai celor care au avut parte de naşterea din nou

(Ioan, 3:3-8; Tit, 3:5) şi care mărturisesc pocăinţa faţă de Dumnezeu (Luca,

24:47; Fapte, 2:38; 3:19), credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ şi ascultarea

de El (Marcu, 16:16; Fapte, 8:36,37; 2:41; 8:12; 18:8).

5. Pentru credincios, la nivel personal, botezul poate semnifica data în care

Dumnezeu a îndepărtat de el nelegiurile sale atât de departe pe cât este

răsăritul de departe de apus (Psalmul 103:12) şi intrarea în comunitatea de

credinţă mesianică.

6. După cum un levit sau un preot aharonic putea sluji numai după spălarea cu

apă a întregului corp (Exodul, 29:4; 40:12; Leviticul, 8:6; Numeri, 8:6), şi

credinciosul mesianic, preot melħiţedeqic, poate sluji numai în urma spălării

sale cu Cuvântul lui Dumnezeu şi a botezului în apă (Efeseni, 5:26; Tit, 3:5; I

Corinteni, 6:11).

7. Recomandăm oficierea sacramentului baptismal în apă curgătoare450

, în

acord cu botezul administrat prozeliţilor ne-evrei convertiţi la iudaism,

evreilor care au acceptat botezul lui Ioan, precum şi al lui Adonai Yeşua

(Matei, 3:6,16; Marcu, 1:5,9; Luca, 3:21-4:1; Ioan, 10:40).

După ce omul a avut parte de convertire şi botez, poate accede la celelalte

sacramente.

III. Despre sacramentul pocăinţei (teşuvah):

A. Reamintim faptul că moartea Fiului lui Dumnezeu asigură credincioşilor

împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, şi învierea Fiului lui Dumnezeu asigură mântuirea

lor (Epistola către romani, 5:10);

B. Pocăinţa iniţială este una dintre faţetele convertirii. De aceeaşi natură cu ea şi

strâns legată de ea este pocăinţa ca sacrament, care se produce şi se manifestă la

fel ca şi pocăinţa iniţială451

;

C. Pocăinţa trebuie continuată pe întreg parcursul vieţilor noastre de credinţă în

Yeşua, din cauza acestui trup de moarte şi a tuturor păcatelor ce rezultă din acest

fapt: păcate de atitudine, de motivaţie, de gândire, cuvinte, făptuit prin omitere sau

comitere (Ieremia, 17:9; II Corinteni, 7:9,10; Apocalipsa, 3:19);

D. În acelaşi fel, este datoria fiecărui credincios mesianic de a se pocăi de păcatele pe

care ştie că le-a săvârşit în mod particular (Luca, 19:8);

E. Aceasta este decizia pe care Dumnezeu a luat-o prin Mesia în legământul harului

pentru păstrarea credincioşilor pentru mântuire: deşi nu există păcat prea mic ca să

nu merite osânda (Romani, 6:23), totuşi nu există nici păcat atât de mare încât să-i

449

Sângele lui Mesia „este instrumentul curăţirii iniţiale, dar este şi fântâna în care credinciosul se poate reface în

mod continuu.” John Murray, op. cit. 450

Mayim ħayim: „ape vii”, apă curgătoare. 451

Vezi capitolul Despre mântuire, punctul „Pocăinţa şi credinţa”.

159

osândească pe cei care se pocăiesc (Isaia 1:16-18; 55:7); lucrul acesta face

necesară predicarea constantă a pocăinţei;

F. Aspectul de sacrament este prezent în următoarele: în Vechiul Legământ, atunci

când israelitul păcătuia, el se ducea la preotul aharonic, îşi mărturisea păcatul, îşi

punea mâna pe animalul dus ca jertfă, îl înjunghia (Leviticul, 17:11; Evrei, 9:22) şi

numai apoi preotul pronunţa iertarea divină: (Leviticul, 4:20,26,31,35;

5:10,13,16,18; 6:7; Numeri, 15:25,26,28). DOMNUL Însuşi Se încărca cu vina

păcatului mărturisit (Leviticul, 16; Romani, 3:25,26; Evrei, 10:11). Când cenuşa

jertfei era risipită în pustie, şi vina păcatului putea dispărea din conştiinţa celui

care păcătuise452

. La fel, când credinciosul care a păcătuit vrea să se pocăiască, el

poate să-şi transfere păcatele sale asupra Mielului Pascal prin credinţa din inimă şi

mărturisirea cu gura (Romani, 10:9,10; Matei, 10:32; Luca, 9:26) în prezenţa

slujitorilor comunităţii. Dacă e cazul, aceştia pot stabili măsuri disciplinatorii,

menite să mustre, să recupereze şi să vindece credinciosul căzut în păcat (Matei,

18:15-20; I Timotei, 1:20; 5:1,19,20; Tit, 3:10,11; Iacov, 5:14-20; Iuda, 22,23).

Desigur, ei pot să scrie păcatele săvârşite (şi de care credinciosul s-a pocăit prin

mărturisire şi lepădare) pe o foaie de hârtie care va arsă şi a cărei cenuşă va fi

aruncată, simbolic pentru cenuşa risipită în pustie;

G. Unele păcate, deşi mărturisite şi abandonate, pot avea consecinţe pe diferite

planuri: spiritual, emoţional, fizic, financiar-material, social etc.;

IV. Despre sacramentul Cinei Domnului (Seudat ha-Adon):

A. Istorie:

1. În Cartea Legământului Înnoit vedem că Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a

instituit Cina în noaptea în care a fost trădat şi vândut (Matei, 26:17-25, 26-

30; Marcu, 14:12-21, 22-26; Luca, 22:7-16, 17-20; Ioan, 13:1-4);

2. Credincioşii din adunările întemeiate de apostoli au respectat acest

sacrament al Cinei: I Corinteni, 5:7,8; 11:20-34.

B. Fenomenologie:

1. Elementele materiale ale Cinei sunt azima453

şi rodul viţei (Matei, 26:26,27;

Marcu, 14:22,23; Luca, 22:17,19; I Corinteni, 11:24);

2. Slujitorii comunităţii înalţă rugăciunea de binecuvântare454

consacrată, apoi

frâng azima şi o împărtăşesc credincioşilor, precum şi lor înşişi, împreună cu

rodul viţei (Ioan, 6:18), dar separat de acesta;

3. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, acest sacrament poate fi

considerat un rit de apartenenţă sau de continuare a identificării cu

comunitatea de credinţă, cu fiinţa, trăirea, viziunea şi acţiunile comunităţii de

credinţă455

.

452

Săvârşitorul era absolvit de vina păcatului, dar, om fiind, el putea ţine minte păcatul în sine, vezi Epistola către

evrei, 9:9; 10:1-4,11. 453

Azimă: maţah (ebr.), azumos (gr.). 454

În creştinism, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu (ebr., baraħa) a evoluat în rugăciune de invocare a lui

Dumnezeu şi de mulţumire (ebr., yada, gr., euħaristia), adică „epicleza euharistică”. 455

După William Robertson Smith, Cina Domnului ar fi un „sacrament de comuniune”, iar Arnold van Gennep l-ar

denumi „comensualism”, ritul de a mânca şi de a bea în comun, considerându-l un rit de agregare. Vezi Arnold Van

Gennep, Rituri de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu, pp. 36-37.

160

C. Teologie:

1. Tipologic, în cărţile „Vechiului Legământ” identificăm Cina Domnului

construită pe două coordonate:

a. în Genesa, 14:18-20. Lui Avraham, om cu care YHWH tocmai instituia

un legământ, regele-preot Melħiţedeq456

îi dă pâine şi vin şi-l

binecuvântează. Cel mic era binecuvântat de cel mare (Epistola către

evrei, 7:7);

b. în Paştele celebrat o dată pentru totdeauna în Exodul, 12 şi comemorat

anual (Exodul, 12:14; Leviticul, 23:5; Numeri, 9:3,5; Iosua, 5:10).

Paştele puteau fi consumate numai de oameni din poporul ales sau de

alogeni457

care acceptaseră legământul lui YHWH, inclusiv legământul

circumciziei458

(Exodul, 12:43-45, 48,49).

2. Cina Domnului este, şi ea, un semnificant exterior al unui semnificat interior,

care are mai multe faţete:

a. Prima dintre faţete este cea temporală, adică aspectul trecut, cel al

prezentului şi cel al viitorului.

i. Ca aspect trecut:

Cina Domnului este, mai întâi de toate, o aducere-amintire459

(I

Corinteni, 11:24-26; Evanghelia după Luca, 22:19):

Când Sfânta Scriptură vorbeşte despre „aducerea-aminte”, ea

nu vorbeşte despre amintiri sau despre o rememorare, ci despre

o comemorare460

şi o identificare a trăitorului cu evenimentul

comemorat;

Prin predica anaforică de la Cină participanţilor li se aduce

aminte de un eveniment istoric unic şi irepetabil, moartea

ispăşitoare a lui Mesia pe Calvar şi semnificaţia sa pentru

mântuirea credinciosului din păcat şi condamnare. Această

moarte461

este motivaţia noastră supremă împotriva căderii în

păcat şi a oricărei aparenţe de rău (I Tesaloniceni, 5:22);

De asemenea, ea este şi o mulţumire462

pentru binecuvântările

şi mântuirea oferite de Dumnezeu şi făcute accesibile prin

sacrificiul Său pe cruce (I Corinteni, 11:24; Matei, 26:27,28;

Marcu, 14:2; Luca, 22:19).

456

Posibil Şem, fiul lui Noe. 457

Gher, toşav (ebr.): rezident naturalizat. 458

Legământul circumciziei: Beriyth milah (ebr.). 459

Aducere-aminte: anamnesis (gr.). 460

Comemorare: zekher (ebr.). 461

„După felul în care teologia creştină priveşte istoria, moartea lui Hristos este punctul central al istoriei; aici

converg toate drumurile trecutului; de-aici se despart toate drumurile viitorului.” Episcopul anglican Stephen Neill,

apud John Stott, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, p. 42. 462

Mulţumire: euħaristia (gr.).

161

ii. Ca aspect prezent:

Cina Domnului este o comuniune463

cu Mesia şi o împărtăşire din

binefacerile morţii Sale sacrificiale. La această Cină, El, gazda,

devine prezent într-un mod special464

(cf. Matei, 18:20; Luca,

24:35). „Numai cine comunică cu Mesia se cuminecă cu Mesia.”

Prin ea, noi recunoaştem şi proclamăm Legământul Înnoit,

reafirmând domnia lui Yeşua ha-Maşiyaħ şi angajamentul nostru de

a împlini voia Lui, de a-I rămâne fideli, de a ne împotrivi păcatului

şi de a ne identifica cu misiunea Lui (I Corinteni, 11:25; Matei,

26:28; Marcu, 14:24; Luca, 22:20);

La Cină avem o comuniune nu numai cu Mesia, ci şi cu ceilalţi

membri ai comunităţii de credinţă (I Corinteni, 10:16,17), întrucât

Trupul lui Mesia nu este alcătuit dintr-un membru, ci din toţi

membrii Trupului.

iii. Ca aspect viitor:

Cina Domnului este o anticipare, o pregustare a viitoarei Împărăţii

a lui Dumnezeu şi a viitorului ospăţ mesianic când toţi credincioşii

vor fi cu împreună cu Domnul (Matei, 8:11; 22:1-14; Marcu,

14:25; Luca, 13:29; 22:17,18,30);

Ea mai reprezintă şi expectaţia fierbinte a întoarcerii iminente a lui

Mesia pentru poporul Său de legământ (Apocalipsa, 22:17,20);

Ea va fi respectată în comunităţile de credinţă mesianică până la

revenirea Sa.

3. După cum la sărbătoarea de Paşte era interzisă existenţa sângelui în carnea

mielului jertfit şi existenţa aluatului în azimă, tot aşa interzicem prezenţa

fermenţilor465

de genul drojdiei în azimă sau în rodul viţei. Aluatul466

şi

drojdia467

simbolizează păcatul şi folosirea lor în acest sacrament nu este

scripturală (Exodul, 12:15,19 etc.; 13:7; 34:18; I Corinteni, 5:7,8).

4. În urma Rugăciunii de binecuvântare, materiile rămân azimă şi rodul viţei (I

Corinteni, 11:26-28), capabile să hrănească şi să adape omul nostru din

afară:

a. În acest act Mesia nu este oferit Tatălui Său, nici nu are loc o jertfă

reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morţi, ci este o

aducere aminte, o comemorare a jertfei Sale voluntare pe cruce, o dată

pentru totdeauna (Evrei, 9:25-26,28) şi spre slava lui Dumnezeu din

aceleaşi motive. Jertfa lui Mesia, însuşită prin pocăinţă şi credinţă

ascultătoare, este singura care poate ierta păcatele credincioşilor (I

Corinteni, 11:24; Matei, 26:27; I Ioan, 1:7);

463

Comuniune: koinonia (gr.). 464

El nu este prezent literal şi fizic, ci spiritual, este aşa-numita „prezenţă dinamică”. 465

Ferment de orice fel: ħameţ. 466

Cu privire la aluat şi dospeală, vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre Praznicele sfinte”. 467

Vezi interdicţia folosirii drojdiilor în untdelemnul sfânt pentru ungerea preoţilor, din Exodul, 27:20, din făina

frământată în untdelemn pregătită pentru jertfa necurmată (Exodul, 29:40), precum şi rostirile divine din Ţefania,

1:12,13; Ieremia, 48:11; Psalmii, 75:8.

162

b. Pasajele care spun că ar fi o împărtăşire cu trupul real şi sângele real al

Domnului (I Corinteni, 11:27) întrebuinţează o vorbire figurativă (vezi

contextul lor imediat);

c. Prin consacrarea lor şi împărtăşirea cu credinţă, azima şi rodul viţei ni-

L comunică omului nostru duhovnicesc pe Mesia cel crucificat şi

înviat. „Primitorii vrednici, care iau parte în mod exterior la elementele

acestui act, de asemenea o fac şi în interior prin credinţă, într-adevăr,

nu în mod carnal şi corporal, ci în mod spiritual primesc, şi se hrănesc

cu Cristosul răstignit, şi cu toate beneficiile morţii Lui; trupul şi

sângele lui Cristos fiind prezente în mod spiritual, şi nu corporal sau

carnal, în credinţa celor care cred în acest act, aşa cum elementele

însele sunt pentru simţurile lor externe (I Corinteni, 10:16; 11:23-

26).”468

Altfel spus, la Cină, binecuvântările duhovniceşti, virtuale,

devin actuale numai dacă sunt însuşite cu credinţă adevărată, rugăciune

sinceră, predare totală.

5. „Toţi oamenii ignoranţi şi păcătoşi, care sunt nepotriviţi pentru a avea

comuniune cu Cristos, sunt nevrednici şi de a sta la masa Lui, şi nu pot, fără

a păcătui împotriva Lui, dacă rămân aşa, să ia parte la aceste taine sfinte, sau

să fie primiţi la ele (II Corinteni, 6:14-15); iar toţi cei care se împărtăşesc

astfel, sunt vinovaţi de trupul şi sângele Domnului, mâncând şi bând

judecata împotriva lor înşişi (I Corinteni, 11:29; Matei, 7:6)”469

.

6. Actul spălării picioarelor este un act de umilinţă, parte integrantă din

sacramentul Cinei Domnului (Evanghelia după Ioan, 13:4-17; I Timotei,

5:10).

D. Pentru o tratare făcută din punctul de vedere al antropologie culturale al Cinei

Domnului, vezi Vocabularul de la finalul acestei lucrări.

V. Despre sacramentul căsătoriei:

A. Istorie:

1. Sfânta Scriptură (Genesa, 2:21-23) arată că femeia470

a fost luată din

bărbat471

.

B. Fenomenologie:

1. La fel ca Şabatul, căsătoria este o instituţie dumnezeiască paradisiacă, ea

provenind din Eden (Genesa 1:27,28).

2. Căsătoria a fost binecuvântată de prezenţa participativă a lui Adonai Yeşua

(Evanghelia după Ioan, 2:1-12).

3. Revelaţia scripturală arată că unirea maritală trebuie să aibă loc între un

bărbat şi o femeie; nu este legal ca un bărbat să aibă mai mult de o soţie, nici

ca o femeie să aibă mai mult de un soţ în acelaşi timp (Genesa, 2:24;

Maleahi, 2:15; Matei, 19:5,6).

4. Revelaţia interzice categoric relaţiile homosexuale (Leviticul, 18:22,29;

20:13; Epistola către romani, 1:26-28) şi, prin implicaţie, şi căsătoriile

468

Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689. 469

Id. 470

Femeie: işah (ebr.). 471

Bărbat: iş (ebr.).

163

homosexuale. Niciodată nu vor fi permise astfel de relaţii, prin nici o lege a

omului sau prin acord între părţi.

C. Teologie:

1. Femeia a fost luată din bărbat pentru a constitui un singur trup (basar eħad,

ebr.) cu el, a-i fi acestuia un ajutor potrivit, complementar472

(Genesa, 2:18);

2. Căsătoria a fost instituită pentru ajutorul reciproc între soţ şi soţie (Genesa,

2:18), cel spiritual mai întâi de toate, pentru prevenirea necurăţiei (I

Corinteni, 7:2,9) şi pentru înmulţirea omenirii în mod legitim (Genesa,

1:28);

3. Ontologic, femeia este egală cu bărbatul, fiind mântuibilă prin aceeaşi jertfă

a Fiului lui Dumnezeu (Ioan, 3:16; 14:6; Fapte, 4:12);

4. Funcţional, însă, bărbatul şi femeia au roluri diferite (Genesa 3:16-19; I

Timotei 2:8-15);

5. Este normal pentru toate categoriile de oameni care sunt în deplinătatea

facultăţilor mentale să-şi dea consimţământul în vederea căsătoriei (Evrei,

13:4; I Timotei, 4:3); totuşi, credincioşii au datoria de a se căsători „în

Adonai” (I Corinteni, 7:39); de aceea, cei care mărturisesc adevărata credinţă

trebuie să nu accepte căsătoria cu păgâni sau închinători la idoli; aceia care

sunt de partea lui Dumnezeu trebuie să nu se înjuge la un jug nepotrivit,

căsătorindu-se cu oameni răi, sau care susţin o erezie condamnabilă (Neemia,

13:25-27);

6. O etapă premergătoare, de pregătire a căsniciei între un credincios şi o

credincioasă în Adonai este logodna. Ea este o relaţie curată în care se

angajează cei doi parteneri care s-au păstrat feciori (cu excepţia cazului în

care unul a mai fost căsătorit/ă şi a rămas văduv/ă, Leviticul, 21:7,13;

Ezechiel, 44:22,23; Apocalipsa, 14:4), şi care, după ce au solicitat călăuzire

divină, parentală şi pastorală, îşi iau angajamentul în vederea căsătoriei.

Logodna poate fi anulată numai dacă partea care cere această anulare s-a

păstrat pură şi partenerul/partenera sa a avut relaţii intime păcătoase cu alt/ă

partener/ă (Evanghelia după Matei, 1:18-20; 5:31; Deuteronomul, 22:13-

21)473

;

7. Sfânta Scriptură (Leviticul, 18:1-30) interzice căsătoria făcută între rude

consangvine (de acelaşi sânge). Niciodată nu vor fi permise astfel de

căsătorii incestuoase, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi

(Evanghelia după Marcu, 6:18; I Corinteni, 5:1);

8. Soţul trebuie să-şi iubească soţia precum Mesia Şi-a iubit adunarea şi S-a

jertfit pentru ea (Coloseni, 3:19; Efeseni, 5:25-33; I Petru, 3:7), iar soţia

trebuie să-şi asculte soţul şi să se teamă de el cu respect (Numeri, 30:6-16;

Coloseni, 3:18; Efeseni, 5:22-24, 33b; I Petru, 3:1-6);

472

Ajutor potrivit: ezer kenegdo (ebr.). 473

Ne bazăm această convingere şi pe cartea profetului Osea unde, prin relaţia Sa de logodnă cu Yisrael, vedem o

curtoazie pură şi validată istoriceşte bazată pe o promisiune de fidelitate care creează un fundament durabil al unei

iubiri nupţiale şi încredere mutuală.

164

9. Ca o convingere ne-dogmatică: nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-

evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor (Genesa, 45:7; 46:1-4,34;

Exodul, 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua, 23:12,13; Judecători, 3:6; Ezra, 9:1,2,12;

cap. 10; Neemia, 10:30; 13:3,23-31).

VI. Despre sacramentul hirotoniei (smiħa):

A. Istorie:

1. În timpurile preistorice şi protoistorice, fiecare bărbat era preot pentru sine şi

pentru familia sa (Genesa, 4:3,4, 26; Iov, 1:1-5);

2. Ulterior, preoţia familială s-a transferat în sacerdoţiu comunitar: Genesa,

14:17-20; Exodul, 2:16; 3:1;

3. Pe Muntele Sinai Dumnezeu a chemat la preoţie un popor întreg, poporul

evreu (Exodul, 19:5,6; Deuteronomul, 7:6; 14:2; 26:19). Aceasta nu

înseamnă că tot poporul preoţea; dintre ei au fost selectaţi pentru sacerdoţiu

fiii lui Aaron (Exodul, 28-29; Leviticul, 8-10; 21; Evrei, 5:1-4), ajutaţi de

leviţi (Numeri, 3:5 ş. urm.; 8:5-26 etc.);

4. Sarcinile preoţilor erau reprezentarea poporului înaintea Celui Sfânt prin

sacrificii şi rugăciuni aduse în Cortul Întâlnirii (mai târziu, în Templul de pe

Muntele Moriah din Ierusalim), precum şi prin tălmăcirea Torei474

;

5. La învestirea sa, Marele Preot era uns475

cu untdelemn, ca simbol al

pogorârii Duhului Sfânt peste el pentru a-şi îndeplini slujba sacră (Exodul,

28:41; 29:7; 30:30; 40:15; Leviticul, 10:7).

B. Fenomenologie şi teologie:

1. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea,

învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o

serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit

Legământul Său cu Yisraelul, confirmând Isaia, 56:3,6, posibilitatea altoirii

Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Romani, 11:16-24). Acest

eveniment de o valoare incomensurabil de mare fusese prevestit în Ieremia,

31:31-34 şi Ezechiel, 36:25-27. În acest Legământ Înnoit, circumcizia,

jertfele, ispăşirea, preoţia, templul şi praznicele sunt diferite476

;

2. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi

veşnică (Ioan, 1:29,36; I Corinteni, 5:7 etc.), jertfele animale care continuau

să se aducă la Templu au devenit inutile (Ioan, 19:30; Evrei, 9:11-14,27,28

etc.) şi contestă jertfa Fiului;

3. El a fost şi este Marele Preot;

4. Înlocuirea efectivă a preoţiei aaronice cu preoţia melħiţedeqică a avut loc

prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aaronice a avut

loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus;

5. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi, aducându-i în

comunitatea sa de credinţă (qehilah, sau ekklesia din Matei, 16:18; II

Timotei, 2:19; I Petru, 2:5,9,10). Fiecare credincios mesianic este un preot

melħiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească

în consecinţă;

474

Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ. 475

A unge: meşiha (ebr.); ħrio (gr.). 476

Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ şi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

165

6. Mai mult, Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, care se depărtase de

Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel, 10-11) Se sălăşluieşte în

templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni,

6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor

mesianici (I Corinteni, 3:16,17,23);

7. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet

organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruaħ ha-Qodeş îi dăruieşte cel

puţin un dar (Exodul, 31:1-11; I Corinteni, 12:4-7) şi-l energizează pentru a

sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har477

.

