MEDICINA ISIHASTĂ

– model terapeutic –

Preot Todea-Gross FlaviuSpitalul Clinic de Adulţi Cluj

Testament:„Fiule, îţi las Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare, transmisă

de la avva Neofit Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină al Isihiei. Îţi las ca Moştenire acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi dobândă înzecită, prin care să nu se stingă văpaia de Taină a lucrării Isihiei. Ţine Candela Aprinsă a Luminii Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei, până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celor din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Preasfânt îşi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în propria Candelă, ca o Scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină. Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine şi cu toţi doritorii de Taină Duhovnicească. Prea Sfântul Duh să te ocrotească. Amin”1.

Viaţa e dar de la Dumnezeu, e o taină şi trebuie trăită ca o taină. Nu fiinţăm prin noi înşine, ci prin Dumnezeu şi prin aceşti „dumnezei de casă”, părinţii noştri trupeşti – după cum îi numeşte Sfântul Teofilact al Ohridei. Într-un fel, viaţa nu este a noastră, nu e sub stăpânirea noastră. Fiind dar de la Dumnezeu nu avem voie să ducem o viaţă desacralizată, altfel vom vedea noi înşine distrugerea propriei vieţi, asemenea unei boli ascunse… Taina vieţii e sufletul, după cum taina sufletului e Dumnezeu. Doar un suflet unit cu Dumnezeu e un suflet plin de viaţă. „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10).

Căderea a învrăjbit sufletul cu trupul, iar boala, una din urmările păcatului adamic e atentat la viaţă, e gheara morţii. Boala nu e doar un chimism energetic, ci mai întâi e desacralizare a vieţii, de aceea şi începutul bun se pune prin refacerea comuniunii cu Dumnezeu.

Se vorbeşte de o „ştiinţă” a sufletului ce este religia şi de una a corpului, medicina, strâns întrepătrunse.

Deşi ortodoxia e ştiinţă şi tratament vindecător în acelaşi timp2, din punct de vedere medical poate fi ajutată de medicină prin intervenţie pe organe sau circuite energetice ce remobilizează energiile.

Legat de cele spuse mai sus, şi înainte de a intra în prezentarea propriu-zisă, dorim să menţionăm iniţiativa venită din partea farmacistului primar, colonel în retragere Dumitru Răducanu, cel care a participat ca specialist la prepararea Sfântului şi Marelui Mir, la Bucureşti, în anul 2002. Privitor la reziduurile rezultate din prepararea Sfântului şi Marelui Mir, dânsul a venit cu următoare sugestie:

„Reziduul rezultat la prepararea Sfântului şi Marelui Mir, propun să fie dat, prin aprobarea Secretariatului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, secţiilor de dermatologie, arşi, şi

1 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm – dialog în Absolut, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 7.2 Mitropolit Hierotheos Vlahos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 53.

1

traumatologie din spitalele care doresc ca astfel, cu ajutorul acestui reziduu, să aline sau să vindece unele suferinţe umane, dar numai în următoarele condiţiuni:

a) în Vinerea Mare, medicul solicitant, cu aprobarea Secretariatului Sfântului Sinod să se prezinte la locul unde s-a preparat Sfântul şi Marele Mir, la deţinătorul reziduului, cu vase sterile de capacităţi mici, pentru cantităţile solicitate;

b) în cererea adresată pentru aprobarea de reziduuri, medicii îţi vor lua angajamentul ca în cinci luni să comunice Secretariatului Sfântului Sinod la ce boli au fost folosite şi ce rezultate s-au obţinut cu acest reziduu;

c) aceste observaţii medicale se vor îndosaria şi păstra de un consilier patriarhal, pentru documentare”3.

GENERALITĂŢI DE TERAPIE ISIHASTĂ

Medicina isihastă încearcă o medicină integrală de suflet şi corp, ce „lărgeşte” medicina obişnuită.Un Părinte drag sufletului meu, Ieromonahul Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei, ne-a

transmis o moştenire preţioasă tuturor celor doritori de sănătate trupească şi de desăvârşire sufletească, de sfinţenie. Ne propune ca remediu şi alinare a suferinţei balsamul unei medicini de taină, medicina isihastă, în specific carpatin4.

Părintele menţionează câteva categorii majore ale bolilor: boli de destin; boli ale sufletului (păcate proprii) şi boli în corp. Păcatul adamic este în toţi ca o boală de destin. Pe lângă aceasta cu toţii avem o boală de destin proprie, ce nu e pedeapsă, dar care dimpreună cu darurile divine „ard” moştenirile rele; este crucea vieţii. Se poate ameliora boala, dar nu are vindecare; trebuie asumată şi purtată cu eroism. Boli ale propriului suflet sunt un fel de răspuns la cele de destin, la care se adaugă cele cauzate de căderile ce le săvârşim prin păcate, ce pot deveni chiar patimi. Boli ale corpului sunt cele la care se referă medicina ştiinţifică, iar dacă se cunoaşte cauza, evoluţia şi tratamentul, se poate interveni cu succes5.

Medicina isihastă e o medicină în unitate şi fără amestecare, între religie şi ştiinţă, suflet şi corp. Astfel vorbim de o medicină religioasă – sacroterapie, de una ştiinţifică – cea academică, de una de suflet – psihoterapie, de una de corp – dietoterapie. Terapia se face direct prin religie ca sacroterapie (cu Tainele Bisericii şi religiozitate proprie), ca psihoterapie – morală fără negativuri şi cu virtuţi de credinţă şi nădejde că ne putem vindeca, ca dietoterapie – prin hrănire selectivă, ca mobiloterapie – prin anumite mişcări, fără a le sacraliza6.

