manual finante prescurtat 2012 .doc

242
Capitolul I. Noţiuni conceptuale privind finanţe 1.1. Abordări conceptuale privind noţiunea de finanţe 1.2. Conţinutul economic al finanţelor 1.3. Funcţiile finanţelor Cuvinte-cheie: finanţe, relaţii economice, relaţii băneşti, relaţii financiare, finanţe publice, finanţe private, funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de distribuţie, constituirea fondurilor, transfer de valoare, relaţii de credit, relaţii de asigurare. 1.1 Abordări conceptuale privind noţiunea de finanţe În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe şi pieţe de capital, etc. Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Odată cu trecerea timpului, cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile financiare. Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice. Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-ua manifestat anumite condiţii şi au evoluat în funcţie de schimările permanente a condiţiilor iniţiale, reflectă caracterul istoric al acestora. Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în: a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor statului în forma bănească; b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu existatau în cadrul relaţiilor existente anterior. 1

Upload: ludmila-josan

Post on 29-Nov-2015

133 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

finante

TRANSCRIPT

Page 1: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Capitolul I. Noţiuni conceptuale privind finanţe1.1. Abordări conceptuale privind noţiunea de finanţe1.2. Conţinutul economic al finanţelor 1.3. Funcţiile finanţelor

Cuvinte-cheie: finanţe, relaţii economice, relaţii băneşti, relaţii financiare, finanţe publice, finanţe private, funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de distribuţie, constituirea fondurilor, transfer de valoare, relaţii de credit, relaţii de asigurare.

1.1 Abordări conceptuale privind noţiunea de finanţeÎn vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a cuvîntului

finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe şi pieţe de capital, etc.Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc

expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Odată cu trecerea timpului, cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile financiare.

Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice.

Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-ua manifestat anumite condiţii şi au evoluat în funcţie de schimările permanente a condiţiilor iniţiale, reflectă caracterul istoric al acestora.

Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în:a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor

statului în forma bănească;b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu

existatau în cadrul relaţiilor existente anterior.În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre finanţe:I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist;II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului;III etapă – concepţia postmodernă sau contemporană.

Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer. Sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor publice; impozitele, împrumuturile trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală, regula de aur a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerată un fenomen nedorit. În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului economic, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.

Concepţiile moderne. După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, în opinia unor economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, unde un rol deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare de poziţie a condus la adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste. Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în economie. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.

Concepţiile postmoderne se refecră la gîndirea neokeynesistă şi neoliberală. Neokeynesismul propune armonizarea intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat; îmbinarea microanalizei cu macroanaliza; utilizarea metodelor dinamice în cadrul analizei. Neoliberalismul recomandă intervenţia statului pentru a stabili cadrul juridic al concurenţei, baza funcţionării armonioase a mecanismului preţurilor

1

Page 2: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

şi a împiedicării abuzurilor monopolurilor. Acest curent de gîndire susţine stimularea ofertei şi se pronunţă împotrivă intervenţiei statului în economie prin metoda stimulării cererii agregate – aspect ce caracterizează keynesismul. Domeniul prioritar al intervenţiei trebuie să fie cel social în vederea redistribuirii resurselor financiare.

În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei venitului naţional, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească, dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit un anumit rol.

În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

Ulterior, activitatea unei societăţi se realizează ca un complex de acţiuni şi relaţii pe care le promovează participanţii acestei activităţi (indivizi, grupele de indivizi, instituţii). Această activitate se concretizează în procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu etc.) şi în fluxuri de transfer, exprimînd dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa.

Obiectul fluxului de transfer (bun, serviciu, informaţia ş.a.) şi mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atît fizic, material, cît şi valoric, sub forma bănească. Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a individualizat pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţiile băneşti. Relaţiile băneşti au o sferă largă de cuprindere, deoarece includ pe lîngă contraprestaţiile cu baza legală şi acele care nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare (contract), precum şi contraprestaţii ce nu au neapărat caracterul de continuitate.

Sfera relaţiilor financiare sau a finanţelor fiind mai îngustă, cuprinde numai acele relaţii băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii. Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, reprezentînd transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme.

Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:a) Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice, deoarece sunt suportul al unor raporturi între

proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia. b) Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate

(se stabilişte prin lege: obligativitatea, cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie). c) Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv, exprimat prin faptul că, odată transferul

financiar efectuat, modificarea de structură a patrimoniului este ireversibilă. d) Relaţiile financiare presupun transferuri băneşti fără contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu

rambursabil.În cadrul relaţiilor financiare se particularizează trei categorii de relaţii:

1. relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; acestea sînt relaţii clasice: impozite şi taxe;

2. relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de credit, mijlocite în principal de bănci;

3. relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu.

În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens:a) în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii de relaţii;b) în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile financiare, care au la bază principiile prelevării fără

contraprestaţie la fondurile publice.Avînd în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:

- relaţii financiare publice sau finanţe publice;- relaţii financiare private sau finanţe private.

Deci, relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De exemplu, o societate comercială cu capital de stat este parte în relaţii de credit comercial, cît şi încheie contracte de asigurare. Relaţiile financiare născute în acest caz fac obiectul finanţelor private,

2

Page 3: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

întrucît statul apare aici ca un simplu agent economic. În acelaşi mod pot fi tratate relaţiile financiare care apar în legătură cu proprietatea publică a statului şi cu proprietatea privată.

În prezent, cuvîntul „finanţe“ a căpătat un sens mai larg, incluzînd în cadrul acestora, pe lîngă bugetul de stat şi bugetele locale, operaţiunile bancare şi bursiere, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane. Altfel spus, finanţele ar cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.1.2. Conţinutul economic al finanţelor

În abordarea noţiunii de finanţe este necesară efectuarea distincţiei între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativteritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

O definiţie generalizată a noţiunii de finanţe poate fi formulată astfel: finanţe reprezintă relaţii economice, exprimate în forma bănească, în legătură cu constituirea, utilizarea şi distribuirea a fondurilor centralizate şi descentralizate de mijloace băneşti, în scopul îndeplinirii unor funcţii şi obiective determinate.

Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.

Finanţele descentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor financiare şi de producţie, companiilor trnansnaţionale, holdinguri, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor casnice.

Reflectarea conţinutului economic al finanţelor poate fi realizată prin analiza conţinutului celor două componente: finanţe publice şi cele private.

Finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti, prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. Asemenea relaţii apar în procesul repartiţiei fără echivalent direct şi imediat a produsului intern brut şi, în primul rînd, a produsul intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice. Finanţele publice sînt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public. Componentă publică a finanţelor vizează:

- mobilizarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor societăţii, în calitatea sa de autoritate publică;

- folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pîrghie) de influenţare a desfăşurării activităţilor economico-sociale.Relaţii financiare publice pot fi clasificate în:a) Relaţii financiare publice clasice se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie

directă şi cu titlu nerambursabil.b) Relaţii financiare publice speciale vizează:

1. relaţii de credit, care nu sînt obligatorii (excepţie: împrumuturile forţate), dar sînt rambursabile (excepţie: împrumuturile perpetue);

2. relaţii de asigurări, care la rîndul lor cuprind: asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; acestea pot fi obligatorii (cele prin efectul

legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.

asigurări sociale, care pot fi obligatorii (prin efectul legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.

Relaţiile financiare private se manifestă la:a) nivelul agenţilor economici;b) nivelul populaţiei (gospodăriilor casnice).

Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi o serie de deosebiri.Asemănări:

- atît finanţele publice, cît şi cele private, se confruntă cu probleme de echilibru financiar;- resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de la persoane fizice şi

juridice prin măsuri de constrîngere, şi într-o proporţie mai mică pe baze contractuale.

3

Page 4: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Deosebiri:- finanţele publice sînt folosite la satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar finanţele private

– la realizarea profitului de către întreprinzătorii particulari;- gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a

întreprinderilor private – dreptului comercial.În acest sens, relaţiile financiare care se statornicesc, în general, între stat şi membrii săi sunt

următoarele:a) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti (bugetare) fără echivalent şi cu titlu nerambursabil de

la membrii societăţii către stat şi, invers, de la stat către aceştia. Aceste relaţii formează finanţele publice clasice. În R.Moldova, cel mai bine acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale;

b) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor obligatorii către instituţiile specializate ale statului şi apoi, invers, de la acestea către cei care au participat la aceste contribuţii sub forma pensiilor şi a altor ajutoare şi servicii sociale;

c) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti prin mijloacele extrabugetare către instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor prestări de servicii (educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură etc.);

d) relaţii care exprimă constituirea de resurse băneşti prin împrumuturi mijlocite de bănci sau de alte instituţii financiare specializate – acestea sunt relaţii de credit. Relaţii de credit sînt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, şi reprezintă mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea acoperii unor nevoi temporare. În acestor relaţii menţionăm şi împrumuturile de stat la care apelează statul pe plan intern sau extern pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar şi datoriei publice. Împrumuturile (de stat) în acest context au un dublu caracter: în primul rînd, ele reprezintă relaţii de credit, pentru că aceasta este natura lor, iar în al doilea rînd, ele se circumscriu finanţelor publice, întrucît prin intermediul lor statul finanţează deficitul bugetar, deci cheltuieli publice, iar “costul” acestor resurse este suportat apoi integral din fondurile publice (impozite viitoare);

e) relaţii care exprimă transfer obligatoriu şi facultativ de resurse băneşti în schimbul unor contraprestaţii viitoare care depind de producerea unui eveniment aleatoriu dinspre asiguraţi către asiguratori şi eventual invers. Aceste relaţii determină relaţii de asigurări de bunuri şi persoane;

f) relaţii din cadrul activităţilor proprii ale întreprinderilor producătoare de bunuri şi servicii, în scopul realizării de profit şi maximizării acestuia.

Faţă de cele menţionate mai sus, finanţele publice sunt reprezentate de relaţiile băneşti menţionate la literele „a“, „b“ şi „c“ şi parţial la cele de la litera „d“ (împrumuturile de stat), iar cele private de la literele „d“, „c“, „e“ şi „f“.

Potrivit celor enunţate mai sus, finanţele private circumscriu în rîndul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi maximizarea profitului, în timp ce rolul finanţelor publice este acela de a satisface interesele generale ale societăţii.

Rezultă, deci, că în cadrul finanţelor publice clasice se includ numai acele relaţii care determină constituirea de resurse financiare la dispoziţia statului prin constrîngere şi fără o contraprestaţie imediată, în timp ce în cadrul finanţelor în general se includ şi relaţiile de credit, cele de asigurări şi finanţele private.

În practică, finanţe exprimă relaţiile băneşti dintre:1. întreprinderi, în procesul creării valorilor materiale şi realizării bunurilor şi a serviciilor;2. întreprinderile şi instituţiile publice (ministere, departamente, agenţii) în rpocesul formării

fondurilor centralizate de mijloce băneşti şi a distribuirii lor;3. statul şi întreprinderi, în momentul achitării impozitelor şi a taxelor în sistemul bugetar, şi

finanţării cheltuielilor;4. statul şi cetăţenii, în momentul achitării impozitelor şi a altor plăţi;5. întreprinderile, cetăţenii şi fondurile bugetare, la efectuarea plăţilor şi obţinerea resurselor băneşti;6. verigile sistemului bugetar;7. companiile de asigurări (de bunuri şi de persoane), la achitarea primelor de asigurare şi la

recuperarea despăgubirilor;8. fondurile băneşti ale întreprnderilor cu diferite forme de proprietate;

4

Page 5: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

9. diferiţi participanţi şi direcţii de activitate în cadrul grupurilor financiare şi de producţie, corporaţiilor internaţionale etc.;

10. diferite direcţii şi etape de activitate ale întreprinzătorilor individuali;11. cetăţeni, care se ocupă cu activitatea investiţională şi emitenţii, etc.

1.3. Funcţiile finanţelor Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor economică şi socială prin funcţiile pe care le exercită

concomitent, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze distincte:

1) constituirea sau formarea fondurilor;2) distribuirea sau repartizarea acestora.

Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor de resurse băneşti. Într-o prima etapă se formează venituri primare în cadrul repartiţiei venitului naţional între participanţii la procesul de producţie materială. Aceste venituri sunt divizate în 2 grupe:

- salariile persoanelor ocupate în sfera productivă; - veniturile întreprinderilor din sfera productivă.

Urmează cea de a doua etapă a constituirii fondurilor publice. La constituirea acestora participă: regiile autonome şi societăţile cu capital de stat; societăţile comerciale cu capital privat sau mixt; organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; populaţia; persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare sunt: impozite, taxe,contribuţii de asigurăi sociale, prime de asigurare, amenzi, penalităţi, chirii, dividende, venitul întreprinderilor publice, venituri din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc.

Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Este vorba despre distribuirea secundară sau redistribuirea venitului naţional.

Fazele premergătoare distribuirii sunt:- inventarierea şi cuantificarea nevoilor sociale ale perioadei;- ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică, socială, clasificaţia

bugetară a statului respectiv.Distribuirea resurselor financiare reprezintă repartizarea cheltuielilor publice pe destinaţii: a)

învăţămînt, sănătate, cultură; b) asigurări sociale, protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) datorie publică; h) alte acţiuni.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată: 1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la

fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;2) prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a

efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură produse de acestea.Toate acestea se referă la redistribuirea resurselor financiare pe plan intern. Spre deosebire de acestea,

adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional:- primirea de împrumuturi externe;- acordarea de împrumuturi externe;- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor organismelor internaţionale;- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea

consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revolte şi etc.Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii

funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare economică, structură de ramură etc., ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.

Procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv. Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de gradul de dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica promovată de stat.

Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii numeroşilor factori interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice pot favoriza accelerare

5

Page 6: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

ritmului creşterii economice, satisfacerea mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei sau chiar înrăutăţi condiţiile de trai ale populaţiei etc.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor derivă din faptul că fondurile de resurse financiare constituie la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.

În ţara noastră, organelor specializate în control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor. Controlul statului cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială etc.

Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.

Controlul financiar asupra producţiei realizate se efectuează deoarece aceasta constituie faza cea mai importantă a reproducţiei care influenţează toate celelalte faze. Raportul dintre valoarea nou creată şi valoarea producţiei noi obţinute reprezintă eficienţa cu care au fost folosite mijloacele de muncă şi forţa de muncă.

În faza schimbului controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă produsele obţinute se realizează ca mărfuri, preţul mărfii e recunoscut ca exprimînd cheltuielile de muncă socialmente necesară.

În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat, precum şi consumul final al instituţiilor publice.

În R.Moldova, controlul se exercită de: Curtea de Contrui, Ministerul Finanţelor, Banca Naţională. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au Parlamentul, Guvernul ţării precum şi alte organe.

Capitolul II . Mecanismul şi sistemul financiar2.1. Mecanismul financiar2.2. Caracteristica sistemului financiar2.3. Pîrghiile economico-financiare

Cuvinte-cheie: mecanism economic, mecanism financiar, sistemul financiar, sistem de relaţii financiare, sistemul de fonduri, sistem de instituţii, pîrghiile economico-financiare, metode administrative de conducere, cadrul juridic, cadrul instituţional.

2.1. Mecanismul financiar Fiecare economie are structuri proprii de ramuri, forme specifice de organizare, aplică metode şi

principii diverse de conducere etc. De asemenea, fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare, care poate să prezinte atît asemănări, cît şi deosebiri faţă de mecanismele altor ţări.

Între mecanismele de funcţionare a economiilor naţionale din diferite ţări există condiţionări istorice comune sau obiective politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare, cum sunt:

a) forma de proprietate predominantă (privată sau de stat);b) sistemul de conducere al economiei;c) sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;d) regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic) acceptarea unei

singuri ideologii sau tolerarea mai multor;e) participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic.

Însă, există o serie de deosebiri, precum: nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională, condiţiile

naturale şi dimensiunea teritoriului; structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie şi a democratismului

economiei; gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a necesarului de

materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse interne, precum şi de

6

Page 7: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a ţării care se consumă pa plan naţional şi cea care se exportă);

obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.Toate aceste elemente de care depinde bună funcţionare a economiei unei ţări, precum şi altele

fiind în interdependenţă cu ele, constituie mecanismul economic de funcţionare. Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere sau reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează.

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic şi exprimă modul de organizare şi circulaţie a fluxurilor financiare prin care se realizează mobilizarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare constituite în cadrul economiei naţionale. Prin intermediul mecanismului financiar se realizează funcţiile finanţelor (de repartiţie şi de control).

Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea sa de asigurare, în sens tehnic, circulaţia normală, fără dificultăţi a fluxurilor financiare, şi, în acelaşi timp, stimulare a derulării activităţii economice desfăşurate de agenţii economici, indiferent de forma lor de proprietate. În acest context, este importantă cunoaşterea acţiunii legilor economice obiective şi, în special, a legilor pieţei.

În ţările cu economie planificată, principalul instrument de conducere şi de reglare a proceselor economice constituie planul-directivă. În timp ce, în ţările cu economie de piaţă, rolul hotărîtor în reglarea proceselor economice este atribuit piaţei concurenţiale, iar statul asigură funcţionarea mecanismului economic. Astfel, statul acţionează ca: a). autoritate publică prin asigurarea ordinii publice, apărarea naţională şi întreţinerea relaţiilor externe, precum şi influenţează şi producţia materială, consumul, repartiţia PIB prin prelevarea unei părţi a acestuia la fondurile de resurse financiare publice; b). agent economic, respectiv în calitate de producător şi consumator de bunuri şi servicii; c). organizator şi finanţator al asigurărilor; d). creditor şi debitor, etc.

Statul influenţează selectiv activitatea economică prin finanţarea unor obiective sau acţiuni pe seama resurselor publice, precum şi prin utilizarea unor instrumente economico-financiare (impozite şi taxe, transferuri şi subvenţiile, creditul şi dobînda, preţurile şi tarifele, taxa scontului şi cursul de schimb etc.). De asemenea, statul creează cadrul instituţional şi juridic necesar desfăşurării activităţii.

Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pîrghiilor economico-financiare prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurilor băneşti ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, şi a acţiunii libere a agenţilor economici.

În general, structură complexă al mecanismului financiar este constituită din: sistemul financiar; pîrghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice;; metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor (organe

democratic alese, organe ale administraţiei centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar);

cadrul juridic format din ansamblul actelor normative (legi, decrete, hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ), care reglementează domeniul financiar atît în faza de repartiţie, cît şi în cea de prelevare.O asemenea structură neomogenă prezintă dificultări în abordările teoretice şi nu se încadrează în

analiza de sistem sau într-un algoritm determinat. De aceea, se analizează elementele componente, iar eficienţa funcţionării mecanismului financiar al unei economii poate fi evaluată prin prisma unor indicatori macroeconomici şi dinamicii acestora.

Menţionăm faptul că mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna, ci se află în continuă perfecţionare, are un caracter dinamic şi o structură relativă. Derularea mecanismului financiar depinde de condiţiile sau cerinţele perioadei şi de interesele naţionale .

2.2. Caracteristica sistemului financiarÎn economia de piaţă, statutul influenţează procesele economice prin intermediul sectorului public,

ce diferă ca mărime şi structură de la o ţară la altă, şi de la o perioadă la altă. Noţiunea de sistem financiar are o dublă interpretare: în primul rînd, ca ansamblu instituţiilor care se ocupă cu operaţiile băneşti (fonduri,

7

Page 8: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

organizaţii, bănci, companii etc.), şi, în al doilea rînd, ca un sistem de relaţii financiare (finanţele publice şi finanţele private). Astfel, conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putînd fi interpretat sub mai multe aspecte, şi anume:

ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse financiare;

ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;

ca un sistem de insituţii care participă la organizarea relaţiilor, la consituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare;

ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare), care reflectă anumite procese prevăzute a fi realizate în economie, în cursul unei perioade de timp determinate.

I. Prin prizma relaţiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti, şi este format din:

- sistemul financiar public;- sistemul financiar privat.

Într-o accepţiune generalizată, sistemul financiar public cuprinde: Bugetul de stat şi bugetele locale; Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat; Bugetele instituţiile publice autonome; Bugete instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugete locale sau

Bugetul asigurărilor sociale de stat; Bugete instituţiilor publice finanţate integral din veniturile proprii; Bugetul Trezoreriei Statului; Bugetul fondurilor externe rambursabile; Bugetul creditelor externe nerambursabile; Creditul public.

În ceea ce priveşte sistemul financiar privat în structura acestuia regăsim: Creditul bancar; Asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; Finanţele întreprinderilor.

II. Sistemul financiar privit în funcţie de fondurile de resurse financiareStructura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor băneşti în orice economie, dar,

la rîndul său, ea rezultă din concepţia existentă asupra mecanismului financiar-monetar, avînd la bază o anumită politică financiar-monetară. O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin gruparea acestora după mai multe criterii:

a) după nivelul la care se constituie distingem următoarele fonduri:- la nivel central sau macroeconomic, care se constituie şi se administrează de către autorităţile sau

instituţiile centrale, presupunînd, în principiu, realizarea unor obiective de interes macroeconomic sau social (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat; fondurile asigurărilor sociale; fondurile de creditare);

- la nivel mediu sau intermediar (fondurile bugetare ale raioanelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor);- la nivel microeconomic (fondurile proprii ale întreprinderilor, instiruţiilor), avînd ca scop satisfacerea

nevoilor de funcţionare şi dezvoltare a acestora.b) după destinsţia dată resurselor din fondurile financiare:- fonduri de înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc fondurile proprii ale întreprinderilor

destinate activităţii producţie, comerţ, investiţii, precum şi fondurile împrumutate pentru activităţile curente sau de investiţii, fondurile speciale extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investziţii;

- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi extabugetare pentru consumul curent, fondurile de asigurări socale, anumite părţi din fondurile proprii ale întreprinderilor destinate acţiunilor cu caracter social sau stimulări materiale a salariaţilor, precum şi partea din resursele băneşti ale populaţiei destinată consumului curent;

- fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale, asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activităţi de investiţii;

8

Page 9: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor entităţi economice şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi imprevezibile.c) după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:- fonduri financiare publice (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat; fondul asigurărilor sociale de stat); - fonduri financiare private (fondurile aparţinînd societăţilor comerciale, bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital privat sau mixt, resursele băneşti ale populaţiei).d) după titlul cu care se fac prelevări:

- prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe);- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci);- transferuri externe rambursabile sau nerambursabile (dotaţii, ajutoare).

III. Privit prin prisma insituţiilor care participă la organizarea relaţiilor, la consituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare, pot fi delimitate următoarele verigi ale sistemului financiar: buget public naţional şi componentele acestuia, creditul public, fondurile de asigurări, piaţa de capital şi fondurile întreprinderilor cu diferite forme de proprietate.2.3. Pîrghiile economico-financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pârghiei din fizica mecanică – forţa care dă impuls. Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente financiare, fiecare dintre ele avînd scopul să contribuie la atingerea anumitor obiective şi anume:

1. estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) şi a posibilităţilor de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăţi şi la nivelul microeconomic (întreprinderi, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ). Instrumentele utilizate îmbracă forma previziunilor, programelor şi planurilor financiare, poartă denumirea de balanţe financiare, buget de stat, bugete locale, bugetul de venituri şi cheltuieli a întreprinderilor şi oferă organelor competente informaţii utile pentru estimarea potenţialului financiar al societăţii;

2. determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau acţiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect. Instrumentele constau în diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc la determinarea eficienţei economice sau a eficacităţii unor cheltuieli;

3. constituirea fondurilor publice de resurse financiare şi repartizarea şi dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. Instrumentele reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverşi beneficiari (alocaţii, subvenţii şi transferuri bugetare, credite);

4. influenţarea proceselor economice, a acţiunilor sociale, a fenomenelor demografice în direcţiile indicate de autorităţile publice, în vederea armonizării intereselor generale şi individuale, naţionale şi locale. Aceste instrumente sunt cu dublă funcţiune de prelevare-dirijare şi de influenţare a proceselor economice, sociale şi de altă natură.

În general, instrumentele financiare se concretizează, în special, în: previziuni, programe şi planuri financiare sub formă de balanţe financiare, bugete de stat,

bugete locale, bugete de venituri şi cheltuieli ale întreprinderilor şi instituţiilor etc.; metode şi tehnici de lucru necesare determinării eficienţei economice sau a eficacităţii unor

cheltuieli, stabilirii opţiunilor unor soluţii alternative; metode de prelevare a unor resurse la fondurile publice, respectiv impozite, taxe, venituri

nefiscale, împrumuturi etc.; metode de dirijare a resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari,

respectiv alocaţii, subvenţii bugetare, credite etc.; instrumente cu dublă funcţiune, de prelevare-dirijare şi de influenţare a proceselor

economice, sociale şi de altă natură. Nu toate instrumente financiare pot fi considerate pîrghii la dispoziţia statului. Dacă o metodă de

prelevare serveşte numai pentru alimentarea unui fond de resurse financiare, aceasta constituie doar un simplu canal colector. De asemenea, nici metoda prin care se dirijează către beneficiari resursele băneşti

9

Page 10: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

acumulate la un anumit fond, fără să se îndeplinească o altă misiune economică nu poate avea vocaţie de pîrghie.

Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de resurse financiare pot constitui pîrghie numai în măsura în care ele îndeplinesc anumite funcţii economice, se angrenează organic în mecanismul de funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor probleme în condiţii mai bune decît s-ar putea face prin metode administrative.

Pîrghiile economico–financiare reprezintă totalitatea instrumentelor de natură economică sau financiară, cu ajutorul cărora statul acţionează pentru stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică, grup socio-profesional, zonă geografică) sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual (producători, consumatori, salariaţi) pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.

Caracteristicile pîrghiilor economico-financiare: acţionează automat la producerea evenimentelor economice sau la punerea lor în funcţiune de către

organele publice; metodele de prelevare şi de plată acţionează ca pîrghii numai în măsura în care influenţează pozitiv

anumite laturi ale activităţii economice, asigurînd înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor; asigură intervenţia statului în economie sub multiple forme: reglarea volumului de producţie şi a masei

monetare, stimularea acordării de credite, reducerea consumului la mărfurile dăunătoare sănătăţii etc.; opţiunea pentru o pîrghie sau alta ori pentru un complex de pîrghii depinde de politica urmărită de

guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor, preţurilor, bugetului de stat, cît şi de faza ciclului economic în care se află economia unei ţări.

Acţiunile pîrghiilor economico-financiare constau nu numai în stimularea interesului economic a participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, dar şi în sancţionarea acestora, în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale. Sancţionarea determină o anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul un participant în cazul în care nu s-ar fi produs fenomenul generator al sancţiunii. Sancţiunea se echivalează cu o “cointeresare negativă”.

Pîrghiile se pot manifesta atît la nivelul macroeconomic şi microeconomic, unele avînd un pronunţat caracter fiscal (impozite, taxe vamale, credite interne, subvenţiile), sau alte se înscriu în categoria pîrghiilor cu pronunţat caracter monetar-valutar (cursul valutar, masa monetară, etc).

După rolul pe care-l au în cadrul procesului de repartiţie a venitului naţional, pîrghiile financiare pot fi de mobilizare (impozite şi taxe), de stimulare/frînare (taxe vamale, impozitul pe profit), de repartiţie socială (subvenţiile, bursele, pensiile, alocaţiile). Exemple de pîrghiil financiare cu caracter de stimulare/frînare, social, fiscal sau monetar-valutar sunt prezentate în tabelul 2.1.Tabelul 2.1.Pîrghiile economico-financiare preţ tarif cost profit rentabilitate investiţii împrumuturi

impozite taxe accize subsidii subvenţii transferuri burse pensii indemnizaţii

masa monetară cursul valutar preţul hîrtiilor de

valoare dobînda rata scontului curs de revenire

sisteme de retribuţie sisteme de uzură sisteme de fonduri amenzi penalităţi

Pîrghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare al economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Perfecţionarea pîrghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc. Printre metode administrative utilizate, menţionăm:

a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri;b) ţinerea evidenţei contabile;c) stabilirea de către stat a unor preţuri şi tarife;d) reglementarea împrumuturilor din fondurile publice;e) reglementarea regimului valutar;

10

Page 11: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

f) supravegherea importului şi exportului,g) sancţionarea speculei ilicite şi a evaziunii fiscale.

Capitolul III. Politica financiară la nivel macroeconomic3.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic3.2. Politica bugetar-fiscală.3.3. Politica monetară.Cuvinte-cheie: politica economică, politica financiară, strategia şi tactica financiară, politica fiscală, politica bugetară, instrumentele politicii bugetar-fiscale, politica monetară, politica valutară, politica creditară, rezerve obligatorii, rezerve valutare, rata dobînzii.3.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic

Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale unei naţiuni.

Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica economică este menită să elimine fenomenele negative observate în economie, să schimbe sau să prevină schimbarea unor variabile economice.

Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în funcţie de instituţiile ce le promovează şi din punct de vedere al obiectivelor ce pot fi atinse, a condus la separarea în următoarele categorii de politici – componente: bugetare, fiscale, monetară, valutară, veniturilor, comerciale, de preţuri, ocupării, sectoriale.

Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor, instrumentelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi obţinerii echilibrului general în economie.

Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului îşi popune, ca obiective: dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea economică, creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica financiară trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare, de credite pentru investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget etc.

Caracteristicile politicii financiare: este o componentă a politicii generale a statului, influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare; se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii; are un caracter dinamic; diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de dezvoltare, tipul de

conducere a economiei etc. domeniile în care se manifestă sînt:

a. cheltuielile publice;b. resursele financiare publicec. creditul bancard. asigurări şi reasigurări

Ţinînd cont de sfera de cuprindere a sistemului financiar se identifică clar 4 categorii de politici – bugetare, fiscale, monetare, creditare – care formează politica financiară a ţării.

Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au elaborat şi/sau acţionează. Astfel, deosebim:

1. politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar delimitată, precum şi programele

11

Page 12: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

financiare de perspectivă; Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de problemele cu care se confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.

2. politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

Analizînd politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică financiară:1. Politica financiară clasică - a dominat în majoritatea ţărilor lumii pînă la sfîrşitul anilor 20 ai sec.

XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator principal al economiei.

2. Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară, valutară, creditară.

3. Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.

În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice perioadei date.

La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca totalitatea deciziilor, metodelor şi instrumentelor cu caracter financiar utilizate de către conducerea întreprinderii în vederea mobilizării, alocării şi gestionării resurselor băneşti, în scopul realizării obiectivului principal de activitate - maximizarea valorii de piaţă.

Politica financiară are trei componente de bază: politica de investiţii, politica de finanţare şi politica de dividende. Iar, direcţiile de manifestare a politicii financiare la întreprindere vizează: selectarea proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între capitalul propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu. Trebuie de menţionat faptul că, politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor, care la nivel microeconomic sunt considerate ca factorii de influenţă (constrîngeri) externă.

2. Politica bugetar-fiscală Politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare reprezintă mecanismul de

reglementare a economiei prin intermediul unui ansamblu de instrumente de intervenţie ale statului, care înglobează procesele de mobilizare a veniturilor bugetare, prin impozite şi taxe, alocarea cheltuielilor pe anumite destinaţii, precum şi asigurarea echilibrelor bugetare, toate acestea fiind orientate spre realizarea obiectivelor de stabilitatea şi dezvoltarea economică a statului.

În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cît şi de la o perioadă de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:

minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic; stabilitatea ritmului creşterii economice; reglarea conjuncturală şi relansarea economiei; minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor; asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii reduse; alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat

Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rînd, spre atingerea următoarelor scopuri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de formarea resurselor financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate asigurării financiare a realizării politicii sociale în condiţiile economiei de piaţă. Cel de-al treilea scop presupune stimularea activităţii investiţionale şi curente a întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă.

12

Page 13: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:- politica în domeniul veniturilor bugetare;- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;- politica în domeniul relaţiilor inter-bugetare. Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care se prezintă prin totalitatea

reglementărilor, metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.

Coordonatele funcţionale ale politicii fiscale vizează:1. stabilirea, în primul rînd, a volumului resurselor financiare ale statului necesare realizării funcţiilor

şi sarcinilor sale; mărimea lor este dată de PIB, rata fiscalităţii şi de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective.

2. provenienţa resurselor financiare: astfel, principala componentă este dată de resursele interne şi numai în completarea acestora se poate apela la surse externe. Problema care apare este stabilirea optimă a provenienţei şi ponderea resurselor financiare interne de la sectorul public, particular sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din economie.

3. stabilirea numărului şi a modalităţilor de prelevare a contribuţiilor la fondurile publice. În privinţa numărului, practica fiscală a eliminat rapid varianta folosirii unui singur mod de colectare a veniturilor, înlocuindu-se cu varianta unei multitudini de canale de prelevare, care permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale.

4. rata fiscalităţii, nivelul căreia diferă în funcţie de o serie de factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, numărul tranşelor de impozitare), precum şi de factori independenţi de sistemul fiscal (produsul intern brut, priorităţile în ceea ce priveşte destinaţia resurselor, etc.). Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau naţional), avînd finalităţi exclusiv economice şi sociale, şi implicînd utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.

Plasîndu-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentînd ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modulează activitatea economică.

Politica în domeniul cheltuielilor publice - trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.

Coordonatele funcţionale ale politicii bugetare vizează:a) Echilibrul bugetar: a afirma echilibrul bugetar că o normă absolută care se impune autorităţii

publice înseamnă a nega orice posibilitate pentru aceasta de a recurge la politica bugetară, încercînd revenirea la dogmele înainte de teoria lui Keynes, determinînd autorităţile publice să realizeze echilibrul bugetar în plină criză economică.

b) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a PIB. Această normă, a ratelor identice de creştere, prezintă inconvenientul, în sensul dacă PIB este un agregat în volum sau în valoare, circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui exprimat în volum, însă de fapt guvernul ia în considerare PIB în valoare, "umflat" în perioada de inflaţie prin creşterea preţurilor. Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde unei politici antiinflaţioniste, ci unei politici structurale, care vizează să menţină constantă partea de resurse afectată sectorului public, limitînd jocul legii lui Wagner (conform căreia cheltuielile publice cresc mai rapid decît PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării economice, elasticitatea - venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară).

c) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în PIB. De exemplu, valoarea deficitului bugetar nu trebuie să depăşească x% din PIB. De regulă, diversele limitări nu corespund unei raţionalităţi economice, ci rezultă din problemele ridicate din finanţarea deficitului bugetar. In acest sens, este necesar să se compare deficitul acceptat cu economisirea disponibilă pe piaţă, deoarece, pe de o parte, un deficit

13

Page 14: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

important, finanţat prin împrumuturi lansate cu o rată a dobînzii ridicată pe piaţa economiilor (economisirii) majorează ponderea datoriei publice şi contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la piaţa financiară poate antrena un efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.

d) alegerea metodelor şi instrumentelor de repartizarea resurselor financiare, o importanţă deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor sau întreprinderilor publice.

Instrumentele utilizatePolitica fiscală Politica bugetară

Numărul şi varietatea impozitelor Volume şi solduri bugetareFelul impunerii (cote fixe sau procentuale)

Operaţiunile bugetareDefinitive, funcţionale şi de capitalTemporare (împrumuturi şi avansuri)

Modul de aşezare – asietă (subiectul, obiectul, mărimea bazei impozabile)

Clasificarea cheltuielilor(Funcţională, administrativă, economică.)

Diversitatea scutirilor, reducerilor şi deducerilor

Acţiuni bugetare- De conjunctură (natura cheltuielilor)- De structură (modificarea structurii şi a modului de intervenţie a statului

Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia.

3.3. Politica monetară În sens larg, politica monetară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor economico-

sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie. Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri sau intervenţiilor Băncii Centrale sau ale autorităţilor monetare efectuate asupra lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei de monedă) prin intermediul unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii economice.

Politica monetară include 3 componente de bază: monetară, creditară şi valutară.Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi derularea circulaţiei

monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.

Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi contracararea inflaţiei.

Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.

Politica monetară, creditară şi valutară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hîrtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).

Intervenţia BNM se realizează prin :a) operaţiunile pe piaţa monetară sînt operaţiunile executate pe piaţa financiară la iniţiativa BNM cu

participarea benevolă a băncilor autorizate. Operaţiunile de piaţă deschisă pot fi efectuate prin tender anunţat anticipat (licitaţii), sau negocieri directe. Utilizînd operaţiunile de piaţă deschisă, BNM asigură piaţa cu lichiditate, efectuînd operaţiuni REPO, sau cumpărînd active (valori mobiliare sau valută străină), sau

14

Page 15: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

scoate resurse din piaţă, plasînd certificate proprii (CBN), efectuînd operaţiuni revers-Repo, vînzînd active (valori mobiliare sau valută străină) sau acceptînd depozite la termen.

b) operaţiunile pe piaţa valutară sunt intervenţiile valutare, ce se derulează în strictă conformitate cu obiectivele politicii valutare. Banca Naţională utilizează în calitate de instrumente ale intervenţiilor valutare atît operaţiunile directe (cumpărări sau vînzări la vedere de valută contra lei moldoveneşti), care influenţează masa monetară, cît şi operaţiunile de ajustare (swap-uri valutare), care sunt instrumente reversibile şi nu influenţează masa monetară pe termen lung.

c) Facilităţile permanente reprezintă facilităţile pe care BNM le pune la dispoziţia băncilor autorizate la iniţiativa acestora. BNM oferă facilitatea de credit overnight şi facilitatea de deposit overnight. Facilităţile permanente joacă rolul unui mecanism de siguranţă în gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară: facilitatea de credit overnight oferă posibilitate băncilor să ia credite de la BNM, iar facilitatea de depozit overnight creează posibilitatea plasării excesului de lichiditate.

d) Rezervele obligatorii reprezintă nivelul minim al mijloacelor atrase pe care o bancă autorizată trebuie să le deţină la BNM. Pentru evaluarea îndeplinirii acestei obligaţii se utilizează media soldurilor zilnice ale contului de rezerve pe durata unei perioade de aplicare.

Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:- crearea monedei şi controlul masei monetare, care vizează volumul şi structura masei monetare în

economie, în funcţie de cererea şi ofertă pe piaţa;- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtii de valoare de stat constituie operaţiuni de vînzare (plasare) -

cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hîrtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vînzarea hîrtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobînzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hîrtiilor de valoare de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobînzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.

- rata dobînzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunînd oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vînzare, Banca Naţională influenţează rata dobînzii. Efectele modificării ratei dobînzii se referă la:

a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;

b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.

- rezervele obligatorii şi rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele bancare şi mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele bancare şi mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.

- rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Instrumentul de promovare a politicii, în context internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte intervenţie pe pieţele valutare. Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.

Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa deschisă. De exemplu, dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin operaţiuni de vînzare a valutei străine, fapt ce contribuie la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă moneda naţională, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.

15

Page 16: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

CAPITOLUL IV. BUGETUL ŞI SISTEMUL BUGETAR 4.1 Bugetul –verigă de bază a sistemului financiar al ţării. 4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale. 4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar.4.4 Elaborarea proiectului bugetului de stat.4.5 Examinarea şi aprobarea legii bugetare anuale.4.6 Executarea bugetului de stat.4.7 Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale, aprobarea ei.4.8 Controlul bugetar4.9 Rolul autorităţilor publice în procesul bugetar.

Cuvinte-cheie: buget public, buget de stat, bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, legea bugetară anuală, sistem bugetar, proces bugetar, control bugetar.4.1 Bugetul - verigă de bază a sistemului financiar al ţării

În economia contemporană bugetul public constituie veriga centrală a sistemului financiar al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii financiare - relaţiile bugetare - care se manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale la nivel naţional şi local.

În teoria şi practica economică, bugetul public este privit, de obicei, din două puncte de vedere – ca o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar şi ca document de previzionare şi de autorizare, ca principala balanţă financiară cu caracter operativ şi obligatoriu a statului.

Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării principalului fond centralizat de mijloace băneşti al statului şi a fondurilor unităţilor administrativ – teritoriale, în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii, a unor activităţi privind dezvoltarea economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea infrastructurii, constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, ordinea publică şi de drept.

Ca principala balanţă financiară, bugetul public este documentul de bază, cu putere de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija de către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.

Există trei categorii de legi ale finanţelor (ale bugetului):A. Legea anuală a finanţelor, sau legea bugetului iniţial, în care se prevede şi se autorizează,

pentru fiecare an financiar, ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului. Ea este votată de către Parlament într-o sesiune autonomă înainte de începutul anului considerat, fiind cunoscută ca legea bugetului de stat;

B. Legile rectificative ale finanţelor sau ale bugetului rectificat au ca obiect rectificarea, în cursul anului bugetar, a dispoziţiilor legii bugetului iniţial; numărul lor nu este fix, putînd varia în funcţie de ani;

C. Legea de reglementare (regularizare) a finanţelor, este adoptată decătre Parlament după expirarea anului bugetar (de regulă după un an), prin care se constată execuţia reală a bugetului şi aprobă diferenţele dintre rezultatele pe care le-a înregistrat, şi previziunile legii anuale a finanţelor, completate cu legile rectificative. Această lege poate fi considerată, într-o accepţiune restrînsă însă, legea de execuţie a bugetului de către Guvern.

Adoptat de către Parlament, bugetul este actul cel mai important din viaţa publică, deoarece el este expresia financiară a programului de acţiune a statului pe perioada de un an. El poate fi abordat sub patru aspecte esenţiale:

a) Din punct de vedere juridic, bugetul este document financiar cu putere de lege care include anumite norme şi normative destinate organizării unei gestiuni financiare clare şi explicite; el reclamă studierea diverselor reguli (norme) referitoare la conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de către Parlament, la execuţia şi la controlul execuţiei sale; aceste norme sunt destinate organizării unei gestiuni transparente a finanţelor de stat şi precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului în domeniul bugetar.

16

Page 17: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

b) Din punct de vedere contabil bugetul reprezintă totalitatea conturilor prin care se gestionează resursele financiare ale statului. Aici din punct de vedere tehnic, ne interesează îndeosebi procesele de elaborare şi executare a bugetului, precum şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli cuprinse în buget.

c) Din punct de vedere economic, se poate remarca faptul că fondurile care trec prin contul bugetar reprezintă o pondere semnificativă din PIB şi că prin impozitele prelevate şi cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente privilegiate de intervenţie în viaţa economică şi socială.

d) Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica economică, socială, educativă, culturală, militară etc.); aceste opţiuni sunt relevate prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt determinate de multipli factori, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de forţa revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea constrîngerilor economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele inerţiale etc.

Indiferent de modul de elaborare şi adoptare, de structura şi detalierea sa, bugetul trebuie să îndeplinească trei funcţii:

1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată execuţia bugetului de către autorităţile publice care au conceput limitele şi condiţiile (adesea, Guvernul şi Parlamentul) şi chiar, într-un mod indirect, de către cetăţeni, care sunt atît finanţatorii, cît şi beneficiarii bugetului.

2. Gestiunea eficace al activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea eficace a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi realiza activităţile prevăzute şi autorizate prin buget.

3. Proiectarea activităţilor statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în diferite programe alternative, fiind evaluate şi însoţite de posibilităţile de finanţare.

Importanţa acestor funcţii se modifică pe parcursul anului bugetar. Funcţia de control domină iniţial, deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din partea Executivului, accentul punîndu-se apoi pe o bună gestiune a resurselor publice, ca în final să se încerce o planificare mai bună a cheltuielilor conform nevoilor şi cerinţelor manifestate în timp.

În teoria economică modernă bugetul este adesea considerat ca o variabilă esenţială in determinarea nivelului PIB şi a nivelului ocupării. Înterpretările referitoare la capacităţile de reglare ale politicilor bugetare sunt foarte diferite, adesea contradictorii. Înainte de a se analiza relaţiile dintre buget, conjunctură şi politica economică se pot, totuşi, aborda legăturile statistice simple între buget şi variabile economice.

Locul strategiilor bugetare în procesul de creştere face din buget instrumentul privilegiat al politicii economice, atît în planul mijloacelor, cît şi al realizării anumitor finalităţi politice şi de justiţie socială.

a) Pe planul mijloacelor se evidenţiază că dacă gestiunea bugetară şi politica fiscală influenţează favorabil rata creşterii, ele provoacă în schimb o creştere a încasărilor fiscale şi autorizează o expansiune a cheltuielilor publice. Autoritatea publică are astfel, datorită existenţei unui „surplus pozitiv” de utilităţi, posibilitatea de a subvenţiona categoriile sociale afectate de creşterea economică şi de a organiza o compensare vastă prin bugetul public de stat sau prin subvenţiile BASS.

b) Bugetul de stat vizează ansamblul de activităţi economice la nivel naţional şi local prin subvenţii şi transferuri. Într-un stat modern, bugetul poate afecta practic întreaga politică economică, în particular - politica de reglare conjuncturală, politica monetară şi financiară (prin fiscalitate şi prin împrumuturi publice), echilibrul balanţei de plăţi curente şi politica de export, politica veniturilor şi a amenajării teritoriilor, urbanizarea, politica industrială, politica culturală şi formarea profesională, politica de preţuri etc. În perioadele de excedent bugetar este influenţată şi politica bunăstării şi a nivelului de viaţă.

c) Relaţia dintre buget şi conjunctura economică, abordată adesea la nivelul soldurilor bugetare, dar şi prin evoluţia agregatelor bugetare şi elasticităţilor cheltuielilor publice, poate evidenţia situaţii diverse:

Impactul deprecierii monetare asupra soldurilor şi agregatelor bugetare;

17

Page 18: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Efectul politicii de reflaţie bugetară la nivelul solurilor asupra evoluţiei cheltuielilor bugetare şi a cererii globale;

Influenţa progresivităţii fluxurilor de încasări fiscale asupra echilibrului bugetar şi asupra expansiunii economice;

Legătura dintre deficitele bugetare continue şi relansarea economică, paritatea valutară, precum şi rezervele valutare.

4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale. Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se

asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare. Problema esenţială a structurării oricărui sistem bugetar derivă din ierarhizarea dreptului de decizie asupra folosirii resurselor bugetare, care impune instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite fiecărei verigi, precum şi modalităţii specifice de încasare a veniturilor şi de alocare pe destinaţii a resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim sistem bugetar de tip federal şi de tip unitar. Sistemul bugetar de tip federal este constituit din trei verigi:

bugetul federaţiei; bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei; bugetul local.

Sistemul bugetar de tip unitar este constituit din două verigi: bugetul administraţiei centrale de stat; bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.

Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate cu Legea Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”, Nr.847 din 24.05.96 menţionează :“Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi fonduri, care constituie bugetul public naţional, cuprinzînd: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.

4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi şi operaţiuni, integrate coerent şi convergent

orientate, derulate stadial şi cuprinzînd: elaborarea proiectului de buget; adoptarea acestuia; execuţia bugetului; încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară; controlul bugetar.

Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ – instituţional, care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele. Indiferent de particularităţi şi de condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune:

PB este unul de decizie , care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, avînd utilitate publică. Decizia ce trebuie luată este una dintre cele mai grele, întrucît resursele mobilizabile sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei;

PB este predominant politic, întrucît deciziile privind alocarea resurselor bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele din programul de guvernare, fixate de partidul care deţine majoritatea parlamentară. În consecinţă, decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală, este adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.

PB are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale.

PB este ciclic , realizîndu-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.

PB este strict reglementat, astfel în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în domeniu şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de către Ministerul Finanţelor.

18

Page 19: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin legea 847-XIII din 24.05.1996, care defineşte în articolul 3, procesul bugetar ca “procesul care începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu aprobarea dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv. Anul bugetar pe teritoriul Republicii Moldova începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie ale fiecărui an.”

4.4 Rolul autorităţilor publice în procesul bugetarPotrivit reglementărilor legale şi a situaţiei de fapt care are loc în decursul procesului bugetar, principalii participanţi la procesul bugetar sunt:

1) entităţile care sunt finanţate de la buget (instituţii, unităţi administrativ-terotiriale etc.), cunoscute ca ordonatori secindari sau terţiari de buget,

2) ordonatorii principali de buget (conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale)

3) Ministerul Finanţelor4) Guvernul5) Legislativul (Parlamentul)6) Grupurile de interese şi cetăţenii.Executorii de buget (principali, secundari, terţiari) se consideră că încearcă să-şi extindă activităţile entităţilor pe care le reprezintă, cererile lor fiind aproape nelimitate. Motivele pentru dorinţa acestora de expansiune includ prestigiul, mai mulţi subordonaţi, mai mult spaţiu, mai mari salarii etc. Ministerul Finanţelor elaborează pentru Guvern proiectul bugetului de stat în baza proiectelor bugetelor locale. El are sarcina de a comunica executorilor principali limitele de cheltuieli stabilite în baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării proiectelor de buget. Sarcina principală a Ministerului Finanţelor este ca pe baza proiectelor de buget să întocmească proiectul bugetului de stat pe care să-l depună la Guvern.Guvernul, după ce îşi însuşeşte proiectul bugetului de stat elaborat de Ministerul Finanţelor, îl supune spre aprobare Parlamentului, însoţit de un raport privind situaţia economico-financiară a ţării şi proiecţia acesteia pentru anul viitor.Parlamentul aprobă bugetul de stat pe ansamblu, pe capitole, pe articole şi pe executorii principali de buget. Legislatorul încearcă de mai multe ori să majoreze cheltuielile publice. Motivaţia constă în faptul că parlamentarii sunt conştienţi că alegerile viitoare vor depinde de abilitatea de care dau dovadă pentru furnizarea de servicii publice, de realizare unor programe şi creşterea numărului de locuri de muncă în circumscripţiile pe care le reprezintă.Grupurile de interes sunt preocupate şi ele de creşterea bugetului de stat. Ele caută să obţină mai multe avantaje pentru membrii săi şi să fie sprijinite fie prin creşterea cheltuielilor publice în favoarea lor, fie prin reducerea impozitelor pe care le plătesc.Cetăţenii, deşi nu au un rol direct în procesul bugetar, au adesea un rol indirect. Ei pot să voteze prin referendum limitarea veniturilor fiscale, să respingă anumite forme de fiscalitate sau să ceară echilibrul bugetar. Ei pot să-şi exprime opiniile cu ocazia alegerilor sau cerînd aleşilor săi să ţină cont de opiniile prezentate de ei.

Toţi aceşti participanţi nu au numai scopuri bugetare diferite şi potenţial conflictual, dar ei, în mod obişnuit, au niveluri diferite de putere. Combinarea diferitor preferinţe şi a nivelurilor diferite de putere trebuie să fie dirijată prin personalul bugetar, astfel încît să se obţină acordul tuturor părţilor care trebuie să respecte legislaţia bugetară.

Teoria bugetară clasică atribuia Parlamentului puterea de decizie în domeniul financiar, controlul încasărilor şi cheltuielilor bugetare fiind consecinţa sistemelor politice din acele vremuri, simplitatea problemelor financiare ale epocii oferind parlamentarilor posibilitatea asamblării informaţiilor necesare pentru adoptarea deciziilor.

Evoluţia democratică a regimului parlamentar, manifestată prin introducerea sufragiului universal, a consolidat autoritatea Parlamentului în condiţiile creşterii prerogativelor Executivului, modificînd, totodată, mentalităţile parlamentarilor confruntaţi cu limitările impuse de Guvern.

Dezvoltarea intervenţiilor economice ale puterii publice a declanşat procesul de declin al rolului financiar al Parlamentului, printre altele, şi devenind principalul mijloc al politicii economice, bugetul impunea parlamentarilor exigenţe de înţelegere şi interpretare.

19

Page 20: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului, al organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.

4.5 Elaborarea proiectului bugetului de stat.Procedura de elaborare şi adoptare de către Parlament a legii bugetare anuale face obiectul Legii

Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”, Nr.847 din 24.05.96.Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se prezintă

Ministerului Finanţelor în termenul stabilit de Guvern şi include, în special: a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul bugetar viitor, care este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Economiei; b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului asigurărilor sociale de stat, care este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei. c) prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor indicatori ce caracterizează politica monetar-creditară a statului, determinată, elaborată si prezentată de către Banca Naţionala a Moldovei.

În temeiul datelor prezentate şi al altei informaţii relevante, Ministerul Finanţelor determină totaluri estimărilor preliminare de venituri şi cheltuieli pentru bugetul de stat. Estimările preliminare se transmit autorităţilor publice de către Ministerul Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Ministerul Finanţelor emite pentru autorităţile publice note metodologice detaliate referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat.

Autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri de buget, la data stabilită de ministrul finanţelor. Propunerile de buget ale autorităţilor publice, structura şi conţinutul cărora se determină de Ministerul Finanţelor, includ: a) veniturile şi cheltuielile realizate în anul bugetar precedent; b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar curent; c) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor; d) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin un an după anul bugetar viitor; e) justificările cerinţelor referitoare la estimările preliminare de venituri şi cheltuieli distribuite de Ministerul Finanţelor potrivit rezultatelor estimate ale programelor incluse în aceste cerinţe. Pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, Ministerul Finanţelor poate solicita orice informaţie adiţională ce este asigurată în mod obligatoriu de către autorităţile publice.

Ministerul Finanţelor examinează propunerile de buget ale autorităţilor publice, care conţin:a) propunerile de venituri şi cheltuieli;b) informaţia şi justificările prevăzute.

Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea de cheltuieli ale bugetului pentru anul bugetar viitor se transmit autorităţilor publice la data stabilită de ministrul finanţelor. În temeiul informaţiei prezentate, autorităţile publice reexaminează propunerile lor de buget şi le prezintă din nou Ministerului Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Dacă autorităţile publice nu sunt de acord cu deciziile Ministerului Finanţelor divergenţele existente se soluţionează în ultima instanţă de Guvern. Ministerul Finanţelor elaborează proiectul bugetului de stat bazat pe: a) scopurile bugetului de stat; b) sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor; c) propunerile de cheltuieli detaliate ale autorităţilor publice; d) propunerile de venituri ale autorităţilor administraţiei publice locale ; e) propunerile privind finanţarea deficitului bugetar, dacă cheltuielile depăşesc veniturile; f) propunerile privind utilizarea excedentului bugetar, dacă veniturile depăşesc cheltuielile. Cheltuielile pentru investiţiile capitale sunt incluse în proiectul bugetului de stat într-o poziţie distinctă. Cheltuielile pentru investiţiile capitale şi alte cheltuieli de investiţii, care se finanţează potrivit legislaţiei din bugetul de stat, se fixează în propunerea de buget în baza devizului de cheltuieli, întocmit de autoritatea publică, şi cuprind: a) evaluarea tehnică a fiecărei investiţii sau achiziţii;

20

Page 21: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

b) evaluarea financiară a costului total al fiecărei investiţii sau achiziţii; c) estimarea cerinţelor de cheltuieli anuale ale fiecărei investiţii sau achiziţii; d) estimarea veniturilor anuale sau a cotizaţiilor, dacă acestea există, posibile de a fi colectate de către Guvern ca rezultat al investiţiei sau al achiziţiei. În temeiul informaţiei prezentate, Ministerul Finanţelor examinează fiecare investiţie sau achiziţie propusă, pentru a determina: a) conformitatea ei strategiilor şi obiectivelor Guvernului; b) prioritatea ei în cadrul limitelor totale de cheltuieli ale bugetului de stat; c) existenţa surselor de finanţare pentru a o completa în anii viitori. În definitivarea procedeelor expuse, Ministerul Finanţelor elaborează proiectul legii bugetare anuale, care cuprinde anexele, şi îl prezintă Guvernului împreună cu nota explicativă. Anexele proiectului legii bugetare anuale cuprind: a) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor; b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin un an după anul bugetar viitor; c) datele adiţionale, prevăzute de legea bugetară anuală. Nota explicativă la proiectul legii bugetare anuale include prognozele prevăzute, precum şi următoarele strategii ale Guvernului: a) strategiile de dezvoltare socială şi economică; b) strategiile politicii bugetar-fiscale; c) strategiile datoriei de stat; d) strategiile de sprijin financiar; e) strategiile relaţiilor bugetului de stat cu bugetele unităţilor administrativ - teritoriale.

În termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor, care include anexele si nota explicativă. Pînă la 1 octombrie a fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului: a) proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor şi nota explicativă; b) lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din proiectul legii bugetare anuale.

Adiţional se prezintă estimările de venituri şi cheltuieli ale bugetului consolidat.Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă. La solicitarea Guvernului,

Ministerul Finanţelor prezintă informaţii sau explicaţii adiţionale referitoare la proiectul legii bugetare anuale şi la nota explicativă.

Guvernul stabileşte procedura de apelare de către autorităţile publice a proiectului legii bugetare anuale şi a notei explicative. Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii bugetare anuale şi la nota explicativă şi controlează operarea amendamentelor respective de către Ministerul Finanţelor. După includerea amendamentelor, dacă acestea există, Guvernul aprobă proiectul legii bugetare anuale.

4.6 Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale. Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 1 octombrie a fiecarui an proiectul legii bugetare

anuale. Proiectul legii bugetare anuale include anexele şi este însotit de nota explicativă. Adiţional la proiectul legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor prezintă calculele veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta. Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare anuale în condiţiile stabilite de Parlament. La data stabilită de Parlament, comisiile permanente prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi finanţe.

În baza avizelor comisiilor permanente şi a propriei sale examinări, Comisia pentru buget şi finanţe întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare anuale şi le prezintă Parlamentului la data stabilită de acesta.

Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă, în trei lecturi. Examinarea în prima lectură

În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:

a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;

21

Page 22: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

b) concepţiile de bază ale proiectului. Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură. În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în prima lectură. Examinarea în a doua lectură În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:

a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor; b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor; c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.

Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură. În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în a doua lectură. Examinarea în a treia lectură În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe:

a) examinează alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice; b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar; c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.

Pînă la 5 decembrie a fiecarui an, Parlamentul adoptă legea bugetară anuală.Daca legea bugetară anuală nu este adoptată şi publicată pînă la 31 decembrie, finanţarea cheltuielilor

pentru anul curent se efectuează lunar în mărime de a douăsprezecea parte din suma cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar precedent.4.7 Executarea bugetului de stat. Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului. În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor: a) solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare ale acestora, precum şi ale instituţiilor subordonate; b) întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de alte acte legislative. În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificaţiei bugetare.Ministerul Finanţelor poate aproba alocaţii pentru fiecare program guvernamental. Repartizarea lunară se semnează de ministrul finanţelor sau de o persoană autorizată din Ministerul Finanţelor, care aprobă cererea de cheltuieli pentru un scop specific. Nici o autoritate publică nu poate efectua cheltuieli fără autorizaţia semnată de ministrul finanţelor sau de persoana autorizată din Ministerul Finanţelor. Executarea de casă a bugetului de stat se efectuează de Ministerul Finanţelor prin Trezoreria de Stat. Ministerul Finanţelor poate angaja băncile comerciale, care activează pe teritoriul Republicii Moldova, în calitate de agenţi pentru efectuarea operaţiunilor ce ţin de executarea de casă a bugetului. În realizarea funcţiilor prevăzute, Ministerul Finanţelor este responsabil de: a) asigurarea evidenţei stricte a veniturilor în baza încasărilor efective în ordinea colectării; b) efectuarea de cheltuieli, în caz de existenţă a autorizaţiei; c) administrarea veniturilor şi cheltuielilor prin conturi distincte bazate pe Clasificaţia bugetară; d) asigurarea serviciului datoriei de stat; e) efectuarea în contul autorităţilor publice a oricăror altor operaţiuni financiare prevăzute în legea bugetară anuală şi în alte acte legislative. Dacă în procesul executării bugetului de stat sporeşte nivelul deficitului, Ministerul Finanţelor poate bloca cheltuieli în cuantum suficient pentru menţinerea nivelului deficitului aprobat prin legea bugetară anuală. Blocarea cheltuielilor se efectuează prin reduceri proporţionale lunare ale tuturor cheltuielilor, cu excepţia celor scutite de blocare prin legea bugetară anuală.

22

Page 23: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În funcţie de evoluţia încasării veniturilor în bugetul de stat, Ministerul Finanţelor poate modifica, cu 5 zile pînă la sfîrşitul lunii curente, estimările de cheltuieli pentru perioada gestionară ulterioară, punînd la curent autorităţile publice respective. În caz de necesitate, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului, iar Guvernul Parlamentului, un proiect de rectificare a legii bugetare anuale, care include: a) estimări revizuite de venituri, de cheltuieli obligatorii (inclusiv serviciul datoriei de stat) şi de deficit sau de excedent rezultant; b) estimări revizuite de rambursări ale sumei datoriei de stat; c) repartizarea soldurilor de mijloace băneşti constituite în urma executării bugetului în anul bugetar precedent; d) estimări şi descrieri revizuite, dacă acestea există, la anexele şi nota explicativă. Autorităţile publice pot înainta Ministerului Finanţelor cereri pentru alocaţii adiţionale în decursul anului bugetar. Fiecare cerere trebuie să includă o justificare pentru cheltuielile adiţionale şi propuneri de compensări sub forma de venituri majorate sau cheltuieli reduse. În procesul executării bugetului de stat, autorităţile publice pot face cheltuieli pentru diverse programe guvernamentale, cu condiţia ca aceste alocaţii să corespundă legii bugetare anuale. Alocaţiile aprobate pentru utilizări specifice nu pot fi redistribuite între destinatari. Alocaţiile incluse în repartizarea lunară pentru utilizări specifice nu pot fi transferate pentru alte utilizări fără notificarea şi aprobarea ministrului finanţelor. Se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea la emisiunea banească directă sau prin finanţarea directă de către bănci. Se interzice dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare din conturile bancare ale Trezoreriei de Stat. Titlurile executorii şi documentele de plată ce ţin de dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti de la bugetul de stat se vor transmite spre executare Trezoreriei Centrale.Titlurile executorii şi documentele de plată ce ţin de dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se vor transmite spre executare trezoreriilor teritoriale respective.

Toate alocaţiile se închid la finele anului bugetar. Dacă anumite cheltuieli sînt stabilite pentru un termen ce depăşeşte un an, sumele necesare sînt prevazute în legile bugetare anuale ulterioare.

Eventualele disponibilităţi rămase neutilizate la finele anului bugetar pot fi realocate în anul bugetar viitor. Suma mijloacelor defalcate din veniturile generale de stat şi transferurile virate în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale în ultimele zile ale anului de gestiune, dar intrate la conturile bugetelor menţionate în anul următor anului de gestiune, se reflectă în executarea de casă a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în anul de gestiune. Sumele defalcărilor calculate din veniturile generale de stat în ultima zi a anului de gestiune se transferî în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale în anul următor anului de gestiune, din contul soldului mijloacelor bugetului de stat la sfîrşitul anului de gestiune, cu reflectarea în executarea de casă a bugetului de stat şi a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în anul de gestiune. Sumele veniturilor încasate în ultima zi a anului de gestiune, destinate transferului în fonduri cu destinaţie specială, se transferă în fondurile respective în anul următor anului de gestiune, din contul soldului mijloacelor bugetului de stat la sfîrşitul anului de gestiune, cu reflectarea în executarea de casă a bugetului de stat în anul de gestiune. În buget se percep impozitele, taxele si alte încasari numai daca au fost stabilite prin lege. Toate veniturile stabilite prin lege se acumulează la contul trezorerial în ordinea colectării.

4.8 Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale şi aprobarea ei.La data de 31 decembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor închide toate conturile deschise în decursul anului bugetar curent, pentru a întocmi raportul anual. Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se încasează în contul bugetului pe anul viitor. La sfîrşitul fiecărui an bugetar, Ministerul Finanţelor întocmeşte un raport despre executarea bugetului de stat, care este prezentat Guvernului şi Parlamentului pînă la data de 1 mai a anului următor anului de gestiune.

23

Page 24: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Structura raportului se stabileşte de ministrul finanţelor. Raportul despre executarea bugetului de stat pe anul de gestiune se examinează şi se aprobă de către Parlament.4.9 Controlul bugetar

Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei necesitate se bazează pe restricţiile ce trebuie luate în considerare în alocarea pe destinaţii şi utilizarea resurselor bugetare avîndu-se în vedere caracterul limitat al acestora. În acest context necesitatea controlului bugetar derivă atît din considerente de ordin politic cît şi din cele de ordin financiar.

Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze integral veniturile bugetare aprobate şi să nu depăşească cheltuielile stabilite.

Din punct de vedere financiar controlul bugetar vizează creşterea interesului Guvernului şi a tuturor subiecţilor antrenaţi în procesul execuţiei bugetare în buna gestionare a fondurilor statului pentru prevenirea delapidărilor şi a fraudelor. Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor în stat, controlul bugetar se exercită de mai multe organe împuternicite şi poate fi de natură politică, jurisdicţională şi administrativă.

Controlul politic se exercită de către Parlament prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de buget împreună cu anexele sale. Acest control se exercită şi în timpul execuţiei bugetului prin examinarea Rapoartelor pe care Guvernul este obligat să le prezinte Parlamentului, prin controalele realizate de comisiile permanente la audierea membrilor Guvernului, în cadrul şedinţelor, precum şi prin controlul persoanelor care gestionează fondurile publice.

Controlul jurisdicţional se efectuează de organismele specializate ale statului în scopul stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor implicaţi în procesul execuţiei bugetare în cazul administrării defectuoase a fondurilor politice. În acest scop activează Curtea de Conturi ca organ de control de bază dintr-un stat.

Controlul administrativ include atît controlul exercitat de organele specializate ale Ministerului Finanţelor (IFPS, Trezoreria, ş.a.) cît şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii sub forma controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite bugetare asupra modului cum aceste credite sunt consumate de subordonaţi.

În funcţie de momentul efectuării sale, controlul bugetar poate fi: Preventiv; Concomitent; Post-operativ. Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin intermediul său se poate opri derularea

operaţiunilor ilegale sau a celor apreciate a fi inoportune şi ineficiente. Controlul concomitent are o eficienţă limitată, dar nu trebuie subestimat, deoarece prin determinarea

legalităţii sau ilegalităţii operaţiunii, se preîntîmpină iniţierea unor acţiuni similare în viitor. Controlul post-operativ nu mai poate repara ceea ce s-a realizat, dar prin identificarea abaterilor de la

lege şi stabilirea persoanelor vinovate se pot institui măsuri de recuperări a prejudiciilor aduse statului.

Capitolul V.. Sistemul cheltuielilor publice5.1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice5.2. Clasificarea cheltuielilor publice5.3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice5.4. Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice

Cuvinte-cheie: sistemul cheltuielilor publice, cheltuieli bugetare, clasificarea cheltuielilor publice, clasificarea economică, clasificarea funcţională, clasificarea administrativă, elasticitatea cheltuielilor, efecte economice şi sociale.

5.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publiceÎn procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităţilor publice

generale. Pentru aceasta statul are nevoie de importante resurse băneşti care se mobilizează prin intermediul relaţiilor financiare. Folosirea resurselor băneşti astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.

În opinia savantului român Iu. Văcărel, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

24

Page 25: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Peggy şi Richard A. Musgrave definesc cheltuielile publice ca “utilizarea direcţionată a resurselor sectorului public pentru satisfacerea necesităţilor în utilităţi publice şi realizarea măsurilor de redistribuire justificate de pe poziţiile echităţii sociale.”

Cheltuielile publice se materializează în plăţi, efectuate de către stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strînsă legătură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de PIB, reprezentînd valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente (cheltuieli cu întreţinere, salarii), iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de PIB, reprezentînd participarea statului la finanţarea formării brute de capital, atît în sfera producţie materiale, cît şi în sfera nematerială.

În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Influenţa economică a cheltuielilor publice variază în timp. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru funcţionarea acestora. Altele influenţează indirect mediul economic şi social, constituind astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru al ameliora (distribuirea veniturilor suplimentare, sporirea comenzilor publice sau creşterea investiţiilor).

După R. Musgrave, problemele care sunt soluţionate în domeniul cheltuirii mijloacelor publice pot fi divizate în trei categorii:

1. acordarea ajutorului social (îndeminizaţii acordate invalizilor);2. asigurarea obligatorie (în caz de boală, şomaj şi alte situaţii de risc);3. producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a serviciilor pentru satisfacerea necesităţilor pentru

care statul îşi asumă responsabilitate.În cadrul analizei cheltuielilor publice este necesară efectuarea între cheltuielile publice şi cele

bugetare.Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul

instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţiile social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.

În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale: cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:

- bugetului de stat;- bugetului asigurărilor sociale de stat;- bugetelor locale;- fondurilor fondului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.

cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale;

cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială gestionate de guvern sau de un alt organ public;

cheltuielile întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat ; cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de

la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor organizaţii.Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei

de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor de asigurări obligatorii de asistenţa medicală. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă decît cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Distincţiile efectuate între aceste categorii de cheltuieli vizează:a). Modul de efectuare a acestor cheltuieli:

- cheltuieli publice – în baza fondurilor constituite;- cheltuieli bugetare – condiţionate de prevederile din buget şi sunt determinate de

îndeplinirea condiţiilor legale, nu numai de existenţa fondurilor băneşti;b). Modul de aprobare:

- cheltuieli publice – de către ordonatorii de credite;- cheltuieli bugetare – de către Parlament sau consiliile locale.

Complexitatea funcţiilor statului contemporan a condus la diversificarea cheltuielilor publice, perfecţionarea metodelor de optimizare şi dimensionarea acestora pe obiective şi beneficiari.

5.2 Clasificarea cheltuielilor publice

25

Page 26: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor financiare.

Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai frecvent se folosesc următoarele tipuri de clasificări:

c) administrativă;d) economică;e) financiară;f) clasificare folosită de organismele ONU.

a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce diferă una de alta datorită criteriului pus la bază:

- instituţional (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de ministere);- administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia cheltuielilor publice între judeţe, oraşe, raioane).Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea periodică a structurilor de dirijare

diminuează importanţa ei mai ales în cadrul analizei pe intervale de lungă durată.b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei diferite categorii

de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai multe variante:I variantă: împarte cheltuielile publice în:- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri etc.);- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii etc.; cheltuieli

materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale, medicamente, materiale pentru reparaţie etc.; transferuri: subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);

II variantă: împarte cheltuielile publice în:- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);- cheltuieli de transfer (de restribuire);III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice divizează cheltuielile

publice în felul următor:- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);- cheltuieli pentru investiţii.c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în care cheltuielile publice

afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele categorii: cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi înglobează cheltuielile

atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare; cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie: acordarea de împrumuturi,

finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc. cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în

anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru împrumuturi.d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale:

funcţională – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii publice, generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni economice; servicii comunale; alte cheltuieli;

economică – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind consumul definitiv de venit naţional; dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a capitalului; transferuri de capital.

În Republica Moldova, începînd cu 1997, se utilizează Noua Clasificaţie Bugetară. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară de stat.

Conform Clasificaţiei Bugetare, cheltuielile publice sunt grupate în funcţie de:- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare;- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare.

5.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publiceÎn cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza următorul sistem de indicatori, care pot fi

divizaţi după: - nivelul;

26

Page 27: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- structura;- dinamica cheltuielilor publice.

Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:- volumul anual al cheltuielilor publice;- ponderea cheltuielilor publice în PIB;- cheltuielilor publice medii pe un locuitor.

Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în unităţi monetare naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.

Volumul anual nominal al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile din perioada respectivă. De regulă, datele din bugetele proiectate şi efective sînt exprimate în mărimi nominale.

Volumul anual real al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile constante corectate la indicele preţurilor, comparabile în perioade diferite.

Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB; G – volumul anual al cheltuielilor publice; Y – PIB.

În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă a economiei.

Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al cheltuielilor publice la numărul de locuitori:

unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor; G – volumul anual al cheltuielilor publice; Nl – numărul locuitorilor.

Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică (pondere) a

fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin formula:

unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;Gi – cheltuieli publice de categoria i;Gt – cheltuieli publice totale;i – categoria de cheltuieli concrete.

Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.

Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează la indicatorii de dinamică, care sînt:

a) creşterea nominală absolută;b) creşterea reală absolută;c) creşterea nominală relativă;

27

Page 28: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

d) creşterea reală relativă.

a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:

unde: DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1) faţă de perioada de referinţă (0);Gn

1 şi Gn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.

Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv situaţia, deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice oscilaţiile preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflaţia etc., ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat deformează tabelul economic.

Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.

b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în preţuri constante, poate fi determinată conform formulei:

unde: DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;Gr

1 şi Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.

Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci preţurile curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor, prin relaţia:

unde: Gr1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea cu mărimi

reale.c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

unde: - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;

Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;

Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea mai pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.

d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:

unde: - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;

Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;

28

Page 29: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creşterii relative a cheltuielilor publice şi creşterii relative a PIB-ului. Raportînd aceşti doi indici s-a căpătat un indicator, care este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eG):

sau

Elasticitatea cheltuielilor publice arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB. Dacă elasticitatea cheltuielilor publice >1 (echeltuielilor publice >1), persistă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice.5.4 Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice

Mărimea şi structura cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Aceşti parametri ai cheltuielilor publice se găsesc într-o continuă evoluţie.

În perioada liberei concurenţe, cînd necesitatea intervenţiei statului era negată, mărimea şi structura cheltuielilor publice erau determinate de principalele preocupări ale statului – importante activităţi militare, întreţinerea organelor administrativ – poliţieneşti etc. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea cheltuielilor publice în ţările europene rareori au depăşit 10% din venitul naţional. Statul permanent evolua în rolul de prestator de servicii generale ca securitatea, justiţia, apărarea.

În epoca contemporană s-au modificat caracteristicile cheltuielilor publice: cheltuielile publice de la o perioadă la alta cresc atît ca expresie valorică, bănească, cît şi ca

mărime reală, absolută; structura cheltuielilor publice acum este determinată de rolul important care îi revine statului în

viaţa economică şi socială.În această epocă toate ţările economic dezvoltate statul a devenit într-adevăr un agent economic

esenţial. În legătură cu creşterea reală a cheltuielilor publice trebuie menţionat faptul că aceasta este cauzată de un şir de factori, printre care:

a) factori demografici, care se manifestă prin creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socio-profesionale;

b) factorii economici, ce ţin de obligaţiile economice ale statului de a finanţa acţiunile economice costisitoare, întreţine infrastructura de producţie, de a sprijini ramurile nerentabile, de a evita perturbările economice etc.

c) factorii sociali, care se manifestă prin lărgirea finanţării de către stat a acţiunilor social-culturale, şi în primul rînd, asistenţa şi asigurările sociale, învăţămîntul, sănătatea etc.

d) factorii militari, ce ţin de cercetări şi producerea noilor genuri de arme şi tehnică militară, persistenţa pericolului de conflicte militare şi apariţia unui nou fenomen – distrugerea şi lichidarea importantelor cantităţi de arme nucleare, chimice, biologice etc.

e) factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice interne şi externe;

f) factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan datorită transformării concepţiei politice cu privire la rolul şi funcţiile autorităţilor publice în condiţiile actuale.

Creşterea reală a cheltuielilor publice se bazează pe creşterea PIB şi pe sporirea părţii lui care se distribuie către autorităţile publice. În prezent, cheltuielile publice sînt privite ca instrument important de influenţare a proceselor economice şi sociale din societate, atît în sensul activizării unora, cît şi cu scopul frînării altora.

Cheltuielilor publice, de rînd cu investiţiile private, contribuie la mărirea cererii de bunuri şi servicii. Ele se concretizează în achiziţii de bunuri, beneficieri de servicii. Ca urmare, cresc veniturile firmelor şi menajelor, care, la rîndul lor, creează o nouă cerere sporită. Aceasta are un şir de efecte economie:

- creşterea volumului investiţiilor;- utilizarea mai deplină a forţei de muncă datorită creării a noi locuri de muncă;- creşterea volumului real de producţie ce înseamnă obţinerea creşterii economice (sporirea PIB);- creşterea treptată a veniturilor în societate etc.

29

Page 30: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Creşterea cheltuielilor publice produce şi efecte sociale:- diminuarea şomajului;- dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor publice sociale şi culturale;- promovarea unei protecţii sociale sigure;- redistribuirea echitabilă a veniturilor între grupe de indivizi, colectivităţi, teritorii etc.

Autorităţile publice din diferite ţări conducîndu-se de recomandările ştiinţifice referitoare la cheltuielile publice utilizează fluxurile financiare publice pentru stimularea economiei şi soluţionarea problemelor sociale.

Formulînd argumente în favoarea măririi cheltuielilor publice, trebuie subliniat că e necesară urmărirea strictă şi atentă a creşterii lor pentru a sigura stabilitatea monetară. Creşterea rapidă a cheltuielilor publice poate duce la fenomene inflaţioniste. Autorităţile publice trebuie să analizeze minuţios fiecare gen de cheltuieli şi să opteze prioritar pentru acelea care prin efectele lor îşi vor dovedi eficienţa şi productivitatea cheltuielilor publice trebuie să asigure realizarea unor obiective precise economice şi sociale.PROBLEME REZOLVATEProblema 1.În baza datelor prezentate de determinat indicatorii ce exprimă nivelul şi dinamica absolută (anul de bază 2005) a cheltuielilor pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului:

Indicatorii (nominali) Executat2005 2006 2007 2008

Cheltuieli pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului (mln. lei)

921,5 1206,0 1373,3 1463,5

Numărul de locuitori (mln.loc) 3,6 3,58 3,58 3,57

PIB (mln. lei) 36755 44069 53430 62840

REZOLVARE

Nivelul cheltuielilor pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului se exprimă prin indicatorii: cheltuieli pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului medii pe un locuitor şi ponderea cheltuielilor pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului în PIB.Cp/1 loc = Cp/N loc CpP (Gs) Cp/PIB = −−− * 100% PIB

Dinamica absolută a cheltuielilor pentru menţinerea ordinii publice, apărarea şi securitatea statului se determină prin formula:

Δ Cpⁿ1/0 = Cpⁿ 1-Cpⁿ 0Indicatorii executat

2005 2006 2007 2008Ch medii pe locuitor (lei/locuitor) 255,97 336,87 383,6 409,94

Ponderea în PIB (%) 2,5 2,7 2,57 2,3

Dinamica absolută a cheltuielilor (faţă de anul 2005), (mln.lei)

- 284,5 451,8 542

Capitolul VI. Sistemul resurselor financiare publice6.1. Conţinutul economic al resurselor publice.6.2. Clasificrea resurselor financiare publice.

Cuvinte-cheie: resurse financiare, resurse financiare publice, volumul resurselor financiare, resursele de trezorerie, prelevările cu caracter obligatoriu,

30

Page 31: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

6.1 Conţinutul economic al resurselor publice.Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni, care pot fi divizate în resurse: materiale, umane,

informaţionale şi financiare. Un rol deosebit de important au resursele financiare. Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură. Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii o au factorii:

volumul şi structura producţiei; nivelul preţurilor; raportul dintre formarea brută de capital şi consum.

Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde în, în principiu, de doi factori:1. de mărimea produsului intern brut (PIB);2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Resursele financiare ale societăţii sau naţiunii înglobează resursele financiare publice. La rîndul lor resursele financiare publice includ:

resurse financiare ale administraţiei de stat centrale; resursele administraţiei de stat locale; resursele întreprinderii publice; resursele asigurărilor sociale de stat.

Fiecărei component îi corespunde o anumită structură:1. Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:a) impozite şi taxele;b) veniturile nefiscale;c) împrumuturile;d) alte resurse cu caracter obligatoriu.2. Resursele administraţiei de stat locale includ:a) defalcările din veniturile regularizate centrale;b) impozitele şi taxele locale;c) veniturile nefiscale cu caracter local;d) transferurile primite de la administraţia de stat;e) împrumuturile;f) alte resurse.3. Resursele întreprinderilor publice:a) resurse proprii;b) resurse primite de la buget;c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.4. Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din

alocaţiile şi din alocaţiile de la bugetul de stat.Nivelul resurselor financiare publice depinde în primul rînd de mărimea cheltuielilor publice,

precum şi de condiţiile conjuncturale:

1. în perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozit la un venit mai mare şi venitul fiscal va fi mai mare.

2. în perioadele inflaţioniste veniturile fiscale cresc, în mod automat.3. sporirea resurselor financiare publice se atinge în cazul cînd Guvernul

duce o politică economică de reducere a consumului, prin măsuri de majorare a impozitelor.

Resursele financiare ale societăţii

R.F ale autorităţilor şi instituţiilor publice

R.F ale întreprinderilor

publice şi private

R.F ale organizaţiilorfără scop lucrativ

R.F ale populaţiei

31

Page 32: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

4. împrumuturi publice interne (emisia şi vinderea obligaţiunilor de stat către populaţie) în vederea diminuării masei băneşti existente la populaţie. Acesta este un instrument a politicii monetar-creditare, dar efectul ei este creşterea resurselor financiare publice fără emisie de monedă.

Factorii care determină creşterea finanţelor publice: Factorii economici, care determină creşterea PIB şi pe această bază sporirea veniturilor

impozabile. Factorii monetari (dobînda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa sa prin preţ.

Accentuarea fenomenelor inflaţioniste sau creşterea preţurilor determină în anumite condiţii creşterea salariilor şi a profiturilor şi implicit sporirea resurselor din impozitele directe.

Factorii sociali – redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de educaţie, sănătate şi securitate socială.

Factorii demografici – sporirea numărului contribuabililor. Factorii politici şi militari, care pot genera în lanţ creşterea producţiei şi a veniturilor, creşterea a

contribuţiilor la asigurările sociale şi a fiscalităţii, influenţînd nivelul resurselor financiare. Facori de natura financiară, care generalizează influenţa celorlaţi factori exprimată prin

modificarea mărimii cheltuielilor publice6.2 Clasificarea resurselor financiare publice

Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare publice

sunt:1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o

constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.

2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.

3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5 ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare.

4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile de stat este mai mică decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.

II. După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta. Însă, avînd în vedere principalele trăsături caracteristicile resurselor financiare publice în ţările avansate şi în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţie de două criterii şi anume:

după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, resursele financiare publice pot fi structurate în:

a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se includ: veniturile fiscale; contribuţiile pentru asigurările sociale de stat; veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale sunt venituri din:- impozite directe aşezate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra averii;- din impozite pe consum;- din taxe vamale;- din taxe de timbru şi de înregistrare.Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii, arenzi, etc. de

la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi diverse alte venituri.b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale cînd, practic,

resursele curente nu acoperă cheltuielile.

32

Page 33: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În grupa resurselor extraordinare se cuprind:- emisiunea de bani de hîrtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;- împrumuturile de stat interne şi externe;- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.

din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în resurse interne şi resurse externe.

Resursele interne cuprind: impozitele; taxele; veniturile de la proprietăţile de stat; donaţii interne; emisiunea de bani de hîrtie; împrumuturile contractate pe piaţa internă.

Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe contractate la guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

În Republica Moldova în conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar” şi “Legea bugetului de stat” resursele financiare publice sunt formate din ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale, ale administraţiei de stat locale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Conform Clasificaţiei Bugetare, resursele financiare publice sunt structurate în:1. Venituri curente;2. Venituri din operaţiuni cu capital;3. Transferuri.Resursele bugetelor locale au aproximativ aceiaşi structură, cu deosebirea că pe lîngă veniturile

curente şi cele din capital intervin şi transferurile obţinute de la bugetul de stat şi bugetele de alt nivel. Conform Legii Republica Moldova privind sistemul bugetar şi procesul bugetar veniturile bugetelor locale include:

a) impozitele şi taxele locale prevăzute în legea privind impozitele şi taxele locale;b) defalcările din impozitele şi taxele generale de stat determinate prin legea bugetară anuală;c) transferurile de la Bugetul unităţii administrativ-teritoriale ierarhic superioare, stabilite conform

legislaţiei;d) încasările de la vînzarea de bunuri patrimoniale ale unităţilor administrativ-teritoriale;e) alte încasări prevăzute de legislaţie.Transferuri se efectuează pentru plata salariilor şi contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat,

pentru resursele energetice – stingerea datoriilor şi plăţile curente.Resursele instituţiilor publice şi din activităţile autofinanţate sunt formate numai din venituri curente.

Ele sunt grupate pe domenii de activitate: învăţămînt, sănătate, cultură şi artă, asistenţa socială, sport, gospodărie comunală şi locuinţe, cercetarea ştiinţifică, agricultură, alte domenii de activitate.

Resursele Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat cuprind venituri curente şi alocaţii de la bugetul de stat şi se împart în fonduri: fondul de pensii şi îndemnizaţii; fondul de protecţie a familiilor cu copii; fondul de şomaj; fondul de asigurare socială a salariaţilor; fondul de rezervă

Capitolul VII. Impozite – noţiuni generale7.1 Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor7.2 Clasificarea impozitelor şi taxelor 7.3 Elementele tehnice ale impozitului7.3 Principiile impozitării7.4 Metode de impunere şi metode de percepere a impozitelor7.5 Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Cuvinte cheie: impozit, sistem fiscal, impozite directe, impozite indirecte, baza de calcul a impozitului, suportatorul impozitului, repercusiunea fiscală, perioada fiscală, unitate de impunere, înlesniri fiscale, impunere echitabilă, cote progresive compuse, organ fiscal, organe cu atribuţie de administrare fiscală, legislaţie fiscală.

7.1 Conţinutul economic şi funcţiile impozitelor

33

Page 34: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii ale impozitului, printre care putem prezenta cel mai des utilizate.

Impozitul este definit, în literatura economică franceză, drept o prelevare obligatorie în profitul administraţiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit de colectivitate.

În concepţia unor economişti români, impozitul este o prelevare obligatorie şi fără contrapartidă efectuată de administraţiile publice în vederea susţinerii cheltuielilor publice – funcţia financiară a lor, şi în vederea regularizării activităţii economice – funcţia politică.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.

Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (1)), impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată.

Impozitul reprezintă, în acelaşi timp, o categorie materială, economică şi juridică.Din punct de vedere material, impozitul reprezintă o sumă concretă de bani, pe care contribuabilii o

prelevează în favoarea statului în anumite perioade de timp, conform unei proceduri stabilite.Ca o categorie economică, impozitul reprezintă o relaţie bănească, apărută în cadrul mişcării într-o

singură direcţie a valorii de la contribuabili spre stat, în mărime şi termeni prestabiliţi.Din punct de vedere juridic, impozitul reprezintă o obligaţie publică a fiecărui contribuabil de a

transmite statului o parte din veniturile sau averea sa.Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe, decât dacă există legea respectivă cu privire la impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării, conform legilor în vigoare.

Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.

Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime.

Taxele întrunesc o serie de atribute specifice impozitelor, şi anume: obligativitatea, nerambursabilitatea, dreptul de urmărire în caz de neplată.

După natura lor, taxele pot fi: taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile introduse spre judecare; taxe de notariat, pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii etc. taxe de consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize ş.a. taxe de administraţie, pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către organele

administraţiei de stat.Taxele se pot încasa în numerar sau prin aplicarea de timbre. Ele pot fi stabilite în sume fixe sau ad-

valorem, atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani. După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi: taxe de timbru taxe de înregistrare.

34

Page 35: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Conform Codului fiscal al Republicii Moldova (art. 6 (2)), taxa este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit.

Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unei instituţii de stat.• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct şi imediat.Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.

Între impozite şi taxe există unele deosebiri distincte: Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi imediat, pe când

pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de posibil, imediat. Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil, în timp ce

mărimea taxei depinde, de felul şi costul serviciului prestat. La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale taxelor se

fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.Funcţiile impozitelor

În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:1. fiscală;2. de stimulare;3. de redistribuire;4. de reglare;5. de control.

Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.

Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.

Din definiţia impozitelor reiese, că acestea reprezintă prelevări cu caracter obligatoriu şi forţat. Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie impozitelor rolul primordial în structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul lor de a satisface necesităţile publice. Anume funcţia fiscală a impozitelor contribuie la redistribuirea venitului naţional în folosul păturilor sociale.

Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era o funcţie suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab dezvoltate şi în cele cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi, până în prezent, prevalează asupra celorlalte funcţii. În aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea fiscalităţii numai în interesele statului duce la apariţia fenomenului de evaziune fiscală. Contribuabilii nu numai că nu îşi îndeplinesc pe deplin obligaţiile fiscale, dar caută diverse modalităţi legale şi ilegale de a eschiva de la plata impozitelor.

Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care ulterior sunt redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi învăţământul, sănătatea, ştiinţa, cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în aceste domenii stimulează progresul social, dar rezultatele acestei stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată de timp. În acest context a apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de stimulare a activităţii economice, iar efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai scurtă de timp.

Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia de stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea contribuabililor. Utilizarea în fiscalitate

35

Page 36: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri efectul de stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii economice, care necesită amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul devine un instrument viabil al politicii sociale a statului.

Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de bază ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.

Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora, decât posesorii iniţiali ai resurselor. Astfel, impozitele sunt redistribuite, cu prioritate, în sferele neproductive, care sunt finanţate din buget (ocrotirea sănătăţii, apărarea ordinii publice, învăţământ, cultură, sport ş.a.)

Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.

Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează consumul unor produse dăunătoare sănătăţii, etc.

În procesul de reglementare fiscală statul efectuează o analiză multilaterală a activităţii economice, dar pentru a obţine un efect maxim este nevoie de a efectua un control asupra corectitudinii funcţionării mecanismului fiscal.

Impozitele, ca şi finanţele, îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea derulării, din punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de distribuţie, permite de a verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.

7.2 Clasificarea impozitelor şi taxelorImpozitele, instituite în majoritatea statelor lumii, sunt caracterizate prin eterogenitatea lor,

determinata de deosebirile care privesc atât trăsăturile de forma, cât şi de conţinut. Pentru a observa mai uşor efectele diferitor categorii de impozite pe plan economic, social, politic este nevoie de grupat impozitele în baza unor criterii ştiinţifice.• După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart in impozite:

a) directeb) indirecte.Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere theoretic, cât si

practic.• După obiectul impunerii deosebim:

a) impozite pe venit, care afectează veniturile persoanelor fizice sau juridice;b) impozite pe avere, care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabilului;c) impozite pe consum, care afectează cheltuielile de consum (TVA, accizele)

Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe consum vizează tocmai cheltuirea lor.• După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:

a) impozite cu caracter fiscalb) impozite cu caracter de ordine.

Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine sunt introduse, în primul rând, pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal (accize la băuturi alcoolice, ţigări etc.)• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:a) permanente, când se încasează periodic ( de regulă, anual)b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată (de regulă, în situaţii excepţionale).• După instituţia care le administrează:

36

Page 37: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

1) în statele de tip federal deosebim:a) impozite federaleb) impozite ale statelor membre ale federaţieic) impozite locale

2) în statele de tip unitar deosebim:a) impozite gestionate de administraţia centrală de statb) impozite gestionate de administraţiile locale.Aceste clasificări tehnice sunt cel mai des utilizate în practica fiscală, dar, în literatura de specialitate,

se mai întâlnesc şi alte clasificări ale impozitelor, în funcţie de criteriile care stau la baza acestora. Caracteristica impozitelor directe

Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul ca persoana care plăteşte impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se caracterizează prin faptul că se stabilesc în legătura cu anumite obiecte materiale, făcându-se abstracţie de la situaţia personala a subiectului impunerii. În cazul impozitelor directe reale nu se ia în considerare produsul net obţinut de contribuabil, ci numai produsul brut sau cel mediu ceea ce dezavantajează pe cei care realizează venit superior celui mediu. Aceste impozite prezintă şi alte neajunsuri cum sunt: existenţa unor largi posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de informaţie exactă în stabilirea impozitelor şi prin faptul cum se aşează - impozitul nu poate cuprinde decât o parte din materia impozabilă. În categoria impozitelor de tip real cele mai cunoscute de practica internaţională sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile economice neagricole şi mişcarea capitalului bănesc.

Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia personală a plătitorului, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective. Impozitele personale înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitelor reale. Ele au permis instituirea minimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile realizate până la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor condiţii decente de viata. Impozitele personale sunt întâlnite sub forma impozitelor pe venit şi pe avere.Impozitele pe venit se împart în două grupe:1) impozitul pe veniturile persoanelor fizice2) impozitul pe veniturile persoanelor juridiceImpozitele pe avere se împart la rândul lor în:1) impozite pe averea propriu-zisă

a) impozite asupra averii (se plătesc din venitul produs de avere)b) impozite din substanţa averii

2) impozite pe circulaţia averiia) impozite pe succesiunib) impozite pe donaţii

3) impozite asupra creşterii averiia) impozite pe plusul de valoare imobiliarăb) impozitul pe sporul de avere dobândită la război.

Caracteristica impozitelor indirecteImpozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării

unor servicii. Ele nu se stabilesc direct şi normativ asupra contribuabililor.Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor impuse,

indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora. Impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitate de măsură. Acest tip de impozite nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale. Indiferent de mărimea veniturilor obţinute de consumatori, cota de aplicare a impozitelor este unică. Însa raportat la întregul venit de care dispune cumpărătorul, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Astfel, cu cat o persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală a impozitelor indirecte. Aceste impozite afectează puterea de cumpărare a consumatorilor şi deci contribuie la scăderea nivelului de

37

Page 38: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

trai al populaţiei. Din categoria impozitelor indirecte fac parte: taxele de consumaţie, monopolurile fiscale, taxele vamale, taxele de timbru şi înregistrare.

Taxele de consumaţie sunt impozite cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi realizate în interiorul ţării. Ele se întâlnesc sub diverse forme: taxe de consumaţie pe produs (speciale) şi taxe generale pe vânzări.

Taxele de consumaţie pe produs (accizele) se aşează asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite cu altele. Astfel, accizele au un randament fiscal ridicat. Ele se calculează în sume fixe pe unitate sau în cote procentuale asupra preţului de vânzare. Grupurile de mărfuri supuse accizelor şi cotele lor diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă fiscală la alta. Adesea accizele sunt utilizate în vederea realizării unor obiective sociale: limitarea consumului de alcool şi tutun.

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. În practica internaţională se cunosc trei forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri: forma impozitului cumulativ, forma impozitului unic (monofazic) şi forma impozitului unic cu plată fracţională.

Când impozitul pe cifra de afaceri se aşează sub forma impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse în toate fazele prin care trec, până ajung la cumpărător, obţinând în aşa fel "impozitul în piramidă" sau "impozitul în cascadă". Datorită acestui mod de aşezare care duce la perceperea impozitului de la impozit unele ţări au renunţat la această formă cu toate că asigura un randament fiscal înalt. Mărimea absolută a impozitului depinde de lungimea circuitului economic prin care trece marfa, impunându-se la fiecare fază.

În cazul când impozitul pe cifra de afaceri se aşează sub forma impozitului monofazic, el se încasează o singura dată, indiferent de lungimea circuitului economic. Dacă impozitul se încasează la momentul vânzării mărfii de către producător primului cumpărător, atunci avem taxa pe producţie, iar daca se încasează la stadiului comerţului, atunci avem taxa asupra vânzării sau impozit pe circulaţie.

Forma impozitului unic cu plata fracţională este denumit taxa asupra valorii adăugate (TVA). TVA se poate calcula prin două metode:

1) prin aplicarea cotei asupra valorii adăugate, calculată ca diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, la fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa.2) prin aplicarea cotei asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa colectată din care se deduce taxa deductibilă, calculată prin aplicarea cotei la preţul de vânzare din stadiul anterior (preţul de cumpărare din stadiul respectiv).Monopolurile fiscale sunt instituite asupra producţiei şi vânzării anumitor produse. Ele, în sfera de

cumpărare pot fi depline şi parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei cât şi asupra comerţului cu ridicata şi amănuntul. Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Monopolul fiscal reprezintă dreptul pe care şi-l rezervă statul de a produce sau/şi de a vinde anumite bunuri de consum (alcool, zahăr, tutun ş.a.). Monopolul de stat nu este un impozit special, dar o modalitate de percepere a impozitului indirect (pe cheltuieli).

Printre statele, în care monopolurile fiscale aduc contribuţii importante, menţionăm Italia (asupra tutunului, chibriturilor, pietrelor de brichete), Germania (asupra alcoolului şi a bîuturilor alcoolice), Spania (asupra tutunului şi petrolului).

7.3 Elementele tehnice ale impozituluiImpozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul de

aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă, sunt anumite elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, caile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Elementele impozitului sunt următoarele:1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;

38

Page 39: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat în cazul impozitelor indirecte;

• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:

a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element de calcul;

b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de valoarea acesteia.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.

3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.

4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.

5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.

6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.

7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.

• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:

- proporţională- progresivă- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.

9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare ca:• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

39

Page 40: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală. Pentru diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada fiscală este o lună, la impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la impozitul pe venit – un an.

11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale de populaţie.

• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.

• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.

• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări, odată în plus, caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

7.4 Principiile impozităriiImpunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza legii, care au drept scop

stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui contribuabil.Principii clasice ale impuneriiÎn anul 1776, Adam Smith, în cartea sa “Avuţia naţiunilor” propunea partu principii, care ar trebui urmate la stabilirea impozitelor:1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea veniturilor

bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa. 2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în stabilirea impozitului şi

care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret, cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.

3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.

4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.Fiind respectate aceste principii clasice, se putea vorbi despre constituirea unui sistem fiscal eficient. Pe

parcursul anilor, principiile impunerii au fost adaptate la perioadele economice corespunzătoare, dar nu şi-au pierdut actualitatea. Majoritatea principiilor moderne de impunere sunt fundamentate pe principiile clasice.

Principii moderne de impunere1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate în

faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma juridică în care sunt organizate şi

40

Page 41: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea lui. Se folose;te la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA, taxe vamale, accize, ş.a. • Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele. Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor fizice.

Pentru obţinerea unei reale egalităţi fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se ţină seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de elementele care caracterizează situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care influenţează capacitatea de plată.

2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de sporirea

producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate, de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.

Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie plătitorul.

3. Principiul politicii economice Prin introducerea unui impozit, se urmăreşte nu numai procurarea veniturilor necesare acoperirii

cheltuielilor publice, dar şi utilizarea acestuia ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile comerciale cu alte state.

Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt:

- Stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;- Reducerea sau scutirea mărfurilor autohtone de plata impozitelor indirecte;- Acordarea facilităţilor fiscale întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramurile sau

susramurile strategice ş.a.În vederea creşterii consumului unei anumite mărfi, statul recurge la micşorarea impozitelor indirecte,

percepute la vânzarea acesteea. Dacă se urmăreşte reducerea consumului, atunci se majorează cotele impozitelor indirecte aplicate la comercializarea produselor respective.

Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale, constând în restituirea parţială sau totală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor şi serviciilor exportate. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul anumitor mărfuri.

4. Principiile social-politice.Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a veniturilor sau

averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, să favorizeze natalitatea etc.

7.5 Metode de impunere

41

Page 42: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să îmbrace mai multe forme.

În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de două tipuri:• provizorie, care se efectuează în timpul anului• definitivă, care se efectuează la finele anului

Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau lunar) şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.

În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură persoană.

În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:• individuală• colectivă

În dependenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:• directă• indirectă (sau forfetară)

După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:• fixe• procentuale Impunerea în cote fixeCota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de măsură a impozitului.Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit bun, o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei autorizaţii.

De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a terenurilor, zona de fertilitate ş.a.

Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia personală a acestuia.Exemplu:

Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5ha si 15ha. Cota stabilită este de 75 lei ha.Impozitul de plată este:• pentru primul contribuabil 375 lei ( 5 ha *75 lei/ha )• pentru al doilea contribuabil 1125 lei ( 15 ha *75 lei/ha )Impunerea în cote procentuale

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de calcul este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere procentuală:• proporţională• progresivă• regresivăImpunerea în cote proporţionale Conform acestei metode se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului (valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea proporţională are şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală (nu se i-a în consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă). Exemplu:Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei. Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 15%. Impozitul de plată este:• pentru primul contribuabil 1000*15% = 150 lei

42

Page 43: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

• pentru al doilea contribuabil 5000*15%=750 lei.După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (impozitul pe venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale, accize etc.)

Impunerea în cote progresive constă în aceea, că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea în cote progresive cunoaşte două variante:1. impunere în cote progresive simple (globală)2. impunere în cote progresive compuse (pe tranşe )1.1 Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote,

care se stabilesc în dependenţa de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare.

Impunerea în baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului %

Până la 2100 lei 7Ce depăşeşte 2100 lei 18

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoana care obţine venit de 2100 lei va plăti statului un impozit de 147 lei (2100 * 7% ), iar o altă persoană, care are venit de 2101 lei va achita un impozit de 378,18 lei ( 2101 * 18% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit ce depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează statului un impozit cu 231,18 lei mai mult. Această metodă nu se foloseşte în prezent în practica fiscală.Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură divizarea materiei impozabile in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil. Impunerea în baza cotelor progresive compuseObiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului %

Până la 2100 lei 7Ce depăşeşte 2100 lei 18

Şi dacă ne referim la exemplul precedent, însă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că persoana care are venit de 2100 lei plăteşte un impozit de 147 lei (2100 * 7% ), iar persoana ce obţine un venit de 2101 lei va plăti un impozit de 147,18 lei (2100*7% + (2101-2100)* 18%]

Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi nu întreaga sumă. Metoda dată de impunere se utilizează pentru impozitarea veniturilor persoanelor fizice.

Impunerea regresiva (degresivă) cunoaşte mai multe tratări ştiinţifice. Unii economişti consideră, că acest tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că suma impozitului achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite ale contribuabililor capătă un caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită un impozit mai mare. Exemplu:

Doi contribuabili au venituri de 500 lei şi 2000 lei respectiv. Ambii au consumat în aceeaşi perioadă de timp aceleiaşi produse alimentare în sumă de 250 lei. TVA în preţul produselor constituie 50 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:

• pentru primul contribuabil 10% = (50 lei/500 lei )* 100%• pentru al doilea contribuabil 2,5 % = (50 lei/2000 lei)* 100%

43

Page 44: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Din calculele efectuate mai sus, rezultă că ponderea impozitului în venitul contribuabilului cu venituri mai mici este mai mare, respectiv suma rămasă la dispoziţia acestuia, după achitarea impozitului, este mai mică.

Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv, care înseamnă un procent mai mic pe un venit mai marc şi un procent mai mare pe un venit mai mic. Exemplu:Tranşele de venit Cotele impozituluiPână la 10000 lei 5De la 10000 până la 30000 lei 10De la 30000 până la 100000 lei 15De la 100000 până la 500000 lei 12Impunerea regresivă, în cazul impozitelor directe (pe venit sau pe avere) se practică dacă se urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul economic o funcţie dinamizatoare.Metode de percepere a impozitelor

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de colectare (percepere) a impozitelor. Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.

În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode:1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la rândul său două variante:

a) când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.

b) când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz în care spunem că impozitul este portabil.

2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată. Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sine stătător calculează şi virează la buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.3) stopajul la sursă, care prevede că calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se efectueze de o terţă persoană (contabilul). În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii care plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.

În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de control fiscal se implică postfactium, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.

7.5 Sistemul fiscal al Republicii MoldovaSistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar al RM şi include următoarele

elemente:• sistemul de impozite;• legislaţia fiscală;• aparatul fiscal.

Toate aceste verigi sunt strâns legate între ele, deoarece în baza legislaţiei fiscale activează aparatul fiscal, având ca scop utilizarea impozitelor ca surse de venit ale statului. Eficienţa sistemului fiscal depinde

44

Page 45: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

de situaţia reală a fiecărui element al lui. În sistemul de impozite trebuie să se respecte unele principii, cum sunt:- echitatea;- simpleţea procedeelor şi metodelor de determinare a tuturor elementelor de impunere;- claritatea obligaţiilor şi drepturilor contribuabililor.

Sistemul de impunere trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi a taxelor, să propună un nivel optimal al fiscalităţii, care nu ar stopa activitatea economică şi nu ar agrava situaţia materială a populaţiei. Legislaţia fiscală este chemată să stabilească normele juridice de instituire a impozitelor şi sancţiunilor pentru nerespectarea disciplinei fiscale. Aparatul fiscal trebuie sa dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materie de impozit, să coordoneze aşezarea şi perceperea corectă a impozitelor.

Conform Codului Fiscal sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, prevăzute de prezentul cod, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Sistemul de impozite al RMSistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi, concepute în

conformitate cu legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu Codul Fiscal şi cu alte acte ale legislaţiei fiscale, reprezintă una din sursele veniturilor bugetului public naţional.

În conformitate cu Codul Fiscal impozitele instituite în RM se clasifică după 2 criterii:- după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte;- după instituţiile ce le administrează: generale de stat şi locale.Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:

1. impozitul pe venit;2. taxa pe valoarea adăugată;3. accizele;4. impozitul privat;5. taxa vamală;6. taxele rutiere.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:1) impozitul pe bunurile imobiliare;1) taxele pentru resursele naturale;2) taxa pentru amenajarea teritoriului;3) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii locale şi loterii pe teritoriul unităţii administrativ –

teritoriale;4) taxa de plasare a publicităţii (reclamei);5) taxa de aplicare a simbolicii locale;6) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;7) taxa de piaţă;8) taxa pentru cazare;9) taxa balneară;10) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşăneşti şi

săteşti (comunale);11) taxa pentru parcare;12) taxa de la posesorii de cîini;13) taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere a

frontierei vamale.Impozitul pe venit şi taxele percepute în fondul rutier (în partea ce ţine de taxa pentru folosirea

drumurilor, percepută de la posesorii mijloacelor de transport înmatriculate în RM) reprezintă surse de reglementare a veniturilor sistemului bugetar, iar impozitul pe bunurile imobiliare reprezintă sursa de reglementare a veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.

Pentru unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special, surse de reglementare a veniturilor sistemului bugetar sunt, de asemenea, taxa pe valoarea adăugată (în partea ce ţine de taxa pe valoarea adăugată la mărfurile produse şi serviciile prestate de agenţii economici din unitatea autonomă) şi accizele la mărfurile (producţia) supuse accizelor, fabricate pe teritoriul unităţii date.

45

Page 46: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Impozitele şi taxele generale de stat şi locale se stabilesc, se modifică sau se anulează exclusiv prin modificarea şi completarea Codului Fiscal.

Impozitele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se aprobă de către Parlament. Cotele impozitelor şi taxelor locale stabilite prin Codul Fiscal se numesc cotele maxime ale impozitelor şi taxelor locale.

Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la modificarea, în limitele competenţei lor, a cotelor, a modului şi termenelor de achitare a impozitelor şi taxelor locale şi la aplicarea facilităţilor suplimentare, care se adoptă pe parcursul anului fiscal concomitent cu modificările corespunzătoare ale bugetelor locale. Cotele impozitelor şi taxelor locale modificate de către autorităţile administraţiei publice se numesc cotele concrete ale impozitelor şi taxelor locale. Cotele concrete ale impozitelor şi taxelor locale nu trebuie să depăşească cotele maxime.

Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte impozitele şi taxele care aduc cele mai semnificative încasări la buget. În acest context, se remarcă rolul impozitelor indirecte (TVA, accize, taxele vamale), care constituie, în anul 2009, circa 49,4% din total venituri fiscale.