C. Mesia, deci, alege şi cheamă oameni în slujba Sa, acordându-le slujbe (Efeseni,

4:11-16), spre slava Tatălui (Evanghelia după Ioan, 17);

D. Dintre ei, Duhul Sfânt va alege şi chema pe unii „deoparte”, îi va separa, sfinţi şi

consacra pentru funcţii de slujire (Exodul, 3:10; Ieremia, 1:5; Fapte, 9:15; 13:2;

20:17,28; Galateni, 1:15; Efeseni, 4:11,12; Filipeni, 1:1);

E. Comunitatea (qehilah, ebr.) identifică aceste acte dumnezeieşti suverane (Fapte,

6:1-5; 20:28), împreună cu slujitorii deja existenţi (Fapte, 6:6; Tit, 1:5) şi poate

proceda la cercetarea (I Timotei, 5:22a) candidaţilor (I Timotei, 3:1) în vederea

recunoaşterii oficiale a slujbelor acestora (Fapte, 14:23) şi a învestirii/hirotonirii478

lor;

F. Candidaţii trebuie să-şi fi demonstrat vocaţia prin slujirea adusă lui Mesia şi

comunităţii, să fi fost energizaţi de Ruaħ ha-Qodeş şi hăruiţi cu daruri spirituale (I

Corinteni, 12-14), precum şi să fi întrunit anumite condiţii biblice (I Timotei, 3:1-

7; Tit, 1:5-9; I Petru, 5:1-5). Ei sunt învestiţi în slujba respectivă în urma cercetării

(I Timotei, 5:22a), a consensului comunităţii (Fapte, 14:23), prin consacrare

solemnă prin post şi rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei (hirotonire) de

către conducerea comunităţii (I Timotei, 4:14);

G. Presbiterii trebuie să-I slujească lui Mesia în mod constant, făcând lucrarea

Cuvântului şi a rugăciunii, veghind asupra sufletelor credincioşilor, pentru că vor

trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu (Fapte, 6:4; Evrei, 13:17);

H. Nu toţi presbiterii sunt predicatori479

, dar cei care sunt atât predicatori cât şi

cârmuiesc bine, merită să li se dea o onoare dublă (I Timotei, 5:17);

I. Membrii comunităţii au obligaţia nu numai de a le acorda tot respectul cuvenit, ci

şi de a le dărui tot ce au mai bun, conform cu posibilităţile lor şi chiar mai mult

decât atât (Galateni, 6:6,7; I Timotei, 5:17,18), pentru ca nevoile presbiterilor să

fie împlinite fără a fi prinşi în lucrurile lumeşti (II Timotei, 2:4). În plus, presbiterii

trebuie să aibă resursele necesare pentru a fi ospitalieri (I Timotei, 3:2). Acestea

sunt cerute şi de legea naturii, şi prin ordinul expres al lui Adonai Yeşua, Care a

poruncit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie (I Corinteni,

9:6-14);

J. Slujitorii au autoritate în îndrumarea comunităţii, în administrarea anumitor lucruri

şi în exercitarea autorităţii şi datoriei spirituale pe care El li le încredinţează şi la

care îi cheamă, pentru a fi continuate până la sfârşitul lumii (Fapte, 20:17,28;

Filipeni, 1:1);

477

Dar provenit din harul divin: ħarisma (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 478

A învesti/hirotoni: smiħa (ebr.); ħeirotoneo (gr). 479

Predicator: darşan (ebr.).

166

K. Predicarea Cuvântului nu aparţine exclusiv presbiterilor cu dar de predicare, ci

sunt şi alţii care au dar de la Duhul Sfânt şi sunt potriviţi pentru aceasta. Dacă au

chemarea aceasta şi comunitatea îi acceptă, atunci aceşti predicatori pot face

această lucrare (Fapte, 11:19-21; I Petru, 4:10,11);

L. Aceeaşi procedură de învestire şi hirotonire se aplică în cazul diaconilor480

(Fapte,

6:3-6; I Timotei, 3:8-13), dar candidatul la diaconie trebuie să fi demonstrat

abilităţi practice;

M. Dacă Dumnezeu Îşi alege slujitorii şi aceştia au o viaţă sfântă, ei sunt inamovibili

din slujbă. Structura de autoritate impusă de Dumnezeu credincioşilor este aceea

de teocraţie cu conducere pluralistă, nu de alegeri democratice;

N. Dacă păcătuiesc, pot fi mustraţi (I Timotei, 5:19), dar pot fi descalificaţi din slujbe

numai din cauza unor păcate de o gravitate specială sau dacă nu mai împlinesc

nevoile spirituale ale adunării (vezi Statutul).

480

Diacon: parnas (ebr.).

167

Capitolul al XXVI-lea

DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER)

ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR

(MATTANOT LE-EVYIONIM)

Ce spun Sfintele Scripturi despre aspectul material şi financiar al vieţii? Convingerile

noastre cu privire la acest aspect, care pentru unii poate părea delicat, sunt următoarele:

I. YHWH-Elohim este „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Calitatea sa de Creator

Îi atribuie şi calitatea Sa de Stăpân peste cele create: „Al DOMNULUI este Pământul cu

tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Psalmii, 24:1).

II. Zeciuiala (dijma) este a 10-a parte din veniturile financiare şi materiale ale credinciosului.

III. Istorie: Genesa, 14:20; 28:20-22; Leviticul, 27:30-33; Numeri, 18:20-24; II Samuel,

24:24; Maleahi, 3:7-12; Proverbele, 3:9,10; 11:24,25.

IV. Fenomenologie şi teologie:

A. Deuteronomul, 12:6-19 şi 14:22-27 vorbesc despre o a doua zeciuială, dată anual

pentru a finanţa Praznicele;

B. Deuteronomul, 14:28,29 vorbeşte despre o a treia zeciuială, dată o dată la trei ani,

pentru ajutorarea săracilor din popor;

C. Practic, evreii dădeau aproximativ 23,3% din venituri;

D. Pe lângă acestea, evreii puteau să dăruiască lui Dumnezeu ofrande de bună-voie,

voluntare, după putinţa lor (Exodul, 25:2; 35:5; Deuteronomul, 16:17; I Cronici,

29:9; Ezra, 1:6; 2:68,69; 7:16; Proverbele, 11:24,25.) Acestea erau în plus faţă de

zeciuiala cerută. Cortul întâlnirii, de exemplu, a fost confecţionat prin donaţii

voluntare: Exodul, 25:1,2; 35:5,21; 36:5-7;

E. Atitudinea inimii în ofrandele voluntare: de bunăvoie (majoritatea referinţelor),

„cu tragere de inimă” (Exodul, 25:2), cu bucurie şi „dragă inimă” (I Cronici, 29:9),

„cu mână largă” (Proverbele, 11:24,25);

F. În cărţile Legământului Înnoit nu apare termenul „zeciuială”, ci de daruri de bună-

voie (Matei, 6:2-4,19,20; Marcu, 12.41-44; II Corinteni, 8-9). Atitudinea cu care

trebuie donată zeciuiala: bucuria (II Corinteni, 9:6,7; Romani, 12:8). Aducerea

zeciuielii la casa lui YHWH este un mod de închinare plăcut Lui;

G. Pe baza Sfintelor Scripturi citate mai sus, convingerea noastră este aceea că

zeciuiala trebuie adusă la casa lui YHWH, iar ofrandele voluntare, donate după ce

zeciuiala a fost adusă la casa lui YHWH, poate fi donată oriunde credinciosul se

simte călăuzit s-o facă, şi cu bucurie;

H. Motivele aducerii zeciuielii la Casa lui YHWH:

1. Ajutorarea cazurilor sociale (văduve, orfani, săraci etc.: Deuteronomul,

14:29; Matei, 25:40; Ioan, 12:7,8; Fapte, 11:29; Galateni, 6:10a; I Corinteni,

16:1; Iacov, 1:27), în primul rând cele aparţinând comunităţii (Galateni,

6:10b);

2. Construirea sanctuarelor: Exodul, 35:21; I Cronici, 29:1,9; Ezra, 2:68,69

etc.;

168

3. Împlinirea nevoilor legitime ale slujitorilor lui YHWH (Matei, 10:10;

Galateni, 6:6,7; I Corinteni, 9:14; Filipeni, 4:16,18; I Timotei, 5:18; Tit,

3:13; III Ioan, 6 etc.

169

PARTEA A VI-A

DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE

Capitolul al XXVII-lea

DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE

În vremurile moderne, psihologia, o ştiinţă pe nedrept denumită astfel, declară că

individul devine persoană numai în cadrul relaţiilor interpersonale... Cu toate acestea, urmaşi ai

lui Mesia, îndeosebi Părinţii capadocieni, afirmau acest fapt cu mult înainte ca psihologia să fi

afirmat acest truism. Omul poate deveni şi se poate împlini ca persoană autentică numai în cadrul

relaţiilor ci Dumnezeu-Triunul şi cu semenii săi. Prezentăm mai jos următoarele convingeri:

I. Faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră,

dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul

nostru, şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman devine

persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii481

.

II. Însăşi Natura revelează că există un Dumnezeu care domneşte ca Suveran asupra tuturor

lucrurilor; El este drept, bun şi face bine tuturor; de aceea trebuie să ne temem de El, să-L

iubim, să-L lăudăm, să ne încredem în El, să-I slujim cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu

toată puterea noastră (Ieremia, 10:7; Marcu, 12:33). Dar închinarea plăcută Dumnezeului

adevărat este instituită de El Însuşi (Deuteronomul, 12:32) şi reglementată de voia Lui

revelată, aşa încât nu trebuie să ne închinăm Lui după imaginaţia şi mijloacele oamenilor,

nici după sugestiile lui Satan, sub vreo reprezentare vizibilă, ca idol, semn sau icoană

(Psalmii, 97:7), sau în vreun alt mod nedescris în Sfânta Scriptură (Exodul, 20:4-6).

III. De la Căderea în păcat omul se poate închina Tatălui numai printr-un mijlocitor (Ioan,

14:6; 16:23), acesta fiind Mesia (I Timotei, 2:5).

IV. Închinarea trebuie adusă lui Dumnezeu şi numai Lui (Matei, 4:9-10; Ioan, 6:23; Matei,

28:19); nu îngerilor, sfinţilor (fie ei chiar adormiţi întru Domnul) sau altei creaturi

(Romani, 1:25; Coloseni, 2:18; Apocalipsa, 19:10).

V. Citirea Scripturii (I Timotei, 4:13), predicarea482

şi auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (II

Timotei, 4:2; Luca, 8:18), învăţătura şi părtăşia în psalmi, cântările/imnurile de laudă,

cântarea cu har în inimile noastre către Dumnezeu (Coloseni, 3:16; Efeseni, 5:19); precum

şi sacramentele, sunt toate părţi ale închinării înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcute

în ascultare de El, cu credinţă, reverenţă şi teamă sfântă; mai mult, în umilinţă solemnă, în

post (Estera, 4:16; Ioel, 2:12), şi cu mulţumiri în ocazii speciale, trebuie folosite într-o

manieră sfântă şi religioasă (Exodul, 15:1-19; Psalmii, 107).

481

Vezi şi capitolul Despre om (Adam; Antropologie). 482

Inclusiv nouthesia (gr., sfat, avertisment, instruire).

170

VI. Un mod de închinare sfinţit de Dumnezeu este aducerea zeciuielii la casa Sa483

.

VII. O parte din închinarea pretinsă de Dumnezeu tuturor oamenilor constă în rugăciune. Ea

este una dintre mijloacele harului, foarte eficientă pentru aprofundarea relaţiei cu Cel

Preasfânt, fiind o stare de părtăşie intimă a credinciosului cu Dumnezeu. Prin rugăciune,

omul dinlăuntru comunică sincer cu Creatorul şi Dumnezeul său (Psalmii, 62:8; 142:1,2;

Filipeni, 4:6).

VIII. Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale în vederea creşterii şi fortificării

credinciosului mesianic, a feririi sale de ispite şi a victoriei asupra vrăjmaşului (Luca,

18:1; I Tesaloniceni, 5:17; Matei, 26:41; Efeseni, 3:16).

IX. Rugăciunea poate fi de mai multe feluri: de mulţumire, de cerere, de mijlocire, în funcţie

de starea inimii (I Timotei, 2:1; Efeseni, 5:20).

X. Rugăciunea cu mulţumiri este o parte a închinării pretinse de Dumnezeu tuturor

oamenilor (Psalmii, 95:1-7; 65:2). Pentru a fi acceptată, trebuie făcută în numele Fiului

(Ioan 14:13-14), prin ajutorul Duhului (Romani, 8:26), conform voii Sale (I Ioan, 5:14),

cu înţelegere, reverenţă, umilinţă, ardoare, credinţă, dragoste şi perseverenţă.

XI. Când se face în prezenţa altor oameni şi/sau împreună cu ei, se face într-o limbă

cunoscută (I Corinteni 14:16,17).

XII. Rugăciunea particulară se poate face oriunde, iar rugăciunea comunitară se face în

părtăşie cu ceilalţi credincioşi (26:36-39; Fapte, 2:42; 12:5).

XIII. Lui Dumnezeu trebuie să i Se închine orice credincios, oriunde, în duh şi în adevăr (Ioan,

4:24; Maleahi, 1:11; I Timotei, 2:8); în particular (Matei, 6:6; 14:23), în familii (Fapte,

10:2), zilnic (Matei, 6:11; Psalmii, 55:17), în grup (Matei, 26:36-39) şi cu atât mai solemn

în adunări publice (Fapte, 2:42; 12:5), care nu trebuie neglijate, părăsite sau uitate în mod

voit (Evrei, 10:25), când Dumnezeu, prin Cuvântul Lui sau prin providenţă, cere

asemenea adunări.

XIV. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri potrivite şi pentru oameni în viaţă, sau care

urmează să se nască (I Timotei, 1:1,2; II Samuel, 7:29).

XV. Nu practicăm rugăciunea pentru morţi (II Samuel, 12:21-23), întrucât omul care a murit

ajunge la locul său imediat după moarte, fără să mai aibă posibilitatea de a se transfera din

iad în rai (Evanghelia după Luca, 16:26). Acest tip de aşa-zise rugăciuni sunt anti-

scripturale.

483

Vezi Despre zeciuială.

171

Capitolul al XXVIII-lea

DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ

În grupările eclesiale din contemporaneitate se rosteşte, uneori ad nausea, că „Domnul nu

se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă”.

Afirmaţia este biblică, ea fiind găsită în I Samuel, 16:7b. Deci, nu putem spune că ea este

greşită. Cu toate acestea, scopurile pentru care este făcută această afirmaţie nu sunt biblice ci, de

cele mai multe ori, par să fie o portiţă spre considerarea unei tendinţe păcătoase ca neavând o

importanţă reală, sunt o găselniţă prin care se banalizează sau se trivializează un aspect sau un

comportament exterior, se tratează acesta ca fiind nesemnificativ.

Rândurile de mai jos sunt departe de a încerca să treacă viaţa şi lumea în două categorii,

pure şi impure, sacre şi păcătoase, drepte şi strâmbe. Mai degrabă, ele sunt repere despre care

credem că le-am desluşit în Sfintele Scripturi cu privire la îmbrăcăminte şi conduită:

I. Dragostea faţă de YHWH şi de aproapele (Deuteronomul, 6:5; 10:12; 30:6; Leviticul,

19:18; Matei, 22:36-40; Luca, 10:25-28; Marcu, 12:28-31; Iacov, 2:8; Galateni, 5:14;

Romani, 13:9) trebuie să transpară din fiecare motivaţie, atitudine, gând, cuvânt, faptă şi

habitudine a credinciosului mesianic. Credincioşii mesianici trebuie să se subordoneze

unii altora, în dragoste (Efeseni, 5:21; Filipeni, 2:3; I Petru, 5:5).

II. Torah revelează în toate lucrurile categorii clare şi distincte: există regn mineral, vegetal,

animal, uman, angelic, există masculinitate şi feminitate (Gen. 1:31; Ecl. 3:11; I Cor.

14:32).

III. Transgresarea unui element sau membru dintr-o categorie în alta (Lev. 19:19; Deut. 22:9-

11)484

produce neorânduială (I Cor. 14:32), păcat şi răzvrătire.

IV. În lumina acestor categorii, Sfânta Scriptură spune ferm: când un bărbat adoptă un

comportament efeminat (malah, I Cor. 6:9) şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului

opus485

, sau când o femeie adoptă un comportament masculinizat şi poartă îmbrăcăminte

aparţinând sexului opus, încalcă categoriile clare şi distincte date de Dumnezeu, iar

rezultatul final şi consecinţa ultimă poate fi transvestitismul, operaţia de schimbare de sex

sau practicile homosexuale. Toate acestea sunt păcate condamnate de Sfânta Scriptură

(vezi Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10;

I Timotei 1:10).

V. Îmbrăcămintea scurtă, sau cu decolteu, mulată, transparentă, sau care expune corpul prea

mult încalcă poruncile privitoare la goliciune şi decenţă, iar îmbrăcămintea care atrage

atenţia asupra purtătorului său sau urmează mode omeneşti nu pune deoparte trupul ca

Templu al Domnului (I Corinteni, 6:13-20).

VI. Unul dintre semnele masculinităţii unui bărbat este purtarea părului capilar scurt

(Ezechiel, 44:20; I Corinteni, 11:14) şi a bărbii, date lui de către YHWH (Leviticul,

19:27); raderea lor sau smulgerea lor este semn de jale (Leviticul, 21:5; Isaia, 15:2;

Ieremia, 41:5; 48:37), de necinstire (Isaia, 50:6) sau de judecată (Isaia, 7:20; Ieremia,

9:26).

484

Vezi şi termenul „soi”, min (ebr.), prezent în Genesa, 1, de 10 ori. 485

Conceptul Kli gever, din Deuteronomul, 22:5.

172

VII. Unul dintre semnele feminităţii unei fete sau femei este purtarea părului lung, dat ei ca

podoabă (I Corinteni, 11:6,10,15), iar dezvelirea lui este semn de judecată (Numeri, 5:18;

Isaia, 47:2,3). Sfânta Scriptură îndeamnă credincioasele mesianice să-şi acopere capul în

întregime atunci când se roagă sau profeţesc486

(I Corinteni, 11:6,7), să se îmbrace cu

cuviinţă, ruşine şi sfială (I Timotei, 2:9), şi să se împodobească nu cu păr împletit, cu

bijuterii perisabile şi cu haine scumpe sau trendy (I Petru, 3:3), ci cu un duh blând şi

liniştit (I Petru, 3:1-5).

486

Acoperirea integrală a capului: katakalupto (gr.).

173

Capitolul al XXIX-lea

DESPRE VIAŢA DE FAMILIE

Un obiectiv predilect pentru atacurile lui Satan este viaţa de familie a credincioşilor

mesianici. Redăm convingerile noastre cu privire la acest aspect deosebit de important:

I. Despre logodnă şi căsătorie: vezi capitolul Despre sacramente.

II. Sfânta Scriptură nu a interzis explicit niciunde nici poligamia, nici poliandria, dar

Cuvântul normativ vorbeşte despre căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură femeie

(Gen. 1:27; 2:18-25), iar adevăratul Mesia va avea ospăţul de nuntă cu o singură Mireasă,

nu cu mai multe (Efeseni 5:23-33; Apocalipsa 19:7; 21:2,9; 22:17).

III. Sfânta Scriptură nu numai că nu aminteşte nimic despre căsătoriile homosexuale şi

lesbiene, dar osândeşte ca fiind păcat chiar şi poftele şi relaţiile de acest gen (Gen. 18:20;

19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Timotei 1:10).

IV. Despre statute şi roluri în cadrul familiei de credincioşi mesianici:

A. Pentru a avea o familie virtuoasă şi preţuită de Adonai, soţul care are statut de

credincios mesianic trebuie să rămână supus lui Yeşua în calitatea sa de cap al

familiei şi al căminului (Efeseni 5:23; I Corinteni 11:3). Soţia trebuie să se supună

autorităţii lui Mesia încredinţată soţului ei (Efeseni 5:22; I Corinteni 11:3; I

Timotei 2:12) şi să aibă grijă de familia şi de căminul ei (Titus 3:2-5);

B. În perioada impurităţii lunare a soţiei, soţul trebuie să respecte poruncile divine

referitoare la puritate (niddah; Lev. 15; 18:19: 20:18; Ezec. 18:6; 22:10)487

.

C. Parentalitate şi filiaţie:

1. Ambii părinţi trebuie să fie în unitate (Matei 19:5) şi să se îngrijească şi să-şi

educe copiii în cinste, reverenţă şi ascultare de legile, poruncile şi

orânduielile lui YHWH (Deuteronomul 4:9; 6:6,7; 11:18,19; Proverbe 22:6;

Efeseni 6:1), găsind echilibrul între încurajare şi mustrare (Proverbe 13:24;

22:15; 29:15; Efeseni 6:4);

2. Copiii trebuie să manifeste o grijă iubitoare faţă de părinţi, iar la bătrâneţea

acestora nu au voie să-i izoleze expediindu-i la aziluri sau comunităţi

asemănătoare (I Timotei 5:4,8).

V. Convingerile noastre privitoare la divorţ sunt următoarele:

A. Dumnezeu urăşte divorţul (Mal. 2:14-16);

B. Dispensa sau îngăduinţa mozaică din Deuteronomul 24:1-4 privitoare la tragedia

divorţului la care s-a ajuns din cauza împietririi inimii este clarificată de Adonai

Yeşua (Mat. 5:31,32; 19:3-9; Mc. 10:2-12; Luca 16:18);

C. Divorţul este, totuşi, îngăduit dacă înainte de căsătorie unul dintre parteneri nu era

fecior/fecioară, nu se pocăise de acest păcat şi nu comunicase lucrul acesta prin

bună înţelegere viitorului partener de căsnicie (Matei 5:32; 19:9);

D. Divorţul este îngăduit şi dacă după căsătorie unul dintre parteneri a căzut în

păcatul adulterului488

;

487

Vezi Taharat ha-Mişpaħah, în Vocabularul de la finalul lucrării. 488

În Evanghelia după Matei, 5:32 şi 19:9 termenul porneia nu semnifică numai „curvie”, ci include şi „adulter”.

174

E. Cu toate acestea, divorţul (chiar şi pentru alte motive, aparent întemeiate, cum ar fi

un partener violent faţă de soţie şi eventual copii) poate duce la pericolul trăirii în

păcatul imoralităţii şi adulterului (Marcu 10:11,12; Luca 16:18; Romani 7:1-3; I

Corinteni 7:39; 7:10-16, 27a,39);

F. Deşi motivele prezentate mai sus pot fi invocate ca baze pentru divorţ, aceasta nu

înseamnă că partenerului lezat i se porunceşte să divorţeze (Gal. 5.19-21; Efes.

5:6; Evrei 13:4; Apoc. 22:15), ci doar i se îngăduie s-o facă. Nu înseamnă nici

faptul că, după divorţ, i se permite să se recăsătorească.

VI. Adulterul de care săvârşitorul nu s-a pocăit sau în care a căzut în mod repetat nu lasă altă

opţiune decât izgonirea răului din „Yisrael-ul spiritual” (Deuteronomul 13:5; 17:7,12)

prin disociere şi înlăturarea persoanei imorale din comunitatea mesianică (I Corinteni

5:11-13; Romani 16:17; Titus 3:10,11).

VII. Cu toate acestea, fiecare caz de divorţ trebuie consiliat separat, iar dacă este urmat de

pocăinţă, credinciosul care a traversat tragedia divorţului trebuie recuperat cu dragoste şi

răbdare: Ezechiel 18:21-23,27,28,31,32 şi paralele în cap. 33.

175

Capitolul al XXX-lea

DESPRE

COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI489

(QEHILAH)

O dată ce un om a avut parte de miracolul naşterii din nou, ce urmează să facă? Cum

urmează să trăiască? Cu cine, cum, când urmează să aibă relaţii interpersonale în vederea

împărtăşirii şi consolidării sale în viaţa de credinţă? Dogma prezentată mai jos încearcă să ofere

câteva răspunsuri:

I. O dată ce Ruaħ ha-Qodeş împărtăşeşte unui individ pocăinţa de păcat şi credinţa în filiaţia

divină, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua, omul intră într-o relaţie cu personală cu

Acesta, fiind născut din nou, de sus490

. Yeşua devine Capul său, iar credinciosul devine

mădular, membru în Trupul lui Mesia (II Corinteni 11:2; Coloseni 1:18; Efeseni 1:22;

4:15; 5:23-32; Apocalipsa 19:7,8), un trup spiritual unit (I Corinteni 12:12,13), fiind o

parte din plinătatea Celui care umple totul în toţi (Evrei 12:23; Efeseni 1:10,22-23;

5:23,27,32).

