MATCA de Marin Sorescu

1. IntroducereAşa cum remarca Nicolae Manolescu, după teatrul expresionist al anilor '20 şi după cel epic, al anilor

'30 - '40, tendinţa principală în drama europeană a fost aceea spre poetic. O astfel de tendinţă întâlnim şi în opera lui Marin Sorescu scriitor afirmat în anii '60.

Dramaturg „ironic şi fantezist” ( G. Călinescu) Marin Sorescu îi urmează pe Eugen Ionescu şi Samuel Bekett fără a le repeta însă maniera şi cu atât mai puţin filosofia.

Capodopera sa este fără îndoială, trilogia „Setea muntelui de sare”, care cuprinde tragediile „Iona”, „Paracliserul” şi „Matca”. Titlul trilogiei este simbolic, sugerând setea de absolut a autorului şi a personajelor sale sete care constă în căutarea neîncetată aunei explicaţii, a unei ieşiri din absurdul vieţii care capătă expresia unui labirint pustiu şi dezolant. Autorul îi dă seama că acest absurd nu este o fatalitate care-l stăpâneşte pe omul modern ci expresia unei erori ale sale, ce poate fi înlăturată. Tot nonsensul vieţii s-ar datora unei ruperi de rădăcini, care-l face pe omul actual să plutească haotic în gol. Sorescu străbate acest vid pentru a se întoarce la centrul de gravitate uman care este legătura cu pământul, cu un anumit pământ. În sensul acesta culminează „Matca”, ultima piesă a trilogiei.

În prefaţa care însoţeşte piesa din ediţia din 1976, prefaţă intitulată „Apa neîncepută”, autorul ărturiseşte că a lucrat mai bine de 6 ani la scrierea trilogiei şi că piesa „Matca” însemană înainte de toate „lupta pentru respiraţie”, pentru triumful vieţii.

2. Subiect, imagini şi simboluriInspirată dintr-o catastrofă reală (inundaţile din 1970), „Matca” este un poem închinat luptei omului

cu stihiile naturii cu forţele care scapă controlului său, un poem sare reiterează mitul biblic al Potopului.Subiectul piesei este simplu, fiind concentrat în trei act. Actul I aduce în prim-plan imaginea a două

bătrâne care încearcă, prin străvechi ritualuri magice să oprească potopul abătut asupra satului în care locuisc.Actul al II lea are în centru două personaje : Irina, o tânără învăţătoare însărcinată, şi tatăl e Moşul care îi aşteaptă liniştit mortea. Tânăra dă naştere unui băiat într-o odaie, în vreme ce tatăl ei agonnizează în cealaltă. Momentul naşterii pruncului coincide cu cel al morţii bătrânului.

Actul al III-lea o preznită pe Irina zbătându-se pentru a-şi salva fiul de fura apelor dezlănuite. Tot în acest act, autorul aduce o nouă magine a vieţii ş a morţii care sunt inseparabile fapt sugerat de imaginea tânărului Titu care şi-a legat logodnica ( pe Silvica, deja mortă în urma unei pneumonii) de el, neîndurându-se să se despartă de ea. Titu va dialoga un timp cu Irina prezentându-i dezastrul provocat de inundaţii, după care va pieri şi el.

Ultima imagine a piesei o prezintă pe Irina suită pe coşciugul tatălui său i înălţându-şi pruncul spre cer, poruncindu-i să respire.

Sicriul simbolul morţii al sfârşitului, devine astfel o Arcă, un simbol al salvării.Piesa lui Sorescu devine în acest fel o pledoarie în favoarea sfârşitului care se împleteşte mereu cu

începutul. Complementaritatea vieţii şi a morţii devine lait-motivul piesei „Matca”: Moşul îşi aşteaptă mortea împăcat cu gândul că şi-a trăit traiul cu speranţa că nepotul, născut chiar în momentul în care el moare, va continua şirul neamului său; murind, bătrânul are senzaţia că se naşte din nou. La rândul său, copilul încă nenăscut se zbate să nu moară înainte de a veni pe lume.