Evoluţia încasărilor din impozitele şi taxele generale de stat este reprezentată în tabelul 7.5.1. Tabelul 7.5.1

Dinamica încasărilor din impozitele şi taxele generale de stat pentru anii 2005 – 2011, %Indicatorii 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

executat estimatVenituri globale, inclusivVenituri fiscale, din care

impozite indirecte: TVA Accize Taxe vamale

impozite directe impozitul pe venit din activitatea

de întreprinzător impozitul pe venit de la

persoanele fizice

10080,944,631,88,14,736,3

5,5

6,0

10082,545,434,76,04,737,1

6,0

6,3

10080,544,334,06,24,036,2

6,2

6,0

10083,347,437,65,93,935,9

1,9

5,5

10085,349,439,16,24,235,9

0,9

5,8

10088,352,242,45,94,036,1

0,8

6,0

10089,753,143,75,63,836,5

0,7

6,0

Sursa: CCTM 2009-2011Informaţia prezentată în tabel denotă că veniturile bugetului public naţional în Republica Moldova

sunt constituite, în cea mai mare parte, din venituri fiscale. În cadrul veniturilor fiscale, ponderea cea mai mare revine impozitelor indirecte, în special, taxei pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă sursa principală de completare a veniturilor bugetului, care aduce circa 40% din total venituri fiscale.

Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) a fost instituită în RM la 01.01.1992, înlocuind impozitul pe circulaţia mărfurilor.

TVA este un impozit indirect, general de stat, care reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării pe teritoriul RM, precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în RM.Conform prevederilor titlului III al Codului fiscal plătitori ai T.V.A. sunt:1. persoanele fizice şi juridice care sunt înregistrate sau trebuie să fie înregistrate ca plătitori de T.V.A.2. persoanele fizice şi juridice care importă mărfuri, cu excepţia persoanelor fizice care importă mărfuri de

uz sau consum personal, valoarea cărora nu depăşeşte limitele stabilite de bugetul de stat pe anul fiscal respectiv.

3. persoanele fizice şi juridice care importă servicii considerate ca livrări impozabile efectuate de persoanele menţionate.

Obiectele impozabile constituie:1. livrarea de către subiecţii impozabili a mărfurilor şi serviciilor, care reprezintă rezultatul activităţii de

întreprinzător în RM.2. importul mărfurilor şi serviciilor în RM, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum personal importate

de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita stabilită în legea bugetului pe anul respectiv.

46

Page 47: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Cotele T.V.A. sunt stabilite de Codului Fiscal: cota standard în mărime de 20% din valoarea impozabilă a mărfurilor şi serviciilor importate şi a

livrărilor efectuate pe teritoriul RM; cota redusă în mărime de 8%: la pîinea şi produsele de panificaţie, la laptele şi produsele lactate livrate pe teritoriul RM; la importul şi/sau livrarea pe teritoriul ţării a zahărului din sfecla de zahăr; la medicamentele, atît indicate în Nomenclatorul de stat de medicamente, cît şi autorizate de Ministerul

Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, importate şi/sau livrate pe teritoriul RM, precum şi medicamentele preparate în farmacii conform prescripţiilor magistrale, cu conţinut de ingrediente (substanţe medicamentoase) autorizate.

Din 1.01.08 se introduce cota de 8% pentru unele mărfuri importate şi/sau livrate pe teritoriul republicii şi anume: vată, tifon şi alte articole similare pentru vânzarea cu amănuntul în scopuri medicale, chirurgicale, stomatologice sau veterinare; preparate chimice pentru utilizări fotografice; dezinfectanţi, ambalaţi pentru vânzarea cu amănuntul; articole de uz casnic cum ar fi şerveţele, hârtie igienică, feţe de masă, lengerie de pat, ş.a; lentile pentru ochelari şi alte mărfuri specificate la articolul 96 al Codului Fiscal.

Cota redusă în mărime de 5 % la gazele naturale şi gazele lichefiate, atât la cele importate, cît şi la cele livrate pe teritoriul RM.

Cota zero se aplică la: mărfurile şi serviciile pentru export şi toate tipurile de transporturi internaţionale de mărfuri şi pasageri,

precum şi serviciile operatorului aeroport, de comercializare a biletelor, de deservire a aeronavelor, ş.a. energia electrică destinată populaţiei livrată de către întreprinderile producătoare reţelelor de distribuţie,

precum şi energia electrică livrată populaţiei de către reţelele de distribuţie; energia termică şi apa caldă destinate populaţiei livrate de către întreprinderile producătoare reţelelor de distribuţie, precum şi energia termică şi apa caldă destinate populaţiei livrate de către întreprinderile producătoare şi reţelele de distribuţie, întreprinderile de termoficare locale, cazangerii, staţii termice şi staţii-grup;

importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a mărfurilor şi serviciilor destinate folosinţei oficiale a misiunilor diplomatice şi a altor misiuni asimilate lor în RM, precum şi a uzului sau consumului personal al membrilor personalului diplomatic şi administrativ-tehnic al acestor misiuni şi a membrilor familiei care locuiesc împreună cu ei, pe bază de reciprocitate, în modul stabilit de Guvern,

Mărfurile (serviciile) livrate în zona economică liberă din afara teritoriului vamal al Republicii Moldova, livrate din zona economică liberă în afara teritoriului vamal al RM, livrate în interiorul zonei economice libere, precum şi cele livrate între rezidenţii diferitelor zone economice libere ale RM. Mărfurile livrate din zona economică liberă pe restul teritoriului vamal al RM se impun cu TVA conform legislaţiei fiscale.

Alte livrări specificate de articolul 104 al Codului Fiscal.Obligaţia fiscală privind TVA se calculează lunar.

Din cadrul impozitelor directe, impozitul pe venit reprezintă o sursă importantă de venituri ale bugetului.

Impozitul pe venit este o parte componentă a sistemului impozitelor şi taxelor generale de stat, totodată constituind o sursă de reglementare a veniturilor sistemului bugetar.

Subiecţi ai impunerii sunt persoanele juridice şi fizice care obţin pe parcursul anului fiscal venit din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi persoanele juridice care obţin venit din orice surse aflate în afara RM şi persoanele fizice care obţin venit investiţional şi financiar din surse aflate în afara Republicii Moldova.

Obiect al impunerii este venitul brut obţinut de către persoanele juridice sau fizice din toate sursele aflate în Republica Moldova, precum şi venitul obţinut de persoanele juridice din orice surse aflate în afara RM şi venitul investiţional şi financiar obţinut de persoanele fizice din surse aflate în afara Republicii Moldova, cu excepţia deducerilor şi scutirilor la care au dreptul aceste persoane.

Cotele de impozitare (pentru anul 2009) sunt stabilite:a) Pentru persoanele fizice, cu excepţia gospodăriile ţărăneşti (de fermier) şi întreprinderile

individuale:- în mărime de 7 % din venitul anual impozabil ce nu depăşeşte suma de 25 200 lei;

47

Page 48: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- în mărime de 18 % din venitul anual impozabil ce depăşeşte suma de 25 200 lei;b) Pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier) şi întreprinderile individuale – în mărime de 0% din

venitul anual impozabil;c) Pentru persoanele juridice – în mărime de 0% din venitul anual impozabil;d) Pentru notarii privaţi - în mărime de 18% din venitul lunar impozabil.În condiţiile stabilirii cotei “zero” pentru impozitarea veniturilor persoanelor care practică activitate de

întreprinzător, o importanţă deosebită se acordă impozitului pe venit pentru persoanele fizice.În categoria veniturilor impozabile obţinute de către persoanele fizice se includ:

1) Salariile;2) Sporurile la salariu;3) Prime (inclusiv cu ocazia jubileelor, sărbătorilor, etc.);4) Recompense ;5) Indemnizaţii;6) Ajutoare materiale;7) Onorarii;8) Comisioane;9) Dotaţiile de stat, primele şi premiile care nu sunt specificate ca neimpozabile;10) Indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă primite din bugetul asigurărilor sociale de stat;11) Facilităţile acordate de către patron;12) Alte achitări în folosul angajatului, cu excepţia celor specificate ca neimpozabile.13) Creşterile de capital;14) Veniturile din darea în arendă;15) Câştigurile de la acţiuni de publicitate, cu excepţia celor care nu depăşesc 10% din suma scutirii

personale anuale;16) Câştigurile de la jocurile de noroc;17) Alte venituri specificate la articolul 18 al Codului Fiscal.Drept surse de venit neimpozabile sunt considerate:

1. despăgubirile primite, conform legislaţiei, în urma unui accident de muncă sau în urma unei boli profesionale, de salariaţi ori de moştenitorii lor legali;

2. bursele elevilor, studenţilor şi persoanelor aflate la învăţămînt postuniversitar sau la învăţămînt postuniversitar specializat la instituţiile de învăţămînt de stat şi particulare, în conformitate cu legislaţia cu privire la învăţămînt, stabilite de aceste instituţii de învăţămînt, precum şi bursele acordate de către organizaţiile filantropice, cu excepţia retribuţiei pentru activitatea didactică sau de cercetare, indemnizaţiile unice acordate tinerilor specialişti angajaţi la lucru, conform repartizării, în localităţile rurale;

3. pensiile alimentare şi indemnizaţiile pentru copii;4. indemnizaţiile de concediere stabilite conform legislaţiei;5. patrimoniul primit de către persoanele fizice cetăţeni ai Republicii Moldova cu titlu de donaţie sau

de moştenire;6. veniturile persoanelor fizice obţinute din activitatea în baza patentei de întreprinzător;7. sumele pe care le primesc donatorii de sînge de la instituţiile medicale de stat;8. alte venituri specificate la articolul 20 al Codului Fiscal.

Scutirile de la impozitul pe venit pentru persoanele fiziceScutire reprezintă suma care la calcularea venitului impozabil se scade din venitul brut al

contribuabilului (persoană fizică).Conform articolelor 33-35 ale Codului Fiscal persoanele fizice au dreptul la următoarele scutiri

(pentru anul 2009): Scutire personală – de această scutire poate benefecia fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă).

Suma scutirii personale constituie 7200 lei pe an. Scutire personală majoră , care constituie 12 000 lei pe an şi se acordă persoanei care: S-a îmbolnăvit şi a suferit de boala actinică provocată de consecinţele avariei de la C.A.E. Cernobîl; Este invalid şi s-a stabilit că invaliditatea sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E. Cernobîl;

48

Page 49: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Este părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut în acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova, cît şi în acţiunile de luptă din Republica Afganistan;

Este invalid ca urmare a participării la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova, cît şi în acţiunile de luptă din Republica Afganistan;

Este invalid de război, invalid din copilărie, invalid de gradul I şi II sau pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată.

Scutire pentru soţ (soţie) sau i se mai spune matrimonială, în mărime de 7200 lei pe an. Aceasta este o scutire suplimentară la care are dreptul lucrătorul aflat în relaţii de căsătorie, cu condiţia că soţia (soţul) nu beneficiază de scutire personală.

Scutire pentru persoane întreţinute , care constituie 1680 lei pe an pentru fiecare persoană întreţinută. În scopul acordării scutirii menţionate, persoană întreţinută se consideră persoana care corespunde tuturor cerinţelor ce urmează:

Este un ascendent sau descendent al lucrătorului sau al soţiei (soţului) lui (părinţii sau copiii, inclusiv înfietorii şi înfiaţii);

Locuieşte împreună cu lucrătorul sau nu locuieşte cu acesta, dar îşi face studiile la secţia cu frecvenţă a unei instituţii de învăţământ mai mult de 5 luni pe parcursul anului fiscal;

Este întreţinută de lucrător; Are un venit ce nu depăşeşte 7200 lei pe an. Scutire pentru persoana întreţinută invalid din copilărie , care constituie 7200 lei pe an.

Scutirile pot fi utilizate pe parcursul anului fiscal doar la locul de muncă de bază, dar în cazul când lucrătorul nu are loc de muncă de bază, el poate utiliza scutirile la finele anului fiscal, prin prezentarea declaraţiei pe venit.

Conform Codului Fiscal dreptul de a prezenta Declaraţia pe venit o au toţi contribuabilii, dar sunt obligaţi numai următoarele categorii de cetăţeni:

1. persoanele fizice rezidente (cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini, apatrizii, inclusiv membrii societăţilor şi acţionarii fondurilor de investiţii) care au obligaţii privind achitarea impozitului;

2. persoanele fizice rezidente (cetăţeni al Republicii Moldova, cetăţenii străini, apatrizii, inclusiv membrii societăţilor şi acţionarii fondurilor de investiţii), care nu au obligaţiunea de a achita impozitul pe venit, dar care pe parcursul anului fiscal:

a) obţin venit impozabil din surse altele decât salariul, care depăşeşte suma scutirii personale de 7200 lei pe an;

b) obţin venit impozabil sub formă de salariu, care depăşeşte suma de 25200 lei pe an, cu excepţia persoanelor fizice care au obţinut un astfel de venit la un singur loc de muncă;

c) obţin venituri impozabile atît sub formă de salariu, cât şi din orice alte surse, a căror sumă totală depăşeşte 25200 lei pe an;

d) intenţionează să-şi schimbe domiciliul permanent din Republica Moldova în altă ţară. În acest caz contribuabilul prezintă Declaraţia pe întreaga perioadă a anului de gestiune cât a fost rezident;

e) administrează succesiunea proprietarului decedat.Declaraţia persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit se prezintă până la data de 31 martie a

anului următor după anul fiscal de gestiune.Legislaţia fiscală a RM.În RM legislaţia fiscală este reprezentată prin:

1. Codul Fiscal, care conţine 9 titluri:Titlul 1 „Dispoziţii generale” în vigoare din 01.01.1998Titlul 2 „Impozitul pe venit” în vigoare din 01.01.1998Titlul 3 „Taxa pe valoarea adăugată” în vigoare din 01.07.1998Titlul 4 „Accizele” în vigoare din 01.01.2001Titlul 5 „Administrarea fiscală” în vigoare din 01.07.2002Titlul 6 „Impozitul pe bunurile imobiliare” în vigoare din 01.01.2001

49

Page 50: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Titlul 7 „Taxele locale” în vigoare din 01.01.2005Titlul 8 „Taxele pentru resursele naturale” în vigoare din 01.01.2006Titlul 9 „Taxele rutiere” în vigoare din 01.01.2007

2. alte acte legislative adoptate în conformitate cu Codul Fiscal, cum ar fi:- Codul Vamal;- Legea cu privire la tariful vamal;- Legea Bugetului pentru anul corespunzător;- Legile cu privire la punerea în aplicare a titlurilor Codului Fiscal;- Instrucţiuni elaborate în baza titlurilor Codului Fiscal;- Regulamente;- Scrisori metodologice ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat;- Decrete ale Preşedintelui RM;- Hotărâri ale Guvernului şi altele.

Actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciul Fiscal de Stat în baza şi pentru executarea Codului Fiscal nu trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească limitele acestuia.

În cazul în care prevederile Codului Fiscal diferă de prevederile altor acte legislative privind impozitarea şi acordarea înlesnirilor fiscale, se aplică prevederile codului.

În cazul apariţiei unor divergenţe între actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul Finanţelor, Serviciul Fiscal de Stat şi a Codului Fiscal, se aplică dispoziţiile codului.

Impozitarea se efectuează în baza actelor legislaţiei fiscale publicate în mod oficial, care sunt în vigoare la termenul stabilit pentru achitarea impozitelor şi taxelor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova).

Interpretarea (explicarea) prevederilor actelor legislaţiei fiscale se efectuează de către organul care le-a adoptat, dacă actul respectiv nu prevede altceva. Orice interpretare (explicare) a legislaţiei fiscale se publică în mod oficial.

Dacă un acord internaţional sau o convenţie internaţională privind evitarea dublei impuneri, la care Republica Moldova este parte şi care este ratificat în modul stabilit, stipulează alte reguli şi prevederi decât cele fixate în Codul Fiscal sau în alte acte ale legislaţiei fiscale adoptate conform Codului Fiscal, se aplică regulile şi prevederile acordului internaţional sau a convenţiei internaţionale.

Aparatul fiscal al RMAdministrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi responsabile de

asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi taxelor, a penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile şi în fondurile extrabugetare, precum şi de efectuarea acţiunilor de cercetare penală în caz de existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.

În RM sunt următoarele organe, care au atribuţii de administrare fiscală:1. Serviciul fiscal;2. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei;3. Serviciul vamal;4. Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor.

Serviciul Fiscal de Stat este un sistem centralizat de organe fiscale şi activitatea funcţionarilor fiscali, care deţin funcţii în aceste organe, este orientată spre executarea atribuţiilor de administrare fiscală, conform legislaţiei fiscale.

Sarcina de bază a organului fiscal constă în executarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte, vărsării depline şi la timp la buget a sumelor obligaţiilor fiscale.

Activitatea aparatului fiscal este determinată de Constituţia RM, legile RM, hotărârile parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărârile guvernamentale, deciziile organelor de autoadministrare locală în limitele drepturilor acordate lor.

Structura organizatorică a aparatul fiscal al RM îl constituie: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor; Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale ale oraşelor, raioanelor, care sunt subordonate IFPS şi sunt

finanţate din contul mijloacelor bugetului de stat. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îndeplineşte următoarele funcţii:

50

Page 51: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

1. efectuează supravegherea activităţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale în vederea exercitării controlului fiscal, asigură crearea şi funcţionarea unui sistem informaţional unic privind contribuabilii şi obligaţiile fiscale;

2. controlează activitatea inspectoratelor fiscale de stat teritoriale, examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile referitoare la acţiunile acestora, ia măsuri în vederea eficientizării activităţii lor;

3. emite ordine, instrucţiuni şi alte acte în vederea executării legislaţiei fiscale; 4. organizează popularizarea legislaţiei fiscale, răspunde la scrisorile, reclamaţiile şi la alte petiţii ale

contribuabililor în modul stabilit; 5. efectuează controale fiscale; 6. organizează şi efectuează, după caz, executarea silită a obligaţiilor fiscale; 7. examinează contestaţii şi emite decizii pe marginea lor; 8. exercită controlul asupra respectării legislaţiei fiscale în activitatea organelor vamale şi serviciilor

de colectare a impozitelor şi taxelor locale şi prezintă autorităţilor competente propuneri vizînd tragerea la răspundere a funcţionarilor acestor autorităţi care au încălcat legislaţia fiscală;

9. colaborează cu autorităţi din alte state în baza acordurilor (convenţiilor) internaţionale la care Republica Moldova este parte şi activează în cadrul organizaţiilor internaţionale de specialitate al căror membru este;

10. prezintă informaţii şi rapoarte asupra obligaţiilor fiscale, inclusiv asupra restanţelor, în conformitate cu instrucţiunile Ministerului Finanţelor;

11. deleagă atribuţii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale; 12. preîntîmpină, depistează şi curmă încălcările ce ţin de repatrierea mijloacelor băneşti, a mărfurilor

şi serviciilor provenite din tranzacţiile economice externe; 13. exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţie.

Inspectoratul fiscal de stat teritorial îndeplineşte următoarele funcţii:a) întreprinde măsuri pentru asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale; b) popularizează legislaţia fiscală şi examinează scrisorile, cererile şi reclamaţiile contribuabililor; c) asigură evidenţa integrală şi conformă a contribuabililor şi a obligaţiilor fiscale, cu excepţia celor administrate de alte organe; d) efectuează controale fiscale; e) efectuează executarea silită a obligaţiilor fiscale; f) asigură gratuit contribuabilii cu formulare tipizate de dări de seamă fiscale, elaborate în conformitate cu instrucţiunile respective; g) eliberează, contra plată, subiecţilor impunerii formulare de facturi fiscale, timbre (mărci) de acciz în modul stabilit de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat; h) sigilează maşinile de casă şi de control ale contribuabililor, ţine evidenţa lor, efectuează controale privind utilizarea/neutilizarea lor de contribuabili la decontările în numerar; i) examinează contestaţii, cereri prealabile şi emite decizii asupra lor; j) exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţie.

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii Moldova, iar inspectoratul fiscal de stat teritorial poate să-şi exercite atribuţiile în afara teritoriului stabilit numai cu autorizarea conducerii Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.

Organele fiscale şi persoanele cu funcţii de răspundere ale acestora sunt obligate să păstreze secretul comercial şi secretul datelor privind contribuabilul, să îndeplinească celelalte obligaţii prevăzute de legislaţie.Probleme rezolvateProblema 1Cetăţeanul Furtună Anatol pe parcursul anului fiscal 2009 a obţinut următoarele venituri:

1. salariu la locul de muncă de bază în sumă de 57300 lei, impozitul reţinut la sursa de plată constituie 5266,17 lei, primele de asigurare medicală obligatorie constituie 2005,5 lei, contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii constituie 3438 lei;

51

Page 52: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

2. salariu prin cumul în sumă de 6800 lei, impozitul reţinut la sursa de plată constituie 430,78 lei, primele de asigurare medicală obligatorie constituie 238 lei, contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii constituie 408 lei;

Calculaţi obligaţia fiscală a cetăţeanului Furtună Anatol pentru anul 2009, dacă el beneficiază de scutire personală.RezolvareVenitul total = 57300 + 6800 = 64100 leiVenitul impozabil = Venitul total - scutirile – primele de asigurare medicală obligatorie - contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii = 64100 – 7200(scutire personală) – 2005,5 – 3438 – 238 – 408 = 50810,5 leiImpozitul calculat = 25200 x 7%/100% + (50810,5 – 25200)x18%/100% = 1764 + 4609,89 = 6373,89 leiImpozitul spre plată = Impozitul calculat – Impozitul reţinut la sursa de plată pe parcursul anului fiscal = 6373,89 – 5266,17– 430,78 = 676,94 lei Răspuns: Cetăţeanul Furtună Anatol este obligat să prezinte Declaraţia pe venit la Inspectoratul fiscal de stat teritorial şi să achite impozitul pe venit în sumă de 676,94 lei până la 31 martie 2010. Problema 2Cetăţeanul Croitoru Nicolae pe parcursul anului fiscal 2009 a obţinut următoarele venituri:

1. salariu la locul de muncă de bază în sumă de 20430 lei, impozitul reţinut la sursa de plată constituie 555,04 lei, primele de asigurare medicală obligatorie constituie 715,05 lei, contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii constituie 1225,8 lei;1. a acordat servicii de reparaţie a unei cantine de 22000 lei, impozitul reţinut la sursa de plată constituie 1100 lei (22000 x 5%).;2. venit sub formă de royalty, în sumă de 15500 lei, impozitul reţinut la sursa de plată constituie 775 lei (15500 x 5%).

Calculaţi obligaţia fiscală a cetăţeanului Croitoru Nicolae pentru anul 2009, dacă el beneficiază de scutire personală şi pentru două persoane întreţinute.RezolvareVenitul total = 20430 + 22000 + 15500 = 57930 leiVenitul impozabil = Venitul total - scutirile – primele de asigurare medicală obligatorie - contribuţiile individuale de asigurări sociale de stat obligatorii = 57930 – 7200(scutire personală)- 1680x2 (scutire pentru două persoane întreţinute)– 715,05 – 1225,8 = 45429,15 leiImpozitul calculat = 25200 x 7%/100% + (45429,15 - 25200)x18% /100% = 1764 + 3641,25 = 5405,25 leiImpozitul spre plată = Impozitul calculat – Impozitul reţinut la sursa de plată pe parcursul anului fiscal = 5405,25 – 555,04– 1100 – 775 = 2975,21 lei Răspuns: Cetăţeanul Croitoru Nicolae este obligat să prezinte Declaraţia pe venit la Inspectoratul fiscal de stat teritorial şi să achite impozitul pe venit în sumă de 2975,21 lei până la 31 martie 2010.

Capitolul VIII. Asigurări private în cadrul sistemului economic8.1 Conceptul de asigurare: aspecte şi abordări.8.2 Funcţiile şi principiile de clasificare a asigurărilor.8.3 Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de determinare a despăgubirii.8.4 Cadrul legal de desfăşurare al activităţii de asigurare.

Cuvinte cheie: asigurare, asigurător, contractant, beneficiar, evaluare, risc, daună, prime de asigurare, fonduri băneşti, fond de asigurare, mutualitate, coasigurare, autoasigurare, reasigurare.8.1 Conceptul de asigurare: aspecte si abordări

Din analiza istoriei asigurărilor putem desprinde o serie de condiţii prealabile, de ordin subiectiv sau obiectiv, care au contribuit la dezvoltarea activităţii de asigurarea. De-a lungul timpului, omenirea a fost precăutată de depistarea celor mai reuşite forme de protecţie împotriva fenomenilor sau evenimentelor ce le ameninţa proprietatea, viaţa şi securitatea. Aceste eforturi erau legate de nevoia de protecţie a societăţii împotriva calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existenţă în condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrâneţii. În ultimele decenii au apărut şi alte categorii de riscuri extrem de variate, datorită perfecţionării continue a progresului tehnico-

52

Page 53: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

ştiinţific, creării de aglomerări urbane, creşterii numărului de mijloace de transport etc. Situaţiile care generează pagube în activitatea de zi cu zi pot fi multe, iar consecinţele pot avea drept efect diverse pagube sau pierderi financiare semnificative. Amploarea riscurilor, de toate categoriile, care afecteză un număr din ce în ce mai mare de persoane fizice şi juridice, a impus necesutatea crearea unor sisteme de cedare a riscurilor la nivel naţional şi internaţional. Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt: a) Autoasigurarea; b) Asigurarea; c) Co-asigurarea; d) Reasigurarea; e) Retrocesiunea (retrocedarea). Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală, reprezintă o formă de constituire descentralizată a fondurilor de rezervă de către unii dintre agenţii economici, potrivit căreia, asiguratul şi asigurătorul sunt una şi aceieaşi persoană. Această modalitate de cedare a riscului se foloseşte de către unităţile agricole pentru constituirea unor fonduri de rezervă, de seminţe, de furaje, alimente, materii prime. Ca exemplu, autoasigurarea se practică în Marea Britanie de către Căile Ferate Naţionale. Asigurarea, este o activitate specifică domeniului prestărilor de servicii. În acest domeniu de activitate se vinde o marfă care nu se vede, nu se palpează. Se vinde o promisiune: „Dacă vei avea un accident de muncă, te voi despăgubi în funcţie de gradul de invaliditate ce va fi stabilit!”, „Dacă îţi loveşti automobilul te voi despăgubi cu contravaloarea reparaţiilor” etc. Se observă că orice informaţie începe cu conjuncţia „dacă”. Acest „dacă” are un rol crucial în asigurări, pentru că el certifică caracterul aleator, viitor şi nesigur al aperiţiei evenimentului. În asigurări, se lucrează cu nesiguranţa asupra aperiţiei evenimentului. În clipa cînd acest „dacă” dispare, evenimentul ese de sub incidenţa asigurării şi intră sub „ocrotirea” codului penal.

Asigurarea este un raport juridic ce se realizează între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care, în baza plăţii unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul obţine protecţia asigurătorului şi este despăgubit în cazul apariţiei evenimentului asigurat cu o sumă de bani egală cu paguba sau cel mult egală cu suma asigurată. Operaţiunea de asigurare poate fi reprezentată astfel:

Pa a – asigurat; C. A. şi L. A – asigurător; Ia. C. A. şi L. - contractul şi legea de asigurare; Pa – primă de asigurare; Ia. – Indemnizaţia de asigurare.Fig. nr. 8.1.1 Asigurarea Particularitatea de bază a relaţiilor de asigurare este ca paguba produsă se suportă de toţi membrii care au participat la formarea fondului de asigurare, care se numesc asiguraţi. Analiza figurii de mai jos ne dă posibilitatea să înţelegem mecanismul asigurării.

Asiguratul 1 Asiguratul 2 .............. 2 Asiguratul N-1

Asiguratul N

Prima de Prima de Prime de Prima de Prima de asigurare asigurare asigurare asigurare asigurare

Indemnizaţia de asigurareFondul de asigurare

Fig. 8.1. 2 Mecanismul relaţiilor de asigurare

Mijloacele băneşti din fondul de asigurare, acumulate în baza primelor de asigurare de la asiguraţii de la primul până la asiguratul N, sunt utilizate pentru compensarea pagubelor produse de riscurile asigurate numai la asiguraţii la care s-a înregistrat pagube la producerea riscului asigurat (în cazul nostru asiguratul N-1). Deci, activitatea de asigurare se bazează pe principiu mutualităţii, specific asigurărilor, numărul asiguraţilor la care s-a produs riscul asigurat este mult mai mic decât numărul total de asiguraţi care au

53

a A

Page 54: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

participat la formarea fondului de asigurare. De aici rezultă şi definiţia asigurărilor – asigurarea reprezintă constituirea, pe principiul mutualităţii, de către un asigurător, a unui fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri şi indemnizarea celor care suferă un prejudiciu in urma producerii riscurilor asigurate.

Co-asigurarea, reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită valorii mari a bunurilor asigurate, riscul este subscris de mai mulţi asigurători. Aceştia, preiau o cotă de risc şi pe care o suportă independent. Participarea la decontarea daunelor se face în proporţia în care a fost preluat şi riscul. Figura de mai jos ne prezintă operaţiunea de co-asigurare.

Fig. 8.1. 3 Co-asigurarea Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cît mai întinse, de menţinerre a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte. Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul cedînd parte din risc poate mult mai uşor să facă faţă obligaţiilor din contractul de asigurare. Operaţiunea de reasigurare poate fi reprezentată astfel:

Pa Pr R – reasigurător; C. R.- contract de reasig; C. A. C. R. Pr – primă de reasigurare. O parte din Desp. despăgubire

Fig. 8.1 4 Reasigurarea Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariţia fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar. Astfel, reasiguratul îşi poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienţilor săi servicii mai bune.

Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare şi mai mare a riscului, potrivit căruia reasigurătorul poate şi el să cedeze o parte din riscul pe care şi la asumat prin reasigurare. Reasigurătorul se numeşte retrocedent, iar societatea care preia riscul se numeşte retrocesionar. Retrocesiunea poate fi reprezentată astfel:

2.1.1.1.1.1 Pa Pr Pr’ C.R’- contract de retro-

cesiune C.A. C.R. C.R’. Pr’ – primă de retro- O parte din O parte din cesiune Desp. despăgubire despăgubire R’- retrocesionar

Fig. 8.1. 5 Retrocesiunea Retrocedarea sau retrocesiunea reprezintă „o nouă reasigurare încheiată de un reasigurător, prin care acesta transmite o parte din răspunderea preluată prin contractul de reasigurare unei alte instituţii sau societăţi de asigurări.

54

a

1.1.1.1.1.3 1.1.1.1.1.11.1.1.1.1.2

a A R

a A R R’

Page 55: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Prin această modalitate de dispersare a riscului se realizează o şi mai bună acoperire a evenimentelor ce se pot întîmpla, permiţînd fiecărui participant să reţină numai acea parte din riscuri pentru care acoperirea este certă. Retrocedent, este o parte care în schimbul unei prime, se reasigură la rîndul său, la o altă societate de asigurări mai puternică. Retrocesionar este „acea parte care intervine în contractul de retrocedare şi care, în schimbul primelor încasate, preia o parte din riscuri şi din sumele asigurate”. Cu cît numărul asigurătorilor, reasigurătorilor, retrocesionarilor este mai mare, şansa plăţii la timp şi la valoarea reală a daunelor ce pot să apară, creşte. Complexitatea activităţii de asigurare, ca un domeniu de interferenţă al elementelor de drept, economie si finanţe, impun anumite tipuri de abordări.

Abordarea juridica este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să îmbrace forma juridică. O asemenea formă i-o conferă “contractul”, care constituie “legea părţilor”, precum şi “legea propriu-zisă”. Contractul de asigurare şi Legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completeaza reciproc.

Din definiţia contractului de asigurare se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia:

contract personal deoarece chiar dacă obiectul asigurării poate fi o proprietate, un bun sau un interes, prin contractul de asigurare se asigură persoană/persoanele şi nu proprietatea;

contract cu caracter consensual deoarece se formează “solo consensu”, este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al parţilor, fără să fie nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei părţilor;

contract cu caracter sinalagmatic (bilateral) întrucât părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente (reciprocitatea operând numai în cazul în care asiguratul şi-a respectat integral obligaţiile asumate faţă de asigurător;

contract cu caracter unic pentru întreaga sa durată; contract cu executare succesivă, eşalonare în timp a plăţii primei de asigurare; contract cu caracter oneros rezidă în aceea că fiecare parte are în vedere

obţinerea unui anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face, ori se obliga a o face în favoarea celeilalte părţi;

contract cu caracter aleatoriu deoarece efectele sale depind de un “eveniment viitor şi incert” care pot duce la obţinerea de câstig sau pierdere pentru oricare dintre părţi;

contract de adeziune ceea ce presupune redactarea, imprimarea şi clauzele stabilite de către o parte – asigurător - şi doar acceptarea ca atare de către cealaltă parte - asiguratul, negocierile neavând în vedere forma contractului, ci numai conţinutul unor clauze (prima, acoperirea, modalitatea de plată şi altele);

contract de bună credinţă ceea ce presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi.Abordarea economică a asigurării pune accentul pe modul de acoperire al

pagubelor datorate producerii anumitor fenomene sau evenimente, de unde rezultă trăsăturile caracteristice ale asigurării:

existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse baneşti destinat acoperirii pagubelor provocate de anumite fenomene.

Acest fond îmbracă în mod necesar forma bănească, se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani pe care le achită persoanele fizice şi juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene nedorite;

asigurarea presupune existenţa unei “comunităţi de risc”, oferind astfel avantajul ca membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume

55

Page 56: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv (acest lucru fiind posibil datorită principiului mutualităţii pe care se bazează asigurarea în primul rând), împărţindu-se paguba provocată de producerea riscului asigurat la toţi membrii comunităţii;

asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adaugate brute, relaţii ce apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice, împotriva anumitor evenimente ce le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi onorarea obligaţiilor de raspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi;Asigurarea ca o ramură prestatoare de servicii : asigurarea apare ca un

mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericolele care le ameninţa, de a le oferi securitate în cazurile convenite.

Asigurarea ca intermediar financiar între persoane fizice şi juridice ce plătesc prime de asigurare, şi respectiv persoane fizice şi juridice ce au nevoie de resurse financiare suplimentare. Privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie de incertitudini.

8.2 Funcţiile şi principiile de clasificare a asigurărilorCa şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc

anumite funcţii: funcţia de repartiţie – compensarea financiară a pierderilor cauzate de

producerea unui anumit risc asigurat este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurării, manifestându-se sub forma fondului de asigurare la dispoziţia societăţilor de asigurare pe seama primelor de asigurare plătite de asiguraţi, şi în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale (constituirea rezervelor, acoperirea unor cheltuieli, finanţarea unor măsuri de prevenire). Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor;

funcţia de control – urmăreşte modul cum se constituie fondul de asigurare pe baza primelor de asigurare încasate, modul cum se încaseaza alte venituri ale societatilor de asigurare, modul în care se efectueaza plata (indemnizatiile de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor sau cheltuielile generale şi administrative etc), corecta determinare a sumelor cuvenite asiguraţilor, gestiunea fondului de asigurare, îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare ale asiguratorului.

Asigurările îndeplinesc şi alte funcţii cum ar fi prevenirea pagubelor, economisirea, reducerea costurilor statului, promovarea comerţului invizibil – acolo unde legislaţiile naţionale permit vânzarea de asigurari unor clienţi din alte state sau cumpararea de la asigurători straini, etc.

Noţiunea de asigurare se foloseşte în legatura nu numai cu activitatea societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de asigurari mutuale, dar şi cu “asigurarile sociale”.

Asigurarile sociale, ca si asigurarile mijlocite de societatile comerciale si de organizatiile mutuale, exprima relatii economice, de distribuire si redistribuire a valorii adaugate brute, însa fondurile asigurarilor sociale au alte fluxuri de formare si distribuire decât fondurile de asigurare constituite la dispozitia societatilor comerciale si a organizatiilor mutuale de asigurari.

La asigurarile mijlocite de societatile comerciale si de organizatiile mutuale, participantii la constituirea fondurilor sunt, de regula, si beneficiari ai indemnizatiilor de asigurare. La asigurarile sociale, participantii la constituirea fondurilor-agentii

56

Page 57: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

economici, institutiile publice si statul - sunt nonbeneficiari directi ai resurselor distribuite, în timp ce nonparticipantii – salariatii, pensionarii si membrii lor de familie, sau participantii, într-o masura sunt beneficiarii nemijlociti ai fondurilor respective.

Legea nr. 407 din 21.12.06 grupează activitatea de asigurare în asigurări de viaţă şi asigurări generale, instituid autorităţii de supraveghere, stabilirea claselor de asigurări aferente acestor categorii.

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care menţionăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în profil teritorial, felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat.

După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.).

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.

După obiectul de activitate stabilit prin contractul de asigurare, societăţile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări maritime şi de transport; asigurări de aviaţie; asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.

După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) şi asigurări facultative (contractuale).

Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor respective. Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să poată primi despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri şi alte mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.

În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidenţa legii. Spre exemplu, asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate ţările din Europa.

Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurător şi asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă aceasta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare. Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea propusă, este necesar ca persoana fizică sau juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris

57

Page 58: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

toate datele necesare pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind natura şi sfera riscului. De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea asigurării să fie de acord cu plata primelor de asigurare şi să respecte toate obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de asigurare. Pentru potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării facultative depinde de voinţa lor, ei fiind singurii care pot decide în legătură cu contractarea asigurării.

După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:

asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;

asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole şi rodul viilor;

asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor; asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.), la care sunt

supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al mersului; asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca: deces, boli, accidente etc. care pot

duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă; asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor persoane prin

accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţi etc.După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi

asigurări externe.

Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.

După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel, reasigurătorul (reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele menţionate în contractul de reasigurare.

8.3 Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de determinare a despăgubirii.

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:

Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă responsabilitatea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

asiguratul – poate fi:

58

Page 59: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare, plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, sau

persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce unor terţe

persoane.Contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine

prin aceasta calitatea de asigurat (de exemplu: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).

Beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.

Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de: bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în favoarea

asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.

Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri: - risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât o mai mare

frecvenţă are acest eveniment, cu atât mai mare este pericolul de producere a pagubei şi cu atît mai necesară apare asigurarea.

- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).

În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.

Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.- riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de

asigurător prin încheierea unei asigurări. În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care

îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită

regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;

fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător; înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date

referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;

producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau a mai multor riscuri.Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în

vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu

59

Page 60: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.

Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.Suma asigurată – este definită ca partea din valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă

răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

Importanţa sumei asigurate (Sa):- este limita maximă pentru indemnizarea de asigurare (Ia), respectiv pentru despăgubire (D) la

asigurările contra daunelor: Ia < = Sa şi D < = Sa- este baza de calcul a primei de asigurare (Pa): Pa = %C * SaÎn care %C reprezintă cota primei de asigurare.Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să constituie

fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin

dispoziţiile legale.Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100

u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa

cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:

- totală – bunul a fost distrus în întregime;- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii: principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de

pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

D = P *Sa/Vr unde: D- despăgubirea; P- paguba; Sa- suma asigurată; Vr- valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat. principiul primului risc – Despăgubirea acoperă paguba fără a depăşi mărimea sumei asigurate.

Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

60

Page 61: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franchiză. Aceasta poate fi:- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei

asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de

volumul pagubei. Asigurătorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete franchiza.Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în

limitele franchizei.8.4 Cadrul legal de desfaşurare al activităţii de asigurare

Asigurările deţin un rol fundamental în structura economiei naţionale, în promovarea spiritului antreprenorial, foarte important pentru creşterea economică a tuturor ţărilor.

Se întâlneşte o mare varietate a atitudinilor guvernelor în funcţie de propriile obiective economice pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, în unele ţări a fost creat un cadru adecvat şi au fost adoptate măsuri pentru mobilizarea resurselor naţionale şi chiar internaţionale pentru dezvoltarea unui sector puternic de asigurări si reasigurări, iar structura pieţii este gândită şi stimulată în aşa fel încât să confere atracţie şi putere, în timp ce în altele, rigiditatea structurilor existente şi a reglementărilor în vigoare cu un puternic caracter protecţionist au dus la efecte contrare, cum ar fi o dezvoltare lenta a sectorului asigurărilor.

Activitatea de asigurare desemnează, în principal conform art.1 din Legea Nr. 407 din 21.12.06: oferirea, intermedierea, negocierea şi încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.

Cadrul juridic privind activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor dintre asigurători, asiguraţi şi terţe persoane este format din Constituţia Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări, alte acte legislative, actele normative ale Autorităţii de supraveghere emise întru executarea prezentei legi, acordurile internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte.

Asigurarile fac obiectul unei supravegheri si a unor reglementari stricte în cele mai multe tari, în special pentru protectia asiguratilor si pentru cresterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltarii economice, si nu atât pentru extinderea interventiei statului.

Reputatia unei piete este extrem de importanta si orice esec al unei societati de asigurare afecteaza întreaga piata. De aceea, reglementarea stricta a activitatii societatilor de asigurare, controlul si supravegherea acestora, impunerea unor conditii stricte de constituire si functionare sunt absolut esentiale pentru o evolutie normala a pietei, având efecte benefice asupra întregii economii.

Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru protectia asiguratilor si a pietei nationale a asigurarilor si reasigurarilor, ea fiind necesara si datorita dezvoltarii rapide a sectorului, a competitiei tot mai mari si a internationalizarii companiilor de asigurare.

Datorita diminuarii transparentei sectorului prin tendinte evidente manifestate în ultimii ani prin achizitionarilor si fuzionarile multor companii de asigurare-reasigurare, banci sau societati de investitii, procesul de supraveghere este tot mai dificil.Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor din Republica Moldova este instituită la puţin timp după abolirea de către Uniunea Sovietică a monopolului statului în domeniul asigurărilor, prin Hotărârea Guvernului nr. 296 din 12.06.1991 fiind creat Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor pe lângă Ministerul Finanţelor.

61

Page 62: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

        Ulterior, Legea nr. 1508-XII din 15.06.1993 cu privire la asigurări şi Regulamentul, structura şi personalul scriptic aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 77 din 08.02.1996 stabilesc principiile şi atribuţiile de bază ale Serviciului de Stat Pentru Supravegherea Asigurărilor.

În rezultatul aprobării de către Parlamentul Republicii Moldova a Legii nr. 329 – XIV din 25.03.1999 cu privire la fondurile nestatale de pensii, Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor devine Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii În corelare cu schimbările fundamentale produse în economia Republicii Moldova, piaţa financiară nebancară în anul 2007 a înregistrat importante modificări în plan instituţional şi regulator ca urmare a constituirii Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare (CNPF) în temeiul Legii nr.129-XVI din 07.06.2007 „Pentru modificarea şi completarea Legii nr.192-XIV din 12.11.1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Instituţia nou-creată şi-a început activitatea din 06.09.2007, devenind succesoare a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Inspectoratului de Stat pentru Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii şi Serviciului supravegherii de stat a activităţii asociaţiilor de economii şi împrumut ale cetăţenilor de pe lîngă Ministerul Finanţelor, care s-au reorganizat prin absorbţie cu întreg patrimoniul la CNPF. Reglementarea de stat trebuie să împiedice existenţa companiilor fictive şi speculative care pot provoca daune activităţii de asigurare şi asiguraţilor, deasemenea trebuie să controleze participarea capitalului străin în activitatea de asigurare pe teritoriul Republicii Moldova. Reglementarea de stat, prin CNPF, a asigurărilor cuprinde:

1. activitatea asigurătorilor şi reasigurătorilor ( vînzătorii serviciilor de asigurare);2. activitatea intermediarilor de asigurare;3. activitatea asiguraţilor( consumatorii serviciilor de asigurare).

După cum s-a observat şi la nivelul ţărilor dezvoltate eficienţa este mult mai sporită dacă în afara organelor însărcinate cu supravegherea industriei asigurărilor şi ceilalţi operatori implicaţi în acest domeniu ar considera de datoria lor să conlucreze. În afară de organul de supraveghere a asigurărilor, controlul de stat pe piaţa de asigurare este efectuat în limitele competenţelor acordate de către Inspectoratul fiscal( care efectuează controlul plăţii impozitelor), banca centrală( care controlează desfăşurarea activităţii de asigurare în valută străină), organul de control al politicii antimonopoliste şi altele. Oricum “creierul” rămîne în continuare instituţia abilitată în fiecare ţară cu supravegherea şi reglementarea pieţei asigurărilor. În definitiv stabilitatea asigurătorilor nu se răsfrînge strict doar asupra celor direct implicaţi, ci şi asupra întregii economii naţionale. Asiguraţii respectivului asigurător declarat în stare de faliment, în situaţia în care înregistrează prejudicii ca urmare a producerii evenimentelor asigurate vor trebui indemnizaţi. În schimbul primei de asigurare achitată anterior companiei de asigurare, deţinătorul poliţei a primit confirmarea protejării patrimoniului său împotriva evenimentelor neprevăzute. Ca urmare, despăgubirea care trebuie să o obţină trebuie suportată de cineva, iar acel cineva nu poate fi decît un fond de garantare anterior constituit pentru aceste situaţii nedorite. Lucrurile se complică dacă asigurătorul cu pricina nu şi-a achitat obligaţiile faţă de acest fond de protejare a asiguraţilor. Deaceea este nevoie ca statul să controleze formarea acestui fond în mărimea necesară. Deţinătorii poliţelor de asigurare trebuie să fie interesaţi şi de alte aspecte privind asigurătorul, de exemplu acţionarii companiei date. Prin prisma dorinţei “ de a face bani”, deţinătorii de capitaluri temporar libere se pot orienta spre companiile de asigurări sperînd într-o remunerare superioară, de exemplu celei oferite de sistemul bancar, prin intermediul depozitelor constituite. Dar aici trebuie menţionate căile pe care poate merge investitorul: achiziţia de acţiuni pentru realizarea unui portofoliu echilibrat, pentru deţinerea controlului asupra destinelor asigurătorului, pentru realizarea unor speculaţii pe termen scurt etc.

Toate acestea ar trebui să constituie semnale clare pentru asiguraţi. Ca un caz aparte, extinderea fără suport logic a unui asigurător, practicarea unor tarife minime pentru sporirea cifrei de afaceri dar fără acoperire avînd în vedere riscurile asumate, ar trebui să pună în gardă asiguratul. Este posibil ca în orice moment, acţionarul mulţumit de rentabilitatea realizată în aceste condiţii de insecuritate financiară să părăsească “corabia” prin vînzarea pachetului de acţiuni, lăsînd în voia sorţii desfăşurarea ulterioară a evenimentelor: faliment, insolvabilitate, plan de redresare financiară.

62

Page 63: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Deci, după cum se observă pe piaţă financiară pot exista multe pericole pentru asiguraţi deaceea este nevoie de existenţa unui organ specializat care să protejeze interesele asiguraţilor. Scopurile activităţii de supraveghere sînt:

protejarea asiguraţilor, prin urmărirea solvabilităţii, a calităţii şi competenţei managementului, a investiţiilor societăţilor de asigurare;

asigurarea condiţiilor pentru stabilitatea financiară, siguranţa şi soliditatea companiilor de asigurare şi a fondurilor de pensii;

supravegherea şi impunerea unei conduite pentru companiile de asigurare care să fie în interesul clienţilor;

stabilirea criteriilor privind capacitatea financiară şi lichiditatea companiilor de asigurare şi reasigurare;

monitorizarea şi coordonarea sistemului de asigurări şi reasigurări; evaluarea şi limitarea riscului pentru clienţi; creşterea încrederii populaţiei în asigurări; protejarea sistemului de asigurări de a nu ajunge la eşec; protejarea şi supravegherea investiţiilor şi, implicit, a activelor clienţilor; asigurarea funcţionării stabile şi sigure a pieţei asigurărilor; asigurarea respectării de către subiecţii pieţii asigurărilor a cerinţelor legislaţiei; garantarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către ambele părţi; protejarea pieţei interne a asigurărilor de activitatea companiilor străine.

Nici o piaţă a asigurărilor nu se poate forma şi dezvolta în afara unor reglementări foarte clare, a unor condiţii de stabilitate financiară a societăţilor de asigurare, a unor metode de supraveghere şi control stricte şi ferme, date de obligaţiile pe care şi le asumă acestea faţă de clienţi.

Problemă rezolvată

Evaluarea bunurilor asiguratului – 350 000 leiSuma de asigurare a acestor bunuri – 200 000 leiPaguba în urma cazului de asigurare – 100 000 lei.De calculat suma despăgubirii:a) după principiul răspunderii proporţionale;b) după principiul primului risc.

REZOLVARE1. Despăgubirea de asigurare faţă de pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma de

asigurare faţă de valoarea bunului asigurat.Sdesp = 200 000 * 100 000 / 350 000 = 57142.86 lei2. Despăgubirea este egală cu paguba, dar nu poate depăşi mărimea sumei de asigurare.Sdesp = 100 000 lei

Capitolul IX . POLITICA DE INVESTIŢII9.1 Conceptul şi clasificarea investiţiilor9.2 Procesul investiţional 9.3 Surse de finanţare a investiţiilor 9.4 Eficienţa economică a investiţiilor şi indicatori de evaluare a acesteia9.5 Riscurile în activitatea de investiţii

Cuvinte cheie: investiţii, investiţii directe, investiţii financiare, proces investiţional, proiect de investiţii, studiu de oportunitate, studiu de fezabilitate, surse de finanţare a investiţiilor, efort investiţional, efect al investiţiilor, eficienţa economică a investiţiilor, fluxuri de numerar, actualizare, indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor, risc investiţional, diminuarea riscurilor investiţionale .9.1 Conceptul şi clasificarea investiţiilor

63

Page 64: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii agenţilor economici care, în decursul activităţilor sale, alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru modernizarea şi / sau extinderea afacerii.

Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În sens economic, investiţiile, la modul general, reprezintă resursele (financiare, materiale, tehnice, tehnologice, comerciale etc.) cheltuite într-o perioadă de timp cu scopul obţinerii unor efecte (financiare, economice, sociale etc.) aşteptate într-o perioadă viitoare, care să fie superioare costului investiţiei.

În mod restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează, se achiziţionează noi fonduri fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc mijloacele fixe uzate, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilează bunurile materiale existente. O asemenea definiţie se regăseşte în dicţionarele explicative, în diverse lucrări şi monografii de specialitate în care investiţiile de capital sunt tratate ca un suport material al creşterii economice şi al dezvoltării sociale a unei naţiuni.

Elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt: subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte; obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma activităţii

investiţionale; conţinutul material al efortului investiţional, care consideră investiţia ca o structură

individualizată de resurse diferite ca natură şi volum ce sunt angrenate în realizarea unor proiecte; eficienţa, principiu conform căruia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi

prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor iniţiale;

factorul timp – element definitoriu al caracterului dinamic al procesului investiţional, care relevă faptul că orice proiect se derulează în timp;

riscul, care apare ca componenta proeminentă a conceptului de investiţii deoarece investiţiile presupun mobilizări de capital semnificativ şi implică aspectele fireşti ale incertitudinii şi riscului.

În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă din ideea că investitorul renunţă la o sumă anumită de bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare, aşteptate „mâine” cu următoarele condiţii: (1) ca investiţia să fie integral recuperată; (2) profitul, generat de către investiţie să compenseze investitorul pentru refuzul temporar de a folosi mijloacele investite pe parcursul unui anumit interval de timp; şi (3) riscul, ce apare în urma incertitudinii obţinerii rezultatului final scontat, trebuie luat în considerare pe parcursul analizei oportunităţii de investire. Această definiţie are reflexie asupra tuturor categoriilor de investiţii, realizate de către persoanele fizice sau juridice, cele alocate pentru procurarea de acţiuni şi obligaţiuni sau imobile şi tehnologii noi.

Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma activelor tangibile şi a celor financiare, pot fi distinse două mari categorii de investiţii, şi anume:

investiţii de capital (reale), care reprezintă alocarea mijloacelor băneşti pentru procurarea de active fixe. Caracteristica de bază a acestora este implicarea nemijlocit în procesul de producţie, pentru constituirea activelor reale (achiziţionarea de bunuri, utilaje, întreprinderi - procurate în scopul sporirii stocurilor de producţie). Aceste investiţii sunt atât pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor existente;

investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă procurarea de valori mobiliare sau a altor active cu scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi (dividende), şi se realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare, opere de artă, crearea unor depozite bancare, etc.

În afara celor două categorii de bază, reale şi financiare, menţionate mai sus, tipologia investiţiilor se poate prezenta după mai multe criterii de clasificare. Acest fapt este necesar în scopul planificării şi analizei investiţionale, deoarece permite efectuarea unor raţionamente importante care pot avea un impact informaţional evident asupra deciziei de investiţii.

Deci, investiţiile se clasifică conform unor criterii, după cum urmează:1. În conformitate cu obiectul investiţiei sau după caracterul investiţiei, sunt:

investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri de capital fix; investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni; investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate pentru cercetare-dezvoltare, trainingul

personalului, procurarea de know-how, licenţe de utilizare a tehnologiilor noi etc.

64

Page 65: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

2. După perioada investiţiei, sunt: investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la 1 an şi care au un caracter speculativ; investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până la 5 ani; investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai mare de 5 ani.