II. Deşi este unit cu El, Cel pe care Îl recunoaşte ca Adonai şi Mesia, şi are părtăşie în

harurile, suferinţele, moartea, învierea şi slava Lui (I Ioan 1:3; Ioan 1:16; Filipeni 3:10;

Romani 6:5,6), credinciosul îşi păstrează individualitatea şi personalitatea proprie, bunuri

date lui de Dumnezeu.

III. Credincioşii mesianici care consimt să trăiască conform rânduielii lui Mesia, predându-se

pe ei înşişi lui Dumnezeu, şi unii altora, prin voia lui Dumnezeu, în supunere declarată

faţă de poruncile Evangheliei (Matei 28:20; Fapte 2:41,42; 5:13,14; II Corinteni 9:13) pot

şi trebuie să stabilească relaţii spirituale şi să formeze împreună sfinte comunităţi de

credinţă.

IV. Întemeierea şi continuitatea comunităţii locale de credinţă este învăţată şi definită limpede

în cărţile Legământului Înnoit (Fapte 14:23,27; 20:17,28; Galateni 1:2; Filipeni 1:1; I

Tesaloniceni 1:1; II Tesaloniceni 1:1).

V. Scopul comunităţii de credinţă mesianică este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu (Efeseni

3:21), de a-L cunoaşte (Ioan 17:3), de a se edifica în credinţă (Efeseni 4:13-16) prin

învăţătură din Cuvânt (II Timotei 2:2,15; 3:16,17), prin comuniune (Fapte 2:47; I Ioan

1:3), prin respectarea poruncilor (Luca 22:19; Fapte 2:38-42), prin proclamarea

Evangheliei în întreaga lume (Matei 28:19; Fapte 1:8).

VI. Autoritatea supremă şi unică a comunităţii de credinţă este Mesia Însuşi (Coloseni 1:18;

Efeseni 1:22,23). Ca atare, afirmăm categoric christocefalia şi independenţa comunităţii

de credinţă mesianică faţă de intervenţia oricărei ierarhii de indivizi sau organizaţii şi

dreptul său de a se auto-organiza (Tit 1:5) în ascultare de Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ.

Comunitatea este scutită de orice autoritate sau control exterior.

489

Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 490

Vezi subcapitolul Regenerarea.

176

VII. Comunitatea de credinţă mesianică este un organism spiritual unic, divino-uman, plasat în

timp istoric, dar cu rădăcini în eschaton. Ea este alcătuită din toţi credincioşii autentici,

începând cu Abel (Genesa 4), Enoħ (Genesa 5:18), Noe (Genesa 5:29), Iov (cartea Iov),

Melħiţedeq (Genesa 14:18-20) şi cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Mesia (I

Tesaloniceni 4:13-18; I Corinteni 15:51,52; Efeseni 2:11-3:6).

VIII. Comunitatea este distinctă de Yisrael (I Corinteni 10:32), o taină care n-a fost dezvăluită

până în această epocă (Efeseni 3:1-6; 5:32). Cu toate acestea, noi avem datorii sfinte faţă

de Yisrael (Psalmul 122:6; Romani 15:25-27).

IX. Noi considerăm o datorie sfântă şi un privilegiu să oferim credincioşilor cadrul necesar

pentru a deveni discipoli491

(Matei 28:19,20; II Timotei 2:2), identificându-şi locul şi

chemarea spirituală, punând în comun şi exercitându-şi darurile şi harurile acordate şi

crescând în ele (I Corinteni 3:21-23; 12:7; Efeseni 4:15,16; Evrei 10:25).

X. Credem că toţi credincioşii sunt chemaţi la lucrarea de slujire (I Corinteni 15:58; Efeseni

4:12; Apocalipsa 22:12), având obligaţia sfântă de a îndeplini anumite datorii, publice şi

private, într-un mod ordonat, care să conducă la binele lor reciproc, atât în omul

dinlăuntru, cât şi în cel de afară (Fapte 11:29,30; I Tesaloniceni 5:11,14; Galateni 6:10;

Romani 1:12; Evrei 10:24,25; 3:12,13; I Ioan 2:17,18). El dă şi aptitudini spirituale unice

şi speciale fiecărui membru din Trupul lui Mesia (Romani 12:5-8; I Petru 4:10,11) pentru

a sluji altora (I Corinteni 12, metafora trupului, în special v. 7).

XI. Toţi cei care se bucură de privilegiile comunităţii sunt subordonaţi vegherii ei spirituale şi

conducătorilor acesteia, conform regulii lui Mesia (Matei 18:15-17; I Tesaloniceni 5:14;

II Tesaloniceni 3:6,14,15)492

.

XII. Unul din modurile în care se concretizează slujirea şi vegherea e prin disciplinarea

membrilor comunităţii care cad în păcat, în armonie cu standardele Scripturii (Matei

18:15-22; Fapte 5:1-11; I Corinteni 5:1-13; II Tesaloniceni 3:6-15; I Timotei 1:19,20; Tit

1:10-16; vezi Legământul comunităţii).

XIII. Fiecăreia dintre comunităţile de credinţă sau adunări întrunite conform înţelepciunii Lui

declarate în Cuvântul Său, Adonai i-a acordat toată autoritatea de care are nevoie pentru a

realiza acea ordine în închinare şi disciplină, pe care El le-a instituit pentru ca membrii săi

să le facă; cu porunci şi reguli necesare pentru implementarea şi exercitarea acestei

autorităţi (Matei 18:17-18; I Corinteni 5:4-5; 5:13; II Corinteni 2:6-8). Conducerea,

darurile, ordinea, disciplina şi închinarea comunităţii sunt toate rânduite prin suveranitatea

Sa, aşa cum o găsim în Scripturi.

XIV. Prin porunca Tatălui, în această comunitate este învestită într-un mod suprem toată

autoritatea de a chema, institui, ordona şi guverna493

(Matei 28:18-20; Coloseni 1:18;

Efeseni 4:11,12).

491

Discipol, ucenic: talmid (ebr.), mathetes (gr.). 492

Vezi şi Şev. 39 a: Kol Yisrael arevim ze ba-ze: „Toţi evreii sunt răspunzători unul pentru altul”. 493

În biserici, acest articol este denumit „autoritatea eclesiastică”.

177

Capitolul al XXXI-lea

DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI

DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ

Sfintele Scripturi ne arată clar că, încă de la apariţia comunităţii de credinţă în Yeşua, unii

credeau în El, iar alţii simulau foarte bine această credinţă: Yehudah, Ananias, Safira sunt

exemple în acest sens. Dar Biblia ne spune chiar mai mult, şi anume că încă din vremurile

Stăpânului nostru Mesia, erau unii care-L urmau fără a face neapărat parte din nucleul apropiat

Lui (Mc. 9:38; Lc. 9:49). Cum trebuie să se relaţioneze credincioşii mesianici la cei care-L

urmează pe Mesia, dar nu aşa cum o fac ei? Înfăţişăm mai jos convingerile noastre:

I. Noi oferim mâna dreaptă de părtăşie (Galateni 2:9) şi suntem deschişi corespondenţei şi

colaborării nu numai cu credincioşi mesianici individuali, ci şi cu toţi cei care mărturisesc

credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de El prin Mesia şi Evanghelia Sa, şi se păstrează puri

doctrinar şi prin conduită şi vorbire, şi care pot fi numiţi sfinţi vizibili (Fapte 11:26; I

Corinteni 1:2; Romani 1:7). Aceştia pot constitui comunităţi mesianice sau adunări şi

confesiuni creştine (I Corinteni 12:14-27). Vrem să avem relaţii de părtăşie genuină, în

pace, pentru creşterea în dragoste şi edificarea reciprocă (Romani 16:1,2; III Ioan 8-10;

Efeseni 1:20-22), şi pentru prezentarea şi răspândirea credinţei în Adonai Yeşua ha-

Maşiyaħ.

II. Pe de altă parte, dezaprobăm categoric ecumenismul şi suntem rezervaţi vizavi de

mişcările inter-confesionale. Suntem conştienţi de faptul că chiar şi cele mai pure

comunităţi de credinţă de pe Pământ sunt supuse amestecului şi erorii (I Corinteni 5:1-13;

Tit 1:16; II Timotei 2:16-18; 3:5; 4:3,4; Iuda 4,12; Apocalipsa 2:1-29; 3:1-22), dar unele

au decăzut într-atât încât din comunităţi de credinţă în Mesia, au devenit peşteri de tâlhari

(Matei 21:13; II Tesaloniceni 2:11,12).

III. Slujitorii comunităţii de credinţă mesianică sunt aceia care, pe baza interpretării şi

aplicării Sfintelor Scripturi, decid măsura şi metodologia corespondenţei şi colaborării cu

alte comunităţi de credinţă (Fapte 15:19-31; 20:28; I Corinteni 5:4-7,13; I Petru 5:1-4).

178

Capitolul al XXXII-lea

DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII

(ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)

Cititorul a lecturat încă de la bun început câte ceva despre identitatea noastră: nu facem

parte din etnia evreiască şi nici din poporul israelian. În acest punct al lucrării noastre,

considerăm necesară şi utilă stabilirea identităţii noastre spirituale în raport cu Sfintele Scripturi,

cu poporul Yisrael şi cu etniile ne-evreieşti. În definitiv, noi tindem spre întemeierea unei

comunităţi formate din ne-evrei care studiază şi acceptă Scripturile evreieşti ca adevăruri care au

autoritatea supremă asupra noastră şi după care ne îndreptăm vieţile, dar nu dorim să ne părăsim

locul în lume şi identitatea etnică pe care ni le-a încredinţat Creatorul. El ştie de ce i-a făcut pe

unii evrei, pe alţii ne-evrei şi noi nu dorim să aducem încurcătură în planurile şi organizarea lor,

ci orânduială. În consecinţă, în cele ce urmează prezentăm identitatea noastră:

I. :

A. După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, Dumnezeu a avut

întotdeauna grijă să Se reveleze şi să-Şi păstreze în viaţă o spiţă de oameni

drepţi494

, care I Se închinau în mod corect: Abel, Enoħ, Noe, Iov, Melħiţedeq sunt

doar câţiva dintre ei. Apoi, în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu i-a ales pe

patriarhii Avraham, Yiţħaq şi Yaakov pentru a întemeia poporul Yisrael.

Dumnezeu a ales să-Şi maximalizeze revelaţia de Sine la un grup etnic, evreii, pe

care i-a chemat la o misiune specială, cu aspecte multiple.

B. Credinţa monoteistă fusese dată lumii iniţial prin Adam şi Eva (Genesa 1-2;

3:8a).495

Ea s-a perpetuat prin oameni drepţi:

1. Abel: fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie

spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască valoarea credinţei (Evrei

11:4) şi a închinării prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic; ştia

inclusiv importanţa arderii grăsimii, Genesa 4:4;

2. Enoħ (Genesa 5:18-24; Evrei 11:5; Iuda 14,15): trăitor cu Dumnezeu, om

despre care Dumnezeu mărturisise că-I era plăcut şi-l strămutase (tip al

Răpirii eschatologice);

3. Noe: trăitor cu Dumnezeu, om drept şi impecabil printre contemporanii săi

(Genesa 6:9; 7:1), partener de legământ cu DOMNUL (Genesa 6:18; 9:9-17).

Fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală,

fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască animalele curate şi necurate

(Genesa 7:2,8), închinarea prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic şi

valoarea altarului (Genesa, 8:20). Prin intermediul credinţei care duce la

ascultare (Genesa, 6:22; 7:5), el a moştenit neprihănirea (Evrei, 11:7); vezi

„Legile noahice” (extrastatutare). După origine, ne-evreii credincioşi sunt fii

ai lui Noe496

, după credinţă sunt fii ai lui Avraham497

;

494

Om drept/neprihănit: ţadiq (ebr.). 495

Vezi şi http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html 496

Bnai Noaħ. Vezi şi http://www.noachide.org.uk/ Totuşi, nu ne identificăm cu Mişcarea noahidă. 497

Bnai Avraham.

179

4. Iov: om fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu, care se abătea de

la rău (Iov, 1:1,8; 2:3), preot al casei sale (Iov, 1:5), mijlocitor (Iov, 42:8);

5. Melħiţedeq: rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Preaînalt (El

Elyon), l-a împărtăşit pe Avraham cu pâine şi vin, l-a binecuvântat şi a

primit zeciuiala de la acesta.

C. Ulterior, credinţa monoteistă a fost pervertită în diferite moduri: „Puţin câte puţin,

prin degenerescenţa constantă a umanităţii, idolatria a proliferat în diverse

forme”498

: prin ateism (perioada din Genesa, 4:16-25; Psalmii, 10:4; 14:1), prin

rebeliune făţişă (Genesa, 4:8; 6:2,5, 11; 10:9; 11:4; 19:5), politeism (Exodul, 5:2;

12:12; Isaia, 36:18), spiritism, magie şi vrăjitorie (Deuteronomul, 18:9-14),

henoteism (Ezechiel, 8:3 ş. urm;) şi idolatrie (Isaia, 2:18, 20; 10:10; Romani,

1:22,23,25). El a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor, deşi a păstrat mărturia

Sa depre Sine Însuşi499

(Fapte, 14:16, 17; 17:23, 26-28; Romani, 1:19 etc.)500

.

D. În mijlocul idolatriei mondiale, prin Avraham şi poporul Yisrael, Dumnezeu a re-

dăruit lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronomul, 6:4 cu Isaia, 43:10-12).

E. Prin poporul Yisrael se demonstra ne-evreilor binecuvântarea de a sluji

adevăratului Dumnezeu (Deuteronomul, 33:26-29; I Cronici, 17:20,21; Psalmii,

144:5; I Corinteni, 10:6,11).

F. Sfintele Scripturi au fost date poporului Yisrael, care le-a păstrat şi transmis mai

departe (Deuteronomul, 4:5-8; Romani, 3:1,2; 15:4).

G. Prin poporul Yisrael urma să vină în lume Mesia (Genesa, 3:15; 12:3; 22:18;

28:10-14; 49:10; II Samuel, 7:12-16; Isaia, 7:14; 9:6; Matei, 1:1; Galateni, 4:4;

Romani, 1:3).

H. Profeţii spun că Yisrael, adunat din mijlocul tuturor popoarelor, restaurat fizic în

Ereţ Yisrael şi spiritual prin întoarcerea la Dumnezeu, va avea cea mai mare

înălţare şi slavă pământească (Ezechiel, 34:11-31; 36-39; Osea, 3; Amos, 9:11-15;

Zaharia, 12-14; Isaia, 11; 43; 54; 60-62; 66; Romani, 11:1-34). Pe baza harului şi

a alegerii suverane (Deuteronomul, 9:4,5; 7:7,8), poporul Yisrael are şi va avea un

loc aparte printre toate popoarele (Deuteronomul, 32:8; Zaharia, 8:23; Numeri,

23:5).

I. Mai mult, Israelul, ca ţară plasată între nişte graniţe geografice, este a lui YHWH,

şi El a vrut ca poporul Său să trăiască acolo (Leviticul, 25:23,24; II Cronici, 7:20;

Ioel, 2:18; 3:2). Orice negocieri internaţionale de genul „pământ în schimbul

păcii” este un afront la adresa proprietăţii Divine.

J. Descendenţii fizici ai lui Avraham, Yiţħaq şi Yaakov, evreii care-şi pun credinţa

în Yeşua, recunoscându-L ca fiind Mesia al Yisraelului, precum şi Domnul

(Adonai) şi Mântuitorul lor personal, acceptând Legământul Înnoit oferit de El

(Evanghelia după Matei, 26:26-29; Marcu, 14:22-26; Luca, 22:7-20; I Corinteni,

11:17-34) continuă să rămână evrei.

498

J. B. Agus, Evoluţia gândirii evreieşti, Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu, p. 6. 499

Aşa-numitul Vestigium Dei (lat.) 500

Susţinem, astfel, aşa-numitul „protomonoteism”, monoteismul primitiv care a degenerat treptat, lăsând numai

fiinţe supreme foarte risipite şi nişte mari zei, recuperaţi în variate tipare religioase şi în încercări de încropire a unor

sisteme teologice, concepţie tratată de Wilhelm Schmidt în Der Ursprung der Gottesidee (1912-1936) sau The

Origin and Growth of Religion, Dial Press (1931) şi în Primitive Revelation (1939).

180

K. Noi contestăm şi denunţăm ca fiind nebiblice orice doctrine sau teologii care

încearcă să prezinte Ekklesia, Biserica creştină, ca înlocuind poporul Yisrael în

planul de mântuire al lui Dumnezeu („replacement theology”).

L. Principiul reprezentativităţii, un fapt real şi un dat vizibil, spune că, de exemplu,

capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii politici reprezintă

societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În Scriptură, Adam reprezintă

întreaga omenire căzută, Yeşua reprezintă omul înnoit (I Corinteni, 15:21-49; II

Corinteni, 5:14,15,21; Romani, 5-6). Principiul reprezentativităţii ne arată că

drepţii (ţadiqim) care merg înaintea noastră sunt Abel, Enoħ, Noe, Iov, Melħiţedeq

şi ei ne reprezintă. După ce Dumnezeu şi-a selectat un popor etnic căruia I S-a

revelat prin Avraham, Yiţħaq, Yaakov şi fiii săi, El a continuat să primească ne-

evrei în comunitatea Sa de credinţă: ei erau rezidenţii străini501

, imigranţii

naturalizaţi, neisraeliţii care locuiau ca protejaţi printre israeliţi. Dumnezeu a spus

despre ei că-i va binecuvânta, dar numai dacă se află într-o relaţie corectă cu

Avraham (Genesa, 12:3) şi Sămânţa sa. (Când spunem „Sămânţa”, ne referim atât

la poporul evreu, Genesa, cap. 15-17, cât şi la Yeşua ha-Maşiyaħ, Galateni, 3:16).

În tradiţia midraşică rabinii afirmau, şi pe bună dreptate, că „Avraham recruta

prozeliţi printre bărbaţi, iar Sarah printre femei”502

. Îi recrutau, adică, la credinţa

monoteistă revelată. Vedem în Scripturi oameni de genul lui Tamar (Genesa, 38;

Matei, 1:3), al ne-evreilor alipiţi de poporul evreu la Ieşirea din Egipt (Exodul,

12:38, 43, 45, 48, 49), sau Yethro (Exodul, 18). Spiritualiceşte, noi ne identificăm

cu ei. Deci, putem spune că, în bunătatea Sa, Dumnezeu a purtat de grijă

confraţilor noştri ne-evrei, dar şi nouă, în Ereţ Yisrael, prin ordonanţe divine

(Deuteronomul, 24:19,20; 26:12). Ni s-au dat drepturi juridice în tribunalele

evreieşti (Deuteronomul, 24:17; 27:19). Exodul, 23:12 şi Deuteronomul, 31:12 ne

vizează în mod deosebit. Evreilor li s-a dat porunca de a ne iubi, amintindu-şi,

astfel, de obârşia lor (Deuteronomul, 10:19). Ne aducem jertfele înaintea lui

YHWH, la fel ca poporul Yisrael (Leviticul, 17:8). Recunoaştem stipulaţiile

privitoare la puritatea relaţiilor intime (Leviticul, 18:26). Leviticul, 19:33 şi

Deuteronomul, 27:19 ne asigură un tratament corect. Salutăm credinţa unei femei

de genul lui Rachav (Iosua, 2:9-12; Matei, 1:5), sau a gabaoniţilor (Iosua, 9:24),

sau a lui Ruth, străbunica ne-evreică a unui mare rege al Yisraelului (vezi cartea

Ruth, îndeosebi 1:16 şi 2:12). Şelomoh ne-a numărat printre străinii din II Cronici,

2:17. Isaia, 56:3,6 ne garantează adopţia divină, reiterată în Evanghelia după Ioan,

1:12,13, I Ioan, 3:1,2; Galateni, 3:26-29, Romani, 8:14-17. Rămânerea poporului

ales în Pământul Făgăduinţei a depins şi de modul în care ne tratau evreii (Ieremia,

7:5-7; 22:3). În dreptatea Sa, Cel Preasfânt ne ia apărarea (Ezechiel, 22:7,29).

Recunoaştem cu bucurie promisiunile ce ne vizează din Ezechiel, 47:22,23, Amos,

9:12; Isaia, 2:2-4; 11:10-12; 14:1; 49:22,23; 51:5; 55:4,5; Ieremia, 3:17. Ne găsim

locul în profeţia care înfăţişează un viitor slăvit al Yisraelului credincios, alături de

care ne închinăm (Isaia, 56:1-8; 60; 62:2; Zaharia, 2:14, cf. Isaia, 49:6; 8:20-23;

14:16). Şemaia şi Avtalion, care alcătuiau a patra din cele cinci perechi (zugot) de

înţelepţi din perioada dintre haşmonei şi tanaiţi (sfârşitul sec. I î.e.n.) erau ne-

evrei, la fel ca marele Rabbi Akiva. Am făcut un pelerinaj proschinetic împreună

501

Gher, toşav: rezident străin. 502

Genesa Raba, 31:14.

181

cu magii (Matei, 2:1-12), şi I-am adresat rugăminţi lui Yeşua împreună cu

centurionul roman (Matei, 8:5-13; Luca, 7:1-10) şi cu canaaneanca (Matei, 15:21-

28; Marcu, 7:24-30). Vedem cu bucurie convertirea samaritencii (Ioan, 4:28) şi a

concetăţenilor săi (Ioan, 4:39-42). Am urcat la Yeruşalayim să ne închinăm

împreună cu grecii care au declanşat din partea lui Mesia un discurs de neuitat

(Ioan, 12:20,21), ne-am convertit împreună cu samaritenii din Fapte, 8:12, 14-17),

şi am coborât cu eunucul etiopian în apa botezului (Fapte, 8:26-40). Duhul Sfânt

ne-a botezat şi pe noi când Petru i-a evanghelizat pe centurionul Cornelius şi

apropiaţii săi (Fapte, 10-11). Am crezut şi ne-am mirat împreună cu demnitarul

Sergius Paulus (Fapte, 13:7-12). Fapte, 13:16 ne numeşte „temători de

Dumnezeu”. Când în Fapte, 13:43 citim despre prozeliţi503

şi ştim că înseamnă

convertiţi la religia iudaică, ne dăm seama că erau fraţi de-ai noştri, la fel ca şi în

pasajele Fapte, 14:1,27 şi capitolul 15. Am izbucnit şi noi în întrebarea majoră a

mântuirii, împreună cu temnicerul din Fapte 16:31-34. Eram temători de

Dumnezeu şi mesajul lui Rabbi Şaul şi al lui Sila ne-a convins (17:4,12,34). Ne

facem simţită prezenţa în Fapte 18:4,7,11; 19:18,19; 20:21; 22:21; 26:17; 27:2

(Aristarchus macedoneanul); 28:28. Inspirat de Ruaħ ha-Qodeş, rabbi Şaul

vorbeşte despre noi în Galateni 1:16; 2:2,7-9,14; 3:7-9,14; Romani 1:5,14,16;

2:10,28,29; 3:29,30; 4:16-18; 9:23-26,30; 10:12,13,19,20; 11:11-13; 11:30; 15:9-

12,16,18,27; 16:26; I Corinteni 1:24; 10:32; 16:15; Efeseni 2:11-22; 3:1,6-12;

Filipeni 3:3; Coloseni 1:27. Noi, goyim-ii care ne-am pus credinţa în Yeşua, am

fost „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei (Romani 11:17-25), devenind copii

spirituali ai lui Avraham (Galateni 3:26-29; Romani 2:28-29; 4:11,12).504

Vom

păşi în lumina cetăţii sfinte a Noului Ierusalim (Apocalipsa 21:24).

M. Cu toate acestea, pasaje de genul Romani 1:16,17; 2:9,10; 3:1,2 sunt

contrabalansate, de exemplu, de pasaje de tipul celor din Romani 2:11-29; 3:9-30

şi capitolul 4. Poporul evreu are anterioritate în chemare şi alegere, şi a fost pus

deoparte pentru a binecuvânta Neamurile, dar nu are o superioritate ontologică: el

este mântuibil pe baza aceleiaşi jertfe de Sine a lui Mesia (Efeseni 2:8,9), Mielul

pascal (Ioan 1:29,36) şi Marele Preot jertfitor (Epistola către evrei) prin

intermediul aceleiaşi credinţe preţioase date sfinţilor (Iuda 3). Trupul spiritual al

lui Mesia, comunitatea credincioşilor în El este, într-adevăr, formată atât din

evreii, cât şi din ne-evreii care au crezut că Yeşua este Mesia, Domnul (Adonai) şi

Mântuitorul lor personal (I Corinteni 12:13; Romani 10:9-13; 2:26-29; Coloseni

3:11; Efeseni 2:11-22). În pofida convertirii, identitatea etnică, statutul social şi

diferenţele de gender rămân (I Corinteni 10:32).

