Universitatea București

Facultatea de Istorie

TEZĂ DE DOCTORAT

Politici Internaționale ale Marii Britanii 1979-1997. Relațiile cu

Statele Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică

Europeană)

REZUMAT

Conducător ştiinţific: Profesor Doctor Ion Bulei

Doctorand: Ioan Dragoș Mateescu

București 2013

Introducere

Importanța lucrării

Relaţiile Marii Britanii cu Statele Unite şi Europa reprezintă subiecte foarte

importante din perspectivă globală şi locală.

O cercetare serioasă a mediului internaţional este legată de o cercetare a politicii Marii

Britanii deoarece trebuie să pornească de la cercetarea celui mai important aliat al Statelor

Unite. Mai mult importanța acestei teme este data de faptul că Marea Britanie se prezintă ca

un fost mare imperiu mondial ce a trecut la rangul de putere mare europeană alături de

Germania și Franța dar de putere mijlocie în comparație cu Statele Unite, și mai recent China

(din punct de vedere militar și tehnologic considerăm că și Rusia este o mare putere). Prin

analiza relațiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană)

se observă evoluțiile majore ale acesteia din urmă. Prin lucrarea noastră vom încerca să

explicăm de ce Marea Britanie a fost privită pe bună dreptate ca un partener reticent în cadrul

Uniunii Europene (C.E.E.) și de ce în ciuda acestei reticențe a rămas în Uniunea Europeană.

Mai mult lucrarea noastră va arăta cum se negociază la nivelul Uniunii Europene (C.E.E.)

prin summit-uri și conferințe interguvernamentale și cum se implementează deciziile la nivel

supranațional și interguvernamental. Aceste aspecte sunt esențiale pentru înțelegerea

existenței și funcționării Comunității Economice Europene, devenită mai apoi Uniunea

Europeană.

Prin analiza relațiilor Marii Britanii cu Statele Unite din această perioadă, lucrarea

arată cum a fost posibilă câștigarea Războiului Rece de către alianța occidentală și cum

Marea Britanie și-a urmat interesul național în relația cu Statele Unite chiar dacă era

partenerul junior în această relație. Lucrarea va arăta cum Marea Britanie și-a recâștigat

prestigiul pierdut în urma crizei Canalului de Suez.

Considerăm că prin lucrarea noastră am arătat justețea folosirii unor metode ce țin de

geopolitică și realismul politic din cadrul Relațiilor Internaționale. Ambele teorii au fost

puternic contestate de-a lungul existenței lor. Însă lucrarea noastră a punctat importanța unor

noțiuni cum ar fi jucător, sistem de state, sistem anarhic, spațiu disputat, interes, percepție.

Importanța lucrării este data și de faptul că prin urmărirea politicilor Marii Britanii față de

Uniunea Europeană ( Comunitatea Economică Europeană) și de Statele Unite am observat și

analizat deciziile care i-au permis Marii Britanii să joace un rol important pe scena

2

internațională chiar dacă statutul ei mondial se modificase ( de la mare putere în secolul XIX

și prima jumătate a secolului XX la putere medie din 1945 până în 1997).

Prezentarea lucrării

Politicile externe ale Marii Britanii în perioadele Thatcher și Major s-au concentrat în

primul rând pe relaţia cu Statele Unite şi Europa. În anii 80 Marea Britanie a redevenit

principalul aliat al Statelor Unite susţinând politica de împingere înapoi a comunismului dusă

de preşedintele american, Ronald Reagan. Faţă de Comunitatea Economică Europeană,

Marea Britanie a avut o atitudine complexă. A sprijinit extinderea Comunității Economice

Europene şi a încercat să obţină o relaţie economică fiabilă cu aceasta organizaţie.

Sfârşitul Războiului Rece a însemnat un nou mediu internaţional. Relaţia de parteneriat

anglo-american a fost demonstrată de colaborarea în cadrul primului război din Golf. Tratatul

de la Maastricht este considerat o victorie a diplomaţiei britanice şi actul de înfiinţare al

Uniunii Europene. John Major a dus o politică de echilibru între Europa şi Statele Unite ale

Americii.

Marea Britanie are o prezență numeroasă militară in lume.1 In același timp dintr-o perspectivă

globală reprezintă unul dintre cei mai importanți aliați ai Statelor Unite. Local, Marea

Britanie este una dintre cheile înțelegerii politicii generale a Uniunii Europene dar și separat o

cheie a înțelegerii politicii celor mai importante țări din Uniunea Europeană. Pentru

înțelegerea mai buna a dimensiunilor, coordonatelor și obiectivelor politicii externe a Marii

Britanii am analizat contextul extern și intern în care Marea Britanie a evoluat, mediu

modificat de căderea comunismului; în acest sens am cercetat documente, interviuri,

discursuri, lucrări secundare pentru a înţelege rolul Marii Britanii pe scena mondială.

Politica externă britanică în timpul lui Margaret Thatcher, relaţia cu Statele Unite şi

Comunitatea Economică Europeană

De-a lungul întregului său mandat Margaret Thatcher a adoptat o atitudine

caracterizată prin confruntare ca în cazul insulelor Falkland și Comunității Economice

Europene. Thatcher şi Reagan au avut în comun caracteristica tipului de lider programatic, au

1Afganistan, Irak, Bosnia, Sierra Leone, Timorul de Est

3

venit la putere în acelaşi timp chiar după criza petrolului, criză care a slăbit mult puterea

partidelor adversare care guvernaseră anterior, lăsând în urmă un vacuum de putere.2

În anii 80 a existat o relație puternică și apropiată între Marea Britanie și Statele

Unite. În 1982, Margaret Thatcher declara următoarele cu privire la relația Marii Britanii cu

Statele Unite: ‘’Suntem prietenii voștri. Vă sprijinim. Și vă vom sprijini. Să nu existe nicio

îndoială.’’3. În 1988 Margaret Thatcher declara că există o relație foarte specială între Marea

Britanie și Statele Unite, o relație caracterizată prin uniunea ideilor. Astfel profesorul Allen

arată că apropierea a produs un mod de a gândi şi acţiona asemănător4. La sfârșitul anilor 60,

Marea Britanie era confruntată cu anumite probleme; dispariția imperiului britanic, probleme

economice, apartenența la Comunitatea Economică Europeană.5 Putem spune că Marea

Britanie își schimba rolul politic în lume.