Sacroterapia

Prin sacroterapie se reface legătura cu Dumnezeu, Creatorul „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”.Pe lângă ritualul propriu-zis al Bisericii, practicat de cei religioşi, Părintele menţionează câteva

gesturi ritualice ce rememorează sacrul divin, gesturi care au ca model pe cel liturgic, de unde şi legătura şi asemănarea lor: 1 ridicarea mâinilor în sus cu rugăciune către Dumnezeu din Care „curge” viaţa lumii2 plecarea capului în închinare, prin care recunoaştem pe Dumnezeu ca Dătătorul vieţii3 punerea mâinilor pe piept în dreptul inimii, făcându-ne altar propriu pe care să vină şi Dumnezeu la

noi4 mâinile la piept cu palmele în sus, ca un vas ce întruchipează un potir în care să se toarne „sângele

vieţii”, ce pentru creştini este Sângele lui Hristos5 desfacerea braţelor în lateral, ce preînchipuie că Divinul se întrupează în fiinţa noastră, că ne facem

trup al Divinului, ce pentru creştin e Trupul lui Hristos, cel liturgic3 Dumitru Răducanu, Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 102-103.4 Omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este suflet creat, „pecetluit” cu suflarea lui Dumnezeu şi energie creată – corp, la fel cum Dumnezeu e Fiinţă şi Energie necreată – Har; în specific carpatin, toată medicina isihastă se bazează pe această configuraţie a omului.5 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Reţetele medicinii isihaste, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, pp. 21, 106-119.6 Idem, p.23.

2

6 unirea palmelor la piep, ca o împărtăşire a noastră cu Divinul7 mâinile în sus şi capul plecat, zicând rugăciunea „Tatăl nostru”, la care şi diavolii cad în genunchi

Mintea bolnavului e atinsă şi incapabilă de efort, de aceea se recomandă un sacru direct; memoriile sacre se vor „trezi” în suflet şi în corp7.

Psihoterapia

Sufletul are capacitatea de a se autoidentifica, de a se autocontrola, de a-şi impune o anumită orientare. În boli psihice, sufletul îşi slăbeşte până la uitare propria identitate. Sufletul trebuie să îşi reia stăpânirea conştientă asupra memoriilor. Sufletul să nu fie robul, ci stăpânul memoriilor sale. Nu vom mai admite nici o memorie rea, ci o vom înlocui cu una bună.

Câteva repere cu adresare directă, de la Părintele Ghelasie:1 nu fi fixist; te va vindeca de propriile iluzii şi de încăpăţânare, te vei bucura de unire şi comunicare,

să nu faci numai ceea ce crezi tu; cu voinţă ascultă şi de alţii2 nu fi izolat, ci în dialog cu toţi şi cu toate; păcatul demonic face tocmai un gol de dialog; fi

comunicabil, fie şi forţat3 fii vesel, chiar dacă nu te simţi bine; fondul vieţii e bucuria; impuneţi un zâmbet permanent4 suportă ce nu-ţi place, trecând peste defectele altora; nu mustra direct, fii delicat când totuşi faci o

observaţie; nu te enerva când alţii nu sunt ca tine sau îţi stau chiar împotrivă, te vei vindeca de contrarietate; să ai afecţiunea mai tare ca respingerea

5 nu adminte frica; lasă totul la momentul lui; fii optimist; crezi în rezolvare miraculoasă; toate simptomele de boală, certurile, greşelile tale şi ale altora, consideră-le trecătoare

6 nu admite tristeţea după greşeli şi conflicte; lasă-le pentru spovedanie; mulţi fac o scrupulozitate patologică

7 nu abandona activitatea chiar dacă nu te simţi bine sau dai randament puţin; chiar la pensie lucrează cât de puţin; cât ai fi de bolnav nu renunţa la puţină activitate

8 odihneşte-te; trăieşte bucuria odihnei chiar şi atunci când nu ai rezolvat cât ţi-ai propus, chiar dacă nu ai progresat; viaţa are o supralege, a odihnei sacre, în care nu mai contează nici o evaluare; e darul lui Dumnezeu peste toate considerentele8.Esenţa acestor sfaturi o întâlnim şi la Sfântul Ioan Scărarul, care spunea despre călugării dintr-o

mănăstire că erau toţi ca nişte sfinţi: blânzi, binevoitori şi veseli.

Mobiloterapia

Datorită sedentarismului, avem părţi ale corpului anchilozate şi suntem predispuşi la obezitate. Prin urmare e necesară şi o terapie prin mişcare.

Mobiloterapia e înţeleasă ca îngrijire de sănătate, menţinerea unor funcţionalităţi normale. Nu se încearcă stăpânirea organelor şi funcţiilor acestora, ci dăruire de „hrană” organelor bolnave, izolate, blocate de boli, care singure nu o mai pot primi. Mişcarea e tot atât de necesară şi de terapeutică ca şi hrana alimentară. Nu se confundă cu gestul sacru, pentru că sacrul e dincolo de corp.

Sunt menţionate trei moduri de mobilitate: 1 stoarcere – presare – spălare 2 dilatare – întindere3 creştere – acumulare

Ca formă toate acestea pot fi statice şi dinamice.Se fac pe grupuri: cap – gât, trunchi – viscere, membre – piele, iar funcţie de momentul zilei:

dimineaţa – presările, seara – întinderile, noaptea – acumulările şi creşterile. Din multitudinea exerciţiilor fizice recomandate menţionăm:

1 pentru cap – gât: tragerea şi frecarea urechilor până se înroşesc; revigorează intelectul; să le facă cei ce stau mult în picioare, au ameţeli, stau în curenţi şi vânt; e o realitate a trage de urechi pe copii; restabileşte activul creierului;

7 Cf. ibidem, pp. 50-58.8 Cf. ibidem, pp. 58-61.

3

2 pentru trunchi – viscere: baterea sternului cu pumnul (mai ales zona epigastrică) stimulând imunitatea; baterea zonei costale din dreptul ficatului, splinei, stomacului şi intestinelor, desfundând organele interne;

În boli, zona abdominală e cea mai afectată, precum şi zona plămânilor.1 pentru membre – piele: presarea, întinderea, rotirea degetelor de la mâini şi picioare; cei cu ameţeli

să preseze degetul mic; mâinile şi picioarele să fie permanent calde, mai ales la culcare şi când mâncăm; în boli aceste câteva mici acţiuni sunt de o valoare decisivă!; frecţionarea pielii, dar nu cu degetele, ci cu unghiile, altfel se produc electrizări negative ce distrug energia din organe; se pot face presări, bateri, zgârieri, ciupiri; cei sensibili la piele şi cu cicatrici să facă doar bateri cu nodurile pumnului; atenţie la unele unguente ce pot îngreuna respiraţia pielii, care în boli e deficitară; statul în aer liber şi spălările cu apă dau rezultate bune; atenţie la masajul zis „bioenergetic” care e nociv, făcându-se cu scoatere de energii din organele deja dereglate.

Se pot folosi comprese cu plante, mai ales varză crudă9.Sacroterapia, psihoterapia, mobiloterapia nu se fac în văzul lumii, ci strict particular.

Dietoterapia

Dietoterapia e revenirea la sănătate prin selectarea atentă a alimentelor şi respectarea unor principii de hrănire.

Hrănirea nu trebuie să consume energie (ca în cazul cărnii, băuturilor alcoolice şi stimulative – adevărate plăgi ale civilizaţiei noastre), ci împletire, conlocuire, transfer reciproc de energii ce trec unele în altele, fără distrugere.

Mâncarea isihastă conţine peste 50% cereale şi seminţe, 25% rădăcinoase, restul fiind zarzavaturi şi alte vegetale10.

În sens creştin hrana e „pâinea cea de toate zilele”. Părintele aduce în atenţie, valoarea pâinii pustniceşti, adevărată pâine minune, aliment şi medicament.

De asemenea sunt reliefate şi alte aspecte importante ca: hidratarea, rolul major al dospirii, hrănirea în funcţie de orele zilei (dimineaţa – multe lichide; la amiază – mâncare mai consistentă, proteică; seara – semilichidă, cu hidraţi), necesitatea consumului de seminţe uleioase – „laptele vegetal”, şi altele.

Veridicitatea e dată de temeiul scripturistic, de modul de hrănire al sfinţilor din pustie şi sihăstrie, de bolnavii vindecaţi prin alimentaţie naturistă11.

Sacroterapia, psihoterapia, mobiloterapia şi dietoterapia trebuie să fie în comunicare, împletire egală, fiind insuficientă doar una dintre ele, fie terapia prin gând, fie prin acţiuni energetice (bioenergeticieni), fie ca acţiuni directe pe fiziologic, fie ca acţiuni chimice pe organe12.

Această ordine nu se poate respecta pentru toţi; unii sunt foarte „profani”, alţii lipsiţi de capacitate psihică. În aceste cazuri se începe cu dietoterapia şi mobiloterapia, deşi normal ar fi să se înceapă cu sacroterapia13.

DESPRE PRACTICA ISIHASTĂ

Mulţi dintre noi nu se mulţumesc doar cu respectarea unei datorii moral-religioase, ci caută o întâlnire directă şi personală cu Dumnezeu, care este adevărata viaţă duhovnicească.

Isihasmul începe cu ieşirea din păcat şi intrarea în isihia duhovnicească şi se realizează prin retragerea din mocirla păcatului, intrarea în locaşul sfânt al Bisericii şi împărtăşirea directă cu Dumnezeu.

9 Cf. ibidem, pp. 61-67.10 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 123.11 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Reţetele medicinii isihaste, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, pp. 67-74.12 În urmă cu doi ani, o tânără din Oradea, care era internată la secţia Chirurgie, se plângea de o nelinişte şi de o nerăbdare ce o făceau să „nu aibă stare” în pat. Am sfătuit-o: „Foarte bine! Nici sfinţii nici pustnicii nu dorm! Se roagă pentru lume! La fel şi tu roagă-te pentru medici, pentru alţii mai bolnavi decât tine, pentru mine. Orice mişcare să -ţi fie cu rugăciune. Te întorci pe stânga, zi: «Doamne ajută-mă!»; te întorci pe dreapta, spune: «Preasfântă Marie, ajută-mă!»; stai pe spate: «Sfinţilor ajutaţi-mă!». Roagă-te pe mişcare”. A doua zi era liniştită şi veselă.13 Cf. idem, p. 106.

4

Isihasmul e o dublă înduhovnicire de suflet şi de trup ce se realizează prin sacralizarea minţii (ieşirea din profanul gândurilor lumeşti şi ridicarea la Divinitate, pe care o invocă prin rugăciune hristică) şi a simţirii. Înduhovnicirea sufletului are loc prin sacralizarea minţii şi curăţia inimii, iar cea a trupului prin post şi căsătorie – înduhovnicirea trupească „în mare”, sau asceză şi castitate – înduhovnicirea trupească personală14.

Pentru căutătorii înflăcăraţi de cele duhovniceşti, avem ca practici de taină binecunoscute citirea Psaltirii după o anumită rânduială şi o alta, rugăciunea neîncetată – „Rugăciunea lui Iisus”.

Citirea Psaltirii s-a practicat încă de la începutul creştinismului. Ştim că Părinţii din pustie sau mănăstiri citeau zilnic Psaltirea întreagă şi nu mâncau decât după apusul soarelui15.

Filocalicii vorbesc de „rugăciunea lui Iisus” ce se poate spune cu gura, apoi cu mintea, urmată de coborârea minţii spre locul inimii, cu recomandarea de a se face întâi spre gât, până la curăţirea gândurilor, care dacă sunt rele ar distruge inima; de aici nevoinţa purificării minţii16; încet-încet inima va atrage în sine rugăciunea şi numai atunci se poate zăbovi cu mintea în inimă17. „Inima este pentru minte un fel de organ senzorial pentru relaţia cu Dumnezeu, aşa cum simţurile trupului sunt aparatul care permite perceperea şi simţirea realităţilor cu care trupul intră în contact”18.

Ca efecte terapeutice se menţionează relaxarea creierului prin scoaterea tensiunii nervoase din cap, prin ieşirea minţii din haosul gândurilor şi pozitivizarea minţii prin sacrul rugăciunii. Se scapă de idei fixe, obsesii mentale, insomnii şi agitaţii nervoase.

Suntem avertizaţi că pot apare dureri ale capului, nu se mai poate citi, face închinăciuni sau metanii, nu se mai poate dormi, pot apare nelinişti în corp; însoţită cu respiraţia, poate începe o vibraţie plăcută la început, care devine tot mai tare, până la sufocare. La coborârea minţii în inimă pot apare dureri în inimă şi căldură în diferite zone organice19. Sfatul duhovnicului şi citirea cărţilor referitoare la rugăciune ne ajută să trecem cu bine de toate.

Ambele practici sunt cu activul minţii, minte lucrătoare-luptătoare, iar citirea Psaltirii după rânduiala călugărească, de puţini mireni mai este practicată20.

Gestul iconic

„Eu tânjesc după CONTOPIREA cu Tine, dar Tu mă OPREŞTI şi între mine şi Tine pui PALMA Ta, Ce-mi ATINGE Inima…Da!…Altfel eu n-aş mai «Exista» şi ce rost ÎNTÂLNIREA noastră ar mai avea?…Ca eu să «Exist», STAI mereu DEOPARTE, ca DORUL meu niciodată să nu ia sfârşit!…”

„Fac ALTAR din Gestul meu, unde DOAMNE, Tu să vii, unde eu Te aştept mereu NEMIŞCAT” 21.

În general cuvântul şi gestul sunt mijloace de expresie ale cultului prin care cultul intern devine unul extern. De multe ori sunt asociate şi cu obiectul de cult, dar pot fi folosite şi izolat, sau câte două. Pe lângă înţelesul obişnuit au primit şi sensuri superioare, simbolice, doctrinale, mistice-eshatologice22.

Referindu-se la momentul invocării Duhului Sfânt din vremea Epiclezei, marele profesor de liturgică, părintele Petre Vintilescu, spunea astfel: „Gesturile şi poziţiile corpului traduc sau exprimă şi subliniază stări de religiozitate, de dispoziţii de spirit anumite, sensibilizând ideile, sentimentele corespunzătoare,

14 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm – dialog în Absolut, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 192.15 Sfântul Ioan Scărarul aminteşte de un fapt minunat, când într-o mănăstire stareţul pedepseşte un vieţuitor fără ca acesta să fie vinovat, doar pentru a-i scoate în evidenţă răbdarea; în timp ce stătea cu fruntea la pământ a rostit în taină întreaga Psaltire (v. Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, ed. Amarcord, Timişoara, 1997, pp. 186-187).16 Părintele ne atenţionează asupra „golului de minte” – „gândire la nimic” şi asupra fixării minţii pe un punct, ca metode ale unor mistici necreştine, privind purificarea minţii; în creştinism aceste metode sunt de neadmis; noi transfigurăm şi alungăm gândurile – adevăraţi „şerpi veninoşi” – prin puterea Cuvântului Hristic; „golul” e asemenea păcătosului ce vrea să se ascundă de propria conştiinţă şi vedere, visul izbăvirii de rău şi mustrare (vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe , Medicina isihastă, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, pp. 105-106).17 Cf. idem, p. 186.18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 55.19 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, rev. Moş-Pustnicul din Carpaţi, nr. 6, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1998, pp. 10-11.20 Părintele ne spune că şi citirea Psaltirii şi rugăciunea hristică trebuie practicate tot pe gest de închinare (Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Între nevoinţă şi har, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001, p. 50). 21 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Specificul filocalic al Pustnicului Neofit, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1999, pp. 28, 36.22 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, pp. 688-689.

5

dirijând spiritul în sensul acestora… Nu trebuie interpretate şi executate ca simple forme de protocol sau paradă, ci acţiuni de încordare a întregii fiinţe, în angajarea şi susţinerea avântului spiritual” 23.

Părintele Ghelasie evidenţiază o practică de taină, cea a gestului iconic, practică în care nu se foloseşte invocarea prin cuvânt. Gestul iconic, „ceva” în „afara” noastră (şi în legătură cu aceasta amintim despre omul de omenie ce este românul, omul de suflet care-şi primeşte oaspeţii în pridvor şi nu în casă, punându-le înainte barim un codru de pâine şi o ulcică cu apă), e asemenea icoanei, mijloc de a aduce prezenţa Celui reprezentat, punte de comunicare cu Cel reprezentat, loc unde poate coborî Divinul şi în care poţi comunica cu El. Ca practică, gestul iconic asumă atât raţionalitatea minţii cât şi invocaţiile cuvântului24.

Cuvântul reprezintă pe cel ce-l adresează, dar pentru Neofit Pustnicul tinderea e dialogul cu persoana. Păcatul a distrus tocmai identitatea personală pe care trebuie mai întâi să o recâştigi, ca o condiţie de a putea face dialogul interpersonal om-Dumnezeu. „Dacă nu ai identitatea personală, cu ce faci dialogul?”25

Totul e gest în care toate manifestările mentale, sentimentale şi toate efectele mistice se prefac în gest, persoana devine gest. Invocările singulare produc o aparentă liniştire, dar în ascuns amplifică un memorial mental chiar patologic sau unele funcţii corporale în exces sau anihilare. Oprirea mentalului pe invocare e o mentalizare a omului, nu o integralizare a sa ca persoană. Pustnicul Neofit are o „frică” mistică de tot complexul mental în care sunt autosugestiile. La el şi mentalul face gest tocmai ca ieşire din autosugestie. Gestul asumă chiar harul26.

Obişnuit se vorbeşte de trei trepte în urcuşul duhovnicesc: purificarea, iluminarea şi unirea. Iată ce mărturiseşte Părintele Stăniloae, despre cea din urmă treaptă duhovnicească: „Pe o treaptă înaintată a rugăciunii se poate renunţa chiar şi la rugăciunea lui Iisus. Ne adresăm lui Dumnezeu şi exprimăm prin însăşi fiinţa noastră lauda adusă lui Dumnezeu, uimirea în faţa lui Dumnezeu, recunoştinţa, smerenia. Această profundă stare emoţională este mai adecvat exprimată de către întreaga fiinţă. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea întregii fiinţe, care manifestă ieşirea emoţională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara sinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu”27.

La Pustnicul Neofit se începe direct cu unirea din care va decurge purificarea şi iluminarea. Consideră că unirea e în potenţă şi datorită acesteia este posibilă purificarea şi iluminarea. Neofit Pustnicul e realist, ştie că începătorul se confruntă direct cu mintea şi simţirile sale şi are un complex memorial complicat; consideră că nu trebuie făcut război cu mintea şi cu simţurile; majoritatea avem explozii mentale şi senzuale ce duc la pierdere de energie, până la epuizări distructive. Rugăciunea creştină şi harismele Tainelor ne ocrotesc, dar e necesară şi o practică intensă. Lupta cu noi înşine şi cu demonii e crâncenă, la isihie – liniştire se ajunge, de obicei, după o practică îndelungată28.

Clasic, e înduhovnicire prin Duh, iconic e înduhovnicire prin Întruparea lui Hristos. Clasic e orientarea creaţiei spre Divin, iconic e orientarea Divinului spre creaţie. E o mistică pregnant liturgică, unde Duhul face activul de a întrupa pe Hristos în noi. E şederea la masa divină, unde Hristos cel înviat e invitat la masa propriei fiinţe. Aici mintea tace fiind prezent chiar Hristos, pocăinţa e prezentă în pâinea din mâinile Mântuitorului, iar unirea e în împărtăşire cu El.

Dintr-un dialog care a avut loc între ucenic şi avvă desprindem, într-un limbaj simplu, teologia şi practica gestului iconic. „Omul e fiu sau minte? Om şi fiu e totuna. Omul este fiul şi fiul este omul. Dumnezeu a suflat în om tocmai chipul de fiu şi acesta l-a făcut om. Eu consider că chipul de fiu îl face pe om ca om. Eu pe Domnul Hristos îl văd ca chip de Fiu al lui Dumnezeu, iar că este şi minte ce a gândit lumea, este lucrarea Sa. Eu nu amestec chipul cu lucrarea. Pentru mine Întruparea în chip de om a lui Hristos este mai întâi, şi apoi Cel de dincolo de lume. Pentru mine, Dumnezeu Cel venit în lume este mai întâi şi apoi Cel dincolo de ea. Eu nu mă înalţ niciodată la Dumnezeu, ci ca făptură de jos, Îl chem pe Dumnezeu să Se pogoare la mine şi aşa mă întâlnesc cu El. Pentru mine Hristos cel înviat tocmai în Trup, ca să rămână pentru veşnicie Trup, nu ca să treacă în Duhul Cel dincolo de Trup, este marea taină. Eu nu mă ridic în Duh, ci chem ca Duhul să coboare în mine făptura şi aşa să mă înduhovnicească. Hristos Cel

23 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ed. IBMBOR, 1998, Bucureşti, pp. 254-255.24 Sfântul Ioan Scărarul, vizitând o mănăstire numită „temniţă” a întâlnit „călugări ce atât se smereau în gândurile şi conştiinţa lor, încât nu se adresau, nu vorbeau şi nu se rugau lui Dumnezeu; ei nu ştiau cum şi unde să -şi săvârşească rugăciunea, ci puneau înaintea lui Dumnezeu doar sufletul mut şi mintea lor fără de glas” (op. cit., p. 220).25 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Specificul filocalic al Pustnicului Neofit, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1999, p. 27.26 Idem, p. 24.27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 58.28 Cf. idem, pp. 25-26.

6

înviat odihneşte în trup nu în Duh, de aceea marea taină a lui Hristos rămâne tot veşnica Sa întrupare. De aceea noi avem Sfânta Împărtăşanie cu Trupul dumnezeiesc al lui Hristos cel înviat, Cel Care în trupul Său odihneşte şi pe Sfântul Duh. […] Fiule, eu mă rog nu numai cu mintea, ci cu toată fiinţa mea, trup şi suflet, ca om întreg. […] Mintea şi inima mea sunt însăşi închinarea şi aşa mi se opresc gândurile şi simţirile, iar cele păcătoase se curăţesc. […] Din această închinare eu fac un altar pe care se coboară Domnul Hristos cu Preasfântul Duh. Eu nu mă unesc cu Duhul, ci cu închinarea. În această închinare se odihneşte Dumnezeu şi eu mă odihnesc tot în această închinare, şi în închinare-altar ne întâlnim şi ne unim. […] Mintea va încerca să gândească, simţirile să-ţi dea imagini, dar pe toate bagă-le în formă de închinare. Stai în închinare ca într-o icoană. […] Să ai doar aşteptarea venirii arătării Domnului Iisus […] Aceasta devine cu timpul un dor dumnezeiesc ce se măreşte tot mai mult de nu mai ştii cum să-l potoleşti […] Aşteptarea devine mai întâi ca o chemare, apoi ca o cântare, apoi o tânguire, apoi ca o grijă cu mare teamă să pierzi momentul când Se arată Domnul şi tu nu eşti atent să-L primeşti29 […] Totul să fie doar tainică aşteptare, nemişcată, ce se învăpăiază de dorul dumnezeiesc […] Eu nu caut vedenii, lumini sau cine ştie ce stări miraculoase… le alung imediat ce apar. Pentru mine închinarea ca în icoană este cea mai mare vedenie şi minune şi Lumină30. Această Lumină harică, odihnită şi acoperită în închinarea mea este trăirea peste fire, îndumnezeitoare. O, de ai gusta măcar o picătură din bucuria închinării, ca în icoană. […] Pe rugător îl cunoşti după capacitatea lui de a sta nemişcat în închinare, în acest gest cu toată fiinţa sa, nu cu mintea şi închipuirea. […] Mintea să se oprească în însăşi oprirea şi aşa se potoleşte. Mintea este cea mai «mişcătoare» de aceea e şi cea mai vătămătoare şi cu patimi. Dar mintea trebuie să o legi de nemişcare şi aşa o potoleşti. […] Unii fac «gândiri, meditaţii». Fereşte-te de acestea că îţi dau fixări periculoase. Mintea nu are voie să se fixeze, ci să se oprească pe o oprire ce nu este a minţii. Oprirea minţii în propria minte este foarte periculoasă. Au fost unii care au înnebunit cu această practică «a fixării minţii în minte». Eu opresc mintea pe oprirea închinării întregii mele fiinţe, şi aşa mintea se închină şi ea nu în sine, ci peste sine. Fii foarte atent aici. Gândurile năvălesc că sunt fixări pătimaşe ale minţii unite cu simţirea şi cu bântuielile diavoleşti. Trebuie să le scoţi din fixarea minţii pe o oprire dincolo de minte şi aşa le potoleşti şi le cureţi, le despătimeşti. […] Omul trebuie să se oprească în închinare sfântă, altfel face opriri distrugătoare în el. Gândurile pătimaşe sunt aceste opriri distrugătoare, fie ca memorii moştenite, fie produse de viaţa proprie. […] Să-ţi intre bine în cap: până nu reuşeşti să câştigi oprirea sfântă, nici Dumnezeu nu Se va opri să se odihnească în tine”31.

Pentru Neofit pustnicul practica isihastă e drumul ritualic dintre Pruncul Hristos din braţele Maicii Domnului, înspre Potirul Euharistic, taina unirii creaţiei cu Divinul şi totodată îndumnezeirea creaţiei32.

Părintele Ghelasie vorbeşte de o scară a luptei duhovniceşti, pe mai multe trepte: a simţurilor, a minţii, a duhului şi a iubirii. Dacă primele trei trepte au făcut introducerea la dialogul cu Dumnezeu, abia în treapta iubirii ne întâlnim direct cu El; până acum a fost strigare după Dumnezeu, acum e stare faţă în faţă; e o luptă cu iubirea ce poate fi cer şi iad, cerul fiind preaplinul iubirii, iar iadul fiind golul de iubire33.

Pe lângă practica gestului iconic în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, se pot face opriri sacre şi în timpul oricărei activităţi; atenţia să nu fie localizată în nici o parte a corpului sau a sufletului, ci pe nemişcare.

Trebuie să identificăm un gest ce ne caracterizează, unul în care suntem mai rezistenţi, unul în care suntem mai slabi, pe care să-l întărim. Se alege o poziţie convenabilă: în picioare, cu mâinile sus sau lateral, în genunchi (drept, aplecat cu capul al pământ, stând cu şezutul pe călcâie), pe scăunel, iar pentru cei bolnavi la pat, rezemaţi pe perne34.

Rugăciunea în gest face o deschidere – desfundare a blocajelor energetice ale diferitelor părţi organice. Poziţia în picioare şi cea a mâinilor odihneşte mintea; de aceea pentru tineri se recomandă şi

29 Pentru treptele practicii gestului iconic, vezi Practica Isihastă, op. cit.30 „Referitor la Lumina mistică, dacă la Sfântul Simeon Noul Teolog întâi e Lumina care apoi face vederea Persoanei Divine, la Neofit pustnicul, întâi e gestul – chipul persoanei, care aduce Lumina şi Lumina se vede prin gestul iconic” (Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Specificul filocalic al Pustnicului Neofit, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1999, p. 25).31 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Între nevoinţă şi har, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001, p. 23; rev. Moş-Pustnicul din Carpaţi, nr. 8 (supliment), ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1998, pp. 27-28.32 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, p. 166.33 O descriere mai detaliată a acestor trepte ale vieţii ascetice vezi la Ieromonah Ghelasie Gheorghe , rev. Moş-Pustnicul din Carpaţi, nr. 3, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1998, pp. 7-12.34 Sunt amintiţi ucenici ai Pustnicului Neofit, care făceau sute de mătănii şi închinăciuni „în duh”, deşi erau culcaţi în pat.

7

sport şi multe excursii. Poziţia în picioare şi metaniile ajută în tulburări abdominale; se forţează circuitul vital să coboare în picioare şi descongestionează astfel abdomenul. Poziţia mâinilor ajută la cei ce au bustul cu respiraţia blocată35. De asemenea, celor cu „explozii” în cap se recomandă se privească în jos, să câte rugăciunea, să citească tare, orice gând să fie cu smerenie; celor cu „explozii” în inimă să ridice mâinile la rugăciune, să deschidă ochii mari, să se uite în sus, iar celor cu „explozii” în organele inferioare să stea cu fruntea la pământ şi să ridice mâinile36.

La unii mistici pot apare, după o perioadă de practică, tremurături, stări de leşin, ameţeli, vederi duble cu lumini şi umbre, imagini fantomatice, posedări erotice, exaltări fals-mistice, răbufniri de apatie şi nelinişte, stări mânioase exagerate. În primul rând e necesară o neprimire a lor, chiar dacă le avem faptic!37 „Taina Gestului ICONIC de ÎNCHINARE devine «şi tămăduire şi alinare» în boli şi suferinţe”38.

Pentru cei ce se consacră rugăciunii neîncetate – ca invocare hristică sau ca gest iconic – trebuie atenţie deosebită şi la mâncare şi la somn39.

Indiferent de modalitate, în mistică e importantă insistenţa pe o practică serioasă şi e nevoie de un povăţuitor duhovnicesc care să te atenţioneze mereu şi să te încurajeze să mergi cu hotărâre pe drum. Practica lucrării sfinte e doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază de dumnezeiescul dor.

Se întâmplă să fim asaltaţi de prea multă informaţie mistică ce pare de neînţeles, dar insistând pe practică se deschide vederea duhovnicească şi ne va ajuta să le înţelegem din ce în ce mai mult.  Sunt date precise ce trebuie luate direct, dar prin propria practică devin vii, se însufleţesc40.

SUFERINŢA SFINŢILOR

„Bucură-te, că suferind te-ai făcut vindecătoare!”41

„Mulţi se miră că boala şi la cei sfinţi poate fi, dar nu înţeleg că prin aceasta «stricăciunea morţii» din trup şi din suflet se arde, până se ajunge la taina sfintelor moaşte”42.

Sfinţii s-au luptat din greu cu patimile ce refuză să se transforme în „viaţa fără de moarte”. Viaţa duhovnicească declanşează focul mistuitor al prefacerilor; la tineri aceasta se reflectă mai ales în boli abdominale, patimi tinereşti şi chiar simptome psihice. Adesea la femei acestea se manifestă şi mai violent. Dacă slăbeşti postul şi rugăciunea se fac şi mai distrugătoare; după ce ai declanşat „duhovnicia” nu mai poţi ieşi, nu mai ai unde fugi nevătămat.

Boala poate fi cauzată şi de un post neadecvat şi alimentaţie precară (fără vitamine, proteine), ce produc boli (ascită, blocaj renal, boli de plămâni), dar Părintele Ghelasie reliefează încă o cauză a bolilor sfinţilor, pe lângă cele menţionate de Sfântului Ioan Gură de Aur, Evagrie, Sfânta Sinclitichia şi alţi Părinţi43: însăşi viaţa duhovnicească. Această viaţă este ieşirea din groapa păcatului, dar explodează prin locul în care omul are mai multe eredităţi şi dobândiri proprii. În viaţa duhovnicească important este „să ajungi la rezultatul duhovnicesc”; trebuie să „arzi şi să crăpi”, să te prefaci, să forţezi până la ultima limită cu preţul propriei vieţi. Sfinţii doreau să moară cât mai repede, dar în mistuirea focului dumnezeiesc; puţini mai au azi acest curaj.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei a suferit mult în ultimii trei ani ai vieţii, când era zăvorât din pricina bolii. Precum Cuvioşii cei de demult, care se săvârşeau adânciţi în rugăciune, asemenea şi Părintele Ghelasie a trecut hotarul de taină al Veşniciei în gest iconic. Picioarele nu au putut fi îndreptate, deşi trecuseră doar câteva minute de când murise. Genunchii îndoiţi erau asemenea unei poziţii de stat în genunchi; fiind imobilizat la pat, nu putea avea alt gest de îngenunchere. Ucenicul apropiat spunea că nu şi-a întins picioarele de câteva luni! Împreună cu copiii mei am încercat să le îndreptăm, dar n-am reuşit! 35 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Între nevoinţă şi har, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001, p. 47.36 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Practica Isihastă, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1996, p. 21.37 În practica gestului iconic mai este amintit un pericol de necrezut: a uita să vorbeşti – de aceea se recomandă citirea rugăciunilor cu voce tare; cei întemniţaţi în regim de izolare sub regimul comunist, mărturiseau că au trebuit să înveţe din nou să vorbească, asemenea unui copil. 38 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, p. 173.39 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, p. 173.40 Cf. idem, nr. 2, p. 16.41 Acatistul Sfintei Ecaterina, icosul al V-lea, Acatistier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 273.42 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Acatistul Sfântului Teofan Mărturisitorul, samizdat.43 Jean Claude Larchet, Teologia bolii, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997, pp. 47-49.

8

Cei ce vor să-i urmeze pe sfinţi trebuie să fie conştienţi că vor să declanşeze boli, patimi ce stau ascunse, lupte pe viaţă şi pe moarte, cu lepădarea de sine, cu arderea duhovnicească ce te duce până în pragul morţii. Suntem atenţionaţi să nu ne angajăm la ceea ce nu putem purta. E bună şi o cale de mijloc, cu duhovnicie mai „slabă”, dar sigură; în rest, mila Domnului. Mulţi sfinţi au mers pe calea extremă ca nişte eroi, cu „rupturi şi crăpări” de taină, adesea insuportabile, ce se pot trece doar prin harul dumnezeiesc. Ei au acceptat să moară de tineri, bolnavi, dar câştigau prefacerea dumnezeiască dincolo de materia trupului, care tainic prefăcea şi trupul în acel duhovnicesc al sfintelor moaşte44.

** *

Iubirea e cea care însufleţeşte şi desăvârşeşte toate ale noastre. Purtând chipul lui Dumnezeu şi chipul lumii (prin părinţi) avem ca destin sacru întâlnirea cu Dumnezeu (sfinţii o realizează încă în timpul vieţii, iar noi după moarte; e inevitabilă!) şi mântuirea păcatelor părinţilor şi strămoşilor noştri45.

Poate părea nedrept a suferi nevinovaţi pentru păcate străine, dar iubirea, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7), ne poate ridica până la asemănarea cu Dumnezeu în asumarea destinului hristic: mântuirea lumii. De aceea sfinţii, urmând lui Hristos, iau asupra lor şi păcatele semenilor46.

Pe crucea de la mormântul Părintelui este gravat: „Fericiţi iubitorii de Dumnezeu”, dar Sfântul Ioan Scărarul ne reaminteşte: „Cel ce iubeşte pe Domnul a iubit mai întâi pe fratele său. Dovada celei dintâi o face cea de a doua”47. Părintele L-a iubit pe Dumnezeu, dar şi-a iubit şi semenii, având o sensibilitate aparte pentru cei bolnavi. Părintele a „întrupat” cuvintele unui distins cadru medical clujean, profesor doctor Dumitru Dumitraşcu: „Când ai o strângere de inimă în faţa suferinţei, e garanţia că vei face tot ce se poate să o alini”48.

Iubirea lui Dumnezeu este să coboare mereu în lume şi iubirea lumii este să primească mereu întruparea Divinului în sine.

Este vremea când Sfântul Duh şi Cuvântul Hristic Se vor dovedi atât de puternice că nu va mai fi nevoie de retragere la linişte. Isihasmul istoriei viitoare e isihasmul în mijlocul lumii, e isihasmul Bisericii, e isihasmul credincioşilor adevăraţi, e isihasmul în jurul altarului liturgic49.

44 Cf. Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Între nevoinţă şi har, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001, pp. 40-45.45 Părintele Ghelasie accentuează asumarea destinului hristic prin purtarea crucii pentru mântuirea părinţilor, preluând moştenirile lor păcătoase sau păcatele celor din jur, după exemplul Mântuitorului şi al Sfinţilor (vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm – dialog în Absolut, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 171 şi Reţetele medicinii isihaste, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998, pp. 108-109). 46 Iată mărturisirea unui ucenic, după ultima spovedanie la Părintele Ghelasie: „Într-o fracţiune de secundă am avut revelaţia sfinţeniei Părintelui Ghelasie […] L-am văzut răstignit pe patul lui. Suferinţă pură. «Mă dor toate», zicea. Spunea că nu mai poate. Aceasta e mucenicia […] A fost lucid şi m-a spovedit cu tot tipicul. Mi-a venit în minte că suferinţa Părintelui este de la păcatele celor pe care i-a spovedit. El a luat păcatele noastre asupra lui” (Părintele Ghelasie de la Frăsinei – Iconarul iubirii dumnezeieşti, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 40).47 Sf. Ioan Scărarul, op. cit., p. 520.48 Prof. Dr. Dumitru Dumitraşcu, Inscripţii, ed. Litera, Bucureşti, 1989, p. 22.49 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm – dialog în Absolut, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 171

9

BIBLIOGRAFIE

1 Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988

2 ***, Părintele Ghelasie de la Frăsinei – Iconarul iubirii dumnezeieşti, ed. Platytera,

Bucureşti, 2004

3 Branişte Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993

4 Dumitraşcu Prof. Dr. Dumitru, Inscripţii, ed. Litera, Bucureşti, 1989

5 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Acatistul Sfântului Teofan Mărturisitorul, samizdat

6 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm – dialog în Absolut, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992

7 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Între nevoinţă şi har, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2001

8 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă, ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992

9 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998

10 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Practica Isihastă, ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1996

11 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Reţetele medicinii isihaste, ed. Tipo Aktis, Bucureşti, 1998

12 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, rev. Moş-Pustnicul din Carpaţi, nr. 1-15, ed. Conphys,

Râmnicu-Vâlcea, 1998-1999

13 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Specificul filocalic al Pustnicului Neofit, ed. Tipo Aktis,

Bucureşti, 1999

14 Mitropolit Hierotheos Vlahos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, ed. Sophia,

Bucureşti, 2001

15 Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, ed. Amarcord, Timişoara, 1997

16 Jean Claude Larchet, Teologia bolii, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997

17 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţia şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, ed.

Pronostic, Bucureşti, 1995

18 Dumitru Răducanu, Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir, ed. IBMBOR, Bucureşti,

2002

19 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, ed. Deisis,

Sibiu, 1995

20 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998

10