II. Relaţia cu poporul evreu contemporan:

A. Cel mai mare miracol al timpurilor contemporane a fost reîntemeierea sau

renaşterea statului Israel, o împlinire a profeţiilor străvechi (Cel mai mare miracol

contemporan a fost re-întemeierea sau renaşterea Statului Israel, conform

profeţiilor străvechi (Ezec. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Amos 9:11-15; Zah. 12-14; Isa.

11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34) precum şi faptul că a supravieţuit războaielor

şi conflictelor armate recente împotriva sa505

.

503

Prozelit: proselutos (gr.). 504

Vezi şi http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm 505

Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict.

182

B. Noi avem datoria sfântă de a sluji poporului evreu prin rugăciuni pentru

prosperitatea şi pacea sa spirituală şi materială (Psalmul 122:6), prin dărnicie

materială şi financiară (construcţii sinagogi, ajutoare, vezi Romani 15:26,27) şi

acţiuni de asistenţă socială. Simpatizăm cu mişcarea sionistă, dar cu rezerve,

întrucât Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Ioan 18:36).

C. Nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării

evreilor (Genesa 45:7; 46:1-4,34; Exodul 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua 23:12,13;

Judecători 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Neemia 10:30; 13:3,23-31).

183

Capitolul al XXXIII-lea

DESPRE JURĂMINTE

Unul dintre aspectele care vizează viaţa cotidiană este cel legat de jurăminte: cum ar

trebui să se relaţioneze credinciosul mesianic la ele? Convingerea noastră este următoarea:

I. Atât cărţile „Vechiului Legământ” cât şi cărţile Legământului Înnoit vorbesc despre

jurăminte.

II. În cărţile „Vechiului Legământ”:

A. Jurămintele506

făcute de evrei trebuiau făcute în Numele lui YHWH

(Deuteronomul 10:20; Neemia 13:25), invocat ca martor, cu teama de a nu profana

Numele Său (Exodul 20:7; Levitic 19:12), fiind rostite cu adevăr, neprihănire şi

judecată (Ieremia 4:2), pentru a avea loc o judecată potrivită cu adevărul sau cu

falsul conţinut în jurământul respectiv (II Cronici 6:22-23).

B. Omul care avea mâinile nevinovate şi inima curată, care nu-şi deda sufletul la

minciună, şi nu jura ca să înşele avea dreptul să urce la muntele DOMNULUI şi să

se ridice până la locul Lui cel Sfânt, să capete binecuvântarea DOMNULUI şi

neprihănirea dată de Dumnezeul mântuirii lui (Psalmul 24:3-5).

C. Jurămintele făcute trebuiau respectate cu toată credincioşia: Genesa 28:20-22;

Psalmul 76:11.

D. Jurămintele false duceau, metaforic vorbind, la jalea şi bocetele ţării (Ieremia

23:10).

III. În cărţile Legământului Înnoit, însă, ni se interzic jurămintele pe Numele lui Dumnezeu:

Matei 5:34,37; Iacov 5:12. Motivul acestei interdicţii este evitarea profanării Numelui lui

Dumnezeu, întrucât omul este mărginit şi păcătos (Ieremia 17:9,10) şi poate ajunge să

juxtapună un adevăr parţial, o eroare sau chiar o minciună la Numele Celui Sfânt.

A. Invocaţia Divinităţii folosită de Apostol în II Corinteni 1:23 nu oferă temei solid

unei învăţături diferite de cea prezentată aici.

B. Evrei 6:16 nu recomandă jurămintele, ci doar înfăţişează o stare de lucruri.

IV. În consecinţă, convingerea noastră este că se poate jura, dar nu pe Numele lui Dumnezeu,

ci pe conştiinţa şi onoarea personală, şi numai dacă acestea sunt transparente şi revelează

un caracter integru, în care ceea ce omul gândeşte, spune şi acţionează este identic (Matei

5:37; Iacov 5:12).

506

Din latinescul adjurare.

184

Capitolul al XXXIV-lea

DESPRE RELAŢIA CU

SFERA SOCIO-CULTURALĂ

Atunci când un om are parte de naşterea din nou, el nu este brusc trecut în prezenţa

cerească a lui Dumnezeu, ci el continuă să rămână „în lume”. În consecinţă, el este în continuare

amplasat într-o ţesătură de relaţii sociale, într-un context cultural. În ceea ce priveşte relaţionarea

credinciosului mesianic la sfera socio-culturală, convingerile noastre sunt următoarele:

I. În cartea Genesa, capitolele 1-3, şi în numeroase alte cazuri, Sfintele Scripturi revelează

faptul că Dumnezeu, Stăpânul şi Regele suprem al întregului Univers507

, a plămădit omul,

iar apoi i-a dat două mandate: mandatul slujirii şi închinării înaintea Creatorului, precum

şi cel cultural, al subordonării creaţiei înaintea Creatorului.

II. Yeşua Mesia are nu doar rolul primordial de Creator al creaţiei (Io. 1:1-3,14; Evr.

1:1:2,3), ci şi de „înomenit” în cadrul creaţiei (Io. 1:14;), întrupat într-una din culturile

omeneşti (Mat. 1:16,25; Lc. 1:31-33; Rom. 1:3; Gal. 4:4).

III. În învăţăturile şi practicile lui Yeşua Mesia există atât elemente de renunţare la lume, cât

şi de implicare în ea (Mat. 11:16-19 şi Luca 7:31-35).

IV. Îi îndemnăm cordial pe toţi credincioşii mesianici să se sfinţească (Lev. 11:44a), să facă

atât de mult bine pe cât este posibil (Iac. 1:27; 4:17), făcând bine în primul rând familiilor

şi confraţilor lor (lucru care este o poruncă scripturală, vezi Ioan 15:13; I Timotei 5:8;

Matei 25:40), încercând să participe la restaurarea lumii (II Pet. 3:11,12a), ştiind, în

acelaşi timp, că Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Io. 18:36), că întreaga

creaţie va suferi transformări majore (II Pet. 3:12b,13), că iubirea lucrurilor din lume este

păcat (I Io. 2:15) şi că Mesia nu transformă culturi508

şi nici măcar nu le restaurează, şi nu

mântuieşte nici în funcţie de apartenenţa religioasă şi nici pe baze etnice509

.

V. În ceea ce priveşte relaţia credinciosului mesianic cu politica şi viaţa politică: credinciosul

mesianic poate avea simpatii politice şi poate vota după cum îi dictează conştiinţa, dar

suntem rezervaţi vizavi de membralitatea în cadrul unui partid politic. Societatea civilă,

mai ales organizaţiile non-guvernamentale, oferă credinciosului mesianic multiple

posibilităţi de implicare activă pentru bunăstarea semenilor săi.

507

Regele suprem al întregului Univers: Meleħ ha-Olam (ebr.). 508

Vezi Christ and Culture, de H. Richard Niebuhr. 509

Puseurile de naţionalism sau românism nu-L impresionează pe Mesia, iar cei care şi le îngăduie demonstrează că

nu-L cunosc pe Mântuitorul.

185

Capitolul al XXXV-lea

DESPRE RELAŢIA CU AUTORITĂŢILE

ȘI CU STATUL

Întrucât credinciosul este amplasat într-o ţesătură de relaţii sociale, trebuie să vorbim şi

despre relaţiile cu autorităţile şi cu statul:

I. În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile statului: în Genesa 9:5,6, Dumnezeu a întemeiat

autoritatea civilă exercitată sub autoritatea Sa, spre slava Lui, deasupra oamenilor şi

pentru binele societăţii; şi a asigurat autorităţilor mijloacele necesare impunerii ordinii

(Genesa 9:5,6), pentru apărarea şi încurajarea celor care fac binele şi pentru pedepsirea

celor care fac răul (Romani 13:1-4).

II. Autorităţilor civile, fiind orânduite de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus, li se

cuvine supunere în toate lucrurile legii poruncite de ele (Matei 22:21; Luca 3:14).510

Noi

trebuie să ne supunem lor în Domnul, nu doar de teama de mânia lor, ci şi de dragul

conştiinţei (Romani 13:5-7; I Petru 2:13-17).

III. Mai mult, trebuie să facem rugăciuni şi cereri pentru toate autorităţile (Proverbe 21:1)

pentru ca, sub stăpânirea lor, să putem trăi în pace şi linişte o viaţă cinstită şi după voia lui

Dumnezeu (I Timotei 2:1,2; Tit 3:1).

IV. Nu este un păcat ca credinciosul mesianic să accepte şi să îndeplinească slujbă de

autoritate când este chemat la aceasta, contribuind la menţinerea dreptăţii şi păcii (II

Samuel 23:3; Psalmul 82:3,4), conform cu legile fiecărui stat.

V. În cazul în care autorităţile cer credinciosului mesianic un lucru contrar Sfintei Scripturi,

credinciosul trebuie să ceară înţelepciune lui Dumnezeu (Neemia 2:4; Iacov 1:5) şi să

asculte de îndemnul conştiinţei sale iluminate de Duhul Sfânt (Romani 9:1). Dacă

poruncile autorităţilor cer săvârşirea unui păcat şi sunt inflexibile, credinciosul mesianic

are dreptul de a nu se subordona autorităţilor (Exodulul; I Regi 16:1-4,7; 17:1; 18:18;

cartea profetului Daniel; Evrei 11:23, 35-38), ştiind că are datoria de a asculta de

Dumnezeu, Autoritatea supremă (Fapte 4:19,20; 5:29). Întrucât numai Dumnezeu este

Stăpânul conştiinţei, sfera temporală nu are autoritatea de a constrânge spre angajamente

care facilitează sau poruncesc păcatul (Io. 18:36).

VI. În legătură cu satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi încorporarea forţată pentru

apărarea patriei în timp de război:

A. ştiind că sunt străini şi călători pe acest Pământ (Evrei 11:13-16), credincioşii

mesianici au o perspectivă cerească asupra vieţii şi a lucrurilor (Iacov 4:14;

Apocalipsa 13:10);

B. ca acţiune, recomandăm ocrotirea vieţii sub oricare din formele sale. Creaţia

trebuie respectată şi distrugerile inutile trebuie evitate (Deuteronomul 20:19,20;

22:6,7), ştiind că Dumnezeu va judeca pe cei ce distrug Pământul şi ecosistemul

(Apocalipsa 11:18; 19:2). Ca atare, dacă înrolarea nu poate fi evitată, sugerăm

înrolarea ca asistenţi medicali.

510

Anterior anului 259 e.n., când academia din Nehardea, a fost strămutată în Pumbedita, rabbi Samuel spunea: Dina

d'malħuta dina, adică „Legea statului este lege”.

186

CAPITOLUL AL XXXVI-LEA

DESPRE VREMURILE FINALE

(HA-AĦARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE)

În legătură cu ha-aħarit ha-yamim, deci cu vremurile finale, cu escatologia, nu se poate

dogmatiza. Cu toate acestea, se pot emite câteva consideraţii:

I. Împreună cu alţi mesianici şi cu adevăraţii creştini, noi credem şi mărturisim că Mesia a

murit, Mesia a înviat şi Mesia va reveni. YHWH-Elohim, Care a acţionat în trecut şi

acţionează chiar şi acum, va continua să acţioneze, aducând la împlinire şi desăvârşire

scopul Său etern în Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ. Ne-am pus încrederea în faptul că viitorul

şi veşnicia noastră sunt în mâinile Sale.

II. Trăind în acest veac (olam ha-ze), nu ştim cu mare certitudine, precizie şi acurateţe

„lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1), cele privitoare la

„lumea care va veni” (olam ha-ba). Faptul că Dumnezeu acţionează în istorie şi

escatologie în conformitate cu un tipar profetic identificabil în Sărbătorile lui YHWH este

convingerea noastră, dar nu putem afirma acestea în mod dogmatic. Cu toate acestea,

afirmăm cu încredere învăţătura limpede a Sfintei Scripturi în aceste adevăruri doctrinare

esenţiale:

A. Starea intermediară dintre moarte şi judecată. La moartea fizică, trupul, plăsmuit

din ţărână (Genesa 3:19), este coborât în mormânt şi putrezeşte (Fapte 13:36), iar

duhul, partea imaterială a omului, dată de Dumnezeu, merge la El, care l-a dat

(Eclesiastul 12:7).

B. În această lume a imaterialităţii şi necorporalităţii, există două stări diferite şi

complet despărţite:

1. una din stări este în prezenţa lui YHWH-Elohim, o stare de fericire de

negrăit, de desfătare, strălucire slăvită şi odihnă, raiul sau „sânul lui

Avraham”, „casa din Ceruri” (Luca, 23:43; II Corinteni, 5:1,6,8; Filipeni,

1:23; Evrei, 12:23); acolo drepţii (ţadiqim) aşteaptă mântuirea deplină a

trupurilor lor. Vezi şi Luca, 16:22; Apocalipsa, 6:9-11; 7:9-14;

2. cealaltă stare este separată de la faţa lui Dumnezeu, o stare de pedeapsă şi de

suferinţă cruntă: iadul, „locul de chin”, „întunericul de afară”, „adâncul” etc.

După moarte, oamenii mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu prin Yeşua ha-

Maşiyaħ merg în rai, iar cei nemântuiţi merg în iad. În fiecare din aceste

stări, oamenii sunt pe deplin conştienţi511

şi aşteaptă judecata finală. Vezi

Matei, 8:12; 13:49,50; Luca, 16:23,24; II Petru, 2:4-9,17, Iuda, 6,7;

Apocalipsa, 6:9-11.

3. o a treia stare (purgatoriu, de exemplu) nu există.

C. Revenirea lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ în slavă. Actualmente, noi trăim în erev

Şabbat (ajunul Şabatului) şi aşteptăm cu bucurie şi anticipăm cu intensitate

binecuvântata noastră nădejde: Acelaşi Yeşua ha-Maşiyaħ care S-a înălţat la

Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil (Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte

511

În consecinţă, respingem psihopanihismul, concepţia că sufletul doarme până la Judecată.

187

1:9), va şi reveni (Ioan 14:3) personal, fizic, literal şi vizibil.512

El va fi Rege al

regilor şi Judecător al tuturor (Zaharia 14:3,4; Matei 24:30; Marcu 13:26; Luca

21:27; Fapte 1:11; Apocalipsa 1:7).

D. Învierea corporală. Prin slăvita Sa înviere, Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a rupt

lanţurile morţii, întronându-Şi autoritatea peste ea, iar în ziua revenirii Sale, Îşi va

afirma autoritatea aceasta şi în numele nostru, înviindu-ne (Iov 19:25-27; Daniel

12:2,3; Ioan 5:28,29; Fapte 24:15; I Corinteni 15:42).

E. Transfigurarea şi răpirea. La revenirea Sa, credincioşii care vor fi în viaţă vor fi

transformaţi (transfiguraţi) într-o clipită (I Corinteni 15:51-53; Filipeni 3:21) şi

răpiţi513

pentru a-şi întâmpina Stăpânul (Iov 14:14; Matei 24:36; Ioan 3:36;

11:25,26; 14:3; I Tesaloniceni 1:10; 4:16,17; Apocalipsa 20:5,6,10-15; 21:7,8).

F. Scopul învierii oamenilor. Morţii vor învia cu corpuri (Iov 19:26-27) transfigurate

conform trupului Său slăvit (Fapte 24:15; Ioan 5:28,29; Filipeni 3:21). Astfel,

mântuirea veşnică şi deplină include şi corpul, nu numai partea imaterială a

credinciosului (I Corinteni 15:42-44).

G. Învierea are loc în vederea judecăţii şi a răsplătirii eterne (II Corinteni 5:10;

Romani 2:16; Apocalipsa 20:12). Morţii care au murit în neprihănire şi dreptate

vor avea parte de viaţa (Ioan 3:36a; 11:25,26; Matei 25:34,46b) şi fericirea eternă,

trăite în Ceruri, un loc de lumină şi slavă de nedescris, în prezenţa lui Dumnezeu

(Apocalipsa 21:3,4; 22:3-5). Morţii care au murit în păcatele şi nelegiurile lor

(Ioan 3:36b) vor fi azvârliţi pentru vecie (Matei 25:41,46a; Apocalipsa 20:15;

21:8) în iazul de foc, care este moartea a doua, un loc de întuneric de negrăit şi de

agonie cumplită.

H. Termenul „pierzare”514

(gr. apoleia) nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci

lipsa unei existenţe fericite515

.

I. Nădejdea comunităţii noastre este revenirea binecuvântată, consolatoare şi

purificatoare a lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ. Noi mărturisim această preţioasă

promisiune în fiecare domeniu al vieţii noastre, „aşteptând şi grăbind venirea Zilei

lui YHWH printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (II Petru 3:11).

III. Despre judecata de apoi:

A. Dumnezeu Tatăl a dat lui Yeşua ha-Maşiyaħ toată autoritatea şi judecata (Ioan

5:22,27) şi, prin El, în ziua prestabilită, Dumnezeu va judeca lumea după dreptate

(Fapte 17:31). În acea zi nu vor fi judecaţi numai îngerii apostaţi (I Corinteni 6:3;

Iuda 6), ci înaintea tribunalului lui Mesia se vor înfăţişa şi toţi oamenii care au

trăit pe Pământ, pentru a da socoteală pentru gândurile, atitudinile, motivaţiile şi

cuvintele lor, şi pentru a primi răsplata pentru faptele săvârşite pe când trăiau în

trup, bune sau rele (Eclesiastul 12:14; Matei 12:35-37; 25:31-46; II Corinteni

5:10; Romani 14:10,12).

512

A doua venire a lui Yeşua Mesia, Revenirea sa: Parousia (gr.). 513

Naţal (ebr.), harpazo (gr.): Răpire. 514

Pierzare: (gr.) apoleia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 515

Vezi şi Evanghelia după Matei, 7:11, Evanghelia după Ioan, 17:12, Epistola către romani, 9:22, Epistola către

filipeni, 1:28; 3:19; A doua epistolă către tesaloniceni, 1:9, 2:3; Întâia epistolă către Timotei, 6:9; Epistola către

evrei, 10:39; A doua epistolă a lui Petru, 2:1,3; 3:7,16; Apocalipsa, 17:8,11.

188

B. Dumnezeu a prestabilit această zi în vederea manifestării slavei milei Lui, în

mântuirea veşnică a celor aleşi; şi în vederea manifestării slavei justiţiei Lui, în

osânda veşnică a celor respinşi, care sunt răi şi neascultători (Romani 9:22,23),

căci atunci cei drepţi vor intra în viaţa veşnică şi vor experimenta deplinătatea

bucuriei şi a slavei împreună cu răsplătiri eterne în prezenţa lui Adonai; dar cei răi,

care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia lui Yeşua Mesia, vor fi

aruncaţi afară în chinuri veşnice (Matei 25:21,34; II Timotei 4:8), şi vor fi

pedepsiţi cu separarea eternă din prezenţa Domnului şi din slava puterii Lui (Matei

25:46; Marcu 9:48; II Tesaloniceni 1:7-10).

C. După cum Mesia doreşte ca noi să fim convinşi că va fi o zi a judecăţii, atât pentru

pentru ca oamenii să se ferească de păcat (II Corinteni 5:10,11), cât şi pentru

consolarea celor drepţi care sunt încercaţi de necazuri (II Tesaloniceni 1:5-7), tot

aşa El a hotărât ca acea zi să fie necunoscută oamenilor, pentru ca aceştia să nu se

bazeze pe o siguranţă firească, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că nu ştiu

nici ceasul şi nici măcar ziua revenirii Domnului (Marcu 13:35-37; Luca 12:35-

40), şi pentru a fi întotdeauna pregătiţi să spună:

„Vino, Adonai Yeşua, vino curând”

(Apocalipsa 22:20).

Amen.

189

VOCABULAR

În general, traducerea termenilor ebraici şi greceşti din acest Vocabular este preluată după

Concordanţa Strong, iar în cazul termenilor greceşti am apelat şi la William E. Vine, An

Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New

Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966.

A

Abba (ebr., Strong 1 şi gr., Strong 5): Tată (Dumnezeu).

Ha-aħarit ha-yamim (ebr., Strong 319): vremurile finale, escatologice. Termenul grecesc

echivalent este eschatos (Strong 2078).

Adiaphoron (gr.): încredinţare personală, opinie teologică privitoare la un lucru ce nu este

nici poruncit, nici interzisă de Sfânta Scriptură. Ca atare, acel lucru este irelevant pentru

mântuire, poate fi exercitat în conformitate cu libertatea de conştiinţă şi ţine de credinţa şi

practica personală.

În general, în viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este

clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris, evitând a deveni motiv de poticnire pentru unii

confraţi mai slabi în credinţă (Galateni 5:6; I Corinteni 6:12; 8:8; Rom. 14:17).

Adon (ebr., Strong 113): stăpân. Exprimă calitatea de stăpân, de conducător, de cap sau

căpetenie, de autoritate. Antonimul său este eved, serv, slujitor. În mod aluziv, Yeşua S-a referit

la Sine ca fiind Eved-Yahu, Robul sau Servul DOMNULUI, descris în Cântările Robului lui

YHWH din Isaia 42:1-7; 49:1-7; 50:4-10; 52:13-53:12; 61:1-3. Când se doreşte folosirea

expresiei „Domnul meu”, se scrie Adoni (vezi şi Psalmii, 110, folosit despre Mesia).

Adonai (ebr., Strong 136): Stăpân. În forma sa accentuată înseamnă „Stăpânul/Domnul

meu”. Termenul grecesc echivalent este Despotes (Strong 1203).

Almah (ebr., Strong 5959): fetişcană, fecioară, virgină. Termenul grecesc echivalent este

parthenos (gr., Strong 3933). Faptul că almah înseamnă „fecioară” reiese şi din comparaţia cu

na’arah (I Re. 1:2; Ruth 2:6), cu betulah (Gen. 24:16; Jud. 21:12; Ioel 1:8) şi din ocurenţele din

Genesa 24:43; Exodul 2:8; Psalmul 68:25; Cânt.c. 1:3; 6:8; Prov. 30:18,19.

Aliyah (ebr., Strong 5944): „urcuş”. Credinciosul nu mergea, pur şi simplu, la templul din

Ierusalim, ci „urca“, făcea aliyah (vezi Evanghelia după Luca, 2:42, Evanghelia după Ioan, 5:1);

Ierusalimul, şi mai ales Templul, erau considerate cele mai înalte locuri din lume, nu atât ca

altitudine a unui topos geografic, ci mai degrabă ca elevaţie spirituală, axis mundi, „buricul

Pământului”, locul unde Pământul se întâlneşte şi comunică cu Cerurile.

Astăzi, în iudaism, „a face aliyah” înseamnă a emigra în Israel.

Tot în iudaism, „a face aliyah” diferă de „a avea aliyah”, care înseamnă a avea parte de

onoarea de a urca la bima (amvon) pentru a recita sau a incanta binecuvântări peste Torah.

190

Anothen (gr., Strong 509): de sus, din nou (Ioan 3:3 etc.). Termenul anothen înseamnă

simultan ambele, atât naştere de sus, cât şi din nou, un principiu de viaţă complet nou, nu doar o

„restaurare a chipului lui Dumnezeu în om”, aşa cum o concepe teologia ortodoxă. Conceptul de

„naştere din nou” nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan, 3:3, ci el este un concept

iudaic, transportat în creştinism, mai ales în creştinismul baptist şi penticostal. Iniţial, se referea

la două pasaje din Tanaħ, Ezechiel, 36:24-28, care profeţeşte despre un Legământ înnoit şi

vorbeşte despre stropirea cu apă, sălăşluirea Duhului şi transplantul unei inimi de carne în locul

celei de piatră, precum şi Isaia, 44:3, unde apare un paralelism ebraic între apă şi Duh. (Vezi şi

expresia din Talmud, Yevamot 48b (rabbi Yosi) şi 62a (Shim'on Ben-Lakiş): „un prozelit este ca

un bebeluş nou-născut”.)

