Melcii

Melcii constituie în toată lumea o clasă foarte bogată de animale şi sunt reprezentanţi ai moluştelor (Mollusca). în toată lumea există circa 43. 000 de specii, care trăiesc atât pe uscat, cât şi în apă (ape dulci, mare) sau ca amfibieni. Printre speciile de melci se deosebesc limacşii (arionidele), adică melci care nu au cochilia specifică, şi melcii care prezintă pe spate o cochilie. Deoarece majoritatea speciilor terestre (de uscat) de melci se hrănesc cu plante (sunt fitofage), pot produce daune considerabile în grădini şi sere. Pentru grădinarul profesionist şi pentru cel amator sunt importante mai ales următoarele specii: melcul maro de grădină (Arion lusitanicus), limacsul negru (Arion hortensis), limacsul cenuşiu (Limax maximus), limacsul Deroceras reticulatum, melcul de grădină (Cepaea hortensis), melcul roman/melcul de măr/ melcul selenar (Helix pomatia) şi, pe lângă acestea, în iazurile din grădini mai apar şi melcii acvatici din familia Lymnaea sp.

Melcii Posted by admin in Altele, Daunatori, Featured Articles, Plante on 09 24th, 2009 | 2 responses

Melcii ( Gastropoda )

Conținut: Aspect || Biologie || Răspândire || Dăunător || Prevenire || Combatere

Melcii constituie în toată lumea o clasă foarte bogată de animale şi sunt reprezentanţi ai moluştelor (Mollusca). în toată lumea există circa 43. 000 de specii, care trăiesc atât pe uscat, cât şi în apă (ape dulci, mare) sau ca amfibieni. Printre speciile de melci se deosebesc limacşii (arionidele), adică melci care nu au cochilia specifică, şi melcii care prezintă pe spate o cochilie. Deoarece majoritatea speciilor terestre (de uscat) de melci se hrănesc cu plante (sunt fitofage), pot produce daune considerabile în grădini şi sere. Pentru grădinarul profesionist şi pentru cel amator sunt importante mai ales următoarele specii: melcul maro de grădină (Arion lusitanicus), limacsul negru (Arion hortensis), limacsul cenuşiu (Limax maximus), limacsul Deroceras reticulatum, melcul de grădină (Cepaea hortensis), melcul roman/melcul de măr/ melcul selenar (Helix pomatia) şi, pe lângă acestea, în iazurile din grădini mai apar şi melcii acvatici din familia Lymnaea sp.

Aspect: Arion lusitanicus: până la 140 mm lungime; dimensiunile variază mult şi depind de condiţiile de mediu; culoarea corpului este de asemenea variabilă şi poate fi de la maro închis până la maro roşcat, roşu, portocaliu, cenuşiu, verde — cenuşiu sau negru; corpul este cel tipic limacşilor, cu un înveliş solzos lucios (manta), la al cărui capăt anterior se află un orificiu pentru respiraţie. Capul prezintă două perechi de tentacule, pe care melcul

le poate retrage; la capetele tentaculelor anterioare se află ochii melcului; are o limbă bine dezvoltată, aspră, ca un raşpel.

Arion rufus: ajunge până la 180 mm; este cea mai mare specie de limacs din zonele noastre; corpul este de culoare roşu închis până la maroniu; are pielea striată; tegumentul (manta) este lucios şi prezintă un orificiu de respirat foarte vizibil; capul este prevăzut cu două perechi de tentacule, pe care le poate retrage; la capetele tentaculelor anterioare se află ochii melcului; are o limbă bine dezvoltată, aspră, ca un raşpel.

Arion hortensis: are 30-50 mm lungime; culoare maro închis până la negru; talpa piciorului este deschisă la culoare; dâra lăsată de substanţa mucoasă produsă de melc este incoloră sau galbenă; mantaua este lucioasă şi prezintă un orificiu de respirat foarte vizibil situat în jumătatea anterioară a corpului; capul este prevăzut cu două perechi de tentacule, pe care le poate retrage; la capetele tentaculelor anterioare se află ochii melcului; are o limbă bine dezvoltată, aspră, ca un raşpel.