2. După modul de participare, investiţiile se divizează în : investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă investitorului dreptul de proprietate

asupra hârtiei de valoare sau a imobilului. Scopul acestora este conducerea, administrarea directă a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de acţiuni al unei societăţi, care ar permite gestionarea reală a acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple emise).

investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor financiare în scopul cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor active, cu scopul de a obţine profituri viitoare sub formă de dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă a obiectului investiţiei.3. Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot distinge:

investiţii productive, care se clasifică în: investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe existente datorită uzurii fizice sau morale; investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi, dezvoltarea unor secţii existente, crearea de obiective noi; investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni investiţionale de promovare a progresului tehnologic, de creştere a tehnicităţii proceselor economice, automatizare şi informatizare etc.

investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează prevenirea riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Acestea implică atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi dezvoltare).

investiţii obligatorii, care sunt făcute cu scopul de a respecta anumite reglementări legislative sau angajamente luate faţă de alţi agenţi economici.4. După destinaţia cheltuielilor sau rolul funcţional pe care îl joacă în cadrul proiectului deosebim:

investiţii directe sau de bază sunt acele consumuri investiţionale legate funcţional şi teritorial de obiectivul stabilit şi materializate în construcţii de bază, secţii de producţie spaţii de depozitare etc. Ele concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se implementează.

investiţii colaterale ce cuprind cheltuieli de resurse necesare pentru construcţii şi dotări anexe ce creează funcţionarea în condiţii normale a obiectivului (reţele de utilităţi, drumuri de acces, staţii de epurare şi de asigurare cu apă, energie, etc.),

investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe (în amonte sau în aval) celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului de antrenare şi dezvoltare propriu investiţiilor fiind generate de nevoia de a asigura cu materii prime, energie, reţele şi căi de comunicaţie proiectul iniţial, precum şi condiţiile de desfacere a producţiei finite.5. După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:

investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei centrale) sau din bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice în domenii cum sunt: infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte, apărare, administraţie;

investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile proprii, constituite sau complementar din împrumuturi bancare;

investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din structurile anterioare şi se pot realiza în câteva moduri: (1) prin participarea investitorului străin cu o cotă-parte de capital în vederea constituirii societăţii ori la finanţarea unor proiecte; (2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-bancare străine investitorilor autohtoni; (3) ca investiţii de portofoliu şi (4) ca investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile.

9.2 Procesul investiţional

65

Page 66: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Activitatea de investiţii se desfăşoară ca proces economic şi presupune realizarea unui set de activităţi care se corelează şi se intercondiţionează în raport cu scopul acesteia, concretizat în realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective economice.

Astfel, realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex de operaţiuni, care încep cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea acesteia, şi finalizează cu punerea în exploatare a obiectivului şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi. Aceste operaţiuni, care au ca scop mobilizarea resurselor materiale, financiare, de muncă, precum şi timp, în ansamblu formează conţinutul procesului investiţional.

Procesul investiţional are valenţe la nivel macroeconomic şi la cel microeconomic. La nivel macro procesul investiţional cuprinde întreaga activitate investiţională a statului şi a agenţilor economici. La nivel micro, procesul investiţional reprezintă totalitatea acţiunilor şi resurselor implicate în realizarea eficientă a proiectului investiţional.

În derularea procesului investiţional se implică motivat diferite entităţi, care sunt numiţi şi subiecţi ai investiţiei. Subiect al investiţiei este persoana care investeşte şi, în majoritatea cazurilor, beneficiază de această investiţie. În cazul investiţiilor reale, la această categorie se referă investitorii, proiectanţii, antreprenorii, furnizorii, băncile comerciale, autorităţile publice şi alţii. În cazul investiţiilor financiare se implică: investitorii, intermediarii, beneficiarii plasamentelor financiare şi alte entităţi.

Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul investiţional. Atât în concepţia Băncii Mondiale, cât şi a literaturii de specialitate, proiectul de investiţii este considerat şi se impune ca o lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de consum al resurselor materiale şi financiare, pentru fundamentarea deciziilor optime în investirea capitalului, cu nişte rezultate previzibile superioare pe plan economic şi financiar.

Astfel, proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de acţiuni cu caracter investiţional care urmăreşte alocarea organizată de resurse materiale, financiare, umane şi informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect economic şi / sau social.

Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în metodologia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:

1. faza preinvestiţională este faza de concepţie şi pregătire a investiţiei, cuprinsă între identificarea ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea deciziei finale de realizare a proiectului şi deschidere a finanţării. La această etapă au loc identificarea oportunităţii investiţiei, elaborarea studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de fezabilitate şi ulterior, luarea deciziei de investire. În comparaţie cu celelalte etape ale proiectului de investiţie, etapa de pregătire necesită cel mai mic efort investiţional şi are cea mai mică durată de timp, dar în acelaşi timp are cea mai mare influenţă asupra celorlalte etape;

2. faza investiţională este cuprinsă între adoptarea deciziei finale de realizare a proiectului de investiţii şi începutul de viaţă economică. La această etapă are loc proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. Faza investiţională cuprinde un ansamblu de activităţi, printre care se pot menţiona: elaborarea proiectului tehnologic; încheierea contractelor, închirierea sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor de construcţie-montaj şi darea în exploatare a obiectivului. În etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare;

3. faza operaţională (postinvestiţională), este perioada de când este pus în funcţiune obiectivul până la momentul lichidării lui. La această etapă proiectul este monitorizat, adică se stabileşte dacă pe parcursul implementării proiectului investiţional s-a ajuns la rezultatele preconizate, în caz contrar, proiectul poate fi suspendat.

În elaborarea unui proiect investiţional un rol deosebit îi revine fazei preinvestiţionale prin faptul că această primă etapă de lucru direcţionează întreaga activitate ulterioară până la darea în exploatare a obiectivului respectiv. Activităţile ce au loc în această etapă decisivă pot cuprinde unul sau mai multe studii în funcţie de tipul şi complexitatea proiectului de investiţii analizat, care au menirea să fundamenteze necesitatea, oportunitatea şi economicitatea fiecărui obiectiv de investiţie, să stabilească modalităţile de înfăptuire a lucrărilor şi să determine valoarea acestora.

Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca scop evaluarea generală a situaţiei, concomitent cu evidenţierea unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc. Prin ele se urmăresc atragerea viitorilor investitori, acţionari, antreprenori etc., precum şi formularea de „idei” de proiect cu scopul de a suscita reacţii din partea celor interesaţi. În general, studiile de oportunitate sunt schematice, cu estimări globale şi necesită un nivel redus al cheltuielilor.

66

Page 67: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Cu ajutorul studiului de prefezabilitate se asigură selecţia preliminară şi definirea proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai detaliat, dar fără a angaja fonduri importante. Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de date absolut necesare pentru caracterizarea proiectului de investiţii: amplasamentul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate în care se va încadra evoluţia cererii şi ofertei de produse de acest tip, date referitoare la capacitatea de producţie, materiile prime, forţa de muncă, tehnologia şi echipamentul, precum şi estimarea valorii investiţiei şi date de eficienţă economică.

Studiul de fezabilitate are ca principal obiectiv crearea posibilităţii pentru investitor de a avea o idee mai concretă asupra obiectivului ce urmează a fi realizat. Studiul de fezabilitate detaliază prezentarea informaţiilor din studiul de prefezabilitate şi stă la baza adoptării deciziei de investiţii, prin fundamentarea costului investiţiei şi planului de finanţare, prognozarea veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, evaluarea rentabilităţii scontate şi a principalelor riscuri. Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind toate rezultatele de bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor variante posibile.9.3 Surse de finanţare a investiţiilor

Odată luată decizia de investire, din necesitate, apare problema posibilităţilor de finanţare a investiţiilor pe care le are agentul economic. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în vederea realizării proiectului.

Sursele de finanţarea a investiţiilor se formează pe piaţa financiară, fiind dominate de regulile şi mecanismele acesteia. Pentru întreprindere, există două mari categorii de surse de finanţare a investiţiilor sale: interne şi externe (atrase şi împrumutate).

Finanţarea internă se bazează pe sursele proprii generate în economia agentului economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări etc.

La originile oricărei investiţii se află totdeauna acumulări anterioare ale investitorului direct sau ale altor investitori dispuşi să-şi angajeze economiile, în diferite forme, în realizarea proiectului respectiv. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării.

La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe venit.

Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc.

Rezerve care sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri:

rezerve prevăzute de legislaţie; rezerve prevăzute de statut; alte rezerve.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune - unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin completare a bugetului

67

Page 68: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi cel privat.

Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include: surse atrase:

- aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de noi acţiuni sau prin emisiunile de acţiuni prin mobilizarea rezervelor;- aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

surse împrumutate:- credite bancare;- împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;- împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;- surse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeiting, etc.- finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;- subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;- împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale.

Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind: determinarea necesarului de finanţare; stabilirea structurii optime de finanţare; evaluarea costului surselor de finanţare pe termen mediu şi lung. Prin combinarea surselor de finanţare apare o structură de finanţare a proiectelor de investiţii, pe baza căreia se formează un cost mediu al capitalului. Cea mai bună structură de finanţare a investiţiilor este aceea care, asigură minimizarea costului mediu al capitalului.

9.4 Eficienţa economică a investiţiilor şi indicatori de evaluare a acesteiaEficienţa economică reprezintă principiul de bază al teoriei şi practicii luării deciziei privind

alocarea investiţiilor şi reflectă, în modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii de a investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte economice pozitive, utile. Tocmai acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a raportului dintre efect – efort sau efort – efect, pe care le implică activitatea de investiţii.

Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:

a.

b.

unde,e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;E – efectele (rezultatele) obţinute;ε – eforturile depuse (resursele consumate).În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În acest caz raportul

trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În cel de al doilea caz (b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai mici, iar raportul trebuie să fie mai mic decât 1, dar la un nivel cât mai înalt.

În contextul celor expuse mai sus, eficienţa investiţiilor se determină prin analiza raportului care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului şi nivelul rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.

Referirile din literatura de specialitate, cu privire la conţinutul efortului şi efectului investiţional, stabilesc că efortul economic exprimă totalitatea cheltuielilor materiale, financiare şi manopere necesare ca proiectul investiţional să demareze, iar efectele investiţionale reprezintă rezultatele obţinute în urma realizării proiectului investiţional.

În categoria eforturilor se includ eforturi investiţionale directe, colaterale şi conexe, precum şi eforturi suplimentare de investiţii, care cuprind cheltuieli privind pregătirea personalului, supravegherea tehnică a lucrărilor, pentru probe tehnologice, amenajarea terenului etc. Efectele investiţiilor sunt destul de complexe şi au o contribuţie deosebită la eficienţa generală a investiţiilor. Acestea pot fi clasificate în efecte

68

Page 69: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

economice: valoarea şi costul producţiei, profitul anual etc., precum şi efecte sociale, ecologice, politice etc., care sunt generate de implicaţiile pe plan social ale procesului investiţional. Acestea privesc condiţiile de trai şi de muncă, gradul de poluare, gradul de confort, cultură şi civilizaţie, gradul de valorificare a potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc. Efectele investiţiilor sunt destul de complexe şi nu pot fi cuantificate exhaustiv.

În practica internaţională, evaluarea eficienţei investiţiilor se bazează pe concepţia valorii în timp a banilor şi se axează pe următoarele principii:

1. Evaluarea utilizării capitalului investit se efectuează prin compararea fluxului de mijloace băneşti, care se formează în procesul realizării proiectului investiţional, şi investiţia iniţială.

2. Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace băneşti sunt actualizate pentru anul curent sau pentru anul de calcul, conform unei rate de actualizare determinate în conformitate cu specificul proiectului.

Metodele de evaluare a eficienţei investiţiilor şi indicatorii respectivi, ce servesc ca criterii de alegere a proiectelor, se prezintă în următoarea figură 9.4.

Figura 9.4.1. Metode şi indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Astfel, evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se poate efectua sub două aspecte: prin utilizarea metodelor generale mai simple (abordarea statică) şi a metodelor moderne prin care se ţine cont de modificarea în timp a valorii fluxurilor de mijloace băneşti, de implicarea riscurilor investiţionale şi a intereselor diferitor participanţi la proiect (abordarea dinamică).

Indicatorii de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, prezentaţi în figura de mai sus, sunt cel mai frecvent utilizaţi în practica analizei proiectelor şi se regăsesc în literatura de specialitate occidentală şi autohtonă, precum şi în metodologiile de evaluare a proiectelor investiţii ale Băncii Mondiale, BERD, ONUDI.

În continuare, ne vom referi la indicatorii menţionaţi, insistând asupra capacităţii lor cognitive, relaţiile de calcul şi domeniile de utilizare.

Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul total obţinut în urma realizării obiectivului economic nou şi efortul investiţional. Acest indicator se determină pe baza valorii medii anuale a avantajului economic al proiectului raportată la eforturile investiţionale:

Metode de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Simple Moderne

Ren

tabi

lita

tea

inve

stiţ

iei

Ran

dam

entu

l eco

nom

ic a

l in

vest

iţie

i

Term

enul

de

recu

pera

re a

in

vest

iţie

i

Val

oare

a ac

tual

izat

ă ne

Rat

a in

tern

ă de

ren

tabi

lita

te

Indi

cele

pro

fita

bili

tăţi

i

Term

enul

de

recu

pera

re

actu

aliz

at

69

Page 70: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

unde,Ph – valoarea medie anuală a avantajului economic;It – efortul investiţional.Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la fundamentarea proiectelor.

Acesta caracterizează intensitatea avantajului economic obţinut la 1 leu investit. Cu cât mai mare este valoarea acestui indicator, cu atât mai mare este atractivitatea proiectului investiţional.

Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total de profit ce se obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce revin la o unitate de efort de investiţii şi se calculează după următoarea relaţie:

unde,Pt – profitul total din realizarea proiectului;

It – efortul investiţional.În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât în formă statică, cât şi

dinamică, reprezintă un instrument util, cu mare capacitate de informarea pentru evaluarea proiectelor de investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele având capacitatea de a genera profit în exces faţă de volumul investiţiilor de recuperat. Folosit în calitate de criteriu, varianta cea mai eficientă este cea care se caracterizează prin randament economic maxim.

Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte intervalul de timp de la lansarea proiectului investiţional până la momentul, când profitul net din realizarea proiectului recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât mai mică este perioada de recuperare a proiectului, cu atât mai repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale şi, deci, proiectul poate fi considerat drept unul deosebit de atractiv.

Acest indicator permite investitorului să cunoască încă din etapa pregătirii deciziei în cît timp este posibil să se restituie costurile de investiţii (It) din contul avantajelor economice anuale (constante sau medii) pe care le va obţine după realizarea proiectului. Teoretic, dar şi practic, durata de recuperare a investiţiilor se calculează în abordare statică şi dinamică a proceselor economice. În abordare statică, termenul de recuperare a investiţiilor (T) se determină conform formulei:

Datorită faptului că durata de recuperare reprezintă factor de risc pentru un proiect, cunoaşterea timpului cât de rapid se vor recupera investiţiile, prezintă un interes real pentru agenţii economici.

Pentru analiza proiectelor investiţionale pot fi utilizaţi următorii indicatori dinamici de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, bazate pe actualizarea fluxurilor de mijloace băneşti.

Valoarea actualizată netă (Net Present Value – engl.) apare în calitate de indicator al efectului economic integral al proiectului deoarece permite de a stabili diferenţa dintre volumul total al încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a proiectului şi costurile totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:

sau

, h=1,2….D

unde: CFh – fluxuri de numerar anuale;I – valoarea investiţiei;Ih – valoarea tranşelor anuale de investiţii;r – rata de actualizare;h – anul de referinţă;D – durata de realizare a investiţiei.

Valoarea actuală netă caracterizează aportul de avantaj economic al unui proiect de investiţii şi poate avea valori pozitive, negative sau nule. Valoarea pozitivă a VAN denotă oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea proiectului, iar comparând variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este considerată varianta cu mărimea maximă a fluxului actualizat net.

70

Page 71: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Indicele profitabilităţii (Profitability Index – engl.) este stabilit drept un indicator relativ şi caracterizează raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de numerar şi valoarea capitalului investit conform relaţiilor:

sau

Acest indicator exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei, adică surplusul de trezorerie actualizat pentru fiecare leu investit. Dacă este supraunitar, proiectul de investiţii este fezabil.

Rata internă de rentabilitate (Internal Rate of Return – engl.) semnifică acea rată a dobânzii compuse care atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (r) pentru calculul valorii actualizate a fluxurilor de numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma valorii actualizate a fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii actualizate a costurilor de investiţii, deci valoarea actualizată netă să fie nulă:

unde, RIR – rata internă de rentabilitate a proiectului. La nivelul RIR se ajunge atunci când VAN (r) = 0, deci

RIR = – I = 0, deci RIR = r

Din punct de vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul generează un cash flow egal cu capitalul investit şi pe durata de viaţă economică asigură o rentabilitate a capitalului, existent la începutul fiecărui an.

Pentru determinarea cu exactitate a ratei interne de rentabilitate, prin interpolare, se aplică următoarea relaţie de calcul:

unde, – două rate criteriu care indică valori actualizate contrare (pozitivă şi negativă).În condiţiile economiei de piaţă RIR are semnificaţia şi funcţia de criteriu fundamental pentru

acceptarea sau respingerea proiectelor de investiţii.Termenul de recuperare actualizat al investiţiilor indică intervalul de timp în care suma cumulată a

avantajelor economice obţinute este egală cu valoarea investiţiilor alocate pentru realizarea proiectului. Calculul indicatorului se efectuează prin actualizarea fluxurilor de numerar prevăzute conform proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest scop, se porneşte de la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de investiţii şi a fluxului avantajelor economice.

unde, T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor.

sau

Prioritate se acordă proiectelor cu perioade de recuperare mai scurte, deoarece în acest caz veniturile, costurile şi avantajele economice viitoare nu vor fi afectate de incertitudine şi risc în aceeaşi măsură ca şi proiectele cu durate mari de recuperare.

Indicatorii evaluării eficienţei economice a proiectelor apar în rolul unor criterii necesare, în baza cărora participanţii la proiect pot aprecia atractivitatea economică a proiectelor în scopul luării deciziilor şi formulării opţiunilor.

9.5. Riscurile în activitatea de investiţii Orice investiţie reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu viitorul care este

necunoscut în sensul dacă investiţia va împlini obiectivele preconizate sau dacă alte evenimente care nu au fost previzionate să se întâmple şi să aibă repercusiuni importante asupra rezultatului investiţiei. Astfel,

71

Page 72: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

estimarea eficienţei proiectului investiţional nu poate fi făcută cu certitudine şi din acest motiv decizia de investiţii implică şi factorul risc, care trebuie analizat, dimensionat şi integrat în procesul investiţional.

Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea înseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri în speranţa obţinerii unui câştig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate. În general, nivelul riscului investiţional şi a profitului eventual se află în raport de proporţionalitate directă: cu cât este mai mare nivelul riscului asumat, cu atât potenţialul câştigului sau pierderii creşte.

Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care, în cazul în care se produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra parametrilor investiţiei, adică există probabilitatea ca rezultatul investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată de incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce vor fi obţinute de pe urma investiţiei făcute.

Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care decidentul nu poate identifica toate evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor. Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din absenţa sau insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate spune că riscul derivă din incertitudine.

În teoria economică modernă, categoria de risc apare în calitate de „indicator” al incertitudinii, deoarece adoptarea deciziei cu privire la investiţie în condiţii de incertitudine este nemijlocit corelată cu necesitatea analizei şi cuantificării riscului.

Riscurile cu care se confruntă o firmă, care investeşte, sunt clasificate, în funcţie de perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri. Macroriscurile sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este localizată investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă etc. Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei şi proiectului propriu-zis şi / sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. În categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.

Din perspectiva cauzei apariţiei, firmele se confruntă în principal cu două tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) şi riscuri nesistematice (diversificabile). Riscul sistematic depinde de factorii economici generali (ca inflaţia, modificarea legislaţiei, schimbarea cotelor de impozitare şi taxelor vamale sau riscurile politice, ecologice, sociale etc.) care determină conjunctura economică a ţării, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei (accesul la materia primă, succesul campaniilor de publicitate etc. ).

Luând în considerare nivelul la care se pot manifesta, riscurile unei investiţii pot fi următoarele: riscul proiectului, riscul sectorului de activitate, riscul pieţei locale, riscul de ţară, riscul pieţei globale.

Dat fiind faptul că este o parte inseparabilă a procesului de investiţie, riscul nu poate fi ignorat, de aceea sunt necesare decizii care ar asigura gestionarea eficientă a riscurilor investiţionale.

Gestionarea sau managementul riscului reprezintă un proces complex, care cuprinde o serie de activităţi menite să diminueze riscul care ar putea apărea odată cu iniţiativa întreprinzătorului şi implică activităţi, grupate în trei etape:

1. identificarea riscurilor,2. analiza şi evaluarea riscurilor, 3. dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea unor strategii de diminuare a riscurilor

investiţionale. Identificarea riscurilor este un proces de relevare sistematică a surselor de risc, clasificarea riscurilor,

determinarea factorilor care condiţionează manifestarea acestora şi evaluarea prealabilă a influenţei diferitori factori asupra realizării proiectului investiţional. Astfel, anumite riscuri odată identificate, pot fi limitate sau înlăturate numai dacă măsurile de protecţie sunt bine fundamentate.

În sens larg, prin analiza riscului se poate înţelege orice metodă – cantitativă şi/sau calitativă – de evaluare a gradului de risc şi de estimare a impactului riscului printr-o mai bună cunoaştere a rezultatelor posibile care ar putea genera din realizarea proiectului investiţional.

În scopul analizei şi evaluării gradului de risc sunt utilizate metode care aplică aparatul matematic din domeniul teoriei probabilităţii, analizei statistice etc. Cele mai utilizate metode pentru analiza riscului sunt: metoda abaterii standard şi a coeficientului de variaţie, metoda analizei sensibilităţii rezultatelor,

72

Page 73: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

metoda punctului critic, metoda scenariilor, metoda de simulare Monte Carlo, metoda speranţei matematice a fluxurilor de numerar, metoda arborelui decizional etc.

În sistemul metodelor de dirijare cu riscurile investiţionale un rol important revine metodelor de influenţarea a riscului, aferent investiţiei, cu scopul minimizării consecinţelor negative.

În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi analiză a riscului investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii de dirijare riscului:

evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare, riscul cărora este foarte înalt sau renunţarea la unele idei de investire costisitoare etc.;

reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a riscului şi diminuarea pierderilor din investiţiile efectuate prin compensare, adică acţiuni de asigurare, autoasigurare, prognozare etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului investiţional, limitarea, constituirea rezervelor etc.

asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu asumarea întregii responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să apară;

distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc între participanţii proiectului investiţional. Indiferent de situaţie, partenerilor li se transmite acea parte a riscului pentru care aceştia au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.

Acţiunile strategice îndreptate spre gestionarea riscurilor investiţionale trebuie să constituie un mijloc de realizare eficientă a proiectului investiţional.

Capitolul X. Monedă, credit şi echilibrul monetar10.1 Moneda şi sistemul monetar10.2 Masa monetară10.3 Creditul – esenţă, rol, funcţii10.4 Echilibrul monetar şi inflaţiaCuvinte -cheie:Moneda, bani, funcţiile banilor, sistemul monetar, sistem monetar internaţional, sistem

monetar european, bimetalismul, monometalismul, sistemul valutar, unitatea monetară, etalonul monetar, puterea de cumpărare, convertibilitatea monetară, euro, credit, înscrisuri cambiale, ipotecă, scadenţă, rambursare, dobândă, rată, comision, redistribuire, echilibrul monetar, inflaţie.

10.1 .Moneda şi sistemul monetarConceptul de monedăBanii ca rezultat al activităţii economice al omului au apărut încă din antichitate, când omul schimba

produsele pe care le crea pe produsele de care avea nevoie. Odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii a apărut necesitatea creării unui instrument eficient de plată – astfel apar banii (la primele etape sub formă de diferite obiecte, iar apoi îşi constituie forma de disc plat confecţionaţi din metale preţioase, care datorită compoziţiei chimice erau rezistenţi la fenomenele înconjurătoare fiind nealterabili şi ce era mai important divizibili). Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor. Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei mărfi. Munca depusă pentru producerea unei mărfi este egalabilă cu munca depusă şi valoarea bunurilor diferă. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb. Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.

Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii. Categoria economică de ban s-a reflectat în numeroase definiţii şi interpretări pe măsură ce banul a pătruns tot mai mult în viaţa economică. Categoria economică s-a modificat în timp. Banul de astăzi este un rezultat al numeroaselor mutaţii determinate de factori endogeni şi exogeni ai circulaţiei băneşti.

Din ansamblul de mărfuri s-a desprins o marfă cu atribute specifice ce s-a finalizat cu găsirea echivalentului general al valorilor.

Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite etape ale dezvoltării societăţii.

73

Page 74: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În calitate de categorie istorică şi economică banii sunt o marfă deosebită: marfă intermediar; marfă semn de valoare.Banii i-au preocupat pe diferiţi economişti, cercetători, monetarişti, fondatori ai diferitor curente şi

şcoli ce au contribuit la definirea, fundamentarea, clasificarea ei. După apariţia banilor de hârtie nimeni nu mai poate determina hotarul dintre bani şi monedă. Moneda – piesă de metal Aur , Argint, Cupru etc. care se prezintă sub formă de disc plat şi serveşte ca

mijloc de plată , de circulaţie, de tezaurizare.Moneda – piesă de metal bătută de autoritatea suverană pentru a servi în operaţiunile comerciale.Moneda are greutatea şi aliajul (titlul) stabilit de legea monetară a ţării emitente. Pe faţă (avers) şi pe

verso (revers) moneda are relief (efigie) şi inscripţii (legende), iar pe muchie, de obicei, zimţi şi inscripţii, toate acestea efectuate în scopul apărării integrităţii materiale ale monedei, şi al evitării deteriorării prin tăiere sau roadere pe care falsificatorii le efectuau în trecut pentru extragerea unei părţi din conţinutul de metal preţios al monedei. Valoarea nominală a monedei nu mai indica valoarea proprie, ea fiind superioară valori proprii.[21,p.9]

Primele monede ar putea fi considerate cele din China sec. XI î.d.H., iar în Europa cele bătute în statul elen antic Lydia sec.VI î.d.H. Înainte banii erau confecţionaţi sub diferite forme: inele, vârfuri de săgeţi sau lingouri cea ce necesita verificarea conţinutului prin cântărire şi probarea titlului.

Un timp monedele au fost emise de preoţi apoi de regi. În evul mediu ele au fost emise de regi ,căpeteniile feudale şi de oraşe. Prin crearea statelor naţionale, dreptul de batere a monedelor a revenit puterii centrale. După primul război mondial baterea şi circulaţia monedelor de aur au încetat, acestea rămânând numai un instrument de tezaurizare.

Monedele de argint au circulat şi mai târziu, însă din ce în ce mai rar. Au rămas până astăzi în circulaţie monede divizionare din metale ieftine.

Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale; o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare care conferă dreptul deţinătorului asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente.

Banul este un bun economic ca oricare altul care se deosebeşte din punct de vedere juridic şi economic de toate celelalte mărfuri.

Banii sunt instrumental general al comerţului prin intermediul căruia mărfurile se vând şi se cumpără.Timp de 26 de secole , adică până la începutul primului război mondial omenirea a folosite monezi

metalice, de aur şi argint. Având în vedere că în secolul XVII au apărut bancnotele şi că până la primul război mondial acestea au circulat împreună cu monezile metalice se poate afirma că timp de 3 secole 1600-1914 a existat o etapă de tranziţie, în care omenirea a folosite deopotrivă monezi cu valoare proprie, de aur şi argint şi semen băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care reprezentau în circulaţie aurul şi argintul ,şi care din această cauză erau deplin convertibile în aur şi argint.

Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regal datoriile generate prin schimburile de mărfuri.

Moneda apare ca un activ ce poate fi :-deţinut,-schimbat,-împrumutat,-conservat.Pentru a fi acceptată de către toţi valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o

vor deţine.Formele monedeiÎn evoluţia sa banii au cunoscut mai multe forme:

- moneda metalică – confecţionată din metale preţioase aur sau argint şi care erau recunoscute de toate popoarele prin intermediul cântăririi sau semnului de valoare pe care îl conţinea pe faţa monedei;

- moneda de hârtie apare în urma falsificărilor care se ţineau lanţ şi din cauza insuficienţei metalului monetar ca urmare apare moneda confecţionată din hârtie ce treptat înlocuieşte totalmente moneda metalică;

74

Page 75: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- titlurile de credit (cecul, cambia, biletul la ordin ş.a.) apar ca rezultat al dezvoltării relaţiilor creditare între partenerii de afaceri astfel apar noi instrumente de plată care permit dezvoltarea relaţiilor de producţie, continuarea legăturilor dintre parteneri, inclusiv şi continuitatea proceselor economice;

- monede scripturale sau de cont – cercetările de specialitate leagă apariţia monedei scripturale de reacţia băncilor care n-au obţinut privilegiul de a emite bilete de bancă.

- Moneda electronică - astăzi cea mai comodă şi eficientă formă. Cel mai reprezentativ instrument fiind la moment cardul electronic.

Caracteristicile banilor sunt:- portabilitate – banii pot fi uşor transportaţi, pot fi efectuate diferite plăţi în diferite localităţi;- durabilitate – să reziste o perioadă îndelungată de timp;- divizibilitate – pot fi împărţiţi pentru a permite efectuarea plăţilor;- omogenitate – banii sunt identici şi au aceeaşi valoare egală;- recunoaştere uşoară – presupune acceptarea în tranzacţii;- acceptabilitate – sunt în general acceptaţi de către toţi participanţii la tranzacţii.[26,p.22]Funcţiile monedei

Moneda îndeplineşte mai multe funcţii printre care putem enumăra următoarele din ele cele mai semnificative:

1. Funcţia mijloc de schimb – separarea momentului de vânzare de cumpărare este înfăptuită în mare măsură prin intermediul acestei funcţii. Banii sunt acceptaţi ca mijloc de schimb, pot fi schimbaţi pe alte produse şi servicii din economie. Dacă avem nevoie de bunul M nu facem altceva decât să mergem la supermarket pentru a găsi bunul M dorit şi prin intermediul a diferitor forme ale monedei putem obţine acel bun. Problema este uşor rezolvată de monedă, deoarece ne permite în timp să alegem bunurile dorite şi alegerea acelor care corespund cerinţelor, deoarece moneda păstrează capacitatea sa de plată în timp. Dar o problemă actuală este fenomenul inflaţiei care are o influenţă asupra puterii de cumpărare a monedei, de aceea toţi se străduiau să găsească bunul comod pentru tezaurizarea puterii de cumpărare a monedei.

2. Funcţia rezervă a valorii – acumulare, transferarea puterii de cumpărare din prezent în viitor, după Kiriţescu Costin – putere de cumpărare în aşteptare, banii permit separarea în timp între momentul încasării şi momentul cheltuirii, între două schimburi intermediate banii trebuie să păstreze valoarea iniţială,sau mai precis să păstreze puterea de cumpărare, banii trebuie să reprezintă un mijloc rezonabil de tezaurizare. Dacă aceasta nu se întâmplă sunt căutate alte mijloace de tezaurizare.

3. Funcţia de măsura a valorii sau etalon al valorii – permite exprimarea valorii a tuturor mărfurilor şi serviciilor şi prin intermediul banilor putem măsura efortul şi calitatea muncii noastre. Valoarea nominală a banilor se păstrează ,variază numai puterea de cumpărare, preţul unui bun fiind expresia valorii unui bun. În economia monetară sunt atâtea preţuri câte produse sunt pe piaţă. În consecinţă, pe măsură ce creşte numărul produselor disponibile pe piaţă, numărul preţurilor creşte şi mai mult, iar schimbul devine tot mai dificil. Unitatea monetară permite uşurarea comercializării prin măsurarea valorii diverselor bunuri şi servicii şi permiţând compararea valorii bunurilor şi serviciilor.

Abordarea funcţiilor diferă de la un autor la altul, de aceea vom evidenţia că alături de cele menţionate mai sus mai există alte funcţii ale monedei: funcţia de etalon al plăţilor amânate; funcţia de unitate de cont; funcţii în spaţiu; funcţii în timp; etc.

Conceptul sistemului monetar naţionalOrganizarea monetară îşi are începuturile din antichitate, când, în Lydia s-au centralizat şi uniformizat operaţiunile de batere a monedelor din aur şi argint, stabilindu-se între aceste două metale un raport de valoare de l la 13. Extinzându-se ulterior la popoarele vecine (perşii, grecii şi romanii), s-a ajuns ca Imperiul Roman de Mijloc să dispună de autoritate legal învestită cu dreptul de batere a monedelor, respectându-se reglementările precise privind emisiunea şi circulaţia monetară. Evoluţia societăţilor a creat norme şi instituţii care să reglementeze, organizeze şi supravegheze relaţiile monetare, creându-se sisteme monetare naţionale, diferenţiate după normele şi profilul instituţiilor monetare. Un concept cuprinzător al sistemului monetar se defineşte, ca un complex de instituţii şi modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care sunt elaborate de la

75

Page 76: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

autoritatea publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată existe într-o economie la un moment dat al dezvoltării.

Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor următoarele componente reprezentative, şi anume:

1. unitatea monetară;

2. etalonul monetar;

3. modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoareintrinsecă (integrală);

4. modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie(bancnotelor) şi a hârtiei monedă.

5. metodele de reglementare a circulaţiei băneşti.

6. modele de determinare a vitezei de rotaţie a banilor.Aceste componente au avut o evoluţie istorică: unele au dispărut, altele, devenind incompatibile

cerinţelor economiei şi societăţii, şi-au modificat radical conţinutul, mutaţii fundamentale înregistrându-se în relaţiile dintre componente, în structura sistemului monetar naţional.

În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, majoritatea specialiştilor consideră că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată, deprecierea necontrolată a sistemelor monetare dezechilibrele şi fenomenele inflaţioniste reclamă, în concepţia altor specialişti, revenirea la etalonul aur.

Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii, făcând imposibilă, datorită diversităţii acestor bunuri şi servicii, redarea sub o formă fizică a valorii de întrebuinţare care corespunde la un moment dat unităţii monetare. Etalonul devine o abstracţie, metodele practice de determinare a puterii de cumpărare a monedelor, şi pe această bază a cursurilor de schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ. Bază a sistemului monetar naţional, ale cărui caracteristici şi mecanisme se determină în dependenţă de fluctuaţiile din economie ,fiind dependent de contribuţia cantitativă, structurală şi calitativă a tuturor mărfurilor şi serviciilor produse în economia naţională şi mondială. Valoarea monedei ,respectiv puterea de cumpărare, decurge din nivelul preţului. În acest fel puterea de cumpărare a unei unităţi monetare reprezintă capacitatea acesteia de achiziţiona bunuri şi servicii într-o economie într-o ţară dată la un moment dat, sau ce cantitate de mărfuri şi servicii se poate achiziţiona prin intermediul unităţii date.

Teoretic, banul - marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:

P . c . = Q / P

unde:

P. c. = banul - marfa etalon sub forma valorii de întrebuinţare ce se poate cumpăra cu o unitate monetară;

Q = bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului, exprimate în unităţi de măsură naturale;

P = informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale produselor.Prin etalon monetar se înţelege unitatea monetară fixată şi recunoscută de stat ce serveşte ca măsură a

valorilor materiale ale societăţii.Totalitatea dispoziţiilor legale privitoare la etalonul monetar şi circulaţia monedei formează sistemul

monetar.Sistemul Monetar Internaţional (SMI).La conferinţa monetară de la Bretton-Woods (o mică localitate din statul New Hampshire) au

participat 45 state. Delegaţiile participante au pus bazele acordului, în scopul evitării conflictelor monetare şi a relansării comerţului internaţional. Era necesară suprimarea controlului asupra schimburilor şi menţinerea unor parităţi fixe, găsirea unui etalon al valorii (au existat două opinii –cea a lui Keynes „Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional” şi cea a lui White „Proiect

76

Page 77: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”).(1) N.Dardac,T.Barbu”Monedă,bănci şi politici monetare” p.116

SMI este definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale. SMI se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicele comerciale impuse de către state. Aceste reguli trebuie să definească:

• Un regim de schimb bazat pe principii care asigură convertibilitateaîntre monede.

• Aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţăprogresului comerţului internaţional.

• Un sistem de rezervă care conferă diferitelor naţiuni participante laschimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare întrecantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară.

• Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţicurente, conservate pe termen mediu sau lung.

Principiile pe care s-a bazat SMI, al cărui organism era FMI, a fost următoarele1: • Cooperarea monetară internaţională;• Creşterea echilibrată a comerţului internaţional;• Stabilirea cursului de schimb;• Dezvoltarea economică a tuturor membrilor;• Multilateralizarea plăţilor internaţionale;• Convertibilitatea monetară;• Lichiditatea;

SMI utilizează în prezent, un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii naţionale fiind internaţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi externi economiilor în cauză.

DST este primul activ de rezervă, purtător de dobîndă creat prin decizie internaţională; existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente şi este alocat de către Fond membrilor participanţi la Departamentului DST. Unitatea valorică a unui DST este definită ca echivalentul a 0,888671 g aur fin, ceia ce corespunde valorii paritare a dolarului valabile la l iulie 1944. In anul 1974 sa renunţat la definirea în aur, trecîndu-se la o definire pe baza coşului valutar. DST - urile sunt emise şi anulate de către FMI. Aceasta are autoritatea, conform statutului, să creeze lichidităţi prin alocarea de DST membrilor Fondului, proporţional cu cotele acestora în cadrul FMI.

Funcţiile Drepturilor Speciale de Tragere.

Conform statutului DST îndeplineşte următoarele funcţii:• Etalon internaţional — se poate exprima parităţile şi cursurile valutare.• Mijloc de rezervă - rolul DST ca mijloc de rezervă internaţională rămîne limitat,

deoarece moneda FMI poate fi deţinută şi utilizată la nivel oficial în ţărilemembre.

1Popa loan (coordonatcr) - Tranzactii internationale, Editora Recif, Bucureşti, 1992, p. 78.Voinea Gheorghe - Mecanisme fi tehnici valutare şi fmanciare internationale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 18.

77

Page 78: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

• Instrumente credit - de procurare de monedă convertibilă prin intermediul FMIşi în anumite condiţii.

• Mijloc de plată - limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate FMI.Suma de DST alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual fată de cota de

participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face gratuit, fără obligaţia efectuării unei contraprestaţii din partea beneficiarului. Anulările de DST se calculează ca procente asupra alocărilor cumulative nete de DST ale fiecărui membru.

Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere

Conform statutului, DST indeplineste următoarele funcţii:- funcţia de etalon monetar internţional, prin DST putăndu-se exprima paritătile si cursurile

valutare;- functia de mijloc de rezerva, DST figurănd între rezervele ţărilor, alături de aur si valutele de rezervă

Rolul DST ca mijloc de rezerva internaţională rămâne limitat în mare parte deoarece moneda FMI poate fi deţnută si utilizată numai la nivel oficial in ţările membre.Deşi a fost creat si„DST-ul privăt", piaţa sa a rămas limitată;

- functia de insrument de credit, de procurare de moneda convertibilă prin intermediul FMI şi in anumite condiţii;- functia de mijloc de piata, limitată la piaţa de dobănzi si comisioane datorate FMI.

Sistemul Monetar European (SME)SME este un sistem înfiinţat în anul 1979 pentru colaborarea în domeniul politicii monetare în cadrul Comunităţii Europene (CE). înfiinţarea SME a fost cea de-a doua încercare în vederea integrării sistemului monetar, după ce prima încercare,Planul Werner, eşuase în anul 1970. Obiectivul SME era să creeze în Europa o zonă monetară stabila. Cele trei elemente componente ale SME au fost ECU, mecanismul de schimb şi intervenţie,, precum şi creditele. Ideea de bază a acestui sistem era ca monedele implicate în acest sistem să se menţină în raporturi reciproce strânse. In cazul în care cursul de schimb al unei monede îşi atinge limita superioară sau inferioară, băncile centrale participante trebuie sa intervină pe piaţă. Dezvoltarea încununată de succes a SME a condus, la sfârşitul anilor 80, la demararea unei noi iniţiative în direcţia uniunii monetare, încheiată odată cu crearea Uniunii Monetare Europene, la data de 1 ianuarie 1999 (politică monetară). Sistemul monetar european a trecut prin mai multe faze:• în prima a fost concepută moneda „ecu" ;• s-a urmărit apoi ca mecanismele de schimb să permită dirijarea fiecărei monede naţionale către viitoarea monedă unică:• instituirea unor mecanisme de credit, furnizând ajutor financiar pe termen scurt şi lung.ECU a fost definit ca monedă comună în 1979, fiind imaginat proporţional cu nivelul potenţialului economic al fiecărei ţări membre.

Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, fată de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară. 2

• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit si evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al Xlll-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.

Disciplina rnonetară impusă de SME a forţat ţările inflaţioniste să-şi modifice politica, fără a se putea atribui acestui dispozitiv monetar calitatea de promotor al unei politici antiinflaţioniste (au existat ţări în afara SME care au reuşit să-şi diminueze considerabil inflaţia).Euro a devenit realitate la l ianuarie 2002, înlocuind varianta mai veche a monedei unice şi a circulat în paralel cu moneda naţională timp de 2 luni, înlocuind-o apoi în întregime. Etapa I : l iulie 1990 - l ianuarie 1994:- Liberalizarea deplina a circulaţiei capitalului: s-a realizat începând cu l iulie 1990.- Realinierile de parităţi să fie puţin frecvente si sa aibă loc o mai strânsă coordonare a politicilor monetare,Etapa II: l ianuarie 1994 – 1ianuarie 1999:

2 Nicolae Dardac,Teodora Barbu,Monedă,bănci şi politici monetare, p-140

78

Page 79: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Este un stadiu de tranziţie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară în care s-a prevăzut următoarele:- Politicile monetare, deşi continuau sa fie naţionale, urmau a fi strâns coordonate.

Renunţarea la realinierea parităţilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la un sistem de cvasiflotare, realinierea parităţilor nu mai era necesara. În realitate, marjele ele fluctuare s-au menţinut foarte aproape de vechile marje admise, care se încadrau în -+/- 2.25%,

Crearea unei instituţii monetare centrale care sa devină, ulterior, banca centrala europeana. Aceasta instituţie s-a creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la Frankturt. Băncile centrale continuau sa funcţioneze în regim de banci naţionale.

Etapa III : 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si înlocuirea în final cu o singura moneda. Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotărât ca:• viitoarea moneda unica sa se numească EURO;• nominalizarea primelor state care urmau a participa la viitoarea uniune monetara sa se facă în prima parte a anului 1998; totodată. Banca Centrala Europeana se pune în funcţiune;• administraţia ţărilor participante, băncile, instituţiile financiare se pregătesc pentru trecerea la stadiul III; la l ianuarie 1999 sa înceapă efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a parităţilor, cu funcţionarea Băncii Centrale Europene care va emite EURO.

Banca Centrala Europeana Banca Centrala Europeana (a înlocuit Institutul Monetar European) - O instituţie independenta atât faţă de guvernele statelor participante la U EM, cât si faţă de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmărind exclusiv atingerea obiectivelor sale aşa cum acestea au fost formulate prin statut. Capitalul social al băncii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a format prin contribuţia băncilor centrale ale celor 12 ţări membre precum si a cotelor părţi subscrise de către băncile centrale ale unor ţări nemembre. Calculul acestor contribuţii s-a făcut în funcţie de PIB si mărimea populaţiei si urmează a fi plătit în întregime.Sistemul monetar al Republicii MoldovaSistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cu punerea în circulaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:1) Banca Naţională a Republicii Moldova;2) băncile comerciale.La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia. Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).10.2 Masa monetară

Circuitul monetar şi circulaţia monetară Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei economice a banilor asupra dezvoltării

economiei de piaţă este nevoie de anumite condiţii. Cea mai importantă dintre ele este mişcarea banilor în ţară, îndeplinind funcţia de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată. O importanţă deosebită are corelaţia dintre masa marfară şi masa monetară. Odată cu avansarea diviziunii sociale a muncii şi formarea pieţelor naţionale şi mondiale în perioada capitalismului, circulaţia monetară deserveşte circuitul şi circulaţia capitalului. O circulaţie monetară raţional organizată, în numerar şi prin virament poate contribui la realizarea procesului de circulaţie a bunurilor şi serviciilor.

79

Page 80: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează în portmoneile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme: depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament3.

Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciilor, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale4.Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă: bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile, cardurile, etc. Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie, precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de nou model şi pe monete.Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi altor titluri de credit. Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor, etc. De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia. În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin virament:- pe operaţiuni cu mărfuri;- pe obligaţiuni financiare. Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu companiile de asigurare).Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire5.

Masa monetară: concept, structură, conţinutMasa monetară reprezintă un indicator care reprezintă toate instrumentele de plată ce există la un moment dat într-o economie. La nivelul economiei persoanele fizice şi juridice aparţin atât sectorului bancar cât şi nebancar, de aceea în acest indicator sunt incluse toate instrumentele de plată pe care le deţine populaţia şi agenţii economici la un moment dat în cadrul economiei. Măsurarea masei monetare se efectuează prin diferite modalităţi una dintre care este calcularea agregatelor monetare de către Banca Centrală. Sunt

3 A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 20044 A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.355 A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.36

80

Page 81: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

stabilite unele criterii după care se efectuează structurarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Aceste criterii vizează următoarele sfere:- circuitul pe care îl deserveşte masa monetară;- determinarea strictă a componentelor agregatelor monetare;- gradul de lichiditate a componentelor agregatelor monetare;- viteza de rotaţie a diferitor tipuri de instrumente de plată;- factorii ce influenţează asupra componentelor masei monetare.Pentru a asigura un circuit normal a mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de bunuri şi servicii. Dacă masa monetară depăşeşte necesităţile economiei apare un fenomen care este urmărit cu atenţie de către specialiştii economici - inflaţiaLegea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.

(2.1)

1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile realizate în perioada trecută;3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate în prezent;5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-cumpărare deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);M – masa monetară.6

Structura masei monetare este destul de complexă dar cu diferenţe de calcul pentru diferite ţări. Masa monetară este compusă din:

- moneda efectivă;- moneda de cont;- depunerile la termen şi în vederea economisirii;- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de bază ale masei

monetare. Acest activ astăzi îşi pierde din importanţă din simplul motiv că atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice sunt adepţi pentru moneda electronică şi tot mai puţini poartă în portmoneul său bani numerar.

Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Deţinătorii cardurilor se folosesc de aceste disponibilităţi reprezentând tot aceeaşi lichiditate ca şi numerarul, fără riscuri suplimentare la plată, în afară de deprecierea monedei naţionale care se poate răsfrânge şi asupra deţinătorilor disponibilităţilor în conturile curente sau la vedere.

Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de economii. Ele pot fi retrase după un preaviz la bancă sau la asociaţia de economii, însă gradul de lichiditate ale acestor componente ale masei monetare sunt de un nivel scăzut.

Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară, reprezentând deficienţe la momentul când persoanele ar avea nevoie imediat de lichidităţi fiind influenţaţi de diferiţi factori în procesul transformării titlurilor sau creanţelor în instrumente imediat lichide.

Modificarea masei monetare se efectuează în funcţie de gradul lor de lichiditate:a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi (bonuri de tezaur,

obligaţiuni convertibile în orice moment);b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul de

negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare;

c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot negociate şi comercializate uşor la bursă).

6 A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.37

81

Page 82: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Caracteristica generală a agregatelor masei monetare. În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a masei monetare sunt

utilizate agregatele monetare. Agregate monetare reprezintă un indicatori ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Toate activele ce figurează într-un agregat monetar au acelaşi nivel de lichiditate. Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite în dependenţă de următoarele criterii: eficacitatea agregatelor monetare, pot fi controlaţi şi existenţa evidenţei statistice. În Republica Moldova se folosesc următoarele patru agregate monetare:M0 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în conturile de decontare);

M1 – include agregatul M0 şi depunerile la vedere în băncile comerciale;M2 - include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;M3– include agregatul M2 şi alte titluri;M3 reprezentând masa monetară în circulaţie la un moment dat într-o economie, ce trebuie să

corespundă cerinţelor pieţei.Nivelul masei monetare poate fi dedus din ecuaţia schimburilor: MV=PT, ( 2.2.) M = PT/V ( 2.3.)7

Unde: M – masa monetară; P – nivelul preţurilor; T – volumul tranzacţiilor; V – viteza de rotaţie a banilor.Variaţia masei monetare poate apare numai dacă variază preţurile şi volumul tranzacţiilor.

Factorii ce determină masa monetarăAsupra masei monetare influenţează mai mulţi factori:

a) cantitatea masei monetare se determină de autoritatea monetară a ţării (Banca Centrală) şi este în strânsă corelare cu producţia de mărfuri şi servicii.

b) viteza de rotaţie a banilor se determină:1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3) 2. unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.3. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре conturile

bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare economică.

Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei monetare din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la devalorizarea ei.

c) Mărimea multiplicatorului monetar care reprezintă un indicator al sănătăţii monetare a băncilor. Multiplicatorul monetar sau al creditului indică numai maximum de monedă ce poate fi creată de către bănci, suma reală fiind determinată de situaţia lichidităţii băncilor, aceasta depinzând de preferinţa publicului pentru numerar şi de politica Băncii Centrale. Formula de calcul este următoarea:

K = 1/r + b – r b, under – rezervele obligatorii;b – preferinţa pentru numerar.

Multiplicatorul monetar sau al creditelor este un instrument analitic, care permite exprimarea cantitativă a creaţiei monetare a băncilor comerciale, practic reprezentând o creaţie a monedei scripturale.

Masa monetară este calculată de banca centrală şi mărimea acesteia depinde de decizia acesteia din urmă de a pune cantitatea necesară pentru circulaţia normală a economiei. Dacă cantitatea acesteia este peste necesităţile economiei Banca centrală va retrage o parte din masa monetară în circulaţie astfel ameliorând şi controlând nivelul inflaţiei în economie.

10.3 Creditul – esenţă, rol şi funcţii

7 Nicolae Dardac,Teodora Barbu,Monedă,bănci şi politici monetare,p-25

82

Page 83: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Esenţa credituluiCreditul reprezintă un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu achitarea unei dobânzi pentru folosirea capitalului. Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere din societate. În cadrul relaţiei de creditare participă două persoane: creditorul care acordă capitalul sub formă de împrumut, debitorul fiind persoana care va folosi capitalul dat pentru diferite scopuri. Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:- creditul ca încredere;- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine creditum, de credere care desemnează încrederea în ceva sau cineva, în practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că acesta din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare"8.Într-o societate dezvoltată o mare influenţă o are sectorul bancar prin intermediul căreia se efectuează intermedierea financiară. Pe de o parte resursele temporar libere sunt tezaurizate în cadrul depozitelor la vedere sau la termen în băncile comerciale, astfel la rândul lor acestea fiind redistribuite prin intermediul creditului la persoanele care au nevoie de resurse suplimentare pentru desfăşurarea procesului de producţie sau pentru procurarea diferitor mărfuri şi servicii. În unele cazuri creditul reprezentând unica sursă pentru dezvoltarea companiei sau firmei, sau modalitatea de a ieşi din criza financiară temporară. Sunt un şir de elemente care reprezintă esenţa relaţiilor creditare. Acestea fiind următoarele:a. participanţii la raportul de credit sau mai sunt numiţi în literatura de specialitate ca fiind subiecţi ai raportului de credit – în lista acestora sunt incluşi persoane fizice şi persoanele juridice, inclusiv şi statul.

Cea mai importantă poziţie îl ocupă agenţii economici, în care aceştia obţin rezultate pozitive financiare. Pe de o parte întreprinderile sunt care economisesc o parte importantă din resursele monetare, astfel fiind păstrate în conturile băncilor comerciale, iar acestea din urmă având posibilitatea să le folosească pentru acordarea de credite întreprinderilor şi populaţiei care se află în deficit.

b. Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa la scadenţă valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda care se formează pe piaţa de capital şi pe piaţa monetară. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe debitorul se poate afla în incapacitate de plată,sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză tehnică temeinică a solicitantului de credit, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă. Strâns legat de acest element este garantarea creditului.

c. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora, în funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.

Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale, prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.

8

83

Page 84: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.

Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.

Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea, în viitor, a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă, în acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante). În practică, se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.

d. Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.

e. Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului că, în perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare. în funcţie de acelaşi element, inflaţia, în raporturile de credit se utilizează două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă,

Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.Dobânda variabilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii

pe piaţă.Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobânda creditoare, ca

preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.Dobânda simplă se calculă după formula: Si*Rd*nD = --------------- 100% * N Unde:Si – suma creditului iniţial;Rd – rata dobânzii;n – numărul de zile în perioada de acordare a creditului;N- numărul de zile în anul dat.Dobânda compusă se va calcula după formula: nD = St / Si - 1

Unde:St – suma spre rambursare;Si - suma creditului iniţial acordat.

Rolul dobânzii reiese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.

Funcţiile creditului şi principiile lui

84

Page 85: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în condiţiile rambursabilităţii şi perceperii de dobândă. Toate acestea se pot exprima prin intermediul unor funcţii specifice.

Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire. Formarea

disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care ie au constituite la bănci. Are loc în fapt crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce şi o „reaşezare" a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.

Funcţia de redistribuire a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.

b) Funcţia de emisiune a credituluiIndiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei mase

monetare suplimentare.Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei sunt, în

fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă „libera", a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.

Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.

c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economiciEficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar

aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de piaţă Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:• concentrarea capitalului;

• sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului

• reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;• adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.

Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează inevitabil

procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.

Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare economică conjuncturală.

Formele creditului.Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor

criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting următoarele:- după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:• Creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar

- după calitatea debitorului se delimitează:

85

Page 86: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

creditul acordat persoanelor fizice; creditul acordat persoanelor juridice.

- după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:• creditul privat; • creditul public.