Antitypon (gr., Strong 499): „icoană închipuitoare”, I Petru 3:21.

Aparħe (gr. Strong 536): începutul sau pârga unei jertfe. „El traduce doi termeni ebraici,

unul516

semnificând partea principală sau de căpetenie (Num. 18:12; Prov. 3:9), iar celălalt517

semnificând roadele cele mai timpurii ale solului sau pomilor roditori (Exodul, 23:16; Nee.

10:35). În Exodul, 23:19, de exemplu, ei apar alăturaţi.

În lucrurile spirituale, termenul este aplicat după cum urmează: (a) la Duhul Sfânt prezent

cu credinciosul care este pârga roadei depline a Crucii; (b) la Hristos Însuşi în înviere, în relaţie

cu toţi credincioşii care au adormit, I Cor. 15:20,23; (c) la primii credincioşi dintr-o ţară, în

relaţie cu compatrioţii lor convertiţi mai târziu (II Tes. 2:13). Comp. cu Apoc. 14:4.”518

Vezi şi

Bikurim.

Apocrife (gr., apokrupha): cărţi deutero-canonice, care nu sunt egale ca inspiraţie cu

restul canonului inspirat de Dumnezeu, dar sunt anagunoskomena (gr.), adică bune de citit.

Arħe (gr., Strong 746): început; principiu. (Ioan 1:1, Apoc. 3:14 etc.). Mesia nu este

prima creatură a lui Dumnezeu-Tatăl, ci principiul subzistent întregii creaţii.

Aron qodeş (ebr., Strong 727): chivotul lui YHWH, aflat în Qodeş ha-Qodeşim, adică

Locul preasfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Echivalentul său grecesc este

kibotos, Strong 2787. (În iudaismul de astăzi, aron qodeş este dulapul în care sunt ţinute sulurile

Tanaħ-ului.)

Aseret (ebr., Strong 6235) ha-Dibrot (ebr.): Cele Zece Porunci sau Decalogul.

Echivalentul grecesc al termenului „poruncă” este, în cea mai mare parte, entole, Strong 1785,

fiind folosit despre precepte morale şi religioase.

Aseret yeme teşuvah (ebr.): Cele Zece Zile de Pocăinţă. Denumite şi Yamim Noraim,

Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. Expresia apare în iudaismul rabinic.

Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi.

516

Reşit (Strong 7225): început, căpetenie, de la roş (Strong 7218) frunte, cap, căpetenie, prim. N. ns. 517

Bikurim (ebr., Strong 1061): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi, primogeniţii. N.

ns. 518

William E. Vine, op. cit.

191

B

Bar-miţvah (ebr.): „fiu al poruncii”; era un rit de trecere evreiesc, o ceremonie făcută

băieţilor evrei care împlineau 13 ani şi care deveneau majori din punctul de vedere religios. După

această ceremonie, puteau aduce jertfe şi aveau voie să citească Torah în sinagogă.

Bekor (ebr., Strong 1060): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii

născuţi, primogeniţii. Provine din aceeaşi rădăcină (bakar) ca şi bikurim (ebr., Strong 1061; gr.,

aparħe, Strong 536), primele roade. De-asemenea, Bikurim este şi prescurtarea sintagmei Yom

ha-Bikurim, Praznicul Primelor Roade (ebr., Strong 1061). Vezi şi Aparħe (gr., Strong 536). Vezi

mai jos Yom ha-Bikurim.

Ha-Ben (ebr., Strong 1121): Fiul (lui Dumnezeu).

B’rith sau Beriyth (ebr., Strong 1285): legământ, alianţă. Este un concept teologic de

importanţă majoră în cadrul Tanaħ-ului, întrucât Elohim a făcut legăminte cu Noe, Avraham,

Iţħaq, Yaakov, cu poporul evreu prin Moşe şi cu David, regele. De-asemenea, a promis că-Şi va

înnoi legământul făcut cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda (profeţia din Ieremia 31:31-34), şi a

repetat aceasta în Ieremia 32:40, 33:14,15, Ezechiel 36:22-38 şi capitolul 37, unde apar două

alegorii, cea a învierii şi cea a împreunării toiegelor. Termenul grecesc diatheke (gr., Strong

1242) are altă sferă semantică: dispoziţie, contract, ultimă voie, testament, legământ. Din

problemele filologice nesoluţionate apar problemele teologice, întrucât nu există un Vechi

Testament, ci un Legământ învechit (Evr. 8:13). Viţeii şi ţapii al căror sânge a pecetluit şi ratificat

legământul mozaic, din Exodul 24, nu şi-au făcut „testamentul”, ci ei au fost jertfiţi de Suveranul

viu care „tăia un legământ” ca în Genesa 15, adică instituia un legământ cu un partener viu,

poporul paradigmatic al evreilor. Ca atare, „Noul Testament” nu este o sintagmă corectă, întrucât

Adonai Yeşua nu Şi-a făcut testamentul, ci a înnoit vechiul legământ cu propriul Său sânge şi S-a

dat morţii pentru ca după aceea să învie şi, prin Duhul Sfânt, să se asigure de implementarea

acestuia.

În plus, chiar sintagma ebraică Ha-B’rith Ha-Ħadaşah şi cea greacă He Kaine Diatheke

indică un legământ înnoit, întrucât chadaş (ebr., Strong 2318, 2319) şi kainos (gr., Strong 2537)

nu înseamnă „nou” (gr., neos), ci „înnoit”. Aspectul spiritual al profeţiilor făcute de Ieremia şi

Ezechiel a început să fie împlinit în Matei 26:26-30, Marcu 14:22-26, Luca 22:14-20, I Cor.

10:16-18, 11:20-34 şi prezentat în colecţia de cărţi denumite, impropriu, cum am spus, Noul

Testament.

B’rith milah (ebr.): legământul circumciziei. (Rădăcinile conceptului apar în Exodul

12:48.)

C

Cohen (ebr., Strong 3548): preot. Termenul grecesc echivalent este hiereus (Strong

2409). În Sfânta Scriptură apar diferite tipuri de preoţii: preoţia străveche în care capul familiei

avea şi rol sacerdotal (Iov), cea melħiţedeqică (Genesa 14), cea aharonică, cea a lui Yeşua, lăsată

urmaşilor Săi.

Ha-cohen ha-gadol (ebr.): Marele Preot. Termenul grecesc echivalent este ho arħiereus

(Strong 749).

192

Ħ519

Ħag (ebr., Strong 2282): festival, (zi solemnă de) festivitate; sacrificiu. El provine din

ħagag (ebr., Strong 2287), care însemna mişcare în cerc, mişcare circulară. Termenul are atât o

conotaţie temporală, cât şi una spaţială. Din punct de vedere temporal, există un timp liniar,

format din trecut, prezent şi viitor, şi există un timp ciclic, care se învârte în cerc sau „face un

ocol” (Sărbătorile din Isaia, 29:1, deşi acolo în original apare naqaf, Strong 5362). Astfel,

Festivităţile DOMNULUI sunt ciclice, recurente, ele revenind săptămânal (Şabatul), lunar (Luna

nouă), anual (Şaloş regalim, Cele trei praznice), o dată la şapte ani (şemita, anul şabatic agricol)

sau o dată la 49 de ani (Yobel, jubileul). Din punct de vedere spaţial, ciclicitatea se vedea prin

faptul că bărbaţii evreii făceau un pelerinaj circular, „urcând” (Luca, 2:42, Io. 5:1) la Templul din

Ierusalim şi apoi „coborând (Luca, 2:51) spre casele lor. (Despre relaţia dintre Sărbători şi

vremea lor hotărâtă, sau timpul lor prestabilit, vezi termenul mo’ed.)

Înaintea DOMNULUI închinătorul se prezenta cu un ħagigah, un dar pus deoparte pentru

pelerinaj, respectând porunca din Exodul, 23:15b; 34:20b; Deut. 16:16b: „Să nu te apropii cu

mâinile goale de faţa Mea.” Termenul ebraic qarab înseamnă „a te apropia (cu un dar)”, şi din ele

provine termenul qorban, „dar pus deoparte pentru Dumnezeu.” Totdeauna trebuia să fie aduse

daruri DOMNULUI, şi la fel trebuie să fie şi astăzi, prin zeciuieli, donaţii, slujbe în adunare şi în

afara ei.

În limba greacă a Noului Testament, termenul ħag este heorte (gr., Strong 1859), iar

ħagag a fost preluat ca hora, care înseamnă tot mişcare în cerc. În Evanghelia după Ioan, Adonai

Yeşua, Domnul Iisus, repetă aproape obsesiv despre „ceasul” Lui. Acolo era un joc de cuvinte,

întrucât El nu aştepta numai o anumită oră prestabilită dinainte de întemeierea lumii, ci El Se

referea şi la faptul că era în plină desfăşurare a unei mişcări „circulare”, să spunem aşa: El venise

de Sus „la plinirea vremurilor” (Gal. 4:4) pentru a sluji (Io. 4:23; 5:25; 7:30), a pătimi (Io. 8:20;

17:1) şi a Se întoarce Sus „la ceasul hotărât” (Io. 12:23,27; 13:1).

În viaţa cotidiană, această mişcare circulară s-a prezervat foarte bine în următoarele trei

cazuri:

A: acele ceasornicului sau ale orologiului merg în cerc (repetăm, în limba greacă ceasul,

ora, este de fapt, hora), făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic, recurent;

B: de Paşte, ortodocşii şi catolicii fac o procesiune circulară în jurul bisericii;

C: dansul popular dansat în cerc se numeşte horă.

Aceste aspecte provin tot de la greceascul „ceas”, hora.

Ħag ha-Maţot (ebr.): Praznicul Azimilor (Strong 4682), care vine în prelungirea Pesaħ-

ului. Se celebrează din 15 până în 21/22 Nisan.

Ħag ha-Qaţir (ebr.): Praznicul Secerişului (Strong 7105). Vezi Ħag ha-Şavuot.

Ħag ha-Sukot (ebr.): Praznicul Colibelor (sau al Corturilor; Strong 7900). Termenul

grecesc echivalent este skenopegia (Strong 4634).

Uneori, acestui Praznic i se mai spunea şi Ħag ha-Asif (Strong 625), Praznicul Strângerii

Roadelor.

Pe planul agricol, se termina secerişul (Ex. 23:16; Lev. 23:33 etc.; Deut. 16:13-15).

519

Limba ebraică are şi un sunet gutural „h” (ħet), care se pronunţă cam ca şi sunetul „h” din „hrean”, „hrubă”, sau

germanul milch. L-am redat prin ħ.

193

Pe planul istoric evreiesc, se comemora începutul peregrinării poporului Yisrael în deşert

şi Providenţa lui Dumnezeu faţă de ei. Conform Psalmii, 27:5; 31:20 şi Isaia, 4:6, cortul era

imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de

ocrotire împotriva furtunii şi ploii”.

Ş’mini Aţeret era a opta zi de adunare din cadrul Praznicului (Lev. 23:36; Num. 29:35

etc.), când era ziua finală de bucurie şi încheierea anului liturgic, şi se rostea rugăciunea „Ana

Adonai hoşi'ah na, Ana Adonai hatzliħah na” (Psalmul 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă

izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei: erau trimişi doi bărbaţi care scoteau

apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia 12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din

izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna peste altar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia

dătătoare de viaţă pentru anul următor. (Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu

decidea dacă în anul următor va fi recoltă bogată sau nu.)

În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia 44 erau în minţile tuturor, se încheia anul

liturgic.

La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Ş’mini Aţeret, în timpul

ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat

Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan, 7:37,38.

Talmudiştii au considerat un lucru bun să ţină o festivitate după ziua Colibelor, în care

credincioşii evrei se bucură de faptul că s-a încheiat citirea celor 52 de paraşiyoth, adică de

pericope, în care a fost împărţită Torah pentru a fi citită în decursul unui an. Această festivitate se

numeşte simħat Torah, bucuria Torei.

Ħag ha-Şavuot (ebr.): Praznicul Săptămânilor. Această sărbătoare era denumită şi

Praznicul Secerişului (Ħag ha-Qaţir), Praznicul primelor roade (al pârgii, Ħag ha-bikkurim) sau

al Cincizecimii (Strong 7620. Termenul grecesc echivalent este Pentekoste, Strong 4005).

Cronologic, evenimentele festive se desfăşurau după cum urmează: de-a doua zi de după

Pesaħ se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice

zi a săptămânii cădea această dată. În această zi de 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se

începea secerişul grâului.

Aspectul agricol al Praznicului se află conţinut în sintagma Ħag ha-bikkurim Praznicul

primelor roade sau al pârgii: dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul

(Exodul, 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronomul 5:12-15), iar de Paşte Îl lăudau ca fiind şi

Izbăvitorul lor (Deut. 16:1; Exodul, 12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu

pentru că era Dătătorul roadelor (Leviticul, 23:10,18,19).

Aspectul religios al Praznicului, încorporat în liturghia iudaică, a dat acestui Praznic

titulatura zeman matan Torah: se consideră că în 6 Sivan YHWH a dat Torah lui Moşe (matan

Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată.

Ca atare, evreii credincioşi citesc Exodul, capitolele 19 şi 20.

Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt

a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin

Yeşua Mesia (Faptele apostolilor, cap. 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor

răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei).

La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de

păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov 1:18; I Corinteni 15:23;

Romani 11:16; Apocalipsa 14:4).

Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa, 14:15,16).

194

Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic al Secerişului,

al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor

învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni, 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită,

derivată din natura învierii Sale;

Ħallah (ebr., Strong 2471): turtă (sfinţită). Astăzi, cele două ħalloth-uri pe care evreii le

consumă la intrarea în Şabbat sunt un fel de franzele împletite.

Ħameţ (ebr., Strong 2556): orice fel de ferment, respectiv dospeala aluatului (seor, ebr.).

Acestea simbolizează păcatul: Leviticul, 2:11; 6:16,17; 10:12; 23:17; Numeri, 6:15; I Cronici,

23:29; Amos, 4:5; Matei, 6:6,11,12; Marcu, 8:15; Luca, 12:1; Galateni, 5:9. Mişna, în tratatul

„Pesaħim” spune: „La căderea nopţii dinainte de ziua de 14 (Nisan), trebuie să purcedem la

căutarea aluatului la lumina lămpii” (vezi şi Ţefania, 1:12). Termenul grecesc echivalent este

zume (Strong 2219). Singura dată când termenul „aluat, dospeală” nu are conotaţia sa de păcat şi

moarte, ci de fermentare, extindere spre viaţă, e în pericopa din Evanghelia după Luca, 13:18-21.

Vezi mai jos Maţah.

Ħamişah ħumşeh Torah (ebr., Strong 2568), Pentateuħ (gr.): „Cele cinci cincimi ale

Torei”, referindu-se la cărţile scrise de Moşe, adică Genesa, Exodul, Levitic, Numeri,

Deuteronomul.

Ħanukiah (ebr.): candelabru cu nouă braţe, în care lumânările se aprind doar de

sărbătoarea Ħanukah. Terminaţia fusului candelabrului se numeşte şamaş (servitorul), şi de la el

se aprind toate celelalte lumânări. Termenul apare în perioada inter-testamentară.

Ħarisma (gr., Strong 5486): dar provenit din har, donaţie cu titlu gratuit (I Cor. 1:7; 12:4;

Rom. 1:11; 6:23; 12:6). Harismele se subordonează darurilor sau manifestărilor spirituale

generale, „spiritualiilor” (gr., pneumatikos, Strong 4152) din I Corinteni 2:13-15, 12:1; 15:44-46;

Apoc. 11:8.

Ħatta: vezi Strong 2398-2403.

Ħatta’th (ebr.): apa de ispăşire sau de lustraţie.

Ħesed (ebr., Strong 2617): un concept greu de tradus în gândirea europeană, semnificând

bunătatea sau îndurarea statornică manifestată în cadrul unui legământ de sânge; ea nu este un

afect, o reacţie emoţională puternică, dar de scurtă durată, ca mila, ci este o acţiune care

urmăreşte statornic şi necurmat binele suprem al partenerului de legământ. Ħesed este dragostea

jertfitoare din cadrul legământului de sânge. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu

are chiar aceeaşi sferă semantică, este agape (gr., Strong 26).

Ħet (ebr., Strong 2399): crimă, delict serios, sau pedeapsa sa; vină (deosebit de gravă),

ofensă, (pedeapsă pentru) păcat. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar

aceeaşi sferă semantică, este hamartia, Strong 266.

Ħilul ha-Şem (ebr., din chalal, Strong 2490): păcatul profanării sau a luării în deşert a

Numelui divin YHWH.

195

Ħilul Şabbat (ebr.): profanarea Şabatului.

D

Darşan (ebr.): predicator.

Davar (ebr., din amar, Strong 559): cuvânt, lucru, eveniment. Termenul grecesc care-l

redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este logos, Strong 3056.

Demuth (ebr., Strong 1823): asemănare. Termenul grecesc echivalent este homoioma

(Strong 3667).

Dogma (gr.): în sens primar, doctrină şi precept moral propovăduit de Yeşua Mesia sau

promulgat de Adonai Yeşua sau de apostoli; în sensul mai larg, adevăr privitor la credinţă sau

morală, revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, chiar dacă într-o formă mai adumbrită, trans-

raţională, dar a cărei crezare este necesară pentru mântuire. (Estera 3:3; Fapte 16:4; 17:7; Efeseni

2:15.)

E

Eħad (ebr., Strong 259): unul, unit(ate compozită), împreună (Genesa, 2:24; Exodul,

24:3; Ezra, 2:64; Ezechiel, 37:17, alegoria împreunării toiegelor). Nu semnifică unicitate, ca

termenul yaħid, ci unitate, o unitate compozită, ca un grup de oameni, sau un ciorchine de

struguri.

El (ebr., Strong 352 şi 410b): zeu, tare, puternic, Dumnezeu. Termenul grecesc echivalent

este theos (Strong 2316).

El-Elyon (ebr., Strong 5945b): Cel Preaînalt.

Elohim (ebr., Strong 430): în sens primar, (dumne)zei. În sens lărgit, Dumnezeul creator.

În termenul Elohim nu apare pluralul dual ebraic, ci un plural care desemnează (cel puţin) trei

persoane. Paradoxul filologic şi, implicit, cel biblic, teologic şi filosofic, constă în faptul că

Elohim desemnează o pluralitate de „Persoane dumnezeieşti”, ca să Le denumim aşa, dar, cu

foarte puţine excepţii, în Tanaħ, după pluralul acesta, verbele apar la singular: „La început,

Elohim/Dumnezei (plural) a făcut (singular)...” (Genesa 1:1), „Elohim/Dumnezei a zis..” (Genesa

1:3,6,9,11 etc.). (Avem în pregătire o lucrare mai amplă despre acest subiect.)

Emunah (ebr., din aman, Strong 539): credinţă. Iniţial, aman însemna stâlpul central care

ţinea cortul unei familii (semi-)nomade, elementul de susţinere centrală, verticală şi statornică a

întregii case. Altfel spus, credinţa în Mesia susţine „cortul” pământesc şi vremelnic al fiecărui

credincios.

Termenul grecesc echivalent este pistis (Strong 4102), care nu este o credinţă intelectuală,

ci o convingere fermă, bazată pe auzire, care produce o recunoaştere deplină a adevărului sau

revelaţiei dumnezeieşti (II Tes. 2:11,12), o predare Lui (Io. 1:12) şi un comportament inspirat de

asemenea predare (II Cor. 5:7).

196

Enipostaziere. „Una din cele mai importante clarificări pe care Leontiu de Bizanţ (+ 542)

o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre « unirea după ipostas » şi

« unirea după natură ». În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect

omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului,

asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”520

Ereţ (ebr., din Strong 776): pământ, sol, teren; ţară; pământ. Termenul grecesc echivalent

este gee (Strong 1093).

Ereţ Yisrael: ţara Yisrael.

Erev Şabbat (ebr.): ajunul Şabatului.

Eucharistia (gr., Strong 2169): aducere de mulţumiri.

Evenimentul cristic: Karl Barth şi Reinhold Niebuhr, teologi neo-ortodocşi, au definit

evenimentul cristic ca fiind alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi

înălţarea lui Adonai Yeşua Mesia.

Ex nihilo (lat.): (creaţia) din nimic.

Ezer k(e)negdo (ebr., Strong 5828 şi 5048): ajutor potrivit, complementar (Genesa, 2:18).

F

„Finitum non capax infinitum” (lat.): Finitul nu poate cuprinde infinitul. Jean Calvin.

G

Ganz Andere (germ.): sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit”.

Gher (ebr., Strong 1616), toşav (ebr., Strong 8453): (rezident) străin, venetic, imigrant

naturalizat, alogen.

Gheulah (ebr., Strong 1353): răscumpărare. Conform Torei (Lev. 25:25 etc.), cel care

acţionează ca răscumpărător este Go’el, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare.

Conceptul îşi găseşte împlinirea totală şi ultimă în Yeşua, Fratele mai mare, Răscumpărătorul

celor care cred în El (Mat. 20:28, I Tim. 2:6, Tit 2.14; I Pet. 1:18,19; Evr. 2:11-18).

Echivalenţii greceşti sunt exagorazo (Strong 1805), a plăti preţul pentru un sclav (în

vederea eliberării sale) (Gal. 3:13 şi 4:5) şi lutroo (Strong 3084), eliberarea care are loc în urma

plătirii efective a preţului răscumpărării. Altfel spus, Yeşua, Go’el-ul credincioşilor în El, a plătit

cu sângele Său expiatoriu preţul iertării, îndreptăţirii şi al eliberării de sub vina păcatelor (Rom.

3:24; Ef. 1:7; Col. 1:24) şi osânda corespunzătoare, precum şi o viaţă înnoită, de libertate (Rom.

6:4; Evr. 9:15). Cu toate acestea, răscumpărarea finală a credinciosului din prezenţa şi de sub

puterea păcatului şi din trupul său pieritor va avea loc numai la Parousia Domnului.

520

http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html

197

Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca

termenul Geth-Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660,

şi şemen, Strong 8081), locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea sufletească

a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El.

Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naşterea Pâinii vieţii (Io. 6:33,35) în Beth-Leħem,

„Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., pasħein), care a avut loc de Paşte (ebr., Pasħa).

H

Haşgahah (ebr.): providenţa divină. Echivalentul grecesc este pronoia (Strong 4307;

Fapte 24:2 şi Rom. 13:14), adică, „pre-vedere”, „purtare de grijă”, „aprovizionare”.

Heilsgeschichte (germ.): în teologie, termenul este consacrat pentru a desemna sintagma

„Istoria mânturii“.

Hitgaşmut ha-Maşiyaħ (ebr.): întruparea lui Mesia.

Hupostasis (gr., Strong 5287): ipostas, aproximativ „subzistenţă“. Concret, esenţă;

abstract, încredere, asigurare. (Dumitru Cornilescu l-a tradus ca „Fiinţă” în Evrei 1:3 şi ca

„încredere neclintită” în Evrei 11:1.) Atunci când vorbim despre Ipostasuri sau Persoane în

Dumnezeire, limbajul, care este de fapt un mijloc de comunicare simbolică, devine mai neclar ca

oricând. Cu toate acestea, definim Ipostas (hupostasis, gr.) drept „subzistenţă“, sau, ca Jaroslav

Pelikan, „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”. Charles

Ryrie521

defineşte ipostasul mai scurt, spunând că acesta este o „existenţă necesară”.

„Din punctul de vedere tehnic, hupostasis se referă la fiecare dintre Cele Trei Persoane

Trinitare distincte, care împărtășesc o singură natură sau esență divină.”522

I

Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant.

Iş (ebr., Strong 376): bărbat. Echivalentul grecesc este aner, Strong 435.

Işah (ebr.): femeie. Echivalentul grecesc este gune, Strong 1135.

K

Kapar (ebr., Strong 3722a): (jertfă de) ispăşire, propiţiere. Provine din verbul evreiesc a

acoperi (cu referire la jertfele din Levitic). Echivalentul său grecesc hilaskomai (Strong 2433),

înseamnă şi a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă.