„Matca” reactualizează i mitul lui Manole şi al Anei: Manole – soţul Irinei, este plecat să întărească zidul să salveze oameni, neglijându-şi propria familei; Ana – Irina veghează momentul dispariţiei tatălui său şi dă anştere unui copil. Dacă în „Monastirea Argeşului” Ana era sacrificată pentru ridicarea locaşului sfânt, pentru crearea unu edificiu religios, în „Matca”ctitoria Irinei este viaţa însăşi, a cărei continuitate o asigură venirea pe lume a unui copil. Astfel, Irina se sacrifică pentru a apăra creaţiai ei vitală, nou-născutul care va supravieţui potopului.

În ceea ce priveşte titlul piesei, însuşi cuvântul „matcă” ne dă un reper de interpretare sugerând amtricea vieţii. Apele care curg haotic distrugând totul în calea lor, reintră ulterior în „matcă”, restabilind ordinea firească.

3. PersonajeMarin Sorescu poate fi considerat un precursor al teatrului cu un singur personaj. El îşi construieşte

piesele în jurul unui erou central (Iona, Paracliserul, Irina) şi interiorizează dialogul, care devine un feld e convorbire a omului cu el însuşi.

Cele trei personaje care susţin desfăşurarea subiectului dramatic al piesei „Matca” reprezintă ipostaze ale vârstelor esenţiale care definesc condiţia umană: Moşul - bătrâneţea, Irina – femeia tânără, căsătorită, Titu – bărbatul abia lgodit. Acestora li se adaugă eroul simbolic – copilul, unicul supravieţuitor al dezastrului provocat de viitură.

Personajul central al piesei „Matca” este Irina o tânără învăţătoare, de 23 de ani, însărcinată în luna a 9-a. Dacă celelalte două personaje ale trilogiei (Iona şi Paracliserul) erau nişte eroi care sufereau de singurătate, Irina reuşeşte să-şi depăşească singurătatea. Ea „învinge nu ca persoană singularizată, ci ac anonimă, ca matrice, responsabilă de destin”. Purtând în pântec pruncul lumii, ea nu se mai simte singură, rămânând unicul personaj confruntat cu potopul nimicitor care nu intră în panică. Femeia-mamă care deţine şansa unică de a repeta gestul divin al creaţiei în pântecul ei roditor, „nu ami are nevoie de nicio divinitate pentru că Dumnezeul ei «e pe drum»”. Irina nu poartă în pântec doar un prunc ce se naşte în plin potop, ci o credinţă: aceea că omul poate învinge nu numai furia naturii, ci şi singurătatea şi absurdul. Astfel, eroina va muri, luptând însă până în ultima clipă, prin conştiinţa misiunii umane de a crea viaţă. Ea luptă pentru „ a da suflare”, lupta pentru „respiraţie”, pentru a transforma răul în opusul său, pentru a învinge calamitatea.

Tatăl Irinei, supranumit Moşul, este simbolul omului din popor care îi acceptă destinul şi care vede moartea ca pe un sfârşit firesc al vieţii. Ceea ce-l caracterizează pe el este umorul, uneori subtil alteori făţiş, un mod tipic românesc de a înfrunta vicisitudinile vieţii. Perspectiva pe care autorul o oferă prin intermediul acestui personaj este cea a omului din popor, care are o concepţie clară şi simplă asupra fenomenelor existenţei: trăieşte împăcat cu soarta sa, clădeşte o casă, îşi cultivă ogorul sădeşte pomi, se căsătoreşte şi asigură urmaşi viguroşi neamului său i acceptă mortea ca pe un fenomen natural care nu trebuie să-l surprindă nepregătit ( de aceea Moşul taie stejarul din faţa casei, pune să i se cioplească din acesta un sicriu îşi pregăteşte hainele de înmormântare şi chiar şi lumânările necesare în ultima clipă).

Interesant în prezentarea celor două personaje este şi momentul naşterii, respectiv al morţii bătrânului, moment în care Irina are o senzaţie de prăbuşire, asemănătoare morţii, în vreme ce Moşul simte că se naşte a doua oară.

Copilul nou-născut este vestitorul unei noi lumi, ieşite la suprafaţă din apele tulburi.Fondul popular al piesei nu este dat numai de concepţia personajelor asupra vieţii ş a morţii ci şi de

limbajul regional-arhaic al eroilor, mai ales al celor care au un grad mare de reprezenatativitate în colectivitate(de ex. Gaga Ioana şi Lelea Anica, vrăjitoarele care rostesc descântecul la începutul piesei).