- după scopul acordării creditului credite de producţie; credite de circulaţie; credite de consum.

- după natura garanţiilor credite reale; credite personale.

- după întinderea drepturilor creditorului: credite denunţabile; credite nedenunţabile; credite legate.

- după modul de stingere al obligaţiilor de plată: credite amortizabile; credite neamortizabile.

- după termenul la care trebuie rambursat creditul: credite pe termen scurt; credite pe termen mijlociu; credite pe termen lung.

Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva caracteristici esenţiale ale creditului în economia contemporană. Cele mai importante forme ale creditului sunt următoarele:

Creditul comercial se caracterizează prin elementele de mai jos:* reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma amânării

plăţilor;* avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi pot desface producţia

fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine bani. Se apreciază, astfel, că se accelerează circuitul capitalului real;

Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestui credit (cambii, bilete de ordin) ca titluri de creanţă, care prezintă avantajul scontării la bănci, în acest mod, creditul comercial devine credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de către o bancă comercială, băncii centrale prin reescontare, se antrenează un mecanism de emisiune de monedă centrală.

Creditul bancar* Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi, la modul general, de un agent nebancar (producătorul

sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de alta.* Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial, întrucât sumele

disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.* între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că uneori creditul

comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit comercial.Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:a) avansuri în cont curent;a) linia de credit simplă;a) linia de credit confirmată;b) linia de credit revolving;c) credite cu destinaţie specială.a) Avansurile în cont curent:• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de trezorerie;• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de bonitate a clientului.

86

Page 87: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

b) Linia de credit simplă:• reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client, într-un cadru

prestabilit.c) Linia de credit confirmată:• semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este consemnată într-un

document scris, convenit de bancă.d) Linia de credit revolving:• este un mecanism de creditare care presupune ca pe măsură ce au fost rambursate

creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi documente.e) Credite cu destinaţie specială:• sunt cele pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime agricole, creditele pentru

producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.întrucât creditul bancar constituie principala formă de manifestare a creditului în cadrul unei economii,

este necesară cunoaşterea dimensiunilor acestuia la nivelul întregului sistem.

Creditul de consum

* Reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal,de folosinţă îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole de uz casnic).

* Între creditul de consum şi creditul bancar există strânse legături, în sensul unor raporturi de determinare.

* Pentru plata în rate, comercianţii recurg la credite bancare.* în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori, în funcţie de

clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele achitate.Creditul obligatar reprezintă resursele mobilizate de unităţile debitoare din economie, prin emisiunea de

obligaţiuni (titluri de valoare cu scadenţă mai mare de 1 an) şi plasarea acestora pe piaţa primară de capital.În calitate de debitor apar o diversitate de participanţi, Statul emite obligaţiuni pe piaţa internă sau

internaţională,9 Unităţile administrativ teritoriale ale statului, respectiv primăriile oraşelor şi municipiilor, emit obligaţiuni municipale, pentru acoperirea necesităţilor de fonduri destinate finanţării unor obiective locale, societăţile comerciale de mare dimensiune. 1

În calitate de creditori, deci de cumpărători ai obligaţiunilor, apar investitorii persoane fizice şi cei instituţionali, aceştia din urmă putând influenţa în mod semnificativ evoluţia pieţei. Motivaţia investitorilor în orientarea către astfel de plasamente este dată de nivelul dobânzii aferente cât şi de posibilităţile de tranzacţionare pe piaţa secundară la bursa de valori, prin care se valorifică diferenţa favorabilă de preţ dintre momentul cumpărării şi cel al vânzării titlurilor.

Creditul ipotecarReprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special, în mediul urban)

sau de natura terenurilor (în mediul rural).Cunoaşte mai multe forme şi are o amploare deosebită în ţările dezvoltate: - credit ipotecar cu dobândă variabilă;

- credit ipotecar cu rambursare progresivă (cu reduceri ale anuităţilor, mai mari la începutul perioadei de rambursare);

- credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi (caz în care împrumutul aduce proprietarului un venit regulat), prin care se valorifică capitalul investit şi se beneficiază de dreptul de proprietate şi de uzufruct.

* Importanţa creditului ipotecar provine din aceea că permite mobilizarea capitalurilor disponibile pe termen lung.

• Prin intermediul titlurilor de ipotecă sunt finanţate aproximativ 60% din locuinţele familiilor (de până la 4 persoane). Există şi titluri de ipotecă prin care sunt finanţate construcţiile de apartamente şi imobile destinate afacerilor.

9 Stancu Ion - Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994.

87

Page 88: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

* în calitate de participanţi, pe această piaţă apar societăţile de asigurări, băncile comerciale, băncile mutuale, ceea ce dovedeşte un interes sporit al investiţiilor, ca urmare a importanţei pe care o acordă autorităţile acestui tip de credite.10

Riscul de creditCreditarea este o activitate de bază într-o bancă. Aceasta poate genera profituri importante pentru

bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin urmare, trebuie abordată într-o manieră structurată şi logică. Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind maximă importanţă cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştinţa de cauză. Riscul de credit, într-un context general, apare sub forma pierderilor determinate de nerespectarea contractului de către debitor, prin renunţarea la motivaţia psihologică de încredere reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plăţii dobânzilor sau ratelor. Factorii perturbatori în concepţia debitorului pot fi diverşi: - de natură internă aparţinând organizării creditorului, cum ar fi: managementul finanţatorului şi strategia eronată la nivelul finanţatorului, corupţia ofiţerilor de credite Ia nivelul reţelei bancare, în cadrul unităţilor direct operative (sucursale, agenţii bancare) sau corupţia managementului superior la nivelul centralei bancare,- factorii perturbatori externi specifici acordului de credit ce determină nerespectarea promisiunilor liber consimţite rezidă din politica acelei organizaţii numită Stat, care tinde să se interpună în relaţia liberă a părţilor, acţionând în sens invers principiului „mâinii invizibile".

Riscul de creditare priveşte sub toate aspectele numai pe creditor, adică banca. De aceea, băncile trebuie să înceapă şi să pună în aplicare sisteme de măsuri în stare să le protejeze corespunzător. Întocmai ca în toate domeniile, aceste măsuri trebuie să fie în primul rând, preventive, iar în cazul producerii riscului, să fie curative.

Măsurile de prevenire a riscului creditului au caracter: foarte complex şi pot fi structurate în trei categorii: măsuri preventive: constituirea de garanţii, estimarea posibilităţii recuperării la scadenţă a creditului,

stabilirea ratei dobânzii care să acopere rata inflaţiei. măsuri operative: încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare. măsuri curative: întreruperea contractului de credit. Toate măsurile de prevenţie a riscului asigură

gestionarea corectă a portofoliului de credite. Odată cu dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi a activităţii fiecărei bănci, problema

riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând trecerea pe prim plan a preocupărilor de gestionare (naţională) a sa, ca o garanţie absolut necesară pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit.

În procesul de gestionare a riscului de creditare, băncile se orientează pe baza a două principii clasice şi anume:

– diviziunea riscurilor, urmăreşte minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrării portofoliului de credite şi diversificarea plasamentelor de credite.

– limitarea riscurilor, vizează aspectul cantitativ pe care îl îmbracă aplicarea practică a primului principiu.. Deci, limitele privind angajamentele bancare faţă de diferitele componente ale portofoliului de credite au un caracter de norme.

Gestionarea riscului global de creditare impune exigente sporite. Acestea privesc, în primul rând, cuantificarea "expunerii globale a băncii la riscul de creditare ceea ce implică analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii:

A. Indicatori de pondere sau de structură: ponderea activelor riscante în total active:

(3.5.1.)v ponderea creditelor acordate în total active:

10 Kiriţescu Costin - Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1982, p. 77.

88

Page 89: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

(3.5.2.)

v valoarea pierderilor în totalul creditelor acordate:

(3.5.3.)

v valoarea creditelor performante în total credite:

(3.5.4.)ponderea fondului de rezervă în capitalul propriu.B. Indicatori de dinamică:Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite;Dinamica activelor totale şi a creditelor totale.C. Indicatori de corelare a activelor cu capitalul bancar:

* profitul net raportat la pierderile din portofoliul de credite:

(3.5.5)* raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul de credite

(3.5.6)Etapele gestiunii riscului de credit:I. Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii

riscului de credit se referă la gestiunea relaţiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilităţii împrumutătorilor individuali şi în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor descoperite, cât şi a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul de credit constă în controlul solvabilităţii şi menţinerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilităţii în cazul înrăutăţirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.

II. Controlul şi gestiunea procesului de creditare. Aceste etape se refera la controlul liniar al relaţiilor de tip „banca-client". Astfel de relaţii sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri, şi de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar şi lucrul cu creditele problematice – părţi componente al acestui control. Reţeaua acceptării şi aprobării creditului şi organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca. în literatura de specialitate acest proces se mai numeşte monitoring de credit.

III. Gestiunea controlului. In orice banca trebuie sa existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului de credit şi procesul controlului primirii deciziilor.

10.4 Echilibrul monetar şi inflaţiaEchilibrul şi dezechilibrul monetarDacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat, pentru un subiect economic, ca o identitate a

tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic, echilibrul vizează egalitatea cererii şi ofertei, pe tipuri de pieţe sau pe ansamblul sistemului economic. 11

Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în permanenţă într-o stare de dezechilibru, în

11 G. Monolescu “Moneda şi ipostazele ei”. Bucureşti 1997, p.20

89

Page 90: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

realitate fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, autoreglarea perfectă a unei economii nu poate exista, atât datorită insuficienţei informaţiilor cât şi imposibilităţii de a obţine un echilibru perfect. Lupta pentru obţinerea sau intrarea în echilibru este continuu.

Interdependenţa multiplelor pieţe face ca dezechilibrul unei pieţe să ducă la apariţia tensiunilor pe alte pieţe, dezechilibrând sistemul economic în ansamblu. Un factor determinat al dezechilibrelor economice îl reprezintă inerţia din reacţiile agenţiilor economici, ce este generată de interese, motivaţii, tehnologii etc.

Echilibrul monetar e un ansamblu de relaţii şi variabile de caracter monetar sau starea de identitate între masa monetară existentă în economie şi cererea de bani.

Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar sunt relaţii între gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibru monetar sunt nişte situaţii particulare ale echilibrului economic. Se mai poate evidenţia, că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul tranzacţiilor reale, dar şi prin intermediul tranzacţiilor financiare, efectele dezechilibrelor monetare reflectându-se asupra câmpului financiar şi împreună cu dezechilibrele financiare afectând economia în ansamblu.

Existenţa echilibrului monetar nu ne ridică deloc existenţa echilibrului economic, acesta din urmă fiind influenţat de numeroşi alţi factori. Apariţia unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui dezechilibru economic şi financiar de sens opus.

Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în literatura de specialitate după cel de-al doilea război mondial. Utilizat de Von Wieser, Aftalion de Keynes ca principalul promotor, el a fost dezvoltat de Patinkin, Tobin, Friedman.

Caracteristicile echilibrului monetar sunt: echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influenţat de procesele de producţie şi de

circulaţie din economia de piaţă; echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de variaţiile sferei reale; dependenţa proceselor monetare de cele reale fiind relative, şi procesele monetare influenţând

sfera reală; echilibrul monetar se realizează prin concordanţa între oferta şi cererea de bani, cât şi prin

concordanţele pe celelalte pieţe fin economie.Moneda este un factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă, numai reglarea masei

monetare exercită un efect global asupra economiei, pentru a se asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere economică.

Pentru a asigura un echilibru monetar e nevoie de următoarele condiţii:a) raportul în care se află sfera numeralului şi sfera monedei scripturale (plăţi - virament);b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi împrumutat

(străin) (cu ajutorul bugetelor financiare ale agenţilor economici şi a sistemelor de contracte economice între aceştia);

c) emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală, ţinând seama de cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare;

d) modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locali;

e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte instituţii şi ansambluri valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.

Mai sunt un şir de factori de influenţează echilibrul monetar:- modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naţionale;- viteza decontărilor;- viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;- formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;- rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor

financiare naţionale.Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetară

asupra proceselor monetare vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.

90

Page 91: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Măsura creşterii nivelului general al preţurilor se face cu ajutorul indiciilor, având în vedere că orice indice este convenţional şi nu reflectă decât imperfect mişcarea preţurilor. Inflaţia – cauze, efecte, forme

Cu toate acestea, inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ, un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea şi sensul evoluţiei; un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală. Etimologic privind lucrurile, cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia de a se umfla în mod exagerat. Fenomenul numit inflaţie s-a definit, sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această trăsătură esenţială – de creştere exagerată a preţurilor.

Tabelul 10.4.1. Corelaţia inflaţiei cu variabilele macroeconomice

Sursa: Dardac N., Barbu T., Monedă, Bănci şi Politici monetare, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005.

Inflaţia este un dezechilibru, caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor. Ea provine din excesul de cumpărare a masei de cumpărători, în raportul cu cantitatea de bunuri şi servicii puse la dispoziţia lor.

În prezent există un sistem de indicatori prin care se urmăreşte evoluţia fenomenului inflaţionist din economia naţională. Iată câţiva dintre cei mai reprezentativi: 1. Indicele preţului cu amănuntul. [11]

El se calculează prin selectarea unor elemente din totalul cheltuielilor de familie, în funcţie de importanţa lor. Metodologia de calcul este cea obişnuită pentru determinarea tuturor indicilor, utilizându-se pentru bunurile de consum, pentru servicii, precum şi pentru taxele valorii adăugate.

91

Page 92: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

2. Indicele preţului cu ridicata. [11]Acest indicator se determină pentru produsele finite, precum şi pentru materiile utilizate de

principalele ramuri ale industriei. Şi acestui indicator i s-au adus mai multe obiecţii. Datorită numărului restrâns de produse luate în calcul, fenomenul nu este surprins ca tendinţă generală la nivelul economiei naţionale: pentru materiile prime, indicele ia în calcul aceeaşi mărime de mai multe ori: mai întâi reflectă evoluţia preţurilor materiei prime, după care acest preţ este reflectat, din nou, şi în preţul produselor finite obţinute. Tot ca un neajuns al acestui indicator este şi determinarea sa strictă pentru materii prime şi bunuri de capital. 3. Indicele produsului naţional brut.

Acesta se determină pe baza preţului produselor şi serviciilor care intră în structura produsului naţional brut, atât din sectorul privat, cât şi din cel de stat. Efectiv, indicele se determină ca raport dintre valoarea curentă a produsului naţional brut şi valoarea sa din anul de bază. Mărimile necesare determinării se obţin prin multiplicarea cantităţii fizice de bunuri cu preţurile acestora. Acest indice reflectă mai bine aspectul global al fenomenului inflaţionist, fiind mai cuprinzător decât indicele preţului cu ridicata sau cu cel al preţului cu amănuntul.

În literatura de specialitate sunt prezentate şi tipurile de inflaţie pe care le-au cunoscut, până acum, economiile de piaţă. Fiecare clasificare se bazează pe un anumit criteriu: forma de manifestare, ritmul evoluţiei sale, cauzele sau continuitatea inflaţiei în timp.

Din punct de vedere al ritmului desfăşurării există astfel mai multe forme de inflaţie: 1. Inflaţia rampantă sau târâtoare (engleză: creeping inflation) este denumită inflaţia caracterizată printr-o

creştere medie a preţurilor de 3-4 % anual.2. Inflaţia deschisă (franceză: inflation ouvert; engleză: open inflation) este denumită inflaţia în care

creşterea preţurilor evoluează între 5-10 % anual. 3. Inflaţia galopantă – în care preţurile cresc cu peste 15 % anual. În literatura de specialitate, inflaţia este considerată un fenomen mondoeconomic, cu manifestări specifice la scara fiecărei economii naţionale concretizate în:

creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor; deficitul schimburilor cu străinătatea; creşterea cantităţii de monedă; transferul bogăţiei de la creditori la debitori; scăderea calităţii vieţii; mărirea “armatei de oameni fără lucru”; conflicte salariale; falimentul entităţilor neeficiente etc.

Din punct de vedere macroeconomic există două forme de manifestare a inflaţiei, inflaţia prin cerere – motivată prin existenţa cererii excesive la nivelul ieşirilor economiei naţionale în condiţiile angajării depline a forţei de muncă, lucru care atrage creşterea preţurilor. Aceasta îşi găseşte acoperire, din punct de vedere monetarist, în existenţa unei cantităţi mari de bani în economie care va duce la o mărire a cererii de bunuri şi servicii din economie; inflaţia prin costuri – caracterizată prin faptul că apare ca urmare a măririi costurilor pentru intrările din economie (creştere datorată pretenţiilor salariale sau anumite situaţii conjuncturale la preţurile materiilor prime, energiei etc.). Astfel, apare spirala preţ-salariu (susţinută de negocierile cu sindicatele) şi tendinţa de transfer al acestor influenţe ale costurilor către consumatorul final sau partenerul din aval. Situaţia căpătând caracter de generalizare la scara întregii economii, consumatorul şi partenerii din aval /amonte acceptă în fapt creşterea preţurilor. Pentru determinarea indicelui general al preţurilor se folosesc patru variante de calcul, în teoria economică: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele Marshall-Edgeworth şi indicele Fisher. Odată calculat indicele general al preţurilor (Igp) este foarte uşor să se determine rata inflaţiei (Ri) prin relaţia (1):Ri = (Igp – 1)*100 (1)Spre exemplu, dacă Igp ar înregistra valoarea 1.2, atunci Ri=20 %.De la Igp se poate obţine puterea de cumpărare a banilor (Pcb) exprimată în % prin relaţia (2):

92

Page 93: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Facem precizarea că acest indice general al preţurilor se constituie într-un indice al preţurilor de consum (IPC). Calculul indicelui general al preţurilor de consum în majoritatea ţărilor se face după formula Laspeyres, în care sunt cuprinse influenţe considerate particulare fiecărei economii. Modalităţi de diminuare a inflaţiei Din definiţie politica antiinflaţionistă este o politică de asigurare a unei stabilităţi monetare relative de menţinere a preţurilor în limite rezonabile, porneşte de la premiza asigurării, simultan şi a creşterii economice şi limitării şomajului. Până în prezent, s-au conturat mai multe mijloace de combatere a inflaţiei:1. Mecanismele monetare antiinflaţioniste. Acţionând pe cale monetară, autorităţile au mai multe posibilităţi de a interveni în economie, pentru a combate inflaţia. Dintre acestea amintim: rata scontului, rezervele obligatorii, vânzarea titlurilor de creanţă, politica de credit. Unul din cele mai cunoscute şi mai eficiente mijloace de combatere a inflaţiei din perioada interbelică a fost creşterea ratei scontului.a. Mecanismul antiinflaţionist al ratei scontului. Dacă banca centrală încearcă să tempereze cererea din monedă din economie, ea se poate folosi şi de efectul antiinflaţionist al ratei scontului. b. Creşterea ratei rezervelor bancare. Alături de rata scontului, pentru temperarea inflaţiei, se foloseşte şi mecanismul rezervelor obligatorii. Proporţia de acoperire, prin rezerve obligatorii, a mijloacelor de plată sub formă de monedă limitează, într-o anumită măsură, posibilităţile de emisiune care pot contribui la stimularea cererii efective.c. Operaţiunile de open-market. Acţiunile de genul acesta presupun vânzarea titlurilor de creanţă, pentru retragerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă, cu scopul temperării excesului de cerere. d. Protecţia contra speculaţiei. Pentru a evita speculaţiile, atât bancare cît şi bursiere, s-a instituit un sistem de reducere a creditelor acordate economiei.

2. Politica fiscală. Politica fiscală oferă mai multe căi de acţiune antiinflaţionistă, dar, de fiecare dată, se urmăreşte diminuarea valorii adăugate. Printre măsurile fiscale antiinflaţioniste se numără: creşterea taxelor şi impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale, economisirea forţată şi altele.

3. Alte practici antiinflaţioniste. Alături de politica monetară şi fiscală, practica economică a consacrat şi alte instrumente utile pentru atenuarea fenomenului inflaţionist. Dintre acestea cele mai cunoscute şi mai utilizate sunt: ajustarea producţiei, ajustarea salariilor, controlul şi raţionalizarea preţurilor. Cu toate că aceste mijloace nu pot constitui elemente de bază în combaterea inflaţiei, ele sunt totuşi, de un real folos în completarea efectului antiinflaţionist al politicii monetare şi fiscale. În continuare vom reprezenta conţinutul lor şi efectul antiinflaţionist pe care-l generează.

Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.

Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflatie este scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.

Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară. Prin termenul deflatie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor, indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative. Pot fi diferenţiate două niveluri de deflatie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.

Politica valutară. Statele practică deseori politica unei monede puternice sub presiunea băncilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această politică a monedei puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi este obţinută, fie printr-o contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.

Îndatorarea excesivă. Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice, dar suscită rambursarea capitalului şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă. Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă etapă, dar exercită o influenţă deflaţionistă.

Preferinţa pentru lichiditate. Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se manifestă o puternică preferinţă pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care

93

Page 94: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

lipseşte încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiţie. Economia stagnează, iar deflaţia se manifestă.În f inal am efectua unele concluzii la compartimentul monedă, credit şi echil ibrul monetar. CuÎn f inal am efectua unele concluzii la compartimentul monedă, credit şi echil ibrul monetar. Cu toate că formele monedei au evoluat foarte mult , astăzi omenirea se foloseşte de cele maitoate că formele monedei au evoluat foarte mult , astăzi omenirea se foloseşte de cele mai avansate forme ale acesteia. În prezent moneda îndeplineşte aceleaşi funcţi i ca la prima fază deavansate forme ale acesteia. În prezent moneda îndeplineşte aceleaşi funcţi i ca la prima fază de apariţ ie. Alături de monedă astăzi cel mai important loc î l ocupă creditul . În marea saapariţ ie. Alături de monedă astăzi cel mai important loc î l ocupă creditul . În marea sa majoritate societăţi le naţionale trăiesc în credit care prin intermediul unor instrumente destulmajoritate societăţi le naţionale trăiesc în credit care prin intermediul unor instrumente destul de comode nu numai pentru agenţi i economici dar şi pentru populaţie permit acestora să deţinăde comode nu numai pentru agenţi i economici dar şi pentru populaţie permit acestora să deţină bunul sau serviciul de care au nevoie imediat fără a economisi , dar dezavantajul f i indbunul sau serviciul de care au nevoie imediat fără a economisi , dar dezavantajul f i ind reprezentat de diversele forme ale dobânzii pe care debitorul trebuie să le achite creditorului .reprezentat de diversele forme ale dobânzii pe care debitorul trebuie să le achite creditorului . Echil ibrul monetar contemporan se mai asimilează cu dezechil ibrul monetar care t inde de aEchilibrul monetar contemporan se mai asimilează cu dezechil ibrul monetar care t inde de a ajunge la nivelul optim pentru dezvoltarea unei economii. Tehnologii le moderne care apar,ajunge la nivelul optim pentru dezvoltarea unei economii. Tehnologii le moderne care apar, dezvoltarea sistemelor bancare contemporane necesită permanentă perfecţionare şi cercetări adezvoltarea sistemelor bancare contemporane necesită permanentă perfecţionare şi cercetări a metodelor noi, modalităţi lor de plată noi, care ar satisface cerinţele pe pieţele atât de capitalmetodelor noi, modalităţi lor de plată noi, care ar satisface cerinţele pe pieţele atât de capital cât şi monetare.cât şi monetare.

Problema 1.Deţinătorul unui capital de 150 000 u.m. îl oferă cu împrumut pe o perioadă de 60 zile. Rata anuală a dobânzii la acest împrumut este de 8 %. Să se determine suma dobânzii pe care o încasează investitorul.

Rezolvare:

Si*Rd*nD = --------------- = 150 000 x 60 zile x 8 % / 360 zile x 100% = 2000 u.m. 100% * N

Capitolul II 11 Sistemul bancar

11.1. Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar 11.2. Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni

11. 3. Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni11.4. Resursele băncii comerciale – clasificare şi structură11.5. Operaţiunile pasive ale băncii comerciale11.6. Operaţiunile active ale băncii comerciale11.7. Indicatorii de eficienţă a băncii comercialeCuvinte cheie: bancă, sistem bancar, Banca centrală, operaţiuni pasive, operaţiuni active, operaţiuni de intermediere, operaţiuni bancare, credit, depozit, instrumente de plată, capital normativ total, capital minim necesar, suficienţa capitalului ponderat la risc, licenţă bancară, credit bancar, depozite bancare etc. 11. 1 Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar

Conceptul de „bancă” îşi are începutul din cele mai vechi timpuri. Pînă în prezent nu se cunoaşte cu exactitate data şi locul apariţiei primei instituţii bancare, urme ale existenţei unor astfel de instituţii au fost descoperite la babilonieni, egipteni, evrei, greci şi români cu mult înaintea erei noastre. Cei mai buni bancheri s-au dovedit a fi preoţii egipteni şi greci care au transformat templele de rugăciuni în adevărate instituţii bancare, devenind primii „bancheri” ai timpului, care practicau pe scară largă schimbul de monedă, efectuau plăţi, păstrau capitaluri etc. Totodată, documentele istorice demonstrează că primele operaţiuni bancare constau în acordarea împrumuturilor şi acceptarea depozitelor, care şi astăzi reprezintă activităţi de bază ale oricărei bănci. Astfel, încă codul lui Hammurabi, care datează din secolul al XVIII-lea a.Chr., conţinea o serie de prevederi ce reglementau depozitul şi împrumutul.

Termenul de „bancă” este de origine italiană. În evul mediu comerţul cu bani se înfăptuia în oraşele italiene la mese aşezate în centrul oraşului, unde „bancherii” efectuau plăţi şi decontări între clienţi care se deserveau la un singur „bancher”, numărau şi schimbau bani. Cu toate că instituţiile bancare efectuau diverse activităţi, „prima bancă, în adevăratul sens al cuvîntului, ar fi instituţia înfiinţată în 1171, de dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezzia, cu scopul principal de a face operaţiuni de administrare a banului public pentru Cetate”. În secolele XVII-XVIII activitatea bancară se dezvoltă în toate formaţiunile statale din Europa. Astfel, în 1609 în Olanda este înfiinţată Banco di Amsterdam, în 1619 în Germania este

94

Page 95: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

creată banca de depozit, iar în anul 1791 Congresul Statelor Unite autorizează crearea şi funcţionarea Primei Bănci din SUA. În acest timp, ţările româneşti aflate sub suzeranitate turcească sînt lipsite de dreptul de a bate monedă şi doar în 1839, cînd starea bancherilor devenise mai stabilă, apare posibilitatea organizării băncilor şi pe teritoriul Ţării Româneşti.

Ţinînd cont de faptul că sistemul bancar este de neconceput fără bancă centrală este oportun să ne referim la conceptul şi istoricul apariţiei acesteia. Primele bănci centrale au apărut în a doua jumătate a secolului XVII, ca rezultat al dezvoltării istorice a băncilor comerciale. Băncile centrale care se bucurau de încrederea statului se împuterniceau să emită bani, devenind astfel bănci emitente. Una dintre cele mai vechi bănci centrale este Banca Suediei, Sveriges Riksbank care activează din 1668. În anul 1694 a fost înfiinţată Banca Angliei. Băncile centrale ale altor state au apărut mult mai tîrziu: Banca Norvegiei – a.1816, Banca Franţei – a.1800, Banca Italiei – a.1893, Banca Japoniei – a.1882, Banca SUA – a.1913.

În perioada constituirii băncilor centrale s-au identificat mai multe categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia banca de emisiune a fost constituită cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria băncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, pe cînd în astfel de ţări cum sînt România şi Bulgaria capitalul băncilor era mixt. Examinînd activitatea băncilor centrale ale diferitelor state, constatăm că în marea majoritate ele se află în proprietatea statului. Acest fapt permite guvernului de a interveni într-o măsură oarecare în politică monetară.

Pînă în secolul al XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice. Băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de bancnote naţionale; Băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere financiară; Instituţii financiare specifice ca casele de economii şi cooperativele de credit.

În evoluţia sa sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare.Specializarea bancară reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre anumite servicii, operaţiuni, produse bancare.

Sectorizarea poate fi definită ca un tip aparte de specializare ce constă în orientarea activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică (sectoare ale economiei naţionale).

Sistemul bancar a aparut ca o necesitate a societăţii, prin intermediul lui este realizată acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite forme, sistemul bancar executînd funcţia de intermediar între agenţii economici. Un sistem bancar stabil, eficient şi viabil care ar asigura mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei naţionale, orientîndu-le spre desfăşurarea activităţilor financiare eficiente, constituie o premisă importantă pentru dezvoltarea economică. Sistemul bancar este unul dintre cei mai importanţi piloni ai economiei unei ţări, reprezintînd veriga de legătură dintre ramurile economiei, a căror activitate influenţează situaţia economică, socială şi politică a unui stat. Importanţa stabilităţii sistemului bancar este mult mai vizibilă în condiţiile instabilităţii financiare, iar imperfecţiunile sistemului financiar, vulnerabilitatea băncilor la schimbările mediului economic şi crizele bancare constituie factorii principali ce trezesc un interes major faţă de studierea şi realizarea în practică a stabilităţii bancare. Sistemul bancar al unei ţări cuprinde:

cadrul instituţional – format din Banca Centrală (cu rol de coordonare şi supravegere), banci comerciale şi alte instituşii financiare;

cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guverneză activitatea; Sstemul bancar este organizat avînd axe de referinţe Banca Centrală, care realizează politica monetară, valutară şi de credit a statului, şi un număr de banci comerciale, bănci de afaceri, instituţii de credit specializate: uniuni de credit, case de economii, organizaţii de împrumut, bănci ipotecare etc. Sistemul bancar este un ansamblu coerent de institutii bancare, ce funcţionează într-o ţară, răspunzînd necesităţilor unei etape de dezvoltare social-economică. În anul 1991, conform legislaţiei, în Republica Moldova a fost format un sistem bancar pe două niveluri, în care BNM îndeplineşti funcţia de Banca Centrală, dar nu este angajată în activitatea bancară comercială. Aceste legi includ elemente orientate spre întărirea rolului Băncii Naţionale în elaborarea şi implementarea politicii monetare şi valutare şi spre o activitate sigură şi durabilă a sistemului financiar.

Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături, dintre care reţin atenţia următoarele: diversitate, concentrare, bancarizarea activităţii, accelerarea operaţiunilor de restructurare, deschiderea către relaţiile cu străinătatea.

95

Page 96: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui număr sporit de instituţii bancare şi de credit definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi diferite. Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituţii specializate într-un anume tip de clientelă sau activităţi, cât şi bănci cu activitate universală. În funcţie de dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune precum şi bănci de dimensiune internaţională.

O varietate de situaţii se poate întâlni şi în funcţie de natura furnizorilor de capital, în sensul că acesta poate fi de natură publică sau privată iar acţionarii pot fi rezidenţi sau nerezidenţi.

Un alt factor de diferenţiere a instituţiilor bancare îl reprezintă coexistenţa unor organisme cu personalitate juridică foarte diverse: societăţi anonime, societăţi de persoane, societăţi cooperative.

Concentrarea activităţii bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar şi prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activităţii (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituţii bancare şi de credit. Studiile evidenţiază că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piaţa bancară. Între gradul de concentrare a activităţii bancare şi numărul instituţiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporeşte.

O altă caracteristică a unui sistem bancar şi al activităţii bancare dintr-o economie îl constituie gradul de bancarizare. Acesta furnizează informaţii relevante cu privire la nivelul de dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculaţi indicatori precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor bancare.

Operaţiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a sistemelor bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse fuziunile şi absorbţiile, operaţiunile transfrontaliere (cu străinătatea), preluările pachetului de control de către băncile străine, şi operaţiunile încrucişate bănci-asigurări.

Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a unei dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea costurilor suplimentare ca urmare a organizării producţiei, amortizarea pe scară largă a investiţiilor în noile tehnologii şi lărgirea gamei de produse oferite clientelei, pentru a rămâne competitive. Una din consecinţele principale ale restructurărilor o reprezintă concentrarea sporită a sistemelor bancare şi reducerea numărului de instituţii bancare. Un alt efect al restructurărilor este intensificarea concurenţei.

Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării financiare, criza sistemelor bancare. La originea crizelor bancare s-a aflat un factor ce poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la globalizarea financiară, respectiv manifestarea a o serie de fenomene în toate ţările,care au vizat următoarele aspecte:

- amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie de reglementări şi mediu de activitate;- criza pieţelor mobiliare;- carenţele în exercitarea controlului şi supravegherii prudenţiale.

Crizele succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii au evidenţiat insuficienţa procedurilor de supraveghere şi control asupra expunerii la risc a băncilor.

Sintetizând problemele enunţate, se poate concluziona că în sistemele bancare contemporane se produc o serie de modificări, dintre care semnificative sunt următoarele:

amplificarea forţei marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor naţionale şi al sporirii internaţionalizării activităţii acestora;

înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operaţiunilor lor; diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de “dezetatizare” şi

liberalizare a băncilor; modernizarea tehnicilor şi informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica bancară a celor mai

moderne produse bancare şi a celor mai performante echipamente; accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operaţiuni de fuziuni şi absorbţii; apariţia unor grupuri financiare prin reunirea activităţilor bancare şi de asigurări; diminuarea participării băncilor la operaţiunile intermediere financiară în favoarea societăţilor financiare şi

de asigurări; manifestarea crizelor în sistemele bancare aparţinând statelor dezvoltate, în contextul globalizării financiare.

11. 2 Banca Centrală – rol, funcţii, operati uni

96

Page 97: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar, denumite şi bǎnci de sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de cǎtre guvernele ţǎrilor respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul Olandei şi al ţǎrilor scandinave.

La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de emisiune a bancnotelor.

Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694, sub formǎ de societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar în 1863 bǎncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare. Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în Anglia se stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în Franţa, se eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913 în SUA se creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de reserve.

Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor 12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcţie de provenienţa capitalului.Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bǎncilor a fost mixt.

Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice; ulterior, prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost reformulate în termeni de stabilitate a preţurilor. Alǎturi de acestea, obiectivele intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ, indiferent de modificǎrile în formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ constituie o contribuţie importantă la stabilitatea financiarǎ. Si, de asemenea, rolul lor a evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.

De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanţa activitaţii sale privind determinarea stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic, prin influienţele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în general, deţine o poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.Funcţiile bǎncilor centrale Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

Funcţia de emisiune; Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice; Funcţia de bancǎ a bǎncilor; Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare; Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere; Funcţii economice ocazionale;

Funcţia de emisiuneEtapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.

În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ, dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor, baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi distrugerea însemnelor monetare retrase. De asemenea,banca centralǎ poate dispune anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.

Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte obligaţia ca tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul rezervelor internaţionale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în portofoliul de investiţii, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi

97

Page 98: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

altor personane juridice, în condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu. Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice

Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului. Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului, în conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ, statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur, titluri de rentǎ, obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni.

În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. De asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziţia de titluri publice pe piaţa de “open- market”. Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi, administreazǎ datoria publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-o mǎsurǎ considerabila, funcţia de banca a statului.

Funcţia de bancǎ a băncilor Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ banca centralǎ.1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi debitor, şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci banca cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare, alimentând piaţa monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi lichiditǎţi de pe piaţǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ

Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate. În unele ţǎri, politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere a stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei, iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare

Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale: Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a schimbului de monedǎ

naţionalǎ în devize; Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare; Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.

Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia aplicǎrii politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare (a contingentǎrii importurilor şi controlul plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare din exporti) sau aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al subvenţionǎrii axportului. Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ

Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi instituţiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii falimentelor bancare. Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:

- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ

Funcţia economicǎToate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare economicǎ a acesteia. Astfel,

atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa monetarǎ, pentru a influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie economicǎ.

98

Page 99: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Operaţiunile bǎncilor centrale Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise anterior se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ. Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:

Operaţiuni active Operaţiuni pasive

Operaţiunile activeAcestea se concretizeazǎ în:

Operaţiuni de creditare Operaţiuni interbancare Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din sistemul bancar, prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare.

În relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de rescontare, respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul lor şi care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor. Banca Centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii în care titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar ca garanţie de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de 100% din valoarea portofoliului de titluri.

O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare. Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri, prevǎd şi posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct, în general pe baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.

Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor.

Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în ţara respectivǎ.Operaţiunile pasive Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:

Formarea capitalului propriu Depunerile sau sursele atrase Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului, comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului propriu se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale, fondul de rezervǎ şi profitul bancar. Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ). Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor bǎnci strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la FMI. Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), şi a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare. B.N.M. este responsabilă pentru autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare.

99

Page 100: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în anul 1991. Atribuţiile de bază ale B.N.M. sunt:- stabilirea şi promovarea politicii monetare şi valutare în stat; - emisiunea monedei naţionale; - activitatea de bancher şi agent fiscal al statului; - autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare; - gestionarea rezervelor valutare ale statului; - întocmirea balanţei de plăţi a statului. Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de măsuri eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi creditor. Cel mai important pas în acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei naţionale - leul moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de credit antiinflaţioniste. În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi B.N.M. este independentă în promovarea politicii monetare, fiind responsabilă faţă de Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem, protejarea intereselor deponenţilor.

  Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.Structura organizatorică şi modul de administrare al BNM

Banca Naţională este formată din departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni şi este condusă de Consiliul de administraţie.

Consiliul de administraţie este alcătuit din cinci membri:- Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului;- primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului;- trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale.

Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului. Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii Naţionale sînt numiţi de Parlament, la propunerea Guvernatorului Băncii Naţionale. Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu condiţia ca pe cît posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul perioadei de 7 ani.

Consiliul de administraţie stabileşte modul de funcţionare a Băncii Naţionale. În exercitarea atribuţiilor sale Consiliul de administraţie examinează rapoarte privindsituaţia economică şi monetară a statului. În acest scop vicepreşedintele Consiliului asigură prezentarea periodică a rapoartelor de către departamente, direcţii şi secţii.

Consiliul de administraţie are următoarele împuterniciri:a) stabileşte politica monetară în stat, inclusiv limitele ratelor dobînzii la instrumentele politicii monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul rezervelor pe care instituţiile financiare sînt obligate să le ţină la Banca Naţională;b) stabileşte politica valutară în stat, inclusiv modalităţile de determinare a cursului de schimb al monedei naţionale;c) adoptă actele normative de aplicare generală ale Băncii Naţionale;d) aprobă rapoartele şi recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca NaţionalăParlamentului şi Guvernului;e) adoptă decizii cu privire la participarea Băncii Naţionale la organizaţiile internaţionale;f) stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi monedelor metalice, modul de punere în şi condiţiile de retragere a lor din circulaţie;g) aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din membrii Consiliului prezenţi la şedinţă fiecare acordare de credit sau folosirea altor instrumente financiare în favoarea unei bănci sau instituţii financiare;h) decide asupra modului de eliberare a autorizaţiilor, permisiunilor, aprobărilor, prevăzute de Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995;j) înaintează propuneri vizînd majorarea capitalului Băncii Naţionale;k) aprobă rapoartele anuale şi dările de seamă financiare ale Băncii Naţionale;n) aprobă Statutul Băncii Naţionale şi determină modalităţile de administrare şi funcţionare a Băncii Naţionale;

100

Page 101: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

o) determină structura Băncii Naţionale; etc.Şedinţele Consiliului de administraţie sînt prezidate de guvernator, iar în lipsa acestuia de primul-

viceguvernator. Şedinţele Consiliului de administraţie se convoacă de Guvernator cel puţin o dată pe lună. Şedinţele pot fi convocate şi la cererea în scris a 3 membri ai Consiliului. Şedinţele Consiliului de administraţie sînt secrete. Hotărîrile Consiliului se adoptă cu majoritatea simplă de voturi ale membrilor lui prezenţi la şedinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege sau de Statutul Băncii Naţionale. Hotărîrile Consiliului de administraţie se emit sub semnătura preşedintelui şedinţei.11. 3 Băncile comerciale – rol, funcţii, operati uni

Banca - instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de plată.

Pentru a evidenţia rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii, două categorii de participanţi, ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au necesităţi de finanţare şi care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, şi cei cu capacităţi de finanţare şi care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcţia sistemului financiar este de a asigura “interfaţa” dintre agenţii excedentari şi cei deficitari.

Pornid de la acest dublu rol, şi de la calitatea lor de intermediar, băncile îndeplinesc 3 funcţii importante:1. Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor temporale ale clienţilor2. Utilizarea, respectiv plasarea acestor resurse prin acordări de credite.3. Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor prin efectuarea de viramente şi plăţi în numerar.Procedura de creare a băncii

Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a elibera autorizaţii băncilor. Suma minima subscrisă şi depusă în capitalul bancii se stabileste în cuantum de 100 de milioane de lei.

Pentru eliberarea autorizaţiei de a desfăşura activităţi financiare se depune la Banca Naţională, în modul stabilit de ea, o cerere scrisă, la care se anexeaza:a) date despre calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii financiare, activitatea lor profesională din ultimii 10 ani;b) date despre capitalul viitoarei bănci care se prevede sa fie plătit;c) business-planul viitoarei bănci cuprinzind structura organizatorică, tipurile de activităţi financiare preconizate, pronosticul rezultatelor financiare pentru următorii 3 ani etc.;d) informaţii privitoare la numele (denumirea), domiciliul (sediul), activitatea comercialaă sau profesională din ultimii 10 ani şi cota de participare a fiecărei persoane care intenţionează să deţină 10% sau mai mult din acţiunile cu drept de vot ale băncii. În scopul aplicării acestei prevederi asupra persoanelor afiliate, cota de participare a acestora se stabileste prin agregarea cotelor lor;e) orice alte informatii prevazute de regulamentele Bancii Nationale.

Cererea de eliberare a autorizaţiei pentru filialele şi sucursalele unei bănci străine se depune de către aceasta în modul stabilit prin regulamentele Băncii Naţionale.

În termen de 3 luni de la data primirii cererii Banca Naţională o aprobă preliminar sau o respinge, aducând în scris la cunoştinţa solicitantului decizia sa. Refuzul de a elibera autorizaţie trebuie să fie motivat.

După aprobarea preliminară a cererii, Banca Naţională stabileşte următoarele cerinţe pentru primirea autorizaţiei:a) depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim necesar;b) angajarea de specialişti;c) încheierea de contract cu o firmă de audit;d) închirierea sau cumpararea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare şi de edificii bancare.Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, Banca Naţională eliberează autorizaţia în termen de o luna.

101

Page 102: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Autorizaţiile se acordă pentru un termen nedeterminat şi sunt netransferabile.Banca Naţională ţine registrul băncilor autorizate, în care se înscriu denumirea, adresele sediului central şi ale filialelor. Acest registru va fi accesibil permanent publicului. Băncile ale caror autorizaţii au fost retrase se exclud din registru prin înscrisul respectiv.Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:a) acceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fără dobândă;b) acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fara drept de regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.);c) împrumutarea de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul clienţilor (cu excepţia subscrierii hârtiilor de valoare), de:- instrumente ale pieţei financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.);- futures şi optioane financiare privind titlurile de valoare şi ratele dobânzii;- instrumente privind rata dobânzii;- titluri de valoare;d) acordarea de servicii de decontări şi încasări;e) emiterea şi administrarea instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri de voiaj, cambii bancare etc.);f) cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine);g) leasing financiar;h) acordarea de servicii aferente la credit;i) acordarea de servicii ca agent sau consultant financiar, cu exceptia celor de la lit. a) si b);j) operaţiuni în valută străină, inclusiv contracte futures de vânzare a valutei străine;k) acordarea de servicii fiduciare (investirea şi gestionarea fondurilor fiduciare), păstrarea şi administrarea hârtiilor de valoare şi altor valori etc.;l) acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investiţii şi acordarea de consultaţii privind investiţiile;m) subscrierea şi plasarea titlurilor de valoare şi acţiunilor, operaţiunile cu acţiuni;n) orice altă activitate financiară permisă de Banca Naţională.

Banca Naţională poate retrage autorizaţia băncii în cazul în care:a) retragerea autorizaţiei este solicitată de bancă;b) autorizaţia a fost obtinută în baza unor informaţii eronate, oferite de solicitant sau referitoare la el;c) banca nu a început activitatea într-un termen de un an de la data eliberării autorizaţiei sau a fost incapabilă timp de peste 6 luni de a efectua operaţiuni de atragere a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile;d) a fost retrasă autorizaţia unei alte bănci care deţine o cotă substanţială în banca respectivă;e) a avut loc reorganizarea băncilor sau vinderea unei parţi substanţiale din activele băncii;f) deţinătorul unei cote substanţiale în bancă a transferat sau a pierdut în alt mod această cotă fără permisiunea scrisă a Băncii Naţionale;g) banca este lichidată conform hotărârii luate de proprietarii ei sau înceteaza să existe ca unitate juridică independentă;h) activităţile financiare ale băncii din primii 3 ani de funcţionare se deosebesc considerabil de cele preconizate în cererea de eliberare a autorizaţiei, iar în opinia Băncii Naţionale o astfel de deviere nu este justificată de noile circumstanţe economice.

11.4 Resursele băncii comerciale – clasificare şi structurăCapitalul băncii comerciale reprezintă totalitatea sumelor capitalului statutar, capitalului

suplimentar, rezervelor şi a profitului nerepartizat.Capitalul statutar reprezintă valoarea aporturilor proprietarilor la patrimoniu, depuse în contul

achitării acţiunilor. Mărimea aporturilor este determinată de actele de constituire în conformitate cu legea despre BNM, aportul unui fondator nu trebuie să depăşească 35% din capitalul statutar. Prin urmare, numărul fondatorilor nu poate fi mai mic de 3 persoane.

Ca fondatori ai băncii nu pot fi organizaţii cu balanţe nelichide. De asemenea, ca fondatori nu pot fi lucrătorii puterii de stat şi ei nu pot participa la conducerea băncii.

Ca aporturi în capitalul statutar pot fi mijloace băneşti, drepturi patrimoniale, hîrtii de valoare plătite şi mijloace fixe.

102

Page 103: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

La înregistrarea statutului băncii la BNM, ei i se deschide un cont provizoriu, unde are loc înregistrarea aporturilor fondatorilor. Toate înregistrările în contul capitalului băncii se fac numai după înregistrarea băncii.

Aporturile nebăneşti depuse la capitalul statutar se evaluează în conformitate cu Standardele Naţionale de Contabilitate în funcţie de tipurile activelor.

Majorarea capitalului statutar al băncii poate fi efectuată în rezultatul majorării valorii nominale a acţiunilor, emisiunii suplimentare, rezervelor şi capitalului suplimentar. Despre majorarea capitalului statutar se aduce la cunoştinţă BNM şi se îndeplinesc documentele necesare. Decizia privind modificarea capitalului statutar se aprobă de către Adunarea Generală a Acţionarilor.

În timpul controlului formării capitalului statutar al băncii auditorul trebuie să verifice achitarea a 50% din suma capitalului la momentul înregistrării, cota fiecărui participant şi plata în buget pentru primirea licenţei.

În timpul controlului surselor de formare a capitalului statutar, de asemenea, se verifică dacă capitalul nu a fost format din mijloace atrase sau din sursele proprii ale fondatorilor.

Capitalul suplimentar se formează din suma diferenţei dintre preţul de vînzare şi valoarea nominală a acţiunilor. De asemenea, în contul capitalului suplimentar se înregistrează diferenţele de curs valutar aferente decontărilor cu fondatorii în valută străină. Auditorul controlează ducereea corectă a evidenţei sintetice, analitice şi a cheltuielilor sumelor de pe acest cont.

Capitalul de rezervă se formează din venitul curat al băncii. El se foloseşte în primul rînd la achitarea cu fondatorii, la acoperirea pierderilor şi în alte scopuri prevăzute. În timpul controlului se atrage atenţie sporită la consumarea rezervelor conform statutului sau Adunarii Generale a Acţionarilor.

Capitalul propriu al băncii cuprinde venitul net al anului şi cel nerepartizat.Profitul net reprezintă rezultatul financiar al anului după impozitare. În procesul folosirii profitului

se reflectă relaţiile financiare între bancă, buget şi parteneri. Sarcinile principale ale controlului folosirii profitului sunt:

- controlul respectării finanţării cheltuielilor din profit;- verificarea calculării şi determinării plăţilor în buget şi a profitului rămas în folosinţa băncii.

Conform legislaţiei, profitul se foloseşte la:- efectuarea plăţilor în buget;- formarea diferitor fonduri, rezerve;- ş.a scopuri reflectate în contractele fondatorilor.

Totuşi, destinaţia principală de utilizare a profitului net este plata dividendelor proprietarilor.După reflectarea operaţiunilor de utilizare a profitului, suma rămasă reprezintă profitul nerepartizat.

În timpul controlului auditul verifică cum a fost format profitul nerepartizat sau pierderile neacoperite şi dacă utilizarea profitului a fost efectuată doar în baza hotărîrii Adunarii Generale a Acţionarilor. Auditul atrage atenţie la corespunderea datelor evidenţei analitice şi sintetice cu bilanţul contabil.

Din practica de audit, cele mai des întîlnite încălcări în timpul controlului formării şi utilizării capitalului băncii sunt:formarea necompletă a capitalului statutar;majorarea capitalului a fost efectuată fără înregistrarea în documentele respective;capitalul statutar a fost format din contul creditelor primite;formarea şi utilizarea necorectă a capitalului de rezervă şi a profitului nerepartizat.

11. 5. Operaţiunile pasive ale băncii comercialeÎntre operaţiunile pasive şi cele active ale băncilor comerciale există o interdependenţă puternică.

Structura şi caracterul pasivelor determină în mare măsură posibilităţile băncii de a efectua operaţiuni active şi în acelaşi timp, schimbarea politicii băncii în domeniul creditării poate influenţa esenţial caracterul resurselor. Şi totuşi, din punct de vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de cele active, deoarece pentru efectuarea operaţiunilor active o condiţie obligatorie este suficienţa resurselor financiare.

Deoarece resursele bancare se formează, în primul rînd, în rezultatul operaţiunilor pasive, este necesar de dat o caracterizare a acestor operaţiuni.

Operaţiunile pasive reprezintă operaţiuni care provoacă modificări prin pasivul bilanţului bancar şi se caracterizează prin formarea resurselor bancare atît a celor proprii, cît şi a resurselor atrase. Esenţa acestui tip de operaţiuni constă în atragerea diferitor tipuri de depozite, primirea creditelor şi împrumuturilor de la alte bănci comerciale şi de la Banca Naţională, primirea împrumuturilor de la instituţiile financiare

103

Page 104: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

internaţionale, emisiunea valorilor mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se majorează volumul resurselor băncii.

După sursa de provenienţă a lor, resursele financiare ale băncilor comerciale se clasifică în două categorii mari:

1.capital propriu (resursele proprii);2.capital împrumutat (resursele atrase).Deşi ambele componente sunt diferite ca structură şi ca rol, ambele servesc la finanţarea proiectelor

bancare şi se află într-o interconexiune: existenţa capitalului propriu garantează rambursabilitatea capitalului împrumutat. Mărimea capitalului propriu condiţionează existenţa şi volumul capitalului atras.

Conform Legii despre nstituţiile financiare, una dintre principalele condiţii de primire a licenţei de desfăşurare a activităţii financiare este formarea capitalului acţionar, care nu trebuie să fie mai mic decît capitalul normativ total minimal.

Capitalul normativ total include suma capitalului de gradul întîi şi a capitalului de gradul doi, minus cotele de participare în capitalul altor bănci care deţin autorizaţia Băncii Naţionale a Moldovei.

Capitalul de gradul întîi este componenta de bază a capitalului normativ total, care include suma dintre acţiunile ordinare aflate în circulaţie, acţiunile preferenţiale cu dividende nefixate şi acţiunile preferenţiale cu dividende fixate necumulative emise cu termen nelimitat, surplusul de capital şi profitul nedistribuit minus mărimea necompletată a reducerilor pentru pierderi de la credite (fondul de risc) şi leasing financiar.

Capitalul de gradul doi este componenta suplimentară a capitalului normativ total şi include suma acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu scadenţă nefixată, surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative, datoriile subordonate minus mărimea sumei termenilor enumeraţi mai sus ce depăşesc mărimea capitalului de gradul întîi.

Suma minima subscrisa si depusa în capitalul bancii se stabileste de BNM în cuantum de 100 de milioane de lei.

Premisele majorării capitalului iniţiate de Banca Naţională a Moldovei au fost alinierea la standardele internaţionale şi lichidarea unor bănci slabe cu un capital insuficient, care ar putea pune în pericol viabilitatea de ansamblu a sistemului bancar.

Aceste reglementări stricte derivă şi din importanţa majoră a capitalui propriu şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte:

a) capitalul propriu protejează deponenţii în cazul insolvabilităţii băncii;b) absoarbe pierderile neanticipate şi asigură stabilitatea în cazul situaţiilor problematice, astfel se crează o

perioadă de timp pentru ca banca să-şi reorganizeze activitatea;c) capitalul propriu serveşte o pîrghie prin intermediul căreia autoritatea monetară reglementează activitatea

bancară.Resursele atrase ale băncii reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti ce necesită rambursare, utilizate

de către bancă pentru realizarea operaţiunilor sale active. Cu alte cuvinte, am putea spune că resursele atrase ale băncii reprezintă disponibilităţi în lei şi în valută, aflate în conturile curente sau în conturile de depozit ale clienţilor. Astfel, toate disponibilităţile clienţilor aflate în aceste conturi la bănci intră în categoria depozitelor. Totodată, banca se poate împrumuta pe piaţa interbancară, de la Banca Centrală sau pe piaţa de capital sub formă de plasamente de obligaţiuni, cambii bancare sau certificate de depozit. Şi acestea sunt resurse atrase, asemeni depozitelor, mobilizate de către bancă pentru a finanţa plasamentele sale sub formă de credite sau investiţii în valori mobiliare, emise de terţi.

Ponderea esenţială în totalul resurselor bancare o deţin resursele atrase, care variază mult de la o bancă la alta. O dată cu evoluţia relaţiilor de piaţă, structura resurselor atrase s-a modificat considerabil, lucru determinat de apariţia unor metode noi, netradiţionale de acumulare a resurselor monetare temporar libere de la persoanele fizice şi juridice.

În practica bancară internaţională toate resursele atrase după sursa de provenienţă a lor sunt grupate în două categorii:resurse depozitare;resurse nondepozit.

Cota principală a resurselor atrase o constituie depozitele, care reprezintă cuantumul major al resurselor atrase de bancă cu obligaţia de a le rambursa în anumite condiţii de termen şi plată.

104

Page 105: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Depozit este o relaţie economică de transmitere a mijloacelor clientului în folosinţa temporară a băncii.

În practica bancară, depozitele se clasifică după următoarele criterii:I. După tipul depozitării pînă la momentul retragerii resurselor:

a) depozite la vedere – mijloace băneşti depuse în cont fără a indica termenul de păstrare cu sau fără dobîndă;b) depozite la termen – mijloace băneşti depuse pe un termen fixat şi cu o dobîndă fixată în contract: depozite pe termen scurt – pînă la 1 an; depozite pe termen mediu – de la 1 la 5 ani; depozite pe termen lung – mai mult de 5 ani.

Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoareace îi asigură băncii o lichiditate sporită.

II. În dependenţă de categoria deponenţilor:a) depozite ale persoanelor fizice;b) depozite ale persoanelor juridice;c) depozite ale altor bănci.

III. În funcţie de tipul valutei: a. depozite în monedă naţională;b. depozite în valută străină.

IV. După tipul dobînzii stabilite: depozite cu dobîndă fixă; depozite cu dobîndă variabilă.

V. După tipul instrumentului financiar: cu livret de economii; cu card bancar; certificat de depozit.

VI. După tipul contului deschis:a) cont la termen;b) cont la vedere;c) cont de economii.

Particularităţile operaţiunilor de acceptare a depozitelor sunt: reprezintă capacitatea de exercitare a băncii, a funcţiei sale, funcţia de depozitare; formează gradul de încredere al populaţiei în bancă; nu sunt garantate de bancă, ceea ce acordă dreptul de premţiune, adică în caz de faliment al băncii,

deponenţii sunt rambursaţi primii; stau la baza formării relaţiei dintre bancă şi client; se consideră cele mai ieftine resurse.

Una dintre cele mai noi metode de formare a resurselor băncii o constituie emisiunea Certificatelor bancare de depozit – valori mobiliare care atestă depunerea mijloacelor băneşti în bancă şi dreptul deţinătorului certificatului de primire, la expirarea termenului stabilit, a sumei depunerii şi a dobînzii aferente.

Băncile emit certificate de depozit nominative şi la purtător în exclusivitate în moneda naţională a Republicii Moldova. Certificatele de depozit pot fi emise cu valori nominale de la 1000 pînă la 100000 lei, cu termenele de circulaţie de la 3 pînă la 12 luni. Se preconizează că în scurt timp, certificatele de depozit vor fi emise în volum de pînă la 10% din volumul mijloacelor atrase ale băncilor.

Certificatele de depozit prezintă şi unele avantaje pentru cumpărători: lichiditatea – pot fi transformate oricînd în numerar, dar pierzînd o parte din dobîndă (ca penalizare); negociabilitatea – putînd fi vîndute şi transformate oricînd pînă la data scadenţei (dreptul de proprietate

poate fi transferat noului proprietar, acesta fiind îndreptăţit să primească întreaga sumă la sfîrşitul perioadei care a fost convenită între bancă şi depunătorul iniţial).

Resursele nondepozit diferă de cele depozitare prin următoarele particularităţi:a) poartă caracter impersonal, nu se asociază cu un client anume, fiind procurate pe piaţă în condiţii de

concurenţă;b) iniţiativa atragerii acestor resurse aparţine băncii.

105

Page 106: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Resursele nondepozit sunt utilizate în special de băncile mari. De regulă, aceste resurse sunt de valori mari, din care motiv sunt considerate operaţiuni cu ridicata (en-gross).

În funcţie de termenul de scadenţă resursele atrase ale băncii sunt de două tipuri:a) la termen – sunt resursele la care este cunoscută data rambursării;b) la vedere – la care nu este cunoscută data rambursării.

După costul atragerii resurselor, cunoaştem:resurse plătibile, adică resurse bonificate cu dobîndă;resurse neplătibile, pentru care banca nu achită dobîndă (conturile de decontare).

Rolul resurselor atrase în desfăşurarea activităţii continue a băncii este mare şi poate fi sintetizat în următoarele idei:

resursele atrase finanţează activitatea băncii; stau la baza exercitării funcţiei principale a băncii şi anume atragerea depozitelor; formează imaginea băncii.

În cadrul procurării resurselor depozitare banca este dependentă de decizia deponentului şi nu poate conta pe suma pe care şi-a programat s-o atragă. În cazul necesităţilor urgente de mijloace băneşti, banca poate apela la resurse procurate de la alte bănci. Dacă resursele financiare se procură de la Banca Naţională ele se vor numi credite centralizate, care au următoarele caracteristici:

sunt instrumente indirecte ale politicii monetar – creditare a statului; creditele centralizate influenţează asupra volumului masei monetare în economie; rata dobînzii la aceste credite este cea mai mică rată de dobîndă creditoare din economie; prin acordarea creditelor centralizate BNM exercită verificarea băncilor comerciale.

Se practică mai multe tipuri de credite centralizate:1. Credite de refinanţare, care are următoarele particularităţi şi condiţii:- termenul de primire este de maxim 20 de zile;- dobînda se stabileşte în mod unilateral de BNM;- necesită gaj, hîrtii de valoare de stat;- se eliberează băncilor care îndeplinesc condiţii de eligibilitate.2. Creditul de licitaţie. Se deosebeşte de creditul de refinanţare prin faptul că se licitează dobînda.

Caracteristici: termenul – 90 de zile; condiţii de eligibilitate; dobînda exprimă costul real al banilor pe piaţă.3. Creditul structural – presupune o linie de credite pentru care se stabileşte un plafon de sumă maximă şi

termen de scadenţă în cadrul căruia banca poate să se împrumute în limita acestui plafon. Dobînda se calculează doar la suma împrumutată şi pentru termenul utilizării ei.

4. Creditul de lombard, care are următoarele particularităţi: termen maxim de 5 zile; necesită gaj, hîrtii de valoare de înaltă calitate; volumul creditului se stabileşte pentru fiecare bancă separat, în funcţie de soldul debitor al acestei bănci.5. Operaţiunile REPO – operaţiuni de vînzare – cumpărare a hîrtiilor de valoare în acelaşi timp, adică

operaţiunea de vînzare a hîrtiilor de valoare cu obligaţia concomitentă de a le răscumpăra în termenul stabilit. Banca îşi pierde dreptul de posesie a hîrtiilor de valoare. Dobînda la acest împrumut se formează ca preţ de vînzare şi preţ de cumpărare a actului. Preţul de cumpărare nu trebuie să fie mai mic decit cel de vînzare, iar preţul la care se răscumpără hîrtiile de valoare va include şi dobînda pentru termenul de deţinere de către BNM a hîrtiilor de valoare respective. Termenul maxim este de 30 de zile în funcţie de valoarea hîrtiilor de valoare.

6. Creditul special, care se acordă de BNM unei bănci comerciale aflate în situaţia financiară complicată în cazul în care există posibilitatea de remediere a ei. Acest credit se acordă atunci cînd banca comercială este în prag de falimentare. Condiţiile se atabilesc în mod individual atît ca scop, termen, cît şi volum.

Orice bancă se poate confrunta cu momente în care constată că dispune de un dificit de lichidităţi şi va căuta, în primul rînd, să se finanţeze de la alte bănci. Împrumuturile de la alte bănci comerciale reprezintă surse stabile pentru bănci, relativ ieftine, dar accesul acestora la astfel de fonduri este condiţionat de bonitatea băncii, iar în unele cazuri şi de prezentarea unor garanţii. De asemenea, de resurse financiare

106

Page 107: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

libere dispun băncile care se află la etapa de organizare sau dezvoltare, deoarece au un dificit de clienţi şi un surplus de resurse financiare nevalorificate.

După motivaţie, deosebim două tipuri de credite interbancare:creditele preluate pentru acoperirea necesităţilor temporare de mijloace băneşti, care, de obicei, sunt pe termen scurt şi ultrascurt, inclusiv creditele overnight;creditele preluate pentru formarea relaţiilor de corespondenţă, care au anumite caracteristici:

- creditelele sunt la termen şi plătibile cu dobîndă;- sunt asigurate de obicei sau cu hîrtii de valoare de stat (dacă sunt credite autohtone) sau cu depozite formate

în banca creditoare;- pentru eliberarea creditului interbancar, banca creditoare va analiza atent situaţia financiară a băncii

debitoare, deoarece această operaţiune implică risc.Termenele de acordare a creditelor interbancare sunt cele mai diferite. În practica internaţională cele

mai răspîndite sunt creditele pe termen de 1, 3 şi 6 luni, termenul maxim fiind de un an pînă la cîţiva. În Republica Moldova din cauza proceselor inflaţioniste cel mai practicat termen este de 3 – 4 luni.

Avantajul creditului interbancar se exprimă prin faptul că aceste mijloace nu sunt incluse la calcul prin utilizarea bazei de calcul a rezervelor obligatorii stabilite de BNM.Operaţiunile active ale băncii comerciale

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.

Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.

Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele atrase, astfel încât plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai înalte decât cele plătite.

La nivel agregat, eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între plasamente şiresurse, respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).

Putem concluziona că unul dintre obiectivele managementului bancar este menţinerea pe ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări şi cele la resursele constituite.

Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt: disponibilul aflat în casierie; conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale; conturile curente deschise la banca centrală; titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de bancă; creditele de diverse categorii; creanţele din leasing; titlurile de participaţie; imobilizările corporale; fondul de comerţ; imobilizările necorporale; alte categorii de active.

Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea descrescătoare a gradului de lichiditate.

Astfel, numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt cele mai lichide. Spunem că au un grad înalt de lichiditate.

Titlurile deţinute au un grad mediu de lichiditate, întrucât valorificarea lor pe piaţă poate să presupună un anumit timp.

Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda aferentă), având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de scadenţă la cererea instituţiei bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.

Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţiispecializate. Această vânzare specială reprezintă în fapt o transformare a creditelor în obligaţiuni, prin mecanismul securitizării sau titlurizării activelor.

Imobilizările corporale au un grad scăzut de lichiditate, însă existenţa lor esteesenţială bunei desfăşurări a activităţii bancare.

107

Page 108: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

O perspectivă diferită asupra activelor bancare presupune clasificarea lor în active valorificabile şi active nevalorificabile.

Încadrarea în una sau în alta dintre categorii are în vedere veniturile generate dedeţinerea activelor respective.

Trebuie precizat că fără existenţa imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri, mijloace de transport, echipamente IT etc.) şi necorporale (brevete, licenţe, mărci etc.) instituţiile bancare nu şi-ar putea desfăşura în condiţii normale activitatea, iar veniturile generate de credite, deţineri de titluri şi altele nu ar mai putea fi realizate. Apariţia creditului este strâns legată de cea a băncilor comerciale. Mobilizarea disponibilităţilor monetare de pe piaţă şi plasarea lor eficientă către solicitanţii de fonduri se realizează prin intermediul creditării.

Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la dispoziţie resurse proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în schimbul unui preţ (dobânda) şi sub constrângerea respectării unor condiţii minimale.

Condiţiile privesc elemente cum sunt:a) identificarea subiecţilor raportului de creditare: debitorul şi creditorul

Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi persoanele fizice, şi corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale sau centrale. Gama creditorilor este diversificată, iar în perioada actuală nu se mai pot identifica „creditori puri” sau „debitori puri”. Afirmaţia se poate ilustra prin următorul exemplu: o bancă comercială acordă împrumuturi pe diverse termene (este în poziţia de creditor) şi primeşte împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci pe piaţa interbancară (este în poziţia de debitor).

Aşadar, încadrarea în una sau alta dintre categorii depinde de modul din care se efectuează analiza. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că un creditor trebuie să dispună de un excedent monetar pe care urmăreşte să îl plaseze în condiţii avantajoase.

Raporturile juridice consfinţesc dreptul creditorului asupra debitorului şi obligaţia acestuia din urmă faţă de primul, în legătură cu suma împrumutată şi cu preţul creditului.b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei asumate

Rambursarea creditului vizează nu numai principalul, ci şi dobânda aferentă acestuia. Promisiunea de rambursare este asumată de debitor din momentul acceptării condiţiilor din contractul de credit şi a semnării acestuia.

Suma împrumutată de către bancă este supusă riscului de nerambursare. Acesta se poate manifesta ca urmare a falimentului debitorului, ca urmare a unor dificultăţi financiare temporare sau datorită relei voinţe a debitorului.

Pentru contracarearea riscului de nerambursare, banca solicită garanţii beneficiarului creditului.Garanţiile sunt de două tipuri:

reale; personale.

Garanţiile reale vizează bunuri materiale, mobile sau imobile care pot fi executate de bancă în ipoteza nerambursării împrumutului.

Garanţiile personale constau în angajamentul unui terţ de a plăti în locul debitorului dacă acesta nu îşi poate îndeplini obligaţiile.c) dobânda

Dobânda este preţul plătit de debitor băncii în schimbul capitalului împrumutat. Preţul creditului poate avea ca referinţă o rată de dobândă fixă sau una variabilă. Rata fixă rămâne nemodificată pe toată perioada împrumutului dacă în contractul de credit nu se prevede altfel. În această rată banca include, pe lângă dobânda normală, anticiparea privind modificarea acesteia în viitor, o primă de risc şi marja bancară. Rata variabilă este cea mai utilizată întrucât îi permite creditorului să se protejeze într-o anumită măsură de riscul ratei dobânzii.d) termenul de rambursareTermenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte laperioade îndelungate.Astfel, există credite pe 24 de ore (overnight) acordate pe piaţa interbancară dar şiîmprumuturi pe termene de peste 30 de ani (împrumuturi ipotecare).

Conform termenului creditului există:

108

Page 109: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

1. sunt credite pe termen scurt cele sub 1 an;2. sunt credite pe termen mediu cele între 1 şi 5 ani;3. sunt credite pe termen lung cele peste 5 ani.Clasificarea creditelor se poate efectua pornind de la criterii numeroase însă ne vom mărgini la cea

din punct de vedere al debitorului şi creditorului:1. credit bancar – creditorul este banca;2. credit comercial – creditorul este furnizorul, iar debitorul beneficiarul mărfii;3. credit ipotecar – creditori pot fi: banca, statul, societatea ipotecară;4. credit de consum – creditor este o bancă sau o societate financiară;5. credit obligatar – creditor este cumpărătorul de obligaţiuni (investitorul), iardebitor emitentul de titluri cu venit fix.

11. 7. Indicatorii de eficienţă a băncii comercialeAnaliza eficienţei presupune evaluarea performanţelor actuale ale băncii constituind primul pas

necesar în planificarea pe termen scurt, mediu şi lung, ştiind că viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat depinde de performanţa actuală a băncii.

Calculul indicatorilor de eficienţă este necesar din următoarele motive:- permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv – planificate de către

managementul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;- ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor între risc şi

profit la care banca poate fi rentabilă;- comparînd rezultatele obţinute cu rezultatele analizei similare a unor bănci de acelaşi rang, ajută la stabilirea

punctelor tari şi slabe ale băncii.Pentru evaluarea activităţii, inclusiv a performanţelor băncii, este utilizat un sistem de indicatori

financiari grupaţi în: indicatori de profitabilitate, indicatori de adecvare a capitalului, indicatori de lichiditate, indicatori de calitate a activelor.

În continuare vom prezenta cei mai importanţi indicatori din fiecare grup de indicatori financiari care caracterizează şi ajută la determinarea stabilităţii şi siguranţei băncilor comerciale.

Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include în principal rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea activelor, marja netă din dobînzi, efectul de pîrghie şi rata solvabilităţii patrimoniale.

1. Rentabilitatea capitalului propriu ROE (Return on Equity). Indicatorul arată proprietarilor (acţionarilor) eficienţa cu care managementul le utilizează capitalul investit în bancă. Indicatorul se determină astfel:

ROE= Profit brut / Capital *100% sau ROE= Profit net / Capital *100%,în care ROE măsoară rata de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii.

Nivelul ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii trebuie comparat cu rata medie a dobînzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse analizei. Satisfacerea acţionarilor impune ca rata rentabilităţii capitalului propriu să fie mai mare decît rata medie a dobînzii pe piaţă pentru a face mai atractive acţiunile băncii şi a creşte cursul lor bursier.

Într-o economie hiperinflaţionistă ca a Moldovei, satisfacerea acţionarilor băncii de către echipa managerială este greu de atins dacă nu imposibil. Maximizarea ROE-ului este consecinţa utilizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii şi atrase) prin realizarea unor investiţii de calitate. În ţările dezvoltate mărimea tipică a acestei rate este de 0,5 – 1%. Băncile de dimensiuni foarte mari înregistrează rate mai mici. În ceea ce priveşte semnificaţia potenţială:

- un trend în scădere arată că banca este în dificultate;- un trend în creştere este expresia unor rezultate pozitive, dar poate fi şi expresia asumării unui risc excesiv

de către bancă.2.Rentabilitatea activelor ROA (Return on Assets). Indicatorul reflectă capacitatea managementului

băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca în scopul maximizării profitului. Este cel mai relevant indicator, deoarece exprimă rezultatul, profitul net, în funcţie de modul specific al procesului

109

Page 110: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

intermedierii bancare de optimizare a operaţiunilor active, în condiţiile unui volum dat al resurselor. Indicatorul se calculează astfel: ROA= Profit net / Active totale bancare * 100%

Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 10 – 12%. O rată a rentabilităţii financiare mai ridicată poate fi efectul unui capital mic, sau expresie a capacităţii crescute de a obţine prin împrumut resurse suplimentare.

Între ROE şi ROA există următoarea relaţie:ROE = ROA *Active / Capital propriu * 100% = (ROA * GI) * 100%,

unde GI reprezintă gradul de îndatorare al băncii.Din această relaţie se poate concluziona că o bancă chiar dacă are un ROA scăzut ea poate obţine un

ROE mare prin folosirea maximă a resurselor atrase şi folosirea minimă a capitalului propriu, cu alte cuvinte cu cît gradul de îndatorare este mai mare, cu atît ROE este mai mare. Deci, în timp ce eficienţa reprezentată de ROA scade, banca trebuie să-şi asume riscul de îndatorare în aşa fel încît să mulţumească acţionarii.

3.Marja netă din dobînzi. Acest indicator exprimă eficienţa utilizării de către managementul băncii a resurselor împrumutate sau cîştigul obţinut de bancă din investiţiile făcute pe seama resurselor atrase. Formula de calcul a indicatorului este următoarea: Mb = (Dobînzi încasate/Active purtătoare de dobîndă – Dobînzi bonificate/Pasive purtătoare de dobîndă) * 100%.

Active purtătoare de dobîndă reprezintă activele băncii care aduc venit. La această categorie de active nu se referă numerarul din casierie, mijloacele fixe, obiecte de inventar, decontări şi debitori şi alte active.

Valoarea indicatorului depinde de următorii factori:- calitatea investiţiilor făcute de bancă materializată în plasamente sigure (încasarea dobînzilor la timp) şi

profitabile;- capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine;- utilizarea maximă a resurselor atrase în investiţii care aduc profit.

În general, marja netă de dobînzi variază între 3 – 10%. Băncile mai mici înregistrează marje nete de dobînzi mai ridicate, în timp ce băncile mari unele mai scăzute, din cauza costurilor mari ale fondurilor. O marjă scăzută este expresia unor cheltuieli mari cu dobînzile şi a unei mari dependenţe de dobînzile pe termen scurt şi pasive volatile, în timp ce valoarea ridicată a marjei indică succesele în managementul activelor şi pasivelor, dar ar putea fi şi expresia unui plasament în active foarte riscante. Valoarea constantă a marjei caracterizează dificultăţile băncii în obţinerea profitului.

4.Efectul de pîrghie (Leverage) sau multiplicatorul de capital exprimă raportul dintre activele totale şi capital. Efectul de pîrghie indică în ce măsură utilizarea unor resurse suplimentare generează profit la nivel de bancă sau, altfel spus, cu cît dobînda plătită este mai mică decît dobînda încasată la plasarea aceloraşi resurse pe piaţă. Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsură absolute şi are în general valori mai mari de 10.

Efectul de pîrghie reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu. Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cît ponderea capitalului este mai mare, cu atît riscul bancar şi efectul de pîrghie sunt mai mici, de asemenea, o pondere mică a capitalului semnifică un risc bancar şi un efect de pîrghie mai mare.

Ep = At / Cp,unde Ep – efectul de pîrghie, At – active totale, Cp – capital propriu.

5.Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp)Indicatorul este opusul gradului de îndatorare al băncii. Băncile care optează pentru un risc al

capitalului mic şi efectul de levier al îndatorării va fi mai mic şi profitul obţinut va fi mai mic, deci cu cît valoarea indicatorului Rsp este mai mică cu atît valoarea lui ROE va fi mai mare.

Indicatorul se determină astfel: Rsp = Capital propriu / Active * 100%.II. Sistemul indicatorilor de adecvare a capitalului include în principal coeficientul suficienţei

capitalului ponderat la risc, rata capitalului social şi rata capitalului de bază.

110

Page 111: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

1. Coeficientul suficienţei capitalului ponderat la risc exprimă raportul dintre capitalul normativ total al băncii şi suma activelor ponderate la risc. Valoarea minimă stabilită de BNM este de 12%. O valoare mai mare a acestui coeficient determină suficienţa resurselor proprii deţinute de bancă pentru acoperirea riscurilor aferente operaţiunilor active, şi invers, în condiţiile în care banca nu deţine suficiente resurse proprii, dar are în portofoliul său active ce implică riscuri considerabile, banca se va confrunta cu riscul de solvabilitate, ce va cauza falimentul bancar.

Coeficientul minim al suficienţei capitalului se calculează în felul următor:Csc = CNT / Apr * 100%,

unde Csc – coeficientul minim al suficienţei capitalului,CNT – capitalul normativ total al băncii,Apr – suma activelor ponderate la risc.Regulamentul BNM cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc prevede faptul că orice bancă

care nu dispune de capitalul minim necesar sau distribuirea capitalului va conduce la micşorarea mărimii capitalului inferior mărimii capitalului minim necesar şi/sau coeficientului minim al suficienţei capitalului ponderat la risc, nu va efectua plata dividendelor sau oricare alte distribuiri de capital.

2. Rata capitalului social se determină ca raportul dintre soldul capitalului social şi soldul capitalului normativ total al băncii. Capitalul social este sursa principală a resurselor proprii fără de care banca nu-şi poate efectua activitatea operaţională.Rcs = Cs / CNT * 100%,unde Rcs – rata capitalului social, Cs – soldul capitalului social, CNT – capital normativ total.

3. Rata capitalului de bază exprimă raportul dintre soldul capitalului de gradul I, care serveşte drept capital de bază, şi soldul capitalului normativ total. Micşorarea acestui indicator în dinamică reflectă o majorare a capitalului secundar al băncii care se constituie, în principal, din valoarea datoriilor subordonatoare ale băncii şi valoarea acţiunilor preferenţiale cu dividend cumulativ şi parţial cumulativ.Rcb = Cgr.I / CNT * 100%,unde Rcb – rata capitalului de bază, Cgr.I – capitalul de gradul I, CNT – capitalul normativ total al băncii.

III. Indicatorii de lichiditate reflectă posibilitatea băncii de a-şi onora plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre activele pe termen scurt şi lung cu structura pasivelor băncii.

Necesarul de lichidităţi al unei bănci constă în obligaţii imediate, precum şi retrageri de depuneri sau cereri legitime de împrumut, cărora banca trebuie să le facă faţă pentru a fi recunoscută ca un intermediar viabil. Necesarul de lichidităţi şi capacitatea băncii de a veni în întîmpinarea unor asemenea necesităţi sunt greu de măsurat, deoarece percepţia şi încrederea depunătorilor (potenţiali şi prezenţi) şi piaţa monetară sunt foarte greu de evaluat.

Băncile calculează în mod obligatoriu următorii indicatori de lichiditate:1. Lichiditatea globală (absolută), care reflectă posibilitatea elementelor de activ de a se transforma rapid în

lichidităţi pentru satisfacerea necesităţilor exigibile (curente) ale băncii:Lichiditate absolută = Active lichide / Datorii curente ale băncii.

În scopul asigurării unui grad suficient de lichiditate, băncile comerciale menţin un şir de active lichide:

- disponibilităţi în casierie;- depozite în alte bănci;- disponibilităţi din contul corespondent deschis la BNM;- hîrtii de valoare de stat,ş.a [30; p.124-127].

Datoriile curente sunt constituite din resurse aflate în conturile curente ale persoanelor fizice şi juridice deschise la bancă. Nivelul optim al acestui indicator variază între 2 şi 2,5 puncte procentuale.

2. Lichiditate imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor de trezorerie de a face faţă datoriilor de termen scurt:Lichiditate imediată = Elemente de trezorerie / Datorii pe termen scurt * 100%.

111

Page 112: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

La elementele de trezorerie se referă numerarul din casierii, soldul contului corespondent deschis la BNM şi plasamentele pe termen scurt, iar în cadrul datoriilor pe termen scurt intră disponibilităţile la vedere ale clienţilor şi împrummuturile pe termen scurt. Nivelul optim dar şi minim al indicatorului este de 20%.

IV. Indicatorii de calitate a activelor includ, în principal, rata de corelare a depozitelor cu activele, rata activelor generatoare de dobîndă, rata calităţii prtofoliului de credite, rata creditelor nefavorabile şi ponderea pierderilor din credite în total credite.

1. Rata de corelare a depozitelor cu activele va determina proporţia de utilizare a depozitelor în total active şi se va determina ca raportul dintre valoarea depozitelor persoanelor fizice şi juridice raportată la soldul activelor totale:Rdc = (Dpf + Dpj) / At * 100%,unde Rdc – rata de corelare a depozitelor cu activele, Dpf – depozite ale persoanelor fizice, Dpj – depozite ale persoanelor juridice, At – active totale.

Dacă banca va utiliza doar depozitele ca resurse de investire, valoarea acestui indicator va fi maximă.

2. Rata activelor generatoare de dobîndă exprimă cota activelor în urma cărora banca acumulează venituri aferente dobînzilor din total active. În cazul cînd băncile plasează resursele în principal în credite, rata acestui indicator va fi mai mare, iar în cazul cînd băncile promovează o politică de efectuare a serviciilor bancare bazate pe comisioane, rata indicatorului va fi minimă.RAgd = Agd / At *100%,unde Ragd - rata activelor generatoare de dobîndă, Agd - active generatoare de dobîndă, At – active totale.

3. Rata calităţii prtofoliului de credite este determinată de raportul creditelor acordate şi soldul rezervelor pentru acoperirea pierderilor la credite (fondul de risc). Cu cît este mai evidentă înrăutăţirea situaţiei portofoliului de credite cu atît banca este nevoită să-şi formeze provizioane într-o valoare mai mare, respectiv să suporte cheltuieli suplimentare pentru acoperirea pierderilor la credite. Astfel, majorarea cotei acestui indicator redă înrăutăţirea calităţii portofoliului de credite.Rcpc = FR / Ct * 100%,unde Rcpc – rata calităţii prtofoliului de credite, FR – fondul de risc, Ct – total credite.

4. Rata creditelor nefavorabile se exprimă ca raportul creditelor clasificate la categoriile substandard, dubios şi compromis şi totalul de credite.Rcn = (Cs + Cd + Cc) / Ct * 100%,unde Rcn – rata creditelor nefavorabile, Cs – credite substandard, Cd – credite dubioase, Cc – credite compromise.

5. Ponderea pierderilor din credite în total credite (Ppc). Indicatorul exprimă eficienţa activităţii de creditare al băncii. Se determină astfel:Pcp = Pierderi din credite / Total credite *100%.

Din punct de vedere al eficienţei acest indicator trebuie să fie cît mai mic deoarece pierderile sunt suportate în mod direct de către acţionari. Deci, valoarea lui ROE este afectată direct de calitatea creditellor acordate de bancă.

Probleme rezolvateProblema 1Determinaţi capitalul normativ total în baza următoarelor date:

a) acţiuni ordinare – 56000 u.m.b) acţiuni preferenţiale cu dividende nefixate 24000 u.m.c) acţiuni preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu scadenţă nefixată – 2000 u.m.d) surplus de capital – 12000 u.m.

112

Page 113: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

e) surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative – 1000 u.m.f) profitul nedistribuit şi rezervele obţinute sau majorate ca rezultat al distribuirii profitului – 5000 u.m.g) mărimea necompletată a fondul de risc – 4000 u.m.

RezolvareCapitalul normativ total = Capitalul de gradul I + Capitalul de gradul II – Cota de participare în

alte bănciCapitalul de gradul I = a+b+d+f-g = 56000+24000+12000+5000-4000=93000 u.m.Capitalul de gradul II = c+e = 2000+1000= 3000 u.m.Capitalul normativ total = 93000 + 3000 = 96000 u.m.

Problema 2Determinaţi suficienţa capitalului cu active ponderate la risc dacă:a. capitalul de gradul i – 50000 u.m.b. capitalul de gradul ii – 25000 u.m.c. cota de participare în alte bănci – 15000 u.m.d. active ponderate la riscul 20% - 15000 u.m.e. active ponderate la riscul 50% - 35000 u.m. f. active ponderate la riscul 100% - 1000000 u.m.

RezolvareCapitalul normativ total = Capitalul de gradul I + Capitalul de gradul II – Cota de participare în alte

bănci = 50000+25000-15000=60000 u.m.Suma activelor ponderate la risc = 15000+35000+1000000=1050000 u.m.Coeficientul suficienţei capitalului cu active ponderate la risc = (CNT/Active ponderate la

risc)*100= (60000/1050000)*100= 5,71%Răspuns:Deoarece coeficientul suficienţei capitalului cu active ponderate la risc este egal cu 5,71%,

contravine legislaţiei atât internaţionale cât şi naţionale care specifică mărimea acestui coeficient cu respectiv minim 8% şi minim 12%.

Problema 3La data de 15 ianuarie 2004 d-na Stratan a deschis un depozit bancar la banca comercială X, în sumă

de 15.000 lei. Termenul depozitului este de 6 luni, rata dobînzii bonificată de bancă este de 16% anual. Determinaţi suma dobînzii ce o va fi încasată de către deponent la finisarea termenului de scadenţă a depozitului.

Rezolvare

Concluzie: La finisarea termenului de scadenţă va ridica o dobîndă în sumă de 1200 lei.Problema 4

Banca comercială “A” acordă un credit de 500.000 lei pe o perioadă de 6 luni (180 zile), cu o rată anuală a dobânzii de 18%. Să se determine dobânda care o va încasa banca.

Rezolvare

Răspuns: În condiţiile stipulate banca va încasa dobândă în mărime de 45000 lei.

Problema 5Să se stabilească suficienţa mărimii provizioanelor pentru pierderi dacă se cunoaşte că active

standarde – 145000 u.m., supravegheate – 21400 u.m., substandarde – 45780 u.m., dubioase – 7800 u.m., compromise – 1350 u.m. Provizioanele pentru pierderi constituite reprezintă 56000 u.m.

Rezolvare:Tipul Suma, u.m. % în fondul de Mărimea

113

Page 114: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

creditului risc fondul de riscStandard 145000 2 2900Supravegheat 21400 5 1070Substandard 45780 30 13734Dubios 7800 60 4680Compromis 1350 100 1350TOTAL X X 23734

Capitolul XII. Piaţa de Capital12.1 Structura, funcţiile şi participanţii pieţei financiare12.2 Instrumentele pieţei financiare12.3 Bursa de valori – principalul element al pieţilor financiare12.4 Organizarea şi funcţionarea burselor de valori 12.5 Indicii bursierii – indicatori de apreciere a eficienţei Bursei de Valori

12.1. Structura, funcţiile şi participanţii pieţei financiareÎn orice economie, indiferent de tipul ei şi problemele cu care se confruntă, există un anumit

volum de capitaluri disponibile care necesită un plasament în vederea valorificării lor. În principal, modalităţile de valorificare a capitalurilor disponibile vizează:

Plasamentele pe piaţa financiară:o plasamente monetare;o plasamente pe piaţa de capital.

Plasamentele în aur, imobil, obiecte de artă sau valută.Piaţa financiară reprezintă un ansamblu de relaţii şi mecanisme prin intermediul cărora capitalurile

disponibile şi dispersate din economie sunt puse la dispoziţia unităţilor solicitatoare de fonduri sau, cu alte cuvinte, reprezintă o piaţă organizată a transferurilor de capital de la cei cu surplus de capital către cei care resimt nevoia de capital.

Conform abordării anglo-saxone, în funcţie de termenul pentru care mobilizează capitalurile, piaţa financiară este structurată în:

piaţă monetară; piaţă de capital.

Piaţa monetară constituie locul unde se interferează oferta de capitaluri disponibile pe termen scurt şi foarte scurt, de la maximum un an de zile la 24 de ore sau mai puţin, cu cererea pentru astfel de capitaluri. Intermediarul principal pe piaţa monetară este banca comercială, iar instrumentele specifice ale acesteia sunt depozitele, cecurile, biletele de ordin, certificatele de depozit, cambiile etc.

Piaţa de capital reprezintă componenta pieţei financiare care asigură întâlnirea ofertei de capitaluri cu cererea pentru capitaluri pe termen mediu şi lung. Mobilizarea capitalurilor pe această piaţă se face uzitând de titluri de valoare (valori mobiliare) specifice: acţiuni, obligaţiuni, obligaţiuni de stat pe termen mediu şi lung etc.

Multitudinea tipurilor de titluri financiare tranzacţionate pe piaţa de capital, organizarea variată a acestor pieţe şi diversitatea mecanismelor de emitere şi comercializare a produselor specifice au dus la structurarea pieţei după mai multe criterii:

După obiectul tranzacţiei (sau după natura titlului tranzacţionat): Piaţa acţiunilor este piaţa în care se tranzacţionează acţiunile societăţilor pe acţiuni. Piaţa obligaţiunilor – locul de tranzacţionare a instrumentelor de datorie de orice fel

(obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.). Piaţa contractelor la termen ferm (Futures) – piaţa utilizată pentru tranzacţionarea „contract

la termen”. Piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare

viitoare condiţionată. După modul de formare a preţurilor titlurilor financiare:

Piaţa de licitaţie – tranzacţionarea este condusă de o parte terţă, iar preţul se formează prin suprapunerea ofertelor şi cererii pentru o anumită valoare mobiliară.

114

Page 115: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Piaţa de negocieri – piaţa în care cumpărătorii, pe de o parte, şi vânzătorii, pe de altă parte, negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, direct sau prin intermediul unui broker/dealer.

După momentul finalizării tranzacţiilor: Piaţa la vedere (piaţa cash) - valorile mobiliare tranzacţionate sunt livrate imediat contra

plată în numerar . Piaţa la termen – finalizarea tranzacţiei, adică livrarea titlurilor şi efectuarea plăţii se

realizează la o dată viitoare, fixată in prealabil. După modul de organizare a pieţei:

Piaţa organizată (Bursa) – piaţă cu reguli de tranzacţionare fixate. Piaţa “la ghişeu” (Over-the-Counter) – piaţă localizată la birourile brokerilor, dealerilor şi

emitenţilor de valori mobiliare. Întrucât tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, fax, telex sau computer.

Piaţa de capital, practic, este formată din două segmente: segmentul principal sau piaţa primară; segmentul secundar sau piaţa secundară.

Piaţa primară serveşte la o primă plasare a valorilor mobiliare emise, în scopul formării şi majorării capitalului social sau atragerii capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung.

Piaţa secundară reprezintă locul tranzacţionării (cumpărării şi vânzării) valorilor mobiliare emise şi plasate pe piaţa primară.

Tranzacţionarea pe piaţa secundară are loc prin intermediul: Bursei de valori (engl. Stock exchange) Pieţei interdealer, numită şi piaţă de negocieri (OTC – over the counter – la ghişeu)

Bursa de valori constă într-o piaţă organizată, localizată, cu reguli fixe de tranzacţionare, unde se întâlnesc cererea şi oferta pentru valori mobiliare, iar din incidenţa acestora rezultă preţurile de tranzacţie.

Piaţa interdealer (OTC) este o piaţă lipsită de locaţie, flexibilă la valorile mobiliare care se tranzacţionează în cadrul ei, iar negocierile se realizează direct între vânzător şi cumpărător prin intermediul tehnicilor de telecomunicaţie.

Oferta de capital constituie apanajul investitorilor, care pot fi persoane fizice sau juridice deţinătoare de capital disponibil provenit din venituri şi după satisfacerea nevoilor de consum.

Cererea de capital provine de la emitenţii de valori mobiliare - entităţi care au nevoie de resurse financiare. Cererea poate fi:

Structurală: pentru finanţarea de investiţii productive de bunuri şi servicii; de creare de noi societăţi; de dezvoltare a celor existente; de achiziţionare a bunurilor şi serviciilor;

Conjuncturală: pentru necesităţi tranzitorii, precum limitările la plafonul de credit; deficitele bugetare şi ale balanţelor.

În sistemul unei economii, pieţei de capital îi revin un şir de funcţii, care, după criteriul importanţei, pot fi grupate în:

funcţii principale:o atragerea economiilor populaţiei – emisiunea valorilor mobiliare de către entităţile interesate

de resurse financiare acordă populaţiei posibilitatea investirii economiilor pe piaţa de capital. Decizia populaţiei de a investi denotă rezultatul comparării rentabilităţii acestei investiţii cu alte investiţii financiare, cum ar fi: depunerile la termen în conturi bancare, cumpărarea de valută, cumpărarea unui imobil etc. Piaţa de capital, prin instituţii specializate, oferă posibilitatea comparării, informând investitorii despre rezultatele financiare ale emitenţilor de valori mobiliare şi evoluţia preţurilor acestora.

o participarea persoanelor juridice şi fizice la capitalul social al societăţilor pe acţiuni - piaţa de capital permite investirea capitalurilor disponibile în acţiunile societăţilor pe acţiuni, iar acestea, la rândul lor, acordă posibilitatea de a participa la luarea de decizii la Adunarea Generală a Acţionarilor şi în Consiliul de Administrare.

o facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital, după cum am arătat şi mai sus, piaţa de capital oferă posibilitatea de întâlnire a nevoii de fonduri (pentru formarea, majorarea capitalului social, contractarea de împrumuturi) şi fondurile disponibile.

115

Page 116: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

o reorientarea şi restructurarea sectoarelor economiei naţionale este o funcţie care, practic, se realizează prin următoarele operaţiuni specifice pieţei de capital:

informarea publicului investitor, referitor la rezultatele financiare ale emitenţilor şi la preţurile titlurilor financiare, permite investitorilor să renunţe la titlurile financiare ale emitenţilor neprofitabili şi să investească în cele ale emitenţilor profitabili, astfel, alimentându-i cu fonduri;

subevaluarea întreprinderilor noi ale căror titluri sunt cumpărate în detrimentul altora, alimentându-le cu fonduri şi aducându-le la valoarea reală prin creşterea preţurilor titlurilor;

facilitarea cumpărării unei societăţi comerciale de către altă societate comercială care păstrează obiectul de activitate sau îl modifică.

o barometru al economiilor naţionale şi economiei mondiale este consecinţa analizei evoluţiei preţurilor titlurilor financiare. Preţul, rezultat al cotării, reflectă situaţia economico–financiară a emitentului. Indicele pieţei de capital (indicele bursier) în evoluţie oferă informaţie privind emitenţii de titluri financiare pentru o economie naţională sau mondială.

funcţii auxiliare:o facilitarea investiţiilor – transformarea fondurilor deţinute de persoane fizice şi juridice în

titluri financiare emise de societăţi productive, care pot realiza programul investiţional;o reducerea riscului investiţiilor financiare – această funcţie se realizează prin reglementarea

şi efectuarea tranzacţiilor cu titluri derivate. Aceste tranzacţii permit modificarea poziţiei, astfel, încât cumpărarea sau vânzarea unei valori mobiliare primare, care poate provoca o pierdere investitorului, să fie dublată de cumpărarea sau vânzarea unei derivate pe acelaşi titlu financiar.

o obţinerea de câştiguri la capitalul investit din evoluţia preţurilor titlurilor financiare este o funcţie care se manifestă pe diferite perioade de timp şi are ca scop obţinerea de câştiguri cît mai mari, de obicei, fiind consecinţa tranzacţiilor speculative.

Pe piaţa de capital, pot fi regăsite trei categorii de participanţi: Emitenţii Participanţii profesionişti Investitorii

Emitenţii sunt persoanele juridice care beneficiază de dreptul legal de emitere a valorilor mobiliare pentru obţinerea resurselor financiare. În economia de piaţă, statul şi alte organe şi organisme administrative pot emite titluri de valoare cu caracter de investiţii

Piaţa de capital presupune intermedierea operaţiunilor pe piaţa primară şi, în mod obligatoriu, pe piaţa secundară. În continuare, vom enumera participanţii profesionişti şi vom descrie succint activitatea pe care o desfăşoară ei pe piaţa de capital.

Banca de investiţii reprezintă persoana juridică care intermediază emiterea şi prima plasare a valorilor mobiliare ale emitentului, prin intermediul reţelei proprii de sub-agenţi şi clienţi investitori.

Societăţile de valori mobiliare sunt societăţile de intermediere a tranzacţiilor cu valori mobiliare. Pe piaţa primară, acestea pot suplini băncile de investiţii, iar pe piaţa secundară îndeplinesc două operaţiuni importante:

execută tranzacţii cu valori mobiliare în numele, pe contul şi riscul clientului şi, în acest caz, avem de a face cu o firmă broker;

efectuează operaţiuni de comerţ cu valori mobiliare acţionând ca contraparte în tranzacţii - vânzător când clientul cumpără şi cumpărător când clientul vinde - şi în acest caz avem de-a face cu o firmă dealer.

Firma broker este remunerată cu un comision calculat asupra rulajului de tranzacţii efectuate, iar veniturile firmei dealer sunt reprezentate de diferenţa de preţ (spread).

Societăţile de administrare a investiţiilor sunt create cu scopul de a asigura gestionarea profesională a portofoliilor de valori mobiliare în care se plasează disponibilităţile băneşti, ai investitorilor individuali sau concentrate prin intermediul fondurilor de investiţii.

Societăţile de depozitare sunt create cu scopul depozitării valorilor mobiliare atât în formă materială, cît şi în conturi.

116

Page 117: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Societăţile de decontare şi compensare sunt societăţi specializate în efectuarea compensării şi decontării tranzacţiilor realizate cu valori mobiliare. Aceste societăţi asigură rapiditatea, exactitatea şi siguranţa tranzacţiilor în condiţiile costurilor scăzute.

Societăţile de registru sunt companii independente cate atestă originalitatea valorilor mobiliare emise de o societate şi ţine evidenţa înregistrând orice mişcare a acestora, într-un registru special.

Investitorii sunt persoane fizice sau juridice care investesc banii prin procurarea valorilor mobiliare, cu scopul obţinerii profiturilor din dobânzi şi dividende sau proprietăţi.

Investitorii se clasifică în două mari categorii: Investitorii individuali, care sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni

modeste pe piaţa titlurilor financiare.Aceştia pot fi:

Investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează hârtii de valoare, cu scopul de a-şi asigura câştigul de capital pe termen lung din dividende şi dobânzi;

Investitori activi, care urmăresc obţinerea profitului din tranzacţii cu valori mobiliare pe termen scurt.

Investitorii instituţionali sunt companiile sau instituţiile care efectuează tranzacţii de importanţă majoră pe piaţa de titluri de valoare. Aceştia pot fi: bănci, companii de investiţii, companii de asigurare.

12.2 Instrumentele pieţei financiareInstrumentele pieţei financiare reprezintă titluri negociabile de proprietate sau de creanţă,

tranzacţionabile, care conferă deţinătorilor lor anumite drepturi: dreptul asupra unei părţi din capitalul emitentului, dreptul de a obţine o parte din veniturile viitoare ale emitentului, dreptul de a participa la procesul de conducere sau alte drepturi.

De pe poziţia investitorului, valorile mobiliare sunt active, iar de pe poziţia emitentului ele sunt elemente de pasiv.

Dintre criteriile folosite la gruparea valorilor mobiliare, cel mai utilizat, în literatura de specialitate, este modalitatea de creare a valorilor mobiliare; conform căruia există:

Valori mobiliare primare - emise de unităţi economice şi publice pentru constituirea sau majorarea capitalului social – este cazul acţiunilor sau atragerea capitalului împrumutat prin obligaţiuni;

Valori mobiliare derivate - emise de bursele de valori sub forma contractelor standardizate futures şi opţiuni(options);

Valori mobiliare sintetice - rezultate din combinarea diferitelor valori mobiliare primare sau derivate dintre care cele mai cunoscute sunt indicii bursieri.

În continuare, vom descrie pe scurt fiecare din tipurile valorilor mobiliare.Acţiunile sunt valori mobiliare emise de companie fie cu scopul constituirii capitalului social, fie cu

scopul majorării lui.Din punct de vedere juridic, acţiunile sunt considerate titluri de proprietate, deoarece deţinătorul

lor este proprietarul unei părţi din activele totale ale companiei, parte egală valoric cu participarea sa la capitalul social.

Tipurile de acţiuni emise şi negociate pe piaţa de capital constituie rezultatul grupării în funcţie de criteriile:

1. Modul de identificare: Acţiuni nominative – au înscrise numele proprietarului, fiind emise:

în formă materializată – pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată – sub formă de înregistrări în cont.

Acţiuni la purtător – acţiunea este proprietatea celui ce o deţine şi circulă numai în formă materializată.

2. Drepturile pe care le generează: Acţiuni ordinare – atribuie deţinătorului dreptul la obţinerea anuală a dividendului,

adică a unei părţi proporţionale din profitul realizat de societate pe anul expirat şi repartizat acţionarilor;

Acţiuni preferenţiale- dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv.

Obligaţiunile sunt titluri financiare negociabile, care conferă deţinătorului calitatea de creditor.

117

Page 118: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Obligaţiunile pot fi emise de societăţile pe acţiuni, de stat, de trezoreria statului şi de organismele administrativ-teritoriale care gestionează activităţi în teritoriu.Obligaţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:1. Din punct de vedere al formei în care sunt emise, întâlnim:

obligaţiuni materializate (emise în formă materială); obligaţiuni dematerializate.

2. Din punct de vedere al înscrierii numelui deţinătorului pe titlul respectiv avem (similar cu cazul acţiunilor): obligaţiuni nominative; obligaţiuni la purtător.

3. După modul în care se calculează dobânda, care urmează să fie plătită creditorilor (deţinătorilor de obligaţiuni), putem întâlni: obligaţiuni cu dobândă fixă – dobânda rămâne neschimbată pe toata durata existenţei obligaţiunii; obligaţiuni cu dobândă indexată – indexarea este prevăzută în prospectul de emisiune şi la anumite

perioade se indexează atât valoarea împrumutului cât şi dobânda aferentă; obligaţiuni cu cupon zero – dobânda se formează din diferenţa de preţ la cumpărare (subparitate) şi

valoarea nominală a obligaţiunii, la care se rambursează la scadenţă .

4. După modul de rambursare al împrumutului obligatar, putem întâlni: obligaţiuni ”clasice”- împrumutul se rambursează la scadenţă la valoarea nominală a obligaţiunilor,

iar dobânda se plăteşte periodic; obligaţiuni amortizate prin anuităţi constante - în fiecare an, emitentul achită o rată constantă care

include atât dobânda aferentă perioadei, cît şi o parte din suma împrumutată; obligaţiuni rambursate prin tragere la sorţi - acest mod de rambursare este prevăzut în prospectul de

emisiune al obligaţiunii, în fiecare an, societatea emitentă va rambursa cu anticipaţie un anumit număr de obligaţiuni care fac parte din aceeaşi emisiune prin tragerea la sorţi;

obligaţiuni rambursate integral la scadenţă - pentru aceste obligaţiuni, atât suma împrumutată, cît şi dobânda se plătesc numai la scadenţă.

5. Din punct de vedere al duratei de viaţă a obligaţiunilor, se pot întâlni: obligaţiuni pe termen mediu sau lung - emise pe perioade mai mari de 1 an, de regulă, pe 3- 15 ani; obligaţiuni pe termen scurt – emise pe o perioada mai mică de un an; obligaţiuni cu durată de viaţă variabilă – dau dreptul emitentului sau deţinătorului obligaţiunilor să modifice durata împrumutului.

Futures este un contract standardizat, între doi parteneri, un vânzător şi un cumpărător, care presupune activitatea de a vinde, respectiv, de a cumpăra un anumit activ (devize, obligaţiuni, alte titluri financiare sau mărfuri), la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea obligatorie la o data viitoare numită scadenţă.

Opţiunea (options) este un contract care dă dreptul – dar nu şi obligaţia – cumpărătorului contractului să cumpere sau să vândă activul suport, la un preţ stabilit dinainte, la o dată viitoare predeterminată, contra unei sume de bani (primă), plătită în momentul încheierii contractului.1. În funcţie de activul financiar suport asupra căruia se realizează contractele cu opţiuni,

distingem: Opţiuni asupra titlurilor cu venituri variabile (acţiuni); Opţiuni asupra titlurilor cu venituri fixe (obligaţiuni), denumite şi opţiuni asupra ratei dobânzii; Opţiuni asupra valutelor, numite şi opţiuni valutare; Opţiuni asupra indicilor bursieri; Opţiuni asupra contractelor futures pe acţiuni; Opţiuni asupra contractelor futures pe indici bursieri;

2. În funcţie de momentul executării, există: Opţiuni de tip american – la care contractul poate fi executat de către cumpărători în orice zi în

intervalul de până la scadenţă; Opţiuni de tip european - contractul poate fi executat doar în ziua scadenţei.

3. În funcţie de dreptul cumpărătorului opţiunii, identificăm:

118

Page 119: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Opţiuni „call” sau de cumpărare, care dă cumpărătorului dreptul ca, într-o perioadă determinată, să cumpere de la vânzătorul opţiunii activul suport la un preţ prestabilit. Vânzătorul opţiunii „call” îşi asuma obligaţia de a vinde activul suport la solicitarea cumpărătorului;

Opţiunile „put” sau de vânzare reprezintă un contract care dă dreptul compărătorului opţiunii ca, într-o anumită perioadă, să vândă activul –suport, iar vânzătorul unui „put” îşi asumă obligaţia de a cumpăra activul de la cumpărătorul opţiunii la preţul prestabilit.

12.3 BURSA DE VALORI – PRINCIPALUL ELEMENT AL PIEŢELOR FINANCIARE Piaţa secundară este cea pe care investitorii si întreprinzătorii cumpără si vând valorile mobiliare emise si puse în circulaţie pe piaţa primară. Datorită existenţei acestei pieţe, investitorii care-şi plasează capitalurile pe piaţa primară, pot ieşi de pe piaţă înainte de scadenţa titlurilor cumpărate prin vânzarea lor. Astfel, piaţa secundară asigură o excelentă mobilitate şi lichiditate a capitalurilor, extrem de bine venite pentru buna funcţionare a oricărei economii. Pe piaţa secundară intervin bursele de valori prin intermediul cărora, şi alături de piaţa OTC (sau piaţa interdealeri, piaţa la ghişeu sau bursa electronică cum mai este cunoscută) se realizează tranzacţiile cu valori mobiliare. Cele două instituţii sunt cu atât mai eficiente cu cât ele concentrează cât mai mult din intenţiile de cumpărare sau de vânzare de valori mobiliare şi reuşesc să echilibreze cererea cu oferta. Piaţa secundară, prin modul de funcţionare, tranzacţiile realizate şi posibilităţile de fructificare a capitalurilor aici, reprezintă obiectul principal al studiului nostru. În continuare o vom numi generic piaţa bursieră sau bursa în sens larg.Astfel, în opinia noastră, bursa este cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, specifică economiei de piaţă, concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare negociate în mod deschis şi liber pornind de la reguli cunoscute. Prin tehnici specifice aici se realizează vânzări-cumpărări de valori mobiliare tradiţionale (acţiuni, obligaţiuni, valute, bonuri de tezaur), cât şi moderne (opţiuni sau contracte futures).Bursele au apărut ca urmare a unor necesitaţi dictate de relaţiile de schimb care joaca un rol central în economia de piaţa. Dezvoltarea acestora însă până la stadiul actual a reprezentat un proces istoric îndelungat şi evolutiv.Majoritatea cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu, îi creditează pe romani ca fiind cei care au inventat sistemul bursier. Astfel, originile burselor s-ar afla în Roma antică unde anumite reglementări privind funcţionarea acestora erau cuprinse în dreptul public. Bursele au apărut ca o necesitate stringentă urmare a dezvoltării relaţiilor de schimb şi implicit a economiei în ansamblu. Iată câteva din considerentele care subliniază necesitatea acestei instituţii: Reunirea într-un acelaşi spaţiu al schimburilor comercialeSchimburi comerciale au existat din cele mai vechi timpuri, acestea fiind o condiţie esenţială a dezvoltării economice. Pe măsura creşterii extensive si intensive a schimburilor comerciale era tot mai necesar ca acestea să fie localizate în acelaşi spaţiu din motive lesne de înţeles. Asigurarea unui caracter public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilorPentru a nu se desfăşura haotic şi pentru a asigura transparenţă şi egalitate în tratamentul parţilor implicate în tranzacţii, s-a impus asigurarea unui cadru organizat şi a unui sistem de reglementări. Instituţia care asigură aceste condiţii este bursa. Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare Este vorba de banii fără valoare intrinsecă, dar îndeplinind toate celelalte funcţii băneşti. De asemenea, folosirea pe o scară tot mai largă a hârtiilor de valoare (fie că era vorba de titluri ale datoriei publice, fie că era vorba de hârtii de valoare emise de societăţile comerciale, mai ales de societăţile pe acţiuni - şi înţelegem prin acestea acţiuni, obligaţiuni) conduce la necesitatea apariţiei unei pieţe unde acestea puteau fi uşor preschimbate în bani şi, aceasta este bursa. Dezvoltarea operaţiunilor la termenPerfecţionarea şi eficientizarea schimburilor comerciale a condus treptat la realizarea tranzacţiilor în care prezenţa mărfurilor nu mai era necesară (ele puteau circula acum în afara pieţei tranzacţiei). Mai mult decât atât, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare şi operaţiunile la termen de tip futures si cele cu opţiuni. În literatura de specialitate se regăsesc diferite clasificări ale burselor:1. După sfera şi importanţa tranzacţiilor, bursele au importanţă locală, naţională sau internaţională;2. Din punct de vedere al formei de constituire, se disting bursele private, înfiinţate şi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni, asociaţii comerciale sau camere de comerţ şi bursele de stat, înfiinţate sub egidă guvernamentală. În cele mai multe cazuri, bursele sunt constituite ca societăţi pe acţiuni. Membrii bursei

119

Page 120: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

sunt, de regulă, principalele bănci şi instituţii financiare, marile companii comerciale care, sub diferite forme efectuează tranzacţii sau sunt interesate în operaţiunile de bursă.3. În funcţie de sfera de cuprindere, bursele pot fi: generale, unde se tranzacţionează o gamă largă şi variată de produse bursiere şi specializate. Din categoria burselor specializate fac parte bursele de valori în cadrul cărora se tranzacţionează un anumit tip de valori mobiliareOdată cu apariţia contractelor futures negociate în cadrul burselor de mărfuri şi având la bază diverse active, practica internaţională grupează aceste instituţii sub denumirea de burse "futures".Activitatea burselor, indiferent dacă sunt publice sau private, este supusă reglementării autorităţii pieţei, care este o instituţie publică specializată chemată să supravegheze activitatea desfăşurată.Principalele obiective ale acestui organism sunt:stabilirea şi urmărirea modului în care sunt aplicate normele privind informarea publicului investitor în vederea asigurării transparenţei;asigurarea protecţiei investitorilor împotriva operaţiunilor frauduloase ce pot fi desfăşurate de intermediari şi/sau împotriva folosirii ilegale a informaţiilor deţinute de intermediari;reglementarea activităţii bursiere, în condiţiile în care bursa ca organism cu putere de autoreglementare îşi poate stabili propriile obiective şi modul de atingere a acestora.Organizarea şi funcţionarea burselor, drepturile şi obligaţiile membrilor, modul de desfăşurare a activităţii bursiere, modul de soluţionare a litigiilor sunt stabilite prin statutul bursei. Pornind de la cadrul legislativ general creat de autoritatea pieţei şi de la statutul bursei se stabilesc regulamentele şi regulile de funcţionare ale pieţei bursiere.Prin regulamentele bursiere se stabilesc următoarele elemente:• modul de realizare a tranzacţiilor, de executare a ordinelor bursiere, prioritatea de execuţie, modul de confirmare a execuţiei acestora, comisioanele de execuţie, limitele în care pot varia comisioanele de bursă ;• modul de desfăşurare a activităţii bursiere (administrare, contabilitate, fluxuri de numerar) ;• limitele de variaţie a preţurilor în cadrul şedinţelor de cotaţie, pasul de cotare ;• activitatea şi codul de conduită al agenţilor de bursă ;• programul de lucru, modul de cotare şi orele în care este deschis ringulbursei.4. Din punct de vedere al accesului la calitatea de membru al unei burse se disting:• burse închise, care presupun un număr fix de membri, locul deţinut de fiecare dintre aceştia putând fi vândut, închiriat sau cedat prin moştenire. Preţul cu care locul unui membru este vândut sau chiria plătită depind de evoluţia activităţii bursiere în zona respectivă: de exemplu, în octombrie 2001, un loc la NYSE s-a vândut cu 2,2 milioane USD. A deţine unul din cele 1366 de locuri ale NYSE îi dă posesorului dreptul de a tranzacţiona acţiuni, obligaţiuni şi de a vota la întrunirile bursei. Cel mai mare preţ plătit pentru un loc în cadrul bursei a fost de 2,65 milioane USD în 23 august 1999:8 membrii plini care au cumpărat sau moştenit „locul”; membrii cu chirie sunt cei care au închiriat locul şi care în funcţie de regulamentele bursiere pot avea aceleaşi drepturi ca şi membrii plini sau drepturile lor sunt limitate prin regulamentele bursiere; membrii parţiali care pot participa la încheierea de tranzacţii, ca oricare dintre celelalte două categorii dar nu pot îndeplini anumite funcţii.Pentru a-şi păstra „locul” în asociaţia bursei fiecare membru trebuie să plătească o cotizaţie diferenţiată în funcţie de categoria în care se află.• burse deschise – acestea sunt instituţii care nu presupun un număr limitat de membri, membrii plătind o taxă de admitere şi o cotizaţie anuală. La acest tip de burse diferenţierea se face între membri fondatori şi membri cooptaţi astfel: membrii fondatori sunt cei care au realizat începerea activităţii bursiere şi ar putea dispune de mai multe voturi în asociaţia bursei; membrii cooptaţi, respectiv cei care au fost atraşi ulterior în asociaţie şi care pot fi membrii afiliaţi care nu au drept de vot în Adunarea generală şi plătesc o taxă de admitere şi o cotizaţie anuală mai mică sau membrii asociaţi care nu pot negocia direct în ringul bursei ci numai prin intermediul unui membru plin sau a unuia afiliat.Indiferent de particularităţile pe care le presupune legislaţia naţională în domeniu, membrii unei burse de valori trebuie să respecte câteva reguli generale :

120

Page 121: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

• persoană fizică şi/sau juridică interesată de calitatea de membru al unei burse trebuie să primească o autorizaţie în acest sens din partea instituţiei care reprezintă autoritatea pieţei;• cei care doresc să devină membrii ai bursei trebuie să dispună de un capital minim menţionat în reglementări şi să facă dovada unei garanţii materiale şi morale cerute de calitatea de membru al bursei;• să contribuie la fondurile bursei în cuantumul stabilit şi să îşi achite cotizaţia anuală;• să respecte obligaţiile care îi revin, stabilite prin legi şi regulamente, mai ales în ceea ce priveşte încheierea şi efectuarea tranzacţiilor în ringul bursei.Conducerea bursei este asigurată de un Consiliu de administraţie, în competenţa căruia intră şi admiterea de noi membri alături de membri fondatori.Conducerea activităţii zilnice revine Administraţiei bursei, care are în frunte un director şi o serie de comitete consultative. Dintre acestea cele mai importante sunt Comitetul tehnic, care se ocupă cu funcţionarea operaţiunilor de bursă şi, Comitetul pentru stabilirea preţurilor (cotaţiile) bursei. Din Consiliul de Administraţie pot face parte nu numai membrii bursei ci şi specialişti în domeniu, care nu au calitatea de membru.Nucleul bursei îl formează "Casa de clearing". Prin aceasta, se garantează necondiţionat că orice tranzacţie efectuată de membrii bursei va fi onorată întocmai şi la timp. Toate tranzacţiile făcute de membrii bursei în timpul zilei sunt confirmate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise membrilor Casei de clearing care le mai verifică încă o dată. La sfârşitul zilei, Casa de clearing devine partener şi garant pentru toate operaţiunile efectuate la bursă, adică toţi cei care au vândut pe ring au drept cumpărător Casa de clearing, şi toţi cei care au cumpărat pe ring au drept vânzător aceeaşi Casă de clearing.Capacitatea necondiţionată a Casei de clearing de a garanta executarea promptă a tranzacţiilor bursiere, chiar dacă unul sau mai mulţi din partenerii de afaceri dau faliment, se bazează pe lichiditatea membrilor săi şi în plus pe o serie de prevederi exprese ale mecanismului de efectuare a tranzacţiilor. De regulă, membrii Casei de clearing sunt bănci de renume, societăţi de asigurare, firme comerciale de prestigiu cu o bonitate financiară certă. În caz de faliment al unui membru al bursei, membrii Casei de clearing se constituie în consorţiu, unindu-şi forţele pentru a acoperi şi minimiza pierderile.Fiecare membru al bursei este obligat să depună o rezervă de bani în contul Casei de clearing pentru soldul operaţiunilor încheiate (diferenţa dintre valoarea contractelor de cumpărare şi a celor de vânzare încheiate). Aceste rezerve pot fi folosite în caz de faliment. De asemenea, veniturile realizate de Casa de clearing din taxele percepute pentru serviciile prestate şi fondurile de garanţie, depuse la formarea bursei, pot fi folosite pentru depăşirea situaţiilor dificile.În cazul în care unul dintre membrii Casei de clearing nu poate să onoreze obligaţiile rezultate din tranzacţiile încheiate, se iau succesiv mai multe măsuri, astfel: mai întâi se lichidează toate contractele deţinute de membrul respectiv; dacă banii rezultaţi nu sunt suficienţi, se recurge la rezerva membrului falimentar; dacă nici aceasta nu este suficientă, se apelează la contribuţia membrului la fondul de garanţie; dacă nici în acest mod deficitul nu a fost acoperit, se foloseşte restul fondului de garanţie.Pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe un comision, mărimea acestuia fiind stabilită prin regulamentul de funcţionare al bursei. Firmele de brokeri, membre ale bursei, fiind obligate să depună fonduri de rezervă în contul operaţiunilor efectuate, pretind la rândul lor, din partea clienţilor, alături de comisioane, depuneri iniţiale de rezervă. Pentru facilitarea decontărilor dintre brokeri şi clienţi, se încheie aranjamente scrise prin care se stabileşte când şi cum se va plăti comisionul, rezerva şi modalitatea de decontare finală.Fiecare bursă funcţionează conform statutului de constituire, la care au aderat necondiţionat toţi membrii bursei. Statutul bursei defineşte cu exactitate obiectul de comercializare, unitatea de măsură în tranzacţii, modalitatea şi termenele de cotare, lichidarea operaţiunilor, obligaţiile financiare pentru participanţi, modul de arbitrare în caz de litigiu, condiţiile standard ale contractului de vânzare-cumpărare şi toate celelalte reguli economice sau administrative.Obiectul de activitate al bursei de valori este constituit din titluri financiare. Statutul bursei defineşte moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile, de regulă moneda ţării pe teritoriul căreia se găseşte bursa. În scopul simplificării activităţii tranzacţionale, la toate bursele sunt elaborate contracte tip de vânzare-cumpărare, conţinând clauze standard privind activul şi condiţiile de livrare. Prin aceste contracte tip, toate elementele activităţii bursiere sunt uniformizate şi bine precizate. Singurele elemente pe care trebuie să le indice brokerului un participant la activitatea bursei sunt: cantitatea pe care doreşte să o cumpere sau să o vândă, termenul, limita de preţ. Bursa asigură cel mai scurt şi eficient circuit între

121

Page 122: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

economiile sau surplusul temporar de capital al celor care doresc să investească pe termen mediu sau lung (fie că este vorba de firme, fonduri, bănci, companii de asigurare sau de simple persoane particulare) şi nevoile de finanţare ale înteprinzătorilor sau ale societăţilor comerciale. Bursa devine astfel un concurent puternic pentru bănci, reprezentând o alternativă serioasă la creditul bancar, de cele mai multe ori mult mai scump şi dificil de obţinut. Din cele de mai sus se desprinde clar rolul principal al pieţelor bursiere şi anume acela de finanţare a economiei (în speţă a agenţilor economici) prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu si lung. De asemenea, un alt rol important al bursei este acela că aceasta înlesneşte circulaţia capitalurilor, titlurile financiare putând fi uşor transformate în lichidităţi sau schimbate în alte titluri, prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.Cea mai importanta funcţie a bursei este aceea că aici se efectuează tranzacţiile cu hârtiile de valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au fost emise şi plasate la investitori, acestea pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită caracterului lor negociabil. O altă funcţiune importantă a burselor este aceea că asigură lichiditaţi pentru economie. Existând posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior cumpărate pot pot fi vândute şi astfel uşor transformate în bani garantând astfel investitorului că îşi poate recupera fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data respectivă pe piaţa.De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi restructurări sectoriale importante. Pe piaţa bursiera are loc o redistribuire a finanţărilor în cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de perspectivă, deoarece un investitor poate foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai consideră a fi un plasament foarte bun şi, să investească într-un sector pe care-l consideră mai atractiv.Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi a fuziunilor pe piaţa bursiera care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul instrument prin care se realizează sunt Ofertele Publice de Cumpărare ("tender offer"). Oferta Publică de Cumpărare este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere, prin care un investitor anunţă că este dispus să cumpere parţial (un anume procent) sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei societăţi comerciale în care este interesat, la un preţ ferm şi într-o perioadă bine delimitată. Astfel au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră.La bursa se stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vânzare-cumpărare al valorilor mobiliare cotate. Piaţa bursiera oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare cotate şi, astfel, implicit informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă în ansamblu. În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total de acţiuni ale firmei respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei pieţe bursiere se poate calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursa (capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă. În fine, bursa reflectă deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum si tendinţele şi perspectivele acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor bursieri, calculaţi ca o medie a evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de acţiuni sau pentru totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.12.4 Organizarea şi funcţionarea burselor de valoriAşa cum am văzut deja mai înainte, după ce titlurile financiare au fost emise pe piaţa primară de capital, acestea pot fi tranzacţionate pe pieţele bursiere. Pieţele bursiere sunt organizate sub cele doua forme principale; sub forma de burse de valori (fr. bourse, engl. Stock-Exchange) numite şi pieţe sau burse oficiale sau sub forma de pieţe interdealeri sau de negocieri (engl. Over-the-Counter markets, prescurtat OTC), numite şi pieţe "la ghişeu" sau burse electronice (mai recent).De semnalat că pe lângă cele doua forme principale ale pieţei bursiere mai exisă şi pieţele bursiere de rang secund (in Franţa aşa numitele "second marche" sau in Marea Britanie - "Unlisted Securities Markets") care includ condiţii foarte lejere de admitere la cotă, sau/şi o terţă piaţă (in Franţa "Hors Cote") care nu este deloc reglementată şi pe care se tranzacţionează de regula acţiunile cu rentabilitate foarte mare, dar care implică şi riscuri pe măsură.Bursa de valori este o instituţie cu personalitate juridica, unde se întâlneşte oferta de capital (investitorii) cu cererea de capital (întreprinderile) şi care dispune de un spaţiu bine delimitat unde cu ajutorul

122

Page 123: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

intermediarilor autorizaţi si a unor mecanisme si procedee specifice se realizează negocierile si tranzacţiile cu valorile mobiliare admise la cotă. Ceea ce defineşte în mod special bursa de valori este existenţa unui loc determinat, a unui spaţiu bine delimitat de negocieri, unde au loc, în exclusivitate, tranzacţii cu valori mobiliare. Tranzacţiile se execută la bursă de câtre agenţii de bursa şi tradiţional se desfăşurau în ringul bursier. Astăzi, datorită mijloacelor electronice şi a informaticii nu mai este necesară prezenţa efectivă a agenţilor în sala de negocieri. Unele burse continuă să păstreze şi ringul bursier (cu fascinaţia sa caracteristică) dar folosesc şi tranzacţiile electronice (vezi New York Stock Exchange sau bursa de valori de la Tokyo - Tokyo Stock Exchange) sau utilizează numai tranzacţiile electronice (bursa de valori de la Londra - International Stock Exchange (ISE)). Esenţial rămâne însă faptul că toate informaţiile de piaţă în legătură cu preţurile şi operaţiunile sunt centralizate într-un singur loc - sala de negocieri.Bursele pot fi organizate şi administrate de către stat sau ca societăţi private. Bursele de stat sunt instituţii publice înfiinţate şi administrate de stat. Asemenea burse funcţionează în Franţa, Belgia sau România. Bursele private sunt înfiinţate prin asocierea unor persoane fizice şi/sau juridice. Bursa trebuie sa elaboreze un Statut şi un Regulament, care trebuie să respecte prevederile legale în vigoare privind piaţa bursieră şi valorile mobiliare din ţara respectivă. Bursele pot fi organizate sub forma unor societăţi pe acţiuni dar ele pot îmbrăca şi alte forme, de exemplu societăţi non-profit. Astfel primele două burse din lume NYSE si Tokyo Stock Exchange sunt organizate ca şi corporaţii non profit (not for profit corporation). O bursă privată, in sensul clasic, este cea din Germania.Pe piaţa bursiera regăsim trei mari categorii de participanţi. Pe de o parte sunt cei aflaţi în căutare de resurse financiare şi pe de alta parte cei doritori de plasamente. Însă, pentru ca cele două categorii să poată avea acces pe piaţa bursieă şi să efectueze tranzacţiile pe care le doresc, ei trebuie să apeleze la serviciile unor intermediari. De regulă, aceşti intermediari sunt firme, aşa numitele societăţi de bursă sau cum mai sunt cunoscute sub numele de firme de brokeraj (sau case de brokeraj). În România acestea se numesc Societăţi de Servicii de Investiţii Financiare (SSIF). În această categorie a societăţilor de bursă pot intra doar societăţi financiare sau, de la ţara la ţara, şi bănci. Spre exemplu, în SUA, Japonia sau România numai societăţile financiare sunt autorizate sa efectueze operaţiuni de tranzacţionare pe piaţa secundară de capital, delimitându-se aici complet activităţile specifice pieţei bursiere de cele bancare. Nu la fel stau lucrurile în Germania, unde băncile pot activa pe piaţa bursieră.Societăţile de bursă îndeplinesc două operaţiuni importante. Ele pot executa tranzacţii cu valori mobiliare în numele, pe contul şi riscul clientului şi în acest caz avem de a face cu o firmă broker. Pe de altă parte, o societate de bursă poate efectua operaţiuni de comerţ cu titluri acţionând ca şi contraparte în tranzacţii - vânzător când clientul cumpăra şi cumpărător când el vinde - şi în acest caz avem de a face cu o firmă dealer. În primul caz, firma broker este remunerată cu un comision calculat asupra rulajului de tranzacţii efectuate, iar în al doilea caz, veniturile firmei dealer sunt reprezentate de diferenţa de preţ (spread). Cel mai adesea însă, societăţile de bursă îndeplinesc amândouă operaţiunile, acţionând atât ca intermediar (broker) cât şi ca şi comerciant de valori mobiliare (dealer), beneficiind astfel de ambele forme de venit. În acest caz avem de a face cu o firmă broker/dealer.Societăţile de bursă desfăşoară efectiv tranzacţiile prin agenţi de bursă (operatori de bursă). Aceştia pot fi profesionişti independenţi, dar, de regulă, sunt angajaţi ai societăţilor de bursă. În această categorie a agenţilor de bursă se include atât intermediarii de bursa (brokerii) cât şi comercianţii de titluri (dealers sau traders). Subliniem însă, din nou, că de obicei un trader efectuează şi activitatea de intermediere, astfel încât găsim această denumire ca cea mai potrivită pentru cel ce efectuează tranzacţiile cu valori mobiliare.Astfel, într-o societate de bursă regăsim următoarea structură: cei care efectuează efectiv tranzacţiile executând ordinele de vânzare/cumpărare atât ale clienţilor cât şi în contul societăţii, apoi analiştii financiari şi, în fine, personalul tehnic (ceea ce numim personalul din "back-office"). Traderii efectuează tranzacţii urmărind în permanenţă "Ask-ul" şi "Bid-ul" afişat pe monitoarele lor pentru a efectua cele mai profitabile tranzacţii bazându-se pe informaţii, intuiţie şi pe sfaturile analiştilor. Rolul acestora din urmă este de a studia întreprinderile cotate şi de a căuta pe toate canalele informaţii şi de a încerca să elaboreze modele probabile de evoluţie pentru valorile mobiliare care interesează pe clienţi sau pe firmă. Pe scurt, ţinând cont de anumite informaţii si date mai precise sau mai puţin (zvonuri) analiştii încearcă să prevadă viitoarele evoluţii ale valorilor mobiliare. Segmentul de "back-office" are un rol care nu este nici el de neglijat - in ciuda faptului că lucrează "în spate" - anume de a susţine logistic tranzacţiile.

123

Page 124: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În sfârşit, pentru ca bursa să funcţioneze corect şi "regulile jocului" să fie respectate, peste tot în lume au fost create organisme de supraveghere a pieţelor bursiere, total independente de cei implicaţi într-un fel sau altul. Un exemplu este Security Exchange Commision (SEC) care supraveghează strict principalele burse americane printre care: NYSE, American Exchange şi Chicago Board Option Exchange.Pentru a atrage la tranzacţionare valorile mobiliare de la cât mai multe firme şi mai ales ale celor care nu satisfac criteriile pentru a fi cotate la bursele tradiţionale, în multe ţări au fost create ceea ce numim pieţele interdealeri sau OTC (Over the Counter Markets).Aceste pieţe, care au cunoscut o dezvoltare deosebită în SUA sau Japonia, sunt o structură tehnică informatizată bazată pe un sistem electronic de tranzacţionare. Această bursă informatizată - cum mai este numită piaţa OTC - este o piaţa nelocalizată, caracterizată prin lipsa unui spaţiu fizic unde să se întâlnească cei care vând/cumpără valori mobiliare; legăturile dintre traderi şi dintre aceştia şi clienţii lor sunt realizate cu ajutorul unei reţele de computere interconectate. Traderii obţin informaţiile privind oferta/cererea, cursul titlurilor şi altele de pe monitoarele computerelor şi negociază direct cu ajutorul acestuia sau prin telefon. Astfel, prin intermediul terminalelor de tranzacţionare conectate în regim de acces direct, traderii transmit cotaţii de ofertă/cerere pentru titluri, acestea fiind disponibile tuturor participanţilor pe aceasta piaţă o data cu introducerea lor în sistem.Aceste pieţe interdealeri, aşa cum arată şi numele, sunt create de societăţile financiare - care acţionează ca dealeri - aflate în concurenţă. Aici reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă şi cuprinzătoare şi ea este făcută de asociaţiile societăţilor financiare (dealeri) implicate pe aceasta piaţă.Pe aceste pieţe cei care stabilesc cursul valorilor mobiliare sunt formatorii de piaţă ("market makerii"). Aceştia introduc în sistem cotaţii ferme de cumpărare, respectiv vânzare, independente ale unora de ale altora, ceea ce conduce la o multitudine de posibilităţi, dar şi la o concurenta accentuată. Desigur cursurile pot varia de la un dealer la altul, spre deosebire de bursele tradiţionale unde cursul titlurilor este stabilit de agenţii de schimb prin confruntare. În ceea ce priveşte rolul pieţelor OTC, pentru unele companii acestea reprezintă doar o etapa intermediară pentru accesul la bursele de valori oficiale. Cu toate acestea importanţa pieţelor OTC nu trebuie redusă doar la rolul de "trambulină" pentru bursele de valori. Pieţele OTC cotează de regula un număr mult mai mare de companii decât bursele de valori clasice, sunt foarte "prietenoase" atât pentru companiile care listează cât şi pentru investitori, şi pentru multe companii acestea reprezintă segmentul pieţei bursiere care li se potriveşte cel mai bine. Astfel, o serie de companii decid să rămână pe aceste pieţe deoarece apreciază serviciile oferite precum şi comisioanele şi costurile de cotare sensibil mai scăzute decât la bursele de valori. Ca principal dezavantaj al pieţelor OTC trebuie să admitem că din cauza reglementărilor mai permisive unele din aceste pieţe OTC au putut fi teatrul unor tranzacţii bursiere frauduloase. Cu toate acestea, în ultimii ani pieţele OTC şi-au câştigat un loc aproape la fel de important (daca nu chiar mai important în anumite situaţii) ca şi bursele de valori clasice în ceea ce priveşte tranzacţiile bursiere. Acest lucru ne îndreptăţeşte să considerăm bursele de valori şi pieţele OTC ca principalele componente ale pieţei bursiere şi să le tratăm cu egală importanţă.Cea mai importantă piaţa de acest gen este NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automatic Quotation), care a fost creata in 1971 in SUA. NASDAQ cota la începutul lui 1995 un număr impresionant de societăţi: 4902, dintre care 85 din cele 100 de firme americane cu creşterea cea mai puternică. Capitalizarea bursieră era la acea dată de aproximativ 790 miliarde USD. NASDAQ oferă un grad ridicat de lichiditate şi competitivitate, precum şi o largă deschidere şi accesibilitate pentru societăţile tinere şi în creştere.Introducerea la bursă a valorilor mobiliare ale unui emitent reprezintă un moment deosebit pentru acesta şi, o astfel de operaţiune presupune parcurgerea mai multor paşi şi îndeplinirea câtorva condiţii. Există o serie de reguli şi regulamente ale pieţei bursiere cărora emitentul trebuie sa li se supună. De obicei valorile mobiliare sunt emise pe piaţa primara şi apoi transferate la bursă (excepţie fac acţiunile emise pentru majorarea capitalului social ale firmelor deja listate). Desigur având în vedere cele două forme principale ale pieţei bursiere: bursele de valori şi pieţele OTC, transferuri de valori mobiliare pot avea loc şi de pe piaţa OTC pe bursă respectând, bineînţeles, regulile şi condiţiile.Etapele care trebuie parcurse şi condiţiile ce trebuie îndeplinite sunt mai stricte si mai exigente pentru listarea la bursele de valori tradiţionale şi mai lejere în cazul pieţelor bursiere de tip OTC şi de aceea le vom analiza distinct.

124

Page 125: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

În cazul burselor de valori procedura şi condiţiile de admitere la cotă diferă de la ţară la ţară şi chiar în cazul aceleaşi burse în funcţie de categoria la care se solicită listarea, însă spunem noi nu esenţial, aşa încât credem că putem creiona sintetic care ar fi acestea:Firmele care doresc sa fie listate la bursă trebuie în primul rând să întocmească un dosar de admitere şi să plătească nişte taxe pentru examinarea documentelor, şi daca este admisă, pentru listarea iniţiala şi ulterior o taxa de menţinere la cotă; Titlurile care se doresc a fi listate trebuie să fie liber transferabile; Societatea care solicită listarea trebuie să pună la dispoziţia pieţei în vederea tranzacţionării unui anumit procent din totalul titlurilor chiar de la început; Firma respectiva să existe de cel puţin câţiva ani (de regulă 3-5 ani); Societatea să fi înregistrat în ultimii ani profituri; Să existe un număr minim specificat de titluri emise; Activele firmei sau, după caz, capitalul social să fie peste o anumită sumă minimă cerută. Subliniem, din nou, că în funcţie de fiecare bursă în parte pot exista şi alte proceduri şi condiţii suplimentare, sau unele din cele enumerate mai sus pot să nu se regăsească.Chiar şi după admiterea la cotă, firma respectivă trebuie să respecte anumite condiţii pentru a fi menţinută Cea mai importantă cerinţă este aceea de a furniza bursei orice informaţii referitoare la societate care ar putea influenţa serios cursul acţiunilor şi, de asemenea, de a furniza, periodic, atât bursei cât şi acţionarilor, rapoarte privind situaţia sa economico-financiară.În ceea ce priveşte admiterea valorilor mobiliare pe piaţa OTC aici condiţiile sunt foarte permisive în raport cu bursa oficială. Există eventual condiţionări legate de o anumita cantitate minimă de titluri care trebuie puse la vânzare publică sau legate de vechimea firmei (să funcţioneze de minimum câţiva ani).Exista o serie de avantaje pentru care firmele decid să listeze pe piaţa bursieră:Mobilizarea de capital - aşa cum am mai arătat, firma va avea acces la resurse financiare la un cost mai redus; Notorietatea - publicitatea implicită pe care o asigură piaţa bursieră în cercurile de afaceri şi în rândul publicului, în ţară, şi adesea şi în străinătate; Consolidarea financiară - separarea grupului de investitori pe termen lung de cei minoritari sau de investitorii de conjunctură; Cointeresarea angajaţilor - asocierea salariaţilor la dezvoltarea afacerii prin distribuirea de acţiuni acestora. 12.5 INDICII BURSIERI – INDICATORI AI SITUAŢIEI ECONOMICEPentru a aprecia activitatea unei pieţe bursiere avem nevoie de o serie de indicatori pe care să-i analizăm şi să-i luăm în considerare, indicatori care să ofere investitorului posibilitatea de a avea acces la o informaţie concentrată, concisă, care să ofere o imagine cât mai clară asupra modului în care va evolua piaţa.În acest sens, una dintre cele mai concentrate informaţii despre o piaţă bursieră este reprezentată de indicele asociat sau ataşat respectivei pieţe sau – cum este cazul, uneori - de mai mulţi indici care caracterizează piaţa. Dar, de regulă, lumea financiară ataşează pentru fiecare piaţă bursieră un indice specific, chiar dacă pentru aceasta se calculează şi se raportează mai mulţi indici.Indicii reprezintă o categorie distinctă a indicatorilor statistici care au căpătat o largă aplicabilitate în toate domeniile de activităţii economice şi sociale, datorită faptului că reflectă cu multă expresivitate şi în mod analitic schimbările care au loc, rolul şi influenţa diveşilor factori în variaţia fenomenelor cercetate.Desigur, dacă nu ar exista indicii bursieri, investitorii ar putea apela la alţii indicatori ca de exemplu:• număr de titluri listate la bursă;• număr de societăţi pentru care se înregistrează efectiv tranzacţii sau tipurile de contracte pentru care se înregistrează tranzacţii;• valoarea tranzacţiilor efectuate la bursă, atât pentru fiecare societate cât şi pentru toate societăţile listate;• capitalizarea bursieră;• preţul acţiunilor sau al contractelor;• variaţia preţurilor.Pentru ca informaţia oferită de aceşti indicatori să aibă valoare, ei trebuie urmăriţi zilnic şi corelaţi, ceea ce este destul de dificil. Pentru a elimina neajunsul generat de reprezentativitatea mai slabă a acestor indicatori au fost creaţi indicii bursieri.Un indice bursier poate fi definit ca fiind o măsură a dinamicii valorice a unei pieţe bursiere, în ansamblul ei, sau a unui anumit sector industrial ori de servicii. În unele cazuri se pot calcula indici regionali - baza de

125

Page 126: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

includere a firmelor în componenţa indicelui fiind aşezarea lor geografică (această situaţie se întâlneşte adesea în cazul indicilor internaţionali).Totodată, un indice bursier este un instrument sintetic de măsură a mişcărilor unei pieţe bursiere sau a mişcărilor unui sector industrial sau de servicii, instrument care reflectă, în primul rând, evoluţia cursurilor titlurilor de valoare aparţinând firmelor cotate şi alese pentru a fi luate în calcul.Urmărind evoluţia nivelului unui indice bursier se poate evidenţia tendinţa de ansamblu a unei pieţe bursiere sau a sectorului urmărit, adică sensul mişcării generale a cursurilor titlurilor de valoare, în general a acţiunilor, de pe respectiva piaţă sau din cadrul sectorului analizat.Unii specialişti consideră că un indice bursier mai exprimă şi preferinţa medie a deţinătorilor de capital din punctul de vedere al angajării sumelor de care dispun în activitatea economică. Considerăm că acest lucru este adevărat mai ales atunci când este vorba despre indicii de sector. Deci, un indice bursier caracterizează, sintetic, mişcarea cursurilor acţiunilor de pe o piaţă bursieră sau din cadrul unui sector al acestei pieţe.Ei s-au născut din nevoia investitorilor şi a analiştilor de a putea caracteriza rapid, şi în ansamblu, o piaţă bursieră sau un sector (o parte) al acesteia, piaţă care ar fi trebuit să fie caracterizată de: valoarea tranzacţiilor;volumul acţiunilor tranzacţionate; numărul de tranzacţii.În plus, forma relativă de exprimare a indicelui permite comparaţii de-a lungul timpului, comparaţii ce nu pot fi influenţate de inflaţie.Indicii bursieri care caracterizează o piaţă pot să includă în componenţa lor, fie un număr reprezentativ de titluri emise de firme considerate ca fiind „reprezentative” pentru piaţa în cauză, fie include aproximativ toate titlurile emise de firmele cotate la un moment dat, pe respectiva piaţă.Având în vedere rolul pe care îl joacă indicii bursieri în analiza evoluţiei unei pieţe, s-au încercat o serie de clasificări, după cum urmează:a) Din punct de vedere al titlurilor care intră în componenţa indicelui bursier, deosebim:• indici bursieri pe acţiuni – sunt indici care au în componenţa lor acţiuni ale firmelor care caracterizează un sector sau o piaţă bursieră pentru acţiuni în ansamblul ei. Aceşti indici sunt cel mai des întâlniţi şi cel mai frecvent utilizaţi;• indici bursieri pe obligaţiuni – sunt indici care au în componenţa lor obligaţiuni şi care caracterizează piaţa pentru aceste titluri în ansamblu, sau caracterizează un sector al acestei pieţe, mai ales în funcţie de scadenţa obligaţiunilor. Indicii bursieri pe obligaţiuni sunt mai puţin cunoscuţi şi mai puţin utilizaţi, în primul rând pentru că piaţa obligaţiunilor este mai puţin “populară” în rândul publicului investitor, iar în al doilea rând din cauza dificultăţilor care apar în construcţia acestui tip de indici.b) Din punct de vedere al pieţei la care se referă, putem distinge (trebuie menţionat că această clasificare se referă aproape exclusiv la indicii bursieri pe acţiuni):• indici naţionali - indici care caracterizează o piaţă bursieră considerată reprezentativă pentru o ţară (ex. BET pentru Bursa de Valori Bucureşti-România, DAX pentru Bursa de Valori de la Frankfurt/Main-Germania, BUX pentru Bursa de Valori de la Budapesta-Ungaria, etc.);• indici naţionali de sector – care caracterizează un anumit sector de pe piaţa bursieră a unei ţări (de exemplu poate fi construit un indice al industriei farmaceutice care cuprinde acţiunile firmelor din respectiva industrie cotate pe o piaţă naţională sau pe mai multe pieţe, chiar dacă unele dintre ele nu sunt reprezentative). Aceşti indici merită să fie construiţi atunci când respectivul sector industrial sau de servicii este bine reprezentat pe piaţă sau pieţele bursiere din ţara respectivă. Dacă numărul de firme cotate este mic nereprezentative calculul indicelui respectiv nu are nici un fel de relevanţă;• indici regionali - sunt indici care încearcă să caracterizeze ansamblul pieţelor bursiere dintr-o anumită regiune geografică (de ex. Australia, America Latină, Asia de Sud Est, Europa Centrală, etc.). În general, indicii regionali nu se calculează pentru regiuni geografice dintr-o ţară;• indici regionali de sector - care caracterizează evoluţia unui anumit sector industrial sau de servicii dintr-o anumită regiune geografică de mare întindere (de ex. indice al sectorului extractiv din America Latină);• indici internaţionali (globali) - sunt indici construiţi pe baza indicilor naţionali şi permit caracterizarea evoluţiei pieţelor bursiere, în ansamblul lor;• indici internaţionali de sector - indici ce se construiesc pe baza indicilor naţionali de sector şi care urmăresc caracterizarea respectivului sector industrial sau de servicii pe plan internaţional (de exemplu un indice al sectorului turistic pe plan internaţional).c) Din punct de vedere al numărului de acţiuni care intră în componenţa indicelui, deosebim:

126

Page 127: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

indici de generaţia I (sau indici din prima generaţie) - aceştia sunt indici de tipul Dow Jones Industrial Average, al cărui model a fost realizat la Londra în 1884. Calculul lor a fost foarte popular până la începutul anilor ’60.

Odată cu diversificarea sectoarelor industriale şi de servicii care au început să fie cotate la bursele de valori, tot mai mulţi specialişti şi analişti au considerat indicii de generaţia întâi ca fiind “limitaţi”,ţinând cont de informaţia oferită, aceştia concentrându-se asupra unui eşantion de firme, cele mai bune de pe piaţa respectivă, dar cu profil de activitate aproape exclusiv industrial. Un alt “minus” al acestor indici era modul de calcul – ei fiind adesea simple medii aritmetice ale preţurilor acţiunilor care intră în componenţa lor. Cei mai cunoscuţi indici din această categorie - care sunt în continuare calculaţi şi raportaţi-sunt: Dow Jones Industrial Average, Nikkei 225 şi Financial Times 30.

indici de generaţia a II-a (sau indici din a doua generaţie) - a căror dezvoltare a început în jurul anilor ’60, cei care i-au construit având în vedere faptul că ei trebuie să fie mai relevanţi, din punctul de vedere a informaţiei oferite, decât cei din generaţia anterioară. Putem spune că aceşti indici se caracterizează printr-o mai mare flexibilitate în modificarea componenţei eşantionului de acţiuni considerate reprezentative; un eşantion mult mai larg-un număr mai mare de companii luate în calcul, şi o mai bună reprezentare a tuturor sectoarelor economice, în funcţie de importanţa acestora pentru economia ţării respective. În anii ’80 şi ’90 a existat tendinţa de a construi indici care iau în calcul un număr mare sau foarte mare de acţiuni (de exemplu 1. 000 sau 2. 000 de acţiuni) cu scopul de a caracteriza în ansamblu piaţa bursieră supusă analizei.

Printre cei mai cunoscuţi indici de generaţia a doua se numără Standard & Poor’s 500, Topix, FTSE-100.În prezent, pe pieţele bursiere cu tradiţie, care numără cel puţin 150 de ani de existenţă, se calculează şi raportează atât indici din generaţia întâi cât şi din generaţia a doua, deoarece primii fiind de mult timp calculaţi, există o obişnuinţă a urmăririi lor, iar indicii din a doua generaţie sunt mai compleţi şi sunt preferaţi de managerii profesionişti, ca bază de comparaţie a performanţelor lor în administrarea de portofolii de titluri de valoare.Indicii bursieri exprimă evoluţia cursurilor valorilor mobiliare ce sunt cuprinse în structura indicelui cu reprezentativitate pentru piaţa bursieră respectivă, dând o imagine asupra evoluţiei pieţei bursiere, la un moment dat.În evoluţia calculării şi publicării acestor indici bursieri au apărut două mari categorii, şi anume:indici din prima generaţie – a căror reprezentativitate era mai puţin elocventă pe piaţa bursieră, ca urmare a unor metode de calcul bazate numai pe medii ponderate, fără să fie adaptate la condiţiile şi factorii de influenţă, cât şi prin nivelul scăzut al valorilor mobiliare cuprinse în structura lor, ca urmare a evoluţiei pieţei bursiere, a necesităţii unei analize aprofundate, în primul rând;şi, ca urmare a necesităţii şi oportunităţii efectuării unor tranzacţii bursiere pe anumite pieţe reglementate, în al doilea rând, au apărut şi indicii din a doua generaţie denumiţi şi instrumente sintetice utilizate în tranzacţiile bursiere, astfel că au apărut mari societăţi financiare sau instituţii de cercetări a pieţelor bursiere, care au elaborat indici cu nivel mare de reprezentativitate ce sunt utilizate de societăţile de intermediere în tranzacţiile pe anumite pieţe reglementate, având ca obiect indicii bursieri ca suport al acestor tranzacţii.În elaborarea indicilor bursieri şi, în special, a indicilor care analizează şi reprezintă pieţele de capital, se stabilesc anumite etape:selectarea eşantionului de valori mobiliare cuprinse în structura indicelui respectiv: în primul rând sunt selectate acele valori mobiliare care contribuie la un grad ridicat de capitalizare a bursei;sunt selectate acele valori mobiliare care au o largă răspândire în rândul investitorilor – de asemeni, se aleg numai din valorile mobiliare care sunt admise a fi cotate în bursă;mai sunt selectate titlurile financiare pe domenii de activitate – pentru a creşte gradul de reprezentativitate economică a indicelui respectiv;modul de ponderare a acelor valori mobiliare ce intră în structura indicelui respectiv. Se pot folosi mai multe sisteme, respectiv o ponderare egală, o ponderare în funcţie de gradul de capitalizare a bursei sau o ponderare în funcţie numai de evoluţia cursurilor, aplicându-se un coeficient de corecţie;alegerea datei de referinţă – care are în vedere şi normele ce reglementează piaţa de capital respectivă. Data de referinţă reprezintă, de obicei, perioada de bază.

127

Page 128: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Includerea unei valori mobiliare în structura unui indice bursier, presupune că aceasta este reprezentativă pentru piaţa bursieră prin volumul tranzacţiilor, lichiditatea acestor valori, şi subliniază consacrarea emitentului ca o firmă solidă, iar titlul reprezintă o valoare sigură.Indicele vine să arate evoluţia cursurilor în funcţie de jocul cererii şi ofertei ce se manifestă pe piaţa bursieră respectivă, iar atunci când ofertele de cumpărare depăşesc ofertele de vânzare, spunem că piaţa are un trend crescător şi, invers, când ofertele de vânzare le depăşesc pe cele de cumpărare, rezultă acel curs de echilibru care se apropie de evoluţia preţurilor pe pieţele bursiere respective, unde tranzacţiile se încheie cu transfer.Cursul de echilibru, rezultat la un moment dat, este caracterizat de anumite trăsături ce se răsfrâng şi asupra indicilor bursieri calculaţi: trăsătura adâncimii – presupune existenţa unui număr mare de ordine, atât de vânzare, cât şi de cumpărare, cu preţuri peste şi sub cotaţia de echilibru, la un moment dat; lărgimea – este mărimea ordinelor date de investitor, atât ca volum, cât şi calitate, prin care se exprimă cererea şi oferta. consistenţa – este influenţa ce o exercită modificările în cursurile valorilor sau titlurilor datorate unor dezechilibre temporare în fluxul de ordine şi care atrag reacţii adverse.Pentru ca aceste dezechilibre temporare să nu fie influenţate de factori perturbatori (zvonuri), pe lângă jocul şi reglarea automată a pieţei de capital, apare necesară şi autoreglementarea pieţei prin intervenţia organului ce supraveghează piaţa sau a celui care conduce piaţa bursieră respectivă, constând în măsuri de limitare a variaţiei maxime a cursului într-o anumită şedinţă de licitaţii, păstrarea unui anumit pas în negocieri, condiţii care nu vin să strice echilibrul jocului liber al cererii şi ofertei ci să limiteze şi să influenţeze acest joc, pentru a preîntâmpina aspecte negative cum ar fi crach-ul bursier.Categorii de indiciIndicii statistici – calculaţi prin metode statistico-matematice:indicele last-year – este un indice agregat unde rămâne constantă cantitatea din perioada de bază şi fluctuează cotaţiile: Σq0 • pn

Ip = -------------- Σq0 • p0

indicele Paash: Σqn • pn

Ip = -------------- • 100 Σqnp0

indicele Fisher:

_________________I p = √Σqo•pn Σqn•pn

Σq0•p0 Σqn•p0

Indicii calculaţi şi aplicaţi de anumite societăţi de cercetare sau publicaţii sau de anumite burse:indicele Bursei de Valori Bucureşti – este calculat pentru a exprima evoluţia pieţei de capital care funcţionează la noi. Poartă denumirea de BET (Bucharest Exchange Trading) exprima primele 10 titluri cotate în bursa de valori şi care aveau o anumită pondere în capitalizarea bursei, fiind şi cele mai lichide titluri ce erau tranzacţionate în bursă. Data de referinţă utilizată în cadrul acestui indice este de 19 Septembrie 1997, publicat în 29 Septembrie, iar valoarea de stat a fost de 1000 puncte;indicele BET-C sau indicele compozit – publicat pentru prima oară la 17 Aprilie 1998, are ca dată de referinţă 16 Aprilie 1998, iar valoarea lui de start a fost de 1000 de puncte. Are o structură mult mai largă, fiind cuprinse toate valorile mobiliare care sunt tranzacţionate la bursă atât la categoria I, cât şi la categoria a II-a de valori şi reprezintă o medie ponderată cu gradul de capitalizare al bursei.în ce priveşte piaţa continuă RASDAQ, indicele pieţei bursiere RASDAQ-compozit.Când vorbim de gradul de capitalizare, acesta reprezintă valoarea de piaţă a numărului de titluri emise şi înmulţite cu cotaţia zilei respective (cotaţia curentă – la momentul t1 sau, cotaţia din perioada de referinţă – la momentul t0).Atât în cadrul Bursei de Valori, cât şi în cadrul RASDAQ, indicii compozit sunt calculaţi ca medie ponderată a evoluţiei cursurilor în perioada curentă în funcţie de perioada de bază, şi reprezintă un

128

Page 129: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

coeficient care să dea o valoare reală în funcţie de influenţa anumitor factori asupra pieţei bursiere (coeficientul între 0 şi 1).Indici publicaţi de valori mobiliare care au în structura lor evoluţia anumitor compartimente care se ocupă de aceste tranzacţii, care să caracterizeze piaţa de capital, fie a bursei de valori, fie a pieţei RASDAQ:indicele Bucharest Investment Group – ia în considerare toate cotaţiile financiare publicate la Bursa de Valori (BIG – BSE – Index), evidenţiază trendul pieţei bursiere pentru eventualii investitori. Nu este un indice aprobat oficial.indicele societatăţii de intermediere Vanguard Bucureşti (VAB – BX) are ca dată de referinţă 20 Noiembrie 1996.indicele societăţii de Valori Mobiliare Gelsor – calculat şi publicat pentru prima oară în 20 Iunie 1995 şi are ca valoare de start 20 de puncte: cuprinde numai titlurile cotate la BVB, de la categoria 1. Indici publicaţi de instituţii internaţionale specializate: Bursele de mărfuri:indicele MUDI – calculat în SUA – reprezintă o medie aritmetică ponderată a cotaţiilor zilnice de la bursele de mărfuri din SUA pentru 15 mărfuri, cele mai tranzacţionate. Are ca dată de referinţă 31 Decembrie 1931 şi este publicat în ziarul “Financial Times”.indicele Reuters – calculat ca o medie aritmetică ponderată, are în structură 17 produse tranzacţionate la bursele londoneze de mărfuri şi are ca dată de referinţă 18 Septembrie 1931 şi e furnizat zilnic de “Agenţia Reuters”.indicele Down-Jones – este publicat de bursa de la NYSE şi a fost realizat şi calculat de Charles Down şi Edward Jones, publicat în 1884 şi avea în structură 11 titluri financiare cotate la NYSE, structură ce s-a mărit la 20 de titluri în 1916, urmând ca în 1928 să aibă 30 de titluri în structura lui. Acestea privesc titlurile Down-Jones pentru activitatea industrială. În 1931 acesta cuprindea 30 de titluri şi este publicat în ziarul “World Trade Journal”.Există 3 categorii de indici Down-Jones:indice al transportului cuprindea atunci când a fost publicat prima oară, în 1896 – 20 de titluri;indice al serviciilor publice cuprindea atunci când a apărut prima dată, în 1896 – 15 titluri; a apărut şi ca un indice compozit ce cuprindea 65 de titluri în 1896 (calculat ca sumă a acestor titluri);indice industrial ce cuprindea 30 de titluri la apariţie.În Japonia se calculează şi se publică indicele Topix la Bursa de Valori din Tokyo – exprimă o valoare agregată rezultată din media dintre numărul de valori cotate şi cotaţia rezultată la un moment dat, având ca dată de referinţă 4 Ian. 1986.Pe lângă indicii la nivel de bursă sunt calculaţi şi indicatori care exprimă lichiditatea, volatilitatea sau randamentul unui anumit titlu financiar.

Problema 1. Obligaţiunea cu o valoare nominală de 10.000 u.m., scadenţa 10 ani şi 8% dobânda anuală, se va vinde pe piaţă la un preţ de 8.560 u.m. Este eficientă achiziţionarea ei, dacă rata medie bancară pe piaţă este 9%?Rezolvare

Dacă va cumpăra obligaţiunea, peste 10 ani va încasa:

2) Dacă nu va cumpăra obligaţiunea el poate spera numai la: , respectiv investirea în obligaţiune este mai rentabilă.

Capitolul 13. Finanţele întreprinderii13.1 Obiectivele financiare ale întreprinderii13.2 Surse de finanţare a întreprinderii şi criterii de formare a structurii financiare optime 13.3 Finanţarea mijloacelor fixe şi a activelor curente13.4 Rezultatul financiar al întreprinderii: conţinut şi mod de exprimare13.5 Analiza financiară a întreprinderii:

129

Page 130: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Cuvinte-cheie: întreprindere, finanţe, relaţii financiare, capital, structura financiară, levier financiar, leasing, autofinanţare, mijloace fixe, active curente, fond de rulment, rezultate financiare, profit, eficienţă, rentabilitate, lichiditate, solvabilitate.1. Obiectivele financiare ale întreprinderii

Finanţele întreprinderii, ca parte integrantă a finanţelor publice, cuprinde ansamblu de relaţii economice care îmbracă forma bănească şi care apar în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor băneşti. Relaţiile financiare, recunoscute şi ca relaţii de transferuri monetare, au un sens dublu şi cuprind:

Relaţiile de credit, care apar între întreprindere (debitor) şi instituţiile financiare specializate (creditori) şi se manifestă prin transferul de mijloace băneşti către întreprindere, venite să completeze fondurile existente, şi prin returnarea, după un interval de timp determinat, a sumei iniţiale plus plata dobânzii.

Relaţiile de asigurări, care apar între întreprindere (asigurat) şi societatea de asigurare (asigurător) şi se manifestă prin plata primelor de asigurare a bunurilor sau a unor riscuri de către întreprindere societăţii de asigurare şi achitarea despăgubirilor, în cazul producerii riscului, de către acestea întreprinderii.

Relaţiile de transfer. Se manifestă prin transferarea unei părţi din profitul creat la întreprindere statului şi direcţionarea unor sume de bani către întreprindere de la stat, sub forma subvenţiilor, pentru susţinerea activităţii lucrative a acesteia.

Relaţiile cu salariaţii, acţionarii, concretizate în plata salariilor, dividendelor, pe de o parte, şi contribuţia celor din urmă la formarea capitalului întreprinderii, pe de altă parte.

O economie naţională este viabilă, dacă reuşeşte să stimuleze crearea şi dezvoltarea unor afaceri profitabile. Prin punerea la dispoziţia consumatorilor a produselor şi serviciilor solicitate, de calitate şi la preţuri competitive, întreprinderea răspunde obiectivului ei social, iar în funcţie de mărimea şi importanţa ei în societate, ea contribuie şi la menţinerea stabilităţii şi dezvoltării economiei naţionale.

În ceea ce priveşte obiectivul financiar al întreprinderii, opiniile autorilor din domeniul finanţelor se scindează în două categorii. Unii susţin că motivaţia desfăşurării activităţii oricărui agent economic o reprezintă maximizarea profitului. Aceştia sunt susţinătorii teoriei clasice, care consideră că întreprinderea trebuie în asemenea mod să-şi organizeze afacerea, încât profitul obţinut să fie maximal.

A doua categorie de economişti susţin teoriile manageriale şi comportamentale despre întreprindere, prin care se afirmă că obiectivul major al întreprinderii este maximizarea valorii de piaţă, ori maximizarea averii investitorilor de capital. Autorii lucrării “Finanţe manageriale”, Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham, susţin că deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru supravieţuirea şi succesul firmei. Ele nu sunt luate de dragul de a lua decizii, ci mai degrabă în urma considerării unor obiective. “Vom pleca mereu de la ideea că principalul obiectiv al echipei manageriale este acela al maximizării averii investitorilor de capital”12, susţin autorii.

Obiectivele financiare ale întreprinderii pot fi urmărite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, obiectivul financiar trebuie să fie lichiditatea, asigurarea echilibrului financiar pe

termen scurt, ceea ce presupune asigurarea permanentă, cel puţin, a unei egalităţi între încasări şi plăţi. Gestiunea permanentă a capitalului, aflat sub diverse forme: de stoc sau de active în curs de transformare a formelor funcţionale, estimarea riscurilor la care este supusă activitatea întreprinderii, estimarea permanentă a evoluţiei pieţei şi acomodarea întreprinderii la schimbările de mediu conduc, pe termen lung, la creşterea profitului întreprinderii, la sporirea averii acţionarilor şi, corespunzător, la maximizarea valorii de piaţă a acesteia.

De aici, rezultă trei obiective financiare ale întreprinderii: lichiditatea, maximizarea profitului, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.

Conceperea şi implementarea obiectivelor financiare ale întreprinderii presupune parcurgerea mai multor etape, precum:

1. Stabilirea poziţiei întreprinderii în cadrul mediului în care îşi desfăşoară activitatea, identificarea oportunităţilor care pot fi fructificate. Această etapă cuprinde un studiu cu privire la: identificarea costurilor de achiziţionare a utilajului, de formare a personalului, de întreţinere sau evitare a efectelor negative asupra mediului înconjurător. Odată cu stabilirea cheltuielilor necesare pentru realizarea obiectivelor, studiul financiar va trebui să evidenţieze şi avantajele pe care le va aduce aplicarea măsurii: creşterea

12 Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham. Finanţe manageriale, pag. 8.

130

Page 131: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

producţiei, a productivităţii muncii, reducerea costurilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, îmbunătăţirea trezoreriei şi, în general, a gradului de viabilitate al întreprinderii.

2. Precizarea obiectivelor ce privesc principalele scopuri ale întreprinderii: economice, tehnice, sociale şi organizatorice, care se reflectă în mod direct asupra volumului vânzărilor, profitului, rentabilităţii şi poziţiei pe piaţă.

3. Determinarea mărimii şi structurii resurselor necesare realizării obiectivelor. Pentru a se putea lua o decizie cu privire la oportunitatea finanţării măsurilor prevăzute, trebuie să se ţină seama de gradul de îndatorare al întreprinderii, de situaţia trezoreriei, de gradul de risc pe care îl prezintă adoptarea şi aplicarea măsurilor determinate de realizarea obiectivelor propuse.

În baza acestor etape, se stabileşte politica întreprinderii, care cuprinde elemente referitoare la:- definirea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen lung;- precizarea acţiunilor şi precizarea timpului necesar îndeplinirii fiecărei acţiuni; - adoptarea deciziilor de finanţare şi crearea unei structuri financiare optime;

- determinarea rezultatelor financiare, aprecierea gradului de eficienţă a patrimoniului (rentabilităţii), estimarea capacităţii de plată;- distribuirea profitului.

13.2. Surse de finanţare a întreprinderii şi criterii de formare a structurii financiare optimeFinanţarea întreprinderii vizează constituirea resurselor financiare pentru iniţierea şi derularea

activităţii. Finanţarea se poate face din surse proprii şi surse atrase.A. Sursele proprii de finanţare se formează din: - contribuţiile proprietarilor. O întreprindere nu poate fi înfiinţată, dacă nu dispune, iniţial, de un

capital minim. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de contribuţie, care constituie capitalul social. Fiecare asociat, în schimbul aportului său, primeşte un număr de acţiuni care le oferă dreptul de proprietar asupra patrimoniului întreprinderii;

- propria activitate pe care o desfăşoară întreprinderea, reprezentând partea din profitul obţinut din activitatea economico-financiară, care rămâne după achitarea impozitului pe venit şi după remunerarea acţionarilor – profitul net destinat finanţării activităţii, reprezentând principala sursă de autofinanţare;

- dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor ca urmare a încetării activităţii unei secţii, neutilizării unor tehnologii etc.

- din rezerve constituite în limita nivelului legal;- subvenţii de la stat.

Dezvoltarea şi expansiunea economică a întreprinderii antrenează resurse financiare substanţiale. Acestea se pot obţine prin majorarea capitalului propriu în cazul în care angajarea capitalului suplimentar promite o creştere a rentabilităţii întreprinderii. În plus, “creşterea capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, având un efect pozitiv asupra partenerilor de afaceri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporeşte” 13.

Majorarea de capital se poate realiza prin următoarele metode:

1) aporturi noi în numerar; 2) aporturi în natură; 3) încorporarea rezervelor;4) convertirea datoriilor în acţiuni; 5) fuziune, absorbţie.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două tehnici financiare:a) Aporturi în numerar de la vechii acţionarii, caz în care se procedează la o majorare a valorii

nominale a acţiunilor deja existente. Această soluţie este greu de aplicat, deoarece nu toţi acţionarii consimt să-şi aducă contribuţia la majorarea de capital;

b) Emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât vechii acţionari, cât şi alţii noi. Această soluţie este mai des practicată, impunând fixarea preţului de emisie. Preţul de emisie, la care se vând noile acţiuni trebuie să fie mai mare decât valoarea lor nominală şi mai mic decât valoarea bursieră a vechilor acţiuni pentru a asigura vânzarea acţiunilor noi. Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea nominală se numeşte primă de emisie, care trebuie să acopere cheltuielile

13 Mihaela Onofrei, Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. pag. 117.

131

Page 132: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

ocazionate de emisiunea şi vinderea acţiunilor noi, dar să asigure şi o marjă de creştere a capitalului propriu.

Sporirea capitalului prin aporturi în natură are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce are ca substanţă un activ real şi nu monetar; mărimea capitalului propriu se va majora, în acest caz, cu valoarea mijlocului fix, estimată la valoarea de piaţă, iar proprietarul activului va obţine dreptul de subscriere a acţiunilor.

Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor resurse financiare suplimentare, ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând, totodată, rezervele. Fondul de rezervă se acumulează prin defalcări anuale din profitul net al întreprinderii până când mărimea fondului devine egală cu valoarea stabilită de legislaţia în vigoare. Când rezervele ating nivelul stabilit are loc încorporarea lor în capitalul social. Această operaţiune poate fi realizată prin două metode: 1) creşterea valorii nominale a acţiunilor existente şi 2) creşterea numărului de acţiuni, care se distribuie gratuit acţionarilor existenţi.

Convertirea datoriilor în acţiuni constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni creditorilor întreprinderii (furnizori, bănci); Această operaţiune are loc doar cu acordul creditorilor întreprinderii şi acţionarilor actuali, întrucât ultimii trebuie să renunţe la dreptul lor de subscriere la noile acţiuni emise. Creşterea numărului acţiunilor poate afecta poziţia întreprinderii pe piaţa de capital, în direcţia diminuării valorii bursiere a acesteia, deoarece se reduce profitul net pe acţiune.

Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia şi pentru dezvoltarea, în continuare, a întreprinderii. Din punct de vedere tehnic, fuziunea „este o combinaţie care creează o unitate economică din două sau mai multe unităţi independente14”. Fuziunile pot fi:

- orizontale, care presupun combinarea a două întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate, foste concurente;

- verticale, au loc atunci când o întreprindere achiziţionează un furnizor sau utilizator al produselor sale;

- conglomerate, presupun comasarea capitalurilor a două sau mai multe întreprinderi neînrudite, care produc produse diferite şi nu se găsesc nici în relaţii de cumpărător / furnizor;

- amalgamare, presupune combinarea ultimelor două variante. Din analiza formelor de creştere a capitalului unei întreprinderi rezultă că numai majorarea

capitalului în numerar este o operaţiune de finanţare directă, întrucât aduce întreprinderii noi lichidităţi. Aportul în natură, precum şi majorarea ce rezultă din fuziune sau absorbţie sunt operaţiuni indirecte de finanţare. Nici convertirea datoriilor nu reprezintă o operaţiune directă de finanţare. Această metodă de creştere a capitalului propriu are ca efect modificarea structurii financiare a întreprinderii şi transformarea unei datorii în capital neexigibil şi nu crearea de noi lichidităţi. Majorarea capitalului propriu poate avea loc şi ca urmare a beneficierii întreprinderii de anumite înlesniri fiscale, precum: facilităţi la impozitul pe venit destinate încurajării agenţilor economici pentru efectuarea investiţiilor, creării noilor locuri de muncă, dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a celor din agricultură, etc.

Formele de finanţare prezentate mai sus determină capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Mărimea autofinanţării este determinată de diverşi factori, a căror influenţă poate fi pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

1.

- costul vânzărilor

2.

+ alte venituri operaţionale

- cheltuieli comerciale

14 Halpern P. Finanţe manageriale, pag. 854.

132

Venituri din vânzări

Profit brut

Page 133: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- cheltuieli generale şi administrative- alte cheltuieli operaţionale

3.

+ venituri investiţionale

- cheltuieli investiţionale

+ venituri financiare

- cheltuieli financiare

4.

+ venituri excepţionale

- pierderi excepţionale

5.

- cheltuieli privind plata impozitului pe venit

6.

- dividende

7.

Autofinanţarea apare, deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din propria activitate şi este o consecinţă a realizării diferitelor aspecte ale politicii sale.

B. Surse atrase de finanţare a activităţii întreprinderii cuprind:

- Creditul bancar este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă.

- Creditul comercial este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii15. Deci, creditul comercial poate fi acordat atât de către furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, cât şi de către întreprindere furnizorului sub formă de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor.

- Creditul leasing, presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul unor plăţi periodice.

- Împrumutul obligatar. Unele întreprinderi, societăţi pe acţiuni, pun în circulaţie, pe lângă acţiuni, şi obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure capital pentru a finanţa o investiţie pe termen lung. Ofertanţii de capitaluri sunt agenţii economici care doresc să-şi valorifice

15 V Turliuc, V Cocriş, Angela Boariu ş.a., Finanţe şi monedă, Ed. Economică, 2005, pag.131.

133

Rezultat din activitatea operaţională

Rezultat din activitatea economico-financiară

Profitul perioadei de gestiune până la impozitare

Profit net

Autofinanţare

Page 134: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

propriile capitaluri, persoane fizice. Obligaţiunea este o creanţă ce dă posesorului ei dreptul să primească anual un venit fix sub formă de dobândă.

Figura 13.2.1. Surse de finanţare a întreprinderii

Sarcina managerului financiar este de a asigura întreprinderea cu resurse financiare la timpul oportun şi în cuantumul necesar. Aceasta presupune adoptarea deciziilor referitoare la selectarea resurselor în funcţie

Finanţări pe termen lung

Finanţări pe termen scurt

Surse externe de finanţare

Profit net

Rezerve

Fond de

uzură

Credite bancare

Emisiuni de obligaţiuni

Împrumuturi de la alte

organizaţii

Leasing

Credite de la stat

Alte surse

Credite bancare

Creditul comercial

Sur

se a

cum

ulat

e în

cad

rul

într

epri

nder

ii

Emisiuni de acţiuni

Contribuţii interne

Capital suplimentar

Sur

se in

trat

e în

urm

a re

part

izăr

ii

Despăgubiri

Subvenţii

Alte surse

Alte datorii pe termen

scurt

134

Surse de finanţare a întreprinderii

Surse proprii de finanţare

Page 135: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

de cost, de natura trebuinţelor (pentru finanţarea mijloacelor fixe şi a stocurilor), repartizarea resurselor pe destinaţii (în investiţii pe termen lung şi investiţii în active curente).

Adoptarea deciziai optime de finanţare trebuie să se bazeze pe două reguli fundamentale: activele pe termen lung, care reprezintă imobilizări de fonduri financiare pentru o perioadă mai mare de un an, să fie finanţate din capitaluri permanente; iar activele curente – din surse temporare care cuprind: fondul de rulment şi datoriile pe termen scurt.

Capitalul permanent este format din resurse al căror grad de exigibilitate este mai mare de un an. Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii pe termen lungFondul de rulment reprezintă acea partea din resursele financiare permanente care depăşesc nevoile de

finanţare a mijloacelor fixe.Particularităţile formării şi utilizării capitalului prin îndatorare impune întreprinderii anumite restricţii

ce au ca scop păstrarea unui anumit grad de independenţă financiară pentru a putea acoperi, pe baza rezultatelor obţinute, costul capitalului împrumutat, iar activitatea să rămână şi în continuare eficientă. Astfel de restricţii se impun în legătură cu apariţia unor riscuri la care sunt expuşi creditorii privind capacitatea de rambursare a împrumutului. Băncile şi alte instituţii financiare obligă întreprinderile la respectarea anumitor indicatori care reflectă capacitatea maximă de îndatorare în condiţii de siguranţă financiară. În acest context, se calculează doi indicatori selectivi, specifici: 1.Gradul de îndatorare globală (Ggl)

Ggl = £

sau

Ggl = £ 2

Situaţia, în care valorile indicatorilor ating limita maximă, indică faptul că întreprinderea are capacitatea de îndatorare epuizată şi nu mai poate spera la împrumuturi suplimentare, întrucât creditorii, împrumutând în continuare, se expun unui risc suplimentar.Gradul de îndatorare mai mic decât limitele stabilite, indică posibilităţile de îndatorare a întreprinderii.Capacitatea maximă de îndatorare se calculează conform relaţiei:Capacitatea maximă de îndatorare = 2 Capital propriu, iar capacitatea de îndatorare efectivă, la un anumit moment, este: Capacitatea de îndatorare efectivă = 2 Capital propriu – Datorii totale, conform bilanţului contabil2. Gradul de îndatorare la termen (Gtr), măsoară capacitatea de împrumut, pe termen lung, a întreprinderii. Se calculează prin două formule:

Gtr = £

sau

Gtr = £ 1

Indicatorul scoate în evidenţă proporţiile dintre împrumuturile pe termen lung şi fondurile avansate în circuitul economic şi relevă faptul dacă întreprinderea şi-a epuizat sau nu accesul la noi credite pe termen lung. Mai mult decât atât, urmărind în timp nivelul ratelor de structură a capitalului pe o perioadă de mai mulţi ani, se poate obţine imaginea modului în care variază compoziţia capitalului întreprinderii, se apreciază gradul de autonomie şi independenţă financiară.

Impactul îndatorării asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii este pus în evidenţa prin prisma efectului de levier, care exprimă sporul rentabilităţii capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi ;i se calculează conform formulei:

Datorii totaleR cp = Rec + (Rec – d) ------------------ , unde

Capital propriuRcp indică rata rentabilităţii capitalului propriuRec – rata rentabilităţii economice

135

Page 136: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

d – rata dobânziiDe aici reiese că efectul de levier se va produce doar în cazul în care rata rentabilităţii economice este

superioară ratei dobânzii. Efectul de îndatorare este în relaţie directă cu structura financiară a întreprinderii şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi costul capitalului împrumutat. Dacă R ec este mai mare decât rata dobânzii, este preferabilă apelarea la credite pentru finanţare, deoarece eficienţa capitalului propriu va creşte. În acelaşi timp, cu cât raportul dintre cele două surse de finanţare este mai dezechilibrat în favoarea creditului, cu atât mai mari sunt perspectivele ei de profitabilitate, dar şi riscul asumat de acţionari este mai mare, respectiv creşte riscul financiar al întreprinderii. 13.3 Finanţarea mijloacelor fixe şi a activelor curenteCaracteristica generală a mijloacelor fixe

Funcţia de bază a întreprinderii, în cadrul economiei de piaţă, este producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării pentru a satisface nevoile consumatorilor sub aspect cantitativ, calitativ şi ca nivel de preţ. În vederea realizării de bunuri şi servicii, întreprinderea are nevoie de factori de producţie: mijloace fixe, concretizate în maşini, utilaje, instalaţii, terenuri; active curente: materii prime şi materiale, energie şi combustibil etc., care, împreună formează baza patrimonială, sub aspect material a întreprinderii şi factorul muncă.

Mijloacele fixe reprezintă o parte componentă a activelor materiale pe termen lung, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii o perioadă mai mare de un an. Structura mijloacelor fixe reflectă compoziţia acestora, care, conform bilanţului contabil, include: clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de transmisie, mijloace de transport, plantaţii perene, animale de muncă şi de producţie, mijloace fixe arendate pe termen lung.

Mijloacele fixe participă în mai multe cicluri de exploatare, se consumă treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură şi se recuperează când uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.

În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două condiţii:1) au o durată de serviciu mai mare de un an;2) au o valoare de inventar de cel puţin 3000 lei.

Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii, mijloacele fixe se uzează. Uzura poate fi de două feluri: fizică şi morală.

Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali. Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care necesită cheltuieli, iar, în anumite condiţii, acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.

Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere tehnologic, apar altele cu însuşiri superioare. De aceea, este necesar ca, în luarea deciziei privind regimul de uzură aplicat la întreprindere, să se ţină seamă şi de uzura morală, pentru a se reduce, la maximum posibil, eventualele pierderi ce pot avea loc în legătură cu apariţia uzurii morale. O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului fix mai mica decât durata de viaţă tehnică, numită durata de funcţionare utilă.

Durata de funcţionare utilă a unui obiect sau a unei grupe de obiecte omogene este determinată de întreprindere în mod independent, în momentul punerii acestora în funcţiune. Aceasta este perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede fie utilizarea fizică a activului (aduce un avantaj economic), fie producerea unei anumite cantităţi de producţie ori a unui volum de servicii.

Durata de funcţionare utilă se stabileşte în funcţie de următorii factori: experienţa de lucru cu un asemenea activ; starea reală a obiectului (nou sau utilizat); necesitatea de a fi sau nu a fi supus reparaţiei capitale (în caz de reparaţie capitală, durata de

funcţionare utilă va fi mai mare, dar trebuie să se ţină cont de faptul că reparaţia reprezintă o cheltuială, care trebuie să fie recuperată);

tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus în funcţiune participă; condiţiile climaterice; condiţiile de păstrare; condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în reacţii chimice etc.).

136

Page 137: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la întreprindere poate fi mai scurtă decât durata fizică de serviciu. Durata fizică de serviciu este perioada calculată pentru uzura fizică a activului, inclusiv pentru perioada până devine inutilizabil.Din punct de vedere financiar, uzura reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează din valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia acestora, iar, în anumite condiţii, înlocuirea cu altele.

Metode de calcul a uzurii mijloacelor fixeDupă intrarea în funcţiune a mijloacelor fixe, urmare a exploatării acestora, se creează necesitatea unor investiţii menite să înlocuiască mijloacele care şi-au pierdut calităţile productive, uzate moral. În acest scop, se calculează fondul de uzură.Uzură se calculează lunar sau anual prin una din cele patru metode recomandate.16

1. Metoda liniară presupune includerea uniformă în costul vânzărilor a unor sume fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a mijloacelor fixe.

Uzura anuală se calculează prin aplicarea normei de uzură (Nu), la valoarea uzurabilă a mijlocului fix (Vuz):

Uzura = Vuz * Nu , unde

Vuz = V intrare – Vpr. rămasă

Suma uzurii calculată prin metoda liniară nu depinde de intensitatea utilizării mijlocului fix.

2. Metoda în raport cu volumul de produse fabricate (proporţională)Uzura se calculează ţinând cont numai de volumul produselor fabricate, kilometrajul parcurs ş.a., după

următorul procedeu:

1. Se calculează uzura ce revine unei unităţi de producţie (Uzurau/p) ca raportul dintre valoarea uzurabilă (Vuz) şi capacitatea de producţie a utilajului (Qtotal ):

Uzurau/p = Vuz / Qtotal

2. Uzura anuală se calculează ca produsul dintre norma de uzură (uzura pe unitate de produs) şi volumul producţiei prevăzute a se fabrica anual (Qanual ):

Uzura anuală = Uzurau/p Qanual

Uzura anuală este determinată de volumul efectiv de produse fabricate sau servicii prestate în anul de gestiune şi va varia în raport cu modificarea volumului de producţie, iar valoarea de bilanţ se va micşora întocmai cu aceeaşi sumă până se va egala cu valoarea rămasă probabilă.

3. Metoda degresivă cu rata descrescătoareUzura anuală se calculează aplicând asupra valorii uzurabile a mijlocului fix norma de uzură degresivă,

calculată ca raportul dintre numărul de ani de funcţionare rămaşi până la finele perioadei de exploatare a utilajului şi suma anilor de funcţionare utilă:

Numărul de ani rămaşi Nu = suma anilor de funcţionare utilă

4. Metoda soldului degresiv

Baza de calcul a uzurii anuale este valoarea de bilanţ, calculată ca diferenţa dintre valoarea uzurabilă şi uzura acumulată. Uzura anuală se calculează aplicând asupra valorii de bilanţ a mijlocului fix norma de uzură.

Norma de uzură se determină ca produsul dintre norma liniară de uzură şi coeficientul (k) cuprins între valorile 1 şi 2. Aceasta rămâne neschimbată pe întreaga perioada de funcţionare utilă a mijlocului fix.

Uzura în ultimul an = valoarea de bilanţ – valoarea rămasă prevăzutăFondul de uzură astfel constituit permite acumularea sistematică de resurse financiare necesare

înlocuirii mijloacelor fixe, menţinerii în stare de funcţionare şi expansiunii lor.

16 S.N.C.16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”.

137

Page 138: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

Caracteristica şi destinaţia fondului de uzurăDin punct de vedere financiar, fondul de uzură poate fi caracterizat sub trei aspecte:

Ca proces, în sensul detaşării şi transmiterii unei părţi din valoarea mijloacelor fixe asupra producţiei;

Ca consum de factor de producţie, care urmează a se include în costul vânzărilor; Ca fond sau resursă financiară, care trebuie să recupereze valoarea mijloacelor fixe, să asigure

finanţarea înlocuirii acestora.Fondul de uzură poate fi definit, în general, ca o expresie bănească a uzurii. Aceasta nu înseamnă însă că, în orice moment al existenţei mijlocului fix, uzura reală este egală cu fondul de uzură, egalitatea realizându-se doar la sfârşitul duratei de funcţionare utilă stabilită şi, eventual, cu luarea în considerare a valorii reziduale. Egalitatea sau lipsa de egalitate depinde de mecanismul de calcul al fondului de uzură al cărui caracter este determinat de categoriile şi normele aplicate. Indiferent de mecanismul uzurii aplicate, suma uzurii anuale trebuie să acopere deprecierea suferită, fără a subevalua mărimea acesteia. Efectele subevaluării uzurii reale sunt concretizate în: reducerea costurilor, creşterea profitului, distribuirea de dividende necuvenite, insuficienţa resurselor financiare pentru reparaţii capitale sau chiar şi pentru cele curente, creşterea pierderilor în cazul uzurii morale, iar fondul de uzură constituit nu este suficient pentru înlocuire.

Formarea unui fond de uzură prea mare, deşi evită pierderile esenţiale în cazul uzurii morale, duce la creşterea costurilor, reducerea profitului, destabilizarea politicii de dividend.

Rolul fondului de uzură este:

- evidenţierea valorică a deprecierii mijloacelor fixe şi permiterea repartizării acesteia pe costuri;- eliberarea resurselor de finanţare pentru reînnoirea mijloacelor fixe. El apare, astfel, ca o sursă de

autofinanţare; - obţinerea unor avantaje economice ca urmare a utilizării fondului de uzură în alte scopuri pe perioada

cuprinsă între momentul constituirii şi cel al folosirii ; - cumpărarea de stocuri de materii prime şi materiale pentru asigurarea capacităţii maxime de

producţie a utilajului, rambursarea datoriilor pe termen lung înainte de scadenţă, evitând, în acest fel, cheltuielile cu plata dobânzilor etc.

Indicatori de apreciere a eficienţei mijloacelor fixe Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui potenţial tehnic

corespunzător ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii posibilitatea realizării unei producţii competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă.

Nivelul de eficienţă a mijloacelor fixe se găseşte în directă dependenţă cu structura acestora, cu capacitatea de producţie a întreprinderii, cu disponibilitatea întreprinderii de reînnoire permanentă a utilajelor, în corespundere cu realizările inovatoare în plan tehnologic. Luând în considerare cele expuse, pentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe, se propun trei grupe de indicatori:

- indicatori de structură ;- indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;- randamentul mijloacelor fixe. Analiza structurii mijloacelor fixe oferă posibilitatea de a orienta efortul investiţional către acele

categorii de mijloace fixe care participă nemijlocit la fabricarea produselor.O asemenea structură este definită, în literatura de specialitate, ca compoziţie tehnologică a

capitalului fix. În acest cadru, se calculează:

1. Rata imobilizărilor

Indicatorul măsoară gradul de investire a capitalului în active pe termen lung. O pondere ridicată a activelor pe termen lung în totalul patrimoniului poate conduce, în anumite perioade, la dificultăţi de trezorerie.

2. Rata mijloacelor fixe, se calculează ca raportul dintre mijloacele fixe şi total active pe termen lung:

138

Page 139: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

K mf =

Mărimea acestui indicator este determinată, în primul rând, de natura activităţii întreprinderii. În general, însă, se consideră că un indicator scăzut se înregistrează în întreprinderile cu o slabă dotare tehnică.

3. Compoziţia mijloacelor fixe, calculată ca raport între mijloace fixe active şi mijloace fixe total

Kmfactive =

Cu cât este mai mare ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe, cu atât este mai puternică influenţa exercitată asupra unor indicatori de eficienţă ai acestora.

Relaţia dintre ponderea mijloacelor fixe active şi eficienţa mijloacelor fixe, în ansamblu pe întreprindere, se calculează conform relaţiei:

EMF = , unde:

EMF reprezintă eficienţa mijloacelor fixe;PMfa – ponderea MF active;RMfa – randamentul MF active.Este oportună, din punct de vedere al analizei structurii mijloacelor fixe, urmărirea structurii acestora

pe vârstă, care evidenţiază nivelul bazei tehnice a producţiei, dinamica procesului de înlocuire, reînnoire şi lărgire.

Indicatorii ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe1. Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, care se determină ca raportul dintre producţia prevăzută şi respectiv obţinută şi cea maximă posibilă de fabricat, conform relaţiei:

Cp =

se calculează un grad de utilizare programat: şi

un grad de utilizare efectiv :

Qmax - este caracteristica mijloacelor fixe (capacitatea maximă de producţie a MF)2. Coeficientul de utilitate

3. Coeficientul de uzură acumulată

Se stabileşte pe total şi pe categorii de mijloace fixe. Un grad de uzură mai mare de 50% indică asupra necesităţii reparaţiilor capitale, reînnoirii ori modernizării mijloacelor fixe.

4. Coeficientul de reînnoire a MF

Procesul de reînnoire nu poate fi apreciat ca pozitiv, fără a ţine seama şi de efectele asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii. În acest context, se calculează:

1. Randamentul mijloacelor fixe (Rmf.), exprimă eficienţa mijloacelor fixe şi se calculează prin intermediul indicatorului:

sau Rmf = , unde

Q indică valoarea producţie fabricate

139

Page 140: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

VMF – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe

2. Valoarea producţiei marfă ce revine la 1000 lei mijloace fixe =

3. Valoarea adăugată ce revine la 1000 lei mijloace fixe =

4. Venituri ce revin la 1000 lei mijloace fixe =

5.

Surse de finanţare a mijloacelor fixe

Achiziţionarea mijloacelor fixe necesită surse de finanţare pe termen lung. Acestea pot proveni din propria activitate –autofinanţare, la care se referă:- fondul de uzură;- profitul net pentru dezvoltare;- creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari;şi din finanţări externe:- credite bancare pe termen lung;- creditul obligatar;- leasingul.Caracteristica activelor curente şi surse de finanţare a acestora

Activele curente constituie o componentă esenţială a mijloacelor economice ale întreprinderii ce au menirea să asigure funcţionalitatea curentă a acesteia, constituind obiectul asupra cărora se realizează acţiunea de prelucrare şi transformare specifică unităţii economice.

Reflectate în activul bilanţului întreprinderii, activele curente cuprind în structura lor: stocuri de mărfuri şi materiale, aflate în diferite faze ale prelucrării; creanţe pe termen scurt, care reprezintă datoria unui client (persoane fizice sau juridice) faţă de întreprindere; investiţii pe termen scurt, care apar în urma plasării excedentului de trezorerie; disponibilităţi băneşti aflate în casă sau pe cont la bancă.

Activele curente se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea completă a stocului intrat în alchima producţiei şi transferul valorii integrale asupra produselor şi serviciilor în care au fost încorporate. Întrucât activele curente se consumă complet într-un singur ciclu de exploatare, asigurarea neîntreruptă a procesului de producţie impune existenţa la întreprindere a stocurilor de materii prime şi materiale, având în vedere imposibilitatea aprovizionării chiar în momentul necesar cu cantitatea necesară (doar în cazuri foarte rare este posibilă alimentarea întreprinderii cu stocuri în mărime strict necesară pentru un singur ciclu de exploatare), ca urmare a dificultăţilor ce pot apărea în legătură cu aprovizionarea.

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă imobilizări de resurse financiare, care nu pot fi recuperate decât după ce acestea parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi încasarea produselor şi serviciilor. Pe durata aflării stocurilor sub formă de materii prime şi materiale, capitalul investit rămâne blocat fără posibilitatea de a fi utilizat în plasamente rentabile.

Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate în ciclul operaţional (de exploatare) al întreprinderii sunt17:

- capacitatea de producţie rezultată din proiectul tehnic;- capacitatea efectivă cerută de piaţă; - consumul specific pe produs, ca o consecinţă a progresului tehnic, tehnologic şi de calificare introdus

în structura iniţială a întreprinderii;- evoluţia preţurilor.La cei menţionaţi, trebuie adăugaţi şi alţi factori, care, în procesul de producţie, acţionează asupra

activelor curente, influenţând consumul şi care amplifică necesarul de finanţare pentru reconstituirea lor, precum:

17 P. Bran, Finanţele întreprinderii, Ed. Logos, Chişinău, 1995, pag. 128.

140

Page 141: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

- factorii naturali, care atacă însuşirile fizice şi chimice ale materiilor prime sau ale produselor deja fabricate;

- progresul tehnico-ştiinţific, care contribuie la uzura morală a unor materiale sau a produselor care se fabrică din aceste materiale.

Nevoile de finanţare pe termen scurt ale întreprinderii, care reprezintă nevoi permanente, pot fi finanţate atât din surse interne, cât şi din surse externe.

Sursele interne se referă, în primul rând, la profitul net, care trebuie să fie, în proporţii raţionale, repartizat între plata dividendelor şi fondul de dezvoltare economică, divizat, la rândul său, în fondul de investiţii în active fixe şi fondul de investiţii în active curente (stocuri de materii prime intrate în procesul de producţie). Având în vedere, însă, că stocurile se consumă integral într-un singur ciclu de exploatare, asigurarea continuităţii procesului de producţie şi a ritmicităţii vânzărilor va necesita o înnoire permanentă a stocurilor, cărora, din punct de vedere financiar, le corespund surse permanente de finanţare. Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor curente se numeşte fond de rulment .

Din punct de vedere contabil, fondul de rulment reprezintă excedentul de capital permanent faţă de imobilizările în active pe termen lung.Fond de rulment = Capital permanent – Active pe termen lungsauFondul de rulment = Active curente – datorii pe termen scurt Sursele externe pot fi:

de la bănci, se acordă întreprinderilor pe o perioadă de până la un an, în anumite condiţii şi cu o anumită dobândă;

Tipurile de credite acordate pe termen scurt pot fi: - credite pentru cheltuieli privind aprovizionarea cu stocuri de materii prime şi materiale, energie,

combustibil necesare finalizări produselor şi serviciilor cu desfacere asigurată;- credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere. Se acordă întreprinderilor cu caracter sezonier de

producţie (fabrica de conserve, uzina de prelucrare a strugurilor, etc.);- creditul de scont, dacă întreprinderea are efecte comerciale de vândut;- creditul factoring. Factoringul implică procurarea facturilor de plată (creanţelor) de către o societate

financiară specializată şi achitarea lor contra unui comision. Creditul de factoring se acordă în baza cererii, însoţită de un borderou al facturilor în care se cuprinde informaţia cu privire la numărul şi data facturii, valoarea facturii şi scadenţa acesteia, plătitorul şi banca care-l deserveşte.

- de la furnizori sub formă de materii prime şi materiale, pe perioada de la livrarea mărfurilor până la achitarea contravalorii lor, dar nu mai mare de un an. În ţările vest-europene, durata de acordare a creditului-furnizor diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de sectorul de activitate al acestora.

Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

Folosirea eficientă a activelor curente presupune existenţa la întreprindere a unui stoc optim de materii prime şi materiale, asigurarea ritmicităţii producţiei, optimizarea (minimizarea) duratei de transformare a acesteia în mijloace băneşti, eventual superioare celor iniţial avansate; precum şi estimarea posibilităţilor de plasare, pe termen scurt, a mijloacelor băneşti temporar disponibile cu scopul obţinerii unor venituri din dobânzi.

Ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere în vederea transformării activelor curente din forma iniţială de capital bănesc până la întoarcerea lor în aceeaşi stare se numeşte rotaţie. Estimată în număr de zile, rotaţiei îi corespunde trei tipuri de timp.

Timpul de aprovizionare, indică numărul de zile necesar realizării unei aprovizionări (zile de comandă, de transportare, de stocare);

Timpul de producţie, indică numărul de zile necesar transformării stocului de materii prime intrat în fazele procesului de producţie în produse finite sau producţie neterminată destinată vânzării;

Timpul de comercializare, necesar transformării produselor finite şi producţiei neterminate în mijloace băneşti.

Cu cât este mai mare numărul de rotaţii a activelor curente, într-un diapazon de timp (în corespundere cu durata ciclului de exploatare normată) şi cu cât mai mare este diferenţa dintre mijloacele financiare avansate şi cele eventual încasate cu atât mai mare va fi eficienţa utilizării activelor curente.

Indicatorii de apreciere a eficienţei activelor curente sunt:

141

Page 142: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

numărul de rotaţii ale activelor curente (n) calculat ca raportul dintre venituri din vânzări şi valoarea activelor curente

n =

Rezultatul obţinut indică de câte ori activele curente au parcurs un ciclul întreg bani - marfă – bani. Durata unei rotaţii a activelor curente (Dr) calculată conform raportului:

Dr = x 360 zile

Cei doi indicatori, numărul de rotaţii ale activelor curente şi durata unei rotaţii, sunt invers proporţionali: cu cât mai mare este numărul de rotaţii, cu atât mai scurtă este durata unei rotaţii, cu atât mai mare este viteza de rotaţie a activelor curente.

Creşterea vitezei de rotaţie a activelor curente (reducerea în zile a unei rotaţii) în perioada curentă în raport cu perioada precedentă ori cu prevederile bugetare are ca efect o eliberare de resurse băneşti, creşterea volumului încasărilor, care reprezintă o garanţie a asigurării echilibrului financiar pe termen scurt şi posibilităţi de investire pe termen scurt a surplusului monetar.

Reducerea vitezei de rotaţie a activelor curente (creştere duratei în zile a unei rotaţii) înseamnă că întreprinderea n-a reuşit să respecte corelaţia de eficienţă dintre efort şi efect - indicele activelor curente (ca efort), fiind mai mare decât indicele venituri din vânzări (ca efect). Efectele încetinirii vitezei de rotaţie a activelor curente se concretizează în micşorarea volumului încasărilor sub nivelul aşteptărilor ca urmare a imobilizării (blocării) resurselor financiare în diferite faze ale ciclului operaţional: stocuri de producţie neterminată ca consecinţă a lipsei unui anumit element din stoc; creşterea stocului de produse finite din cauza reducerii cererii la acest tip de produse, ca urmare a dependenţei vânzărilor de o singură piaţă pe care au intrat concurenţii sau a necompetitivităţii produselor; creşterea soldului creanţelor etc.

Ca rezultat, apare deficitul de trezorerie, are loc periclitarea echilibrului financiar, creşte riscul de insolvabilitate, se reduce rentabilitatea întreprinderii.

Relaţia de calcul ale acestor două categorii de efecte este:

unde:

VN1 semnifică venitul din vânzări efectiv din perioada de gestiune;Dz1 – durata, în zile, a unei rotaţii a activelor curente din perioada curentă;Dz0 - durata, în zile, unei rotaţii a activelor curente din perioada precedentă sau planificată.Rezultatul obţinut cu semnul „minus” înseamnă eliberări de active curente, iar cel cu semnul „plus”

înseamnă imobilizări de resurse financiare.Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente trebuie să constituie un obiectiv permanent al

conducerii întreprinderii. În acest scop, o investigare sistematică a rezervelor menite să contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente trebuie efectuată la nivelul celor trei stadii ale ciclului de exploatare: aprovizionare, producţie şi comercializare.

În faza aprovizionării, obiectivul urmărit trebuie să fie : asigurarea integrităţii stocului de materii prime şi materiale; aprovizionarea cu stocuri la timpul oportun şi în cantităţi optime; diversificarea furnizorilor şi selectarea acestora atât în funcţie de cost, dar mai ales în funcţie de

calitatea mărfurilor livrate etc. În stadiul producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente presupune: utilizarea tehnologiilor moderne de fabricaţie a produselor; asigurarea cu forţă de muncă în cantitate optimă şi de înaltă calificare; instruirea personalului antrenat în producerea de bunuri şi servicii noi; asigurarea reparaţiilor curente ale mijloacelor fixe în vederea utilizării acestora fără întreruperi; asigurarea capacităţilor de producţie la nivelul maximal posibil; automatizarea tuturor operaţiunilor din procesul de producţie, mai ales a celor care necesită un

volum mare de lucru;

142

1.1.1.2 AActive curente

Page 143: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

întărirea disciplinei de muncă (eliminarea întârzierilor, a pauzelor frecvente în timpul de lucru ) etc.

În stadiul comercializării, măsurile întreprinse în vederea accelerării vitezei de rotaţie a activelor curente urmăresc două obiective:

1) creşterea volumului vânzărilor;2) accelerarea ritmului de încasare a creanţelor.Creşterea volumului vânzărilor presupune:

producerea de bunuri şi servicii competitive; diversificarea pieţelor de desfacere; corespunderea termenelor de producere cu cele de livrare stabilite, prin contract, cu partenerii

de afaceri; organizarea de expoziţii în oraşele mari din ţară şi peste hotare; comercializarea produselor în magazine specializate, pentru a evita comisioanele; controlul asupra pieţei de desfacere în vederea depistării falsificatorilor de produse ale

întreprinderii etc.Accelerarea ritmului de încasare a produselor finite vândute presupune:

Studierea clienţilor, prin utilizarea metodelor moderne de gestiune, pentru a evita creanţele dubioase;

Acordarea rabaturilor comerciale pentru achitarea imediată a plăţilor şi clienţilor permanenţi, cărora le revin un volum esenţial al vânzărilor;

Asigurarea unui control riguros asupra clienţilor , evidenţa documentară a acestora; Urmărirea încasării sumelor la scadenţă şi aplicarea de sancţiuni în cazul nerespectării

condiţiilor stabilite prin contract; Informarea orală sau scrisă clienţilor problematici despre apropierea termenului de achitare

a creanţelor cu 5-10 zile înainte de scadenţa acestora; Aplicarea celor mai avantajoase forme de decontare cu clienţii în funcţie de conjunctură

etc. Perfecţionarea continuă a managementului întregii activităţi economico-financiare a întreprinderii

reprezintă premisa esenţială nu numai a accelerării vitezei de rotaţie a activelor curente, dar şi a asigurării unei eficienţe înalte a întreprinderii în ansamblu.

13.4. Rezultatul financiar al întreprinderii şi mod de exprimareAprecierea nivelului de dezvoltare a întreprinderii, a modului în care sunt utilizate resursele

economice şi financiare de care dispune întreprinderea implică, în mod necesar, măsurarea rezultatelor activităţilor desfăşurate. Aceste rezultate pot fi exprimate în formă fizică şi/sau valorică.

Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii financiare este legată de principalele particularităţi şi caracteristici specifice ale diferitelor valori de întrebuinţare, fiind efectuată în unităţi naturale, în unităţi natural-convenţionale şi în unităţi de timp de muncă: tone, m3, m2, litri, număr de unităţi, ore, km, etc.

Printre avantajele şi funcţiile indicatorilor fizici de exprimare a rezultatelor întreprinderii enumerăm: forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi mărirea comenzilor

şi contractelor; oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii economice

(consumuri de materii prime, materiale, energie etc.); permit calculul randamentului folosirii factorilor de producţie (productivitatea muncii,

randamentul mijloacelor fixe); permit elaborarea de indicatori utili în comparaţii internaţionale, referitori la nivelul

dezvoltării economice, precum: consumul de energie electrică pe cap de locuitor, consumul de carne pe cap locuitor etc.

Deşi relevanţi în caracterizarea performanţelor cantitative ale activităţii întreprinderii, indicatorii fizici prezintă o deficienţă majoră legată de faptul că nu suportă agregarea, neputând fi totalizaţi pentru produse sau servicii diferite, exprimate în unităţi de măsură diferite. De aceea, în practică, se recurge la evaluarea rezultatelor în unităţi valorice. Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:

143

Page 144: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

1. volumul vânzărilor – exprimă valoarea producţiei fizice realizate în decursul unei perioade. Se calculează conform formulei:

Volumul vânzărilor = Qv Pv – TVA, undeQv reprezintă volumul producţiei vândută, exprimat în unităţi fizice,Pv – preţul de vânzare unitar,TVA – taxa pe valoare adăugată.Acest indicator permite să facem aprecieri cu privire la locul întreprinderii în sectorul său de activitate,

a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinii acesteia de a lansa şi dezvolta diferite activităţi profitabile. Creşterea indicatorului, în raport cu media pe ramură sau cu nivelul concurenţilor, semnifică o poziţie forte a întreprinderii pe piaţa produselor şi serviciilor.

2. Profitul brut (PB), reprezintă rezultatul obţinut în urma vânzării producţiei, prestării serviciilor şi executării lucrărilor. Se calculează ca diferenţa dintre venituri din vânzări (VV) şi costul vânzărilor (CV)

PB = VV – CVCreşterea vânzărilor într-un ritm superior creşterii costului reprezintă principala condiţie de asigurare a

eficienţei activităţii de producţie.3. Rezultatul activităţii operaţionale (Rop) Rop = PB + alte venituri operaţionale – cheltuieli comerciale – cheltuieli generale şi administrative –

alte cheltuieli operaţionaleDepăşirea cheltuielilor generate de activitatea de producţie şi comercializare a bunurilor şi serviciilor

şi celor de gestiune, în ansamblu, a întreprinderii de către veniturile încasate din activitatea operaţională semnifică obţinerea de profit, care constituie principalul garant al unui viitor prosper al întreprinderii.

4. Rezultatul activităţii investiţionale (Rinv) se calculează ca diferenţa dintre veniturile investiţionale şi cheltuielile investiţionale. Rezultatul pozitiv (profit) ori negativ (pierderi) generat de activitatea investiţională permite să facem aprecieri asupra competenţei echipei manageriale de a estima şi plasa capitaluri pe termen lung, de gestionare a acestora.

5. Rezultatul activităţii financiare (Rfin) se determină ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile legate de modificarea capitalului propriu şi celui împrumutat.

6. Rezultatul activităţii economico-financiare = Rop ± Rinv ± Rfin

7. Rezultatul excepţional se calculează ca diferenţa dintre veniturile excepţionale şi pierderile ce apar în legătură cu apariţia unor evenimente nefavorabile întreprinderii. Obţinerea profitului este posibilă în cazul în care echipa managerială a putut să protejeze întreprinderea faţă de eventualele riscuri ce pot apărea.

8. Rezultatul perioadei de gestiune până la impozitare se obţine prin însumarea rezultatelor ce provin din cele patru activităţi ale întreprinderii: operaţională, investiţională, financiară şi excepţională.

Dacă în urma calcului rezultă o mărime mai mare decât zero, este vorba de profitul perioadei de gestiune până la impozitare; dacă rezultatul este negativ, este vorba de pierdere. Profitul se supune impozitării, rezultând profitul net, cel care rămâne la dispoziţia întreprinderii şi care reprezintă principala sursă de creştere economică, dar şi motivaţia obiectivă a proprietarilor de a-l reinvesti în organizarea producţiei de noi bunuri şi servicii cu scopul de maximizare în timp.

Profitul net obţinut de întreprindere se repartizează în: - constituirea fondului de remunerare a acţionarilor;- constituirea rezervelor;- investiții pentru dezvoltarea economică (fondul de investiţii) etc.Optimizarea profitului constituie premisa realizării obiectivului strategic, de perspectivă al oricărui

întreprinderi, care constă în creşterea valorii patrimoniale, creşterea capacităţii concurenţiale, revenindu-i şi rolul de stabilizator al întregii economii naţionale, asigurând stabilitatea socială şi chiar politică din ţară.

13.5. Analiza financiară a întreprinderiiAnaliza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea situaţiei

financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o, în conştientizarea trecutului şi prezentului în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii intr–un mediu concurenţial.

Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte şi slabe ale gestiunii financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicare a cauzelor obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor. Analiza financiară cuprinde:

144

Page 145: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

A. Analiza rentabilităţii. Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.

Măsura rentabilităţii este redată de un sistem de rate de eficienţă, care măsoară gradul în care se utilizează diverse resurse ale întreprinderii.

Sistemul de rate de rentabilitate include: Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv)

Profit brut

Rv = 100%

Venituri din vânzări

Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vânzări. Prin compararea acestui indicator cu media pe ramură, se poate aprecia în ce măsură întreprinderea a asigurat potenţialul pieţei, precum şi eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi de preţuri. Creşterea ratei, însoţită de o micşorare a volumului de vânzări, denotă faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină un nivel satisfăcător de profit promovând o politică de preţuri înalte, în timp ce o rată a rentabilităţii scăzută, însoţită de o creştere puternică a vânzărilor, confirmă faptul că întreprinderea preferă reducerea preţului de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piaţă. În concluzie, cazul în care creşterea ratei rentabilităţii vânzărilor este însoţită de o creştere a vânzărilor relevă o situaţie favorabilă pentru întreprindere, fapt ce atestă o poziţie concurenţială „forte” pe piaţă.

Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii vânzărilor vizează: sporirea vânzărilor, creşterea puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de achiziţie avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare, accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea costurilor, optimizarea preţurilor de vânzare etc.

Rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea economică) Rentabilitatea economică exprimă gradul de valorificare al capitalului total, al capitalului fix şi al

capitalului circulant. Rentabilitatea activelor reflectă câte unităţi monetare au fost necesare întreprinderii pentru obţinerea unei unităţi convenţionale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace. Rentabilitatea activelor trebuie să fie superioară ratei inflaţiei, pentru ca întreprinderea să-şi poată menţine substanţa sa financiară. În termeni reali, rentabilitatea activelor trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament în economie şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat „furnizorii” de capitaluri.

Rentabilitatea activelor este considerată ca unul din cei mai importanţi indicatori ai competitivităţii. Aprecierile se fac prin compararea rentabilităţii activelor întreprinderii cu nivelul mediu pe ramură sau cu cel al concurenţilor.

Nivelul rentabilităţii economice se măsoară prin intermediul ratelor de rentabilitate, pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit din activitatea operaţională, profit net) şi ansamblul mijloacelor economice utilizate, precum:

1. Rentabilitatea activelor( Ra) Profit până la impozitare

Ra = 100%

Total active

sau în raport cu profitul net:

Ra = Profit net 100%

Total active

În ţările cu economie dezvoltată, se consideră satisfăcătoare o rentabilitate economică mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că, în maximum 4 ani, întreprinderea îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin profitul obţinut.

În funcţie de resursele consumate şi de veniturile încasate, rentabilitatea economică poate fi descompusă în mai multe rate, fiecare exprimând o relaţie dintre un rezultat şi capitalul investit pentru a-l obţine. În cadrul acestora, se calculează:

145

Page 146: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

2. Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate (Rcost)

Profit brut

Rcost = 100%

Costul vânzărilor

Producerea de bunuri competitive reprezintă principalul factor care determină evoluţia pozitivă a

acestui indicator şi situarea pe o treaptă superioară faţă de concurenţi.

De aceea, realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea producţiei, mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină caracterul activităţii întreprinderii pe viitor.

Rezervele interne de majorare a indicatorului pot fi: reducerea costurilor fixe, reducerea pierderilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor etc.

3. Rentabilitatea mijloacelor fixe (Rmf) Profit până la impozitare

Rmf = 100%

Valoarea medie anuală a MF

În condiţii concurenţiale de piaţă, dotarea tehnică a întreprinderii ocupă un loc deosebit de important în producerea unor produse competitive. În această situaţie, rentabilitatea mijloacelor fixe va produce un impact favorabil asupra rentabilităţii în ansamblu, fapt ce va permite reînnoirea mijloacelor economice într-un termen mai scurt.

4. Rentabilitatea activelor curente ( Rac ) Profit până la impozitare

Rac = 100%

Valoarea medie a AC

O valoare ridicată a rentabilităţii indică o gestionare eficientă a stocurilor şi creanţelor.

5. Rentabilitatea capitalului permanent ( Rcp) Profit până la impozitare

Rcp = 100%

Capital permanent

Opţiunea pentru un astfel mod de calcul al ratelor de rentabilitate este determinată de faptul că întreg capitalul folosit de întreprindere este investit în elemente de activ, care, într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obţinerea profitului.

Rentabilitatea financiară ( Rf ). Exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de aceştia în procurarea acţiunilor întreprinderii sau a reinvestirii totale sau parţiale a profiturilor ce le revin pe drept. Se calculează conform formulei:

Rf = 100%

Este necesar ca rata rentabilităţii financiare să fie superioară ratei dobânzii pe piaţă, ceea ce conduce la creşterea cursului bursier al acţiunilor, la atragerea noilor acţionari. O situaţie optimă este cea când rentabilitatea financiară a înregistrat o creştere performantă, fapt ce atestă că a fost respectată corelaţia de eficienţă dintre efortul necesar şi efectul economic scontat.

146

Page 147: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

B. Analiza lichidităţii şi solvabilităţiiPrin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii. Măsura în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt exprimă solvabilitatea acestea, care se măsoară prin intermediul ratelor de lichiditate: - Rata lichidităţii imediate (Li), permite să facem judecăţi asupra capacităţii de rambursare instantanee a debitorilor, ţinând cont de disponibilităţile existente. Se calculează conform formulei:

Li =

O valoare pertinentă a raportului este dificil de stabilit. Excepţional ar fi dacă mijloacele băneşti ar fi suficiente pentru a alimenta integral fluxurile monetare de ieşire. Teoria economică apreciază că o valoare de 0,2-0,3 ar exprima raţionalitatea unei întreprinderi bine administrate din punct de vedere financiar. Valoarea scăzută a ratei lichidităţii imediate nu constituie, însă, o criză de solvabilitate, dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe ce pot fi uşor transformate în mijloace băneşti în concordanţă cu termenele de plată a obligaţiunilor. În schimb, o valoare ridicată a acestui indice poate avea şi efecte negative asupra activităţii întreprinderii, precum: folosirea neeficientă a resurselor disponibile, micşorarea capacităţii de cumpărare a disponibilului în legătură cu creşterea inflaţiei etc.

- Rata lichidităţii relative(Lr), pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile.

Lr =

Nivelul coeficientului trebuie să fie, de regulă, inferior lui 1, dar aprecierea realistă impune şi o atentă analiză a valorilor realizabile pe termen scurt, întrucât la formarea lor contribuie, în mod substanţial, politica de credit comercial promovată de întreprindere, precum şi starea financiară a clienţilor săi.

- Rata lichidităţii curente(Lc), relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile exigibile.

Lc =

Indicatorul pune în evidenţă importanţa şi calitatea bunurilor deţinute de întreprindere la care ea poate face apel atunci când este nevoită să-şi achite, la scadenţă, datoriile contractate pe termen scurt. Nivelul trebuie să fie mai mare decât 1. Practica mondială apreciază că valoarea minimă a acestui indicator trebuie să fie 1, iar valorile cuprinse între 1,2–1,8 indică o situaţie financiară favorabilă, care insuflă încredere creditorilor.

Existenţa unui grad scăzut al lichidităţii este provocat de creşterea ponderii activelor pe termen lung în totalul plasamentelor financiare. În aceste condiţii, se poate întrevedea că întreprinderea nu face faţă cererii creditorilor săi de a-şi onora la termen obligaţiile, decât în situaţia în care, fie că procedează la lichidarea unor active imobilizate – ceea ce înseamnă compromiterea existenţei sale – fie că încearcă să obţină amânare la plată sau noi împrumuturi pentru a face faţă acestor plăţi.

Pentru a se evita apariţia acestor situaţii nedorite, este necesar ca întreprinderea să dispună de un nivel optim de mijloace băneşti, care să permită evitarea blocajului în circuitul financiar, insolvabilităţii şi, implicit, falimentului. Practica ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată a demonstrat că existenţa la întreprindere a mijloacelor băneşti în proporţie de 1- 1,5% din totalul activului este suficientă pentru asigurarea efectuării plăţilor imediate.

De aceea, în aprecierea capacităţii de plată pe termen scurt a întreprinderii poate fi inclus şi indicatorul ce relevă gradul de asigurare a întreprinderii cu mijloace băneşti, calculat conform relaţiei:

Km.b. =

În dinamică, mărimea acestui indicator relevă gradul de îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei. Concomitent, creşterea valorii coeficientului poate să ateste nu numai un raport favorabil pentru echilibrul financiar al întreprinderii, dar şi acumularea unor resurse băneşti, fie insuficient utilizate, fie chiar

147

Page 148: Manual Finante prescurtat 2012 .doc

neproductive. În schimb, nivelul redus al gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti, reflectă o întârziere a încasărilor, reducerea capacităţii de plată a întreprinderii.

C. Indicatorii valorii de piaţă caracterizează, în mod generalizator, performanţele unei întreprinderi, întrucât ele stabilesc legătura dintre preţul acţiunilor pe piaţă şi valoarea contabilă ataşate acestor acţiuni. În acest scop, se calculează:

- Coeficientul de capitalizare bursieră (C/B)

Preţul acţiunii

C/B = –––––––––––––––––––––––

Profit pentru o acţiune

- Coeficientul Valoare de piaţă / Valoarea contabilă

Valoarea de piaţă Preţul de piaţă pentru o acţiune

–––––––––––––––––––– = ––––––––––––––––––––––––––––––––––

Valoarea contabilă Valoarea contabilă pentru o acţiune

Dividend pe acţiune

Randamentul /acţiune = –––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Valoarea bursieră a acţiunii

Profit net

Profit net / acţiune = –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Numărul de acţiuni comune

Urmărirea în dinamică a acestor indicatori permite să formulăm concluzii asupra poziţiei întreprinderii pe piaţa de valori mobiliare, iar nivelul lor influenţează decizia acţionarilor de menţinere sau de retragere a acţiunilor pentru a le investi în alte afaceri mai rentabile (depunere la bancă sau cumpărarea de obligaţiuni), precum şi deciziile potenţialilor investitori, care caută plasarea capitalului disponibil.

Rezultatele oferite de fiecare indicator, din cadrul sistemului, contribuie la fundamentarea deciziilor şi elaborarea programelor de dezvoltare pe anumite perioade, ajută la determinarea mărimii, sensului şi intensităţii diferiţilor factori asupra performanţelor financiare ale întreprinderii, creând posibilitatea interpretării complexe a situaţiei financiare a întreprinderii, a identificării şi valorificării rezervelor interne.

148