521

Charles Ryrie, Teologie elementară, Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma, p. 49. 522

Art. „Hypostasis, Unire ipostatică”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicţionar de

termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.

198

He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B’rith Ha-Ħadaşah (ebr.): teoretic, aceste sintagme

înseamnă „Noul Testament”. Practic, ar trebui tradus „Legământul Înnoit”. Vezi mai sus tratarea

sintagmei Ha-B’rith Ha-Ħadaşah.

Kapporeth (ebr., Strong 3727): Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”. În Evrei 9:5 apare

scaunul îndurării, hilasterion, Strong 2435.

Karath (ebr., Strong 3772): acest termen ebraic a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza;

a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi. Dumitru Cornilescu

l-a tradus, în general, drept „a nimici”.

Kaşrut (ebr.): legi privind consumul alimentelor kaşer (ebr. Strong 3787), curate din

punctul de vedere ritualic.

Katakalupto (gr., Strong 2619): acoperirea integrală a capului femeii, în I Corinteni 11:6.

Katav (ebr., Strong 3791): scriere, Scriptură.

Kitvey ha-Qodeş (ebr.): Sfânta Scriptură, formată din Tanaħ şi Ha-Beriyth Ha-Ħadaşah,

deci din cărţile „Vechiului Legământ” şi ale Legământului Înnoit.

Kiyor neħoşet (ebr., Strong 3595 şi 5178): ligheanul sau cuva de aramă din curtea

Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul.

Kenosis (gr., din kenoo, Strong 2758): golire de Sine. Această doctrină are baza în

Filipeni, 2:7-11.

„Termenul kenosis se referă atât la golirea de Sine a lui Hristos în întrupare, cît şi la

acceptarea conştientă, de către El, a supunerii faţă de voia divină care L-a condus la moarte prin

răstignire. Mulţi teologi văd în acest termen o referire la alegerea lui Isus de a nu-Şi exercita

prerogativele şi puterile pe care le deţinea în virtutea naturii Sale divine. În sec. XIX, pornind de

la această idee, unii gînditori au elaborat o cristologie kenotică, potrivit căreia întruparea

constituie golirea de Sine a Fiului preexistent, etern, care a devenit omenescul Isus. Această

golire de Sine a presupus renunţarea la anumite atribute divine sau cel puţin la exercitarea

independentă a puterilor Sale divine.”523

Koinonia (gr., Strong 2842) : comuniune, părtăşie, participare. Din acest termenul

provine cuvântul românesc „cununie”, semnificând începutul unirii plenare al proaspeţilor

căsătoriţi la nivelul cel mai intim, al relaţiei lor comune cu Dumnezeu şi unul cu celălalt, relaţie

care se consumă şi în aspectul său fizic, unirea intimă.

L

Laşon (ebr., Strong 3956) ha-qodeş (ebr.): limba sfântă, limba ebraică.

523

Art. „Kenosis”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, op. cit.

199

M

Maaseh Bereşit (ebr., Strong 4639): actul creaţiei.

Maaseh ha-Torah „Faptele Legii” fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, îl

distingeau de ne-evreii păgâni, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea

Şabatului şi a Praznicelor.

Maaser (ebr., Strong 4643): zeciuială.

Ha-Maşiyaħ (ebr., Strong 4899), ho Ħristos (gr.): „Unsul” (DOMNULUI), Mesia,

Hristos.

Mattanot (ebr., Strong 4976) le-evyionim (ebr.): donaţii făcute săracilor.

Maţah (ebr., Strong 4682): azimă. Termenul grecesc echivalent este azumos (Strong 106)

adică „fără ferment, fără dospeală”, din care provine cuvântul românesc „azimă”. Vezi mai sus

tratarea termenului chameţ.

Mayim ħayim (ebr., Strong 4325): „ape vii”, ape curgătoare. În iudaismul secolului I, un

goy, adică un bărbat ne-evreu, se putea converti la iudaism numai dacă accepta „mărturisirea de

credinţă” iudaică (Şema), accepta legământul circumciziei (b’rith mila) şi botezul (tevilah), sau

afundarea totală în apă curgătoare în prezenţa a cel puţin unui rabin, care atesta faptul că până şi

ultimele două fire de păr fuseseră imersate.524

Meleħ (ebr., Strong 4428): rege. Termenul grecesc echivalent este basileus (Strong 935).

Meleħ ha-Olam (ebr.): Regele suprem al întregului Univers.

Menorah (ebr., Strong 4501): sfeşnicul sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe din

Locul Sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Limba greacă a Noului Testament

nu are un echivalent al termenului menorah, ci vorbeşte doar despre sfeşnice (luchnia, Strong

3087). E foarte probabil că sfeşnicele din Apocalipsa, 1 şi 2, să fi fost, de fapt, menore.

Miqveh (după ebraicul Strong 4723): (apele din) scăldătoare, iaz. Prin implicaţie, spălare,

spălătură, abluţiune. Absolut necesare pentru iudaism, vezi şi Faptele apostolilor, 16:13 şi

Epistola către evrei, 6:2a, „învăţătura despre botezuri”, unde, de fapt, este vorba despre spălări

sau abluţiuni.

Minħah (ebr., Strong 4503): jertfa de mâncare sau de grâne.

Miqdaş (ebr.): Locaşul sfânt sau sanctuarul.

Mişkan (ebr., Strong 4908): Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa.

524

Botezul convertiţilor la iudaism se făcea numai în apă curgătoare. Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the

Mikveh, de R. Aryeh Kaplan.

200

Mizbeaħ neħoşet (ebr., Strong 4196 şi 5178): altarul de aramă din curtea Sanctuarului, fie

el Cortul întâlnirii sau Templu.

Mizbeaħ zaħav (ebr.): altarul aurit al tămâierii, aflat în Ha-Qodeş, Locul sfânt al

Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu.

Mo’ed (ebr., Strong 4150): o adunare care se întruneşte într-un loc stabilit (Yeruşalayim),

la un timp stabilit, adică de Praznice, cu scopul clar definit, acela de a prăznui în cinstea lui

YHWH. (Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el însemnând doar „timp

prestabilit”, „soroc”.)

Molad ha-Levanah (ebr.): faza nouă a lunii.

Morphe Theou (μορφῇ θεοῦ, gr.): natura/esenţa, caracteristica lui Dumnezeu, subzistând

concret şi inseparabil în Fiul. (Filipeni 2:6.)

N

Naştere (a Fiului lui Dumnezeu): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate

prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale

întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo

împărţire, înstrăinare sau schimbare.525

Naviy (ebr., Strong 5030): (în sens primar) văzător; în sens lărgit, profet. Termenul

grecesc echivalent este prophetes (Strong 4396).

Nefeş (ebr., Strong 5315): suflet. Termenul grecesc echivalent este psuħe (Strong 5590).

Non posse pecare (lat.): nu poate să păcătuiască. Expresia se referă la starea slăvită şi

veşnică a credinciosului. Vezi şi Non posse non pecare şi Posse non pecare.

Non posse non pecare (lat.): nu poate să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea

prezentă a omului, chiar şi a celui credincios. Vezi şi Posse non pecare şi Non posse pecare.

O

Ohel mo’ed (ebr., Strong 168): Cortul întâlnirii.

Olah (ebr., Strong 5930a): jertfa arsă de tot sau arderea de tot.

Olah tamid (ebr. Strong 5930a şi 8548): jertfa necurmată sau continuă, perpetuă.

Omer (ebr., Strong 6016): snopul de orz secerat (Levitic 23:10-12).

Oneg (ebr., Strong 6027): bucurie, desfătare, plăcere.

525

Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 94.

201

Opera ad extra (lat.): lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii.

Ordo salutis (lat.): ordinea mântuirii. Această ordine constă din alegere (Dumnezeu ne

alege în vederea mântuirii), chemarea Evangheliei (proclamarea mesajului Evangheliei), naştere

din nou sau regenerare, convertire (pocăinţă şi credinţă), justificare sau îndreptăţire (statutul

legal), sfinţire (comportamentul corect în viaţă), perseverare (rămâneea în credinţă), moarte

(plecarea pentru a fi cu Domnul), slăvire (primirea unui trup înviat).526

P

Parah adumah (ebr., Strong 6499 şi 122): vaca roşie (Num. 19:2).

Parnas (ebr.): diacon. Funcţionar al sinagogii şi, mai târziu, al bisericii, care avea

aptitudini administrative şi se ocupa de lucrări cu aspect practic, cum ar fi construcţia sau

renovarea lăcaşelor de cult, gestionarea pomenilor şi ajutoarelor etc.

Paroħet (ebr., Strong 6532): catapeteasma, perdeaua din Templu, dintre Locul Preasfânt

şi Locul sfânt. Echivalentul grecesc este katapetasma, Strong 2665.

Parousia (gr., Strong 3952): a doua venire a lui Yeşua Mesia sau Revenirea. Din

grecescul parousia, care însemna că o persoană importantă, un rege, sosea într-o cetate în care

avea să se stabilească şi din care urma să domnească. „Când termenul este folosit despre Hristos,

la Răpirea Bisericii, el semnifică nu numai venirea Sa momentană pentru sfinţii Lui, ci prezenţa

Sa cu ei din acel moment până la revelarea Sa şi manifestarea Luzi înaintea lumii. În unele pasaje

cuvântul acordă proeminenţă începutului perioadei, cursul perioadei fiind subînţeles, I Cor.

15:23; I Tes. 4:15; 5:23; II Tes. 2:1; Iac. 5:7,8; II Pet. 3:4. În altele, predominant este cursul, Mat.

24:3,37; I Tes. 3:13; I Io. 2:28; iar în alte pasaje, semnifică încheierea perioadei, Mat. 24:27; II

Tes. 2:8.”527

Pesaħ (ebr., Strong 6453): Paşte. Iniţial, termenul avea conotaţii pline de semnificaţie: „a

sări peste sau a trece pe lângă, în sensul de a cruţa”. Rădăcinile Paştelor se află în legământul

avrahamic (Gen. 12:1-3,7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-21; 22:15-18) şi în Exodul 6:6,7b, unde apar

patru verbe pline de putere: „Vă voi scoate (yaţa) …vă voi izbăvi (naţal)…vă voi răscumpăra

(gaal)…vă voi lua (laqaħ) ca popor al Meu.” De Pesaħ-ul egiptean nu avusese loc numai

acţiunea izbăvirii, dar acestea vor fi tratate în cartea Relaţii între Praznicele lui YHWH şi

evenimentul cristic, aflată în lucru.

După William Vine, termenul semnifică (I) Ospăţul de Paşte, de exemplu Mat. 26:2; Io.

2:13,23; 6:4; 11:55; 12:1; 13:1; 18:39; 19:14; Fap. 12:4; Evr. 11:28; (II) prin metonimie, (a) Cina

Pascală, Mat. 26:18,19; Mc. 14:16; Luca 22:8,13; (b) mielul pascal, de exemplu Mc. 14:12

(conform Exodul 12:21) Luca 22:7; (c) Hristos Însuşi, I Cor. 5:7.528

526

Apud Wayne Grudem, op. cit., p. 702, care-l citează pe John Murray, Redemption Accomplished and Applied. 527

William E. Vine, op. cit. 528

Id., ibid.

202

Ca şi în cazul altor cuvinte (de exemplu Beth-Leħem sau Geth-semane), Dumnezeu,

Marele Filolog, a făcut ca în limba greacă verbul „a suferi” să fie denumit prin verbul pasħein.

Altfel spus, Mielul trebuia să sufere (pasħein) de Paşte (Pasħa).

Pe planul istoric, acest Praznic este zeman ħeruth, o sărbătoare comemorativă, care evocă

ieşirea din Egipt (Exodul 12:6; Lev. 23:5,8; Num. 28:16-25; Deut. 16:1-8), eveniment istoric unic

şi irepetabil.

Phusis (gr., Strong 5449): fire. Această „fire” este, de fapt, natura (Galateni 4:8; I

Corinteni 11:14, Rom. 11:24. Iuda 10 s-ar putea traduce „instinct”, iar II Petru 1:4 este unic,

vorbind despre natura dumnezeiască).

Operele pauline (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3; 4:23,29; 5:13,16-26; 6:8;

A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola către romani, 6:19;

7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3), precum şi I Petru

2:11 şi scrierile ioanine (Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16),

nu se referă la natură, în sensul de creaţie (Romani 8:19-23), ci la sarx,529

vezi mai jos.

Pierzare (gr., Strong 684): apoleia. Termenul nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei,

ci lipsa unei existenţe fericite Vezi şi Matei 7:11, Ioan 17:12, Rom. 9:22, Filp. 1:28; 3:19; II Tes.

1:9, 2:3; I Tim. 6:9; Evr. 10:39; II Pet. 2:1,3; 3:7,16; Apoc. 17:8,11.

Pikuaħ nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană.

Pleroma (gr., Strong 4138): împlinire, plenitudine.

Posse non pecare (lat.): putea să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea edenică a

oamenilor înainte de Căderea în păcat. Vezi şi Non posse non pecare şi Non posse pecare.

Pronoia (gr., 4307): „vedere înainte”, providenţă, purtare de grijă, aprovizionare.

Proselutos (gr., Strong 4339): prozelit.

Purcedere (a Duhului Sfânt; ekporeusis): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din

Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a treia Subzistenţe

personale întocmai ca a Sa, punând acest al treilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti,

fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.530

Q

Qehilah (ebr., Strong 6952). Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia

(Strong 1577). El nu semnifică o adunare de oameni, care pot fi mulţi ca număr statistic, dar

întruniţi în scop nereligios (Marea Adunare Naţională din România socialistă), nici o biserică,

eventual una care s-a descalificat printr-o istorie de persecuţii sângeroase sau prin anti-semitismul

său (Bisericile romano-catolică şi ortodoxe), nici o congregaţie de tip sectar („Martorii lui

Iehova”), nici o colectivitate divizată ca interese şi aşteptări, ci o com-unitate, un grup de oameni

529

Id., ibid. 530

Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 97.

203

cu credinţe, norme de viaţă şi interese izvorâte din cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi împărtăşite

lor prin studiul biblic asiduu luminat de Duhul Sfânt. Vezi adunarea sau comunitatea din Matei

16:18; II Timotei 2:19.

Qiduş ha-Şem (ebr., din Strong 6942): a onora Numele divin.

Ha-Qodeş (ebr., Strong 6944): Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau

Templul.

Qodeş ha-Qodeşim (ebr.): Locul preasfânt, al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau

Templul.

Qorban (ebr., Strong H 7133): „ceva adus la altar, adică un dar sacrificial; oblaţie, ceea ce

este dăruit, ofrandă.” El provine din qarav, „a se apropia sau a face să se apropie, a se alătura, a

aduce ofrande, a înfăţişa, a produce, a pregăti, a sta, a lua.” Altfel spus, când te înfăţişai la altar,

trebuia să duci divinităţii o jertfă, fie de ispăşire, fie de închinare, fie ambele.

Qorban aşam (ebr., Strong 817): jertfa pentru vină.

Qorban ħatta’th (ebr., Strong 2403b): jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate. Pentru

păcatele intenţionate, adică păcatele de care omul nu se lepăda, de la care nu se întorcea la

Dumnezeu, nu exista jertfă.

R

Regula fidei (lat.): „regula credinţei”.

Reşit (ebr., Strong 7225): început, prim. În cazul Levitic 23:10, Exodul 23:19, 34:26, reşit

se traduce „pârgă”. Prin natura sa esenţială (orz), cantitate (snop) şi timpul jertfirii sale (16 Nisan,

Lev. 23:11), reşit/pârga diferă de bikurim/cele dintâi roade, care aveau ca natură esenţială grâul,

şi erau jertfite sub formă de pâini după 50 de zile, cu ocazia altui Praznic, al Săptămânilor, al

Secerişului sau Cincizecimii (Levitic 23:17, Exodul 23:16, 34:22, Num. 28:26, Deut. 16:10). (La

fel, învierea credincioşilor în Mesia nu este identică cu a Lui, ci asemănătoare, Rom. 6:5; Fil.

3:10,11.) Limba greacă a Noului Testament (cărţile „Legământului Înnoit”) nu face distincţie

între pârga/reşit şi primele roade/bikurim, traducând printr-un singur cuvânt, aparħe.

Roş Ħodeş (ebr., Strong 7218 şi 2320): (semi-)sărbătoarea Lunii noi.

Ruaħ (ebr., Strong 7307): duh. Termenul grecesc oarecum echivalent este pneuma (gr.,

Strong 4151).

Ruaħ Elohim: Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2 etc.).

Ruaħ ha-Qodeş (ebr.): Duhul Sfânt.

Rugăciunea de binecuvântare a darurilor: în contextul teologic ortodox, această rugăciune

se numeşte „epicleza euharistică”. Vezi teza de doctorat Epicleza euharistică, Nicolae I.

Popoviciu, Nemira, Bucureşti, 2003.

204

S

Sacra Scriptura sui interpres (lat.): principiul hermeneutic care spune că Sfânta Scriptură

se interpretează pe sine însăşi.

Sarx (gr., Strong 4561): traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, a utilizat sintagma „fire

pământească”531

. În limba greacă, acest concept are mai multe conotaţii. Denotaţia sa este aceea

de „carne”, materia corporală, a oamenilor şi animalelor (I Cor. 15:39), sau chiar corpul uman

(Gal. 2:20; II Cor. 10:3a; Fil 1:22).

Cu toate acestea, atunci când se întrebuinţează figura de stil denumită sinecdocă (vezi pe

acest site şi Exegeză: figuri de stil), sarx vorbeşte despre omenitate, în sensul totalităţii lucrurilor

care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, adică duh, suflet şi trup (Mat. 24:22; Io. 1:13; Rom.

3:20); ca sinecdocă, vorbeşte despre întreaga umanitate a lui Adonai Yeşua, în totalitatea a ceea

ce este esenţial omenirii, adică duh, suflet şi trup (Io. 1:14; I Tim. 3:16; Evr. 5:7; I Io. 4:2; II Io.

7); tot ca sinecdocă, sarx vizează persoana în integralitatea sa (Io. 6:51-57; II Cor. 7:5; Iac. 5:3).

Alte conotaţii ale termenului sarx sunt următoarele:

elementul mai slab din natura umană (Mat. 26:41; Rom. 6:19; 8:3a);

starea neregenerată a oamenilor ne-născuţi din nou, Rom. 7:5; 8:8,9;

„sediul” păcatului în om (II Pet. 2:18; I Io. 2:16);

elementul inferior, căzut, din credinciosul mesianic şi creştin (Gal. 3:3; 6:8);

elementul inferior din orânduielile sau riturile religioase (Evr. 9:10);

realizările materiale ale oamenilor (I Cor. 1:26; II Cor. 10:2,3b);

circumstanţele (I Cor. 7:28) şi apectele exterioare ale vieţii (II Cor. 7:1; Ef. 6:5; Evr.

9:13);

prin metonimie, aspectul exterior şi aparent, în contrast cu spiritul, aspectul lăuntric şi

real (Io. 6:63; II Cor. 5:16);

relaţia naturală, de consanguinitate (I Cor. 10:18; Gal. 4:23), sau maritală (Mat. 19:5).

Practic, în cele mai multe ocurenţe (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3;

4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18;

Epistola către romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi

Efeseni, 2:3, precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine, Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia

epistolă a apostolului Ioan, 2:16), sarx se referă la natura căzută, adamică a omului, la firea

pământească, păcătoasă.

S(e)miħa (ebr.), ħeirotoneo (gr., Strong 5500): a învesti/hirotoni. Punerea mâinilor

(epithesis, Strong 1936) face parte din ceremonia învestirii, ca semn al identificării

conducătorilor-slujitori cu candidaţii la ordinare sau hirotonie, dar actul în sine al punerii

mâinilor se mai aplică şi în alte cazuri (identificare cu jertfa de pace în Levitic 3:2,8,13; 4:29,33;

identificarea preoţilor cu jertfa pentru păcat, Lev. 4:4; 16:21; la rugăciunea pentru bolnavi etc.).

Seudat ha-Adon (ebr.): Cina Domnului. Acest sacrament pe care creştinii îl oficiază cu

reverenţă îşi are bazele, de fapt, într-un obicei de nuntă iudaic, pe care-l redăm mai jos.

Obiceiul cerea ca tânărul care voia să se căsătorească să meargă acasă la viitoarea soţie

(pe care, foarte probabil, n-o văzuse niciodată, aranjamentele erau făcute de o „peţitoare”, o

femeie în vârstă din cadrul comunităţii). El mergea la tatăl fecioarei cu un mohar, „preţul

miresei”, care arăta şi bunăstarea mirelui, dar şi cât de mult o „preţăluia” pe viitoarea mireasă.

531

Însă, a se vedea şi nota de subsol de la Epistola către romani, 8:3.

205

Tatăl miresei umplea două potire cu vin şi le punea pe masă, apoi o chema pe fiica-sa şi-i spunea

despre cererea în căsătorie. Potenţialul mire bea potirul de vin şi apoi aştepta: dacă tânăra bea şi

ea potirul ei, atunci însemna că a acceptat cererea în căsătorie.

Tânărul pleca şi începea să construiască un loc pentru mireasă, undeva în apropiere de

casa tatălui său. El nu ştia când construcţia va fi gata, întrucât tatăl era acela care aviza

construcţia şi, la un moment neştiut de fiul, îi spunea acestuia: „Odaia de nuntă este gata, te poţi

duce să-ţi aduci mireasa.” După care fiul pleca împreună cu nuntaşii, şi pe drum prietenul mirelui

(Io. 3:29; Mat. 25:6) striga: „Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” Îi ieşeau în întâmpinare

fecioarele, prietenele miresei, care proiectau lumina lămpaşelor şi a candelelelor pe faţa mirelui,

pentru a-i evidenţia frumuseţea şi îmbrăcămintea bogată. Nuntaşii intrau în odaia ospăţului de

nuntă şi se închideau uşile.

La Cina Domnului ne amintim de faptul că Duhul Sfânt ne peţeşte, îmbiindu-ne la

căsătoria cu Mirele ceresc. Îl vedem pe Mire plătind mohar-ul, „preţul miresei”, pe care o

preţuieşte atât de mult încât crede că pentru ea merită plătit preţul suprem, sângele Său, viaţa Lui.

La Cină, mireasa Îl vede cum bea potirul, dar El bea un potir al suferinţelor. Ea, Biserica-mireasă,

acceptă să bea paharul logodnei, preînchipuit de potirul cu rodul viţei băut la Cină. El pleacă să

pregătească un loc (Io. 14:2,3) şi-l construieşte în palatele Sale cereşti şi nu ştie ceasul în care va

reveni, dar îl ştie Tatăl (Mat. 24:36; Mc. 13:32; Fap. 1:7). Până la revenirea Mirelui, Mireasa

trebuie să vegheze „cu sufletul la gură”, să se pregătească (Apoc. 19:7,8), iar comunitatea

mesianică trebuie să îndrepte lumina (Mat. 25:1-13) spre frumuseţea Fiului care este în curs de a

reveni.

Ş

Şaloş regalim (ebr.): Cele trei pelerinaje, pe care bărbaţii şi băieţii evrei mai mari de 13

ani erau obligaţi să le facă anual, „urcând” la Templul din Ierusalim pentru a duce daruri şi

ofrande lui YHWH şi a I Se închina. În timpul acestor trei pelerinaje se celebrau câteva Praznice:

Paştele şi Praznicul Azimilor; Praznicul Săptămânilor sau al Secerişului; şi Praznicul Colibelor,

cu ziua finală, a opta, când se încheia anul liturgic evreiesc.

Şem (ebr., Strong 8034) ha-meforaş (ebr.): Numele YHWH, care era inefabil, indicibil,

adică de nepronunţat.

Ş(e)ma, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH eħad, crezul de bază al Tanaħ-ului şi al

iudaismului se poate traduce în următoarele moduri: „Ascultă, Yisrael, YHWH-Dumnezeii noştri,

YHWH este unul”; sau: „YHWH Dumnezeul nostru este un (singur) YHWH”; sau: „YHWH este

Dumnezeul nostru, YHWH este unul” sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, numai YHWH”.

Şemen (ebr., Strong 8081): untdelemn.