Limax maximus: ajunge până la 150 mm lungime; corpul este de culoare gri deschis până la alb şi este prevăzut cu nişte pete închise la culoare pe părţile laterale; dâra lăsată de substanţa mucoasă produsă de melc este incoloră; mantaua are nişte striaţii concentrice şi prezintă un orificiu de respirat foarte vizibil la capătul posterior; coada este uşor încovoiată; capul este prevăzut cu două perechi de tentacule, pe care le poate retrage; la capetele tentaculelor anterioare se află ochii melcului; are o limbă bine dezvoltată, aspră, ca un raşpel.

Deroceras reticulatum: are 50-60 mm lungime; corpul are culoarea gri deschis până la maro roşcat, peste care este desenat un model ca o pânză, închis la culoare; mantaua are

.

Răspândire: melcii sunt răspândiţi în aproape toată lumea. Pot fi găsiţi pe diverse plante sălbatice sau de cultură.

Dăunător: Melcii rod cu ajutorul limbii lor zimţate (radula) găuri de formă neregulată pe frunze sau alte părţi ale plantei. Dacă se priveşte atent, în general se poate recunoaşte încă dâra uscată de mucus lăsată de melc. În cazul unei invazii în masă, plantele devin vulnerabile din punct de vedere fiziologic şi încep să se ofilească. În zonele roase pot apărea infecţii secundare, produse de ciuperci sau bacterii.

Prevenire: Să se atragă prădătorii naturali ai melcilor, precum aricii, gândacii răpitori din specia Calosoma sycofanter Carabidae, licuricii, şerpii de casă, broaştele, păsările etc. Pământul de grădină trebuie, înainte de perioada de ger, să fie afânat bine până la o adâncime de aproximativ 20 cm, astfel melcii care hibernează, vor degera. Să fie aşezat în jurul plantelor un strat subţire de muici, compus din resturi vegetale uscate, precum urzici, frunze de tătăneasă, frunze de roşii, frunze a diferite soiuri de ferigi, resturi de grâu, ace de molid, paie tocate (şişcă) şi scoarţă mărunţită, deoarece acest gen de muici este evitat de melci. In grădină trebuie ca plantele de cultură să fie îngrădite de nişte bariere naturale, fie prin aplicarea unor straturi de rumeguş sau prin tunderea măruntă a gazonului, fie prin instalarea unor garduri speciale împotriva melcilor etc, pentru a împiedica melcii să ajungă la plantele de cultură sau cele ornamentale. Eventualele grămezi de compost să se situeze la 5-10 m distanţă de grădină. Plantele pot fi stropite înainte de sădire, cu fiertură de lavandă, begonii sau coacăze.

Combatere: Raţele alergătoare indiene reprezintă o metodă eficientă, pentru a scăpa de o invazie de melci. Ghivece răsturnate cu argilă şi bucăţi de lemn putrezit să fie aşezate în poziţii strategice, pentru a le servi melcilor drept adăpost artificial. Apoi melcii pot fi adunaţi în timpul zilei şi îndepărtaţi. Melcii mai pot fi momiţi cu capcane ce conţin cantităţi mici de bere, care să fie amplasate tot în locuri strategice. Melcii sunt atraşi de aroma malţului şi a fructelor de hamei (folosite pentru bere) şi cad în aceste capcane cu bere, unde se îneacă. Capcanele trebuie zilnic golite şi umplute la loc. Pe cale chimică melcii pot fi combătuţi cu otravă de melci, cum ar fi de exemplu methiocarbul, care este o substanţă neurotoxică foarte puternică. Dar folosirea acestuia nu este recomandabilă, deoarece această otravă afectează şi alte organisme, cum ar fi de exemplu mamiferele. Mai puţin dăunătoare sunt momelile de melci pe bază de metaldehide, care acţionează numai asupra melcilor şi care se degradează rapid în mediu. Totuşi şi aceste preparate trebuie aplicate, luând toate măsurile de precauţie. Dacă sunt copiii mici prin preajmă, ar trebui în general să se renunţe la ideea folosirii otrăvurilor chimice pentru melci.

2 Responses to “Melcii”

1.