Ideea de apropiere dintre cele două ţări a fost lansată pentru prima oară de Winston

Churchill şi are la bază o cultură comună, sisteme judiciare asemănătoare. Ernest Bevin,

secretarul de stat, consideră că alianţa cu Statele Unite este esenţială mai ales pentru faptul că

intervenţionismul american este de preferat eventualului izolaţionism.6 Spre deosebire de

Franţa care a ales o strategie bazată pe confruntare vis a vis de Statele Unite mai ales în

cadrul N.A.T.O., Marea Britanie după criza canalului de Suez a preferat să sprijine public

politica Statelor Unite şi să încerce să o influenţeze în spatele uşilor închise bazându-se pe

limba comună, cultură şi diplomaţie. Reprezentative sunt consultările periodice dintre

administraţiile celor două ţări, colaborarea serviciilor, colaborarea navală, alianţa nucleară

din 1940-1941, ruptă în anii 45, 46 şi reînnoită de Eisenhower şi Macmillan la sfârşitul anilor

50 ca răspuns la rachetele balistice intercontinentale sovietice.7

2 Nicholas Wapshott, Ronald Reagan and Margaret Thatcher, A Political Marriage, Penguin Group,New York,

2007, pp. 101-102,105-107

3 Margaret Thatcher, “Speech at White House Arrival Ceremony,” 17 December 1979, Margaret Thatcher

Foundation, 31 October 2009, <http://www.margaretthatcher.org/speeches/displaydocument.asp?docid=104194

apud Sara Mahaffy, A Dependent Nation, Thatcher, Europe and the Special Relationship,

http://www.lemoyne.edu/Portals/11/pdf_content/302B.pdf, accesatpe data de 3 februarie 2012, ora 9.50, p. 12,

nota 274 David Reynolds,’’ Rethinking Anglo-American Relations’’,în International Affairs ( Royal Institute of

International Affairs 1944-) vol.66, No.1 ( Winter 1988-1989),2011, p.895Ibidem. p. 91

6Ibidem. p. 97

7Ibidem. p.98

4

Relaţia foarte bună cu Statele Unite este exemplificată de războiul din insulele

Falklands, dintre Marea Britanie şi Argentina. Astfel în acest caz a existat o colaborare

fructuoasă între Marea Britanie şi Statele Unite care a afectat relaţiile celei din urma cu aliaţii

sud-americani.8 Spre deosebire de criza canalului de Suez, în cazul Falklands legăturile

internaţionale şi transnaţionale au crescut, rezultând o interdependenţă mărită între Marea

Britanie şi Statele Unite ale Americii. 9

Margaret Thatcher şi Ronald Reagan au avut poziţii asemănătoare vis-a-vis de

Uniunea Sovietică. În 1976 Thatcher ţine un discurs în care caracterizează Uniunea Sovietică

drept o putere militară care a eşuat economic şi uman.10

În 1979 Uniunea Sovietică nu părea doar invincibilă ci şi o putere ascendentă, fiind

cel mai mare producător de petrol, având un sprijin eficient din partea comuniştilor care

preluaseră puterea în Vietnam, Nicaragua, Angola, Mozambic, Somalia, Etiopia şi Yemen-ul

de Sud. Sovieticii reuşiseră să depăşească Statele Unite în domeniul rachetelor nucleare.11

Ronald Reagan şi Margaret Thatcher sunt aproape singurii care realizează vulnerabilităţile

statului sovietic.12 Preşedintele american renunţă la politica de îndiguire aplicând strategia de

împingere înapoi: destabilizarea Europei de Est, accelerarea cursei înarmărilor pentru a slăbi

economia sovietică, creşterea rezistenţei armate în zonele de interes ale Uniunii Sovietice.13

Singura care l-a sprijinit în mod necondiţionat pe Ronald Reagan a fost Margaret Thatcher în

ciuda presiunilor din partea celorlalte ţări. Relaţia nu a fost un fapt dat, un raport al C.I.A.

remarcând în 1979 că alianţa dintre Marea Britanie şi Statele Unite nu mai este importantă,

Marea Britanie devenind un aliat secundar în cadrul N.A.T.O.. 14 În ciuda acestui raport în

anii 80 Marea Britanie a devenit cel mai important aliat al Statelor Unite, un jucător militar

de primă mână în cadrul N.A.T.O., redevenind o mare putere economică. Relaţia dintre

Marea Britanie şi Statele Unite se baza pe legătura personală dintre Margaret Thatcher şi

8 Linda P. Brady Review ,‘’When Interests Diverge: Alliance Politics at the Close of the Twentieth Century’’ în

Louise Richardson , Reviewed work(s): When Allies Differ: Anglo-American Relations during the Suez and

Falklands Crises, Mershon International Studies Review, Vol. 41, No. 1 (mai, 1997), 2010, p. 1309Ibidem. p. 131

10 Nicholas Wapshott, op.cit., p.108

11 Claire Berlinski, There Is No Alternative, Why Margaret Thatcher Matters, Basic Books,New York, 2008,

p.27012Ibidem, p.271

13Percy Cradock, In Pursuit Of British Interests, Reflections on Foreign Policy under Margaret Thatcher and

John Major, John Murray (Publishers) Ltd, London, 1997, 14Ibidem, p.273

5

Ronald Reagan şi a funcţionat în ciuda opoziţiei britanice care dorea ieşirea Marii Britanii din

Războiul Rece, retragerea trupelor americane de pe teritoriul britanic, desfiinţarea focoaselor

nucleare.15

Sprijinindu-l în momentele de izolare politică Margaret Thatcher a dobândit o

puternică influenţă asupra lui Ronald Reagan, influenţă crucială în cazul relaţiei cu Mihail

Gorbaciov. Astfel Thatcher a permis folosirea bazelor britanice pentru bombardarea Libiei şi

a sprijinit acţiunea din El Salvador.16

Parteneriatul primului ministru britanic cu Ronald Reagan constituie cheia relaţiei

apropiate dintre Statele Unite şi Marea Britanie în anii 80. Cei doi aveau în comun încrederea

totală în sistemul capitalist cu economie şi piață liberă şi opoziţia faţă de comunism.

Amândoi erau oameni de acţiune şi au devenit doi prieteni politici.17 Ronald Reagan o vedea

pe Margaret Thatcher ca fiind aliatul său împotriva birocraţiei de la Washington.18 În cadrul

Războiului Rece Margaret Thatcher a dorit să sprijine ţările din Europa de Est împotriva

Uniunii Sovietice după cum se observă în cazul Poloniei în 1980, când se punea problema

acordării de ajutoare polonezilor.19

Războiul din insulele Falklands reprezintă un punct esenţial în demonstrarea

intransigenţei politicii externe adoptate de Margaret Thatcher. Atacul surpriză a fost generat

de factorul politic şi nu de serviciile secrete.20Astfel eşecul politic şi nu cel al serviciilor a dus

la declanşarea războiului, partea britanică şi cea argentiniană subestimând-se reciproc.21

Principalul argument britanic legat de războiul din Falklands a fost de natură politico-

militară; agresiunea nu trebuia să reuşească.22

Relaţia Marii Britanii legată de Comunitatea Europeană a fost un punct foarte

important pe agenda primului ministru Margaret Thatcher. Thatcher a dorit o Europă unită,

suveranitatea şi independenţa nefiind considerate scopuri în sine, alianţele militare şi politice

15Ibidem, pp. 273, 274

16Ibidem, p.275

17 Nicholas Wapshott, op.cit., p.91

18Ibidem

19 The National Archives, Record Office, Public Cabinet Office Papers, CAB 128/68/22, pp.5,6

20 Gerald W. Hopple,’’Intelligence and Warning; Implications and Lessons of the Falkland Islands War’’,în

World Politics,1994, 2013 vol.36, No.3, p.34221Ibidem, p.361

22Cristoph Bluth, ‘’The British Resort to Force in the Falklands/ Malvinas Conflict 1982; International Law and

Just War Theory’’,în Journal of Peace Research,1987,2013, Vol. 24, No.1 pp. 10-12

6

fiind esenţiale în concepţia Doamnei de Fier23; ca atare în 1975 Margaret Thatcher va sprijini

în cadrul referendumului organizat rămânerea în Comunitatea Europeană a Marii Britanii.

Marea problemă a fost legată de bani,24 Marea Britanie avea un sector agricol mic dar

eficient, fiind obligată să subvenționeze alte agriculturi, în fapt pierderile lor. Marea Britanie

primea din partea Comunităţii Europene, o liră pentru fiecare 1,5 cheltuite, fiind cel mai mare

contribuitor după Germania şi în acelaşi timp unul dintre cei mai săraci membri. În cadrul

tuturor summit-urilor Comunităţii Europene, Marea Britanie pretinde paritatea; în final

preşedintele Franţei, Francois Mitterand, va fi de acord cu această paritate, convingându-i pe

ceilalţi membrii să restituie o parte din fonduri.25 De reţinut este faptul că în 1980 problema

bugetară era atât de presantă pentru guvernul britanic încât acesta lua foarte în serios oprirea

plăţilor către Comunitatea Economică Europeană.26 Din punct de vedere economic trebuia

realizată o schimbare care să reducă acele cheltuieli excesive în cadrul politicii agricole

comune.27 În 1983 contribuţia Marii Britanii ar fi ajuns la 1,5 miliarde28, în condițiile în care

se găsea printre ultimii trei membri ai Comunităţii Economice Europene din punctul de

vedere al produsului naţional brut pe cap de locuitor.29În 1980 contribuția britanică la

Comunitatea Europeană ar fi fost cu 40% mai mare decât a oricărui alt stat membru.30Pe de

altă parte comerţul Comunităţii Economice Europene cu Marea Britanie a crescut în şase ani

23 Speech to Finchley Conservatives, August 14, 1961, Thatcher MSS, doc. 101105 apud Claire Berlinski,

op.cit., p. 313, nota1224 Claire Berlinski, op.cit, p. 316

25Ibidem, p.317

26 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/55 ,UK contribution,

28 November 1979, M. A. Hall Private Secretary to M Alexander Exq, 10 Downing Street, pp. 1-6,

27 The National Archives , Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/54, Deskby Fco and

Ukreb Brussels 160800Z, p.2

28 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223 10 Downing

Street, 25 February 1980, Deskby Fco and Ukreb Brussels 160800Z, p. 2, și The National Archives, Public

Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223 10, The RT John Biffen MP, Chief Secretary to

the Treasury, Defence and Oversea Committee Sub-Committee on European Questions 14 February 1980, p. 1

29 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223,13 February 1980

Foreign and Commonwealth Office,p.130 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223, Letter to von

Dohnanyi , European Community Department, 12 February 1980, p.1

7

cu 40%.31În cazul invaziei Afganistanului de către Uniunea Sovietică, Marea Britanie a

încercat să obţină o poziţie comună a Comunităţii Europene împotriva acestei agresiuni.32

Actul Unic European adoptat de Comunitatea Europeană în 1986 a fost realizat la iniţiativa

premierului britanic şi a avut ca rezultat o piaţă unică, fără graniţe în care bunuri, oameni,

bani, servicii, capital se pot mişca liber.33

Schimbarea atitudinii primului ministru Margaret Thatcher faţă de Comunitatea

Europeană a avut loc după 1986 şi a fost cauzată de două motive. Trecerea la o monedă unică

de schimb submina, în opinia primului ministru britanic, mult prea puternic suveranitatea

Marii Britanii, aceasta nemaiputând să-şi stabilească ratele dobânzii sau rata schimbului

valutar. Cel de-al doilea motiv a fost dat de Jacques Delors, preşedintele socialist al Comisiei,

un federalist convins. În 1988 Delors anunţa că în următorii 5 ani Comunitatea Europeană va

fi responsabilă pentru luarea a 80% din deciziile legislative34 Delors are un discurs în faţa

sindicatelor britanice în care va afirma că deciziile vor fi luate la Bruxelles ori pentru

Thatcher asta însemna renunţarea la suveranitatea națională. Pentru a evita reformele,

sindicatele şi Partidul Laburist acceptă poziția lui Delors, în urma acestor reacţii primul

ministru adoptând o atitudine critică la adresa Comunităţii Europene.

Politica externă britanică în timpul lui John Major, relaţia cu Statele Unite şi Uniunea

Europeană (Comunitatea Economică Europeană)

John Major s-a remarcat în politica sa prin relaţia specială cu Uniunea Europeană.

John Major considera că Europa trebuie sa fie unită şi pregătită să concureze cu marile puteri

mondiale: Statele Unite, China, India, Japonia. Una dintre principalele probleme este că

Europa are costuri sociale mai mari decât celelalte mari puteri mondiale. Din punct de vedere

tehnologic ar trebui să avanseze. Viziunea europeană este mult prea orientată către interior.35

31 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister’s Office Record PREM 19/54Treasury

Cambers, 20 September 1979, p.1032 The National Archives, Public Record Office, Cabinet Meeting CAB 128 67 5 Conclusions of a Meeting of

the Cabinet held on 10 Downing Street on Thursday 7 February 1980, p.133 Claire Berlinski, op.cit., p. 318

34Ibidem, p. 319

35 Alex Massie, ”An Interesting Interview With John Major”în The Spectator , 9 June 2011,

http://www.spectator.co.uk/alexmassie/7011599/an-interesting-interview-with-john-major.thtml, accesat pe data

de 17 mai 2011, ora 12.19

8

John Major a avut un mandat îngreunat de propriul partid. Astfel s-a produs aproape o

sciziune între membrii pro europeni şi cei care priveau cu scepticism următorii paşi ai

integrării europene - trecerea la mecanismul de rată de schimb european şi la moneda unică.

Primul pas s-a terminat cu un dezastru pentru economia britanică în anii 90. Ratificarea

tratatului de la Maastricht a pus din nou probleme mari guvernului Major. Preocupat mai

mult de unitatea partidului, primul ministru britanic, în opinia unor autori, nu a reuşit să

contureze o politică externă fermă vis a vis de Uniunea Europeană.36

Relaţia cu Statele Unite a fost un punct foarte important în perioada Major fiind

exemplificată de colaborarea foarte bună pe care au avut-o în timpul primului război din

Golf. În această perioadă John Major l-a convins pe omologul său american George Bush să

implementeze în cazul Irak-ului zonele aeriene interzise traficului irakian.37

În cazul Irlandei de Nord, negocierile din 1993 au dus la semnarea unui acord de

încetare a focului în 1994.38Din cauza poziţiei preşedintelui american Bill Clinton faţă de

conducătorii separatişti din Irlanda de Nord relaţiile dintre Marea Britanie şi Statele Unite au

înregistrat un punct de scădere dramatic în 1994.39

Faţă de conflictul din Bosnia, Marea Britanie a avut o atitudine ambivalentă impunând

un embargou de arme asupra tuturor combatanţilor.40

36 BBC News Backing Away From

Europehttp://news.bbc.co.uk/hi/english/static/in_depth/uk/2001/uk_and_europe/1990_1997.stm, accesat pe data

de 17mai 2011, ora 12.25

37 The New World Encyclopedia , http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Major, acccesatpe data 17

mai 2011, ora 13 38 The Official site of British Prime Minister’s Office,www.number10.gov.uk/history-and-tour/john-major-2/,

accesat pe data de 7 august 2011, ora 10, a se vedea și The New World Encyclopedia ,

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Major,

39Adaptare după cartea scrisă de Brian Till's Conversations with Power: What Great Presidents and Prime

Ministers Can Teach Us about Leadership., John Major: Weaker Political Commitments Will Help Revive

Politics, http://www.theatlantic.com/international/archive/2011/06/john-major-weaker-political-commitments-

will-help-revive-politics/240062/, accesat pe data de 8 august 2011, ora 11 40 Bosnian Genocide, Military Intervention in Bosnia urged, 18 February 2011,

http://bosniagenocide.wordpress.com/tag/john-major/, accesat pe data de 9 august 2011 ora 13, și Melanie

McDonagh, How Britons helped Milosevic, 9 July 2001, New Statesman,

http://www.newstatesman.comaccesatpe data de 10 august 2011, ora 14

9

Argumentul Lucrării

Ipotezele de lucru de la care pornim sunt :

- Politica externă a Marii Britanii din timpul mandatelor Thatcher și Major a fost

caracterizată prin ideea de maximizare a puterii şi revenire la statutul de mare putere

mondială. În timpul perioadei Thatcher Marea Britanie a adoptat o politică de intransigenţă

faţă de adversari cum ar fi Uniunea Sovietică dar şi Argentina, redevenind aliatul cel mai

important al Statelor Unite. Faţă de Comunitatea Economică Europeană, statul britanic a

căutat să ocupe o poziţie corectă referitoare mai ales la politica bugetară. În acelaşi timp a

căutat să păstreze relaţii strânse cu statele din Europa de Est (vezi cazul Poloniei)41.

- Câştigarea Războiului Rece rămâne în această perioadă unul dintre principalele

obiective. Relaţiile Marii Britanii cu Statele Unite şi Europa de-a lungul a aproape 20 de ani

s-au ghidat după aceleaşi principii de politică externă caracterizate de apărarea interesului

național și sprijinirea aliaților în momentele cheie.

- Marea Britanie a jucat un rol decisiv în relaţiile transatlantice. A fost un punct de

legătură între Statele Unite şi Uniunea Europeană. În acelaşi timp, Marea Britanie a încercat

să-şi maximizeze puterea în cadrul relaţiilor cu Statele Unite şi Uniunea Europeană.

Stadiul cercetării

Lucrarea s-a bazat pe documente primare din cadrul The National Archives, Margaret

Thatcher Foundation, Arhiva Parlamentului Britanic dar și pe lucrări primare de mare valoare

cum ar fi In Pursuit Of British Interests, Reflections on Foreign Policy under Margaret

Thatcher and John Major scrisă de Percy Cradock ( șeful Joint Intelligence Committee,

ambasador al Marii Britanii în China), Diplomacy and Disillusion at The Court of Margaret

Thatcher, An Insider’s View, scrisă de George R. Urban (consilier și speechwriter pentru

Margaret Thatcher), A Stranger in Europe: Britain and the EU from Thatcher to Blair (2008)

scrisă de Stephen Wall. Aceste documente și lucrări punctează principalele probleme dintre

Marea Britanie și Comunitatea Economică Europeană (mai târziu Uniunea Europeană) și

dintre Marea Britanie și Statele Unite. Marea Britanie și-a aparat interesul național față de

Comunitatea Economică Europeană definit de reducerea contribuției britanice la bugetul

european, de o integrare limitată de principiul interguvernamentalismului și de crearea unei

41 The National Archives, Public Record Office, Cabinet Office Papers, CAB 128/68/22 pp.5,6

10

zone de liberă circulație pentru oameni, bunuri, servicii, capital. În relația cu Statele Unite,

Marea Britanie a rămas cel mai important aliat însă și-a apărat interesul național după cum se

poate vedea în cazul Războiului din Falklands și în cazul conductei de gaz dintre Siberia și

Republica Federală Germană (nu a acceptat propunerile americane).

În același timp am studiat lucrări secundare importante cum ar fi cea scrisă de Claire

Berlinski Why Margaret Thatcher Matters, There is no Alternative, „Reluctant Europeans”

scrisă de David Gowland și Arthur Turner care punctează elemente esențiale din politica

externă a Marii Britanii.

La baza înțelegerii și folosirii metodelor specifice geopoliticii și realismului din cadrul

relațiilor internaționale a stat studierea unor lucrări cum ar fi Politica între Națiuni, Lupta

pentru pace și Lupta pentru Putere, scrisă de Hans J. Morgenthau (lucrarea este

monumentală, prin ea analizându-se lupta pentru putere, lupta pentru pace, caracterul puterii,

dezarmarea… În această lucrare am găsit noțiunile de statu quo, imperialism, noțiuni cheie

pentru lucrarea noastră), Geopolitica și Geostrategia în Analiza Relaţiilor Internaţionale

Contemporane scrisă de Constantin Hlihor operează cu instrumente foarte utile pentru

lucrarea noastră cum ar fi interesul, spațiul disputat, capacitatea de acțiune, percepția și

reprezentarea socială, instrumente specifice geopoliticii care sunt prezentate și definite.

Bineînțeles alături de aceste lucrări stau multe altele (tipărite sau on line), lucrări pe care

cititorul va avea posibilitatea să le cunoască inclusiv indirect prin studierea tezei de față.

Metodologia folosită

Lucrarea mea îmbină metoda analitică, metoda comparativă, prezentarea narativă, dar și

folosirea teoriei realiste și a geopoliticii pentru înțelegerea politicii externe a Marii Britanii.

Primul capitol intitulat ”Relația cu Statele Unite” a tratat relațiile anglo-americane din

timpul mandatului Margaret Thatcher.

În primul subcapitol am aplicat metoda analitică punctând anumite elemente care erau

explicate de realism, constructivism sau funcționalism.

În cel de-al doilea subcapitol am operat cu termenul de jucător geostrategic,

demonstrând că Marea Britanie a fost un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii

80.

Cel de-al doilea capitol tratează momentele istorice care jalonează poziţia

internaţională a Marii Britanii vis a vis de Statele Unite.

11

În primul subcapitol am folosit metoda specifică geopoliticii pentru a înțelege

Războiul din Falklands. Au fost prezente noțiunile de jucător, capacitate de a acționa, relațiile

dintre jucători, spațiul disputat și reprezentarea media.

Pentru Războiul din Golf am folosit paradigma realismului clasic exprimată mai ales

de Hans J. Morgenthau.

În subcapitolul legat de Iugoslavia am folosit mai ales metoda analitică istorică și pe

cea comparativă. Capitolul a mai cuprins elemente din geopolitică prin analiza intereselor

jucătorilor.

Subcapitolul legat Irlanda de Nord a punctat importanța schimbării sistemice de la

sfârșitul Războiului Rece.

Capitolul al treilea a tratat relațiile Marii Britanii cu Uniunea Europeană (Comunitatea

Economică Europeană). Au fost prezente mai ales metoda analitică istorică și metoda

comparativă dar și metode specifice geopoliticii legate mai ales de interesele jucătorilor.

Pentru prima parte a mandatului John Major am încercat să realizăm o nouă proto-paradigmă

a relațiilor internaționale care include capabilitățile statului, ideologia acestuia, ideile și

paradigmele care domină societatea și balanța de putere adică distribuția de capabilități la

nivelul sistemului și alianțele pe care le fac statele în cadrul acestuia.

În capitolul patru am folosit noțiunile și paradigmele prezente în realismul clasic cum

ar fi anarhia internațională, urmărirea interesului național și ideea că istoria este o secvență

cauză efect.

Toate capitolele au cuprins metoda analitică și pe cea narativă.

Conceptele

Lucrarea a utilizat des conceptele de interes național, jucător geostrategic, statu quo,

hegemon, bandwagoning balanță de putere.

Pentru înțelegerea interesului național considerăm că există două interpretări: interesul

național perceput de lideri și cel perceput de analiști. În lucrarea noastră am luat în calcul

interesul național perceput de lideri.

Jucătorul geostrategic este acel stat (jucător) care are capacitatea de a-și disputa

interesul în afara granițelor sale.

Statu quo-ul înseamnă păstrarea relațiilor de putere dintre două sau mai multe state.

Politica imperialistă însemnă dorința unui stat de a schimba relațiile de putere existente într-o

anumită regiune în favoarea lui.

12

Un hegemon este acea țară care domină clar o regiune în care celelalte mari puteri nu

au un cuvânt important de spus.

Politica de bandwagoning sau de remorcă înseamnă politica dusă de un stat mai mic

care își urmează aliatul mai puternic în acțiunile sale. După cum se va vedea acestei noțiuni i-

am adaugat noțiunea de colaborare.

În lucrarea noastră am folosit des conceptul de balanță de putere adică distribuirea de

putere la nivelul sistemului, diversele alianțe pe care le fac statele pentru a echilibra și a stopa

amenințarea unei puteri.

Întrebările fundamentale la care a răspuns lucrarea noastră au fost:

Care au fost principiile directoare în politica externă a Marii Britanii față de Statele

Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană)?

De ce Marea Britanie a avut un curs diferit față de Franța și Germania în relația cu

Uniunea Europeană dar și în relația cu Statele Unite?

Ce fel de contribuție a avut Marea Britanie la câștigarea Războiului Rece?

De ce Marea Britanie a fost un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii

80?

De ce Marea Britanie a câștigat politic și nu doar militar războiul din Falklands?

De ce Marea Britanie a ieșit din Mecanismul de Rată de Schimb?

Care a fost aportul Marii Britanii în cadrul războaielor din Irak și fosta Iugoslavie?

Cum a afectat schimbarea sistemică din anii 90 procesul de pace din Irlanda de Nord

și relația dintre Marea Britanie și Statele Unite?

Organizare

Lucrarea este structurată pe patru capitole și zece subcapitole. Am ales să tratăm

evenimentele cele mai importante din cadrul relațiilor politice ale Marii Britanii cu Statele

Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană).

Primul capitol intitulat ”Relația cu Statele Unite” tratează relațiile Marii Britanii cu

Statele Unite în anii 80, punctând evenimentele cele mai importante și deciziile cabinetului

britanic. Este împărțit în două subcapitole primul tratând relația dintre Marea Britanie și

Statele Unite iar cel de-al doilea analizând din punctul de vedere al noțiunii de ”jucător

geostrategic” această relație.

Capitolul doi tratează principalele evenimente istorice care definesc relația dintre

Marea Britanie și Statele Unite în perioada 1979-1997.

13

Primul subcapitol al capitolului doi tratează această relație din perspectiva Războiului

din Falklands folosind metode specifice geopoliticii.

Al doilea subcapitol descrie și analizează Primul Război din Golf și participarea

Statelor Unite și Marii Britanii în cadrul acestuia, punctând relația dintre cele două definită

prin prisma intereselor comune. Am folosit metoda realismului clasic punând un mare accent

pe noțiunile de statu quo, imperialism și hegemon.

Subcapitolul trei analizează participarea Marii Britanii în cadrul războaielor din fosta

Iugoslavie. Sunt descrise și analizate interesele principalilor jucători cât și desfășurarea

evenimentelor și motivația lor.

Ultimul subcapitol a subliniat importanța schimbării de sistem asupra procesului de

pace din Irlanda de Nord și asupra relațiilor dintre Marea Britanie și Statele Unite cu privire

la acest subiect. Au fost analizate și descrise evenimentele care au dus la încetarea ostilităților

în Irlanda de Nord.

Cel de-al treilea capitol a tratat relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană

(Comunitatea Economică Europeană). Primul subcapitol tratează succint principalele

probleme legate de U.E. cum ar fi semnificația și motivele care stau la baza construcției

europene dar și existența și principiile Uniunii Europene.

Al doilea subcapitol a tratat principalele momente din relația Marii Britanii cu

Uniunea Europeană în timpul mandatului Margaret Thatcher și a analizat principiile

directoare ale premierului britanic în politica sa europeană. Cel de-al treilea subcapitol

tratează succint analiza relațiilor internaționale.

Al patrulea subcapitol tratează tratează relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană

(Comunitatea Economică Europeană) în timpul mandatului John Major. În prima parte a

acestui capitol am folosit o proto-paradigmă proprie definită prin capabilități, ideologia

statului și paradigmele care domină societatea statului respectiv alături de concepte proprii

realismului clasic cum ar fi balanța de putere. Este analizată și a doua parte a mandatului

John Major (1992-1997) Major în relația cu Uniunea Europeană (după ratificarea Tratatului

de la Maastricht). A fost punctat faptul că interesele Marii Britanii difereau de cele ale

Germaniei și Franței, prima dorind o Uniune Europeană bazată în primul rând pe

interguvernamentalism și cu o apărare europeană realizată în primul rând prin N.A.T.O..

Cel de-al patrulea capitol tratează ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de

Schimb. Pentru înțelegerea acestui eveniment a fost folosit realismul clasic pentru a analiza

relațiile și consecințele relațiilor dintre principalii jucători europeni: Germania, Franța, Marea

14

Britanie. Acestei metode i s-au adăugat analiza măsurilor politice și economice luate de

aceste țări care au dus la ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb.

Mandatele celor doi premieri britanici, Margaret Thatcher și John Major, nu au fost ușoare,

Războiul Rece, Războiul din Falkalands, negocierea returnării financiare față de Comunitatea

Economică Europeană, semnarea Actului Unic European, Semnarea Tratatului de la

Maastricht și ratificarea acestuia, ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb,

Războiul din Golf, Războaiele din fosta Iugoslavie și problema Irlandei de Nord sunt doar

câteva dintre problemele pe care le-au avut de rezolvat cei doi premieri.

În timpul lui Margaret Thatcher Marea Britanie a redevenit un jucător geostrategic important

fapt demonstrat de poziția acestei țări privind reducerea armamentului nuclear și de decizia

fermă (oarecum antitetică față de poziția inițială americană) de a recăpăta insulele Falkland.

Marea Britanie a fost singura țară europeană care a sprijinit pe Statele Unite în acțiunea

împotriva Libiei. Nu au lipsit neînțelegerile, Statele Unite au trebuit să accepte existența

conductei de gaz dintre Uniunea Sovietică și Republica Federală Germană, față de care

Marea Britanie avea un interes financiar, iar Marea Britanie a trebuit să accepte le fait

accompli în cazul invaziei americane a Grenadei.

De-a lungul mandatelor, cei doi lideri conservatori au avut poziții asemănătoare față de

Uniunea Europeană, privind-o ca fiind esențială pentru dezvoltarea economică (încurajând

piața unică și libera mișcare de oameni, bunuri, servicii și afaceri) și împotrivindu-se cu

oarecare succes unei integrări politice și mai mari. Pentru liderii britanici Uniunea Europeană

însemna pace și prosperitate. În privința relației cu Statele Unite, Margaret Thatcher a avut o

relație mult mai bună cu Ronald Reagan, decât John Major cu Bill Clinton. În fapt primii doi

erau apropiați ideologic (făceau parte din curentul politic al dreptei conservatoare fiind pentru

reforma statului și tăierea cheltuielilor bugetare) și din punctul de vedere al viziunii asupra

relațiilor internaționale (amândoi vroiau înfrângerea sau măcar stoparea Uniunii Sovietice,

eliberarea teritoriilor din Europa Centrală și de Est de sub dictaturile comuniste sau dacă nu

ameliorarea regimurilor prin dezvoltare economică și promovarea drepturilor omului).

Relația lui John Major cu Bill Clinton a fost deteriorată de diferențe ideologice, de implicarea

conservatorilor în campania electorală din Statele Unite (împotriva lui Bill Clinton) și de

implicarea S.U.A. și personală a președintelui american în procesul de pace irlandez

( acordarea de două ori a vizei liderului Sinn Fein). Însă John Major a acceptat le fait

accompli și a colaborat cu Statele Unite în chestiunile esențiale: Primul Război din Golf,

Războaiele din Fosta Iugoslavie (secesiunile, războiul din Bosnia). În lucrare am folosit cel

15

mai mult teoria realistă (mai ales realismul clasic exprimat de Hans J. Morgenthau prin

”Politica Între Națiuni, Lupta pentru putere și lupta pentru pace”). Din acest punct de vedere

ceea ce a contat cel mai mult în relația dintre Marea Britanie și Statele Unite în timpul

mandatelor Margaret Thatcher și John Major au fost interesele comune. Ambele țări doreau

înfrângerea comunismului și a Uniunii Sovietice, doreau pacificarea întregii Europe și

înfrângerea lui Saddam Hussein (păstrarea statu quo-ului în Golful Persic).

În privința Uniunii Europene (Comunității Economice Europene), lucrurile sunt

problematice. Margaret Thatcher a adoptat o politică intransigentă mai ales în privința

restituirii unei părți din contribuție. Datorită acestei poziții a avut de câștigat la summit-ul de

la Fontainebleau din Franța în 1984. În fapt problema era mult mai complicată (și este), o

mare parte dintre fondurile europene ducându-se către subvențiile agricole (mai ales către

Franța). Un mare pas înainte al relației dintre Marea Britanie și Comunitatea Economică

Europeană a fost propunerea, acceptarea și ratificarea Actului Unic European. Acesta a

însemnat libertatea de mișcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor și afacerilor și o piață unică

în cadrul Comunității Economice Europene. Însă însemna și o putere mai mare a Comisiei și

a Parlamentului European. Margaret Thatcher a sesizat cu întârziere acest fapt și a încercat să

i se opună (de exemplu prin discursul de la Bruges). Și mai problematică a fost intrarea în

Mecanismul de Rată de Schimb european, intrare motivată în parte de criza economică (boom

economic care a dus la inflație) în parte de presiunile din cabinetul britanic asupra lui

Margaret Thatcher.

John Major a avut și el un mandat complicat în relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană

(C.E.E.). A negociat tratatul de la Maastricht obținând ‘’opt out’’(opțiunea în afară) pentru

Uniunea Monetară Europeană și Capitolul Social. John Major a adoptat o politică mai

înclinată către negocieri față de politica de confruntare a lui Margaret Thatcher. Însă ideea era

aceeași, o Uniune Europeană bazată în primul rând pe interguvernamentalism, cu anumite

instituții supranaționale (dar acestea având o putere limitată), o Uniune Europeană, în primul

rând economică, mai puțin politică și deloc militară prin care să se promoveze pacea. Mai

mult John Major (ca și Tony Blair de altfel) vedea Europa ca pe o superputere dar nu și ca pe

un superstat. Pe de altă parte John Major a acceptat crearea pilonului de Politică Externă și de

Securitate Comună, pilon care a făcut posibilă în timpul lui Tony Blair și cu implicarea

directă a acestuia participarea Uniunii Europene la diverse operațiuni de peacekeeping.

Din păcate mandatul lui John Major nu a continuat pe aceeași notă pozitivă, partidul său fiind

dominat de confruntarea dintre eurosceptici și proeuropeni. Ținta însă a rămas aceeași: o

16

Mare Britanie puternică într-o Uniune Europeană condusă în primul rând prin

interguvernamentalism.

Prima ipoteza a lucrării este confirmată. De-a lungul mandatului celor doi premieri, Marea

Britanie a încercat și reușit să-și maximizeze statutul internațional. Lucrarea noastră a arătat

că Marea Britanie a reușit să aibă relații eficiente cu Statele Unite și Uniunea Europeana. În

ciuda diverselor diferende, Marea Britanie a rămas în Uniunea Europeană, maximizând

propriul potențial economic dar și pe cel al Uniunii Europene.

Față de Statele Unite a rămas aliatul numărul unu însă, considerăm noi, nu a dus o politică de

bandwagonning (s-a opus poziției Statelor Unite în cazul conductei de gaz și în cazul

reducerii nucleare bilaterale dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică), fiind după cum am

arătat un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii 80. În anii 90 liderul britanic,

John Major a avut o poziție critică față de relația Statelor Unite cu aripa politică a Sinn Feinn

însă a sprijinit pe Statele Unite acolo unde interesele cereau acest lucru. Prin câștigarea

războiului din Falklands, participarea activă în cadrul Războiului Rece, participarea la

realizarea Actului Unic European și a Tratatului de la Maastricht și participarea la Primul

Război din Golf, Marea Britanie și-a maximizat statutul internațional.

A doua ipoteză prin care se arăta că în acest timp relațiile Marii Britanii cu Uniunea

Europeană (C.E.E.) și Statele Unite s-au ghidat prin aceleași principii de politică externă se

confirmă și ea. Astfel apărarea interesului național (Falklands, Uniunea Sovietică, restituirea

financiară, opțiunea în afară-Maastricht) și sprijinirea aliaților în momente cheie au constituit

baza politicii externe britanice (Libia, Actul Unic European, Maastricht, Irak, Bosnia). Marea

Britanie dorea o relație bună cu Statele Unite, țară prin care era apărată (N.A.T.O.) și a ales să

o sprijine în multe dintre problemele cu care se confrunta. Acest lucru nu a însemnat că

îndeplinea pur și simplu ordinele Statelor Unite. În relația cu Uniunea Europeană (C.E.E),

Marea Britanie a avut o contribuție importantă în cazul formarii Actului Unic European

(1986) și a Tratatului de la Maastricht ( 1992). Mai ales Margaret Thatcher dar și John Major

au încercat să oprească dezvoltarea unei Uniuni Europene (C.E.E.) supranaționale. Din punct

de vedere militar au dorit apărarea Uniunii Europene (Comunității Economice Europene) prin

N.A.T.O. și nu printr-o forță europeană proprie.

A treia ipoteza implica faptul că Marea Britanie a jucat un rol decisiv în relațiile

transatlantice, fiind un punct de conexiune între Statele Unite și Europa. În același timp

Marea Britanie a încercat să-și maximizeze puterea în cadrul relațiilor cu Statele Unite și

Uniunea Europeană (C.E.E.).

17

Prima parte a ipotezei este oarecum confirmată de poziția lui Margaret Thatcher față de un

embargou vest european vis a vis de exporturile către Uniunea Sovietică după ce aceasta

invadase Afganistanul. Însă trebuie spus că în afară de această poziție, Marea Britanie a fost

mai degrabă un jucător important în relația transatlantică decât un liant. Stephen Wall

consideră că singurul caz în care se aplică această ipoteză a fost acela de protejare a

minorității kurde după primul război din Golf.

A doua parte a ipotezei însă este confirmată. Marea Britanie a încercat să-și maximizeze

poziția absolută și relativă și să-și promoveze interesul național în relația cu Statele Unite și

Uniunea Europeană.

Din punctul de vedere al cercetării am studiat documente Foreign Office accesând arhiva

”The National Archive” și ”Fundația Margaret Thatcher”. În perioada Margaret Thatcher am

avut acces la documente cu privire la ultima unitate de decizie dar și la negocierile birocratice

din interiorul Marii Britanii și dintre Marea Britanie și partenerii europeni. Foarte importante

au fost și documentele americane ( Reagan Archive, Jim Rentscher Diary) accesate prin

”Arhiva Fundației Margaret Thatcher” care arătau natura relațiilor anglo-americane dar și

viziunea americană asupra diverselor evenimente internaționale ( invazia Afganistanului,

Războiul din Falklands).

Pentru perioada John Major ne-am bazat pe discursuri publice, discursuri în parlamentul

britanic dar și pe documente desecretizate americane.

În prima parte a lucrării am operat cu instrumente științifice din diverse teorii ale relațiilor

internaționale în special din realism și constructivism. Războiul din insulele Falkland a fost

analizat din perspectiva elementelor specifice ale geopoliticii ( interes, jucător, spațiul

disputat, capabilități, relația dintre jucători, capacitatea de a acționa). Tot în acest capitol am

cercetat un document inedit prin care oficialii S.U.A. propuneau cedarea suveranității

insulelor Falkland către Argentina în douăzeci de ani, dovedind că interesul american de a

păstra o relație buna cu ambele țări și de a păstra o zona a Atlanticului pacificată era foarte

important. Însă, după cum s-a arătat, Marea Britanie nu a cedat inițiativa asupra conflictului

către Statele Unite, urmărindu-și la rândul ei interesul național. Iar interesul național al Marii

Britanii era restaurarea integrității teritoriale, având în vedere că insulele erau locuite de o

populație britanică.

În cadrul relației Marii Britanii cu Uniunea Europeană în timpul mandatului lui John Major

am folosit instrumentele științifice al realismului (capabilitățile statelor, balanța de putere) dar

și al ideologiilor care stau la baza acestor state ca și al paradigmelor și ideilor care domină

societatea. Chiar și în Uniunea Europeană, statele nu renunță la balanța de putere, în acest

18

sens președintele francez Francois Mitterrand propunându-i lui John Major o alianță pentru a

contrabalansa o Germanie unită.

Ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb a fost explicată prin aplicarea

realismului clasic într-o formă oarecum modificată. Statele își apară interesul național,

mediul internațional este anarhic și dat de comportamentul statelor care afectează alte state

dar și mediul financiar al acestora. Mediul internațional a fost anarhic pentru că Marea

Britanie a fost lăsată să iasă din Mecanism (nu a existat o colaborare ca în cazul colaborării

franco-germane). Mai mult politica economică a Germaniei a afectat Marea Britanie însă

ieșirea din Mecanism a fost determinată și de politicile economice interne din anii 80 și de la

începutul anilor 90 ( la rândul lor supuse influențelor mondiale și europene)

Primul Război din Golf poate fi încadrat în realismul clasic. Astfel scopurile Statelor Unite,

Marii Britanii și aliaților lor era restabilirea statu-quo-ului în Golful Persic, împiedicarea

Irak-ului de a deveni un hegemon local în zona cu cea mai mare bogăție de petrol din lume.

Alături de acest scop erau eliberarea unui stat aliat și prieten-Kuweit-ul, accentuarea ideii că

agresiunea neprovocată nu trebuie să reușească.

Așadar predominante în lucrarea noastră au fost (pe lângă analiza empirică-metoda calitativă

și metoda comparativă), analiza cu ajutorul geopoliticii și a realismului (definit de noțiuni

cum ar capabilități, statu-quo, imperialism, anarhie, balanță de putere). Aplicând metoda

calitativă am cercetat documente primare și surse secundare. În același timp am comparat

politica Marii Britanii din perioada John Major cu cea a Franței și Germaniei. În toata

lucrarea a fost prezentă analiza ultimei unități de decizie.

Considerăm ca ideea de anarhie din cadrul realismului poate fi completată cu ideea de

colaborare după cum am arătat în cadrul capitolelor dedicate relației Marii Britanii cu

Uniunea Europeană. Acest lucru nu însemnă, însă, că anarhia este înlocuită complet. Anarhia

este dată, din punctul nostru de vedere de două cauze: lipsa unei structuri ordonatoare

suprastatale (în Uniunea Europeană aceasta este o problemă doar parțial depășită) și de

interesele statelor care pot fi diferite. Considerăm că evoluția Uniunii Europene poate fi

analizată și din perspectiva relației acesteia cu Marea Britanie. În general o relație bună, nu

foarte bună, dar bună. Însă analizând ieșirea din Mecanismul De Rată de Schimb care a

marcat negativ guvernarea Major, partidul conservator, și posibilitatea aderării Marii Britanii

la moneda unică vom observa că interese naționale care erau aplicate în mod antitetic, dar și

anarhia sistemului (de state dar și a celui financiar) au un cuvânt de spus în evoluția viitoare

europeană. Astfel țările din Uniunea Europeană se vor integra și mai mult sau din contră vor

dori o recăpătare a unei parți din suveranitate în funcție de interesele percepute de lideri,

19

media și public, de modul lor de implementare, de gradul de anarhie, respectiv colaborare

existent și poate nu în ultimul rând de capabilități.

Același lucru poate fi spus și despre relația Marii Britanii cu Statele Unite. Presiunea dar și

oportunitatea sistemică au avut un cuvânt greu de spus în relația dintre Margaret Thatcher și

Ronald Reagan, amândoi dorind și acționând pentru stoparea și înfrângerea Uniunii Sovietice

și a comunismului. John Major și Bill Clinton nu s-au mai confruntat cu asemenea presiune

sistemică și poate și de aceea și-au permis să aibă și puncte de vedere divergente. Însă

interesele și acțiunile în cadrul problemelor din sistemul general și sau local au fost comune

(Irak, Iugoslavia).

În cazul lui Tony Blair, presiunea sistemică a crescut din nou din cauza atacurilor teroriste de

la 11 septembrie 2001 (și poate a începutului de schimbare dintr-o lume unipolară într-una

multipolara deși S.U.A. rămân clar pe primul loc din punct de vedere economic și militar).

Marea Britanie a avut de-a face și cu presiuni sistemice locale, militare și politice (Falklands)

și financiare și politice (restituirea bugetară europeană și Mecanismul de Rată de Schimb).

Primele două au fost rezolvate cu succes, a treia nu, ducând însă la schimbarea cu succes a

politicilor antiinflaționiste din Marea Britanie.

Într-o reevaluare și dezvoltare pe care le considerăm necesare pentru realismul din relațiile

internaționale în cadrul Uniunii Europene putem considera că și negocierile pentru Actul

Unic European și Tratatul De la Maastricht (reprezentând interese naționale și moduri de a le

implementa) constituie un anumit tip de presiuni sistemice în fața cărora guvernul britanic

trebuia să răspundă.

Din lucrarea noastră rezultă recomandarea pentru capacitatea de negociere fără a pune în

pericol un statu quo sau o schimbare dorită de majoritatea aliaților din cadrul Uniunii

Europene sau de aliatul american. În acest sens în Uniunea Europeana, Margaret Thatcher a

avut o atitudine caracterizată prin confruntare fără a pune în pericol în general apartenența

Marii Britanii la Uniune (deși prin cercetarea unui document inedit am observat că această

problemă a fost pusă de către conducerea britanica, mai exact stoparea plaților către C.E.E.),

iar John Major până la problema Encefalopatiei Spongiforme, a avut o atitudine mai

maleabilă.

În relația cu S.U.A. nu s-a pus niciodată problema renunțării la alianță. Considerăm totuși că

un punct critic ar fi putut să fie războiul din Falklands însă sprijinul logistic american și

păstrarea inițiativei de către britanici au făcut ca alianța să fie și mai apropiată.

În aceasta perioadă (1979-1997) politica Marii Britanii față de Statele Unite a fost

caracterizată de prudență. Marea Britanie și Statele Unite au avut interese comune cum ar fi

20

înfrângerea URSS-ului și a comunismului, respingerea hegemoniei irakiene, o relație bună și

constructivă cu Europa. S.U.A. au sprijinit logistic Marea Britanie în conflictul din Falklands

(deși exista o diferență de opinie între liderii celor două țări asupra rezolvării conflictului).

Margaret Thatcher și John Major s-au dovedit aliați loiali ai S.U.A., urmărindu-și în același

timp interesul național.

In relația cu Uniunea Europeană (C.E.E.), Margaret Thatcher a avut o atitudine caracterizată

prin confruntare mai ales vis a vis de contribuția bugetară, obținând returnarea parțială către

Marea Britanie a unei sume de bani din partea C.E.E.. În a doua parte a mandatului Marea

Britanie a inițiat Actul Unic European urmărindu-și interesul național. Tot în acest sens în a

treia parte a mandatului, Margaret Thatcher a încercat să limiteze tendințele integratoare ale

C.E.E..

John Major a fost mai prudent în politica sa față de Europa și de Uniunea Europeană. A

încercat și parțial reușit ca Marea Britanie să rămână o forță în U.E. fără a se integra la fel de

mult ca celelalte țări.

Considerăm că dacă liderii Marii Britanii își vor interpreta interesul național așa cum au

făcut-o Margaret Thatcher și John Major și nu vor încuraja forțele eurosceptice (poate

inclusiv printr-un referendum) Marea Britanie va rămâne în Uniunea Europeană ca un

partener economic stabil și ca un partener politic reticent în fata supranaționalismului.

În relația cu Statele Unite mai ales Margaret Thatcher a reușit să-i tempereze pe liderii

americani față de anumite decizii (conducta de gaz U.R.S.S.-R.F.G.), reducerea totală a

armamentului nuclear, dar nu și în cazul Grenadei). Marea Britanie a avut în general aceleași

interese cu Statele Unite și diferența de capabilități a fost echilibrată de colaborarea logistică,

informațională, politică și a serviciilor dintre cele două țări. Marea Britanie a reușit să

redevină parțial o mare putere prin alianța cu Statele Unite și prin securitatea oferită de

acestea.

În perioada John Major, pericolul sovietic dispăruse dar interesele celor două state rămâneau

comune: pace, securitate, evitarea unei hegemonii irakiene în Golful Persic.

Foarte important este faptul că amândoi prim miniștri au insistat ca securitatea europeană să

fie realizată în primul rând prin N.A.T.O. (și implicit prin S.U.A.). Războaiele din fosta

Iugoslavie au confirmat aceasta poziție.

Măsurile ulterioare luate de Tony Blair și partenerii europeni (mai ales Franța) pun o

întrebare majoră: apărarea și securitatea europeană vor fi asigurate de:

- N.A.T.O. ( inclusiv S.U.A.)

- forțe proprii europene

21

-sau ambele (cazul prezent când în Bosnia-Herțegovina sunt forțe europene de menținere a

păcii)

Considerăm că la aceasta întrebare vor răspunde trei factori:

- capabilitățile și politica de folosire ale acestora ale Statelor Unite (incluzând poziția relativă

a lor în lume)

- potențialul capabilităților europene și punerea lui în practică

- dar mai ales faptul dacă țările membre ale Uniunii Europene vor avea aceleași interese

comune în politica externă (inclusiv prin folosirea compromisului) și dacă vor avea mijloace

comune de punere a lor în practică.

22