Ş(e)mita (ebr.): anul şabatic (Lev. 25:1-7).

Şenem asar (ebr., vezi Strong 8147): Cei doisprezece (profeţi mici).

Şiluş (ebr.): triadologie. Şiluş ha-yiħud (ebr.): unitate întreită.

206

Şofar ha-gadol (ebr.): marele şofar. În Isaia 27:13: „trâmbiţa cea mare”, iar în Matei

24:31 „trâmbiţa răsunătoare”. Ele se sunau în Ziua Ispăşirii, Yom Kippur.

Şulħan leħem ha-panim (ebr.): masa cu pâinile pentru punerea înainte, Pâinile

Feţei/Prezenţei, aflată în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau

Templul.

T

Taharat ha-mişpaħah (ebr.): set de legi de puritate familială care cer separarea soţului de

soţia lui atunci când aceasta are ciclul menstrual.

Talmid (ebr.), mathetes (gr., Strong 3101): discipol, ucenic. Traducerea termenului în

limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi „discipol”, care are de-a

face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine).

Tavnit (ebr.): configuraţie, tipar (profetic). După cum scria Mircea Eliade, „Lumea se

dezvăluie (...) ca fiind înzestrată de structuri şi guvernată de legi.”532

Este foarte posibil ca această noţiune să fi originat din concepţia sumeriană „giş-khur,

schiţa, planul, tiparul lucrurilor care trebuie să fie, întocmite de zei la întemeierea lumii şi

stabilite în cer cu scopul de a determina imuabilitatea creaţiei lor (...). De-asemenea,

substanţialmente, sumerienii aveau aceleaşi idei despre soartă sau destin (nam-tar) care vor fi

găsite mai târziu la greci.”533

Telos (gr., Strong 5056): sfârşit, scop, punct final. Uneori, telos înseamnă şi „ţintă” (dar

nu în cadrul versetului Romani 10:4, cum greşit se susţine uneori).

T(e)şuvah (ebr.): întoarcere, în sensul de pocăinţă. Echivalentul său grecesc este

metanoia (gr., Strong 3341), adică „schimbarea gândirii”, „răzgândire”. Cuvântul românesc

„pocăinţă” provine din termenul slavon caianie, căinţă, remuşcare, şi intensivul „po-”,

semnificând, deci, o căinţă profundă. Deci, suma acestor trei termeni înseamnă că pocăinţa este o

căinţă intensă pentru păcat, o schimbare a gândirii vizavi de el, considerându-l, deci, o urâciune,

o lepădare de el (Prov. 28:13) şi o întoarcere la Dumnezeu.

T(e)vilah (ebr.; baptisma, gr., Strong 908): botez.

Theologoumenon (gr.): convingere teologică proprie.

Torah (ebr.): Legea, Învăţătura, Instrucţiunile. Termenul grecesc nomos (Strong 3551) nu

ocupă aceeaşi sferă semantică, ci înseamnă doar Lege.

532

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”,

edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 87. 533

Adică, eide-le platonice. William Foxwell Albright, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the

Historical Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967, p. 177.

207

Torat Moşe: Legea lui Moşe, expusă în cărţile Exodul-Deuteronomul. Acestea conţin

Taryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive.

Ţ

Ţadiq (ebr., Strong 6662): om drept/neprihănit, conform standardelor Legii (Torah).

Traducerea „drept” este preferabilă, întrucât sugerează mai pregnant caracterul juridic, făcând

trimitere la Torah, Legea dumnezeiască, aceea care decide dreptatea sau nedreptatea individului

uman. Se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătorul drept, Torah-Legea sa dreaptă şi

omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumva considerat drept în faţa Tribunalului

dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca Judecătorul să devină nedrept. Modul în care acestei

dileme i s-a putut da răspunsul final, ultim, i-a fost revelat unui doctor în Lege, rabbi Şaul (Rom.

1-3:31).

Ţara’at (ebr., Strong 6883): dermatoză, „lepră”. Echivalentul grecesc este lepra (Strong

3014).

Ţelem (ebr., Strong 6754), eikon (gr., Strong 1504): chip. Conform cărţilor Legământului

Înnoit, omul este un chip al Chipului lui Dumnezeu, care este Yeşua Mesia.

V

Vidui (ebr.): spovedanie. Verbul grecesc corespunzător este exhomologeo (Strong 1843).

Z

Zeker (ebr., Strong 2143), anamnesis (gr., Strong 364): aducere aminte, comemorare.

Zebaħ şelamim (ebr., 2077 şi 8002): jertfa de mulţumire sau „de păci”.

Y

Yareaħ (ebr., 3394): Luna, astrul selenar.

Y(e)raħ (3391 sau ħodeş, ebr., 2320): luna calendaristică.

Yeşua: numele ebraic al Stăpânului şi Mântuitorului nostru, tradus în limba greacă prin

Iesous, iar în limba română prin I(i)sus.

Yeşua ha-Maşiyaħ (ebr.) sau Iesous ho Ħristos (gr.): I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau

I(i)sus Unsul.

Yeşuah (ebr., Strong 3444): mântuire. Echivalentul grecesc este soteria (Strong 4991).

Yobel (ebr., Strong 3104): jubileu, anul al cincizecilea, an de îndurare şi veselie.

Yoħanan ha-Maţvil (ebr.): Ioan Botezătorul.

208

Yom ha-Bikurim (ebr., Strong 1061): Praznicul Primelor Roade, prescurtat Bikurim. Vezi

şi Aparħe (gr., Strong 536). Pe planul agricol, este ziua când se începea secerişul grâului.

(Exodul, 34:26; Lev. 23:10-14; Num. 28:26-31.) Pe planul istoric evreiesc, este şi ziua când,

tradiţional, Dumnezeu dăduse Torah lui Moşe pe Muntele Sinai (zeman mattan Torah). Pentru

mesianici şi creştini, este ziua când se comemorează pogorârea Duhului Sfânt şi nu instituirea, ci

mai degrabă începutul constituirii Comunităţii de credinţă în Yeşua Mesia.

Yom Kippur (ebr., Strong 3117 şi 3722a): Ziua Ispăşirii.

Yom teruah (ebr., Strong 8643): „Ziua răsunetului”, adică Sărbătoarea trâmbiţelor. (Vezi

Lev. 23:23-25; Num. 29:1-6.) Această sărbătoare are o valenţă triplă: liturgică, administrativă şi

tipologică

Din punctul de vedere liturgic, sărbătoarea inaugura o lună nouă, şi se sufla zgomotos din

marele şofar (Psalmii, 81:3: „...la lună nouă...”; vezi şofar ha-gadol), se cântau Psalmii 47, 93 şi

96-99.(Studiază şi II Samuel 6-7, Psalmul 132 şi I Regi 8.)

Din punctul de vedere administrativ, atunci nu începea numai o lună nouă, ci şi un an nou:

în Yisrael festivalul „mare” al întronării regilor avea loc în această zi. (Festivalul „mic” al

întronării avea loc de Chag ha-Sukot.)

Valenţa tipologică: este foarte posibil ca Yeşua să revină pe Pământ şi să fie întronat

vizibil într-o zi de Yom teruah.

209

Revelaţia dumnezeiască –

Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry534

1. Revelaţia este o activitate iniţiată de Dumnezeu, o comunicare liberă a lui Dumnezeu prin

care El singur Îşi transformă intimitatea Sa personală într-o descoperire deliberată a realităţii

Sale.

2. Revelaţia dumnezeiască este dată în folosul omului şi îi oferă acestuia o comuniune

privilegiată cu Creatorul său în Împărăţia lui Dumnezeu.

3. Revelaţia dumnezeiască nu înlătură cu totul taina transcendentă a lui Dumnezeu, deoarece

Dumnezeu-Revelatorul transcende propria Sa revelaţie.

4. Însuşi faptul că descoperirea este făcută de către singurul Dumnezeu viu asigură unitate

comprehensivă a Revelaţiei dumnezeieşti.

5. Dumnezeu hotărăşte în mod exclusiv nu numai ca Revelaţia dumnezeiască să aibă loc, ci şi

însăşi natura, conţinutul şi diversitatea sa.

6. Revelaţia lui Dumnezeu este eminamente personală atât în conţinut, cât şi în formă.

7. Dumnezeu Se revelează pe Sine nu numai în mod universal, în istoria cosmosului şi a

naţiunilor, cât şi în mod răscumpărător, în această istorie externă, în acţiuni mântuitoare

unice.

8. Punctul culminant al revelaţiei speciale a lui Dumnezeu este Iisus din Nazareth, incarnarea

personală a lui Dumnezeu în trup; în Iisus Hristos, sursa şi conţinutul revelaţiei converg şi

coincid.

9. Agentul mediator în întreaga Revelaţia dumnezeiască este Logosul Etern: preexistent,

incarnat şi acum slăvit.

10. Revelaţia lui Dumnezeu este o comunicare raţională transmisă prin idei inteligibile şi prin

cuvinte cu înţeles, adică într-o formă conceptual-verbală.

11. Biblia este rezervorul şi conducta adevărului dumnezeiesc.

12. Duhul Sfânt supraveghează comunicarea Revelaţiei dumnezeieşti, în primul rând prin

inspirarea scrierilor profetic-apostolice şi în al doilea rând prin iluminarea şi interpretarea

Cuvântului lui Dumnezeu oferit scriptural.

13. Ca dătător al vieţii spirituale, Duhul Sfânt îi face pe oameni în stare să-şi însuşească Revelaţia

dumnezeiască într-un mod mântuitor şi, prin aceasta, atestă puterea răscumpărătoare a

adevărului revelat al lui Dumnezeu în experienţa personală a păcătoşilor născuţi din nou.

14. Biserica aproximează Împărăţia lui Dumnezeu în miniatură; ca atare, ea trebuie să

oglindească pentru fiecare generaţie succesivă puterea şi bucuria realităţilor însuşite ale

Revelaţiei dumnezeieşti.

15. Dumnezeul care Se auto-manifestă Îşi va dezvălui slava într-o revelaţie supremă a puterii şi a

judecăţii; în această descoperire care va avea loc la consumarea veacurilor, Dumnezeu va

instaura dreptatea şi justiţia, va supune şi va subordona în cele din urmă răul şi va aduce la

existenţă un Cer nou şi un Pământ nou.

534

După Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1994-1996,

trad. Agnes Dragomir.

210

Declaraţia de la Chicago

cu privire la ineranţa biblică535

Expunere şi fundal

„Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică” a fost elaborată la un summit

internaţional de lideri evanghelici, care a avut loc la Hyatt Regency O'Hare din Chicago, în

toamna anului 1978. Acest congres a fost sponsorizat de Consiliul Internaţional pentru Ineranţa

Biblică. „Declaraţia Chicago” a fost semnat de aproape 300 de oameni de ştiinţă evanghelici,

inclusiv James Boice, Norman L. Geisler, John Gerstner, Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer,

Harold Lindsell, John Warwick Montgomery, Roger Nicole, J. I. Packer, Robert Preus, Earl

Radmacher, Francis Schaeffer, R. C. Sproul şi John Wenham.

CIIB s-a destrămat în 1988, după ce a publicat trei declaraţii majore: una despre ineranţa

biblică, în 1978, una despre hermeneutica biblică, în 1982, şi una despre aplicaţiile biblice, în

1986. Următorul text, care conţine o „Prefaţă” elaborată de către comisia proiectului CIIB, o

„Declaraţie rezumativă”, „Articole de afirmare şi negare”, şi o „Expunere” auxiliară, a fost

publicat in toto de Carl F. H. Henry în God, Revelation and Authority, vol. 4 (Waco, Tx.: Word

Books, 1979), la pp. 211-219.

Cele nouăsprezece „Articole de afirmare şi negare”, împreună cu o scurtă introducere,

apar şi în cartea A General Introduction to the Bible, de Norman L. Geisler and William E. Nix

(Chicago: Moody Press, rev. 1986), la pp. 181-185. Un comentariu oficial asupra acestor articole

a fost scris de R. C. Sproul în Explaining Inerrancy: A Commentary (Oakland, Calif.: ICBI,

1980), iar Norman Geisler a editat cuvântările majore de la conferinţa din 1978 în lucrarea

Inerrancy (Grand Rapids: Zondervan, 1980).

O clarificare a unei părţi a limbajului folosit în această Declaraţie se poate găsi în

Chicago Statement on Biblical Hermeneutics din 1982.

535

După http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt

211

Declaraţia de la Chicago

cu privire la ineranţa biblică

Prefaţă

Autoritatea Scripturii este o problemă de bază a Bisericii creştine din veacul acesta şi din

fiecare veac. Cei care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor sunt chemaţi să

dovedească realitatea uceniciei lor prin ascultarea cu umilinţă şi fidelitate de Cuvântul scris al lui

Dumnezeu. A te abate de la Scriptură în credinţă sau conduită este o lipsă de loialitate faţă de

Stăpânul nostru. Recunoaşterea întregului adevăr şi a totalei veridicităţi ale Sfintelor Scripturi

este esenţială pentru o înţelegere deplină şi o mărturisire adecvate a autorităţii sale.

Următoarea Declaraţie afirmă din nou această ineranţă a Scripturii, clarificând modul

nostru de a o înţelege şi avertizând împotriva negării sale. Suntem convinşi că a nega ineranţa

Scripturii înseamnă a respinge mărturia lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt şi a refuza supunerea

faţă de însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care caracterizează adevărata credinţă creştină. Noi

considerăm că avem datoria oportună de a face această Declaraţie în faţa îndepărtărilor curente de

la adevărul ineranţei prezent printre confarţii noştri creştini şi a înţelegerilor greşite cu privire la

această doctrină în marea parte a lumii.

Această Declaraţie cuprinde trei părţi: o Declaraţie rezumativă, Articolele de afirmare şi

negare, şi o Expunere auxiliară. Declaraţia a fost elaborată în decursul unei consultări de trei zile

în Chicago. Cei care au semnat Declaraţia rezumativă şi Articolele doresc să-şi afirme

convingerea lor cu privire la ineranţa Scripturii şi să se încurajeze şi să se îndemne unii pe alţii şi

pe toţi creştini la o înţelegere şi o apreciere crescândă a acestei doctrine.

Noi recunoaştem limitele unui document elaborat în cadrul unei conferinţe intense şi

scurte, şi nu propunem ca acestei Declaraţii să i se acorde greutatea unui Crez. Cu toate acestea,

noi ne bucurăm de aprofundarea convingerilor proprii, prin discuţiile pe care le-am avut

împreună şi ne rugăm ca Declaraţia pe care am semnat-o să fie folosită spre slava Dumnezeului

nostru spre o nouă reformă a Bisericii în credinţa, viaţa şi misiunea sa.

Prezentăm această Declaraţie nu într-un spirit de dispută, ci de smerenie şi dragoste, pe

care, prin harul lui Dumnezeu, intenţionăm să-l menţinem în orice dialog viitor care va rezulta

din cele afirmate de noi. Recunoaştem cu bucurie că mulţi dintre cei care neagă ineranţa

Scripturii nu se manifestă consecinţele acestui refuz în restul credinţei şi conduitei lor, şi suntem

conştienţi că noi, cei care mărturisim această doctrină adesea o negăm în viaţă prin faptul că nu

izbutim să aducem gândurile şi faptele noastre, tradiţiile şi obiceiurile noastre, la supunerea

adevărată faţă de Cuvântul dumnezeiesc.

Noi aşteptăm un răspuns la această Declaraţie din partea oricui care identifică vreun

motiv pe baza căruia poate să-i aducă amendamente privitoare la Scriptură prin însăşi lumina

Scripturii, sub a cărui autoritate infailibilă ne plasăm actualul discurs. Nu pretindem nici o

infailibilitate personală pentru mărturia pe care o depunem, şi vom fi recunoscători pentru orice

ajutor care ne face în stare să întărim acest testimoniu despre Cuvântul lui Dumnezeu.

Comitetul redacţional.

212

Declaraţie rezumativă

1. Dumnezeu, care este El Însuşi Adevărul şi vorbeşte numai adevărul, a inspirat Sfânta

Scriptură pentru ca prin ea să Se reveleze pe Sine omenirii pierdute prin Iisus Hristos ca şi

Creator şi Domn, Răscumpărător şi Judecător. Sfânta Scriptură este mărturia lui Dumnezeu

despre Sine Însuşi.

2. Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, scrisă de oameni pregătiţi şi

supravegeheaţi de Duhul Sfânt, are autoritate dumnezeiască infailibilă în toate subiectele pe care

le abordează: ea trebuie crezută ca învăţătură a lui Dumnezeu în tot ceea ce afirmă; trebuie

ascultată ca poruncă a lui Dumnezeu în tot ceea ce cere; îmbrăţişată ca obligaţie din partea lui

Dumnezeu în tot ceea ce promite.

3. Duhul Sfânt, Autorul dumnezeiesc al Scripturii, ne-o autentifică mărturisind-o

înlăuntrul nostru şi ne deschide mintea noastră pentru a-i înţelege sensul său.

4. Fiind dată de Dumnezeu în întregime şi verbal, Scriptura nu are erori sau greşeală în

niciuna din învăţăturile sale, nici în ceea ce afirmă despre acţiunile lui Dumnezeu în creaţie,

despre evenimentele din istoria lumii, şi despre propriile sale origini literare din Dumnezeu, şi cu

atât mai puţin în mărturia sa despre harul mântuitor al lui Dumnezeu în vieţile indivizilor.

5. Autoritatea Scripturii este inevitabil subminată în cazul în care această ineranţă

dumnezeiască este, în vreun fel, limitată sau desconsiderată, sau relaţionată la o concepţie despre

adevăr contrară adevărului Bibliei; şi asemenea lipsuri provoacă pagube serioase atât indivizilor

cât şi Bisericii.

213

Articole de afirmare şi negare

Articolul I. NOI AFIRMĂM că Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca şi Cuvântul autoritar al lui

Dumnezeu.

NOI NEGĂM faptul că Scripturile îşi primesc autoritatea din partea Bisericii, a tradiţiei

sau a oricărei alte surse omeneşti.

Articolul II. NOI AFIRMĂM că Scripturile sunt norma scrisă supremă prin care Dumnezeu obligă

conştiinţa, şi că autoritatea Bisericii este subordonată autorităţii Scripturii.

NOI NEGĂM că crezurile Bisericii, consilii, sau declaraţiile au autoritate mai mare sau

egală cu autoritatea Bibliei.

Articolul III. NOI AFIRMĂM că Cuvântul scris este totalmente revelaţia dată de Dumnezeu în

întregime.

NOI NEGĂM că Biblia este doar un martor despre revelaţie, sau devine revelaţie numai în

întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, sau că validitatea sa depinde de răspunsurile oamenilor.

Articolul IV. NOI AFIRMĂM că Dumnezeu care a făcut omenirea în imaginea Sa a folosit limba ca

mijloc de revelaţie.

NOI NEGĂM că limbajul uman este atât de limitat de statutul nostru de creaturi încât este

inadecvat ca mijloc de revelaţie dumnezeiască. De asemenea, noi negăm că pângărirea sau

coruperea culturii umane şi a limbii prin păcat a dejucat lucrarea lui Dumnezeu de inspiraţie.

Articolul V. NOI AFIRMĂM că revelaţia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură a fost progresivă.

NOI NEGĂM că revelaţiile mai târzii, care pot împlini revelaţii mai timpurii, le-ar corecta

sau le-ar contrazice pe acestea. De-asemenea, noi negăm faptul că de la încheierea scrierilor

Noului Testament ar fi fost dată vreo revelaţie normativă.

Articolul VI. NOI AFIRMĂM că toată Scriptura, atât în întregul său cât şi în toate părţile sale, până la

chiar cuvintele originale, au fost date prin inspiraţie dumnezeiască.

NOI NEGĂM faptul că se poate spune despre Scriptură că este inspirată în întregime, dar

nu şi în părţile sale, sau în unele părţi, dar nu în întregime.

214

Articolul VII. NOI AFIRMĂM că inspiraţia a fost lucrarea în care Dumnezeu prin Duhul Său, prin intermediul

scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Său. Originea Scripturii este dumnezeiască. În cea mai mare parte a

sa, modul de inspiraţie dumnezeiască rămâne pentru noi o taină.

NOI NEGĂM că inspiraţia poate fi redusă la o perspicacitate umană, sau la orice fel de stări

elevate de conştienţă.

Articolul VIII. NOI AFIRMĂM că în lucrarea Sa de inspiraţie, Dumnezeu a utilizat personalităţile şi

stilurile literare distincte ale scriitorilor pe care El îi alesese şi îi pregătise.

NOI NEGĂM că Dumnezeu, în procesul determinării acestor scriitori de a folosi chiar

cuvintele pe care El le-a ales, a anihilat personalităţile lor.

Articolul IX. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, deşi nu conferă omniscienţa, garantează enunţuri adevărat şi

demne de încredere cu privire la toate subiectele cu privire la care autorii biblici au fost mânaţi

să vorbească şi să scrie.

NOI NEGĂM că finitudinea sau statutul de oameni născuţi în păcat al acestor scriitori,

prin necesitate sau în alt mod, a introdus distorsiuni sau falsitate în Cuvântul lui Dumnezeu.

Articolul X. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, strict vorbind, se aplică numai la textele autografe ale

Scripturii, care, în providenţa lui Dumnezeu, pot fi stabilite cu mare precizie pe baza

manuscriselor disponibile. Noi mai afirmăm că traducerile şi copiile Scripturii sunt Cuvântul lui

Dumnezeu în măsura în care ele reprezintă fidel originalului.

NOI NEGĂM faptul că orice element esenţial al credinţei creştine este afectată de absenţa

textelor autografe. Noi negăm şi faptul că această absenţă face ca ineranţa biblică să fie invalidă

sau irelevantă.

Articolul XI. NOI AFIRMĂM că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă, astfel încât,

departe de a ne induce în eroare, ea este adevărată şi demnă de încredere în toate subiectele pe

care le abordează.

NOI NEGĂM că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp şi infailibil şi eronată în

afirmaţiile sale. Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu separate.

Articolul XII. NOI AFIRMĂM că Scriptura în întregul său este infailibilă, neconţinând nici o falsitate,

înşelăciune sau minciună.

NOI NEGĂM că infailibilitatea şi ineranţa biblică sunt limitate la temele spirituale,

religioase sau cele de răscumpărare, excluzând afirmaţiile din domeniile istoriei şi ştiinţei. Noi

215

negăm şi faptul că ipoteze ştiinţifice despre istoria Pământului pot fi utilizate în mod corect

pentru a răstălmăci învăţătura Scripturii cu privire la Creaţie şi Potop.

Articolul XIII. NOI AFIRMĂM corectitudinea folosirii ineranţei ca un termen teologic cu referire la

veridicitatea deplină a Scripturii.

NOI NEGĂM că este adecvată evaluarea Scripturii în conformitate cu standardele de

adevăr şi de eroare, care sunt străine de uzajul sau scopul său. Noi mai negăm şi faptul că

ineranţa este infirmată de fenomene biblice, cum ar fi lipsa preciziei tehnice moderne, nereguli de

gramatică sau de ortografie, descrieri de observare a naturii, de rapoarte mincinoase, de utilizarea

hiperbolelor şi a numerelor rotunjite, de aranjarea tematică a materialului, de selectare de variante

ale materialului în relatări paralele, sau de utilizarea de citate libere.

Articolul XIV. NOI AFIRMĂM unitatea şi consecvenţa internă a Scripturii.

NOI NEGĂM că presupusele erori şi discrepanţe care nu au fost încă soluţionate viciază

afirmaţiile despre adevăr ale Bibliei.

Articolul XV. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei se fundamentează pe învăţătura Bibliei cu privire la

inspiraţie.

NOI NEGĂM că învăţătura lui Iisus despre Scriptură poate fi respinsă făcându-se apel la

acomodarea culturală sau la orice limitare naturală a umanităţii Sale.

Articolul XVI. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei a fost parte integrantă a credinţei Bisericii de-a

lungul istoriei sale.

NOI NEGĂM că ineranţa este o doctrină inventat de protestantismul scolastic, sau este o

poziţie reacţionară postulată ca răspuns la critica superioară negativă.

Articolul XVII. NOI AFIRMĂM că Duhul Sfânt depune mărturie în favoarea Scripturilor, asigurând

credincioşii de adevărul Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

NOI NEGĂM faptul că această mărturie a Duhului Sfânt funcţionează izolat de Scriptură

sau împotriva acesteia.

Articolul XVIII. NOI AFIRMĂM că textul Scripturii trebuie să fie interpretat prin intermediul exegezei

istorico-gramaticală, ţinând cont de formele sale literare şi de procedeele sale stilistice, şi că

Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura.

216

NOI NEGĂM legitimitatea oricărei tratări a textului sau identificarea surselor situate la

baza acestuia care duce la relativizarea, dezistoricizarea sau discreditarea învăţăturii sale, sau la

respingerea pretenţiilor sale privitoare la paternitate.

Articolul XIX. NOI AFIRMĂM că o mărturisire a autorităţii depline, a infailibilităţii şi ineranţei Scripturii

este vitală pentru o înţelegere corectă a întregii credinţe creştine. Noi afirmăm în continuare că o

asemenea mărturisire ar trebui să conducă la o conformare sporită faţă de chipul lui Hristos.

NOI NEGĂM faptul că astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Cu toate

acestea, negăm şi faptul că o atare ineranţă poate fi respinsă fără consecinţe grave, atât pentru

individ cât şi pentru Biserică.

217

Expunere

Înţelegerea pe care o avem asupra doctrinei ineranţei trebuie să fie stabilită în contextul

mai larg al învăţăturilor Scripturii cu privire la sine. Această expunere prezintă relatarea unei

schiţe de doctrină din care sunt extrase Declaraţia rezumativă şi Articolele noastre.

Creaţie, revelaţie şi inspiraţie

Dumnezeu Triunul, care a format toate lucrurile prin enunţurile Sale creatoare şi

guvernează toate lucrurile prin Cuvântul hotărârii Sale, a făcut omenirea după propriul Său chip

pentru o viaţă de comuniune cu Sine, după modelul de comuniune veşnică de comunicare

iubitoare din cadrul Dumnezeirii. În calitate de purtător de chip al lui Dumnezeu, omul urma să

audă Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui şi să răspundă cu bucuria ascultării adoratoare. Ca o

revelaţie superioară revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul ordinii create şi a

succesiunii de evenimente în cadrul acesteia, fiinţele umane de la Adam încoace au primit de la

Dumnezeu mesaje verbale, fie direct, aşa cum este menţionat în Scriptură, fie indirect, ca parte a

Scripturii sau întregul său.

Când Adam a căzut în păcat, Creatorul nu a abandonat omenirea judecăţii finale, ci a

promis mântuirea Sa şi a început să Se reveleze ca Răscumpărător într-o succesiune de

evenimente istorice centrate pe familia lui Avraam şi culminând în viaţa, moartea, învierea şi

slujirea cerească actuală a lui Iisus Hristos, şi a promis întoarcea Acestuia. În acest cadru, din

când în când, Dumnezeu a rostit fiinţelor umane păcătoase cuvinte specifice de judecată şi de

milă, a făcut promisiuni şi a dat porunci, pentru a le atrage într-o relaţie de legământ de

angajamente reciproce între El şi ele, în care El le binecuvântează cu daruri de har şi de ele Îl

binecuvânteze răspunzându-I prin adoraţie. Moise, pe care Dumnezeu l-a folosit ca mijlocitor

pentru a duce cuvintele Sale la poporul Lui, în timpul Exodulului, stă în capul unui lung şir de

profeţi în ale căror guri şi scrieri Dumnezeu a pus cuvintele Lui pentru izbăvirea Israelului.

Scopul lui Dumnezeu în această succesiune de mesaje a fost acela de a-Şi păstra legământul Lui,

făcând poporul Său să-I cunoască Numele Lui, adică natura Sa, şi voia Lui atât ca precept cât şi

ca scop în prezent şi pentru viitor. Această linie de purtători de cuvânt profetic de la Dumnezeu

s-a desăvârşit în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care a fost El Însuşi un profet,

mai mult decât un profet, şi nu mai puţin, şi în apostolii şi profeţii din prima generaţie creştină.

Când mesajul culminant şi final al lui Dumnezeu, cuvântul Său dat lumii cu privire la Iisus

Hristos, a fost rostit şi elucidat de către cei care formau cercul apostolic, succesiunea mesajelor

revelate a încetat. Din acel moment, Biserica urma să trăiască şi să-L cunoască pe Dumnezeu pe

baza a ceea ce El spusese deja, şi spusese pentru totdeauna.

La Sinai, Dumnezeu a scris termenii legământului Său pe table de piatră, ca mărturie

durabilă şi accesibilă, şi pe întreaga perioadă de revelaţie profetică şi apostolică El a determinat

oamenii să scrie mesajele date lor şi prin intermediul lor, împreună cu consemnări festive ale

relaţiilor Sale cu poporul Lui, la care se adaugă reflecţii morale asupra vieţii de legământ şi forme

de laudă şi rugăciune pentru îndurarea oferită în cadrul legământului. Realitatea teologică a

inspiraţiei în producţia documentelor biblice corespunde cu cea a profeţiilor rostite: deşi

personalităţile scriitorilor omeneşti au fost exprimate în ceea ce au scris, cuvintele erau

constituite în mod dumnezeisc. Astfel, ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu; autoritatea ei

este autoritatea Lui, pentru că El este Autorul ei ultim, dând-o prin mintea şi cuvintele de oameni

218

aleşi şi pregătiţi care, cu libertate şi credincioşie „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul

Sfânt” (I Petru 1:21). Sfânta Scriptură trebuie să fie recunoscută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu

în virtutea originii sale dumnezeieşti.

Autoritatea: Hristos şi Biblia

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Cuvântul întrupat, Profetul, Preotul şi Regele

nostru, este Mijlocitorul suprem al comunicării lui Dumnezeu cu omul, după cum este şi toate

darurile harului lui Dumnezeu. Revelaţia pe care a dat-o a fost mai mult decât verbală; El L-a

revelat pe Tatăl, de asemenea, prin prezenţa Lui şi faptele Sale,. Cu toate acestea, cuvintele Sale

au fost extrem de importante; întrucât El era Dumnezeu, El a vorbit de la Tatăl, şi cuvintele Lui îi

vor judeca pe toţi oamenii în ziua finală.

În calitatea Sa de Mesia profeţit, Iisus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul

Testament privea în viitor spre El; Noul Testament priveşte înapoi la prima Sa venire şi înainte la

a doua Sa venire. Scriptura canonică este martorul inspirat de Dumnezeu şi, prin urmare,

normativ, cu privire la Hristos. Prin urmare, nu este acceptabilă nici o hermeneutică în care

punctul focal nu este Hristos. Sfânta Scriptură trebuie să fie tratată în conformitate cu esenţa sa,

aceea de mărturie a Tatălui cu privire la Fiul întrupat.

Se pare că în timpul lui Iisus canonul Vechiului Testament fusese deja stabilit. De-

asemenea, acum canonul Noului Testament este închis, în măsura în care nu poate fi adusă nici o

nouă mărturie apostolică pentru Hristosul istoric. Până revine Hristos, nu se va da nici o nouă

revelaţie, ca fiind distinctă de înţelegerea dată de Duhul privitoare la revelaţia existentă deja.

Canonul a fost creat, în principiu, prin inspiraţia dumnezeiască. Partea Bisericii a fost aceea de a

discerne canonul pe care-l crease Dumnezeu, nu aceea de a născoci unul propriu.

Termenul canon, care semnifică o regulă sau standard, este un indicator spre autoritate,

ceea ce înseamnă dreptul de a conduce şi de a controla. Autoritatea în creştinism Îi aparţine lui

Dumnezeu în revelaţia Lui, ceea ce înseamnă, pe de o parte, Iisus Hristos, Cuvântul viu şi, pe de

altă parte, Sfânta Scriptură, Cuvântul scris. Dar autoritatea lui Hristos şi cea a Scripturii sunt una.

În calitate de Profet al nostru, Hristos a mărturisit că Scriptura nu poate fi desfiinţată. În calitate

de Marele nostru Preot şi Rege, El Şi-a dedicat viaţa Sa pământească împlinirii Legii şi a

Profeţilor, chiar murind în ascultare de cuvintele profeţiei mesianice. Astfel, după cum a văzut

Scriptura ca atestându-L pe El şi autoritatea Sa, tot aşa, prin propria Sa supunere El a atestat

autoritatea acesteia. După cum El S-a plecat în faţa învăţăturii date de Tatăl în Biblia Sa (Vechiul

Testament pe care-l avem), tot aşa cere să facă şi urmaşii Lui, însă, totuşi, nu izolaţi de mărturia

apostolică cu privire la El pe care El S-a angajat s-o dea ca inspiraţie prin darul Duhului Sfânt, ci

în relaţie cu ea. Deci, creştinii se arată slujitori credincioşi Domnului lor plecându-se în faţa la

instrucţiunea divină dată în scrierile profetice şi apostolice, care împreună formează Biblia

noastră.

Autentificându-şi autoritatea reciproc, Hristos şi Sfânta Scriptură fuzioneazǎ într-un

singur izvor de autoritate. Hristosul interpretat biblic şi Biblia centrată pe Hristos şi proclamându-

L pe El sunt, din acest punct de vedere, una. În ceea ce priveşte faptul inspiraţiei, deducem că

ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu, astfel încât, din relaţia revelată dintre Iisus Hristos şi

Scriptură, putem declara la fel de bine că ceea ce spune Scriptura, spune Hristos.

219

Infailibilitate, ineranţă, interpretare

Sfânta Scriptură, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care-L mărturiseşte cu

autoritate pe Iisus Hristos, poate fi denumită pe drept cuvânt infailibilă şi inerantă. Aceşti termeni

negativi au o valoare deosebită, pentru că ei salvgardează în mod explicit adevăruri pozitive

cruciale.

lnfailibil înseamnă calitatea faptului că nici nu induci, nici nu eşti indus în eroare şi,

astfel, salvgardează în termeni categorici adevărul că Sfânta Scriptură este o regulă şi o călăuză

demnă de încredere, sigură şi certă în toate subiectele.

În mod similar, inerant înseamnă calitatea de a nu conţine nici o falsitate sau greşeală şi,

astfel, salvgardează adevărul că Sfânta Scriptură este în întregime adevărată şi demnă de

încredere în toate afirmaţiile sale.

Noi afirmăm că Scriptura canonică ar trebui să fie întotdeauna interpretată pe baza

faptului că ea este infailibilă şi inerantă. Cu toate acestea, în procesul de stabilire a ceea afirmă în

fiecare pasaj scriitorul învăţat de Dumnezeu, trebuie să acordăm cea mai mare atenţie pretenţiilor

sale şi caracterului său de produs omenesc. În procesul de inspiraţie, Dumnezeu a folosit cultura

şi convenţiile de mediu în care se afla scriitorul Său, un mediu pe care Dumnezeu îl controlează

în providenţa Sa suverană; ar fi o răstălmăcire să ne imaginăm altfel.

Deci, istoria trebuie să fie tratate ca istorie, poezia ca poezie, hiperbola şi metafora ca

hiperbolă şi metaforă, generalizarea şi aproximarea conform trăsăturilor lor, şi aşa mai departe.

Trebuie observate şi diferenţele dintre convenţiile literare din timpurile biblice şi timpul nostru,

întrucât, de exemplu, naraţiunea non-cronologic şi citatele imprecise erau convenţionale şi

acceptabile şi nu încălcau aşteptările din acele zile, iar noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri

ca greşeli atunci când le vom găsi la scriitorii Bibliei. Atunci când nu se viza şi nici nu era

aşteptată precizia totală de un anume tip, nu este nici o eroare să nu o fi atins. Scriptura este

inerantă nu în sensul de a fi absolut precis pe baza standardelor moderne, ci în sensul de a lua

drept bune afirmaţiile sale şi de a atinge acea măsură de adevăr pe care-l vizau autorii săi.

Veridicitatea Scripturii nu este negată prin apariţia în ea a unor nereguli de gramatică sau

de ortografie, de descrieri naturale fenomenale, de rapoarte conţinând afirmaţii mincinoase (de

exemplu, minciunile lui Satan), sau discrepanţe aparente între un pasaj si altul. Nu este corect a

stabili aşa-numitele „fenomene” (fapte neobişnuite) ale Scripturii împotriva învăţăturii Scripturii

cu privire la ea însăşi. Neconcordanţele aparent nu ar trebui să fie ignorate. Soluţionarea lor, în

cazul în care acest lucru poate fi realizat convingător, va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în

care în prezent nu există o soluţie convingătoare, Îl vom onora în mod semnificativ pe

Dumnezeu, încrezându-ne în garanţia pe care ne-o dă, aceea că Cuvântul Lui este adevărat, în

ciuda acestor aparenţe, şi menţinându-ne încrederea noastră că într-o zi ele vor fi văzute că au

fost iluzii.

În măsura în care toată Scriptura este produs de o singură gândire dumnezeiască,

interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să evite ipoteze care ar putea

corecta un pasaj biblic prin altul, fie în numele revelaţiei progresive, fie în numele unei iluminări

imperfecte a minţii scriitorului inspirat.

Desi Sfanta Scriptura este nicăieri constrânsă de cultură, în sensul că învăţăturii sale îi

lipseşte valabilitatea universală, ea este, uneori, condiţionată cultural de cutume şi punctele de

vedere convenţionale ale unei anumite perioade, astfel încât aplicarea principiilor sale astăzi

solicită un alt fel de acţiune.

220

Scepticism şi criticism

De la Renaştere încoace, şi mai ales de la Iluminism încoace, au fost dezvoltate concepţii

despre lume şi viaţă care implică scepticism cu privire la principiile creştine de bază. O asemenea

concepţie este agnosticismul, care neagă că Dumnezeu este cognoscibil; raţionalismul, care neagă

că El este de neînţeles; idealismul, care neagă că El este transcendent; şi existenţialismul care

neagă raţionalitatea în relaţiile Sale cu noi. Când aceste principii ne-biblice şi anti-biblice se

infiltrează în teologiile oamenilor la [un] nivel presupoziţional, aşa cum se întâmplă astăzi în mod

frecvent, interpretarea fidelă a Sfintei Scripturi devine imposibilă.

Transmitere şi traducere

Întrucât Dumnezeu n-a promis niciunde o transmitere inerantă a Scripturii, este necesar să

afirmăm că numai textele autografe ale documentelor originale au fost inspirate şi avem nevoie să

păstrăm critica textuală ca un mijloc de a detecta orice erori care poate s-au strecurat în text în

cursul transmiterii sale. Verdictul acestei ştiinţe, însă, este faptul că în ebraică şi textul grec apar

uimitor de bine conservate, astfel că suntem pe deplin justificaţi a afirma, împreună cu

Confesiunea Westminster, o providenţă singulară a lui Dumnezeu în acest domeniu şi în a declara

că autoritatea a Scripturii este în nici un fel pusă în pericol de faptul că copiile pe care le avem nu

sunt în întregime lipsite de erori.

În mod similar, nici o traducere este sau nu poate fi perfectă, şi toate traducerile sunt un

pas suplimentar mai departe de autographa. Cu toate acestea, verdictul ştiinţei lingvistice este

acela că creştinii de limbă engleză, cel puţin, sunt extrem de bine serviţi în aceste zile cu o serie

de traduceri excelente şi au nici un motiv pentru a ezita să conchidă că Cuvântul adevărat al lui

Dumnezeu este la îndemâna lor. Într-adevăr, având în vedere repetarea frecventă în Scriptură a

problemelor principale de care se ocupă şi, de asemenea, mărturia constantă a Duhului Sfânt cu

privire la Cuvânt şi prin el, Cuvântul, nici o traducere serioasă ale Sfintelor Scripturi nu va

distruge sensul său astfel încât să fie în imposibilitatea de a face sale cititor înţelept în vederea

mântuirii prin credinţa în Hristos Iisus (II Tim. 3:15).

Ineranţă şi autoritate

În afirmaţia pe care o facem cu privire la autoritatea Scripturii ca deţinând adevărul total,

noi stăm în mod conştient împreună cu Hristos şi cu apostolii Săi, într-adevăr cu toată Biblia şi cu

curentul principal al istoriei Bisericii din primele zile până de curând. Suntem preocupaţi de

modul evident necugetat, neglijent şi nepăsător în care atât de mulţi în zilele noastre au renunţat

la o credinţă cu implicaţii atât de măreţe.

Suntem conştienţi şi de faptul că o confuzie mare şi gravă rezultă şi din încetarea de a

menţine adevărul total al Bibliei a cărei autoritate unii credincioşi mărturisesc că ar recunoaşte-o.

Rezultatul acestei acţiuni este acela că Biblia pe care a dat-o Dumnezeu îşi pierde autoritatea sa,

şi ceea ce dobândeşte autoritate în locul ei este o Biblie cu conţinut redus în conformitate cu

cerintele raţionamentelor critice ale oamenilor şi, în principiu, reductibilă şi mai mult, o dată ce

deja a fost redusă o dată. În esenţă, aceasta înseamnă că acum autoritatea este deţinută de

raţiunea independentă, în contrast cu învăţătura biblică.

221

În cazul în care acest lucru nu este văzut şi dacă, pentru moment, doctrinele de bază

evanghelice sunt încă păstrate, persoanele care neagă adevărul deplin al Scripturii pot pretinde o

identitate evanghelică, în timp ce, metodologic, ei s-au îndepărtat de principiul evanghelic de

cunoaştere ajungând la un subiectivism instabil, şi le va fi greu să nu continue rătăcirea.

Noi afirmăm că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. Fie ca El să fie slăvit. Amen şi

Amen.

222

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

BIBLII:

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu, 1923.

Biblia cu explicaţii, Daniel Brânzei.

Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), Life, Bucureşti, 1996, trad. A.

Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.

The MacArthur Study Bible, John F. McArthur (ed.), New King James Version, Thomas Nelson

Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997.

ARTICOLE:

„Dumnezeu-Dumnezeire”, „Tradiţia”, „Treime – Trinitate”, în Ion Bria, pr. prof. dr., Dicţionar

de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.

„Education in Bible Times”, de Davis, Cos, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.

„Pavel”, Ellis, E.E., în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea,

1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.

„Hypostasis, Unire ipostatică”, „Kenosis”, de Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling,

Cherith Fee, în Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad.

E. Conţac.

„Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, de Ică, Ioan I., pr. prof. dr., în

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-

68852.html

„Tradiţia”, de Langa, Tertulian, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva

ecumenismului catolic, edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

„Dumnezeu, Numele lui”, de Manley, G.T. şi Bruce, F. F., în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red.

principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.

„Crez”, de Martin, R.P., în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină,

Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.

„Educaţia”, de Payne, D.F., în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină,

Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.

„Confessions and Credos”, de Reiling J., în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.

„Romans, Book of”, de Songer, Harold S., în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.

„Epistola către romani”, „Epistola către evrei”, de Stamps, Donald C., în Biblia de studiu pentru

o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A.

Mihalea, R. Mihăilescu.

„The Names of God”, de Stone, Nathan, în

http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-

20Nathan%20Stone.pdf

223

„The Biblical Doctrine of the Trinity”, de Warfield, Benjamin B., în

http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God

„Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas

Nelson Publishers, USA,1995.

„Omiletică”, „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad.

V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.

Warfield, Benjamin B., articolul „Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible

Encyclopedia, Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930.

DICŢIONARE:

Bria, Ion, pr. prof. dr., Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.

Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, Dicţionar de termeni teologici, edit.

LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.

Langa, Tertulian, Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, edit.

Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Vine, William E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell

Company, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966.

*** Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad.

Liviu Pup, John Tipei.

*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman,

Ţ. Goldstein.

*** Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville,

Tennessee, USA, 1991.

*** New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson

Publishers, USA,1995.

*** The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids, Eerdmans,

SUA, 1930.

*** The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977.

MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ ŞI CATEHISME:

Catehismul presbiterian, text prescurtat, Biserica Prezbiteriană din România, Bucureşti, 2001,

trad. L. Novac.

Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.

Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689.

Confesiunea belgiană – Canoanele de la Dordrecht, 1561, revizuite în 1619, edit. Stephanus,

Bucureşti, 1997, trad. C. Moisa.

Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, Leith,

John H. (ed.), John Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition.

„Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” ale Bisericii adventiste de

ziua a şaptea.

224

CĂRŢI:

Lucrări de teologie sistematică:

Berkhof, Louis, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA,

1988.

Erickson, Millard J., Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA,

second edition, ninth printing, 2006.

Grudem, Wayne, Teologie sistematică, edit. Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, Oradea,

2004, trad. D. Moga.

McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.ro

Ryrie, Charles C., Teologie elementară, edit. Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma.

Simmons, Thomas Paul, A Systematic Study of Bible Doctrine.

Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

Thiessen, Henry C., Prelegeri de teologie sistematică, publicată de Societatea Misionară

Română. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului.

Literatură generală:

Agus, A.B., Evoluţia gândirii evreieşti, edit. Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu.

Albright, William Foxwell, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical

Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967.

Bacchiocchi, Samuele, în God’s Festivals in Scripture and History, vol. I.

Bivin, David, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland,

Michigan, USA, 2007.

Breck, John, pr. prof., Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, EIBMBOR, Bucureşti,

1999, trad. M. Herghelegiu.

Cairns, Earle C., Creştinismul de-a lungul secolelor, publicată de Societatea Misionară Română,

1992.

Cassirer, Ernst, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, edit. Humanitas,

Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman.

Cohen, Andre, Talmudul, edit. Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman.

Covey, Stephen R., Eficienţa în şapte trepte, edit. All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-

Amza.

Djuvara, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, edit.

Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Şerban Broché. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele

din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag.

*** Imagini şi simboluri, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu.

*** Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994,

trad. C. Baltag.

*** Sacrul şi profanul, edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu.

Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, format pdf.

Fărăgău, Beniamin, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala”

realizărilor noastre?, Risoprint, Cluj-Napoca, ed. a doua revizuită, 2009.

*** Leviticul, lucrare tipărită la imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003.

*** Shema Israel!, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994.

Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973.

225

Gordon, Vasile, pr. conf. dr., Biserica şi şcoala, edit. Christiana, Bucureşti, 2003.

Gunton, Colin, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003.

Henry, Carl, F.H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină, Oradea,

1994-1996, trad. Agnes Dragomir.

Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994.

Idel, Moshe, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, tr. Ţ. Goldstein.

Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas,

Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu.

Kroeber, A.L., Kluckhohn, C., Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random

House, New York, USA, 1952.

Letham, Robert, The Work of Christ, Leicester, UK, Inter-Varsity Press, 1993.

MacArthur, John F., Criza spiritualităţii, edit. Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma.

McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.ro

Moreschini, C., Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, edit. Polirom,

Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc.

Muntean, Vasile V., pr. prof. dr., Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, Sofia,

Bucureşti, 2004.

Mureşan, Pavel, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Murray, John, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, Marea

Britanie, trad. Dinu Moga. Anul nu este precizat.

Romanato, G., Lombardo, M.G., Culianu, I.P., Religie şi putere, edit. Nemira, Bucureşti, 1996,

trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu.

Skinner, Craig, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973.

Sproul, R.C., Doctrinele harului, edit. Multimedia, Arad, 2002.

Stan, Cristian, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2001.

Stott, John, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, trad. John F. Tipei.

Tozer, A. W., Cunoaşterea Celui Preasfânt, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan.

Ţuţea, Petre, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor

logice”, edit. Timpul, Iaşi, 1993.

Van Gennep, Arnold, Rituri de trecere, edit. Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu.

Vintilescu, Petru, pr. prof., Istoria liturghiei în primele trei veacuri, edit. Nemira, Bucureşti,

2001.

Wach, Joachim, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv

Nicu Gavriluţă.

SITOGRAFIE:

http://books.google.ro

http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God

http://dexonline.ro

http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict

http://en.wikipedia.org/wiki/Messianism

www.mesianic.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic.

226

http://www.bible-researcher.com/chicago1.html

http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.html

http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html

http://www.creeds.net/creed.htm

http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-

68852.html

http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm

http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-

20Nathan%20Stone.pdf

http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html

http://www.hebroots.com/tabernac.html

http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt

http://www.noachide.org.uk/

http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm

http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html

http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htm

http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY

http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI