manual - drept civil si comercial

Dr. RADU STANCU Dr. DOINEL DINUICĂ

Drd. MĂDĂLINA STANCU

DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STANCU, RADU

Drept civil şi comercial pentru învăţământul superior economic – / Radu Stancu, Doinel Dinuică, Mădalina Stancu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

304 pag.; 23,5

ISBN (10) 973-725-515-1; ISBN (13) 978-973-725-515-0

I. Dinuică, Doinel

II. Stancu, Mădălina 347(498)(075.8) 347.7(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Lucia PLENICEANU Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI)

Bun de tipar: 13.02. 2006; Coli tipar: 19 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro

e-mail : [email protected] Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Dr. RADU STANCU Dr. DOINEL DINUICĂ

Drd. MĂDĂLINA STANCU

DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006 Universitatea SPIRU HARET

5

CUPRINS

PARTEA I. NOŢIUNI DE DREPT CIVIL

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept ……………….…………… 15

I.2. Diviziunile dreptului ………………………………….……………………... 18 I.3. Norma juridică ……………………………………………..……………….. 20

I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia …….………………… 20 I.3.2. Structura normei juridice ……………….……………………………... 21 I.3.3. Clasificarea normelor juridice ………….....…………………………... 22 I.3.4. Interpretarea normelor juridice …..…...………………………………. 24

I.4. Aplicarea dreptului ………………………………………………………….. 25 I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor ….………………... 26 I.4.2. Aplicarea dreptului în timp ………………….………………………… 27

I.5. Izvoarele dreptului …………………………………………………………… 28

Capitolul II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT, PRINCIPII ŞI IZVOARE

II.1. Definiţie ………………………………………………….…………………. 32 II.2. Obiectul dreptului civil …………………………………..…………………. 33 II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil ………………………………… 34 II.4. Izvoarele dreptului civil ………………………………..……………………

35

Capitolul III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia .……………. 38 III.1.1. Noţiune ……………………………………………………………... 38 III.1.2. Premisele ………………………………………..…….……………. 38 III.1.3. Caracterele raportului juridic civil …………………………………. 39

III.2. Structura raportului juridic civil (elementele raportului juridic civil)……………….. 40 III.2.1. Subiectele raportului juridic civil ……………………………………. 41 III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice ………………………………. 42 III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice ……………….……………. 45


6

III.2.4. Conţinutul raportului juridic civil …………………………………… 48 III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile ……………….…………… 49 III.2.6. Clasificarea obligaţiilor civile ………………………….……………. 52 III.2.7. Obiectul raportului juridic civil………………………………………. 54

Capitolul IV. BUNURILE

IV.1. Definiţie ……………………………………………………………………. 55 IV.2. Clasificarea bunurilor …………………………………...…….…………… 55

Capitolul V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

V.1. Faptul juridic. Noţiune şi clasificare ……..………………………………… 65 V.2. Actele juridice. Noţiune şi trăsături ..……………………………………….. 66 V.3. Clasificarea actelor juridice ………………………………..……………….. 66 V.4. Condiţiile actului juridic civil ……………………..……….……………….. 70

V.4.1. Noţiune şi clasificare ……………………..…………………………... 70 V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice …….………………………….. 72 V.4.3. Consimţământul ………………………...………..…………………... 72

V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale …………………….……………. 72 V.4.3.2. Condiţiile consimţământului ………….……………………… 74

V.4.4. Viciile de consimţământ. ……………………………………………... 76 Jurisprudenţă ………………………………………………………… 76 V.4.5. Obiectul actului juridic civil ……………..………..………………… 100 V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil ……………...…….…………….. 102

V.5. Forma actului juridic …………………………………….….………………. 103 V.6. Modalităţile actului juridic ……………………..…………..….……………. 104

V.6.1. Termenul ……………………………………………….…………… 105 V.6.2. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil ……………………….. 106 V.6.3. Sarcina ………………………………………………..……………… 108

V.7. Efectele actului juridic civil ………………….……………………………... 108 V.8. Nulitatea actului juridic civil ……………………………………………….. 111 V.8.1. Definiţie şi clasificare. …………………………………………………… 111 Jurisprudenţă ……………………………………………………………... 117

Capitolul VI. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

VI.1. Definiţie şi efecte …………………………….……………….……………. 124 VI.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele ……………….…………… 127

VI.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive ……………………………………. 127 VI.2.2. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor patrimoniale ………………………………………………………….

127

VI.2.3. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor nepatrimoniale ……………………………………………………….

130


7

VI.2.4. Termenele de prescripţie extinctivă ………………………………… 130 VI.2.5. Momentul de la care curge prescripţia……...………….……………. 133

VI.3. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei. …………………………………… 133 Jurisprudenţă ………………………………………………………………. 136

Capitolul VII. PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL

VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina probei. Condiţiile de admisibilitate a probelor ……………….……………

137

VII.2. Mijloacele de probă ……………………….……………………………… 138 VII.2.1. Înscrisurile ………………………….……………………………… 138 VII.2.2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială) ….…………… 141 VII.2.3. Mărturisirea ……………………………………..…………………. 143 VII.2.4. Prezumţiile …………..……………………………………………... 143 VII.2.5. Alte mijloace de probă …………….………………….…………… 144

Capitolul VIII. OBLIGAŢIILE CIVILE

VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor …………………….. 145 VIII.2. Contractul - izvor voluntar de obligaţii. Clasificarea contractelor …………………………………….……………

146

VIII.3. Încheierea contractelor …..……………………..……….………………... 147 VIII.4. Izvoare legale ale obligaţiilor …………..………………………………… 148

VIII.4.1. Cvasi-contractele ……………………….………...……………… 148 VIII.4.2. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (delicte şi cvasi-delicte). ……………………………..

152

Jurisprudenţă …………………………………………………….. 155

Capitolul IX. STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor. Principiul executării în natură ……………………………………………………….……………

165

IX.2. Stingerea obligaţiilor …………...……………………….…………………. 165 IX.2.1. Plata ………………………………………………………………… 166 IX.2.2. Plata prin subrogaţie ………………………………………………... 166 IX.2.3. Cesiunea bunurilor …………………………….….………………… 167 IX.2.4. Novaţia ……………………………………………………………… 168 IX.2.5. Delegaţia …………..………………………..………………………. 168 IX.2.6. Darea în plată ……………………………...………………………... 168 IX.2.7. Compensaţia ………………………………….…..………………… 169 IX.2.8. Confuziunea ……………………………….…...…………………… 169


8

Capitolul X. CONTRACTELE CIVILE X.1. Contractul de vânzare-cumpărare ………...………………………………… 170 X.2. Contractul de schimb ……………………..…..…………………………….. 173 X.3. Contractul de mandat ………………….….……..………………………….. 174 X.4. Contractul de locaţiune ………………….….……..………………………... 176 X.5. Contractul de arendare ……………………………………………………… 176 X.6. Împrumutul de folosinţă (comodat) ………………….….………………….. 178 X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum) ………………….….………………... 179 X.8. Contractul de depozit ……………………………………………………….. 181 X.9. Contractul de rentă viageră …………………………………….…………… 182 X.10. Contractul de joc sau „prinsoare”………………………………………….. 183 X.11. Contractul de întreţinere …………………………………………………… 184 X.12. Contractul de donaţie ……………………………………………………… 185 X.13. Contractul de tranzacţie …………………………………………………… 186 X.14. Contractul de antrepriză …………………………………………………... 188 X.15. Contractul de subantrepriză ………………………………….…………… 192 X.16. Contractul de societate civilă ……………………………………………... 192

Teste grilă………………………………………………………………………… 195

PARTEA A II-A. DREPT COMERCIAL

Capitolul I. DREPT COMERCIAL. NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE, IZVOARE

I.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial…………………………... 203 I.2. Corelarea cu alte ramuri de drept……………………………….……………. 205 I.3. Izvoarele dreptului comercial………………………………………………... 206 Jurisprudenţă ………………………………………………………………... 208

Capitolul II. FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE

II.1. Faptele de comerţ …………………………………………………………... 212 Jurisprudenţă ………………………………………………….……………. 215 II.2. Întreprinderile ……...…………………………...…………………………... 215 II.3. Domenii care constituie monopol al statului………………………………... 216

Capitolul III. COMERCIANŢII

III.1. Definiţie …………………………………………………………………… 217 III.2. Categoriile de comercianţi ………………………………………………… 217

III.2.1.Persoanele fizice ……………………………………………………. 217 III.2.2. Societăţile comerciale …...………………………….……………... 217 III.2.3. Asociaţiunea în participaţiune ……………………….……………. 219 Jurisprudenţă ………………………………………………………. 219


9

III.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală ……...…………………………. 220 III.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.) ……...………….……………. 220 III.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) …………………. 222

III.3. Dobândirea calităţii de comerciant ………………………………………… 223 III.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică ……………………………………………………………….

223

III.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale …………………………………………………………

223

III.4. Dovada calităţii de comerciant ……………………………….……………. 223 III.5. Încetarea calităţii de comerciant …...…………...…………….……………. 224 III.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor ………………………………... 224

Capitolul IV. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

IV.1. Prepuşii comercianţilor ………………….………………………………… 225 IV.2. Reprezentarea ……………..…………………..…………….……………... 226 IV.3. Comişii pentru negoţ ………………………………………………………. 226 IV.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ) ..…….…………………………….. 227 IV.5. Mijlocitorii ………...……………………………………………………… 227 IV.6. Agenţii de comerţ ………...…………….………………………………….. 227

Capitolul V. FONDUL DE COMERŢ

V.1. Noţiune ………………………………………………..……………………. 230 V.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ ..……………………………... 230

V.2.1. Bunurile imobile …………. ………………………………………... 230 V.2.2. Bunurile mobile corporale .……………………….………………… 231

V.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ ..…………………………... 231 V.3.1. Firma ………………………………………………….……………. 231 V.3.2. Emblema ……………………. ……………………………………... 232 V.3.3. Clientela şi vadul comercial ...……………….……………………... 232 V.3.4. Drepturile de proprietate industrială …...…………………………... 232 V.3.5. Drepturile de autor ……..……...…………………………………… 234

V.4. Actele juridice privind fondul de comerţ ……………….…………………. 234

Capitolul VI. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

VI.1. Contractul - izvor de obligaţii comerciale ………………………………... 235 VI.2. Încheierea contractelor comerciale ………………………………………... 236 VI.3. Probele specifice dreptului comercial ……………………………………... 239 VI.4. Contractul de vânzare-cumpărare ……….………………..….……………. 242

VI.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare ………………. 242 VI.4.2. Definiţie şi trăsături………..……………………………………….. 242 VI.4.3. Capacitatea părţilor ………………………………………………… 243 VI.4.4. Obiectul contractului ……………………..………………………… 244 Jurisprudenţă ……………………………………………………….. 245 VI.4.5. Obligaţiile vânzătorului ………………….…………………………. 246 VI.4.6. Obligaţiile cumpărătorului …………………….…………………… 247 VI.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială …………... 247 VI.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială …………………. 248 VI.4.9. Neexecutarea contractului. …………………………………………. 249

VI.5. Contractul de mandat comercial …………………………………………...

249


10

VI.5.1. Noţiune, obiect, trăsături …………………..……………………… 249 VI.5.2. Condiţii de validitate ……..………………………………………… 250 VI.5.3. Obligaţiile părţilor.………………….……………………………… 250 VI.5.4. Încetarea mandatului ………………………….……………………. 251

Jurisprudenţă ………………………………………………………. 251 VI.6. Contractul de comision …………...…………….…………………………. 252

VI.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice…….………………………….. 252 VI.6.2. Condiţiile de valabilitate ……………….………………………….. 252 VI.6.3. Obligaţiile părţilor…. ………...……….…………………………… 253 Jurisprudenţă ………………………………………………………. 254 VI.6.4. Încetarea contractului de comision………………….……………… 254

VI.7. Contractul de consignaţie ……………………………..….………………. 254 VI.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect…………………….……………. 254 VI.7.2. Condiţiile de validitate… ……….…….…………………………… 256 VI.7.3. Obligaţiile părţilor………. ……………….……………………….. 256 VI.7.4. Încetarea contractului …..…………………………………………... 258

VI.8. Contractul de report …………..…………………………………………… 258 VI.9. Contractul de cont curent ……………..……..……………….……………. 259

VI.9.1. Noţiune ……………………………………………………………... 259 VI.9.2. Efecte ……………………………….……………………………… 259 VI.9.3. Caractere juridice …………………..………………………………. 260 VI.9.4. Încetarea contractului …..……………………..……………………. 260

VI.10. Contractul de leasing …………..…………………….…………………… 260 VI.10.1. Noţiune ……………………………...…………………………... 260 VI.10.2. Obiectul contractului …………...…………….…………………. 260 VI.10.3. Felurile leasingului …………..………..………………………… 260 VI.10.4. Elementele contractului de leasing .……………………………... 261 VI.10.5. Obligaţiile locatorului …………..………….……………………. 261 VI.10.6. Obligaţiile utilizatorului ..……………………..…………………. 261 VI.10.7. Drepturile utilizatorului ..………………………………………... 261 VI.10.8. Aspecte fiscale ………….. ……….……………………………... 262 VI.10.9. Caractere juridice .………… …………………………………… 262

VI.11. Contractul de franciză..……… …………..………………………………. 262 VI.11.1. Noţiune ..… ………………………………..……….…………… 262 VI.11.2. Obiectul contractului ....… ……………………………………… 262 VI.11.3. Caractere juridice . ………………………………………………. 262 VI.11.4. Elementele contractului .…… …………………………………... 263

VI.12. Contractul de gaj comercial………………………………………………. 263 VI.12.1. Noţiune ..… ………………………………..…………………… 263

Capitolul VII. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

VII.1. Noţiune .…………… …………………………………………………….. 265 VII.2. Caracteristici ..…………..… …………………………………………….. 265 VII.3. Clasificare ..…………………… ….……………………………………… 265

VII.3.1. Clasificare după conţinutul lor .….………………………………. 265 VII.3.2. Clasificare după modul în care circulă ..………….…. …………. 266

VII.4. Cambia .……… ………………………………………………………….. 266 Universitatea SPIRU HARET

11

VII.4.1. Noţiune ..…… ………….…………………..……………………. 266 VII.4.2. Caracterele cambiei ..… ……………………..…………………... 266 VII.4.3. Condiţii de validitate ..…… …………………………………….. 267

VII.4.3.1. Condiţii de fond . ………………………….…………… 267 VII.4.3.2. Condiţii de formă …………….………………………… 267

VII.4.4. Girul ..……… ……………………………………………………. 268 VII.4.5. Acceptarea cambiei .……… …………………………………….. 268 VII.4.6. Revocarea cambiei .……… ……………………………………… 268 VII.4.7. Refuzul de a accepta cambia .…..… ……………….……………. 268 VII.4.8. Avalul ..…… ………………………….…………………………. 268

VII.5. Biletul la ordin ..………………………………………………………….. 268 VII.5.1. Noţiune ………….………………………………….……………. 268 VII.5.2. Caractere juridice …………………..………….…………………. 268 VII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin ……………………... 269 VII.5.4. Girul biletului la ordin ..………….………………………………. 269 VII.5.5. Avalul biletului la ordin ..…… ………….………………………. 269 VII.5.6. Plata biletului la ordin ………….………….…………………….. 269

VII.6. Cecul .… ………….………………………………………………………. 269 VII.6.1. Noţiune..………………… ….…………………………………… 269 VII.6.2. Condiţii esenţiale de formă ..…………………………………….. 269 VII.6.3. Condiţii esenţiale de fond .....………………… ………………… 269 VII.6.4. Formele cecului ..…………… …………….……….……………. 270

VII.7. Conosamentul ..…………….…… ………………………….……………. 270 VII.7.1. Noţiune ..………..… ….…………………………………………. 270 VII.7.2. Menţiunile conosamentului ..………..…………………………… 270 VII.7.3. Felurile conosamentului .………..…………..…………………… 270 VII.7.4. Pluralitatea de exemplare .…...……..……………….…………… 271 VII.7.5. Predarea bunurilor ..…………….………………………………... 271

VII.8. Warantul ..……………………….……..…………………….…………… 271

Capitolul VIII. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

VIII.1. Clasificare ……………………………………………………………….. 272 VIII.1.1. Clasificarea după numărul societăţilor …………….…………… 272 VIII.1.2. Clasificarea după natura societăţii .……………………………... 272 VIII.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor ……………………… 273 VIII.1.4. Clasificarea după structura capitalului şi modul de împărţire a lui ………………………………………………...

273

VIII.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii de titluri comerciale de valoare …………………………………………..

273

VIII.2. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile comerciale ………………………………………………….…………….

273

VIII.3. Elementele de identificare ale societăţii ………..………….…………….. 274 VIII.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale în afara sediului său social principal …………………………………….

275

VIII.5. Constituirea societăţii comerciale ..……………………………………… 275 VIII.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz a emblemei ……………………………………….…………….

275

VIII.5.2. Întocmirea actului constitutiv …….……………………………...

275


12

VIII.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice ale acestuia ……………………………………………………….

276

VIII.5.4. Înmatricularea societăţii …...……………………………………. 276 VIII5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului ……….…………………… 277

VIII.6. Organele societăţii comerciale ……..……………………………………. 278 VIII.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale …………... 278 VIII.6.2. Organele de administrare………………………………………... 279 VIII..6.3. Organele de control ……..……………………………………… 279

VIII.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea ……...………………………. 280 VIII.7.1. Dizolvarea ……………………………..………………………... 280 VIII.7.2. Fuziunea şi divizarea ………………….…….………………….. 280 VIII.7.3. Lichidarea …………………………..………….……………….. 280

Teste grilă……………………………………………………….……………….. 281


13

Partea I

DREPT CIVIL


14


15

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În existenţa sa, care se confundă cu cea a societăţii, dreptul a primit numeroase definiţii. Romanii au definit dreptul prin raportare la morală şi echitate: jus est art boni et aequi („dreptul este arta binelui şi echităţii”). În decursul timpului, şcolile dreptului au definit această noţiune în variate moduri.

În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului.

Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni. Drepturilor subiective le corespund obligaţiile celorlalţi membri ai societăţii (obligaţiile corelative) de a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile subiective, împreună cu obligaţiile corelative, alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice ce iau naştere între membrii societăţii.

Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului.

Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa defineşte ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”1.

În decursul timpului, în ştiinţa dreptului s-au format mai multe şcoli, curente şi teorii.

• Şcoala dreptului natural îşi are rădăcinile în antichitate, când arbitrariului guvernanţilor, opresiunii, nedreptăţii, tiraniei le-au fost opuse natura, egalitatea oamenilor de la natură2. În cadrul acestei orientări doctrinare

1 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.42. 2 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,

p.44-45. Universitatea SPIRU HARET

16

au fost formulate teoriile contractualiste. Hugo Grotius (1583-1645) a pus în evidenţă două idei ce stau la baza acestei concepţii:

– ideea stării naturale a oamenilor; – ideea contractului social. Oamenii s-au aflat într-o stare naturală, în care nu existau nici legi, nici

ordine, nici guvernare. La un moment dat, aceştia au trecut la stadiul de societate. Trecerea s-a făcut prin încheierea unui contract în care se obligau să se respecte reciproc şi să trăiască în pace unii cu alţii. Ulterior, ei au semnat un al doilea contract social prin care se obligau să se supună unei guvernări alese de ei înşişi. Izvorul puterii politice se află în popor şi guvernanţii sunt obligaţi să se supună dreptului natural3.

• J.J. Rousseau (1712-1788) nu a considerat contractul social un fapt istoric real, ci o construcţie ipotetică. În comunitatea primitivă, oamenii erau liberi şi egali, iar fericirea lor decurgea din egalitate şi libertate. Apariţia civilizaţiei moderne a dus la încetarea stării naturale de fericire. Oamenii au renunţat la drepturile decurgând din starea naturală, în favoarea colectivităţii din care făceau parte. A devenit necesară o formă de organizare socială care să garanteze oamenilor fericirea şi egalitatea. Pe baza contractului social, drepturile naturale ale oamenilor sunt restituite ca drepturi civile. Statul şi legea trebuie să se subordoneze voinţei generale.4

Şcoala dreptului natural a fost criticată de şcoala istorică a dreptului, de pozitivismul juridic şi de teoriile sociologice.5

• Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind Savigny. Principalele teze ale acestei orientări sunt:

– dreptul se naşte în mod spontan, se cristalizează în mod inconştient şi se dezvoltă în strânsă legătură cu spiritul unui popor;

– dreptul este un produs colectiv al desfăşurării istorice a vieţii unui popor;

– instituţiile juridice poartă în ele trecutul poporului respectiv; – nu legea, ci cutuma constituie principalul izvor al dreptului, legea

neformulând reguli conştiente; – legiuitorul nu dispune de o putere creatoare de drept, el fiind numai un

organ al conştiinţei naţionale; – codificarea dreptului nu este necesară, deoarece aceasta tinde să

modifice în mod violent starea de drept şi să o constrângă să intre într-un cadru rigid;

3 Idem, p.47-48. 4 Idem, p.52-53. 5 Idem, p.55.


17

– pe măsură ce dreptul evoluează, conştiinţa populară nu se mai poate manifesta direct;

– legile nu au o valabilitate şi aplicabilitate universală, fiecare popor dezvoltându-şi dreptul propriu6.

• Teoria organică a dreptului îl are ca fondator pe Herbert Spencer, potrivit căruia viaţa este un gigantic proces ritmic, iar evoluţia se desfăşoară de la uniform şi amorf către diversitate şi specializare. Societatea umană este asimilată unui organism biologic. Individul se adaptează existenţei după principiul eredităţii. Experienţa acumulată de o generaţie devine instinct la următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin instincte pe baza experienţei generaţiei precedente. Spencer preconiza că, în viitor, individul va fi perfect adaptat necesităţilor vieţii sociale7.

• Pozitivismul respinge orice idei de drept natural, neagă justiţia transcendentală şi admite, în mod exclusiv, numai cunoaşterea realităţii pozitive, juridice sau ştiinţifice. Pozitivismul în drept îmbracă două forme:

– pozitivismul juridic, numit şi pozitivism analitic; – pozitivismul ştiinţific, în care pot fi incluse: a) pozitivismul pragmatic;

b) pozitivismul sociologic; c) utilitarismul8. a) Pozitivismul juridic concepe separarea dreptului aşa cum este de

dreptul aşa cum trebuie să fie. Sunt recunoscute doar normele în vigoare fără a se pune întrebarea dacă este un drept just sau nejust, drept sau nedrept. Se caracterizează prin următoarele teze:

– legile sunt comandamente ale fiinţei umane; – nu este necesară raportarea dreptului la morală şi nici a dreptului aşa

cum este la dreptul aşa cum trebuie să fie; – studiul conceptelor juridice trebuie separat de cercetarea istorică a

cauzelor şi originii legilor, de cercetarea sociologică; – din sistemul juridic, care este un sistem logic „închis”, prin mijloace

logice pot fi deduse decizii juridice corecte, pe baza normelor juridice prestabilite, fără să se ia în considerare scopurile sociale, politica sau normele morale.9

b) Pozitivismul ştiinţific susţine teza provenienţei dreptului din fapte, din factori economici şi istorici, studierea lui trebuind să fie făcută prin metode ştiinţifice şi printr-o optică sociologică. Dreptul nu este un produs arbitrar al puterii, ci un produs social generat de istorie şi economie.10

6 Idem, p.64-66. 7 Idem, p.68-70. 8 Idem, p.84. 9 Idem, p.93-94. 10 Idem, p.84-85.


18

c) Utilitarismul a fost îndreptat împotriva şcolii dreptului natural. Helvetius, unul dintre fondatorii acestui curent, afirma că sancţiunea, constrângerea, prevăzută de dispoziţiile legislative, reprezintă mijlocul prin care se armonizează interesele individuale cu cele ale societăţii. Individul pune în cumpănă răul pe care l-ar suferi prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege şi avantajul pe care l-ar obţine dacă nu ar respecta legea. J. Bentam, un alt reprezentant al utilitarismului, se pronunţa pentru adoptarea unei legislaţii care să înlăture restricţiile şi inechităţile din calea dezvoltării umane şi considera că, după obţinerea egalităţii poziţiilor sociale ale indivizilor, legislaţia va dispărea. Concluzia sa era că atât moralistul, cât şi legiuitorul trebuie să studieze sentimentele umane eterne şi ireversibile, şi anume, căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei, acestora subordonându-li-se principiul utilităţii. El mai considera dreptul ca un echilibru al intereselor.11

Prin această prezentare a şcolilor de gândire din ştiinţa dreptului putem defini încă două concepte privind noţiunea de drept, şi anume:

– drepturile naturale, care sunt acele drepturi inerente indivizilor provenind de la natură, din egalitatea naturală a oamenilor;

– dreptul pozitiv, care este dreptul creat de oameni, aşa cum este el şi nu aşa cum ar trebui să fie, adică dreptul în vigoare, consacrat de stat şi asigurat de forţa lui de constrângere.

Dreptul nu este acelaşi în toate timpurile şi locurile. În funcţie de condiţiile economice, sociale, politice şi religioase concrete şi de conţinutul său, pe baza metodei tipologice, el poate fi clasificat după cum urmează:

– în plan istoric: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez sau drept socialist;

– în funcţie de familia de drept căreia îi aparţine: drept romano-germanic, drept anglo-saxon, drept musulman, drept comunitar.

I.2. Diviziunile dreptului

Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în evidenţă divizarea dreptului în drept public şi drept privat, definindu-le astfel:

– Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat (dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea republicii);

– Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet (dreptul privat este acela care priveşte interesele individuale).

La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri ale dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de reglementare sau studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.

11 Idem, p.104 -106. Universitatea SPIRU HARET

19

În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului: – dreptul constituţional; – dreptul administrativ; – dreptul penal; – dreptul penal internaţional; – dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular); – dreptul mediului; – dreptul financiar ş.a. Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri: – dreptul civil; – dreptul comercial; – dreptul familiei; – dreptul bancar ş.a. În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen de

relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia căsătoriei, instituţia contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de instituţie juridică poate să desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată cu administrarea justiţiei.

Diviziunea dreptului se continuă până la elementul său de bază care este norma juridică – într-o exprimare comparativă am putea spune că norma juridică este pentru drept ceea ce este atomul pentru chimie sau pentru fizică (fig. 1.).

DREPTUL

DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT

RAMURI ALE DREPTULUI RAMURI PUBLIC: ALE DREPTULUI PRIVAT

- constituţional; - civil; - administrativ; - comercial; - financiar; - familiei ş.a. - penal; - procesual – penal - internaţional public ş.a.

INSTITUŢII JURIDICE INSTITUŢII JURIDICE NORME JURIDICE NORME JURIDICE

Fig. 1. Diviziunile dreptului Universitatea SPIRU HARET

20

I.3. Norma juridică

I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia

Norma juridică este o regulă socială de comportament, generală, impersonală şi obligatorie.

O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea, faptul că este o regulă de comportare socială. Această trăsătură însă nu este suficientă pentru identificarea normei juridice, în cadrul societăţii existând şi alte reguli de comportare: etice, religioase, morale, tehnice ş.a. Raportul existent între normele juridice şi ansamblul regulilor sociale de comportament este un raport de la parte la întreg, toate normele juridice fiind reguli de comportare socială, dar nu toate regulile de comportare socială sunt şi norme juridice.

Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie generalitatea şi impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a fi normă juridică, trebuie să nu se adreseze nominalizat şi să se aplice în toate împrejurările de acelaşi fel. Aplicarea ei într-o situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de acelaşi fel, mai exact spus ea se aplică tuturor cazurilor pe care le reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma juridică, în funcţie de subiecţii cărora li se adresează, are o sferă de aplicare mai îngustă, fără însă a-şi pierde caracterul ei general sau impersonal. Spre exemplu, în Constituţia României, anumite drepturi sunt acordate numai cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor nefiindu-le acordate aceste drepturi. De asemenea, în Codul penal sunt o serie de infracţiuni care pot fi săvârşite numai de militari (absenţa nejustificată, dezertarea etc.) sau numai de către funcţionari (luarea de mită, abuzul în serviciu ş.a.). Acest sistem gradual în care se înscrie norma juridică nu-i afectează trăsătura de generalitate şi impersonalitate.

Acest fapt este pus în evidenţă şi în dreptul roman. Iulianus, în Digeste, spunea că „nici legile, nici senatus consultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.

Caracterul general şi impersonal al normei se păstrează şi în cazurile în care aceasta se aplică numai în anumite părţi determinate ale teritoriului unui stat (exemplu: unităţi administrativ-teritoriale, zona de frontieră, zonele libere etc.).

Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este obligativitatea. Spre deosebire de alte norme de comportare socială (norme morale, norme etice, norme religioase etc.), norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin intervenţia coercitivă a statului în caz de neconformare.


21

I.3.2. Structura normei juridice

Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei juridice, aceasta trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice arată cum este formulată, din punct de vedere logic, prescripţia pe care o conţine”.12

Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune (fig. 2.).

IPOTEZĂ

NORMA JURIDICĂ DISPOZIŢIE SANCŢIUNE

Fig. 2. Structura normei juridice

Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în care este aplicabilă.

Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită care trebuie adoptat.

Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele neadoptării conduitei prescrise.

În practică sunt foarte rare situaţiile când cele 3 părţi sunt reunite în acelaşi text, cele mai des întâlnite fiind situaţiile în care ipoteza este subînţeleasă sau în care sancţiunile sunt grupate la partea finală a actului normativ. Aceste aspecte ţin de structura tehnico-legislativă a normei juridice.

Construcţia tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna structurii logico-juridice a normei.13

Structura tehnico-legislativă a normei juridice nu trebuie confundată cu structura şi sistematizarea actelor normative.

Structura actului normativ priveşte părţile componente ale acestuia, respectiv acesta putând fi împărţit în părţi, titluri, capitole, subcapitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate şi alte subdiviziuni marcate cu cifre, litere sau liniuţe. Tot de alcătuirea actului normativ ţine şi structura sa logică de conţinut, în funcţie de care un act normativ este alcătuit din:

– titlul actului normativ, care trebuie să arate în mod sintetic obiectul reglementării;

12 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,

p.186. 13 Nicolae Popa, op.cit., p.159.


22

– dispoziţiile generale, care determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate şi unele prevederi de natură să orienteze întreaga reglementare;

– dispoziţiile de conţinut, care reprezintă reglementarea propriu-zisă ce formează obiectul actului normativ;

– dispoziţiile tranzitorii şi finale, care reglementează situaţiile intermediare, de tranziţie de la un regim juridic la altul, data intrării în vigoare, precum şi dispoziţii privind abrogarea altor texte de lege.

Articolele ce compun actele normative se numerotează cu cifre arabe. Numerotarea cu cifre romane se utilizează numai în cazul actelor normative prin care se modifică alte acte normative.

I.3.3. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: a) după criteriul conduitei pe care trebuie s-o aibă destinatarii; b) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate; c) după modul de redactare. a) Clasificarea după criteriul conduitei În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei

juridice, normele juridice pot fi (fig. 3.):

onerative imperative prohibitive Norme juridice permisive dispozitive supletive

Fig. 3. Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau să

nu se facă ceva. Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se

deroga. Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Exemplu: Art.1212 Cod civil: „Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.

Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt specifice obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii. Exemplu: art.1424 Cod civil: „Locatarul nu poate, în cursul locaţiunii, să schimbe forma lucrului închiriat sau arendat”.


23

Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a subiectului de drept în alegerea conduitei.

Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită conduită, fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică. Exemplu de astfel de norme: dispoziţiile procedurale privind căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti. Justiţiabilul nemulţumit de soluţia dată într-un proces poate s-o atace la instanţa superioară (cu apel sau recurs, ori o cale extraordinară de atac), fără însă a fi obligat să facă acest lucru.

Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului, atunci când acesta nu alege singur conduita sa. Exemplu: în caz de divorţ, dacă soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei, vine legea peste manifestarea lor de voinţă neefectuată şi dispune că vor purta numele avut înainte de căsătorie.

b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate În funcţie de acest criteriu, normele pot fi clasificate astfel: – norme generale; – norme speciale; – norme de excepţie. Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele

speciale derogă de la dreptul (de exemplu: dreptul comun) şi prevalează în faţa normelor generale. La concursul dintre o normă generală şi una specială se aplică norma specială. Exemplu: normele juridice prin care sunt stabilite drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii unui stat sunt speciale în raport cu normele care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru persoanele aflate pe teritoriul statului respectiv. Normele de excepţie reglementează situaţii de excepţie (exemplu: încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani, care se face numai în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate).

c) Clasificarea după modul de redactare În funcţie de modul de redactare, normele juridice pot fi: – norme complete, adică cele ce respectă structura trihotomică a normei,

având şi ipoteză şi dispoziţie şi sancţiune; – norme incomplete, adică acele norme cărora le lipseşte unul din

elementele structurii lor logico-juridice. Când acestea trimit la un alt text de lege se numesc norme de trimitere.

Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de: – ramura de drept căreia îi aparţin: de drept civil, penal, constituţional,

administrativ, financiar, familiei, comercial etc.; – de sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o pedeapsă)

sau stimulative (au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă: distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de impozite, reducerea pedepsei). Tot după sancţiune, normele pot fi cu sancţiuni penale, civile, administrative sau disciplinare sau cu


24

sancţiuni alternative (închisoare sau amendă) ori cumulative (închisoare şi interzicerea unor drepturi). O altă clasificare după sancţiune împarte normele în reparatorii (exemplu: repun părţile în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor) şi de anulare (stabilesc nulitatea unui act). Şi, în fine, o ultimă clasificare după sancţiune: normele pot fi cu sancţiuni absolut determinate sau cu sancţiuni relativ determinate (exemplu: se pedepseşte conform legii);

– după actul normativ din care provin: din lege, din ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, din ordine ale miniştrilor ş.a.;

– după conţinutul lor: norme principii (exemplu: principiile generale din Constituţie, coduri, alte legi care stabilesc orientările generale de aplicare a dreptului), norme definiţii (se definesc anumite concepte: contractul, locaţiunea, arenda etc.), norme de conţinut, norme de stabilire a competenţei, atribuţiilor, sarcinilor.

I.3.4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-juridică de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi legale pentru a vedea dacă şi cum se aplică într-un caz dat. Scopul interpretării este de a releva intenţia legiuitorului, gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i da satisfacţie deplină.

Prin interpretare se poate realiza nu numai înţelegerea unui text obscur, imperfect, contradictoriu cu el însuşi sau cu alte texte, ci şi relevarea spiritului legii, remedierea insuficienţei, precizarea sensului exact, precum şi aplicarea în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

Interpretarea normelor juridice este o problemă de aplicare a dreptului, trecerea de la general la particular.

După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială (facultativă, doctrinală).

Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă. Interpretarea autentică este dată de legiuitorul însuşi. Interpretarea judiciară este făcută de instanţa de judecată. Interpretarea administrativă provine de la organul de aplicare care este, în acest caz, o autoritate administrativă.

Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.

Interpretarea poate fi făcută prin mai multe metode, unele intrinseci, altele extrinseci.

a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate. Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a sensului

cuvintelor şi legăturii dintre ele. Exemplu: folosirea ca element de legătură între mai multe condiţii a conjuncţiei „şi” ne arată că acestea sunt cumulative.


25

Folosirea conjuncţiei „sau” indică condiţii alternative (ori una, ori alta, nu şi una şi alta).

Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a minus ad majori).

Raţionamentul a pari presupune aplicarea legii prin analogie, deducerea unei asemănări din altă situaţie. Raţionamentul a fortiori (cu atât mai mult) arată că norma se justifică cu atât mai mult a fi aplicată într-un anume caz, decât într-un alt caz. Raţionamentul per a contrario ne arată că dacă într-un caz nu se aplică o anumită normă, pe cale de consecinţă, trebuie aplicată o altă normă (dacă într-o situaţie nu se aplică o normă specială, per a contrario se aplică norma generală). Celelalte două raţionamente a majori ad minus (minori) şi a minus ad majus (majori), semnificând de la mai mult la mai puţin şi de la mai puţin la mai mult, au semnificaţia de cine poate mai mult, poate şi mai puţin şi, respectiv, dacă pentru mai puţin, categoric, şi pentru mai mult.

b) Metodele de interpretare extrinsecă au la bază aspecte exterioare textelor interpretate.

Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul avut în vedere de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii (foarte des este întâlnită formula: litera şi spiritul legii).

Metoda istorică analizează condiţiile istorice, economico-sociale, politice, geopolitice existente la momentul adoptării legii.

Metoda sistemică are în vedere raportarea normei juridice la ansamblul actului normativ din care face parte, la ramura de drept, la instituţia juridică. O normă juridică nu poate fi interpretată prin scoaterea din context.

În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi: – literal, adică norma juridică trebuie aplicată literal (ad literam); – extensiv, adică să i se lărgească aplicarea, cum este în cazul enu-

merărilor exemplificative sau aplicării prin analogie (art. 3 Cod civil român: „Judecătorul care refuză a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”);

– restrictiv, când normei i se îngustează sfera de aplicabilitate (exemplu: art. 5 Cod civil român: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”).

I.4. Aplicarea dreptului

Aplicarea dreptului urmează a fi analizată atât în spaţiu şi asupra persoanelor (destinatarilor), cât şi în timp.


26

I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor

În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor, principiul fundamental este cel al teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu există şi excepţii.

Teritoriul este definit ca suprafaţa uscatului şi apelor cuprinse între graniţele unui stat, împreună cu coloana de aer existentă deasupra ei şi subsolul aferent.

Dreptul unui stat se aplică şi în afara teritoriului acestuia, la bordul navelor şi aeronavelor aflate sub pavilionul său, pe teritoriul ambasadelor şi misiunilor sale diplomatice, precum şi cetăţenilor săi aflaţi în afara graniţelor. În anumite situaţii, legea poate fi aplicabilă chiar şi străinilor sau apatrizilor aflaţi în afara graniţei. De asemenea, legile unui stat mai pot fi aplicate în afara graniţelor sale atunci când părţile unui contract, civil sau comercial, au ales-o ca lege aplicabilă.

Excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării legilor există şi în interiorul statului. Pe teritoriul misiunilor diplomatice, asupra personalului diplomatic sau la bordul navelor şi aeronavelor străine, nu se aplică dreptul naţional.

În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în evidenţă două categorii de destinatari:

– destinatari de primă linie, adică persoanele cărora norma juridică le stabileşte drepturi sau obligaţii;

– destinatari de linia a doua, adică autorităţile însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar s-o aplice.

Cu excepţiile arătate la aplicarea legii în spaţiu, potrivit principiului teritorialităţii, pe teritoriul unui stat legile se aplică tuturor persoanelor fie că sunt cetăţeni ai statului, fie că sunt apatrizi, fie că sunt străini.

Tratatele internaţionale, ratificate de România, fac parte din dreptul intern. Constituţia României, la art.20 alin.(2) prevede că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Potrivit art.11 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, „Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”.

Atunci când este vorba de bunuri, legea aplicabilă în ce priveşte posesia, proprietatea şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor este cea a locului unde se află bunul.


27

I.4.2. Aplicarea dreptului în timp

În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente: 1) intrarea în vigoare a normei juridice; 2) acţiunea normei juridice; 3) ieşirea din vigoare a normei juridice. 1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de momentul aducerii

la cunoştinţa destinatarilor ei. Art.78 din Constituţia României prevede că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În ce priveşte ordonanţele şi hotărârile Guvernului, art.108 alin.(4) din Constituţia României prevede că acestea se publică în „Monitorul Oficial al României”, cu excepţia hotărârilor cu caracter militar, care se comunică numai instituţiilor interesate. Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei lor.

Sunt cazuri în care, pentru pregătirea condiţiilor necesare aplicării unor acte normative, este nevoie de o perioadă de timp. În aceste cazuri, actele normative, în cuprinsul lor, prevăd în mod expres date de la care intră în vigoare. Un astfel de exemplu îl constituie Ordonanţa Guvernului României nr.70/1994 privind impozitul pe venit, care a fost emisă în august 1994 şi s-a aplicat începând cu 1 ianuarie 1995.

2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta este activă, este situată între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. Norma juridică dispune numai pentru viitor. Sunt însă situaţii în care norma juridică poate retroactiva sau ultraactiva.

Norma juridică retroactivează atunci când se aplică şi unor situaţii anterioare intrării sale în vigoare. Sunt admise următoarele excepţii de la principiul neretroactivităţii legilor:

– legea penală mai favorabilă; – normele juridice de interpretare, care se aplică de la momentul intrării în

vigoare a normelor la care se referă. Sunt şi situaţii în care norma juridică ultraactivează, adică se aplică şi

după ieşirea sa din vigoare. Astfel, potrivit art.16 din Codul penal, legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite pe timpul cât aceasta este în vigoare, chiar dacă urmărirea penală şi judecarea acestora au loc după ajungerea ei la termen. Această excepţie de la principiul neultraactivităţii este un mijloc de a contracara încercările de înfrângere a legii prin săvârşirea de infracţiuni, în special la momente apropiate de ajungerea la termen, când timpul material rămas nu ar permite descoperirea autorului şi tragerea lui la răspundere.

3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele modalităţi: – prin ajungere la termen; – prin cădere în desuetudine; – prin abrogare.


28

Legile temporare ies din vigoare prin ajungerea lor la termen. Legile bugetare anuale sunt legi temporare şi ies din vigoare la sfârşitul

exerciţiului financiar anual, sau atunci când noua lege bugetară nu a fost adoptată în exerciţiul bugetar precedent, în exerciţiul financiar următor la momentul adoptării noii legi.

Se consideră că legile sunt ieşite din vigoare, prin cădere în desuetudine, atunci când, deşi acestea formal nu sunt abrogate sau nu sunt ajunse la termen, datorită schimbării realităţilor economico-sociale, politice sau culturale, destinatarii lor nu mai au reprezentarea obligativităţii aplicării acestora.

Din dreptul românesc putem exemplifica o astfel de ieşire din vigoare a normelor juridice, prin căderea în desuetudine, chiar cu Constituţia socialistă a României din 1965, care, după anul 1990, deşi nefiind formal abrogată, datorită schimbărilor social-politice ce au survenit, nu s-a mai aplicat, populaţia nemaiavând reprezentarea că aceasta reprezintă legea fundamentală.

Abrogarea este modalitatea cea mai întâlnită de ieşire din vigoare a normelor juridice. De regulă, are loc la momentul intrării în vigoare a altei norme juridice, dar abrogarea poate interveni şi fără ca în locul normei abrogate să fie edictată altă normă juridică (fig. 4.).

directă expresă Forme de abrogare indirectă (tacită = implicită)

Fig. 4. Forme de abrogare a normelor juridice Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea nouă prevede

expres ce act normativ se abrogă. Exemplu: „la data intrării în vigoare a prezentei legi (hotărâre a Guvernului României etc.) se abrogă Legea nr.…..(Hotărâre a Guvernului României nr.…. etc.).”

Abrogarea expresă indirectă nu prevede ce act normativ se abrogă, ci stipulează doar că „se abrogă orice prevedere contrarie”.

Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu prevede nici abrogarea expresă directă şi nici cea indirectă, dar conţinutul acestuia din urmă este esenţial diferit de cel al altui sau altor acte normative ce reglementează aceeaşi (aceleaşi) problemă(e) şi face inaplicabile prevederile anterioare.

I.5. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni: – izvoarele de drept în sens material, denumite izvoare materiale sau

izvoare reale; – izvoare de drept în sens formal, denumite izvoare formale.


29

Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare acestuia pe care Fr. Geny le concepea ca „dat”-uri ale dreptului. Aceste izvoare materiale, denumite şi factori de configurare a dreptului, sunt:

– cadrul natural; – cadrul social-politic şi cultural; – cadrul geopolitic; – factorul uman. Izvoarele formale sunt formele de exprimare a normelor de drept. Sunt considerate ca izvoare formale ale dreptului: – obiceiul juridic (cutuma); – practica judecătorească şi precedentul judiciar; – doctrina judiciară; – contractele normative; – actele normative. Cel mai vechi izvor de drept îl constituie cutuma (obiceiul juridic), care

precede dreptul scris. La apariţia sa, dreptul a preluat o parte din obiceiuri pe care le-a adaptat realităţii. Este acea parte a normelor juridice care, în definiţia dreptului, au fost calificate ca recunoscute de către stat. Cutuma implică o îndelungată practică socială. De altfel, pentru ca obiceiul juridic să constituie izvor de drept, este necesar să fie îndeplinite două condiţii:

– condiţia obiectivă, materializată într-o practică îndelungată şi necontestată;

– condiţia subiectivă, constând în acceptarea şi recunoaşterea caracterului obligatoriu asigurat de existenţa sancţiunii pentru cazurile de nerespectare.

Cutuma sau obiceiul juridic nu se confundă cu uzanţele, care sunt practici sociale constante şi uniforme, general acceptate şi urmate. Exemple: bacşişul, rabatul comercial ş.a. În cazul uzanţelor, la nivelul psihologiei membrilor societăţii, nu există convingerea că acestea reprezintă dreptul. Pentru respectarea lor nu se poate face apel la forţa de constrângere a statului. Mai mult chiar, au fost momente când anumite uzanţe au fost condamnate moral sau interzise prin lege, aşa cum a fost cazul bacşişului.

În dreptul nostru, obiceiul este admis ca izvor de drept numai în măsura în care legea face trimitere la el. Spre exemplu, în Codul civil român, la art.697 se prevede: „Nu e iertat a sădi arbori decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare (adică dispoziţii speciale – n.n.) sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi, în lipsă de regulamente şi obiceiuri, în depărtare de doi metri de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi pentru arborii înalţi şi de o jumătate de metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii”.

În dreptul anglo-saxon, cutuma este izvor de drept, în Anglia fiind chiar şi izvor de drept constituţional.


30

Practica judecătorească şi precedentul judiciar Practica judecătorească (jurisprudenţa) constă în hotărârile judecătoreşti

pronunţate de către instanţele dintr-un stat prin care se interpretează şi se aplică legea. Sunt state în care practica judecătorească este recunoscută ca izvor de drept; sunt însă state, cum este şi cazul României, în care practica judecătorească, datorită faptului că nu are un rol creator, nu este recunoscută oficial ca izvor de drept.

Cu toate acestea, jurisprudenţa este deosebit de importantă în interpretarea şi aplicarea dreptului. Mai mult chiar, prin unele dispoziţii de dată recentă, jurisprudenţei I se acordă o anume forţă juridică. Astfel, art. 23 lit. b din Legea nr. 304 privind organizarea judiciară (M. Of. 576/29.06.2004) prevede că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei sale”. Art. 24 al legii în cauză reglementează procedura schimbării jurisprudenţei. „Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă.”

Precedentul judiciar apare ca urmare a tranşării de către instanţa supremă dintr-un stat a unei probleme de drept soluţionate în mod diferit de instanţele inferioare. Aceste soluţii pot constitui izvoare de drept.

Doctrina juridică sau ştiinţa juridică, prin rolul său teoretic-explicativ şi interpretările făcute, ajută atât pe legiuitor în opera de făurire a dreptului, cât şi pe practician în interpretarea şi aplicarea acestuia. Deşi oficial nu este izvor de drept, doctrina îndeplineşte acest rol în mod mediat, indirect.

Contractul normativ, deşi este un act juridic particular, în anumite situaţii, prin drepturile şi obligaţiile părţilor pe care le cuprinde, poate fi izvor de drept. Spre exemplu, contractele colective de muncă sau tratatele dintre state.

Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare, fie de alte organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a abilitat în acest sens. În vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege, care însă are două accepţiuni.

Într-o primă accepţiune, în sensul său strict (stricto sensu), legea are înţelesul de act normativ emanând de la puterea legiuitoare. În sens larg (lato sensu), termenul de lege este folosit pentru orice act normativ.

Actele normative, în funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică, pot fi clasificate astfel:


31

– acte ale Parlamentului (Constituţia, legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare, deciziile camerelor Parlamentului – Senatul şi Camera Deputaţilor – şi hotărâri ale Parlamentului);

– acte ale puterii executive, care, la rândul lor, pot fi acte ale Guvernului (ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri), acte ale organelor administraţiei publice centrale (ordine, instrucţiuni ale miniştrilor sau ale altor conducători de instituţii centrale) şi acte ale organelor administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor locale sau dispoziţii ale primarilor);

– acte ale Preşedintelui României. Constituţia este legea fundamentală a statului sau „legea legilor”, fiind

deasupra oricărei legi. Prin Constituţie sunt consacrate valorile fundamentale ale societăţii. Toate legile pe care le adoptă Parlamentul României trebuie să se conformeze cadrului constituţional, orice încălcare fiind sancţionată în procesul de control al constituţionalităţii legilor.

Legile constituţionale sunt legile adoptate de puterea legiuitoare, în procedura folosită pentru adoptarea Constituţiei, şi au ca obiect revizuirea Constituţiei.

Legile organice sunt acte adoptate de către Parlament, prin care se reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile; pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei şi graţierii colective; organizarea puterii judecătoreşti şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea generală a învăţământului; regimul proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia muncii ş.a. Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare sunt acte adoptate de Parlament ce reglementează alte domenii decât cele rezervate legilor organice. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai Camerelor.

Ordonanţele Guvernului sunt acte normative cu putere de lege emise de către executiv în baza mandatării acestuia prin lege (delegare legislativă).

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt, de asemenea, acte normative cu putere de lege, emise de executiv în cazuri excepţionale.

Hotărârile Guvernului sunt actele normative emise de Guvern în baza şi pentru organizarea executării legilor.

Printr-un act normativ inferior ca forţă juridică nu se poate modifica un act normativ superior ca forţă juridică şi nici nu se poate adăuga la acesta. Exemplu: printr-o hotărâre a Guvernului nu poate fi modificată o lege.


32

CAPITOLUL II

DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT, PRINCIPII ŞI IZVOARE

II.1. Definiţie

Dreptul civil este acea ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat care reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ce iau naştere, se modifică sau se sting între persoane fizice şi/sau persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Din această definiţie se desprind următoarele caracteristici ale dreptului civil:

a) este o ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat. Normele ce alcătuiesc dreptul civil reglementează în regim de drept privat rela-ţiile din societate. Ele constituie dreptul comun privat, fiind aplicabile tuturor relaţiilor de drept privat, în afară de cele guvernate de dispoziţiile speciale (adică ale dreptului comercial, dreptului familiei, dreptului muncii ş.a.).

În dreptul civil, normele, în funcţie de obiectul de reglementare, sunt grupate pe instituţii juridice, după cum urmează: actul juridic civil, raportul juridic civil, obligaţiile civile, drepturile civile, contractul, patrimoniul, prescripţia ş.a.;

b) reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale. Este patrimonială acea relaţie socială care poate fi exprimată băneşte sau pecuniar (exemplu: la contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de locaţiune). Este nepatrimonială acea relaţie socială care nu poate fi cuantificată pecuniar sau în bani (exemple: dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu);

c) reglementarea relaţiilor sociale patrimoniale şi nepatrimoniale cuprinde întreaga lor evoluţie: naştere, modificare, stingere;

d) relaţiile reglementate se stabilesc între persoane; fie între persoane fizice, fie între persoane juridice, fie între persoane fizice şi juridice. Persoana fizică este omul luat individual, în calitatea sa de titular de drepturi şi obligaţii. Persoana juridică este o ficţiune a legii, prin care unei persoane fizice sau unui colectiv de persoane i se recunoaşte calitatea de subiect colectiv titular de drepturi şi obligaţii. Din colectivul de persoane pot face parte atât persoane


33

fizice, cât şi persoane juridice (exemplu: o societate comercială, care, după constituire, cu respectarea cerinţelor legii, are calitatea de asociat sau acţionar la o altă societate comercială). În cadrul persoanei juridice nu este obligatoriu să existe mai multe persoane pentru a avea calitatea de subiect colectiv de drepturi şi obligaţii. Spre exemplu, o societate comercială cu răspundere limitată poate avea un singur asociat (asociat unic), care poate fi atât persoană juridică, cât şi o singură persoană fizică;

e) persoanele între care se stabilesc relaţiile sociale reglementate de normele dreptului civil se află pe poziţie de egalitate juridică. Egalitatea este una juridică şi nu de potenţial economic, numerică sau de altă natură. Persoanele participante sunt, în egală măsură, titulare de drepturi şi obligaţii. În unele ramuri ale dreptului public, cum ar fi dreptul administrativ sau dreptul financiar public, unul dintre subiecte se situează juridic pe o poziţie de autoritate, impunând celuilalt subiect voinţa sa (raporturi de putere).

II.2. Obiectul dreptului civil

Aşa cum rezultă din definiţia dreptului civil, normele juridice de drept civil reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale. Prin urmare, dreptul civil are ca obiect de reglementare:

a) condiţia juridică a persoanelor care participă la raporturile juridice de drept civil;

b) raporturile patrimoniale ce se stabilesc în regim de drept civil; c) raporturile nepatrimoniale de drept civil. a) Condiţia juridică a subiectelor de drept civil, sau capacitatea juridică

civilă, priveşte atât capacitatea de folosinţă, adică de a fi titular de drepturi şi obligaţii, cât şi capacitatea de exerciţiu, adică de a putea să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii.

b) Raporturile patrimoniale de drept civil privesc, în primul rând, relaţiile de proprietate, relaţiile ce se stabilesc între persoane cu privire la proprietatea asupra bunurilor. Aceste relaţii se stabilesc între persoane şi nu între persoane şi bunuri. În aceste relaţii patrimoniale persoanele pot fi titulare de drepturi, dar şi de obligaţii. În temeiul obligaţiei civile, o persoană poate fi obligată să dea ceva, să facă ceva sau să nu facă ceva. Titularul de drepturi se numeşte creditor, iar persoana căreia îi revine obligaţia corelativă se numeşte debitor.

c) Raporturile nepatrimoniale, ce iau naştere între persoane, pot să fie şi de domeniul altor ramuri ale dreptului. Raporturile nepatrimoniale de drept civil sunt cele reglementate de normele juridice ale acestei ramuri ale dreptului. Unele raporturi nepatrimoniale pot constitui izvorul altor raporturi juridice cu caracter patrimonial. Dreptul de autor al unei opere ştiinţifice, literare, artistice,


34

prin excelenţă un drept nepatrimonial, poate genera raporturi patrimoniale cu privire la drepturile cuvenite autorului pentru folosirea operei sale.

II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Înainte de a formula principiile fundamentale ale dreptului civil se impune definirea noţiunii de principiu fundamental al dreptului. Unii autori s-au pronunţat în sensul că principiile fundamentale ale dreptului sunt tot norme juridice, dar de un fel aparte. Alţi autori le-au catalogat drept standarde ale unor structuri logice. Şi, în fine, alţi autori le-au considerat idei conducătoare ale tuturor normelor juridice.

În prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului civil, acestea vor fi privite ca idei conducătoare ale conţinutului normelor de drept civil. Formularea şi numărul acestora diferă de la autor la autor, ele fiind de inspiraţie atât ideologică, cât şi rezultate din drept (principii structurale).

Principiile fundamentale ale dreptului civil nu se confundă cu principiile care guvernează anumite instituţii ale dreptului civil, cum sunt: principiul consensualismului actului juridic civil, principiul acordului de voinţă în cazul contractului ş.a. Principiile fundamentale ale dreptului civil consacră cele mai importante valori ocrotite de normele de drept civil.

Principiul garantării proprietăţii private decurge din Constituţia României. Este strâns legat de dreptul la muncă, proprietatea fiind rezultatul muncii, persoanele fiind îndreptăţite să se bucure de rezultatul muncii lor. Chiar şi în societatea socialistă, proprietatea privată era garantată în anumite limite. Fără garantarea proprietăţii private în societate s-ar instala haosul şi nesiguranţa. Lipsirea persoanelor de dreptul de a se bucura de rezultatele muncii ar duce la demobilizarea lor faţă de muncă şi intrarea societăţii într-un proces de disoluţie.

Principiul egalităţii în faţa legii este, de asemenea, consacrat în Constituţia României. Nu se confundă cu egalitatea juridică a subiectelor de drept civil. Potrivit art.16 din Constituţia României, nimeni nu este mai presus de lege. Egalitatea juridică civilă rezultă şi din Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi juridică, care, la art.4, prevede: „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”.

Principiul ocrotirii drepturilor civile14 rezultă atât din art.3 al Decretului nr.31/1954, potrivit căruia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege”, cât şi din art.26 al Pactului internaţional al omului: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii”.

14 Corneliu Turianu, Probleme speciale de drept civil, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 1999, p.15. Universitatea SPIRU HARET

35

Numărul şi definirea principiilor generale ale dreptului civil diferă de la autor la autor. Dumitru Mazilu15 enumeră următoarele principii: egalitatea părţilor, responsabilitatea civilă, garantarea proprietăţii, buna credinţă, consensualismul. Ernest Lupan16, analizând cu caracter de reevaluare principiile dreptului civil român după Revoluţia din decembrie 1989, apreciază că acestea sunt următoarele: principiul liberei exercitări a drepturilor civile, al apărării proprietăţii, al bunei credinţe şi încrederii reciproce, principiul egalităţii de statut civil a persoanelor, ocrotirii intereselor legitime ale părţilor raportului juridic şi cel al garantării efective a drepturilor subiective civile.

În perioada socialistă au fost considerate ca principii fundamentale ale dreptului civil următoarele: principiul proprietăţii socialiste şi al apărării ei, principiul planificării socialiste a economiei, principiul autogestiunii, principiul deplinei egalităţi în drepturi, principiul îmbinării armonioase a intereselor personale cu cele obşteşti şi principiul garantării efective a drepturilor.

II.4. Izvoarele dreptului civil

Aşa cum am arătat la Capitolul I, consacrat noţiunilor introductive, la paragraful I.5, noţiunea de izvor al dreptului are două sensuri, făcându-se distincţia între izvoare materiale ale dreptului şi izvoare formale ale dreptului.

În acest paragraf ne vom ocupa numai de izvoarele în sens formal ale dreptului civil, adică de acele forme specifice de exprimare ale normelor de drept civil. Utilizarea termenului de izvoare ale dreptului civil semnifică existenţa atât a mai multor forme de exprimare a normelor de drept civil, cât şi existenţa, în cadrul aceleiaşi forme de exprimare, a mai multor surse de aceeaşi categorie, dar cu obiect de reglementare diferit.

Astfel, în ceea ce priveşte formele de exprimare, în cadrul mulţimii izvoarelor dreptului civil se regăsesc următoarele:

1) acte normative emanând de la puterea legiuitoare (legi organice, legi ordinare);

2) acte normative emanând de la executiv, care, la rândul lor, pot fi: 2.1) acte cu putere de lege emise în baza delegării legislative (ordonanţe

ale Guvernului şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) şi 2.2) acte normative emise în regim obişnuit de organizare a executării

legilor (hotărâri ale Guvernului);

15 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,

p.121-136. 16 Ernest Lupan, Reevaluarea principiilor de drept civil român,

Revista „Dreptul”, nr.5-6, Bucureşti, p.83-94. Universitatea SPIRU HARET

36

3) acte ale altor autorităţi publice (ordine ale miniştrilor şi celorlalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei, instrucţiuni, regulamente, circulare etc.);

4) acte ale autorităţilor administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor etc.).

Între aceste acte este stabilită o anumită ierarhie al cărei element de bază îl constituie supremaţia legii, care, la rândul ei, trebuie să fie conformă cu Constituţia. Supremaţia legii semnifică imperativul conformităţii cu aceasta a tuturor celorlalte categorii de acte normative. În vorbirea curentă însă, termenul de lege are o dublă accepţiune. Prima accepţiune o constituie sensul larg (lato sensu), general, al acestui termen, care înglobează orice formă de exprimare a normelor juridice, nefăcându-se deosebirea între legi şi celelalte acte normative subsecvente. Atunci când oamenii spun, în vorbirea curentă, că trebuie să respecte legea, nu au în vedere doar actele normative emanând de la legiuitor şi pe cele emise în baza delegării legislative, ci toate actele normative. De aici am putea desprinde o a doua manifestare a supremaţiei legilor, după cea care priveşte raportul dintre actele normative, respectiv manifestarea supremaţiei legii, în raportul act normativ-destinatarul actului normativ. Forţa obligatorie rămâne la fel şi în cazul actelor emanând de la legiuitor, şi în cazul actelor normative subsecvente, cu condiţia însă ca acestea din urmă să nu contravină primelor. Printr-un act subsecvent legii nu se poate modifica legea şi nici nu se poate adăuga la aceasta.

Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie: a) comune cu alte ramuri de drept; b) specifice numai acestei ramuri ale dreptului. Sunt frecvente situaţiile în care norme juridice de drept civil se regăsesc în

alte izvoare formale de drept decât cele care privesc numai raporturile juridice civile. În acest sens, exemplificarea poate începe chiar cu Constituţia României, între prevederile căreia foarte multe privesc raporturile juridice de drept civil. Normele juridice de drept civil conţinute în Constituţie sunt numeroase, drept pentru care ne vom opri numai asupra câtorva dintre ele:

– art.25 alin.(2): „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”;

– art.44 alin.(1): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”;

– art.46: „Dreptul la moştenire este garantat”. Principalul izvor specific de drept civil îl constituie Codul civil. Acesta a

fost adoptat în anul 1864, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fiind în


37

vigoare şi în prezent, cu relativ puţine modificări. A avut ca model Codul civil francez al lui Napoleon.

Numărul izvoarelor dreptului civil este foarte mare, atât al celor specifice, cât şi al celor comune. Dintre izvoarele specifice enumerăm, exemplificativ, următoarele:

– Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi juridică; – Legea nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor; – Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă; – Legea nr.603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare; – Legea nr.16/1994 a arendării; – Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor

imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului. Un exemplu de izvor de drept civil, comun cu alte ramuri de drept, îl

constituie Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Dispoziţiile de drept internaţional privat din această lege se referă în special la raporturile juridice civile, acestea reglementând statutul persoanei fizice, persoanele juridice, bunurile, moştenirea, actul juridic, obligaţiile contractuale şi extracontractuale (condiţiile de formă şi de fond ale contractului, contractul de vânzare, alte contracte, îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, actul ilicit, răspunderea pentru produse, transmiterea şi stingerea obligaţiilor), prescripţia extinctivă şi achizitivă. Trebuie subliniat că toate aceste reglementări privesc raporturile juridice civile, care însă se particularizează prin faptul că au un element de extraneitate, la ele participând şi alte persoane, care nu au cetăţenia sau naţionalitatea statului român.

Mai trebuie arătat că dreptul civil este recunoscut ca drept comun pentru alte ramuri de drept. Art.1 al Codului comercial român prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Aceasta înseamnă că, în lipsa unor prevederi în Codul comercial român privind relaţiile sociale din domeniul comerţului, se aplică normele juridice conţinute de Codul civil. Sunt astfel de prevederi cele privind societăţile (universale, particulare), dar şi cele cu aplicabilitate complementară ca garanţiile, atât cele reale (gajul, ipoteca, dreptul de retenţie), cât şi cele personale (fidejusiunea) etc.


38

CAPITOLUL III RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia

III.1.1. Noţiune

În societate, oamenii stabilesc între ei o multitudine de relaţii. Cele mai multe dintre aceste relaţii nu sunt reglementate de norme juridice, fiind lăsate la libera apreciere a membrilor societăţii. O parte a acestora, datorită importanţei pe care o prezintă pentru bunul mers al societăţii, sunt reglementate de normele juridice. În acest fel, prin intermediul normei juridice, relaţiile sociale pătrund în ordinea de drept.

În drept, relaţiile sociale care sunt reglementate de norma juridică alcătuiesc raporturile juridice.

În funcţie de ramura de drept, căreia îi aparţin normele juridice, raporturile juridice pot fi de drept constituţional, de drept administrativ, de drept penal, de drept civil ş.a.m.d.

Putem defini raportul juridic civil ca fiind relaţia socială guvernată de o normă juridică de drept civil.

III.1.2. Premise

Pentru naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil este necesară îndeplinirea anumitor condiţii. Acestea sunt denumite premise ale raportului juridic civil.

Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei sociale (subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un act sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi subiective.

a) Existenţa relaţiei sociale (subiectele). Raportul juridic presu-pune existenţa unor titulari de drepturi şi obligaţii. Aceştia sunt subiectele raportului juridic, noţiune ce urmează a fi analizată distinct.


39

b) Norma juridică este, de asemenea, o premisă a raportului juridic; în lipsa ei relaţia socială nu poate căpăta calitatea de raport juridic.

c) Actul sau faptul juridic este condiţia care generează drepturile şi obligaţiile părţilor şi în legătură cu care se naşte, se modifică sau se stinge raportul juridic.

Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte juridice.

Faptul juridic poate fi o acţiune umană prin care nu s-a urmărit producerea unor efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei, generează astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt, de care legea leagă anumite efecte juridice.

Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice. Sunt evenimente: naşterea unei persoane, decesul acesteia, fenomene naturale (cutremure, inundaţii), sau chiar scurgerea timpului (împlinirea termenu-lui de prescripţie).

Acţiunile pot fi licite sau ilicite. Acţiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea. Acţiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea

juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.

III.1.3. Caracterele raportului juridic civil

Sunt trăsături definitorii şi denumite caractere ale raportului juridic civil următoarele:

– caracterul social; – caracterul dublu voliţional; – egalitatea juridică a părţilor. 1. Socialitatea raportului juridic. Aşa cum am arătat, raportul juridic

este o relaţie socială. Aceasta se stabileşte între membrii societăţii pe baza unor norme juridice. Norma juridică nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar şi în cazul relaţiei de proprietate, aceasta nu se stabileşte între persoane şi lucruri, ci numai între persoane, titularul dreptului de proprietate fiind îndreptăţit să ceară celorlalţi membri ai societăţii să-i respecte proprietatea (subiect activ), iar ceilalţi membri fiind obligaţi să-i respecte proprietatea (subiecte pasive).

2. Caracterul dublu voliţional este dat de dubla manifestare de voinţă. Prima manifestare de voinţă constă în edictarea normei juridice. Societatea vrea ca o anumită relaţie socială să fie reglementată prin drept şi în acest fel să capete un caracter juridic. Cea de-a doua manifestare de voinţă aparţine părţilor şi acestea o fac atunci când hotărăsc să stabilească între ele o astfel de relaţie, adică una bazată pe existenţa unei norme juridice.


40

3. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil particularizează acest tip de raport faţă de cele ale altor ramuri de drept, în special de cele din sfera dreptului public. Părţile se află în poziţie de egalitate juridică şi în alte ramuri ale dreptului cum este, de exemplu, dreptul comercial. În alte raporturi, cum este cazul raporturilor juridice de drept administrativ, părţile nu mai sunt în poziţie de egalitate juridică, raporturile fiind de putere, statul, prin organele sale, deţinând o poziţie supraordonată. Raportul juridic de egalitate nu trebuie confundat cu egalitatea în faţa legii. Egalitatea juridică civilă constă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Aceasta nu înseamnă însă că părţile au acelaşi număr de drepturi sau că ar fi egale patrimonial.

III.2. Structura raportului juridic civil

(elementele raportului juridic civil) Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente: – subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice,

titulare de drepturi şi obligaţii; – conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi

obligaţiile corelative ale părţilor; – obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau inacţiunile la

care părţile sunt îndreptăţite şi, respectiv, obligate. Acestea constituie conduita pe care trebuie s-o aibă părţile în dreptul civil. Se admite existenţa unui obiect derivat al raportului juridic civil, constând în bunurile cu privire la care se stabilesc relaţiile sociale.

Acestea sunt elementele raportului juridic civil, ele fiind cumulative, lipsa oricăruia dintre ele ducând la inexistenţa raportului juridic civil.

III.2.1. Subiectele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care participă la acestea în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii. Persoanele titulare de drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar cele cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori.

Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic există o pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate activă, atunci când sunt două sau mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci când sunt două sau mai multe subiecte pasive.

De regulă, subiectele raporturilor juridice sunt individualizate (determinate), cunoscându-se de la început care sunt acestea. Această situaţie este caracteristică drepturilor relative (această noţiune urmează a fi prezentată ulterior). În situaţia drepturilor absolute este cunoscut numai subiectul activ (titularul dreptului de proprietate, spre exemplu), subiectul pasiv fiind nedeterminat şi alcătuit din toate celelalte subiecte de drept care sunt ţinute să


41

respecte acest drept. Alt exemplu de drepturi absolute îl constituie drepturile nepatrimoniale.

În dreptul civil, se face vorbire şi despre schimbarea subiectelor raportului juridic civil. Aceasta înseamnă că, în cadrul unui raport juridic existent, deja stabilit, unul sau unele dintre subiecte sunt înlocuite cu altele. Pot fi înlocuite atât subiectele active, cât şi cele pasive şi aceasta se face prin transmiterea fie de drepturi, fie de obligaţii. Transmiterea poate fi făcută prin acte între vii (inter vivos) (exemplu: cesiunea de creanţă, novaţia, subrogaţia) sau prin acte pentru cauză de moarte (mortis causa). Este act pentru cauză de moarte testamentul, care, la rându-i, poate fi testament olograf, testament autentic, testament secret sau mistic etc.

Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi: – universală – când se transmite un patrimoniu; – cu titlu universal – când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu; – cu titlu particular – când se transmite un anumit drept. Aşa cum arătam, subiecte ale dreptului juridic civil pot fi atât persoanele

fizice, cât şi cele juridice. Sediul materiei privind persoanele fizice şi juridice îl constituie Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.

Pentru a putea fi titulară de drepturi şi obligaţii, persoanei fizice, prin lege, îi este recunoscută capacitatea civilă. Aceasta este o caracteristică a tuturor persoanelor şi nu este influenţată de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea persoanei.

Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Persoana juridică este o ficţiune a legii. Unui colectiv de persoane (fizice, sau chiar juridice) i se recunoaşte calitatea de titular de drepturi şi obligaţii. Sunt şi situaţii de persoane juridice având la bază existenţa unei singure persoane (exemplu: societatea cu răspundere limitată având un asociat unic şi fundaţia cu un singur membru fondator). Spunem că este o ficţiune a legii pentru că legea priveşte acest colectiv de persoane ca pe o persoană singulară.

Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi, persoana juridică trebuie să aibă:

– o organizare proprie; – un patrimoniu propriu; – un scop în acord cu interesul obştesc. Calitatea de titular de drepturi şi obligaţii este dată de capacitatea civilă a

persoanei juridice care trebuie să fie în acord cu scopul ei stabilit prin lege sau actul de înfiinţare. Se poate spune deci că, în cazul persoanelor juridice,


42

capacitatea civilă este limitată de specializarea acesteia (specializarea capacităţii de folosinţă).

III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice

Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi: – capacitate de folosinţă; – capacitate de exerciţiu. a) Capacitatea de folosinţă este definită de art.5 din Decretul nr.31/1954

ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Această capacitate începe la naşterea omului şi încetează o dată cu moartea acestuia. Drepturile omului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu (art.7 din Decretul nr.31/1954). Este consacrat prin adagiul latin infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Este de reţinut că, în situaţia copilului conceput şi nenăscut, legea face vorbire numai de drepturi, nu şi de obligaţii, aceasta fiind, prin urmare, o măsură de protecţie.

Confirmarea caracterului de măsură de protecţie este dată şi de Codul civil, care, la art.654, privitor la calităţile cerute pentru a veni la moştenire, alin.(2) şi (3), prevede: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. Deci, pentru a avea drept de moştenire, copilul conceput, dar nenăscut trebuie să se nască viu. Dacă, după naştere, acesta moare, nu înseamnă că este îndepărtat de la moştenire, partea ce îi revenea în calitate de moştenitor urmând a constitui obiectul dreptului de moştenire legală a persoanelor îndreptăţite.

Putem spune despre capacitatea civilă de folosinţă că este o aptitudine generală şi abstractă.

În doctrină sunt menţionate următoarele caractere juridice ale capacităţii civile de folosinţă:

– legalitatea – constând în faptul că este instituită prin lege; – generalitatea – constând în faptul că nu priveşte doar anumite drepturi

şi obligaţii, ci orice drept şi obligaţie admise de lege; – inalienabilitatea – constând în prevederea expresă a legii că „nimeni nu

poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu”;

– intangibilitatea, rezultând din prevederea mai sus amintită, potrivit căreia nimeni nu poate fi îngrădit, şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de folosinţă. Legea admite că pot fi îngrădiri sau chiar lipsiri de capacitate, dar numai în privinţa celei de exerciţiu, nu şi a celei de folosinţă;

– egalitatea capacităţii civile de folosinţă; este consacrată de Constituţie, rezultând din chiar prevederea expresă a art.4 alin.(2), potrivit căreia „sexul,


43

rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”;

– universalitatea capacităţii civile de folosinţă semnifică faptul că toate persoanele au capacitate de folosinţă. Este instituită prin lege, art.4 alin.(1) al Decretului nr.31/1954 prevăzând în acest sens: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. Este o trăsătură aflată în strânsă legătură cu cea a intangibilităţii – „nimeni nu poate fi îngrădit şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de folosinţă” (art.6 alin.(1), Decretul nr.31/1954).

b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită legal de art.5 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

Şi capacitatea civilă de exerciţiu are aceleaşi caracteristici ca şi capacitatea civilă de folosinţă, respectiv:

– legalitatea; – generalitatea; – inalienabilitatea; – intangibilitatea; – egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice. În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în existenţa

discernământului, persoana fizică poate fi: a) lipsită de capacitate de exerciţiu – minorul sub vârsta de 14 ani şi

interzisul judecătoresc; b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorul cu vârsta cuprinsă între

14 şi 18 ani; c) cu capacitate deplină de exerciţiu – persoana care a împlinit vârsta de

18 ani. Potrivit art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, „minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitate deplină de exerciţiu”.

a) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu Tot Decretul nr.31/1954 (art.11 alin.(1)) nominalizează persoanele lipsite

de capacitate de exerciţiu: – minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; – persoana pusă sub interdicţie. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac

de reprezentanţii lor legali. Raţiunea legii în instituirea acestei lipsiri de capacitate civilă de exerciţiu

se bazează pe lipsa discernământului, aceasta fiind o măsură de protecţie a minorului.

Tot o măsură de protecţie este şi măsura luată pe cale judecătorească de punere sub interdicţie a persoanelor care, datorită alienaţiei ori debilităţii mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor.


44

În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, reprezentarea lor legală este făcută de părinţi. Art.105 din Codul familiei prevede că „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de patrusprezece ani”.

Minorii, atât cei cu vârsta sub 14 ani, cât şi cei cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, care au ambii părinţi morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi morţi, precum şi copilul care este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, sunt puşi sub tutelă (art.113 Codul familiei). Tutela mai poate fi instituită de instanţa judecătorească în cazurile de desfacere a înfierii, această decizie urmând a fi luată numai în interesul minorului (art.85 şi 113 din Codul familiei).

Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, aceştia îşi exercită singuri drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, în scopul apărării acestora împotriva abuzurilor din partea terţilor (art.124 Codul familiei).

b) Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se consideră că au

discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este una restrânsă. Aceştia pot să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui (art.105 alin.(2) şi art.124 alin.(2) din Codul familiei, art.10 din Decretul nr.31/1954).

c) Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină Art.8 al Decretului nr.31/1954 prevede că persoana fizică dobândeşte

capacitate deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani, când devine majoră, şi că minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. De această din urmă prevedere nu beneficiază decât persoanele de sex feminin, deoarece art.4 din Codul familiei prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Acelaşi text de lege prevede că femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi că, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.

Prin urmare, capacitatea civilă de exerciţiu o au persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi femeile care se căsătoresc înainte de a deveni majore (peste 16 ani şi chiar 15 ani dacă, pentru motive temeinice, a fost încuviinţată căsătoria).

Existenţa capacităţii depline, aşa cum am mai arătat, constă în capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea civilă deplină de exerciţiu nu mai necesită încuviinţarea prealabilă şi nici


45

reprezentarea cerută pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Persoana care are capacitate civilă deplină de exerciţiu încheie acte juridice personal şi singură.

Capacitatea deplină de exerciţiu reprezintă regula, iar incapacitatea reprezintă excepţia.

Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri şi situaţii:

– la data morţii. O dată cu aceasta încetează şi capacitatea de folosinţă. Această încetare este definitivă;

– la data declarării judecătoreşti a morţii. Art.16-20 din Decretul nr.31/1954 reglementează procedura declarării judecătoreşti a morţii. Persoana care lipseşte de la domiciliul său o perioadă mai mare de un an, socotită de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, poate fi declarată dispărută, prin hotărâre judecătorească. Dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut 4 ani, persoana declarată dispărută prin hotărâre judecătorească poate fi declarată moartă. Această hotărâre de declarare a morţii nu poate fi dată înaintea împlinirii unui termen de 6 luni de la data afişărilor şi publicării extrasului de pe hotărârea judecătorească prin care s-a declarat dispariţia. Când dispariţia persoanei a survenit în timpul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte formarea presupunerii că a decedat, declararea judecătorească a morţii poate fi făcută după cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. Data morţii se stabileşte prin hotărâre judecătorească, potrivit cu împrejurările. Legea prevede că, în lipsă de indicii îndestulătoare, data morţii va fi stabilită a fi ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. În situaţia în care cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative a morţii;

– prin punerea sub interdicţie judecătorească; – în caz de anulare a căsătoriei. Femeia care nu are vârsta de

18 ani pierde capacitatea civilă de exerciţiu până la împlinirea acestei vârste.

III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice

a) Elementele constitutive ale persoanei juridice Pentru a putea exista şi funcţiona, persoanele juridice trebuie să

îndeplinească anumite condiţii. Condiţiile sunt atât de fond, cât şi de formă. În doctrină, condiţiile de fond mai sunt numite şi elementele esenţiale ale

persoanelor juridice. Acestea sunt: – organizare de sine stătătoare; – un scop în acord cu interesul obştesc; – un patrimoniu propriu afectat acestui scop.


46

Din analiza elementelor constitutive, deducem caracterele lor, care au importante consecinţe juridice:

– caracterul legal, decurgând din stabilirea lor prin lege (art.25 lit. e din Decretul nr.31/1954): „Nimeni nu poate stabili o altă cerinţă sau formalitate juridică de natura elementului constitutiv, în afara legiuitorului”;

– caracterul cumulativ, constând în faptul că toate aceste trei elemente constitutive sunt obligatorii, lipsa unuia dintre ele inducând consecinţa lipsei personalităţii juridice;

– caracterul exclusiv, constând în faptul că nu este admisibil ca, pe cale de interpretare a normei legale, să mai fie deduse şi alte condiţii.

Condiţia formală a existenţei persoanei juridice constă în îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege pentru înregistrarea ei legală („Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere” – art.32 Decretul nr.31/1954).

b) Clasificarea generală a persoanei juridice În doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale persoanelor juridice,

având la bază diferite criterii, după cum urmează: – după naţionalitatea persoanei juridice, acestea pot fi:

– persoane juridice române; – persoane juridice străine; – persoane juridice multinaţionale;

– după locul sediului: – persoane juridice cu sediul în ţară; – persoane juridice cu sediul în străinătate;

– după forma proprietăţii: – persoane juridice de stat; – persoane juridice obşteşti; – persoane juridice private; – persoane juridice mixte;

– după modul de înfiinţare: – înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; – înfiinţate prin actul celor ce le alcătuiesc (actul constitutiv),

recunoscut de organul competent să verifice numai dacă sunt îndeplinite cerinţele legii pentru a lua fiinţă;

– prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului de stat competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;

– printr-un alt mod – reglementat de lege (art.28 din Decretul din 31/1954).

Au fost formulate şi alte clasificări. c) Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea

generală a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Momentul de la care Universitatea SPIRU HARET

47

dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii este reglementat, cu caracter de principiu, de art.33 din Decretul din 31/1954, dar şi de alte texte de lege, după cum urmează:

– cele supuse înregistrării dobândesc capacitate civilă de la momentul îndeplinirii acestei formalităţi (art.33 alin.(1) din Decretul din 31/1954);

– celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii: 1) de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează; 2) de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau 3) de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.33 din Decretul din 31/1954).

În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce pot lua naştere înainte de dobândirea personalităţii juridice, legea prevede că persoana juridică „are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, dar numai cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art.33 alin.(3) din Decretul din 31/1954). Această capacitate este numită în doctrină capacitate de folosinţă anticipată.

Este necesar să mai subliniem că legea instituie limite ale capacităţii civile a persoanei juridice, aceasta neputând avea generalitatea capacităţii civile a persoanei fizice. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că persoana juridică are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut în realizarea acestui scop. Această limitare are valoare de principiu: principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Se impune sublinierea că limitarea se referă doar la latura activă a capacităţii, precizând expres că este vorba numai de drepturi, nu şi de obligaţii (latura pasivă a capacităţii).

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit în momentul încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei persoanei juridice:

– împlinirea termenului pentru care a fost constituită; – îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii

scopului; – dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită ca

partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul materiei îl constituie art.35 din Decretul nr.31/1954, având următorul conţinut:

„Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.


48

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele ce le-au fost conferite, sunt actele juridice ale persoanei juridice însăşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.

Din prevederea potrivit căreia actele juridice făcute de organele de conducere ale persoanei juridice sunt actele ei însăşi, desprindem concluzia că persoanei juridice îi aparţine capacitatea de exerciţiu, şi nu organelor de conducere. Mai mult chiar, următorul articol (art.36 din Decretul din 31/1954) prevede expres că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele de conducere sunt supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut, altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.

Începutul capacităţii de exerciţiu este acelaşi cu cel al dobândirii capacităţii de folosinţă. Au fost exprimate şi opinii conform cărora momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice.

La fel ca şi capacitatea de folosinţă, şi capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice este supusă unor limitări. Acestea sunt: 1) limita dată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi 2) limita naturală a capacităţii de folosinţă, persoana juridică neputând avea şi nici exercita drepturi specifice persoanei fizice care sunt incompatibile cu calitatea de subiect colectiv de drepturi şi obligaţii. Faptele săvârşite cu depăşirea competenţelor de către organele de conducere sunt fapte ilicite şi atrag atât răspunderea personală a persoanei care le-a săvârşit, cât şi pe cea a persoanei juridice. Acest din urmă aspect va fi dezvoltat cu ocazia prezentării răspunderii civile delictuale (răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor).

III.2.4. Conţinutul raportului juridic civil

Am arătat la începutul acestei secţiuni că raportul juridic este alcătuit din trei elemente: subiectele sau părţile (element prezentat deja), obiectul şi conţinutul.

Am definit conţinutul raportului juridic ca fiind ansamblul drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport.

La raportul juridic participă un subiect activ, numit creditor, căruia îi revin drepturile subiective, şi un subiect pasiv, numit debitor, căruia îi revin obligaţiile corelative. Trebuie menţionat că în acelaşi raport juridic părţile pot fi atât subiect activ, cât şi subiect pasiv. Spre exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiect activ (creditor) privind încasarea preţului vânzării şi subiect pasiv (debitor) privind predarea bunului vândut. La


49

rândul său, cumpărătorul este subiect pasiv (debitor) privind plata preţului vânzării şi subiect activ (creditor) privind obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut, el având dreptul să i se predea acest bun.

Dreptul subiectiv se numeşte astfel deoarece aparţine subiectului raportului juridic şi constă în posibilitatea, prerogativa, facultatea, conferită acestuia de către lege, de a avea o anumită conduită şi, totodată, de a pretinde celorlalţi membri ai societăţii să adopte conduita prescrisă de lege în sensul de a face sau a nu face ceva ori să dea ceva. Faptul că dreptul subiectiv rezultă din lege îi conferă posesorului dreptului subiectiv posibilitatea de a cere intervenţia forţei de constrângere a statului, în caz de neconformare din partea debitorului. „Au calitatea de drepturi subiective numai acele prerogative ale indivizilor care le sunt recunoscute prin lege şi care pot fi valorificate numai în societate şi prin societate”17. Numai acele drepturi subiective care rezultă din lege pot fi valorificate în justiţie.

Obligaţia civilă este un corespondent al dreptului civil, fapt pentru care, în cazurile raporturilor juridice civile concrete, mai este numită şi obligaţie corelativă. Constă în îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) al raportului juridic de a avea o anumită conduită în relaţia cu subiectul activ (creditorul), constând în a da, a face sau a nu face ceva, obligaţie care, la nevoie, poate fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile

Clasificarea drepturilor şi obligaţiilor civile prezintă importanţă atât teoretică, cât şi practică, fiind făcută în funcţie de diferite criterii:

a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de opozabilitatea lor (sau după sfera persoanelor obligate)

După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în: – drepturi absolute sau opozabile erga omnes; – drepturi relative. Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută numai

de titularul lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte persoane au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură să aducă o atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Sunt astfel de drepturi drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale (urmează a fi prezentate în următoarele clasificări).

În cazul raporturilor juridice civile având în conţinut drepturi absolute, se individualizează numai titularul dreptului, subiectul pasiv fiind nedeterminat şi alcătuit din totalitatea celorlalte persoane cărora le revine obligaţia de a nu face nimic de natură să aducă atingere sau să încalce dreptul subiectului activ.

17 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.234.


50

Subiectul pasiv nu este individualizat decât în momentul încălcării unui drept absolut.

Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane. În raporturile juridice având în conţinut drepturi relative, sunt cunoscute de la început atât subiectele active, cât şi cele pasive. Obligaţia corelativă nu mai este una generală negativă, ci una concretă, care poate fi atât pozitivă (a da, a face), cât şi negativă (a nu face). Într-un contract de prestări de servicii, beneficiarul este subiect activ în raport cu lucrarea contractată şi are un drept subiectiv de a i se asigura prestaţia convenită numai de către cel cu care a contractat, neputând pretinde îndeplinirea obligaţiei de către altă persoană. La rândul său, prestatorul are calitatea de subiect activ şi titular al unui drept subiectiv constând în plata prestaţiei pe care a efectuat-o, de către beneficiarul acesteia.

b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea exprimării lor băneşti

După acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în: • drepturi patrimoniale:

– drepturi reale (jus in re); – drepturi de creanţă (jus in personam);

• drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au un

conţinut economic. Se numesc patrimoniale pentru că fac parte din patrimoniul persoanei, împreună cu obligaţiile acesteia. La rândul lor, tot în funcţie de conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Drepturile reale (jus in re) îşi trag numele din limba latină (res, rei = bun, lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun. Se impune precizarea că dreptul real este un drept absolut şi că numai subiectul activ (titularul) dreptului este determinat. Subiectul pasiv se individualizează abia în momentul încălcării sau negării dreptului real. Dreptul de proprietate este un drept real pe care trebuie să-l respecte toate celelalte persoane.

Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie. Încălcarea obligaţiei corelative dreptului real, care este un drept absolut, generează însă un nou raport juridic în care dreptul se particularizează, devenind unul relativ, opozabil numai persoanei care a încălcat dreptul absolut. Acesteia îi revine obligaţia de a face, constând în repararea prejudiciului, sau de a nu face, constând în încetarea încălcării dreptului sau în întoarcerea acestuia în patrimoniul păgubitului.

Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de persoană – dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc. Uneori,


51

aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun pe drepturi patrimoniale. Drepturile de autor, brevetele de invenţie sunt drepturi nepatrimoniale care însă pot fi valorificate. Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute.

c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere între drepturi

În funcţie de dependenţa lor, unele faţă de altele, pot fi: – drepturi principale; – drepturi accesorii. Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor

drepturi, existând de sine stătătoare. Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare,

stingere) depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul de ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o garantează.

Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna drepturi principale. Drepturile de creanţă pot fi atât principale, cât şi accesorii.

d) Clasificarea după criteriul gradului de dezvoltare În funcţie de stadiul de dezvoltare, drepturile subiective pot fi: – drepturi eventuale; – drepturi condiţionate; – drepturi în curs de formare; – drepturi câştigate. Drepturile eventuale sunt drepturi care ar putea să ia naştere în viitor, dar

formarea sau transmiterea lor este incertă. Exemplu: dobândirea unei moşteniri. Drepturile condiţionate sunt acele drepturi deja formate, dar a căror

existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Condiţia suspensivă suspendă efectele până la îndeplinirea ei, iar condiţia rezolutorie, dacă se îndeplineşte, anulează acel drept care este efectiv, dar provizoriu.

Drepturile în curs de formare sunt cele din sfera asigurărilor, inclusiv sociale. Dreptul la pensie sau asigurări sociale de sănătate se formează prin plata unei contribuţii periodice (lunare), devenind efectiv la data împlinirii vârstei de pensie, sau intervenirii unei boli care îl face pe asigurat inapt de muncă sau, în cazul asigurărilor sociale de sănătate, apariţia unei afecţiuni medicale a asiguratului, moment din care ia naştere dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită.

Drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele eventuale, condiţionate sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al legii vechi18.

18 Sofia Popescu, op.cit., p.240-241.


52

III.2.6. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Clasificarea după criteriul sancţiunii În funcţie de acest criteriu, obligaţiile civile se împart în: – obligaţii perfecte; – obligaţii imperfecte (obligaţii naturale). Obligaţiile civile se deosebesc de alte obligaţii sociale ce pot rezulta din

reguli de comportament care nu au caracter juridic, cum sunt regulile moralei, regulile religioase şi altele. Deosebirea constă în faptul că numai obligaţiile civile se bucură de sancţiune juridică şi uneori nici acestea, cum este cazul obligaţiilor naturale (obligaţii civile imperfecte).

Obligaţiile civile perfecte sunt obligaţii de natură juridică ce beneficiază de sancţiune juridică. Acestea, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere a statului. Titularul dreptului subiectiv, în baza hotărârii judecătoreşti, poate obţine executarea silită a obligaţiei civile perfecte.

Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face pe calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de către debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei (restituirea sau repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă. Creditorul nu mai poate cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face plata, el nu poate să ceară restituirea ei, pe motivul că era prescrisă şi că nu mai era obligat.

b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor Obligaţiile, în funcţie de acest criteriu, pot fi: – obligaţii obişnuite (opozabile numai între părţi); – obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem); – obligaţii reale (propter in rem). Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele mai

des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere. Sunt obligaţiile corespondente (corelative) drepturilor relative.

Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin de un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a luat naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real. Exemplu: o persoană cumpără un imobil închiriat, devenind astfel titularul unui drept real. Art.1441 Cod civil prevede că dobânditorul (cumpărătorul) unui bun, închiriat sau dat în arendă, trebuie să respecte locaţiunea făcută. Cumpărătorul este terţ în raportul juridic ce ia naştere prin contractul de închiriere, dar obligaţiile decurgând din acest contract, la care nu a fost parte, îi sunt opozabile şi lui.

Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu:


53

obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică periodică a autovehiculului.

c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei În funcţie de acest criteriu, au fost construite mai multe clasificări: 1) obligaţii de a da, a face şi a nu face; 2) obligaţii pozitive şi obligaţii negative; 3) obligaţii de mijloace (de diligenţă) şi obligaţii de rezultat. Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui sau

transmite un drept real. Exemplu: obligaţia împrumutatului de a constitui, în favoarea împrumutătorului, garanţiile reale sau persoanele cerute, sau a vânzătorului de a transmite proprietatea.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o anumită prestaţie în favoarea creditorului.

Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt pozitiv, constând în a da sau a face ceva.

Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune de natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia.

Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige la obţinerea acestuia. Exemple: profesorul care meditează o persoană în vederea admiterii la liceu sau facultate; doctorul care îngrijeşte un bolnav.

Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de obligaţie. Exemplu: meseriaşul care s-a obligat să construiască o sobă.

d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor Sunt: – obligaţii pure şi simple; – obligaţii complexe; – obligaţii afectate de modalităţi. Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile

juridice în care există un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur obiect şi care nu sunt afectate de modalităţi.

Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte ori o pluralitate de obiecte.

Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă sau pluralitate mixtă.

Obligaţiile complexe, la rândul lor, pot fi: – obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori sau

mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare debitor sau fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări, decât pentru partea sa;


54

– obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare creditor poate cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activă) sau fiecare debitor poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă). Obligaţiile de acest tip pot izvorî fie din acte juridice între vii (convenţii), fie din acte pentru cauză de moarte (testamente). În cazul convenţiilor, dacă există mai mulţi creditori şi un singur debitor, părţile pot conveni ca oricare dintre creditori să ceară debitorului întreaga sumă (solidaritate activă). Dacă este o convenţie cu mai mulţi debitori, se poate stipula că oricare dintre aceştia poate fi obligat la plata întregii sume (solidaritate pasivă). Debitorul care a plătit se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi şi dobândeşte dreptul de a cere de la ceilalţi codebitori partea lor de datorie;

– obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Indivizibi-litatea poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate naturală) sau poate să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate convenţională). În cazul indivizi-bilităţii naturale, aceasta există atunci când, datorită particularităţilor sale natu-rale, obiectul nu poate fi divizat pentru a putea obliga pe fiecare dintre codebitori să dea o fracţiune din acesta. Spre exemplu, codebitorii trebuie să predea un ceas sau un televizor. În ce priveşte indivizibilitatea convenţională, deşi obiectul este divizibil, totuşi, părţile au convenit să se execute obligaţia ca şi cum ar fi indivizibilă.

Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii în clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o condiţie un termen sau o sarcină.

III.2.7. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se desemnează conduita părţilor, constând în acţiunile sau inacţiunile care le revin acestora şi care rezultă din conţinutul raportului juridic concret. Se mai poate spune că obiectul raportului juridic constă în prestaţia la care se îndatorează subiectul pasiv (debitorul) către subiectul activ (creditorul), sau ceea ce poate pretinde creditorul de la debitor în virtutea drepturilor sale legitime. Unii autori afirmă că, în timp ce conţinutul raportului juridic cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul raportului juridic cuprinde realizarea acestora19.

Pentru că, de cele mai multe ori, raportul juridic priveşte un bun care formează obiectul acţiunii sau inacţiunii, bunul, în dreptul civil, este luat în considerare ca obiect extern sau obiect derivat al raportului juridic civil.

19 Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Editura Oscar Print, 1998, p.82.


55

CAPITOLUL IV

BUNURILE

IV.1. Definiţie

Termenul de „bun” în dreptul civil are o dublă accepţiune, una în sens larg (lato sensu) şi alta în sens restrâns (stricto sensu).

În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile care se aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile.

În legislaţie nu există o definiţie a bunurilor. Această sarcină a revenit doctrinei. Definiţiile diferă de la autor la autor, dar sunt anumite elemente care se regăsesc în toate aceste definiţii. Acestea sunt:

– caracteristica de valoare economică; – caracteristica privind utilitatea acestora pentru om, faptul că servesc

pentru satisfacerea unor nevoi ale omului; – susceptibilitatea acestora de apropriere a lor sub forma drepturilor

patrimoniale; – posibilitatea de exprimare în bani. În raport de aceste elemente, putem defini bunurile ca fiind valori

economice, exprimate în bani, utile oamenilor pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de proprietate.

IV.2. Clasificarea bunurilor

Clasificarea bunurilor constituie obiect de cercetare al dreptului civil, deoarece stabilirea caracteristicilor şi calităţilor lor prezintă importanţă atât teoretică, cât şi practică.

Din punct de vedere teoretic, analiza caracteristicilor şi calităţilor bunurilor permite realizarea de corelaţii, formularea de concluzii şi clarificări conceptuale.

Din punct de vedere practic, studiul clasificării bunurilor îi permite practicianului dreptului să încadreze în drept diferite stări de fapt, să facă trecerea de la general la special (la concret).


56

Importanţa clasificării va fi pusă în evidenţă şi în raport cu fiecare criteriu de clasificare.

a) Clasificarea bunurilor în raport cu natura lor şi clasificarea dată prin lege

Această clasificare rezultă din art.461 al Codului civil, potrivit căruia „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.

La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt: – imobile prin natura lor; – imobile prin destinaţia lor; – imobile prin obiectul la care ele se aplică. Codul civil face o enumerare exemplificativă a acestor categorii de bunuri

imobile, după cum urmează: – imobile prin natura lor: fondurile de pământ şi clădirile (art.463),

morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art.464), recoltele care se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă (art.465);

– imobile prin destinaţie: animalele pe care proprietarul fondului le dă arendaşului pentru cultură (art.467), obiectele pe care proprietarul unui fond le-a pus pentru serviciul şi exploatarea acestuia (art.468). Sunt enumerate exemplificativ bunuri imobile prin destinaţie, de natura celor astfel definite, următoarele: animalele afectate la cultură, instrumentele arătătoare, seminţele date arendaşilor sau colonilor terţiari (dijmaşi), porumbii din porumbărie, stupii cu roi, peştele din iaz, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele. Tot în categoria imobilelor prin destinaţie se cuprind şi toate efectele mobiliare pe care proprietarul le-a „aşezat” către fond în perpetuu (art.468). În această din urmă situaţie, ne precizează art.469 din Codul civil, se cuprind lucrurile mobile când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără stricarea sau deteriorarea părţii fondului către care sunt aşezate;

– imobile prin obiectul la care se aplică sunt servituţile, uzufructul lucrurilor imobile şi acţiunile în revendicare a bunurilor mobile (art.471 Cod civil). Tot în această categorie intră şi drepturile de ipotecă şi privilegiile, precum şi redevenţa pentru concesionarea unui bun imobil (teren, carieră de piatră, balastieră).

Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472), sunt: – mobile prin natura lor; – mobile prin determinarea legii; – mobile prin anticipaţie. Art.473 din Codul civil defineşte bunurile mobile prin natura lor ca

fiind „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite”.


57

Bunurile mobile, prin determinarea legii, enumerate de Codul civil (art.473) sunt „obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare (lucruri mobile), acţiunile şi interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile. Aceste acţiuni sau interese se socotesc ca mobile numai în privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor”.

Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri care, dacă sunt analizate după natura lor, sunt imobile, dar, în considerarea a ceea ce vor deveni, părţile unui act juridic convin că acestea sunt mobile. Codul civil prevede că „îndată ce recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile” (art.465 alin.(2)).

Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile rezultă din regimul juridic diferit al acestora. Astfel, în ce priveşte efectele posesiunii, acestea sunt diferite. Posesia unui bun mobil prezumă proprietatea. Art.1909 din Codul civil prevede că „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de curgere de timp. Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are” (art.1909 Cod civil). Tot Codul civil, la art.1910, mai prevede că „dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”.

În privinţa lucrurilor imobile, posesia asupra unui bun aparţinând altei persoane, care are calitatea de proprietar, trebuie să depăşească o anumită durată pentru a dobândi proprietatea. Acest mod de dobândire a proprietăţii poartă numele de uzucapiune.

Referitor la condiţiile de publicitate privind dobândirea proprietăţii asupra unui bun, aceasta nu este cerută în cazul bunurilor mobile, ci numai în ce priveşte bunurile imobile (intabularea, înscrierea în cartea funciară). Aceeaşi este situaţia şi în cazul ipotecii, care trebuie înscrisă în cartea funciară. Bunurile mobile nu pot forma obiectul contractului de ipotecă, ele putând fi doar gajate.

Şi în materie procesuală, clasificarea în bunuri mobile şi imobile produce consecinţe juridice. În cazul unui litigiu având ca obiect un bun imobil, competentă să judece este instanţa pe a cărei rază teritorială se află situat bunul imobil, pe când în materie de bunuri mobile, competenţa apar-ţine instanţei pe a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului sau instanţei alese de părţi, atunci când acestea au convenit printr-un contract o anume instanţă competentă. În materie de bunuri imobile, nu se poate deroga prin convenţie cu


58

privire la instanţa competentă. Şi în materie de executare silită, procedura este diferită.

De asemenea, în ce priveşte înstrăinarea bunurilor imobile, se cere consimţământul expres al ambilor soţi, condiţie care nu mai este obligatorie în cazul înstrăinării bunurilor mobile.

În materia dreptului internaţional privat, legea aplicabilă este cea a ţării în care este situat bunul imobil (lex rei sitae), în timp ce, în cazul bunurilor mobile, legea aplicabilă este cea care se aplică persoanei în cauză (lex personalis) care, în mod obişnuit, este cea a statului a cărui cetăţenie o are (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).

b) Clasificarea bunurilor după regimul juridic al circulaţiei lor Potrivit acestui criteriu, se face distincţia între: – bunuri aflate în circuitul civil; – bunuri scoase din circuitul civil. Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul

actelor juridice civile. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face

obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor. Regula, în materia circulaţiei juridice civile, este că bunurile pot circula

liber. Art. 475 din Codul civil prevede că „oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi. Bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele”.

Constituţia României, la art.136, prevede că: „(2) Proprietatea este publică sau privată. (3) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (4) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administraţia regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”

În textul constituţional se face vorbire şi de alte bunuri stabilite de lege. Sediul materiei în acest domeniu îl constituie Legea nr.213/ 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Potrivit art.2 al acestei legi, „statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”. Pe lângă bunurile prevăzute în Constituţie ca formând obiectul proprietăţii publice, în anexa acestei legi sunt stabilite şi alte bunuri care sunt


59

proprietate publică. În afara acestora, legea mai prevede posibilitatea includerii, prin lege, şi a altor bunuri, care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege.

Observăm că legea face distincţie între domeniul public, domeniul public al statului şi domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale (judeţe, comune, oraşe, municipii).

Domeniul public al statului este format din bunurile prevăzute în Constituţie (art.135 alin.(4)) şi din bunurile prevăzute la pct. I din anexa la Legea nr.213/1998 (vezi partea a II-a, Cap. III, § II.13).

Domeniul public al judeţelor este alcătuit din: drumurile judeţene; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora; alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau interes public naţional.

Domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din drumurile comunale, vicinale, străzi, pieţe publice şi comerciale, târguri şi oboare, parcuri publice, zone de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, instituţiile publice de interes local, cum sunt teatrele, muzeele, spitalele, policlinicile, locuinţele sociale, statuile, monumentele care nu sunt de interes naţional, bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional, terenurile cu destinaţie forestieră care nu fac parte din domeniul privat al statului şi nici nu sunt proprietatea persoanelor de drept privat şi din alte bunuri de uz sau de interes local declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz sau de interes public naţional sau judeţean.

În afara domeniului public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale mai au şi domeniul privat.

Domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Aceste bunuri constituie proprietate privată şi sunt supuse regimului juridic de drept comun, adică sunt în circuitul civil, spre deosebire de cele din domeniul public, care nu sunt în circuitul civil.


60

Cu privire la proprietatea publică şi privată a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, vom reveni pe larg în Partea a II-a, Capitolul al II-lea, § II.13.

Anumite operaţiuni cu bunuri aflate în circuitul civil, pentru a putea face obiectul actelor juridice civile, sunt supuse unor proceduri speciale, prealabile. Este cazul armelor, muniţiilor, anumitor produse farmaceutice şi altele.

Importanţa clasificării rezultă din faptul că pot face obiectul actelor juridice numai bunurile aflate în circuitul civil, celelalte fiind inalienabile, iar actele juridice încheiate cu neobservarea, sau nerespectarea acestui caracter al lor, sunt lovite de nulitate. Mai mult chiar, bunurile din domeniul public nu pot fi nici urmărite şi executate silit (sunt insesizabile).

c) Clasificarea bunurilor după modul de determinare După cum pot fi sau nu determinate la momentul încheierii actelor

juridice, bunurile pot fi: – individual determinate (res certa); – determinate generic (res genera). Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor, fie

după elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor juridice civile sunt precis stabilite de părţi.

Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte. Mai sunt numite şi bunuri de gen. Particularizarea sau individualizarea lor se face prin numărare, cântărire, măsurare.

Distincţia este relativă. Este posibil ca un anume bun, în funcţie de circumstanţe, să fie un bun cert sau să fie un bun de gen. Astfel, într-un contract de vânzare-cumpărare se poate vinde un anume radioreceptor, indicându-se seria acestuia, sau acelaşi aparat de radio poate fi determinat numai generic prin indicarea mărcii şi tipului, individualizarea lui urmând a se face abia în momentul predării.

Importanţa juridică a clasificării este dată de mai multe aspecte: – riscul contractului este în sarcina cumpărătorului dacă bunul cert piere

fortuit înainte de predarea lui, vânzătorul fiind liberat de obligaţia de predare. În cazul bunurilor de gen, dacă acestea pier fortuit înainte de predarea lor, debitorul rămâne în continuare obligat pentru că individualizarea lor are loc abia în momentul predării, când se face numărarea, cântărirea, măsurarea. Dacă, spre exemplu, s-a vândut o cantitate de grâu, un număr de costume sau o cantitate de cherestea şi, înainte de momentul predării, depozitul a luat foc în urma unei descărcări electrice naturale (trăsnet), vânzătorul rămâne în continuare obligat, el neputându-se exonera pe considerentul că au ars tocmai bunurile vândute.


61

Art.1102 din Codul civil prevede: „Debitorul unui corp cert şi determinat este liberat prin trădarea (predarea) lucrului în starea în care se găsea la predare, dacă deteriorările ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greşeala sa, sau dacă înaintea acestor deteriorări n-a fost în întârziere”;

– momentul transmiterii proprietăţii este cel al realizării acordului de voinţă în cazul bunurilor individual determinate. La bunurile de gen, proprietatea se transmite în momentul individualizării;

– locul executării obligaţiei este supus unor reguli diferite. În cazul bunurilor certe, locul predării, dacă nu s-a convenit altfel, este cel în care se aflau acestea în momentul contractării. Bunurile de gen se predau la domiciliul sau sediul debitorului (vânzătorului), conform principiului că plata este cherabilă şi nu portabilă.

De asemenea, Codul civil mai prevede că, în cazul obligaţiilor având ca obiect bunuri de gen, debitorul, ca să se libereze, nu este dator să dea bunuri din cea mai bună specie, dar nici din cea mai rea (art.1103).

d) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în executarea obligaţiilor

În funcţie de acest criteriu, distingem: 1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile. 1) Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi

înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice (bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor.

2) Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei obligaţii, nu pot fi înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele individual determinate (res certae).

e) Clasificarea bunurilor după calitatea de a fi sau nu producătoare de fructe

Potrivit acestei clasificări, au fost puse în evidenţă două categorii de bunuri:

1) bunuri frugifere şi 2) bunuri nefrugifere. Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483): – fructe naturale pe care pământul le produce de la sine (fâneţe, arbori) şi

sporul animalelor (prăsila) – a se vedea şi art.522 Cod civil; – fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii umane, prin

cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de fructe industriale şi nu fructe naturale;

– fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.

În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele obţinute de pe urma unui bun cu consumarea substanţei sale, cum este cazul, spre


62

exemplu, al pietrei extrase dintr-o carieră sau al producţiei obţinute dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit. În cazul uzufructului, productele se cuvin nudului proprietar, iar uzufructuarul are dreptul numai la fructe. La fel şi în cazul posesiei de bună credinţă, când posesorul dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor şi nu productelor. Posesia de bună credinţă este definită de Codul civil (art.486) ca fiind posesia „în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute” .

f) Clasificarea bunurilor în funcţie de modul de percepere Conform acestui criteriu, bunurile pot fi: 1) bunuri corporale şi 2) bunuri incorporale (necorporale). Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă materială

perceptibilă simţurilor omului. Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă abstractă, perceptibilă

cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de bunuri: drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală; titlurile de valoare.

Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi în temeiul cărora subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să împiedice subiectul activ să stăpânească şi să folosească acel lucru.

Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv o anumită prestaţie. Ele pot fi referitoare la sume de bani sau la obligaţia de a face sau a nu face.

Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii intelectuale din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o idee, o formă sau o tehnică nouă.

Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile sociale, alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin, cecul). Titlurile de valoare pot fi la purtător sau nominale. Titlul la purtător conferă drepturile pe care le constată oricărui posesor al acestora, pe când cele nominale conferă aceste drepturi numai persoanei nominalizate în cuprinsul lor. Distincţia are relevanţă juridică în ceea ce priveşte regimul transmiterii lor: titlurile la purtător se transmit prin simpla lor remitere (tradiţiune), pe când cele nominale se transmit prin cesiune.

Titlurile la ordin sunt cele care indică faptul că au fost emise la ordinul unei persoane. Ele se transmit prin gir ori andosament. Girul se foloseşte pentru transmiterea cambiei şi se efectuează printr-o menţiune scrisă chiar pe titlu ori pe un adaos ori o prelungire a acestuia şi nu pe un înscris separat. Cel ce dobândeşte cambia (giratorul) este învestit cu proprietatea care este opozabilă erga omnes, fără să mai fie nevoie ca transmiterea să fie notificată debitorului cambial. Andosamentul este modalitatea prin care se pot transmite


63

o cambie, un cec, un bilet la ordin şi constă în înscrierea, pe verso-ul titlului, a menţiunii de transmitere către noul dobânditor.

g) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea divizării lor În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe

destinaţia economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile şi 2) bunuri indivizibile.

O bucată de stofă, spre exemplu, poate fi împărţită în mai multe părţi, fără să-şi schimbe destinaţia, pe când o haină din stofă nu poate fi divizată pentru că, în acest fel, nu ar mai răspunde destinaţiei ce i-a fost dată.

Clasificarea este importantă, din punct de vedere juridic, în special, în materia partajului (fie succesoral, fie în caz de divorţ, fie la divizarea societăţilor comerciale). În caz de partajare, un bun indivizibil va fi atribuit numai uneia dintre părţi, cealaltă/celelalte urmând să primească o sultă (sumă de bani reprezentând echivalentul bănesc al părţii ce i-ar fi revenit).

h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele După cum pot fi folosite bunurile, singure sau numai împreună cu altele,

acestea pot fi: 1) bunuri principale şi 2) bunuri accesorii. Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit

destinaţiei lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri. Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la

utilizarea altor bunuri. Sunt astfel de bunuri: cureaua (brăţara) pentru ceas, telecomanda unui aparat electronic, antena unui televizor ş.a. Caracterul de bun accesoriu poate să rezulte din natura lui sau să-i fie atribuit prin voinţa omului.

Pentru a putea să ia naştere acest raport de dependenţă, este necesar ca ambele bunuri să aparţină aceluiaşi subiect de drept civil şi ca acesta, prin voinţa lui, să le fi dat o destinaţie comună.

Regula de drept este că bunul accesoriu, afară de stipulaţie contrară, urmează regimul juridic al bunului principal – accesorium sequitur principalem.

i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării silite asupra lor

În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi să-i execute silit. În funcţie de această posibilitate, distingem între: 1) bunuri urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile).

Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt insesizabile). În schimb, bunurile din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul juridic civil şi pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).


64

În anumite condiţii, bunurile care, în mod normal, au caracterul de bunuri urmăribile pot fi declarate de lege ca neurmăribile. Astfel, potrivit Codului de procedură civilă (art.406-410), nu pot fi supuse executării silite:

– bunurile de uz personal sau casnic, necesare debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

– alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

– combustibilul necesar debitorului şi familiei sale, socotit pentru trei luni de iarnă;

– bunurile necesare debitorului pentru exercitarea ocupaţiei sale. În lipsa altor bunuri urmăribile, acestea pot fi executate, dar numai pentru plata obligaţiilor de întreţinere, chiriilor, arenzilor sau altor creanţe privilegiate asupra bunurilor mobile;

– în cazul celor ce se ocupă cu agricultura, nu pot fi urmărite: inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale, seminţele pentru cultura pământului. Aceste bunuri nu pot fi urmărite decât în măsura necesarului pentru continuarea lucrărilor şi în afară de cazurile când asupra lor există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei;

– salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile de asigurări sociale şi alte sume plătite periodic debitorului pentru asigurarea mijloacelor de existenţă pot fi urmărite până la 1/2 din venitul lunar net pentru obligaţiile de întreţinere sau alocaţii pentru copii şi 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii;

– alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele şi orice astfel de indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

j) Clasificarea bunurilor după destinaţia lor economică După destinaţia lor economică, bunurile pot fi: 1) mijloace de producţie şi

2) obiecte de consum. Mijloacele de producţie sunt acele bunuri destinate să servească

producerii altor bunuri. Obiectele de consum sunt acele bunuri care sunt destinate satisfacerii

nevoilor oamenilor (hrană, îmbrăcăminte).


65

CAPITOLUL V

FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

V.1. Faptul juridic. Noţiune şi clasificare

Faptul juridic este o împrejurare prevăzută de norma juridică, în funcţie de care au loc naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.

Aceste împrejurări pot să fie evenimente sau fapte voluntare (acţiuni). Evenimentele sunt împrejurările care se produc independent de voinţa

omului şi de care legea leagă producerea de efecte juridice. Sunt astfel de evenimente: naşterea, moartea, catastrofele naturale, accidentele ş.a. Cu titlu exemplificativ, arătăm că naşterea are ca efect juridic dobândirea capacităţii civile de folosinţă. Catastrofele naturale sau accidentele pot da naştere dreptului de a încasa despăgubiri în contractele de asigurare.

Evenimentele pot fi: – naturale (naşterea, decesul); – forţa majoră, care constă într-un eveniment imprevizibil, irezistibil şi

insurmontabil (uragan, război); – prescripţia, care constă în trecerea unei perioade de timp, stabilite de

lege, având drept consecinţă dobândirea sau pierderea unui drept; – cvasidelictele sunt împrejurări care atrag răspunderea civilă (exemplu:

accidentele de circulaţie care generează obligaţia autorului de a repara prejudiciul cauzat victimei).

Faptele voluntare pot să fie licite sau ilicite. Faptele voluntare licite, făcute cu scopul de a produce efecte juridice, sunt acte juridice (manifestări de voinţă făcute în scopul producerii de efecte juridice).

Faptele juridice sunt numai acele fapte pe care autorii lor le fac fără să urmărească producerea unor efecte juridice, dar care totuşi se produc. Sunt astfel de fapte cele ilicite, în urma cărora se produce un prejudiciu altei persoane şi în urma cărora ia naştere un drept de despăgubire, în favoarea persoanei prejudiciate.

Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau juridice prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie şi în urma căreia este prejudiciată altă persoană.


66

Fapta ilicită constând într-o acţiune este o faptă comisivă, iar cea care constă într-o inacţiune, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale, este o faptă omisivă. Fapta ilicită atrage răspunderea juridică delictuală.

V.2. Actele juridice. Noţiune şi trăsături

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, în conformitate cu norma juridică, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile concrete (negotium juris). Este cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii.

Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscrisului constatator al manifestării de voinţă care are rolul de mijloc de probă (instrumentum probationis).

Trăsăturile (elementele definitorii) actului juridic civil sunt: 1) existenţa unei manifestări de voinţă; 2) intenţia manifestării de voinţă de a produce efecte juridice; 3) manifestarea de voinţă este făcută în conformitate cu legea,

diferenţiindu-se astfel de acţiunile ilicite; 4) efectele urmărite sunt de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport

juridic civil concret.

V.3. Clasificarea actelor juridice

Actele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, fiecare având importanţa sa teoretică şi practică.

A) Clasificarea după criteriul voinţei pe care se întemeiază a) acte unilaterale, la baza cărora stă manifestarea de voinţă a unei

singure părţi. Cealaltă parte a raportului juridic (nu a actului juridic) dobândeşte un drept sau un avantaj, aceasta neputând fi obligată prin voinţa altei persoane, dreptul civil consacrând principiile autonomiei de voinţă şi egalităţii părţilor raportului juridic civil. Sunt astfel de acte unilaterale testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire;

b) actele bilaterale şi actele multilaterale, care se formează prin voinţa a două sau mai multe părţi. Prin acordul lor de voinţă ia naştere, se modifică un raport juridic civil în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile. Este un astfel de act juridic civil contractul, pe care art.942 Cod civil îl defineşte ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.

Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte, în special, valabilitatea contractului. În cazul actului juridic civil unilateral se cercetează exprimarea valabilă a voinţei celui care se obligă. La actele juridice bilaterale şi multilaterale se cercetează exprimarea valabilă a voinţei fiecăreia dintre părţi.


67

B) Clasificarea după efecte a) acte juridice civile constitutive sunt cele care dau naştere unui drept

subiectiv civil care nu a mai existat până în acel moment. Sunt astfel de acte: gajul, ipoteca, amanetul ş.a. Trebuie evidenţiat aspectul că dreptul nou creat nu poate lua naştere în lipsa altui drept. Ipoteca, gajul, amanetul se stabilesc (se constituie) în baza dreptului de proprietate;

b) acte juridice civile translative sunt cele care transmit un drept dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Astfel de acte sunt contractul de vânzare-cumpărare, dar şi contractul de schimb şi alte tipuri de contracte;

c) acte juridice civile declarative sunt cele care vin şi definitivează sau consolidează drepturi subiective preexistente (exemplu: partajul).

Importanţa clasificării se evidenţiază în planul efectelor. Actul constitutiv şi cel translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc). Actul declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc). Dacă un coindivizar, aflat în devălmăşie succesorală, vinde un bun, în limita cotei sale ideale, vânzarea este valabilă şi se consolidează şi pentru trecut numai dacă, la ieşirea din indiviziune, acel bun cade în lotul ce i-a fost atribuit.

C) Clasificarea după scopul urmărit a) acte juridice civile cu titlu oneros sunt actele în care fiecare parte

urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Este greşită folosirea calificativului de „oneros”, aşa cum se face în unele cazuri în presă, pentru a desemna acte încheiate în frauda legii prin care se urmăreşte obţinerea de foloase ilicite. În acest din urmă caz, termenul corect este „veros”, şi nu „oneros”;

b) acte juridice civile cu titlu gratuit sunt cele prin care se asigură uneia din părţi un folos patrimonial fără ca, prin aceasta, să se urmărească obţinerea altui folos în schimbul folosului procurat. Astfel de acte sunt: donaţia, împrumutul fără dobândă ş.a.

Importanţa juridică se manifestă în câmpul capacităţii de a încheia acte juridice şi în cel al viciilor de consimţământ.

D) Clasificarea după modul de formare a) acte consensuale sunt actele încheiate prin simpla manifestare de

voinţă. În principiu, actele juridice civile sunt consensuale, încheindu-se fără condiţia unei anumite forme pentru validitatea lor. Atunci când se utilizează forma scrisă, aceasta se face pentru a asigura un mijloc de probă al existenţei acordului de voinţă (ad probationem);

b) actele juridice civile solemne (sau formale) se fac cu respectarea unor formalităţi cerute de lege pentru validitatea lor (ad validitatem). Aceste acte se încheie, de regulă, în cazurile bunurilor de o mai mare importanţă economică. Astfel, vânzarea-cumpărarea unui imobil trebuie făcută prin act autentic în faţa


68

notarului public. La fel, şi în cazul vaselor maritime. Înainte de anul 1989, chiar şi autovehiculele se vindeau numai prin act autentic;

c) actele reale sunt cele care se încheie valabil prin predarea (remiterea) bunului.

E) Clasificarea după efectul economic a) actele juridice de conservare sunt cele făcute pentru a menţine,

conserva sau preîntâmpina anumite drepturi. Sunt astfel de acte cele făcute pentru întreruperea unei prescripţii sau cele pentru înscrierea unei ipoteci;

b) actele juridice civile de administrare sunt cele făcute pentru normala punere în valoare ale unui patrimoniu sau a unei părţi a acestuia. Sunt astfel de acte: încasarea chiriilor sau altor venituri (dobânzi sau alte fructe civile); efectuarea de reparaţii sau îmbunătăţiri;

c) actele juridice civile de dispoziţie sunt cele care au ca efect ieşirea din patrimoniu a unui bun (vânzare-cumpărare), ori grevarea acestuia cu sarcini (gajare, ipotecare).

F) Clasificarea din punct de vedere patrimonial a) acte juridice civile patrimoniale sunt astfel calificate pentru că au un

conţinut evaluabil în bani (vânzare-cumpărare, împrumut, donaţie etc.); b) acte juridice civile nepatrimoniale sunt cele care nu pot fi evaluate în

bani, şi privesc drepturile nepatrimoniale (exemplu: dreptul la nume). G) Clasificarea după momentul producerii efectelor a) acte juridice civile (încheiate) între vii (inter vivos) sunt cele care

produc efecte fără a fi condiţionate de moartea autorului; b) acte pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt cele care produc efecte

numai la moartea autorului lor (exemplu: testamentul). H) Clasificarea după legătura cu modalităţile a) acte juridice civile pure şi simple sunt cele care nu au în conţinutul lor

modalităţi cum ar fi: condiţia, sarcina ş.a. Sunt astfel de acte: căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei;

b) acte juridice civile afectate de modalităţi sunt actele care cuprind elemente ce ţin de esenţa lor, numite modalităţi, prin care poate fi afectată valabilitatea lor. Sunt astfel de acte: contractele de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare ş.a.

Între modalităţi se află şi termenul sau condiţia, dar acestea nu sunt simple modalităţi, ci elemente esenţiale de prim rang. Uneori, acelaşi tip de act juridic poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi. Astfel, art.1295 Cod civil prevede că vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie.

I) Clasificarea după posibilitatea încheierii prin reprezentare a) acte juridice civile strict personale sunt actele care, sub sancţiunea

nulităţii, trebuie încheiate de persoanele în cauză. Această condiţie poate interveni numai în cazul persoanelor fizice, nu şi în cazul persoanelor juridice.


69

Actele strict personale reprezintă excepţia şi sunt de strictă interpretare. Sunt astfel de acte: testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei;

b) acte juridice civile care pot fi încheiate prin reprezentare. Acestea reprezintă regula. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Reprezentarea legală este atunci când este cerută de lege, cum este în cazul minorilor, interzişilor sau persoanelor juridice care sunt reprezentate prin conducătorul acestora, care, la rândul său, poate da mandat de reprezentare sau împuternicire unei alte persoane. Reprezentarea convenţională este atunci când părţile, de comun acord, decid de cine să fie reprezentate. Reprezentarea judiciară poate fi decisă de instanţă. Acest tip de reprezentare rezultă din art.70 Cod procedură civilă care prevede următoarele: „Când dreptul de reprezentare izvorăşte dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească (…)”.

Importanţa juridică a clasificării priveşte valabilitatea actelor. Actele strict personale încheiate prin reprezentant sunt lovite de nulitate.

J) Clasificarea după raportul dintre ele a) actele juridice civile principale sunt cele a căror existenţă nu depinde

de un alt act al părţilor; b) actele juridice civile accesorii sunt cele care depind de un alt act al

părţilor. Situaţia lor este oarecum similară cu cea a bunurilor accesorii în raport cu bunurile principale. Sunt acte accesorii, spre exemplu, gajul şi ipoteca, a căror existenţă depinde de contractul de împrumut, o dată cu plata împrumutului încetând şi ipoteca sau gajul.

K) Clasificarea după raportul cu cauza actului a) acte juridice civile cauzale sunt acele acte a căror valabilitate depinde de

valabilitatea cauzei. Art.948 Cod civil prevede la condiţiile convenţiilor, alături de capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă şi un obiect determinat, pe aceea a cauzei licite. În acest caz, dacă cauza este ilicită, imorală, sau lipseşte, actul juridic va fi nul;

b) acte juridice civile abstracte sunt acele acte la care nu mai este necesară cercetarea cauzei. Imperativele circulaţiei juridice civile a bunurilor în economia modernă nu permit întotdeauna cercetarea cauzei. Un exemplu de act abstract îl constituie titlurile de valoare. În acest caz, actul juridic (negotium) este inseparabil de înscrisul constatator (instrumentum). Obligaţiunile CEC sau acţiunile la purtător, indiferent de faptul că au aparţinut succesiv unui număr nedeterminat de persoane, produc efecte valabile în faţa emitenţilor lor, aceştia neputând refuza îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.

L) Clasificarea după reglementarea şi denumirea lor legală a) acte juridice civile tipice (numite) sunt acelea care au o denumire şi

reglementare făcute prin lege. Acest gen de acte reprezintă regula şi majoritatea. Sunt astfel de acte cele reglementate de Codul civil din care


70

enumerăm: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de depozit, mandatul ş.a.;

b) acte juridice civile atipice (nenumite) sunt acele acte care nu au o denumire şi reglementare făcute expres de lege. Nevoile părţilor şi principiul libertăţii contractuale au cerut şi permis încheierea şi a altor acte juridice decât cele prevăzute de lege.

Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă din faptul că actele tipice, care nu au clauze îndestulătoare, se interpretează şi completează cu regulile acelui tip de act prevăzut de lege, acolo unde părţile nu derogă expres de la ele. În cazul actelor atipice, aplicarea lor se face întocmai şi în limita clauzelor cuprinse în ele, putând fi completate cu regulile generale privind actul juridic sau ale contractului numit cu care se aseamănă cel mai mult.

M) Clasificarea după determinarea conţinutului a) acte juridice civile cu conţinut predeterminat sunt cele care au un

conţinut dinainte stabilit, fie prin lege sau alt act normativ subsecvent, fie chiar prin voinţa părţilor. Astfel de exemple sunt contractele de furnizare de utilităţi (gaze, electricitate etc.), aprobate prin hotărâri ale Guvernului, sau adeziunile la diferite statute (sindicat, contract colectiv de muncă);

b) acte juridice civile fără un conţinut predeterminat sunt cele în care părţile îşi exercită liber voinţa. Ele reprezintă regula.

N) Clasificarea după modul de executare a) acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt cele la care executarea se

face dintr-o singură prestaţie; b) acte cu executare succesivă sunt acele acte în care executarea

obligaţiilor se face eşalonat în timp. Sunt astfel de contracte: cele de furnizare de servicii sau produse; contractul de vânzare cu clauză de întreţinere; contractul de vânzare cu plata în rate.

Această clasificare are o deosebită importanţă juridică. Contractele cu executare uno ictu sunt supuse rezoluţiunii, iar cele cu executare succesivă sunt supuse rezilierii, prestaţiile îndeplinite nemaiputând fi întoarse. Importanţa se manifestă şi în câmpul prescripţiei, calculul făcându-se diferit, adică de la un singur moment în cazul celor cu execuţie dintr-o dată şi în funcţie de fiecare termen la cele cu execuţie succesivă.

V.4. Condiţiile actului juridic civil

V.4.1. Noţiune şi clasificare

Termenul de condiţie poate să genereze unele confuzii. Este folosit atât pentru desemnarea elementelor actului juridic civil, când ne referim la condiţiile actului juridic civil, dar şi la obiectul actului juridic civil, unde sunt


71

analizate condiţiile acestuia şi, în final, ca modalitate a actului juridic civil, alături de termen şi sarcină.

Condiţiile actului juridic civil sunt elementele pe care se întemeiază şi din care este alcătuit actul juridic civil.

Art. 948 Cod civil face o enumerare a condiţiilor esenţiale ale unei convenţii. Chiar dacă nu face vorbire de condiţii neesenţiale, din interpretarea acestui text deducem că, pentru actele juridice, condiţiile pot fi esenţiale sau neesenţiale. Deşi textul se referă numai la condiţiile esenţiale, el este de aplicaţiune generală. Mergând în continuare, pe firul interpretării, având în vedere că nu sunt enumerate toate condiţiile esenţiale pentru formarea unei convenţii, cum este cazul formei autentice la actele juridice solemne, se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere anumite condiţii de validitate.

Condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 Cod civil sunt următoarele: 1) capacitatea de a contracta; 2) consimţământul valabil al părţilor care se obligă; 3) un obiect determinat; 4) o cauză licită. În afara acestei clasificări legale, în doctrină au mai fost făcute şi alte

clasificări. O clasificare are drept criteriu aspectul la care se referă condiţiile. Sunt evidenţiate două categorii de condiţii: condiţii de fond şi condiţii de formă.

Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului şi sunt de fapt cele prevăzute de Codul civil ca esenţiale: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

Condiţiile de formă privesc forma exterioară în care se prezintă conţinutul. Se referă la următoarele aspecte:

a) manifestarea de voinţă trebuie să se exteriorizeze într-un anumit fel cerut de lege pentru valabilitatea actului juridic civil (exemplu: forma solemnă);

b) manifestarea de voinţă trebuie să se exteriorizeze în anumite forme cerute pentru probaţiune (ad probationem);

c) asigurarea opozabilităţii actului faţă de terţi prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

Tot în doctrină se mai face distincţia între condiţii de valabilitate şi condiţii de eficacitate. Această clasificare este criticabilă. Spunem că un act este eficace atunci când este apt să producă efecte şi produce efecte. Actele pentru care legea prevede condiţia solemnităţii sunt eficace numai dacă îndeplinesc această condiţie. Prin urmare, condiţiile de validitate sunt incluse în condiţiile de eficacitate. Sunt condiţii de eficacitate toate condiţiile actului juridic civil, neîndeplinirea lor lipsindu-l de efecte. Se mai spune că este inopozabil.


72

V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o componentă a capacităţii juridice civile, respectiv componenta numită capacitate de exerciţiu. Orice persoană are capacitate de folosinţă, dar nu toate persoanele au capacitate de exerciţiu. Pentru a încheia acte juridice civile, persoana trebuie să-şi asume obligaţii şi să-şi fructifice drepturile, ceea ce corespunde cu capacitatea de exerciţiu. Deci, nu pot încheia acte juridice decât persoanele care au capacitate de exerciţiu.

La fel ca şi în materia capacităţii civile, şi în materia capacităţii de a încheia actul juridic civil, principiul este capacitatea, persoanele având capacitatea de a face acte civile, cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel. Incapacitatea reprezintă excepţia şi aceasta este de strictă interpretare, nefiind permisă analogia.

În ce priveşte persoanele juridice, capacitatea de a face acte juridice este limitată de principiul specializării capacităţii de folosinţă. Potrivit acestui principiu, persoana juridică nu poate face decât actele juridice corespunzătoare scopului pentru care a fost înfiinţată. Scopul pentru care a fost creată nu trebuie confundat cu obiectul de activitate. Pentru a exista, persoana juridică încheie şi alte acte juridice, altele decât cele ce fac obiectul său de activitate. Sunt astfel de acte: cele ce ţin de conducerea persoanei juridice; administrarea; reprezentarea şi funcţionarea acesteia. Spre exemplu, o societate de asigurări nu face numai acte juridice ţinând strict de obiectul său de activitate, ci angajează personal, procură bunuri necesare desfăşurării activităţii sale, încheie contracte de utilităţi ş.a. Actele ce exced obiectului său de activitate sunt făcute fără a avea capacitatea cerută de lege şi, prin urmare, sunt lovite de nulitate. Sancţiunea nulităţii nu exclude aplicarea altor sancţiuni civile, administrative sau penale.

În doctrină, se mai evidenţiază şi faptul că nu trebuie confundată capacitatea cu discernământul. Discernământul este avut în vedere la altă condiţie esenţială a actului juridic civil, şi anume la consimţământ.

Tot ţinând de o altă condiţie a actului juridic civil, respectiv obiectul actului juridic civil, este instituirea prin lege a inalienabilităţii unor bunuri. Faptul că un bun din domeniul public nu poate fi înstrăinat nu constituie o incapacitate. Aşa este situaţia instituţiilor publice care nu pot înstrăina bunurile din domeniul public pe care le au în administrare.

V.4.3. Consimţământul

V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale

Actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Manifestarea de voinţă presupune, în primul rând,


73

existenţa unei voinţe şi apoi exteriorizarea ei. Fiind vorba de manifestare de voinţă în plan juridic, voinţa este caracterizată de juridicitate. Este vorba, prin urmare, de o voinţă juridică. Voinţa juridică este un fenomen complex sub aspect atât juridic, cât şi psihologic.

Din punct de vedere juridic, voinţa juridică este complexă pentru că include consimţământul şi cauza. Acestea sunt însă indisolubil legate de procesul psihologic al voinţei. În existenţa lor cotidiană, persoanele au necesităţi şi interese. Acestea constituie cauza declanşării procesului volitiv. Reprezentarea scopului de realizat, realizată la nivel intelectiv, este urmată de adoptarea rezoluţiei de materializare a dorinţelor şi cu exteriorizarea hotărârii (consimţământul).

Prin urmare, consimţământul este manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia acte juridice.

Codul civil instituie condiţia esenţială a „consimţământului valabil pentru părţile care se obligă”. În doctrină, formularea de mai sus din Codul civil este apreciată incompletă, deoarece în actele convenţionale nu este necesar numai consimţământul valabil al părţii care se obligă.

O altă discuţie care se face priveşte faptul că un element fundamental unic, respectiv voinţa juridică, este divizat în două părţi ce sunt date a fi condiţii esenţiale, şi anume, aşa cum am arătat mai sus, consimţământul şi cauza.

În ce priveşte voinţa juridică, în doctrină sunt enunţate două mari principii care o guvernează:

– principiul libertăţii actelor juridice; – principiul voinţei interne (reale). Principiul libertăţii actelor juridice are următoarele idei de bază: – părţile pot, cu anumite limite, să încheie orice acte juridice. Limitele de

care se face vorbire sunt date de chiar textele legale. Acestea sunt: normele juridice imperative, care interzic anumite acte (exemplu: art.702 Codul civil care prevede că „nici chiar prin contractul căsătoriei nu se poate renunţa la succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”), regulile de convieţuire socială şi ordinea publică;

– subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat forma dorită de ele. Această posibilitate este valabilă chiar şi în cazul actelor juridice tipice;

– subiectele de drept pot să încheie acte juridice, însă nu sunt obligate. – Principiul voinţei interne (reale). În analiza acestui principiu, au fost

evidenţiate două elemente ale voinţei: – elementul psihologic (voinţa internă); – elementul social sau voinţa exteriorizată (voinţa declarată).


74

– Privitor la voinţă, care trebuie avută în vedere şi căreia trebuie să i se dea curs, au fost formulate două concepţii:

– concepţia subiectivă, care cere să se dea eficienţă voinţei interne sau reale;

– concepţia obiectivă, care afirmă că voinţa declarată este cea care trebuie să producă efecte.

În Codul civil român îşi găseşte aplicarea, cu precădere, concepţia subiectivă a voinţei interne (reale). Astfel, art.977 Cod civil, în ce priveşte interpretarea contractelor, prevede că aceasta se face după intenţia comună a părţilor, şi nu după sensul literal al termenilor. Tot voinţei reale a părţilor i se dă prioritate şi în art.1175 Cod civil, şi aceasta chiar în contra unui act făcut public: „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Inopozabilitatea lui faţă de alte persoane nu este efectul prevalenţei voinţei declarate asupra celei interne, ci este o măsură de protecţie a celor care nu-l cunosc şi, în acest fel, pot fi prejudiciaţi.

Sunt texte în Codul civil român în care se dă prevalenţă voinţei exprimate. Art.1191 Cod civil prevede că dovada actelor juridice cu o valoare peste 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată şi că nu poate fi făcută, în acest caz, dovada cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar şi atunci când suma sau valoarea nu depăşeşte 250 lei. Este clară aici voinţa legiuitorului de a da curs voinţei declarate pentru că, dacă ar fi dorit să dea eficacitate voinţei interne, ar fi admis ascultarea de martori care cunosc împrejurările facerii actului, din mărturia lor fiind posibil să se deducă adevărata intenţie a părţilor.

V.4.3.2. Condiţiile consimţământului

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie dat de o persoană cu discernământ; b) să fie exteriorizat; c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; d) să nu fie afectat de un viciu de consimţământ. a) Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană cu discernământ.

Aşa cum s-a arătat la capacitatea civilă, au capacitate de exerciţiu şi, pe cale de consecinţă, sunt titulari de drepturi şi obligaţii dobândite şi asumate prin încheierea de acte juridice, numai persoanele cu discernământ. Nu au discernământ şi nu pot încheia acte juridice civile minorii sub vârsta de 14 ani.


75

Minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani au discernământul în formare, ei putând să încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau ocrotitorilor lor legali. Majorii au deplină capacitate de exerciţiu şi se prezumă că au discernământ. Aceştia din urmă încheie acte juridice singuri şi personal.

Pot să apară situaţii când consimţământul provine de la o persoană majoră care suferă de alienaţie mintală sau este insuficient dezvoltată mintal (debil mintal). De obicei, pentru protecţia lor, ei sunt puşi sub interdicţie. Este posibil ca o astfel de persoană să fi încheiat un act juridic civil. Efectele sunt diferite în funcţie de existenţa sau inexistenţa punerii sub interdicţie. Dacă actul juridic a fost încheiat înainte de punerea sub interdicţie se prezumă că a fost făcut în momentele de luciditate. Pentru a lipsi de efecte juridice actul încheiat, trebuie să se facă dovada lipsei discernământului. Când actul juridic a fost încheiat după punerea sub interdicţie judecătorească, se prezumă lipsa discernământului şi, pentru a dovedi valabilitatea actului, trebuie făcută proba existenţei discernământului la momentul încheierii lui.

b) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie nu semnifică negarea voinţei interne (reale). Dacă voinţa internă nu este făcută cunoscută, exteriorizată, ea nu poate fi cunoscută de potenţialii destinatari. Aşa cum s-a arătat la clasificarea actelor juridice după modul de formare (V.2.D), părţile sunt libere să aleagă forma exteriorizării consimţământului: consensualismul, când părţile încheie acte juridice prin simpla manifestare de voinţă fără condiţia unei anumite forme (actele consensuale). Forma ad validitatem (ad solemnitatem) este cerută numai în cazul anumitor acte juridice (actele solemne). La fel, forma scrisă este cerută numai pentru asigurarea probei actului juridic. În cazul actelor juridice civile reale, manifestarea de voinţă se exteriorizează prin predarea bunului.

Tăcerea, în anumite împrejurări, poate constitui exteriorizarea consimţământului. Astfel, în cazul contractului de arendare, potrivit art.1464 Cod civil, atunci când arendarea făcută cu termen a expirat şi „arendaşul continuă şi se lasă în posesiune” se formează o nouă arendare. În acest caz, tăcerea este un consimţământ tacit, efectul ei este prevăzut de lege şi vine pe un acord de voinţă anterior.

c) Consimţământul trebuie să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice. Din chiar definiţia consimţământului rezultă această condiţie: manifestare de voinţă, făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Dacă nu există această intenţie, actul juridic nu ia fiinţă, pentru că persoana nu înţelege nici să-şi asume obligaţii şi nici să dobândească anume drepturi. Sunt situaţii când oamenii fac anumite promisiuni sau înţelegeri amicale de sprijin, de asociere ş.a. Când astfel de angajamente au fost făcute în glumă (jocandi causa), ele nu produc efecte juridice pentru că nu aceasta a fost intenţia persoanei. Art.1010 Codul civil mai prevede că obligaţia este nulă atunci când


76

s-a făcut sub o condiţie potestativă din partea celui care se obligă (mă oblig dacă vreau). Condiţia potestativă este definită a fi „aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta dintre părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice” (art.1006 Cod civil).

d) Consimţământul trebuie să nu fie afectat de un viciu de consimţământ. Art.953 Cod civil prevede că nu este valabil consimţământul „când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Tot un viciu de consimţământ este şi leziunea. Fiecare dintre aceste vicii de consimţământ vor fi prezentate separat în continuare.

V.4.4. Viciile de consimţământ

A. Eroarea Eroarea este falsa reprezentare a unui element esenţial care a determinat

consimţământul. Art.954 Cod civil „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului

convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a

contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia.”

Art.961 Cod civil „Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci

dă loc numai acţiunii de nulitate”. Din dispoziţiile art.954 Cod civil rezultă că eroarea poate să fie cu privire

la: – calităţile substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam); – persoana cu care s-a contractat (error in personam). Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii, poate să fie: – eroare de fapt, atunci când greşita reprezentare cade asupra unei situaţii

sau stări de fapt, ori asupra unei împrejurări ţinând de actul juridic încheiat; – eroare de drept, constând în necunoaşterea legii. Dacă în ceea ce priveşte eroarea de fapt, aceasta este recunoscută ca fiind

viciu de consimţământ, în ce priveşte eroarea de drept, aceasta nu este admisă ca fiind viciu de consimţământ. A fost însă exprimată şi opinia că ar fi totuşi un viciu de consimţământ.

Opinia potrivit căreia eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ pleacă de la prezumţia că toată lumea cunoaşte legea (nemo censetur ignorare legem). În susţinerea opiniei contrare se invocă situaţiile obiective în care actele normative nu ajung la subiectul de drept sau faptul că


77

legea nu distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept şi unde legea nu distinge, nici noi nu putem să facem distincţie, ambele fiind false reprezentări asupra realităţii.

Nu orice eroare de fapt constituie viciu de consimţământ. În acest sens, după consecinţele pe care le generează, se face distincţie între:

a) eroarea obstacol; b) eroarea viciu de consimţământ; c) eroarea indiferentă. Eroarea obstacol, aşa cum o arată numele, împiedică încheierea actului

juridic. În funcţie de aspectul pe care-l priveşte, la rândul ei, poate fi: – eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotium),

subiectul crezând că încheie un alt act juridic (spre exemplu, crede că face o vânzare-cumpărare şi nu o donaţie sau o închiriere, aşa cum crede celălalt);

– eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore), când părţile cred, fiecare în parte, că este vorba de un alt bun. Se spune despre eroarea obstacol că este distructivă de voinţă.

Eroarea viciu de consimţământ doar alterează voinţa, însă are ca efect nevalabilitatea actului juridic. Îmbracă cele două forme enunţate în art.954 Cod civil:

– eroarea asupra substanţei obiectului (error in substantiam). Priveşte calităţile substanţiale ale obiectului şi nu viciile ascunse. Codul civil face distincţie între viciile ascunse şi viciile aparente. Art.1352 Cod civil prevede că vânzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile. Art.1354 Cod civil mai prevede că vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut, cu excepţia cazului în care s-a învoit cu cumpărătorul să nu răspundă pentru ele. Atunci când vânzătorului îi erau cunoscute viciile, acesta este obligat, pe lângă restituirea preţului, şi la daune interese către cumpărător. Dacă viciile nu îi erau cunoscute vânzătorului, acesta este obligat numai la restituirea preţului şi spezele ocazionate de vânzare făcute de cumpărător. Dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul trebuie să restituie preţul şi să-l dezdăuneze pe cumpărător. Dreptul la acţiune pentru vicii ascunse se prescrie la împlinirea unui termen de 6 luni de când au fost cunoscute, dacă acestea nu au fost ascunse cu viclenie (art.5 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă). Vânzătorul, potrivit art.1353 Cod civil, nu răspunde de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

Prin substanţa obiectului se înţelege nu numai bunul în materialitatea lui (culoare, gust, origine, vechime, originalitate), ci şi prestaţia (obligaţia de a


78

face). Constituie o astfel de eroare atunci când cumpărătorul este convins că a cumpărat un obiect din aur şi acesta este numai placat cu aur sau este din alamă, ori când a cumpărat un tablou crezând că este un original şi acesta este o copie;

– eroarea asupra persoanei (error in personam). Aceasta produce efecte numai atunci când tocmai considerarea persoanei (intuitu personae) este cauza principală. Sunt astfel de erori cele cu privire la autorii unor lucrări artistice, picturi, opere ştiinţifice. Nu poate să intervină o astfel de eroare atunci când un magazin vinde mărfurile puse în vânzare oricărui cumpărător. Un alt exemplu de eroare asupra persoanei: cineva care a cumpărat un imobil, cu clauza că, dacă, la rândul lui, va revinde acel imobil la ieşirea la pensie şi mutarea din localitate, să revândă unuia din copiii vânzătorului, şi vinde altei persoane, crezând că este copil al vânzătorului.

Eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară). Poartă asupra unor aspecte neesenţiale şi care nu afectează valabilitatea actului.

B. Dolul Art. 960 Cod civil „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene

întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.

Dolul nu se presupune”. Se defineşte dolul ca viciul de consimţământ constând în inducerea în

eroare, prin mijloace viclene, pentru a determina pe cineva să încheie un contract. Se spune că dolul este eroare provocată.

Clasificare a) După cum dolul cade asupra unor elemente esenţiale, determinante, sau

pe aspecte nedeterminante în încheierea actelor, acesta se clasifică în: – dol principal, care priveşte elementele importante ce au determinat

încheierea actului. Existenţa lui este sancţionată cu anulabilitatea contractului (a se vedea art.961 Cod civil, citat la paragraful anterior privitor la eroare, potrivit căruia dă loc numai acţiunii de nulitate);

– dol incident sau secundar, care priveşte aspecte ce nu sunt determinante pentru încheierea contractului. Acesta nu duce la anulabilitatea actului, ci dă naştere, cel mult, la dreptul de reducere a contravalorii.

– b) În funcţie de mijloacele dolosive folosite, dolul poate fi: – dolus malus, care constă în manopere calificate şi grave ce conduc la

anulabilitate; – dolus bonus, care constă în viclenii curente, uşor de dejucat, cum sunt:

lăudarea calităţilor unui produs, reclama comercială 20.

20 Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol.1, Editura Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2001, p.108-109.


79

Structura dolului prezintă două elemente: – un element obiectiv, alcătuit din mijloace viclene, maşinaţiuni, mani-

pulări făcute pentru a induce în eroare pe celălalt subiect al raportului juridic; – un element subiectiv (intenţional), rezultând din existenţa intenţiei de a

determina, prin mijloacele viclene arătate, pe cealaltă parte, să încheie actul juridic. – Condiţiile dolului. Pentru a exista şi constitui viciu de consimţământ,

dolul trebuie: – să fie determinant pentru încheierea actului; – să provină de la cealaltă parte. În ce priveşte cea de-a doua condiţie, se consideră că este îndeplinită nu

doar atunci când provine de la cocontractant, ci şi atunci când provine de la un terţ şi cocontractantul are ştiinţă despre aceasta, precum şi atunci când provine de la reprezentantul cocontractantului.

Proba dolului. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.

C. Violenţa Acest viciu de consimţământ este reglementat de art. 955, 956, 957, 958,

959 Cod civil. Astfel: Art. 955 Cod civil enunţă: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat

este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.

În art.956 Cod civil se arată că: „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.

Art. 957 Cod civil specifică: „Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”.

Potrivit art. 958 Cod civil, „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia” şi, conform art.959 Cod civil, „Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul definit de lege pentru restituţiune”.

Din acest text de lege putem desprinde definiţia violenţei şi felurile ei. Astfel, violenţa este un viciu de consimţământ care constă în insuflarea

unei temeri, raţionabile pentru persoana în cauză, că va fi supusă ea personal, averea sa, soţul/soţia, ascendenţii sau descendenţii, unui rău considerabil şi prezent, dacă nu încheie un anume act juridic. Se poate observa din această definiţie formulată în art.956 Cod civil că nu este necesară folosirea de violenţe, fiind suficientă insuflarea temerii. De asemenea, răul trebuie să fie considerabil şi prezent şi să fie raţionabil după persoana în cauză. În acest sens, alineatul 2 al aceluiaşi articol arată că în determinarea raţionabilităţii răului cu care se


80

ameninţă se are în vedere vârsta, sexul şi condiţia personală a persoanei (grad de instruire, situaţie socială şi economică, calităţi fizice). Art.958 Cod civil precizează că simpla temere reverenţiară, neînsoţită de violenţă nu constituie cauză de anulare a convenţiei. Faptul că persoana se teme de superiorul său ierarhic este o temere reverenţiară.

În ce priveşte felurile violenţei, distingem: 1. După cel care exercită violenţa (art.955 Cod civil): – violenţă provenind de la persoana în folosul căreia s-a făcut convenţia; – violenţă provenind de la o altă persoană decât cea cu care se

contractează, dar exercitată în scopul de a o determina să contracteze; 2. După natura răului cu care se ameninţă: – violenţă fizică, atunci când ameninţarea vizează suferinţe fizice,

integritatea corporală, averea persoanei; – violenţă morală, când vizează cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul

social sau chiar numai cel familial; 3. După persoana asupra căreia se îndreaptă ameninţarea (art.956 şi 957

Cod civil): – asupra persoanei care urmează să contracteze; – asupra soţului, soţiei, descendenţilor, ascendenţilor; 4. După caracterul ameninţării: – ameninţarea legitimă (justă). Aceasta nu constituie un viciu de

consimţământ. Sunt astfel de ameninţări legitime cele în care creditorul ameninţă pe debitor cu acţionarea în judecată, dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia;

– ameninţarea nelegitimă (injustă). Aceasta constă în ameninţarea cu un rău, care nu se întemeiază pe nici un drept.

Condiţiile violenţei pentru a fi un viciu de consimţământ: a) să fie nelegitimă (injustă); b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.

D. Leziunea Leziunea nu este unanim acceptată de doctrinari, ea fiind un viciu de

consimţământ. Aceasta nu pentru că nu este menţionat de art.953 Cod civil (aici fiind enumerate numai eroarea, dolul, violenţa), ci pentru că nu este cu nimic afectat consimţământul autorului.

Leziunea este definită ca disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor actului juridic.

Având în vedere că disproporţia a fost acceptată la momentul încheierii actului, consimţământul poartă şi asupra întinderii prestaţiilor.

Legiuitorul a reţinut leziunea numai cu privire la următoarele aspecte: – art.25 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului

familiei care prevede: Universitatea SPIRU HARET

81

„De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.

Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.

Acţiunea în anulare pentru leziune este numită şi acţiune în resciziune. Că acţiunea în resciziune este admisibilă numai în cazul minorilor se

prevede expres şi în art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil, la art.694, prevede o situaţie când majorul poate să exercite acţiunea în anulare pe motiv de leziune, respectiv că majorul nu poate să-şi atace acceptarea tacită a unei succesiuni decât în cazul când această acceptare „a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i”. În acest caz însă este un viciu de consimţământ provocat prin dol.

Reglementarea legală a leziunii în cazul minorilor se află în mai multe texte ale Codului civil:

– art.951, potrivit căruia minorul poate să atace actul pe care l-a încheiat pe motiv de lipsă de capacitate numai atunci când a suferit o leziune;

– art.1157-1164 prevede expres situaţiile în care minorul nu poate să exercite acţiunea în resciziune:

– pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (art.1157); – când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat (art.1158); – în contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa, atunci

când minorul este comerciant, artizan (meseriaş) sau bancher (art.1160); – împotriva obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-delictele sale

(art.1162). Este de observat că legiuitorul are în vedere nu atât leziunea, cât

minoritatea subiectului şi, prin urmare, lipsa de discernământ. Această concluzie este întărită şi de art.1159 Cod civil, care dă dreptul la acţiunea în resciziune pentru minorul ce face o simplă declaraţie că este major.

În concluzie, actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe:

– să fie acte civile de administrare; – să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea

ocrotitorului legal; – să fie lezionare pentru minor;


82

– să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative21. Se mai impune menţiunea că actele juridice încheiate de minorul cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, deşi o asemenea încuviinţare ar fi necesară, potrivit legii sunt anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea.

Jurisprudenţă

1. Act juridic. Proba. Imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului. Câmpul de aplicare a dispoziţiilor art.1198 Cod civil

Pornind de la dispoziţiile art.1198 Cod civil, practica judiciară a extins

cazurile în care actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi dovedit şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, adăugând, la imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, datorită calităţii părţilor.

Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula înscrisă în art.1191 Cod civil.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.374/09.03.1994)

Prin sentinţa civilă nr.3506/05.05.1993 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, s-a admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva pârâţilor L.C. şi L.C.; s-a dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 4, pentru lipsă de titlu locativ. Acţiunea conexă a părţilor a fost respinsă ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut calitatea de chiriaşi, în temeiul contractului de închiriere încheiat pe perioada 01.03.1985 – 01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acest apartament.

Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi. În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu privire la

vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum greşit a reţinut prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma de 60.000 lei. Totodată, instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a produce o dovadă scrisă, date fiind relaţiile între părţi.

Apelul nu este fondat.

21 Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.125.


83

- continuare speţă -

Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în calitate

de proprietar al apartamentului în litigiu, a închiriat apartamentul pârâţilor, pe perioada 01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de închiriere depus la dosar. Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare –, cu atât mai mult cu cât nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60 000 lei, pe care pârâţii pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru apartament. Chiar în ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu, relaţiile dintre ele nu erau de aşa natură încât să existe o imposibilitate morală de întocmire a înscrisului care să consemneze achitarea avansului pentru apartament.

Contractul de închiriere face dovada certă a intenţiei părţilor şi, ca atare, în prezent, apelanţii nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea apartamentului a cărui proprietară este reclamanta, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art.296 Cod proc.civ., apelul urmează să fie respins ca nefondat.

Notă. Întrucât, în raport de dispoziţiile art.129-130 Cod proc.civ., judecătorul trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea cererii conexe ca nedovedită este criticabilă.

Jurisprudenţă 2. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra

persoanei. Înţeles. Contract de vânzare-cumpărare. Eroare asupra stării civile a cocontractantului

Potrivit art. 954 alin.(2) Cod civil, „eroarea nu produce nulitate când cade

asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.

Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.499/07.03.1997)


84


Prin sentinţa civilă nr.4629/29.05.1996 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a

respins acţiunea reclamanţilor B.D. şi T.L.M., prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.26200/1994 pentru eroare asupra persoanelor pârâţilor.

Reclamanţii apelanţi au precizat că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât au fost induşi în eroare de pârâţi, care nu le-au adus la cunoştinţă faptul că sunt divorţaţi; reprezentarea vânzătorilor, reclamanţi la data încheierii actului, a fost în sensul că vând soţilor B., pentru ca „averea să rămână în continuare în familia lor”.

Potrivit art.954 Cod civil, eroarea, ca viciu de consimţământ, nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a încheiat actul.

În cauză, nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat, iar starea civilă a părţilor contractante nu poate constitui un element esenţial avut în vedere la încheierea contractului.

Susţinerea apelanţilor că au contractat cu pârâţii, în considerarea situaţiei lor de persoane căsătorite, pentru ca „averea să rămână în familie”, este lipsită de relevanţă juridică.

Este lovită de nulitate absolută o atare clauză contractuală sau testamentară (prin care s-ar interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat etc.), pentru că ar contraveni dreptului proprietarului de a dispune liber

şi absolut de dreptul său (art.480 şi 803 Cod civil). Faţă de motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Jurisprudenţă

3. Convenţii. Anulabilitatea pentru vicierea consimţământului prin violenţă. Înţelesul noţiunii de violenţă.

Autorul violenţei

Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi, nu numai fizică, ci şi morală, prin

ameninţarea, nelegitimă, cu un rău sub imperiul căruia o persoană şi-a dat consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.

(Decizia nr.200 din 6 decembrie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească).


85


La 17 decembrie 1987, B.D.V. a chemat în judecată pe C.G. şi pe M.M., solicitând:

– să se constate că este unica moştenitoare a tatălui său B.F., decedat la 17 iulie 1987, în care calitate i se cuvine întreaga masă succesorală;

– să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare făcut de tatăl său pârâtei M.M. la 25 iunie 1987 asupra apartamentului în care locuiesc pârâtele;

– să se împartă bunurile dobândite de autorul său cu pârâta C.G., atribuindu-se cota ce i se cuvine.

În motivarea capătului de cerere din acţiune referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 1987, privind apartamentul nr.6 cu 4 camere şi dependinţe situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul H1, scara 1, reclamanta a arătat, printre altele, că actul s-a încheiat cu numai 20 zile înaintea morţii tatălui său, când nu se găsea în situaţia de a-şi exprima voinţa în mod valabil, din cauza bolii, cât şi din faptul că „asupra lui s-au exercitat presiuni şi constrângeri, cauza şi scopul actului obţinut” fiind „ilicite şi imorale”.

La rândul său, C.G., prin cerere reconvenţională, a solicitat ca reclamanta să fie obligată la plata cheltuielilor pe care le-a suportat din surse proprii pentru înmormântarea lui B.F.

Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr.589 din 31 ianuarie 1989, admiţând, în parte, acţiunea, a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi a partajat bunurile, potrivit celor consemnate în dispozitiv.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele. Tribunalul judeţean Dolj, secţia civilă, prin decizia nr.1348 din 29 iunie 1989,

a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a dispus administrarea de noi probe. Rejudecând procesul în fond, acelaşi tribunal judeţean, prin decizia nr.2122

din 12 octombrie 1990, a admis în parte acţiunea, a anulat contractul atacat şi a dispus partajarea bunurilor în sensul celor cuprinse în dispozitiv.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este nul, deoarece consimţământul vânzătorului a fost alterat, prin violenţă, iar preţul vânzării nu a fost plătit de cumpărătoare.

Printr-un prim recurs extraordinar, declarat în cauză de procurorul general, s-a cerut modificarea deciziei ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală.

S-a arătat, în esenţă, în motivarea recursului extraordinar, că: – tribunalul a schimbat nelegal temeiul acţiunii, atunci când a considerat că a

fost viciat prin violenţă consimţământul vânzătorului; – împrejurările reţinute de instanţă nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale

viciului de consimţământ, mai ales că, din probele administrate în cauză, rezultă şi plata preţului;

– reclamanta nu putea face dovada cu martori împotriva actului înscris, pentru a dovedi neplata preţului.


86


Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.86 din 16 ianuarie 1992, a respins ca nefondat recursul extraordinar, menţinând soluţia pronunţată de tribunalul judeţean.

Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale ambele hotărâri, procurorul general, prin cel de-al doilea recurs extraordinar, a cerut desfiinţarea lor, pe motiv că instanţele au greşit atunci când au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a făcut dovada exercitării unor violenţe asupra vânzătorului la încheierea actului de înstrăinare.

Recursul extraordinar nu este întemeiat. În speţă, cum rezultă din expunerea rezumată a situaţiei de fapt, prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de stat al Judeţului Dolj, sub nr.7781 din 25 iunie 1987, B.F. (autorul reclamantei) a vândut lui M.M. (fiica concubinei vânzătorului) apartamentul nr.6 compus din 4 camere şi dependinţe, situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul H1, etajul 1, cu preţul de 100.000 lei.

Rezultă, de asemenea, din probele dosarului că, la 17 iunie 1987, adică la 21 zile de la data întocmirii actului, vânzătorul a decedat.

Prin acţiune şi în tot cursul procesului, reclamanta a susţinut, printre altele, că tatăl său a fost constrâns, prin violenţă, să încheie actul de vânzare-cumpărare cu fiica concubinei sale.

Este de principiu că, pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, nu este suficient să existe consimţământul părţilor; se cere în plus ca acest consimţământ să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat. Această cerinţă rezultă din textul art.948 pct.2 din Codul civil, care prevede că una din condiţiile esenţiale pentru valabilitatea convenţiilor este consimţământul valabil al părţii care se obligă. Este evident deci că, în cazul în care hotărârea de a încheia un act juridic este luată sub imperiul unei constrângeri, consimţământul nu poate fi considerat conştient şi liber, nu este valabil şi, drept urmare, nu poate să producă efecte juridice.

De aceea, art. 953 din Codul civil, referindu-se la consimţământ, prevede că acesta nu este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violenţă.

Dacă, prin definiţie, consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a consimţământului. Violenţa constă în faptul de a insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia ea îşi dă consimţământul la încheierea actului juridic.

În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă să o facă pentru a nu i se pricinui un rău.

Violenţa psihică constă în faptul de a insufla autorului actului o temere de care acesta nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea actului.


87

- continuare speţă - Potrivit art. 955 din Codul civil, violenţa constituie un viciu de consimţământ,

chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia. Soluţia se impune şi este în deplină concordanţă cu fundamentul psihologic al viciilor de consimţământ; de vreme ce constrângerea alterează actul volitiv, este indiferent dacă emană de la cealaltă parte sau de la un terţ.

Un alt element constitutiv al violenţei, cu caracter subiectiv, îl reprezintă temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere exercitată asupra sa. Este evident că temerea trebuie să prezinte o anumită gravitate pentru a vicia consimţământul.

Pentru a putea să producă efectele unui viciu de consimţământ, violenţa trebuie să fi determinat consimţământul şi să fie nelegitimă.

Din cuprinsul art.956 alin.1 din Codul civil rezultă că între temerea inspirată prin violenţă şi actul de violenţă trebuie să existe o strânsă legătură, în sensul că, fără presiunea psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi consimţit la încheierea actului. Dar, pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, aprecierea trebuie făcută în concret, în raport cu persoana victimei şi cu împrejurările în care s-a încheiat actul juridic.

În raport cu aceste principii, urmează a se constata că, în speţă, faţă de probele existente la dosar, cele două instanţe au fost îndreptăţite să reţină că B.F., autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr.6, situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul H1, compus din 4 camere şi dependinţe, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici n-ar fi avut motive să o facă.

Este de observat că, la data încheierii actului, vânzătorul era în vârstă de peste 70 ani, iar actele medicale depuse la dosar şi care nu pot fi ignorate, demonstrează că, începând din luna aprilie a anului 1987, starea sănătăţii acestuia a început să se înrăutăţească, culminând cu încetarea din viaţă la 17 iulie 1987.

Cu toate că boala era gravă (cancer), în acest întreg interval de timp bolnavul nu a fost înregistrat oficial la secţia de oncologie a spitalului teritorial pentru tratament adecvat, tratamentul fiindu-i aplicat în exclusivitate de către C.G., cadru medical cu pregătire medie, iar la 25 iunie 1987, când stadiul bolii era avansat şi se prefigura decesul, sub presiune psihică exercitată asupra sa de către pârâte, izolat de rude şi prieteni, dependent de medicamentaţia administrată, B.F. a consimţit să-şi vândă apartamentul proprietate privată pârâtei M.M., fiica concubinei sale, cu preţul, consemnat în act, de 100.000 lei.


88

- continuare speţă - De altfel, la 26 iunie 1987, a doua zi după încheierea actului de înstrăinare,

Clinica de radiologie din cadrul Spitalului Craiova, unde B.F. a fost prezentat la un examen medical radiologic – în buletinul medical emis pe numele acestuia –, a precizat nu numai diagnosticul, ci şi faptul că bolnavului nu i s-a efectuat tratament şi nici intervenţie chirurgicală, cazul fiind depăşit, inoperabil, cum a afirmat şi medicul N.M. la data de 16 ianuarie 1989, decesul fiind iminent şi inevitabil.

Martorii U.S., P.I., S.I., S.G., prieteni buni cu autorul reclamantei, au arătat în depoziţiile lor că starea sănătăţii acestuia s-a agravat, fără să ştie de ce boală suferă, întrucât rudele concubinei erau în apartament şi îl ţineau sub o strictă supraveghere şi izolare spre a nu se cunoaşte boala de care suferă. Martorii au mai relatat că, într-o discuţie avută cu B.F. cu o jumătate de an înainte de a se îmbolnăvi, acesta şi-a exprimat temerea că ar putea să fie omorât de concubină şi rudele sale.

La interogatoriul luat pârâtelor, acestea au recunoscut că, după încheierea actului de înstrăinare, l-au ţinut pe vânzător sub strictă supraveghere, astfel că rudele şi prietenii nu au mai putut lua legătura cu el.

Aşa se explică de ce prietenii apropiaţi şi reclamanta nu au aflat de existenţa actului decât după decesul lui B.F. a survenit, aşa cum s-a arătat, la 17 iulie 1987.

Din cele relatate rezultă, în mod evident, că toate mijloacele de care s-au folosit pârâtele, şi anume tăinuirea diagnosticului, izolarea totală a bolnavului, neinternarea lui în spital în vederea aplicării unui tratament de specialitate, supravegherea şi aplicarea tratamentului în mod exclusiv de către C.G., încheierea actului în momentul în care boala şi bătrâneţea îşi puseseră deja amprenta pe voinţa cumpărătorului, au fost de natură a vicia consimţământul acestuia, prin constrângere morală, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru toate cele ce preced, urmează a se constata că hotărârile atacate sunt temeinice şi legale, astfel că recursul extraordinar nefiind fondat se impune a fi respins.


89

Jurisprudenţă

4. Simulaţie. Dovedire. Aplicarea normelor de drept comun. Situaţii de excepţie

Conform art.1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba testimonială, precum şi prezumţiile.

(Decizia secţiei civile nr.463 din 1 martie 1993)

R.Fl. a chemat în judecată pe S.A. şi M.C. pentru a se constata că reclamanta este adevărata cumpărătoare a autoturismului „Dacia 1310” cu nr. de înmatriculare 1-M-58650 şi nu M.C., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 ianuarie 1990; preţul real al vânzării a fost de 128.000 lei şi nu de 90.000 lei, cât s-a prevăzut în actul autentic, solicitând, în final, ca M.C. să fie obligat să-i restituie autoturismul.

I.C., tatăl pârâtului M.C., a făcut cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând să se constate că el a cumpărat autoturismul de la S.A., dar, îmbolnăvindu-se, a convenit cu vânzătorul ca actul autentic să fie întocmit pe numele fiului său M.C.

Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr.2331 din 29 mai 1991, a respins acţiunea introdusă.

Tribunalul Municipiului Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin decizia nr.1604 din 23 octombrie 1991 – a admis recursul reclamantei şi a modificat sentinţa în sensul că a constatat că actul de vânzare-cumpărare a autoturismului Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare 1-M-58650 este simulat şi, ca atare, adevăratul cumpărător este R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei. Pârâtul M.C. a fost obligat să-i predea autoturismul reclamantei.


90

- continuare speţă - Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general s-a considerat vădit

netemeinică şi esenţial nelegală decizia instanţei de control judiciar şi s-a solicitat modificarea ei în sensul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond.

În motivarea recursului extraordinar s-a arătat că instanţa de control judiciar, în mod greşit, a declarat simulat actul de vânzare-cumpărare a autoturismului Dacia 1310, în lipsa unui contraînscris, atâta vreme cât nu s-a reţinut în cauză că actul ar fi fost făcut prin fraudă, dol sau violenţă, şi părţile nu au un început de dovadă scrisă; astfel, mărturisirile şi recunoaşterile posterioare ale părţilor nu pot înlocui contraînscrisul, susţinerile vânzătorului S.A. nu pot fi luate în considerare.

Recursul extraordinar nu este întemeiat. Prin hotărârea atacată, corect s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare

menţionat este simulat, în sensul că adevăratul cumpărător al autoturismului este reclamanta R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei.

Este adevărat că, potrivit art.1175 şi 1197 Cod civil, simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat şi că această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi prezumţii.

Or, în speţă, actul intitulat „Chitanţă”, încheiat la 9 septembrie 1989 între S.A. şi R.V. din care rezultă că primul a primit de la secundul suma de 54.800 lei drept o parte din preţul autoturismului, preţ stabilit în sumă de 128.000 lei, constituie un început de dovadă scrisă, care, completată cu susţinerile vânzătorului S.A. în faţa executorului judecătoresc şi la interogator în faţa instanţei, precum şi cu restul probelor la care s-a referit instanţa, fac dovada completă a simulaţiei.

În consecinţă, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, recursul extraordinar în temeiul art.312 pct.1 Cod procedură civilă urmează a fi respins.


91

Jurisprudenţă

5. Înstrăinarea unui imobil aflat în stare de indiviziune. Partaj

În cazul unui bun aflat în indiviziune, vânzarea lui de către un coindivizar unui terţ nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieşirea din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat, în acest sens fiind şi prevederile art.785 şi 786 din Codul civil.

Întrucât partajul are efect declarativ, este evident că, în cazul în care bunul cade în lotul coindivizarului vânzător, acesta din urmă este considerat că a fost proprietar exclusiv, în mod retroactiv, în acest fel vânzarea rămânând valabilă.

(Decizia secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie nr.2603 din 24 noiembrie 1993).

P.N.L. a chemat în judecată pe Z.F., C.N. şi C.E. pentru a dispune anularea

actului de vânzare-cumpărare autentificat, din 30 mai 1990, privind imobilul din litigiu, constituit dintr-un teren în suprafaţă de 2.926 m.p. şi o construcţie pe acelaşi teren situat în comuna Măldăeni, judeţul Teleorman.

Totodată, reclamantul a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi evacuarea ultimilor doi pârâţi din imobilul în litigiu.

Judecătoria Roşiori de Vede, prin sentinţa civilă nr.557 din 20 februarie 1992, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, dispunând anularea actului de vânzare-cumpărare menţionat, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi evacuarea pârâţilor din acelaşi imobil.

Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul judeţean Teleorman prin decizia civilă nr.545 din 16 iunie 1992, care a respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii C.M. şi C.E., reţinând că pârâta Z.F. a vândut primilor doi pârâţi imobilul în litigiu fără consimţământul reclamantului, care este coindivizar.


92


Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale aceste hotărâri, prin recursul extraordinar pe care l-a declarat, procurorul general a solicitat modificarea lor, în sensul respingerii acţiunii, întrucât reclamantul, în calitate de copărtaş, nu are la dispoziţie, în vederea realizării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea vânzării şi nici în revendicarea imobilului, ci numai o acţiune prin care să solicite sistarea stării de indiviziune.

Recursul extraordinar este întemeiat. Într-adevăr, este necontestat, în speţă, că, deşi pârâta Z.F. a înstrăinat imobilul

din litigiu pârâţilor, fără consimţământul coindivizarului său, această vânzare nu poate fi anulată, aşa cum a solicitat reclamantul, deoarece, în cazul unui bun aflat în indiviziune, vânzarea lui de către un coindivizar unui terţ nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieşirea din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat, în acest sens fiind şi prevederile art.786 şi 1060 din Codul civil.

Aşadar, întrucât partajul are un efect declarativ, este deci evident că, în cazul în care bunul cade în lotul coindivizarului vânzător, acesta din urmă este considerat că a fost proprietar exclusiv, în mod retroactiv, în acest fel vânzarea rămânând valabilă.

În această situaţie, reclamantul, în calitate de coindivizar care nu şi-a manifestat consimţământul la înstrăinare, nu are la dispoziţie, în vederea realizării şi valorificării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea vânzării şi nici în revendicarea bunului respectiv, ci numai o acţiune de ieşire din indiviziune.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, urmează a se admite recursul extraordinar şi a se casa hotărârile atacate, în sensul respingerii acţiunii.


93

Jurisprudenţă 6. Donaţie imobiliară. Cauza donaţiei. Nulitate absolută

pentru cauză nelicită contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art.968 Cod civil)

Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine că aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă.

(Curtea Supremă de Justiţie în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea nr.58/1968, decizia nr.39 din 13 iunie 1994)

Reclamanta a susţinut că donaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost încheiată de autorul său pentru a o determina pe pârâtă să întreţină relaţii intime cu el. Că, în cazul în care instanţa va constata valabilitatea actului de donaţie, este necesar să dispună reducţiunea acestuia, întrucât a încălcat rezerva succesorală a reclamantei, în calitate de fiică, singura moştenitoare descendentă a defunctului.

Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr.7021 din 15 noiembrie 1989, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.

Hotărârea a fost confirmată de Tribunalul judeţean Argeş, secţia civilă, care, prin decizia nr.79 din 26 ianuarie 1990, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri şi a cerut desfiinţarea lor ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea esenţială a legii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată. S-a susţinut, în esenţă, că instanţele, în mod greşit, au reţinut nulitatea actului de donaţie, în realitate donaţia a fost încheiată în scopul ca donatorul să beneficieze de îngrijire, concubinajul nefiind dovedit în cauză.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.811 din 27 martie 1991, admiţând recursul extraordinar, a modificat hotărârile atacate în sensul că a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de donaţie încheiat la 22 februarie 1971. Prin aceeaşi decizie s-au casat ambele hotărâri în partea referitoare la reducţiunea donaţiei şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Giurgiu.


94


Această instanţă, învestită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr.326 din 10 februarie 1992, a admis acţiunea în limita casării şi a dispus reducţiunea donaţiei. Prin aceeaşi sentinţă, ca efect al partajului, s-au atribuit părţilor bunuri în natură, potrivit celor cuprinse în dispozitiv.

Tribunalul judeţean Giurgiu, prin decizia civilă nr.227 din 1 iulie 1992, a respins recursurile declarate de E.E. şi D.E.

Procurorul general a introdus recursul extraordinar de faţă, cerând casarea lor şi trimiterea dosarului la instanţa de fond spre o nouă judecată, susţinând că instanţele nu au stabilit în mod complet şi convingător situaţia de fapt cu referire la raporturile dintre autorul reclamantei şi pârâtă.

În argumentarea recursului extraordinar, se enunţă ipoteza că autorul reclamantei a întreţinut relaţii notorii de concubinaj cu pârâta, motiv pentru care acesta şi-a părăsit familia şi s-a mutat la concubina sa, şi că, pentru continuarea acestor raporturi, s-a încheiat actul de liberalitate, care, având o cauză ilicită şi imorală, este lovit de nulitate absolută.

Prin recursul extraordinar se mai impută instanţelor că au redus liberalitatea la cotitatea disponibilă fără să fi stabilit valoarea reală a bunului donat, ceea ce a făcut ca să fie prejudiciate interesele reclamantei.

Criticile nu sunt întemeiate. Este de necontestat că autorul reclamantei, prin actul încheiat la 22 februarie

1971 şi autentificat de Notariatul de Stat judeţean Argeş, sub nr.848, a donat către E.D. un imobil compus din teren în suprafaţă de 11.500 m.p. şi o casă de locuit, construită din bârne, acoperită cu tablă, situată în vatra satului Ciomăgeşti, punctul Dogari. Prin acelaşi act, donatorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil donat.

Este, de asemenea, de necontestat că, prin acţiune, reclamanta a cerut a se constata nulitatea actului de donaţie încheiat de tatăl său în favoarea pârâtei ca având o cauză imorală, întrucât „a fost făcut cu scopul ca pârâta să întreţină relaţii de concubinaj” cu donatorul.

În conformitate cu dispoziţiile art.948 Cod civil, printre condiţiile de valabilitate ale unei convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art.965 Cod civil, obligaţia fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea efect. Cauza este ilicită, potrivit art.968 Cod civil, când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.


95

- continuare speţă - Potrivit art.967 Cod civil, convenţia este valabilă chiar dacă nu este expres

prevăzută cauza, care este prezumată până la dovada contrarie. De regulă, cauza obligaţiei şi cauza actului juridic sunt conforme cu ordinea

de drept; ca urmare, sarcina dovedirii ilicităţii sau a imoralităţii cauzei incumbă părţii care se prevalează de ele.

Cât priveşte admisibilitatea mijloacelor de probă, pentru stabilirea inexistenţei, falsităţii, ilicităţii sau imoralităţii cauzei, principiul îl constituie deplina libertate de probaţiune. Cauza este un fapt şi, ca atare, ea poate fi dovedită, în principiu, cu orice mijloace de probă, inclusiv depoziţii de martori şi prezumţii.

În raport cu aceste dispoziţii legale, incumbă reclamantei obligaţia de a dovedi că, prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei, s-a urmărit începerea sau continuarea unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop potrivnic bunelor moravuri, iar sancţiunea unui act cu o asemenea cauză ar fi fost nulitatea.

Dimpotrivă, din coroborarea tuturor probelor dosarului rezultă, în mod cert, că actul în discuţie a avut la bază un alt scop decât cel invocat de reclamantă, şi anume, prin această liberalitate donatorul a fost preocupat de a-şi asigura o existenţă normală la bătrâneţe, pentru timpul când nu va mai fi capabil de muncă, ţinând seama şi de faptul că era părăsit de familia sa.

Astfel, este de reţinut că, între pârâtă, căsătorită şi cu familie închegată, compusă din soţ şi trei copii, şi autorul reclamantei – cu care este rudă –, începând din anul 1970 s-au statornicit raporturi de muncă, în sensul că se ajutau la muncile agricole, iar în anul următor, acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a mutat la familia pârâtei.

Mai este de reţinut că, prin actul de donaţie făcut pârâtei, donatorul şi-a rezervat un drept de uzufruct viager, iar ulterior, a consimţit să fie demolată construcţia şi să se edifice o altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu care a şi locuit şi gospodărit o perioadă mare de timp.

Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei, care era ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece era certat cu soţia sa şi nu avea cine să-l întreţină.


96

- continuare speţă - Pe de altă parte, din adeverinţa nr.16205/1989 a întreprinderii unde era angajat

soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la locul de muncă, împrejurare confirmată şi de un martor.

De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime, în sensul că atât pârâta, cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la muncile agricole mergeau, împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.

Trebuie subliniat şi faptul că, în perioada celor 18 ani care au trecut de la încheierea actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei i-a acordat îngrijire, iar acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului şi nici nu rezultă că ar fi intenţionat s-o facă, ceea ce demonstrează că actul în discuţie nu a avut o cauză ilicită sau imorală.

Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane, în scopul de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de concubinaj. Din alte declaraţii, tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar rezultă, dimpotrivă, că tatăl reclamantei, care era bătrân, bolnav şi părăsit de soţia şi de fiica sa adoptivă, rămânând fără nici un sprijin a fost nevoit să ceară ajutorul rudei sale D.E., pârâta, şi, ca răsplată pentru îngrijirea ce i se acordă, i-a donat imobilul în litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o perioadă de timp autorul reclamantei a locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după aceea, a locuit şi s-a gospodărit împreună cu fiica şi ginerele acestuia, până la deces.

Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin decizia criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl reclamantei, în scopul de a obţine şi beneficia, din partea familiei pârâtei, de îngrijirea de care avea nevoie, determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi legală.

Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit valoarea reală a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei rezervatară. Cu ocazia dezbaterii în fond a litigiului şi în cadrul recursului ce a declarat, reclamanta – având asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că bunul donat ar fi fost evaluat greşit; astfel că instanţele, respectând principiul disponibilităţii, nu puteau să includă în masa de împărţit bunul la o altă valoare decât aceea stabilită de expert şi necontestată de părţi.


97

Jurisprudenţă 7. Contract de vânzare – cumpărare.

Eroare – obstacol. Nulitate

Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.

Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi ca atare, nul absolut.

(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, decizia nr.1564/ 11.09.1996)

Prin sentinţa civilă nr.3279/02.11.1995 Judecătoria Buftea a admis acţiunea formulată de reclamanta G.Z. împotriva pârâtului G.V., a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2182/06.04.1992, încheiat între părţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 5/8 din dreptul de proprietate, cotă ce aparţinea reclamantei-vânzătoare, din imobilul – casă şi teren, în suprafaţă de 5.000 m.p. – situat în comuna Corbeanca, judeţul Ilfov.

Înţelegerea reală a părţilor a fost în sensul înstrăinării imobilului în schimbul întreţinerii, astfel încât contractul este lovit de nulitate pentru eroare asupra naturii juridice a actului (error în negotio).

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru faptul că s-a reţinut greşit că actul a fost încheiat cu o eroare – obstacol, faţă de faptul că reclamanta a consimţit la vânzarea cotei ideale de proprietate, pentru preţul de 15.000 lei, care a fost achitat la data autentificării.

Apelul a fost nefondat. Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că părţile au încheiat contractul, fiecare

având reprezentarea că-şi dă consimţământul potrivit celor cuvenite.


98


Astfel, pârâtul-reclamant a avut convingerea că încheie contractul de vânzare-cumpărare a cotei ideale din dreptul de proprietate asupra imobilului, iar reclamanta-intimată a fost convinsă că încheie contract de întreţinere.

Eroarea în care s-au aflat părţile a făcut să nu se întâlnească manifestarea lor de voinţă, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru eroare-obstacol.

Astfel, suplinind motivarea primei instanţe, tribunalul reţine că părţile, mamă şi fiu, au convenit transferul dreptului de proprietate asupra cotei ideale de 5/8 din imobil, în care locuieşte reclamanta, fiecare având un alt motiv determinant la încheierea actului juridic: pârâtul a urmărit să dobândească şi cota de proprietate a reclamantei, pentru întregirea dreptului său, iar reclamanta (octogenară), neşcolarizată, în nevoie de a fi îngrijită, a urmărit să-şi asigure întreţinerea.

Critica apelantului, privind imposibilitatea de atacare a conţinutului actului autentic, nu este întemeiată, faţă de faptul că doar cele constatate de agentul instrumentator şi consemnate în act fac dovada până la înscrierea în fals, declaraţiile părţilor făcând dovada doar până la proba contrară, probă ce a fost făcută în cauză.

Probele administrate în cauză permit şi prezumţia simplă a interesului reclamantei la întreţinere, faţă de vârsta şi nevoile sale curente.

Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi urmează a fi menţinută, potrivit art.296 Cod proc.civ., prin respingerea apelului ca nefondat.


99

Jurisprudenţă 8. Contract de vânzare-cumpărare.

Exprimarea consimţământului prin reprezentant

În situaţia în care o persoană a încheiat un contract de vânzare-cumpărare

prin reprezentare convenţională (contract de mandat), în baza unei procuri autentice, nu se poate constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului său, dacă nu se dovedeşte că procura a fost falsă.

(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.264/10.10.1997)

Prin sentinţa civilă nr.3788/07.04.1997, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.C. împotriva pârâţilor D.A. şi E.A., prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi pentru lipsa consimţământului, şi repunerea în situaţia anterioară.

Prima instanţă a reţinut, în considerentele sentinţei, că din probele administrate, nu a rezultat că actul juridic ar fi lovit de nulitate.

Reclamantul a declarat apel, susţinând că nu s-a avut în vedere plângerea penală depusă împotriva pârâtelor, soluţionată de Parchet, organ care a dispus şi efectuarea unor expertize grafologice.

Din actele dosarului rezultă că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 10.08.1994 între cele două pârâte, pârâta E.A. deţinând o procură autentificată, dată de către reclamantul-apelant.

Prin adresele Parchetului se atestă că apelantul a sesizat organele de cercetare penală cu plângere împotriva pârâtelor şi notarului P.C., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art.288 alin.(2) Cod penal şi art.291 Cod penal, plângerea fiind finalizată prin ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale.

În această situaţie, nu se putea reţine susţinerea reclamantului apelant că nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului, prin mandatar, din moment ce nu s-a dovedit că procura era falsă.

În consecinţă, actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtele intimate are la bază consimţământul apelantului, exprimat prin procura dată pârâtei A.E.

În baza art.296 Cod proc.civ., tribunalul va respinge apelul ca nefondat.


100

Jurisprudenţă 9. Interpretarea convenţiilor.

Voinţa reală a părţilor

Elementul hotărâtor pentru interpretarea contractelor este voinţa reală a părţilor. Neîndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate nu poate conduce automat la dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cu care s-a garantat împrumutul, dacă din convenţia părţilor nu rezultă contrariul.

(Secţia a III-a civilă, decizia nr.1032/06.05.1997)

V.4.5. Obiectul actului juridic civil

Aşa cum s-a arătat în această lucrare, la partea privind raportul juridic, obiectul acestuia îl constituie acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau obligate părţile. Cum actul juridic este rezultatul existenţei unui raport juridic civil, între obiectul celor două instituţii juridice nu este nici o diferenţă. Art.962 Cod civil prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una dintre părţi se obligă”.

Pentru ca un act juridic să fie valabil, trebuie ca obiectul acestuia să îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe; b) să fie în circuitul civil; c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie posibil; e) să fie licit; f) să fie moral.

Aceste condiţii se regăsesc în articolele 5, 948; 963-965 din Codul civil. a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Cu privire la această

condiţie se impune precizarea că, în cazul actelor juridice bilaterale, acestea dând naştere la obligaţii pentru ambele părţi, obiectul actului juridic civil îl constituie obligaţia fiecăruia. Neexistând un obiect al actului juridic civil nu se poate vorbi de existenţa actului juridic civil. Astfel este situaţia în cazul obiectului care nu mai există (a fost distrus sau a pierit), cu condiţia ca acesta să fie un bun cert (individual determinat). Art.1311 Cod civil prevede că „dacă, în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului”. Art.965 Cod civil prevede că pot fi obiecte ale obligaţiei şi bunurile viitoare („lucrurile viitoare pot fi obiect al obligaţiei”). Acelaşi articol exceptează succesiunile nedeschise cu privire la care nu se poate


101

nici renunţa şi nici nu se pot face învoieli, chiar dacă ar exista şi consimţământul celui a cărui succesiune ar fi în cauză.

b) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil. Art.963 Cod civil prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Aşa cum s-a arătat la clasificarea bunurilor, acestea pot fi: în circuitul civil, scoase din circuitul civil (inalienabile) şi bunuri care pot fi comercializate numai cu autorizaţii speciale. Exemplu de bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice, nefiind în circuitul civil, sunt cele din domeniul public.

c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă din art.948 pct.3 Cod civil („un obiect determinat”) şi art.948 Cod civil („obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate să fie necertă, de este posibilă determinarea sa”). Pot exista două situaţii:

– lucrul este individual determinat (res certa). În această situaţie, condiţia legală este îndeplinită fără alte circumstanţieri;

– lucrul este unul de gen (res genera). În acest caz, condiţia se îndeplineşte la momentul determinării, individualizării, prin măsurare, cântărire, ori numărare.

d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Nimeni nu poate fi ţinut să îndeplinească o obligaţie imposibilă. Imposibilitatea trebuie să fie absolută (nimeni să n-o poată îndeplini) şi nu relativă (adică să nu poată fi îndeplinită de subiectul obligaţiei, dar să poată fi îndeplinită de alte persoane).

e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit. Această condiţie rezultă din art.5 Cod civil care restricţionează principiul libertăţii contractuale: „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Încălcarea condiţiei atrage nulitatea.

f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Rezultă, aşa cum se poate lesne observa, din condiţia arătată mai sus la lit.e (art.5 Cod civil).

În doctrină mai sunt evidenţiate şi alte condiţii ale actului juridic civil, apreciate a fi condiţii speciale:

1) obiectul actului juridic civil trebuie să aparţină celui ce se obligă. Această condiţie este discutabilă. A fost dedusă din principiul de drept, potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu are sau la mai mult decât are. Este posibil ca obiectul la care se obligă debitorul să nu fie în patrimoniul său la momentul obligaţiei, dar acesta să-l dobândească în viitor;

2) obiectul obligaţiei să constea într-un fapt personal al debitorului. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când subiectul se obligă să asigure prestaţia altuia – spre exemplu, să aducă un zugrav, care, pe cheltuiala sa, să execute zugrăvirea unei încăperi;


102

3) executarea obiectului actului juridic civil supus autorizării prealabile. În anumite situaţii, legea cere obţinerea prealabilă a unei autorizaţii administrative: acord de mediu, autorizaţie de construire etc. Lipsa autorizaţiei duce la nulitatea actului.

V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil

Art.948 pct.4 Cod civil prevede condiţia esenţială a cauzei licite. Cauza (scopul) actului juridic civil o (îl) constituie dreptul dobândit de

subiectul raportului juridic în schimbul obligaţiei asumate (obiectivul urmărit) la încheierea actului juridic civil.

Reglementarea cauzei actului juridic civil se regăseşte în următoarele texte ale Codului civil:

– art.966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”;

– art.967: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. – Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. – „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie

bunelor moravuri şi ordinii publice”. Din aceste texte de lege rezultă condiţiile de valabilitate a cauzei actului

juridic civil: a) să existe; b) să fie reală (să nu fie falsă); c) să fie licită şi morală.

a) Cauza să existe. În dreptul civil român se face vorbire despre scopul imediat şi scopul mediat.

Scopul imediat (causa proxima) îl reprezintă contraprestaţia celeilalte părţi.

Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil, este elementul care constituie „motivul determinant” al încheierii actului juridic civil. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare scopul imediat urmărit de vânzător este obţinerea preţului, scopul mediat este ceea ce doreşte să facă cu suma obţinută. În cazul cumpărătorului, scopul imediat este obţinerea bunului cumpărat, iar scopul mediat îl constituie destinaţia pe care urmăreşte să o dea bunului astfel obţinut.

Legea prevede prezumarea cauzei ca existând şi valabilitatea convenţiei, chiar dacă nu este expres prevăzută cauza.

Lipsa cauzei poate fi urmarea: – lipsei discernământului, care presupune lipsa atât a cauzei imediate, cât

şi a cauzei mediate; – lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice (bilaterale); – lipsa predării bunului în actele reale; – lipsa riscului în contractele aleatorii; – lipsa intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit.


103

În aceste din urmă patru cazuri lipseşte scopul imediat. b) Cauza să fie reală (să nu fie falsă). Absenţa cauzei nu poate fi

identificată decât cu cauza falsă, rezultat al unei reprezentări eronate. De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, în timp ce cumpărătorul poate fi de bună-credinţă, îşi reprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului care, în fapt, vinde bunul altuia (vânzarea lucrului altuia). Aici cauza falsă se suprapune pe eroarea provocată (dol). În acest caz, transferul dreptului de proprietate este imposibil de realizat.

c) Cauza să fie licită şi morală. Cauza licită nu înseamnă prevederea ei expresă de lege, ci lipsa interzicerii. Sancţiunea este nulitatea actului atât în temeiul art.5 Cod civil, cât şi în temeiul art.966 Cod civil. S-au exprimat păreri diferite în ce priveşte scopul care poate să fie licit. Unii autori, printre care şi Traian Ionaşcu şi Victor Dan Zlătescu, apreciază că ilicit poate fi numai scopul mediat pentru că este vizat numai aspectul subiectiv al cauzei, trecând dincolo de simplele motive. Alţi autori, printre care Gheorghe Beleiu şi Gabriel Boroi, susţin opinia că ilicit poate fi numai scopul imediat.

Cu privire la moralitatea cauzei, se apreciază că imoral poate fi atât scopul mediat, cât şi cel imediat. Un exemplu de cauză imorală privind scopul mediat îl constituie donaţia făcută cu scopul menţinerii concubinajului.

În ce priveşte prezumţia de cauză, este de menţionat că, întrucât dovada cauzei este dificil de făcut, s-a întors sarcina probei, cel ce are interes să dovedească nulitatea actului juridic civil trebuie să dovedească fie lipsa cauzei, fie falsitatea, fie că este ilicită sau imorală. Necesităţile circuitului civil au impus o serie de instrumente şi operaţiuni la care nu trebuie stabilită cauza, fără însă ca ele să fie lipsite de cauză. Exemple de acest fel sunt obligaţiunile CEC, cecurile, cambiile, conosamentele ş.a.

V.5. Forma actului juridic

Conceptul de formă a actului juridic este definit în doctrină ca modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, cu intenţia de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Acest concept are două accepţiuni: – în sens restrâns (stricto sensu) desemnează doar modalitatea de

exteriorizare care este guvernată de principiul consensualismului (simplul acord de voinţă);

– în sens larg (lato sensu) desemnează trei cerinţe de formă: a) forma cerută pentru validitatea actului juridic civil (ad validitatem); b) forma cerută pentru a putea proba (ad probationem); c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.


104

Principiul consensualismului semnifică faptul că manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o anumită formă, fiind suficient acordul de voinţă. Părţile pot să încheie actul sub semnătură privată sau în formă autentică.

a) Actele solemne (autentice). Acestea se fac în faţa funcţionarului anume desemnat. Sunt prevăzute expres de lege. Neîndeplinirea acestei condiţii duce la nevalabilitatea actului (de aici denumirea de formă solemnă sau ad validitatem). Exemple de acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă: donaţia (art.813 Cod civil); legatul (art.858 Cod civil); revocarea expresă a legatului (art.926 Cod civil); ipoteca convenţională (art.1772 Cod civil) ş.a. Art.1171 Cod civil defineşte actul autentic ca fiind acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul.

b) Forma cerută pentru a putea proba (ad probationem). Sunt situaţii când legea cere forma scrisă, dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru a uşura proba actului juridic civil. Este o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii lui (reamintim art.1191 Cod civil, potrivit căruia dovada actelor juridice cu o valoare de peste 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată).

c) Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Actul juridic nu produce efecte decât între părţi şi avânzii-cauză, fiind lipsit de efecte faţă de terţi. Opozabilitatea faţă de terţi are rolul de a proteja drepturile sau interesele celor care nu au participat la încheierea actelor juridice. Pentru aceasta se cere îndeplinirea unor formalităţi, zise de publicitate, pentru a asigura cunoaşterea lor de către terţi. Astfel, în materia vânzării-cumpărării imobiliare, contractele sunt supuse formei de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, conform Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. În materie comercială, societăţile comerciale trebuie să fie înregistrate la Registrul comerţului.

V.6. Modalităţile actului juridic

Actele juridice, aşa cum s-a arătat cu ocazia prezentării clasificării lor, pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi. Cele pure şi simple sunt rare, majoritatea constituind-o cele afectate de modalităţi.

Modalitatea este o clauză conţinută în act care afectează fie începutul sau sfârşitul raportului juridic, fie modul de executare al acestuia22.

Codul civil cunoaşte trei modalităţi: termenul, condiţia şi sarcina.

22 Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.166.


105

V.6.1. Termenul

Termenul este evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului subiectiv şi, respectiv, de a cere executarea obligaţiei civile corelative.

Sediul materiei îl constituie în principal art.1022-1025 Cod civil, dar şi art.1079, 1101, 1362 Cod civil, precum şi alte acte normative.

Art.1022 Cod civil: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea”.

Art.1023 Cod civil: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”.

Art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

Art.1025 Cod civil: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului” (deconfitură = insolvabilitatea unui debitor necomerciant).

Din definiţie şi din textele Codului civil, arătate mai sus, se pot formula mai multe clasificări:

1. După efectul termenului: termene suspensive şi termene extinctive. Termenul suspensiv este acela care, până la împlinirea lui, amână

începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi al îndeplinirii obligaţiei. Spre exemplu, termenul la care trebuie să se livreze o cantitate de produse.

Termenul extinctiv amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi îndeplinirea obligaţiei civile corelative, până la împlinirea lui. Exemplu: data morţii în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sau cu rezervarea dreptului de abitaţie;

2. după beneficiarul termenului, termenele pot fi: în favoarea creditorului; în favoarea debitorului; în favoarea ambelor părţi.

Termenul în favoarea debitorului, aşa cum prevede art.1024 Cod civil, constituie regula.

Termenul în favoarea creditorului poate fi instituit fie prin convenţia părţilor, fie de acte normative. Acesta trebuie să fie stipulat expres (exemplu: în contractul de depozit, deponentul este creditorul pentru restituirea lucrului, termenul fiind în favoarea lui, deoarece depozitarul trebuie să păstreze lucrul până la restituirea lui).

Termenul în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului. Acest termen rezultă fie din stipulaţie, fie din circumstanţe. Un astfel de termen este specific contractului de asigurare, creditorul (asiguratul) având drept la despăgubire la momentul producerii riscului asigurat, iar debitorul (asiguratorul) având obligaţia plăţii despăgubirii tot la acest termen.


106

Interesul clasificării rezultă din faptul că numai cel în favoarea căruia este termenul poate renunţa la el. Atunci când termenul este în favoarea ambelor părţi, renunţarea la el se poate face numai prin acordul lor.

3. În funcţie de izvor, termenele pot fi voluntare, legale sau judiciare (jurisdicţionale).

Termenul voluntar (convenţional) este cel stabilit prin chiar actul juridic.

Termenul legal este cel care rezultă dintr-un act normativ şi face parte, de drept, din actul juridic.

Termenul judiciar (jurisdicţional) este acordat de instanţă în vederea îndeplinirii obligaţiei.

4. În funcţie de cunoaşterea lor, termenele pot fi certe sau incerte. Termenul cert este cunoscut de la momentul încheierii actului (exemplu:

A închiriază lui B un imobil pe un termen de un an de zile). Termenul incert este cel a cărui împlinire nu este cunoscută la momentul

încheierii actului (exemplu: data producerii riscului asigurat).

V.6.2. Condiţia ca modalitate a actului juridic civil

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa actului juridic.

Astfel, art.1004 Cod civil prevede că: „Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”.

Sediul materiei îl constituie art.1004-1021 Cod civil, dar reglementări speciale se găsesc şi în alte izvoare de drept.

Codul civil defineşte următoarele feluri de condiţii: 1. După legătura cu voinţa părţilor a) condiţia cazuală, care depinde de hazard şi nu este nici în puterea

creditorului şi nici a debitorului (art.1005 Cod civil); b) condiţia potestativă, care, la rândul ei, poate fi potestativă pură sau

potestativă simplă (art.1006 Cod civil); b1) condiţia potestativă pură este cea care depinde exclusiv de

voinţa unei părţi. Când condiţia potestativă pură vine din partea debitorului, este nulă, acesta nevoind să se oblige (mă oblig dacă vreau). Când vine din partea creditorului, este valabilă;

b2) condiţia potestativă simplă este cea care depinde de voinţa uneia din părţi şi de un fapt exterior;

c) condiţia mixtă, care depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei alte persoane (art.1007 Cod civil).

2. După criteriul efectului a) condiţia suspensivă este cea a cărei îndeplinire depinde de un

eveniment viitor şi necert. Obligaţia sub condiţie suspensivă nu se perfectează Universitatea SPIRU HARET

107

decât după îndeplinirea evenimentului. Consecinţele juridice ale condiţiei suspensive, în privinţa obiectului actului juridic civil, sunt următoarele:

– în cazul îndeplinirii condiţiei suspensive, riscul pieirii bunului, ce face obiectul convenţiei civile, aparţine debitorului obligaţiei de predare a acestuia (art.1018 alin.1 Cod civil);

– dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este stinsă (art.1018 alin.2 Cod civil);

– dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala debitorului, creditorul trebuie să-l ia în starea în care se găseşte (art.1018 alin. 3 Cod civil);

– dacă deteriorarea obiectului are drept cauză greşeala debitorului, creditorul poate cere fie desfiinţarea obligaţiei, fie să ia lucrul în starea în care se află, cu daune interese (art.1018 alin. 4 Cod civil);

b) condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde desfiinţarea obligaţiilor şi drepturilor subiective civile. Exemplu: contractul se desfiinţează dacă în termen de 2 ani se întâmplă cutare eveniment.

Din prevederile art.1019 Cod civil rezultă că evenimentul care duce la desfiinţarea convenţiei este un eveniment viitor şi necert. Dacă evenimentul ar fi cert, condiţia nu ar fi îndeplinită. Condiţia rezolutorie nu suspendă executarea, dar obligă pe creditor să restituie ce a primit. Art.1020 Cod civil prevede că, în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale), condiţia rezolutorie este subînţeleasă în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile. Desfiinţarea contractului nu se produce de drept. Creditorul obligaţiei neîndeplinite poate să aleagă între a cere executarea silită, atunci când este posibil, şi a cere desfiinţarea, în justiţie, cu daune interese. Instanţa de judecată poate să acorde un termen părţii acţionate în justiţie.

În ce priveşte efectele îndeplinirii condiţiei, art.1015 Cod civil prevede că, odată condiţia îndeplinită, are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat (adică retroactiv – ex tunc). Condiţia se apreciază a fi sigur îndeplinită abia la momentul la care este sigur că nu se va mai produce. Exemplu: „Eu, A, vând lui B casa (imobilul) proprietatea mea, din oraşul__________, strada__________, nr.___. Dacă în termen de 2 ani de la data prezentului act juridic mi se naşte un copil viu, actul juridic se desfiinţează”. Dacă după trecerea termenului de 2 ani condiţia rezolutorie nu este îndeplinită, actul juridic produce efecte de la data încheierii lui. Art.1015 Cod civil mai prevede că, dacă moare creditorul obligaţiei înainte de împlinirea condiţiei, drepturile sale trec asupra erezilor săi (moştenitorilor).

În concluzie, efectele condiţiei sunt următoarele: – afectează chiar existenţa actului juridic (naşterea sau stingerea), pe când

termenul afectează doar executarea actului; – condiţia produce efecte retroactiv (ex tunc) şi nu doar pentru viitor

(ex nunc). Universitatea SPIRU HARET

108

V.6.3. Sarcina

Această modalitate nu beneficiază de o reglementare generală în Codul civil, fiind menţionată doar în câteva texte privitoare la liberalităţi (acte cu titlu gratuit). Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, nu ca o contraprestaţie, ci independent de prestaţia cu care a fost gratificat, obligaţie constând în a da, a face sau a nu face ceva.

În funcţie de beneficiarul obligaţiei, sarcina poate fi: – în favoarea dispunătorului; – în favoarea gratificatului; – în favoarea unui terţ. În privinţa condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească sarcina, Codul

civil prevede, sub sancţiunea nulităţii, ca datoriile sau sarcinile să existe la momentul donaţiunii sau să fie arătate în actul de donaţiune. De asemenea, art.828 Cod civil mai prevede că donatorul este responsabil pentru evicţiune atunci când aceasta provine din faptul său şi donaţia impune sarcini donatorului. Garanţia este, în acest caz, limitată la suma sarcinilor.

Un caz de revocare a donaţiunii pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse în favoarea dispunătorului îl constituie cel prevăzut în art.831 pct.3 Cod civil care prevede că donaţiunea între vii se revocă pentru ingratitudine dacă gratificatul „fără cuvânt îi refuză alimentele”.

Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor nu produce efecte de plin drept, constatarea neîndeplinirii sarcinilor trebuind să se facă în justiţie. Creditorul poate însă să ceară îndeplinirea obligaţiei civile.

V.7. Efectele actului juridic civil

În dreptul civil, prin efectele actului juridic civil se desemnează drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor actului.

Este de sesizat că acestea alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil. Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii: a) principiul forţei obligatorii; b) principiul irevocabilităţii; c) principiul relativităţii. Primele două principii sunt legate între ele. Acestea sunt principii

structurale, fiind formulate chiar în lege. Astfel, art.969 Cod civil prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de

lege”. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) ne spune că actul juridic

încheiat legal se impune între părţi, întocmai ca legea, adică este obligatoriu, şi nu facultativ. Forţa obligatorie a actului juridic civil între părţi se impune şi organului


109

de jurisdicţie în situaţia în care acesta a fost învestit să soluţioneze litigiile care au apărut între părţi cu privire la executarea actului juridic.

Principiul irevocabilităţii decurge din cel al forţei obligatorii, fiind o consecinţă a acestuia, dar şi o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. Acest principiu rezultă din prevederile art.969 alin.2 Cod civil, arătat mai sus, potrivit căruia „Ele (convenţiile – n.n.) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. De aici rezultă că regula (principiul) este că actele juridice civile nu pot fi revocate unilateral, ci numai prin acordul părţilor. Este şi firesc să fie aşa pentru că, în materia actelor juridice civile, principiul este al libertăţii contractuale (al autonomiei de voinţă). Este firesc atunci ca un act făcut printr-un acord de voinţă (mutuus consensus) să înceteze tot numai printr-un acord de voinţă de încetare (mutuus dissensus).

Principiul relativităţii este consacrat expres de art.963 Cod civil, potrivit căruia: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, dar şi de art.969 alin.1 Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Aceasta înseamnă că efectele se produc numai între părţile actului juridic civil, neputând nici să profite, nici să dăuneze celor care nu au luat parte la facerea lui.

În raport cu actul juridic civil, persoanele pot avea una din următoarele poziţii:

1) parte a actului juridic civil; 2) terţ (cel de-al treilea); 3) având-cauză. Părţile sunt persoanele fizice sau juridice între care se încheie actul juridic

civil. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic civil, acestea se produc numai faţă de părţile actului juridic civil, aşa cum a fost, de altfel, voinţa lor. Nu se pot constitui nici drepturi şi nici asuma obligaţii în favoarea sau în sarcina celor care nu au luat parte la încheierea actului juridic civil, deoarece una din condiţiile esenţiale ale acestuia este consimţământul. Principiul relativităţii este sintetic exprimat de adagiul latin „res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest” („lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător şi nici de folos altora”).

Terţii (penitus extranei) sunt persoanele care sunt străine actului juridic, nu au participat la încheierea lui, nici direct şi nici prin reprezentare.

Avânzii-cauză (habentes causam) sunt tot persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar cărora actul poate să le profite, prin el dobândind anumite drepturi sau din acestea să le revină obligaţii ca urmare a legăturii sau relaţiei lor juridice cu una din părţile actului juridic. Aceştia sunt:

a) succesorii universali sau succesorii cu titlu universal; b) succesorii cu titlu particular; c) creditorii chirografari.


110

Succesorul universal este persoana care dobândeşte un patrimoniu (de exemplu: moştenitorul legal unic; persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării).

Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (moştenitorul legal sau persoana juridică dobânditoare a unei părţi dintr-un patrimoniu al altei persoane juridice divizate).

Succesorul cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un anumit drept individual (exemplu: cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular).

Creditorii chirografari sunt creditorii care nu au o garanţie reală pentru o creanţă a lor. Art.1718 Cod civil prevede că: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Patrimoniul debitorului constituie gajul general al creditorilor chirografari. Există şi creditori privilegiaţi care au drept de ipotecă sau gaj asupra unor bunuri, aceştia fiind plătiţi înaintea creditorilor chirografari.

Exemple de acte juridice ce produc efecte faţă de alte persoane decât părţile lui:

– contractul de vânzare-cumpărare a unui bun închiriat. Art.1441 Cod civil prevede că: „Dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”. Deşi cumpărătorul nu a fost parte la contractul de închiriere sau arendare, acesta îşi produce efectele şi faţă de el, deoarece el ia locul proprietarului iniţial;

– creditorul chirografar suportă efectul actelor juridice cu caracter patrimonial încheiate de debitorul său. Prin aceste acte, activul sau pasivul patrimonial pot să crească sau scadă. Dacă actele debitorului sunt făcute în frauda sa, creditorul chirografar poate să introducă la instanţa de judecată o acţiune revocatorie sau pauliană sau o acţiune în declararea simulaţiei.

„Efectul convenţiilor în privinţa persoanelor a treia” este reglementat de art.974-976 Cod civil:

Art.974 Cod civil: „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.

Art.975 Cod civil: „Ei pot, asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.

Art. 976 Cod civil: „Cu toate acestea, sunt datori, pentru drepturile enunţate, la titlul succesiunii, al contractului de maritaj şi drepturile respective ale soţilor, să se conformeze cu regulile cuprinse într-însele” (Notă: Dispoziţiile titlului V din cartea a III-a „Despre contractul de căsătorie şi despre drepturile respective ale soţilor” au fost abrogate).


111

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate să ceară anularea actelor juridice făcute de debitor în frauda drepturilor sale. Este făcută atât împotriva debitorului, cât şi a terţului care a beneficiat de pe urma lor.

Acţiunea oblică (subrogatorie) este acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită, în numele debitorului său, subrogându-se lui, drepturile şi acţiunile patrimoniale, a căror exercitare acesta o neglijează sau o respinge.

Acţiunea în declararea simulaţiei este acţiunea civilă prin care o persoană interesată, fie ea parte sau terţ, poate să ceară instanţei de judecată să stabilească existenţa şi întinderea actului real şi să înlăture actul simulat prin care este ascunsă adevărata manifestare de voinţă a părţilor. Pentru aceasta, cel care formulează acţiunea trebuie să dovedească un interes real.

V.8. Nulitatea actului juridic civil

V.8.1. Definiţie şi clasificare

Definiţie. Nulitatea actului juridic civil este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare legii.

Aşa cum am arătat în partea introductivă, norma juridică se distinge în ansamblul normelor sociale prin obligativitatea ei şi asortarea de o sancţiune. Printre sancţiunile de drept civil se află şi cea a nulităţii, care este apreciată ca fiind cea mai importantă dintre ele.

Se apreciază că nulitatea are mai multe funcţii: – funcţia preventivă, rezultând din faptul că orice sancţiune descurajează

încercările de a înfrânge voinţa legii; – funcţia sancţionatorie, care se realizează la momentul încălcării. În

acest caz, sancţiunea nu este una exterioară, ci una care acţionează dinăuntrul raportului juridic, lipsind actul juridic de efectele trecute şi viitoare;

– funcţia de mijloc de garantare a principiului legalităţii. Nulitatea asigură revenirea la normal, la respectarea legalităţii. Această funcţie nu este unanim împărtăşită 23.

Clasificarea nulităţilor 1. După natura efectelor produse, nulităţile pot fi absolute şi relative. Nulitatea absolută este sancţiunea care se aplică în cazul când normele

legale nerespectate ocrotesc un interes general sau obştesc. Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea normelor juridice care

ocrotesc un interes particular. Nulitatea absolută operează în următoarele cazuri: – lipsa totală a consimţământului;

23 Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.178-179


112

– lipsa sau nevalabilitatea obiectului juridic civil; – lipsa cauzei sau faptul că este ilicită sau imorală; – nerespectarea formei ad validitatem sau ad solemnitatem; – încălcarea ordinii publice; – frauda legii ş.a. Această enumerare este exemplificativă. Nulitatea relativă poate fi operantă în următoarele cazuri: – când există vicii de consimţământ ca: eroarea, dolul, violenţa. În caz de

leziune, nu se formulează acţiune în anulare, ci, aşa cum am arătat la secţiunea consacrată leziunii, acţiune în resciziune;

– lipsa discernământului în momentul încheierii actului ş.a.24. – În analiza comparativă a celor două feluri de nulităţi au fost folosite

următoarele criterii: 1) titularul acţiunii în anulare; 2) termenul în care poate fi cerută constatarea nulităţii; 3) posibilitatea acoperirii prin confirmare 25. Cu privire la primul criteriu, între cele două feluri de nulităţi există

diferenţă în sensul că, în cazul nulităţii absolute, aceasta poate fi invocată de oricine are interes: părţile actului; procurorul; avânzii-cauză; instanţa, din oficiu; autorităţile administrative competente, în timp ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana ocrotită şi căreia i s-a nesocotit un interes prin încheierea actului.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă, art.2 din Decretul nr.167/1958 prevăzând că „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”. Nulitatea relativă este prescriptibilă.

Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare.

În concluzie: – nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un

interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare; – nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, este

prescriptibilă şi poate fi acoperită prin confirmare. 2. Sub aspectul obiectului la care se raportează, nulităţile pot fi: – nulităţi de fond, care privesc validitatea actului juridic, cum ar fi, spre

exemplu, obligaţia întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită; – nulităţi de formă, ce privesc înscrisul constatator (instrumentum

probationis), cum ar fi forma scrisă cerută pentru probaţiune. 3. După modul de prevedere în lege, sunt:

24 Victor Dan Zlătescu, op. cit., p.181. 25 Idem.


113

– nulităţi exprese – cele prevăzute expres în lege (li se mai spune chiar nulităţi explicite);

– nulităţi virtuale – sunt cele care nu sunt prevăzute în lege cu formulele utilizate la cele exprese, respectiv „este nul”, „este nul de drept” sau „va fi lovit de nulitate”, dar rezultă, spre exemplu, din stabilirea unei anumite condiţii pentru validitatea actului. Spre exemplu, art.1498 Cod civil, care prevede: „Contractul de societate universală se poate face numai între persoanele capabile de a da sau a primi una de la alta şi care au facultatea de a se avantaja reciproc în prejudiciul altei persoane”. Per a contrario, contractul încheiat între alte persoane decât cele arătate este lovit de nulitate.

4. Sub aspectul întinderii efectelor nulităţii, acestea pot fi: – nulităţi totale, care lovesc actul în întregul lui; – nulităţi parţiale, care au ca efect lipsirea de efecte numai a acelor clauze

contrare legii. „Funcţiunea nulităţii este de a se opune unor efecte în contradicţie cu

scopul dispoziţiei legale încălcate şi numai întrucât atare efecte există. Nulităţii totale i se substituie, în principiu, nulitatea parţială. În locul nulităţii iremediabile apare o nulitate ce, în principiu, nu mai face imposibilă validarea actului juridic” 26.

În ce priveşte modul de constatare a nulităţilor se mai distinge între nulităţi de drept, care se impun prin caracterul lor evident, şi nulităţi judiciare, care trebuie constatate de instanţă. Sistemul nostru de drept nu cunoaşte nulităţile de drept care să opereze direct în temeiul legii, ci numai pe cele judiciare, fiind necesară intervenţia instanţei, care trebuie să verifice existenţa cauzei de nulitate, după care, dacă există, s-o pronunţe.

În lucrările de specialitate, numărul principiilor care guvernează efectele nulităţii nu este întotdeauna acelaşi.

Un prim principiu, care nu este întotdeauna enunţat, mulţi dintre autori considerându-l subînţeles, este principiul legalităţii. Potrivit acestui principiu, nulitatea trebuie prevăzută de lege, fie expres, fie tacit sau implicit.

În analiza celorlalte principii ce vor fi arătate în continuare, se impune a se face distincţie între efectele pe care actul juridic civil le produce până la momentul constatării judecătoreşti a nulităţii şi după acest moment. Între momentul încheierii actului juridic şi momentul constatării nulităţii lui există o perioadă intermediară când actul, deşi urmează să fie anulat, produce totuşi efecte în fapt, ca şi când ar fi valabil.

26 Tr. Ionaşcu, E.A Barasch, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura

Academiei, Bucureşti, 1967, p.319. Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.177. Universitatea SPIRU HARET

114

Aceste principii sunt: a) principiul retroactivităţii nulităţii (în unele surse este formulat ca

principiul retroactivităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti); b) principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum); c) principiul desfiinţării actului subsecvent, ca urmare a desfiinţării

actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipiens). a) Principiul retroactivităţii nulităţii. Fără ca nulitatea să lipsească actul

de efecte chiar de la momentul încheierii lui, norma juridică ar fi înfrântă. Părţile ar încheia acte în pofida legii, cu nesocotirea ei şi aceasta cu bună ştiinţă, voit, urmând ca acestea să producă efecte până la constatarea nulităţii. Pentru a împiedica acest lucru este necesar ca efectele să se producă de la momentul încheierii actului (ex tunc). Excepţii: 1) la contractele cu executare succesivă la care întoarcerea prestaţiilor nu mai este posibilă, cum este cazul contractului de închiriere; 2) păstrarea fructelor culese înainte de anularea actului de către posesorul de bună-credinţă (art.485 Cod civil: „Posesorul nu câştigă proprietatea fruc-telor decât când posedă cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”).

b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) se concretizează în restituirea a tot ce s-a executat în temeiul actului juridic declarat nul. Acest principiu este strâns legat de cel al retroactivităţii nulităţii. În lipsa actului juridic care a stat la baza prestaţiilor, acestea rămân prestaţii fără justă cauză. Sunt admise două excepţii de la acest principiu:

– art.1164 Cod civil, care prevede că incapabilii restituie ce au primit „decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”;

– în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimeni nu poate invoca propria turpitudine – comportare incorectă).

c) Principiul desfiinţării actului subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipiens). Acesta este urmarea firească a altui principiu de drept roman: nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi). Atunci însă când subdobânditorul dovedeşte că a fost de bună-credinţă fără să cunoască existenţa cauzei de nulitate, titlul subsecvent nu se anulează. Art.1909 şi 1910 Cod civil prevăd că bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără condiţia trecerii unei perioade de timp. Deci, posesia valorează titlu de proprietate în cazul bunurilor mobile pierdute sau furate; fostul lor proprietar poate să le revendice, într-un termen de 3 ani, de la cel la care îl găseşte, iar acesta din urmă poate să se îndrepte pentru despăgubire către cel de la care l-a cumpărat. În situaţia în care dobânditorul lucrului pierdut sau furat l-a cumpărat de la bâlci, târg sau la o vindere publică sau de la un comerciant care vinde astfel de lucruri, proprietarul originar poate să ia lucrul numai dacă restituie posesorului preţul care l-a costat.


115

Aşa cum s-a arătat la nulitatea relativă, actul anulabil poate fi confirmat de titularul dreptului ocrotit, acesta devenind valabil. Art.1190 Cod civil prevede că acest act, de confirmare sau ratificare a unei obligaţii civile, este valabil, cu condiţia cuprinderii în conţinutul său a obiectului, cauzei, naturii obligaţiei, menţionării motivului acţiunii în nulitate, precum şi a intenţiei de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune.

Deci, confirmarea actului anulabil este un procedeu de recunoaştere a valabilităţii acestui act. Ca natură juridică, confirmarea este o manifestare unilaterală de voinţă, abdicativă şi accesorie, prin care o persoană participantă la un act juridic deficitar (operaţiunea principală) renunţă expres sau tacit (deci cu titlu abdicativ) la dreptul de a-i cere anularea în justiţie27.

Alături de confirmare, o altă modalitate de asanare a actului juridic de infecţia de care a fost cuprins (nulitatea) este conversiunea. Această modalitate nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă dintr-o serie de texte din Codul civil. Astfel, la art.923 Cod civil se prevede că „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”. Şi art.1172 Cod civil conţine o situaţie de conversiune a actului juridic nevalabil în act sub semnătură privată: „Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”.

Conversiunea poate fi definită ca schimbarea unui act juridic nul în alt act juridic valabil.

Atât confirmarea, cât şi conversiunea sunt justificate de necesitatea respectării manifestărilor de voinţă ale părţilor şi a bunei lor credinţe. De asemenea, regulile de interpretare a convenţiilor, conţinute de art.977-985 Cod civil, dar îndeosebi de art.978 Cod civil, constituie temeiuri ale conservării clauzelor ce pot produce efecte. În acest sens, art. 978 Cod civil prevede: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.

O altă excepţie de la lipsirea de efecte a actului juridic anulabil o constituie cazurile în care este aplicabil principiul error communis facit jus (eroarea comună constituie drept). În aceste situaţii, nulitatea actului juridic este înlăturată de aparenţa în drept (de altfel, principiului error communis facit jus i se mai spune „principiul validităţii aparenţei în drept”).

Exemple de nulităţi prevăzute de Codul civil:

27 O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei,

Bucureşti, 1989, p.233, Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.186. Universitatea SPIRU HARET

116

Art.797: „Este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la

deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi. Acţiunea de nulitate se poate exercita de toţi erezii, fără distincţie”. Art.1008: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de

lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”. Art.1190: „Actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra căreia legea

admite acţiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.

Art.1513: „Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea

câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi

asociaţi să fie scutiţi de la pierdere”. Art. 1689: „Creditorul, la caz de neplată, nu poate să dispună de amanet; are dreptul,

însă, să ceară de la judecător ca amanetul să-i rămână lui, drept plată, şi până la suma datoriei, cu ale ei dobânzi, de se cuvine, după o estimaţie făcută de experţi, ori să vânză la licitaţie.

E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau şi-ar apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără formalităţile sus arătate”.

Art. 1712: „Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii pentru eroarea

asupra persoanei sau obiectului în proces”. Art. 1713: „Asemenea se poate ataca tranzacţia făcută spre executarea unui titlu nul,

afară numai când părţile ar fi tratat expres despre nulitate”. Art. 1714: „Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă”. Art. 1715: „E, asemenea, nulă tranzacţia asupra unui proces finit prin sentinţă

neapelabilă, despre care părţile sau una din ele nu aveau cunoştinţă”.


117

Jurisprudenţă 28

• Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate

În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi

acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie făcute în formă autentică; altfel, sunt nule absolut (art.814 Cod civil). Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de formă să producă efecte juridice, trebuie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerute de lege (art.1168 Cod civil).

După moartea donatorului însă, această nulitate pentru vicii de formă poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către moştenitori (art.1167 alin.(3) Cod civil). Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce efecte doar din ziua în care s-a comunicat actul de acceptare (art.814 alin.(2) Cod civil); în caz de moarte a donatorului, înainte de acceptare, oferta devine caducă.

Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici refăcută în condiţiile legii, ea este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă autentică.

Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi astfel oferta a devenit caducă.


Prin sentinţa civilă nr.1884/1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea formulată de reclamantele D.V. şi L.L. împotriva pârâtelor D.F., Primăria comunei Cocu, judeţul Argeş şi M.I., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru următoarele motive:

28 Speţele referitoare la nulitate sunt reproduse din Culegerea de practică judiciară a

Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, coordonată de Dan Lupaşcu. Universitatea SPIRU HARET

118


În mod greşit, instanţa de fond a constatat existenţa şi validitatea donaţiei, în

condiţiile în care donaţia era lovită de nulitate absolută; oferta de donaţie cu privire la imobil nu a fost făcută în formă autentică, potrivit art.813 Cod civil; între data ofertei de donaţie şi cea a decesului donatorului nu s-a făcut nici o comunicare a acceptării donaţiei în formă autentică, aşa încât acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat pe timpul vieţii donatorului D.G.; s-a considerat, în mod greşit, de către instanţă că s-ar fi acoperit prin confirmare viciile de formă ale donaţiei; în realitate donaţia este inexistentă, întrucât nu s-a realizat acordul de voinţă prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.

Apelul este fondat. La dosarul de fond s-au depus două oferte de donaţie, făcute de donatorii D.C.

şi D.F. în favoarea donatarei comuna Cocu, jud. Argeş. Oferta de donaţie referitoare la imobilele situate în sectorul 1 Bucureşti şi în

comuna Cocu, jud. Argeş, nu a fost autentificată, nici prin încheierea separată şi nici împreună cu prima ofertă referitoare la bunurile mobile.

Prin adresa nr.15720/191.12.1973 s-a comunicat donatoarei D.F. de către Consiliul Popular al jud. Argeş că oferta de donaţie a fost acceptată prin decizia nr.384/03.11.1973 şi prin declaraţia de acceptare autentificată la Notariatul de Stat al Judeţului Argeş, sub nr.6293/03.11.1973.

Contractul de donaţie având ca obiect bunurile imobile este lovit de nulitate absolută, pentru motive care privesc în mod diferit pe ce doi donatori.

În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie în formă autentică, în caz contrar fiind nule absolut, conform art.814 alin.(1) Cod civil.

În cauza de faţă, oferta de donaţie a bunurilor imobile nu a fost făcută în formă autentică.

Instanţa de fond a apreciat că acest viciu de formă s-ar fi acoperit în condiţiile art.1167 alin.(3) Cod civil, prin executarea benevolă a donaţiei de către moştenitorii donatorului decedat.

Acest argument nu a putut fi invocat decât în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., care a decedat, nu şi pentru donatoarea D.F., care trăieşte.

În cazul acesteia din urmă, pentru ca donaţia nulă să producă efecte, trebuie să fie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege, conform art.1168 Cod civil.


119

- continuare speţă - Cum până în prezent donatoarea D.F. nu a refăcut donaţia, cu respectarea

formei autentice a ofertei, oferta de donaţie nu produce nici un efect, donaţia făcută de D.F. fiind nulă absolut.

În ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., trebuia ca acceptarea donaţiei să aibă loc în timpul vieţii acestuia (conform art.814 Cod civil), iar actul de acceptare să fie comunicat donatorului, în timpul vieţii lui.

Nu s-a putut stabili dacă momentul acceptării donaţiei a fost anterior sau ulterior momentului decesului acestuia, ambele evenimente petrecându-se pe data de 3 noiembrie 1973.

Cert este că notificarea ofertei de către donatar s-a făcut abia la 13 decembrie 1973, deci ulterior decesului donatorului D.C. (care a intervenit la 3 noiembrie 1973), donaţia rămânând fără obiect.

Întrucât, în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., contractul practic nu s-a încheiat, nu se poate considera că prin executarea benevolă de către moştenitori a donaţiei s-a acoperit nulitatea provenită din lipsa formei autentice a ofertei.

În acelaşi timp, caracterul absolut al acestei nulităţi subzistă în persoana donatoarei D.F. care nu poate, în mod valabil, să confirme prin executare benevolă o donaţie lovită de o nulitate absolută, pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute de lege.

Având în vedere lipsa formei autentice a ofertei de donaţie şi necomunicarea acceptării donaţiei în timpul vieţii donatorului D.C. (conform art.814 Cod civil), se va admite apelul, se va schimba în tot sentinţa, conform art.296 Cod proc.civ., în sensul că se va admite acţiunea şi se va constata nulitatea contractului de donaţie privind pe donatorii D.C. şi D.F. la Primăria comunei Cocu, jud. Argeş, având ca obiect imobilele.


120

Jurisprudenţă • Contract de vânzare-cumpărare.

Frauda la lege. Nulitate

În condiţiile Decretului-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe

construite din fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţii imperative ale legii.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.1105/27.05.1993)

Prin sentinţa civilă nr.5890/23.12.1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanta N.F. împotriva pârâţilor H.V. şi S.C.A.V.L. „Berceni” S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.21362/1991 şi a procesului-verbal de predare-primire a locuinţei, situată în Bucureşti, sectorul 4. A fost respinsă excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei, invocată de pârâtul H.V.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că părţile au fost căsătorite şi au avut domiciliul conjugal în apartamentul în litigiu. Căsătoria părţilor a fost desfăcută, din vina pârâtului, prin sentinţa civilă nr.259/17.01.1991 a Judecătoriei sectorului 4, prin care s-a atribuit reclamantei beneficiul contractului de închiriere pentru apartamentul ce a constituit domiciliul conjugal. Hotărârea a rămas definitivă la 05.07.1991, prin respingerea recursului declarat de către pârât. Cu toate acestea, în baza contractului de închiriere, pârâtul a cumpărat apartamentul, în temeiul Decretului-lege nr.61/1990, prin cererea formulată la data de 24.09.1991, când nu mai avea calitatea de chiriaş în acest apartament.

Împotriva acestei sentinţe pârâtul H.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin primul motiv de recurs se susţine că reclamanta nu avea calitate procesuală activă să ceară anularea actului de vânzare-cumpărare, nefiind parte în acest act.


121


Critica este neîntemeiată, deoarece, aşa cum bine a reţinut instanţa de fond, reclamanta a cerut anularea contractului pentru fraudă la lege comisă prin aceea că pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare deşi nu mai avea calitatea de chiriaş în spaţiul respectiv, astfel încât au fost încălcate dispoziţiile exprese ale Decretului-lege nr.61/1990.

Întrucât frauda la lege atrage nulitatea absolută a actului juridic, ea poate fi invocată de oricine are interes în cauză şi nu numai de părţile acestui act; în mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă.

Prin al doilea motiv de recurs se susţine că reclamanta nu şi-a dovedit interesul în promovarea acestei acţiuni, deoarece cumpărarea apartamentului de către pârât nu aduce nici un prejudiciu în patrimoniul comunitar, ci, dimpotrivă, adaugă acestui patrimoniu o valoare considerabilă.

Critica nu este întemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din actele dosarului, apartamentul a fost cumpărat după data desfacerii căsătoriei, ceea ce înseamnă că acest bun nu mai poate avea caracterul unui bun dobândit în timpul căsătoriei.

Prin al treilea motiv de recurs se susţine că în cauză nu se poate reţine folosirea unor manopere dolosive de către pârât, pentru că a cumpărat apartamentul în calitate de chiriaş, pe care o avea în temeiul contractului de închiriere.

Nici această critică nu poate fi primită. Prin hotărârea de divorţ beneficiul contractului de închiriere pentru apartamentul în litigiu a fost atribuit reclamantei. Pârâtul a făcut cererea de cumpărare la data de 24.09.1991, iar actul de vânzare-cumpărare a fost transcris la Notariat la data de 22.10.1991, deci după ce pârâtul nu mai avea calitatea de chiriaş al acestui spaţiu.

În raport de cele arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod proc.civ., recursul poate fi respins ca nefondat.


122

Jurisprudenţă

• Contract de vânzare-cumpărare. Preţ neserios. Nulitate

Seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută în mod expres de lege, astfel că neîndeplinirea acestei condiţii loveşte actul de nulitate (art.1303 Cod civil).


Prin sentinţa civilă nr.6654/24.10.1997 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti s-a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâtului şi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 14.07.1994, cu privire la un apartament situat într-un bloc de locuinţe din Bucureşti. Prima instanţă a reţinut neseriozitatea preţului de 100.000 lei înscris în contract şi, pe această bază, nulitatea contractului.

Recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat. Una din condiţiile esenţiale cerute de dispoziţiile art.1303 Cod civil pentru

încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare o reprezintă seriozitatea preţului.

Această condiţie presupune ca preţul să nu fie derizoriu, adică atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut, încât să nu poată reprezenta o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate.

În speţă, preţul stipulat în contract, în cuantum de 100.000 lei, este vădit neserios şi, din acest motiv, contractul este lovit de nulitate.


123

Jurisprudenţă • Contractul de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului altuia.

Nulitate. Caracter

Vânzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului şi este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de persoane care au calitatea de terţi faţă de contract.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.385/21.02.1997).

Prin sentinţa civilă nr.4828/28.06.1996, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.G. şi C.A. şi a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică între pârâţii C.G., pe de o parte, şi P.A. şi P.R., pe de altă parte.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul vânzării nu se mai afla în patrimoniul vânzătorilor la data încheierii convenţiei, ci trecuse în proprietatea reclamanţilor, printr-un contract de schimb.

Tribunalul va admite apelul formulat de pârâtul P.R. şi excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor, schimbând în tot sentinţa şi respingând acţiunea.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul reţine că numai părţile contractante pot solicita anularea contractului pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, care este o cauză de nulitate relativă. Terţii străini de contract, ce se pretind proprietari ai bunului vândut, au la dispoziţie acţiunea în revendicare, în cadrul căreia urmează a ase examina titlurile şi caracterul preferabil, atunci când provin de la acelaşi autor, precum şi în speţa de faţă.

Notă. De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată de către cumpărător, singura dintre părţile contractate prejudiciate prin încheierea contractului. În acelaşi sens, Tribunalul Suprem – decizia nr.51/18.08.1989, nepublicată.


124

CAPITOLUL VI

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

VI.1. Definiţie şi efecte

a) Definiţie. Prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil care stinge dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Prescripţia dreptului principal are ca urmare şi prescrierea drepturilor accesorii.

Art.1837 Cod civil defineşte prescripţia ca „un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate prin această lege”.

Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive au fost exprimate două opinii:

– o primă opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe o sancţiune de drept civil care constă în stingerea „dreptului la acţiune” sau în stingerea dreptului subiectiv civil, neexercitate în termenul de prescripţie;

– a doua opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil.

b) Efectele prescripţiei extinctive privesc atât dreptul la acţiune, cât şi dreptul de a cere executarea silită. În acest sens, art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

S-a pus, de asemenea, problema cu privire la ceea ce se stinge prin prescripţie extinctivă: se stinge numai dreptul la acţiune şi rămâne dreptul subiectiv, sau se sting ambele. Au existat opinii care au îmbrăţişat fie una, fie cealaltă din cele două opinii. În doctrina juridică românească, opinia majoritară este că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, nu şi dreptul subiectiv, care îi supravieţuieşte.

Opinia potrivit căreia dreptul subiectiv se stinge odată cu dreptul la acţiune are în vedere faptul că orice drept subiectiv poate fi realizat pe calea constrângerii şi executat silit. Nemaiputându-se exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, acesta este un drept lipsit de conţinut.


125

Opinia care susţine supravieţuirea dreptului subiectiv după stingerea dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită este fondată pe următoarele argumente:

– valabilitatea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie. Rezultă aceasta din prevederile art.20 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Prin trecerea termenului de prescripţie obligaţia perfectă ce putea fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului devine o obligaţie imperfectă (naturală);

– art.1 alin.(1) şi (2) din Decretul nr.167/1958 fac vorbire numai despre dreptul la acţiune nu şi despre dreptul subiectiv. Astfel, conform art. 1 alin.(1), „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, (…)”, în continuare, art.1 alin.(2) prevăzând că „O dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”. Dacă alin.(1) face vorbire numai de dreptul la acţiune, lăsând să se subînţeleagă dreptul subiectiv, alin.(2) face vorbire expresă de drepturi: drepturi principale şi drepturi accesorii, cu privire la care există dreptul de acţiune;

– un alt argument al supravieţuirii dreptului subiectiv îl constituie imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual. Titularul dreptului subiectiv poate oricând să ceară instanţei de judecată realizarea dreptului său. Instanţa cercetează, în cadrul procesului, şi aspectul prescripţiei, dar acţiunea n-ar putea fi respinsă administrativ prin neprimirea ei pe motiv de trecerea timpului prevăzut pentru prescripţie. Instanţa este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris (art.18 Decretul nr.167/1958). Din nou legea face vorbire numai de dreptul la acţiune şi dreptul de a cere executarea silită. Legea instituie dreptul instanţei de a dispune judecarea sau rezolvarea acţiunii, chiar şi atunci când termenul de prescripţie a fost depăşit, dacă se constată că au existat cauze temeinic justificate.

Prescripţia extinctivă se deosebeşte de alte instituţii de drept civil asemănătoare ca denumiri şi efecte, cum sunt prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.

Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu29 a pus în evidenţă următoarele asemănări şi deosebiri:

1. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiilor extinctivă şi achizitivă Asemănări: – ambele sunt instituţii de drept civil;

29 Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol.I, op.cit., p.298-300.


126

– ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii inactivi ai drepturilor subiective civile;

– ambele sunt legate de împlinirea unor termene. Deosebirile dintre cele două tipuri de prescripţii sunt: – în ce priveşte reglementarea, acestea au sedii ale materiei diferite:

prescripţia extinctivă este reglementată de Decretul nr.167/1958, iar prescripţia achizitivă de Codul civil, dar şi de Decretul-lege nr.115/1938;

– termenele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30 ani, 10-20 ani), în timp ce termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2 ani, 6 luni);

– prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp ce prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a unui bun imobil în cadrul unor termene stabilite de lege;

– au reguli proprii de suspendare şi întrerupere; – numai prescripţia extinctivă cunoaşte instituţia repunerii în termen. 2. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu

decăderea Asemănări: – ambele presupun termene; – ambele sunt instituţii de drept civil; – ambele au efect extinctiv. Deosebiri: – prescripţia stinge numai dreptul la acţiune, în timp ce decăderea stinge şi

dreptul subiectiv; – termenele de prescripţie extinctivă sunt mai lungi, pe când cele de

decădere sunt mai scurte şi mai puţine; – prescripţia extinctivă poate fi întreruptă sau suspendată, în timp ce

decăderea nu este susceptibilă de o asemenea reglementare. 3. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu

termenul extinctiv Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil. Asemănări: – ambele au efect extinctiv; – ambele sunt instituţii de drept civil. Deosebiri: – termenele de prescripţie sunt numai legale, în timp ce termenul

extinctiv, aşa cum s-a arătat, poate fi atât legal, cât şi convenţional şi judiciar; – termenul de prescripţie extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, în

timp ce termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative;


127

– termenul prescripţiei extinctive nu poate fi modificat în nici un mod, el fiind prevăzut de lege, în timp ce termenul extinctiv poate fi modificat de părţile actului, acestea fiind cele care l-au şi stabilit;

– suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai termenului de prescripţie extinctivă.

VI.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele

VI.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se desemnează „sfera drepturilor subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii” 30.

Prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu31, în privinţa domeniului prescripţiei extinctive, a pus în evidenţă determinarea lui în funcţie de următoarele două criterii care se utilizează combinat:

– criteriul naturii drepturilor subiective civile în funcţie de care se distinge:

a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale; b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepa-

trimoniale; – criteriul actului normativ care reglementează prescripţia, după care

se distinge: a) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958; b) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil; c) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative

(Codul familiei, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 ş.a.).

VI.2.2. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor patrimoniale

Aşa cum s-a arătat la clasificarea drepturilor patrimoniale, acestea sunt

formate din: – drepturile de creanţă; – drepturile reale principale. a) Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile.

Aceasta rezultă din art.1 alin.(1) al Decretului nr.167/1958, potrivit căruia „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă

30 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil, Editura a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae si P. Truşcă, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, p.213 şi urm.

31 Gh. Beleiu, op.cit., p.225. Universitatea SPIRU HARET

128

nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”. Sunt şi alte norme juridice care conţin reglementări privind prescriptibilitatea drepturilor de creanţă.

b) Drepturile reale principale sunt, în principiu, imprescriptibile. Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv: 1) acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate

privată. Dreptul de proprietate privată, fiind perpetuu, nu se poate stinge prin neuz. Acţiunea în revendicare imobiliară poate fi paralizată de uzurpator prin invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă);

2) acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă pentru că proprietatea publică este imprescriptibilă. Nimeni nu poate deveni proprietar asupra unui bun proprietate publică, indiferent câţi ani l-ar stăpâni;

3) acţiunea în partaj succesoral. Art.728 Cod civil prevede: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.

Sunt şi alte acţiuni expres imprescriptibile. De la regula imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor imobiliare există şi

excepţii din care, cu titlu exemplificativ, vom prezenta câteva acţiuni reale prescriptibile:

1. Acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată. Art.21 din Decretul nr.167/1958 prevede că „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”.

Acest text se coroborează cu art.1890 Cod civil, potrivit căruia „Toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poate opune reaua-credinţă”.

2. Acţiunea în revendicare imobiliară pentru cazurile de avulsiune, prevăzută de art.498 Cod civil. Astfel, art.498 Cod civil prevede: „Dacă un fluviu sau un râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte de pământ, şi o lipeşte de pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă, dacă se va reclama în termen de un an.

3. Acţiunea posesorie prevăzută de art.674 Cod proc. civ. Acest text are următorul conţinut:

„(1) Cererile privitoare la posesiune vor fi admise dacă: 1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin

un an; 3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art.1846 şi 1847 Cod civil.


129

(2) În cazul când deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă, reclamantul este scutit de a face dovada cerută la punctele 2 şi 3 din acest articol.”

Art.1846 şi 1847 Cod civil reglementează condiţiile posesiei. Se prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia sunt: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (art.1847 Cod civil).

Codul civil defineşte, în articolele următoare, fiecare din aceste condiţii: – discontinuitatea posesiei – atunci când posesorul o exercită în mod

neregulat, cu intermitenţe anormale (art.1848 Cod civil); – posesie netulburată – atunci când nu este fondată sau conservată prin

acte de violenţă în contra sau din partea adversarului (art.1851 Cod civil); – posesia publică – este opusul posesiei clandestine. Este clandestină

posesia atunci când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său astfel încât acesta nu poate s-o cunoască (art.1852 Cod civil);

– posesiunea sub nume de proprietar nu trebuie să fie sub nume precar, adică în calitate de locatar, depozitar, uzufructuar, sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia sau asupra unui lucru dat altuia prin simpla sa îngăduinţă;

– posesia neîntreruptă – este cea care nu a fost întreruptă pentru cazurile ce se vor arăta la întreruperea prescripţiei.

În materie de posesie, Codul civil permite joncţiunea posesiilor (unirea posesiilor). Astfel, conform art.1860 Cod civil, „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea anteriorului său”.

4. Acţiunile confesorii, întemeiate pe dreptul de uzufruct, uz, abitaţie şi superficie.

Art.557 Cod civil : „Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului, prin expirarea termenului pentru care uzufructul a fost acordat, prin consolidarea sau întrunirea asupra aceleiaşi persoane a ambelor calităţi de proprietar şi de uzufructuar; prin neuzul dreptului de uzufruct în decurs de 30 ani; prin totala desfiinţare a lucrului asupra căruia uzufructul era constituit”.

Art.565 Cod civil: „Drepturile de uz şi abitaţiune se stabilesc şi se pierd în acelaşi timp ca şi uzufructul”.

Art.639 Cod civil: „Servitutea este stinsă prin neuz în curs de 30 de ani”. Art.642 Cod civil: „Dacă proprietatea în folosul căreia s-a stabilit

servitutea este a mai multor coproprietari, întrebuinţarea din partea unuia popreşte prescripţia în privinţa celorlalţi”.


130

Art.643 Cod civil: „Dacă dintre coproprietari se găseşte unul în contra căruia prescripţia nu s-a putut aplica, precum un minor, acela păstrează dreptul celorlalţi coproprietari”.

VI.2.3. Prescripţia extinctivă în domeniul

drepturilor nepatrimoniale

Drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile. Acest principiu nu este consacrat expres, însă este implicit, art.1 din Decretul nr.167/1958 reglementând doar prescripţia drepturilor patrimoniale. Sunt însă şi acţiuni nepatrimoniale care sunt prescriptibile extinctiv, după cum urmează:

– acţiunea în anulabilitate a unui act juridic. Art.9 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea;

– unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat”;

– în ce priveşte actele juridice, art.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că nulitatea actului juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. Cazul prevăzut de art.9 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 este un caz de nulitate relativă şi nu absolută, aşa cum este cazul prevăzut de art.2 din Decretul nr.167/1958.

Pretenţiile patrimoniale ce însoţesc acţiunile nepatrimoniale nu împrumută starea de imprescriptibilitate, ele fiind prescriptibile.

VI.2.4. Termenele de prescripţie extinctivă

Prin termen de prescripţie extinctivă este desemnat intervalul de timp, prevăzut de lege, în care se poate exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Termenul de prescripţie are un caracter imperativ şi este stabilit prin lege (vezi art.1 din Decretul nr.167/1958 – „dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Termenele de prescripţie pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după sfera de aplicare, sunt: – termene generale de prescripţie, stabilite de normele generale în

materie; – termene speciale de prescripţie, stabilite prin norme speciale; b) după izvorul lor normativ: – termene stabilite prin Decretul nr.167/1958; – termene stabilite prin Codul civil; – termene stabilite prin alte izvoare de drept (Codul familiei, Legea

nr.31/1990 etc.);


131

c) după durata lor: – termenul general; – termene mai mari decât termenul general; – termene mai mici decât termenul general. Termenul general de prescripţie extinctivă Prin art.3 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, acesta a fost stabilit la 3 ani.

„Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni”. Evident că termenul de 18 luni stabilit pentru organizaţiile socialiste este rămas fără obiect.

Acest termen general de prescripţie de 3 ani este aplicabil ori de câte ori prin lege nu a fost stabilit un termen special de prescripţie. În sfera de aplicabilitate a acestui termen general nu intră acţiunile privind drepturile nepatrimoniale.

În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la termenul de 30 ani prevăzut de art.1890 Cod civil, unii autori susţinând că acesta este un termen de prescripţie extinctivă, alţii că este un termen de prescripţie achizitivă şi alţii că termenul este atât de uzucapiune, cât şi de prescripţie extinctivă.

Cei care susţin punctul de vedere al prescripţiei achizitive îşi întemeiază poziţia, în primul rând, pe faptul că art.1890 Cod civil nu este sediul materiei pentru prescripţia extinctivă, ci pentru uzucapiunea de 30 de ani care operează în lipsă de titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.

Doctrinarii care pledează pentru ideea că este prescripţie extinctivă, îndeosebi prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, şi-au întemeiat poziţia pe dispoziţiile art.1890 Cod civil, potrivit cărora „Toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă” (subl. ns.)

Discuţia prezintă interes teoretic. În practică însă, efectul produs este acelaşi: o sancţiune aplicată proprietarului delăsător sau dezinteresat. Ceea ce pentru unul este prescripţie achizitivă (posesorul dobânditor prin uzurpare), pentru proprietarul neglijent este prescripţie extinctivă.

De observat, cu privire la prescripţia de 30 ani, că legea stabileşte domeniul: „toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripţie…”.

Termenele speciale de prescripţie sunt cele care derogă de la termenul general de prescripţie32.

32 Vezi şi V.D. Zlătescu, op.cit., p.322-324.


132

a) Termene speciale prevăzute în Decretul nr.167/1958: – pentru viciile ascunse fără viclenie ale unui lucru transmis sau unei

lucrări executate – 6 luni (art.5); – impozitele şi taxele datorate statului, contribuţia de asigurări sociale –

potrivit dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile speciale (art.22); – sumele de bani consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi

economie, pe seama statului sau organizaţiilor de stat se prescriu în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii. Când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau altui organ de stat, aceste sume se restituie celor în drept la prezentarea actului respectiv, iar dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat (art.23);

– dreptul la acţiune pentru restituirea preţului biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut loc – 60 de zile de la data când urma să aibă loc spectacolul (art. 24).

b) Termene din Codul civil, Codul familiei şi alte acte normative: – anularea căsătoriei pentru viciu de consimţământ – în termen de

6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau vicleniei (art.21 alin.(2) din Codul familiei);

– acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă nu se prescrie în timpul vieţii copilului (art.52 din Codul familiei);

– acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut despre naşterea copilului (art.55 din Codul familiei);

– acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului (art.60 Codul familiei);

– dreptul de opţiune succesorală are termen de prescripţie de 6 luni. Pentru motive de forţă majoră care au împiedicat pe moştenitor să se folosească de dreptul său, la cererea acestuia, instanţa de judecată poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea (art.700 Cod civil);

– acţiunea comercianţilor pentru mărfurile vândute necomercianţilor se prescrie într-un an (art.1904 Cod civil);

– pentru drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale sau referitoare la o convenţie, la rezilierea ori la nulitatea unui asemenea contract, termenul de prescripţie este de 4 ani, conform art. 8 al Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la New York la 14 iunie 1974. Aderarea României la Convenţie şi la Protocolul de modificare din 11 aprilie 1980 s-a făcut prin Decretul nr.98/27.11.199133.

33 V.D. Zlătescu, op.cit., p.328.


133

VI.2.5. Momentul de la care curge prescripţia Începutul cursului prescripţiei se situează la data naşterii dreptului la

acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită (art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958).

În art.7, 8, 9, 11, 12 din Decretul nr.167/1958 sunt reglementate alte situaţii speciale ale momentului începerii prescripţiei, după cum urmează:

– pentru obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept (art.7 alin.2);

– pentru drepturile sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia curge de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul (art.7 alin.2);

– pentru dreptul la repararea pagubei produse prin fapta ilicită, prescripţia curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art.8 alin.1);

– la fel, şi la îmbogăţirea fără just temei (art.8 alin.2); – pentru anularea unui act juridic pe motive de violenţă, prescripţia începe

să curgă de la momentul încetării violenţei (art.9 alin.1); – pentru viclenie sau eroare, precum şi în celelalte cauze de anulare,

prescripţia curge de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă, cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art.9 alin.(2));

– pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis sau unei lucrări executate, prescripţia curge de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării (art.11 alin.(1));

– pentru viciile unor construcţii, prescripţia curge de la data descoperirii lor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predarea lucrării (art.11 alin.(2);

– pentru obligaţiile constând în prestaţii succesive, dreptul la acţiune se stinge printr-o prescripţie deosebită, adică fiecare prestaţie are termenul ei (art.12).

VI.3. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei

Cursul prescripţiei extinctive poate fi întrerupt sau suspendat. Diferenţa între cele două instituţii constă în faptul că, în cazul întreruperii, după încetarea motivului de întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie, pe când la suspendare termenul curge în continuare. Reluarea cursului prescripţiei după suspendare nu poate duce la împlinirea termenului mai devreme de 6 luni de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni


134

care nu se împlinesc nici ele mai devreme de o lună de la încetarea cauzei de suspendare (art.15 şi 17 din Decretul nr.167/1958).

Decretul nr.167/1958, la art.16, instituie următoarele cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive:

a) recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;

b) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent;

c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă

cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, prescripţia este suspendată:

a) cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;

b) pe timpul cât creditorul face parte din Forţele Armate ale României şi acestea „sunt puse pe picior de război”;

c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.

Prescripţia nu curge: – între soţi, în timpul căsătoriei; – împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are

reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

– între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acel pe care îl reprezintă, precum şi între orice alte persoane care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate (art.14 Decretul nr.167/1958).

În ce priveşte prescripţia reglementată de Codul civil şi despre care am făcut vorbire asupra controverselor din doctrină (prescripţie achizitivă sau extinctivă), se cuvine să arătăm că în Codul civil, Titlul XX, capitolul III sunt prevăzute cauzele de întrerupere (secţiunea I, art.1863-1873) şi cele de suspendare (secţiunea II, art.1874-1885).

În ce priveşte întreruperea, se face distincţie între întreruperea în mod natural şi întreruperea în mod civil.


135

Prescripţia este întreruptă în mod natural (art.1864 Cod civil): 1) când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs mai mult de un an, de

folosinţa lucrului, sau de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană; 2) când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări

legale a naturii sau destinaţiei sale. O astfel de întrerupere naturală a uzucapiunii au constituit-o Legea nr.58/1974 şi Legea nr.59/1974 care au scos terenurile din circuitul civil. Până în anul 1990, când au fost abrogate aceste legi, terenurile proprietate privată nu s-au mai putut transmite decât pe calea moştenirii legale. Vânzările-cumpărările, în această perioadă, s-au făcut prin acte sub semnătură privată şi nu prin act autentic, aşa cum cere legea. Cauzele deduse judecăţii în vederea constatării dobândirii proprietăţii prin uzucapiune au fost apreciate de către instanţe cu luarea în considerare a acestei cauze naturale de întrerupere a prescripţiei achizitive (uzucapiunii).

Întreruperea civilă a prescripţiei (art.1865 Cod civil) Prescripţia este întreruptă civil: 1) printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă, fie numai

incidentă, într-o instanţă deja începută; 2) printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea

execuţiei unui titlu căruia legea îi recunoaşte puterea executorie; 3) prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în

contra căruia curge prescripţia.


136

Jurisprudenţă • Prescripţie extinctivă. Întreruperea cursului prescripţiei.

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. Efectul întreruperii

Art.16 din Decretul nr.167/1958 prevede limitativ cauzele care întrerup cursul prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, este unul din cazurile prevăzute de lege.

Efectul recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie este acela că determină începerea unui nou termen de prescripţie, de acelaşi fel.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1887/18.11.1994)

Prin sentinţa civilă nr.1348/04.02.1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca prescrisă acţiunea civilă a reclamantului P.I. formulată împotriva pârâţilor N.C. şi A.Gh., prin care a solicitat despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a acestora.

S-a reţinut că fapta ilicită s-a produs la data de 09.03.1990, iar acţiunea a fost introdusă la data de 26.07.1993.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul. Apelul este fondat. Potrivit prevederilor art.16 din Decretul nr.167/1958 „prescripţia se întrerupe –

alături de celelalte cazuri expres prevăzute de lege – prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”.

Prin urmare, faţă de faptul că pârâţii au recunoscut obligaţiile ce le revin şi pentru că au solicitat un termen pentru plata despăgubirii, la 31.12.1990, termenul de prescripţie se socoteşte de la această dată.

Reclamantul a formulat acţiunea la 26.07.1993, deci în termenul legal de prescripţie.

În consecinţă, tribunalul va desfiinţa sentinţa civilă şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.


137

CAPITOLUL VII

PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL

VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina probei.

Condiţiile de admisibilitate a probelor Noţiunea de probă în dreptul civil are mai multe înţelesuri: a) probă în înţelesul de activitate procesuală (a face proba, a dovedi

cererile sau susţinerile făcute în faţa instanţei); b) probă în înţelesul de mijloc prin care sunt dovedite pretenţiile,

susţinerile părţilor în proces. Sunt socotite probe, în acest înţeles: înscrisurile, proba prin martori, prezumţiile şi proba prin mărturisirea unei părţi (art.1770 Cod civil). Codul civil, la art.1207-1222, mai conţinea şi proba jurământului, aceste prevederi fiind însă abrogate prin Decretul nr.205/1950;

c) probă în sens de rezultat al activităţii procesuale a mijloacelor prin care părţile au urmărit să formeze convingerea instanţei cu privire la justeţea cererilor sau susţinerilor lor (se spune, în vorbirea curentă, că „s-a făcut proba”).

În legislaţie şi vorbirea curentă pentru probă se mai foloseşte şi termenul de dovadă.

Sarcina probei, potrivit art.1169 Cod civil, revine celui ce face afirmaţia (actori incumbit onus probandi). Dacă reclamantul a făcut proba cererii sale, este rândul pârâtului să probeze apărările sale. Probele pot fi în continuare administrate în replică, întâi de reclamant şi apoi de pârât. Deci, sarcina probei revine, alternativ, întâi reclamantului şi apoi pârâtului.

Obiectul probei îl constituie ceea ce trebuie dovedit, adică actele şi faptele juridice cu privire la care a intervenit diferendul dintre părţi.

Nu pot face obiectul probei: – norma juridică. Această inadmisibilitate decurge din două principii de

drept: 1) judecătorul este presupus a cunoaşte întotdeauna legea (jura novit curia); 2) normele juridice se prezumă a fi cunoscute de destinatari (nimeni nu poate ignora cunoaşterea legii – nemo ignorare legem consetur);


138

– faptele negative nedefinite, nefiind posibilă dovedirea lor ca atare. Faptele negative constă în nesăvârşirea ori neproducerea unei acţiuni sau unui eveniment. Sunt situaţii când faptele negative concrete pot fi dovedite prin fapte pozitive. Spre exemplu: A se apără, susţinând că nu este autorul faptului ilicit cauzator de prejudiciu deoarece la momentul producerii se afla în cu totul alt loc (în spital, în închisoare, în alt oraş, în altă ţară etc.);

– faptele notorii. Acestea sunt împrejurările cunoscute, în general, de toată lumea. Se dovedeşte numai notorietatea lor, nu şi faptele care au determinat notorietatea lor.

Condiţii generale ale admisibilităţii probelor. Proba trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să nu fie oprită de lege; b) să fie verosimilă (de crezut); c) să fie utilă; d) să fie pertinentă; e) să fie concludentă.

a) Proba să nu fie oprită de lege. Astfel, nu este permisă proba împotriva unui fapt sau a unei împrejurări stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru că ar fi înfrântă siguranţa circuitului civil şi autoritatea de lucru judecat. Acesteia i se opune excepţia de litispendenţă (autoritatea de lucru judecat). Nici în materia prezumţiilor irefragabile (de nerăsturnat, legale absolute – juris et de jure) nu este permisă proba.

b) Proba să fie verosimilă, adică să fie de crezut. Este neverosimilă atunci când ar tinde să dovedească fapte imposibile.

c) Proba să fie utilă, adică să servească la dezlegarea pricinii. Este inutilă proba atunci când tinde să dovedească fapte pe care nimeni nu le contestă.

d) Proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu cauza. e) Proba să fie concludentă, adică să poată duce la formarea unei

concluzii legate de obiectul pricinii, de cauza dedusă judecăţii. Concludenţa probei este legată de pertinenţă, acestea presupunându-se reciproc.

VII.2. Mijloacele de probă

Aşa cum s-a arătat la înţelesurile (accepţiunile) noţiunii de probă,

mijloacele de probă admise în dreptul românesc sunt: înscrisurile, proba cu martori (proba testimonială – din latinescul testis = martor), prezumţiile şi mărturisirea unei părţi.

VII.2.1. Înscrisurile

Înscrisurile sunt consemnări despre un act sau fapt juridic, făcute prin

scriere cu mâna sau dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere pe suport de hârtie sau orice alt suport material: lemn, sticlă, magnetic, piatră, porţelan, metal, pânză etc. Pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.


139

A. În funcţie de forma actului 1) Înscris autentic. Art.1171 Cod civil îl defineşte a fi actul „care s-a

făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Puterea lui doveditoare rezidă tocmai în încheierea în faţa funcţionarului public autorizat, competent la locul şi momentul încheierii. Menţiunile cuprinse în actul autentic au putere doveditoare, după cum urmează:

– cele care sunt constatări personale ale agentului instrumentator (funcţionarului public în faţa căruia se fac) au deplină pute-re doveditoare, neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals;

– cele care cuprind declaraţiile părţilor au aceeaşi putere ca înscrisul sub semnătură privată şi fac dovada numai până la proba contrară;

– cele care nu au legătură cu obiectul actului juridic constituie un început de probă scrisă.

2) Înscrisul sub semnătură privată este cel care provine de la cel sau cei care l-au întocmit. Tot potrivit art.1172 Cod civil, „actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”. Deci, sunt acte sub semnătură privată atât cele astfel cunoscute, cât şi actele concepute a fi autentice, dar lipsite de această calitate de necompetenţa sau necapacitatea funcţionarului, ori din nerespectarea formelor (aici necompetenţa are sens de neabilitare, de lipsa unei împuterniciri legale, în acest sens, şi nu de lipsă de pricepere; funcţionarul nu a fost împuternicit să facă astfel de acte).

În privinţa forţei probante, actul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are aceeaşi forţă probantă ca actul autentic între cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile lor (art.1176 Cod civil).

Pentru a fi valabil, actul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

– să fie semnat – această condiţie rezultă din art.1172 Cod civil – „dacă s-a iscălit de părţile contractante” şi din art.1176 Cod civil – „între cei care l-au subscris”;

– condiţia pluralităţii de exemplare rezultă din prevederile art.1179 Cod civil, care are următorul conţinut:

„Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale (subl.ns.) câte sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.

Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut”.


140

Se cuvine a observa că această condiţie a pluralităţii de exemplare originale este prevăzută doar pentru convenţiile sinalagmatice (bilaterale);

– condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat”. Această condiţie se aplică doar actelor sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta la plata unei sume de bani sau a unei „câtimi oarecare”. Menţiunea „bun şi aprobat” trebuie să fie urmată de precizarea în litere a sumei sau câtimii lucrurilor, după care acesta să fie iscălit (art.1180 Cod civil). Sunt exceptaţi de la această condiţie: „comercianţii, industriaşii (meseriaşii), plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua”.

În ce priveşte testamentul olograf, acesta, potrivit art.859 Cod civil, nu este valabil decât dacă este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului34.

Registrele comercianţilor nu fac dovadă împotriva necomercianţilor cu privire la vânzări (art.1182 Cod civil). Acestea pot face proba, dar împotriva comercianţilor, însă, în acest caz, cel care îl invocă în favoarea sa nu poate să „despartă cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar” (art.1184 Cod civil)

„Registrele, cărţile sau hârtiile domestice” nu pot să facă proba în favoarea celor care le-au scris, ci numai împotriva lor atunci când menţionează primirea unei plăţi sau cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea s-a făcut ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului.

Adnotările creditorului pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia, fac dovada, în sensul liberaţiunii debitorului, chiar dacă nu sunt subsemnate şi nici datate de acesta. Aceleaşi sunt efectele când adnotarea s-a făcut pe duplicatul unui act sau unei chitanţe când acestea se află în mâinile debitorului (art.1186 Cod civil).

Actele recognitive sunt acte de recunoaştere a unei datorii constatate printr-un titlu precedent. Nu îl dispensează pe creditor de prezentarea titlului original decât atunci când:

1) actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial ;

2) actul recognitiv, având o vechime de 30 ani, este ajutat şi de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul. Nu poate avea efect, în ce priveşte ceea ce cuprinde, mai mult decât în titlu (art.1189 Cod civil).

34 Potrivit art.858 Cod civil, testamentul poate îmbrăca trei forme: testamentul

autentic, testamentul olograf şi testamentul mistic. „Testamentul autentic este cel care s-a adeverit de judecătoria competentă” – art.860 Cod civil. Testamentul mistic sau secret poate fi scris fie de autor, fie de altă persoană, trebuie să fie semnat de acesta, iar hârtia pe care s-a scris sau plicul în care a fost introdusă, daca există, se strânge si se sigilează. Testatorul îl va prezenta judecătoriei competente, aşa strâns şi pecetluit sau strângerea şi pecetluirea se face în faţa judecătorului.


141

Actele confirmative (art.1190 Cod civil) sunt cele care confirmă sau ratifică o obligaţie cu privire la legea care permite acţiunea în nulitate. Actul confirmativ este valabil dacă are în cuprinsul lui obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi se face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre „intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.

În funcţie de existenţa intenţiei de a asigura un mijloc de probă, înscrisurile pot fi clasificate astfel:

– înscrisuri preconstituite: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, recipise, tichete, certificate emise special pentru a servi ca mijloc de probă;

– înscrisuri nepreconstituite: registrele comercianţilor, hârtiile şi registrele casnice, menţiunile pe titlul constatator al obligaţiei (cf. Gheorghe Beleiu).

– Într-o altă definire (cf. Gheorghe Beleiu), înscrisurile preconstituite se divid în:

– înscrisuri primordiale – cele întocmite pentru a constata existenţa unui raport juridic ce se încheie;

– înscrisuri recognitive (au fost definite); – înscrisuri confirmative (au fost definite).

VII.2.2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)

Mărturia este relatarea unei persoane făcută în faţa instanţei de judecată, cu ocazia judecării unei probleme litigioase, cu privire la acte sau fapte petrecute în trecut, care au legătură cu pricina şi despre care martorul are cunoştinţă personal.

Sediul materiei îl constituie art.1191-1198 Cod civil. Aşa cum am arătat în partea privind izvoarele dreptului civil, Codul civil

datează din anul 1864. În reglementarea probei cu martori nu s-au făcut intervenţii legislative, astfel că, în ce priveşte plafonul valoric al admisibilităţii acestei probe, este lesne de sesizat că domeniul de aplicabilitate este considerabil restrâns, respectiv până la 250 lei în ce priveşte actele juridice.

În ce priveşte admisibilitatea, regulile sunt distincte pentru mărturia privind actele juridice şi distincte pentru proba faptelor juridice.

Faptele juridice pot fi probate neîngrădit cu martori. Actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, chiar în cazul

depozitului voluntar, nu pot fi dovedite decât fie prin act autentic, fie prin act sub semnătură privată (art.1191 Cod civil). Codul civil prevede expres că proba cu martori este inadmisibilă împotriva sau peste ce cuprinde actul şi nici despre ce s-a zis înaintea, la timpul sau după întocmirea actului, chiar şi cu privire la o sumă ce nu depăşeşte 250 lei. În această privinţă însă, Codul civil lasă la voinţa părţilor posibilitatea ca, în privinţa actelor juridice, să se facă dovada cu martori,


142

dar cu condiţia ca drepturile litigioase să fie din cele de care ele pot să dispună (art.1191 alin.(2) şi (3)).

Proba cu martori este admisibilă şi în anumite situaţii prevăzute de art.1198 Cod civil, când creditorul nu a putut să-şi procure o dovadă scrisă cu privire la obligaţia pe care o pretinde sau nu a putut să-şi conserve dovada luată, după cum urmează:

– la obligaţiile născute din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte (acestea vor fi prezentate într-un capitol următor);

– la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la depozitele făcute de călători (turişti) la locurile de cazare. Cu privire la aceste situaţii, judecătorul va aprecia în funcţie de calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului;

– la obligaţiile convenite ca urmare a unor accidente neprevăzute, când părţile nu puteau face înscrisuri;

– când creditorul a pierdut dovada scrisă a titlului sau datorită unei cauze de forţă majoră.

Regulile privind înscrisurile şi proba cu martori nu se aplică în cazurile în care există un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba cu martori. Codul civil defineşte începutul de dovadă ca fiind orice scriptură a celui împotriva căruia s-a formulat plângerea (pârâtului) sau a celui care-l reprezintă, dacă scriptura face a fi crezut faptul pretins.

În privinţa probei cu martori, art.195 Cod proc.civ. prevede că minorul sub 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic suferă de lipsă de discernământ pot fi ascultate, însă, în aprecierea depoziţiei lor, instanţa trebuie să ţină seama de situaţia specială a martorului.

Proba cu martori este apreciată a fi admisibilă şi atunci când, datorită unor relaţii speciale (de rudenie, în special), creditorul, tocmai în considerarea acestor relaţii, nu putea să ceară să se facă un înscris. Practica judiciară a extins cazurile în care actul juridic având o valoare mai mare de 250 lei poate fi dovedit şi altfel decât prin act autentic sau act sub semnătură privată, adăugând la imposibilitatea materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, datorită calităţii părţilor. Aşa cum prevede art.1198 pct.2 Cod civil, judecătorul trebuie să aibă în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului. Astfel, prin decizia nr.374/09.03.1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a apreciat că „faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula înscrisă în art.1191 Cod civil”35.

Mărturia se face sub prestare de jurământ.

35 Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p.1,

coordonator Dan Lupaşcu. Universitatea SPIRU HARET

143

VII.2.3. Mărturisirea

Mărturisirea este recunoaşterea făcută de o persoană, în cadrul unei acţiuni deduse judecăţii, cu privire la un act sau un fapt juridic de natură să producă efecte contra autorului său şi în favoarea altei persoane.

Sediul materiei îl constituie art.1204-1206 Cod civil. Mărturisirea poate fi anterioară judecăţii sau făcută în cursul judecăţii. Cea făcută în cursul judecăţii este judiciară, iar cea făcută în afara judecăţii, extrajudiciară.

Potrivit art.1206 Cod civil, mărturisirea judiciară „se poate face înaintea judecătorului, de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a face mărturisire”.

Art.1205 Cod civil prevede că „mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi ca dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori”.

Administrarea probei mărturisirii se face prin mijlocul procedural al interogatoriului, conform art.218-225 Cod proc.civ.

Interogatoriul trebuie să privească fapte personale, să fie în legătură cu pricina şi să poată duce la dezlegarea ei. Cel chemat la interogatoriu va fi întrebat de preşedinte cu privire la fiecare fapt în parte, după care, cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători (atunci când sunt mai mulţi judecători în completul de judecată), procurorul şi partea potrivnică pot pune întrebări. Răspunsurile la interogatoriu se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările; statul şi persoanele juridice, fie ele de drept public, fie ele de drept privat, răspund în scris la interogatoriul ce li se comunică. Persoanele care au calitatea de reprezentant legal pot să fie chemate personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite în această calitate.

VII.2.4. Prezumţiile

Sediul materiei îl constituie art.1199-1203 Cod civil. Definiţie. Conform art.1199 Cod civil, „prezumţiile sunt consecinţe ce

legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Codul civil, în textele arătate, face distincţie între două feluri de prezumţii: 1) stabilite prin lege (legale) şi 2) prezumţii care nu sunt stabilite prin lege (prezumţii simple). Prezumţiile legale sunt reglementate prin art.1200-1202 Cod civil. Sunt

prezumţii legale: – actele pe care legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda

dispoziţiilor sale; – în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau

liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate; – autoritatea de lucru judecat. Se prezumă că hotărârea judecătorească

reprezintă adevărul şi asupra acesteia nu se mai poate reveni decât în cazurile Universitatea SPIRU HARET

144

prevăzute de lege. Există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

În ce priveşte forţa lor probantă, aceasta este deplină, nemaifiind necesară nici o altă dovadă în favoarea celui pentru care este făcută şi nici nu este admisibilă o dovadă împotriva prezumţiei legale.

Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege, fiind lăsate la aprecierea judecătorului (art.1203 Cod civil). Prezumţiile simple sunt permise numai în cazurile când este permisă şi dovada cu martori, cu excepţia situaţiilor când actul este atacat pentru fraudă, dol sau violenţă.

Prezumţiile legale, după cum pot fi sau nu combătute prin proba contrarie, sunt de mai multe feluri:

– prezumţii legale relative – juris tantum – sunt cele care pot fi combătute prin proba contrarie; formează marea majoritate a prezumţiilor;

– prezumţii legale absolute – juris et de jure – sunt cele care nu pot fi combătute. Se numesc şi irefragabile;

– prezumţii legale intermediare (mixte) sunt cele care pot fi combătute dar numai:

1) prin anumite mijloace de probă; 2) în anumite condiţii; 3) de anumite persoane.

Codul civil, la art.1202 alin.(2), aşa cum am mai arătat, conţine două prezumţii absolute:

1) prezumţia legală de putere de lucru judecat; 2) prezumţia legală care socoteşte nul un anumit act. Prezumţii intermediare. Exemple. – prezumţia de proprietate a posesorului de bună credinţă; – prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie (soţul mamei este tatăl

prezumat al copilului). Această prezumţie poate fi combătută prin acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

VII.2.5. Alte mijloace de probă

Codul de procedură civilă mai prevede şi alte două mijloace de probă: expertiza şi cercetarea la faţa locului.

a) Expertiza. Art.201 Cod proc.civ. prevede că, atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unui specialist, ea numeşte, la cererea părţii ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind, prin încheiere, punctele (obiectivele) asupra cărora trebuie să se pronunţe. Expertizele pot fi tehnice, contabile, medico-legale etc.

b) Cercetarea la faţa locului este reglementată de art.215-217 Cod proc.civ. Constă în deplasarea întregii instanţe, sau numai a unui judecător, la faţa locului, pentru a se lămuri asupra unor împrejurări.


145

CAPITOLUL VIII

OBLIGAŢIILE CIVILE

VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor

Aşa cum s-a arătat la Capitolul III, intitulat Raportul juridic, obligaţiile civile, împreună cu drepturile subiective civile, alcătuiesc conţinutul raportului juridic.

În ce priveşte definiţia obligaţiei civile, în doctrină au fost formulate definiţii diferite.

O definiţie a obligaţiei în care se pune accentul pe latura pasivă o arată ca fiind „acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, numită debitor, este ţinută faţă de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da, a face), fie la o abstenţiune (a nu face)”. 36

Din punct de vedere juridic, termenul obligaţie semnifică îndatoririle reglementate de o normă de drept şi care implică intervenţia forţei publice, prin aplicarea de sancţiuni prevăzute de normele legale, în cazul nerespectării lor37.

Aceiaşi autori38 (Iosif R. Urs şi Smaranda Angheni) au pus în evidenţă trei accepţiuni ale termenului de obligaţie:

– în sens larg, obligaţia civilă este acel raport juridic în care o persoană, numită creditor, pretinde alteia, numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar în cazul neîndeplinirii, creditorul să apeleze la forţa de constrângere a statului pentru aplicarea sancţiunii;

– în sens restrâns, obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului pasiv sau prestaţia de care este ţinut debitorul, fie că aceasta este o acţiune (a da, a face), fie că este o inacţiune (a nu face);

– termenul de obligaţie desemnează şi înscrisul, documentul care încorporează dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă.

36 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Editura All, Bucureşti, 1998, p.3. 37 Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol. II, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1998, p.174. 38 Idem.


146

În paragraful III.2.5. a fost prezentată clasificarea obligaţiilor. În cele ce urmează vom prezenta obligaţiile în clasificarea lor după izvoare.

Izvorul obligaţiei îl constituie actul sau faptul juridic care dă naştere raportului juridic civil concret.

Izvoarele obligaţiei sunt: izvoare voluntare (contractul) şi izvoare legale (cvasicontractul, delictul, cvasidelictul).

VIII.2. Contractul – izvor voluntar de obligaţii.

Clasificarea contractelor Contractul are o definiţie legală dată de art.942 Cod civil, potrivit căreia

„contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”. Reglementarea este făcută de Titlul III al Codului civil, titlu care poartă denumirea „despre contracte sau convenţii”. Din acest titlu rezultă că denumirile de „contract” şi „convenţie” sunt sinonime.

Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vom aminti numai câteva care au o mai mare importanţă juridică, teoretică şi practică.

1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite. Aceste noţiuni (numite şi nenumite) sunt deja cunoscute de la clasificarea actelor juridice. Şi contractul este tot un act juridic, în sensul lui strict.

Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte tipice. Sunt astfel de contracte: cel de vânzare-cumpărare – reglementat de Titlul V din Codul civil (art.1223-1404); cel de schimb – Titlul VI din Codul civil (art. 1405-1409); cel de locaţiune – Titlul VII Cod civil (art.1410-1490); cel de societate – Titlul VIII (art.1491-1531); cel de mandat – Titlul IX (art.1532-1559); cel de comodat – Titlul X (art.1560-1575); cel de împrumut – Titlul XI (art.1576-1590); cele de depozit, antrepriză, comision ş.a.

Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe contracte numite sunt numite contracte complexe.

2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.

a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii reciproce.


147

b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se particularizează prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit39.

3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne; contracte consensuale; contracte reale.

Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de valabilitate, respectiv forma autentică.

Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de voinţă, fără să fie nevoie de o anumită formă.

Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.

4. Clasificarea după scopul urmărit Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte

obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi.

Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de folosinţă.

6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor, contractele oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil).

Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă din momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.

Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare.

VIII.3. Încheierea contractelor

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor sunt prevăzute la art.948 Cod civil şi au fost analizate la actul juridic, acestea fiind:

a) capacitatea de a contracta; b) consimţământul valabil al părţii care se obligă; c) un obiect determinat; d) o cauză licită. Formarea contractelor este precedată de existenţa unei oferte de a

contracta. Aceasta trebuie să fie serioasă, adică să nu fie făcută de complezenţă sau în joacă; să fie fermă, adică să nu poată fi modificată sau retractată; să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele cu

39 Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, op.cit., vol.II, p.205. Universitatea SPIRU HARET

148

privire la obiectul contractului şi condiţiile acestuia; să fie neechivocă, adică să exprime neîndoios voinţa de a încheia contractul de un anume fel.

Oferta trebuie să îndeplinească condiţiile de mai sus şi să-l determine pe destinatarul ei să contracteze, fiind în principiu irevocabilă. Se admite că poate fi revocată oferta atâta timp cât nu a ajuns la destinatar. Dacă oferta este fără termen şi este adresată publicului, ea se poate revoca. Dacă se adresează unei persoane anume, oferta trebuie menţinută o perioadă rezonabilă. Dacă este cu termen, trebuie menţinută până la împlinirea acelui termen. Oferta este caducă atunci când ofertantul a schimbat condiţiile înainte ca destinatarul să o fi acceptat.

În ce priveşte momentul încheierii contractului, se consideră că este cel în care se întâlnesc manifestările de voinţă – oferta de a contracta cu acceptarea ofertei. Dacă oferta a fost cu termen, ofertantul poate primi şi acceptarea după termen.

Locul încheierii contractului, dacă părţile sunt prezente, este cel unde acestea se află şi au realizat acordul de voinţă. Dacă părţile nu au fost prezente faţă în faţă, contractul se consideră încheiat la locul unde se află ofertantul.

VIII.4. Izvoare legale ale obligaţiilor

Aşa cum am arătat la clasificarea obligaţiilor, acestea pot să provină din acte juridice, respectiv din contracte, acestea fiind izvoare voluntare, sau din fapte juridice de care legea leagă consecinţe juridice, acestea fiind privite ca izvoare legale de obligaţii.

Sunt izvoare legale de obligaţii: – faptele licite – cvasicontractele. Sunt cvasicontracte: gestiunea de

afaceri (gerarea intereselor altei persoane); plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);

– faptele ilicite – delictele şi cvasidelictele, care sunt fapte săvârşite cu nerespectarea legii, cauzatoare de prejudicii şi care atrag răspunderea civilă delictuală.

VIII.4.1. Cvasicontractele

Prefixul cvasi înseamnă „ca şi”. Deci, cvasicontractele, din punct de vedere juridic, se comportă „ca şi contractele”. Art.986 Cod civil defineşte cvasicontractul ca „un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”.

a) Gestiunea de afaceri, întâlnită şi sub denumirea gerarea de afaceri (a gera = a administra) sau gestiunea intereselor altei persoane este faptul licit şi voluntar de a îndeplini unele activităţi pe seama şi în interesul altei persoane. Acest fapt juridic licit îşi găseşte reglementarea în art.986-991 Cod civil.


149

Gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) cel ce săvârşeşte actele de gestiune să nu o facă în urma unei înţelegeri

prealabile cu geratul; 2) amestecul în treburile geratului să fie conştient şi nu urmarea unei

confuzii (să fie cu voinţă); 3) geratul să nu aibă cunoştinţă de ceea ce face gerantul. Aceste condiţii rezultă din redactarea art.987 Cod civil: „Acela care, cu

voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.

Un exemplu de gestiune de afaceri: A se află în concediu, plecat din localitate. Pe timpul cât acesta este plecat, ca urmare a unei furtuni, i-a fost smuls acoperişul casei. B, o altă persoană, să spunem vecin sau prieten, neştiind unde să-l anunţe pe A, ia măsuri de reparare a acoperişului, pentru că altfel exista riscul să se producă noi deteriorări.

Urmare a acestei intervenţii, se nasc legal o serie de obligaţii atât pentru gerat (persoana A), dar şi pentru gerant (persoana B).

Obligaţiile gerantului reies din prevederile art.987-990 Cod civil şi sunt următoarele:

– în primul rând, să continue gestiunea începută până ce geratul va putea să se îngrijească el însuşi (vezi teza ultimă a art.987 Cod civil, redat mai sus);

– dacă geratul a murit, este obligat să continue gestiunea până când succesorul (succesorii) poate (pot) să preia (vezi art.988 Cod civil);

– să dea gestiunii îngrijirea unui bun proprietar; – să răspundă în cazul de dol (eroare provocată) atunci când intervenţia a

fost nenecesară. Art.990 Cod civil are următoarea redactare: „Gerantul nu răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui, afacerea s-ar fi putut compromite”. Din acest text deducem că în situaţia în care intervenţia nu era necesară, garantul răspunde pentru orice prejudiciu s-ar fi cauzat ca urmare a intervenţiei şi că, dacă intervenţia a fost necesară, nu răspunde de nici un prejudiciu cauzat ca urmare a intervenţiei sale decât în caz de dol.

Obligaţiile geratului sunt concentrate în art.991 Cod civil: „Stăpânul ale cărui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligaţiile contractate în numele său de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a contractat personalmente şi a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut”. Prin urmare, geratul este obligat:

– să îndeplinească obligaţiile contractate de gerant. În cazul ipotetic dat ca exemplu, putem presupune că gerantul B a contractat lucrarea de refacere a acoperişului cu o firmă de construcţii, achitând numai un avans. Proprietarul (A, geratul) trebuie să recunoască şi să execute obligaţiile rezultând din acel contract;


150

– să îl indemnizeze pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut. În exemplul dat, gerantul poate, din proprie iniţiativă, să ceară ca la acoperişul în cauză să se execute diferite elemente arhitecturale decorative care nu au existat , dar care dau un plus de frumuseţe. Acestea nu sunt cheltuieli necesare şi utile, ci doar cheltuieli zise voluptuarii la care geratul nu poate fi obligat. Legea îl obligă pe gerat numai la cheltuielile necesare şi utile.

b) Plata lucrului nedatorat are sediul materiei la art.992-997 Cod civil şi art.1092 Cod civil. Potrivit art.1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie. Ce s-a plătit nedatorat este supus repetiţiunii. Plata nedatorată poate fi definită ca obligaţia executată de o persoană fără ca această obligaţie să existe şi fără să existe nici intenţia de a plăti datoria altuia.

Cel care a efectuat o astfel de plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens. La rândul lui, accipiensul poate fi de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata era nedatorată, sau de rea-credinţă, când a ştiut că plata era nedatorată. Buna credinţă se prezumă.

Condiţiile existenţei plăţii nedatorate sunt: să nu existe nici o datorie, nici chiar achitată anterior sau prescrisă şi plata să fi fost făcută din eroare. Reclamantul trebuie să dovedească eroarea (vezi art.993 Cod civil: „acela care, din eroare, crezându-se debitor …”).

Obligaţiile solvensului. Art.997 Cod civil prevede că „Acela cărui se face repetiţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care a crescut preţul lui”. Rezultă de aici că solvensul trebuie să restituie cheltuielile făcute de accipiens pentru cheltuielile făcute cu conservarea lucrului. Aşa cum se va arăta în continuare în partea afectată modurilor de stingere a obligaţiilor, plata nu semnifică doar sume de bani, ci şi executarea obligaţiei ca atare. Aceste cheltuieli se restituie accipiensului, indiferent că a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Legiuitorul mai distinge între cheltuielile de conservare şi cheltuielile care au crescut preţul lui. În situaţia în care au existat şi cheltuieli voluptuarii, solvensul nu va putea fi obligat şi la plata acestora.

Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă sunt: – să restituie lucrul, păstrând fructele. Potrivit art.994 Cod civil, este

obligat să restituie fructele numai accipiensul de rea-credinţă; – dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul cu care a vândut lucrul

(art.996 alin.2 Cod civil), şi nu valoarea lui, cum este obligat cel de rea-credinţă (art.996 alin.1);

– dacă lucrul a pierit în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire (art.995 alin.(2) Cod civil: „Cel care a primit lucrul, cu bună-credinţă, este obligat a-l restitui, dacă există, dar este liberat de pierderea lui, şi nu răspunde de deteriorări.”


151

Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă sunt, de asemenea, prevăzute în Codul civil, după cum urmează:

– să restituie lucrul primit, dar şi fructele (art.994 Cod civil); – să restituie valoarea lucrului pe care l-a primit cu

rea-credinţă şi pe care l-a înstrăinat, valoare stabilită la ziua cererii de restituire (cel de bună-credinţă este obligat numai la preţul cu care a vândut lucrul (art.996 alin.1 şi 2 Cod civil);

– când lucrul primit este un bun imobil sau un bun mobil corporal, să-l restituie ca atare. Dacă lucrul a pierit sau s-a deteriorat, chiar fortuit, trebuie să restituie valoarea lucrului, afară numai de situaţia când va proba că lucrul ar fi fost expus pieirii şi la solvens (în posesia proprietarului).

c) Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, constând în creşterea patrimoniului unei persoane fără să existe un temei juridic, iar creşterea să se facă pe seama patrimoniului altei persoane care, astfel, suferă o diminuare. Cel al cărui patrimoniu a cunoscut o astfel de mărire poate fi obligat la restituire. Îmbogăţirea fără justă cauză, zisă şi fără just temei, nu beneficiază de o reglementare expresă în Codul civil. Este o emanaţie a mai multor texte din Codul civil, dar şi o aplicaţie a principiului echităţii.

Textele la care ne vom referi din Codul civil dau curs acestui principiu prin instituirea obligaţiei de restituire atunci când are loc mărirea nejustificată de patrimoniu pe seama patrimoniului altei persoane:

– art.484 prevede obligaţia proprietarului care culege fructele unui lucru de a plăti semănăturile, arăturile şi munca făcută de alţii;

– art.494, care dă dreptul la plata materialelor folosite de constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă, plată care trebuie făcută de proprietarul terenului care reţine construcţia;

– art.1618: depozitarul are dreptul să primească de la deponent „toate spezele făcute pentru conservarea lucrului depozitat şi a-l dezdăuna de toate pierderile căşunate lui din cauza depozitului”.

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire: – să existe o mărire de patrimoniu a celui acţionat în justiţie; – să existe o micşorare de patrimoniu la cel ce formulează cererea; – să existe o legătură de cauzalitate între mărirea patrimoniului pârâtului

şi micşorarea patrimoniului reclamantului. – Doctrina juridică mai formulează două condiţii juridice ale acţiunii în

restituire: – lipsa unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu şi diminuării

celuilalt; – absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare.


152

VIII.4.2. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (delicte şi cvasidelicte)

Sediul materiei îl constituie art.998-1003 Cod civil 40. Art.998: „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe

acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara.” Art.999: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin

fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Următoarele articole, respectiv art.1000-1003, instituie răspunderea civilă

pentru următoarele situaţii: Art.1000: pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care

suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce cad sub paza noastră (alin.1); răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii (alin.2); răspunderea stăpânilor şi comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce le-au încredinţat (alin.3); răspunderea institutorilor şi artizanilor (profesorii şi meseriaşii – n.n.) pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul cât sunt sub supravegherea lor.

Art. 1001: răspunderea proprietarului unui animal sau a celui care îl foloseşte, indiferent că era sub paza sa sau că l-a scăpat.

Art.1002: răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat prin ruina acestuia când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Art.1003 instituie caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabil prejudiciul.

La art.1001 alin.(5) se instituie o înlăturare a răspunderii părinţilor, profe-sorilor şi meseriaşilor dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

Se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează răspunderea civilă delictuală constând în obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Natura juridică a acestei răspunderi a fost apreciată ca „o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă”.

Se apreciază că răspunderea civilă delictuală are atât o funcţie educativ preventivă, cât şi o funcţie reparatorie şi de apărare a drepturilor subiective41.

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, se cer îndeplinite următoarele condiţii:

1) existenţa unui prejudiciu; 2) existenţa unei fapte ilicite;

40 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.117-118. 41 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.122-123.


153

3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; 4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. 1. Prejudiciul Pentru a putea obţine repararea prejudiciului, trebuie ca prejudiciul să

existe. El poate fi patrimonial (o pierdere sau o lipsă de câştig) sau moral (o atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale). De asemenea, el trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii. Prejudiciul cert este atât cel actual, cât şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce. Se mai cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Repararea prejudiciului trebuie să asigure dezdăunarea integrală a păgubitului, adică să cuprindă atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat de către păgubit (lucrum cessans).

2. Fapta ilicită. Este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane42. Fapta ilicită poate fi atât o acţiune, cât şi o omisiune (exemplu: neglijenţa faţă de edificiul al cărui proprietar suntem).

– Fapta cauzatoare de prejudicii nu are întotdeauna caracter ilicit. Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze: a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unor activităţi permise sau impuse de lege ori ordinul superiorului; d) exercitarea unui drept subiectiv; e) nu trebuie săvârşită după încetarea cauzei care a determinat-o. Dacă, spre exemplu, agresorul a părăsit locul agresiunii şi victima îl caută, îl găseşte şi îi aplică lovituri care i-au produs vătămări, aceasta nu mai este legitimă apărare;

– atacul să fie îndreptat împotriva propriei persoane, a altei persoane sau a drepturilor lor legitime ori împotriva unui interes obştesc;

– atacul să pună în pericol grav valorile arătate mai sus (persoana, drepturile ei, interesul obştesc);

– apărarea să fie proporţională cu atacul. b. Starea de necesitate. Fapta este săvârşită în stare de necesitate şi apără

de răspundere atunci când, potrivit art.45 alin.(2) Cod penal, este săvârşită „pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său, ori al altuia, sau un interes obştesc”. Spre exemplu, echipa de pompieri distruge un gard împrejmuitor pentru a avea acces la locul incendiului.

c. Îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului. Astfel de situaţii pot apare, spre exemplu, în intervenţia forţelor de ordine cu ocazia unor abateri de la modul de desfăşurare a mitingurilor şi demonstraţiilor sau intervenţia agentului de ordine pentru

42 Idem, p.124-125.


154

oprirea unei acţiuni (fapte) de natură să tulbure ordinea publică sau bunele moravuri. În privinţa ordinului superiorului, se cere ca acesta să nu fie vădit nelegal, iar, în anumite situaţii, exonerarea de răspundere este condiţionată de sesizarea în scris a celui care a dat ordinul cu privire la urmările păgubitoare ale ordinului dat.

d. Exercitarea unui drept. În explicarea acestei cauze de înlăturare a caracterului ilicit, doctrina are în vedere faptul ca drepturile să fie exercitate cu bună-credinţă. Atunci când nu sunt exercitate cu bună-credinţă, constituie abuz de drept. Decurge din prevederile art.723 Cod procedură civilă, potrivit cărora: „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite” (subl.n s.).

e. Consimţământul victimei nu are în vedere consimţământul acesteia de a fi prejudiciat, ci acordul dat de aceasta, înainte ca autorul faptei s-o săvârşească sau să n-o săvârşească, asumându-şi riscul ca prin fapta respectivă să fie prejudiciată. Se cere deci ca acordul să fi fost anterior faptei.

3. Cea de-a treia condiţie a răspunderii civile este existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prejudiciul trebuie să fie produs de fapta respectivă, să existe o legătură directă între faptă şi prejudiciu.

4. Vinovăţia este definită de art.19 Cod penal, în Codul civil neexistând o astfel de definiţie. Astfel, vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa.

La rândul ei, intenţia este de două feluri: – intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi

urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei; – intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei, nu-l

urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului păgubitor. – Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme: – imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar

nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce; – neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi

trebuia să-l prevadă. Despăgubirile pot fi obţinute atât pe calea unui proces civil, cât şi în cazul

unui proces penal când prejudiciul este urmarea unei infracţiuni, unde victima are posibilitatea să se constituie parte civilă. Părinţii, profesorii, meseriaşii, angajatorii, adică persoanele care răspund pentru fapta altuia, pot fi introduşi în proces, la cererea părţii civile, ca persoane responsabile civilmente, ei răspunzând solidar cu vinovaţii şi putând fi executaţi silit pentru repararea prejudiciului.


155

Jurisprudenţă

• Răspundere pentru fapta lucrului. Condiţii. Pază materială. Pază juridică. Prezumţie de responsabilitate

Potrivit art.1000 alin.1 Cod civil, a fost instituită răspunderea persoanelor pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care se află în paza lor.

Deşi prin această dispoziţie legală nu a fost definită noţiunea de pază, prezumţia de responsabilitate nu se referă doar la paza materială care presupune numai contactul nemijlocit cu lucrul şi îşi are temeiul într-o situaţie de fapt, ci şi la paza juridică, al cărei temei este dreptul ce aparţine persoanei fizice sau juridice care, fără a avea un contact nemijlocit cu lucrul, exercită dreptul de folosinţă, control şi directivă asupra lucrului, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Dacă proprietarul transmite altei persoane paza juridică asupra folosinţei bunului, calitatea de paznic juridic revine persoanei care deţine lucrul în baza convenţiei, iar prezumţia de răspundere a proprietarului nu mai operează. Dacă însă încredinţează lucrul unui prepus al său, proprietarul nu a pierdut paza juridică, existenţa raportului de subordonare între el şi prepus implicând menţinerea dreptului şi obligaţiei sale de control şi directivă.

Prezumţia de răspundere nu operează în cazul în care proprietarul a pierdut paza juridică a bunului ca urmare a unei sustrageri frauduloase, care exclude o culpă a sa personală.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.528 din 19 martie 1982, în C.D. 1982, p.105.)


156

Jurisprudenţă • Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de

copiii lor minori. Condiţii

Potrivit art.1000 alin.2 Cod civil, părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii. Textul priveşte răspunderea dedusă din lipsa de supraveghere a minorilor de către părinţi. În art.1000 alin. final din acelaşi cod se prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, adică dacă supravegherea nu a putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi imputată sau dacă, în împrejurările în care fapta a fost săvârşită, aceasta nu a putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale de mai sus referitoare la răspunderea părinţilor au fost extinse implicit prin Codul familiei, care stabileşte în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. Astfel, în art.101 din acest cod se prevede că părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului, precizând că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de educarea copilului, noţiunea de educare fiind mai largă decât aceea de supraveghere, pe care o include. Acest text nu constituie o recomandare, ci, având un caracter imperativ, impune o obligaţie care implică în mod necesar răspunderea pentru orice pagubă pricinuită de minor, ca rezultând din lipsa de educaţie, iar lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie să fie dedusă întotdeauna din chiar faptul antisocial prejudiciabil săvârşit de minor.

(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească, dec. nr.18 din 15 martie 1982, în C.D., 1982, p.101.)


157

Jurisprudenţă • Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat

de copiii lor minori. Condiţii Instituirea răspunderii civile a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii

lor minori ce locuiesc cu dânşii se justifică prin prezumţia exercitării necorespunzătoare a îndatoririlor faţă de copiii minori care se află efectiv în locuinţa lor. De vreme însă ce nu se face nici o distincţie, prin expresia „locuiesc cu dânşii”, folosită de art.1000 alin.2 Cod civil, s-a avut în vedere atât situaţia de fapt, cât şi cea de drept. ca atare, părintele la care locuieşte minorul este ţinut să răspundă şi atunci când, prin hotărâre judecătorească, acesta i-a fost încredinţat celuilalt părinte. Tot astfel, urmează să răspundă şi părintele căruia minorul i-a fost încredinţat, chiar dacă nu locuieşte la el, în situaţia în care s-a preocupat efectiv de educarea lui.

(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.2154 din 13 octombrie 1983, în C.D. 1983, p.262.)

Jurisprudenţă • Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul

cauzat de copiii lor minori. Limite

În cazul în care minorul este internat într-o şcoală sau centru de reeducare,

părinţilor nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, deoarece el nu locuieşte cu dânşii. Răspunderea părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de minor poate fi însă angajată în raport cu deficienţele manifestate în educaţia copilului. În asemenea situaţii răspunderea părintelui va fi angajată proporţional cu gradul de culpă reţinut, alături de aceea a institutorului şi în solidar cu făptuitorul.

(Trib. Supr., sec pen., dec.nr.1828 din 10 octombrie 1980, în C.D. 1980, p.340.)


158


cauzat de copilul minor, în vârstă de 14 ani. Solidaritate

Potrivit art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954, art.9 alin.2 şi art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954 şi art.998 Cod civil, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani răspund material pentru întregul prejudiciu cauzat prin infracţiunile pe care le săvârşesc. Prin urmare, ei trebuie să fie obligaţi, în solidar cu părinţii lor, la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată.

(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.2817 din 19 decembrie 1983, în C.D. 1983, p.264.)

Notă. În speţă, făptuitorii minori au săvârşit mai multe infracţiuni, pentru care instanţele au dispus trimiterea lor într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, dar au obligat la plată numai pe părinţi, motiv pentru care hotărârile respective au fost modificate în sensul arătat.


cauzat de copilul minor. Ajungere la majorat

Întrucât răspunderea părinţilor pentru fapta prejudiciabilă a copilului lor

minor are la bază o carenţă în educaţie şi cum nici un text de lege nu dispensează pe părinţi de obligaţia de a repara paguba produsă de copil în perioada minorităţii pe motiv că a ajuns la majorat şi că are venituri proprii, rezultă că părinţii sunt ţinuţi să răspundă în continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil în timp ce era minor.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.431 din 5 martie 1985, nepublicată.)


159

Jurisprudenţă • Răspundere civilă. Fapta prejudiciabilă săvârşită de minor.

Situaţia tutorelui

Potrivit art.1000 alin.2 Cod civil, pentru copiii minori răspund părinţii, dacă locuiesc împreună.

Privitor la tutore însă nici Codul civil, nici Codul familiei şi nici vreo altă lege specială nu instituie răspunderi pentru fapta minorului. Prin urmare, tutorele nu poate fi obligat la plata despăgubirilor civile solidar cu făptuitorul minor.

(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească, dec. nr.74 din 21 noiembrie 1983, nepublicată.)

Jurisprudenţă

• Răspunderea comitentului pentru fapta păgubitoare a prepusului. Dreptul de acţionare al victimei

Garanţia legală, sub forma răspunderii civile delictuale a comitentului pentru faptele reţinute şi culpabile ale prepusului a fost instituită prin art.1000 alin.3 Cod civil, în interesul exclusiv al victimei. Această dispoziţie derogatorie, care îmbunătăţeşte situaţia juridică a celui păgubit, nu se substituie dreptului comun, ci se adaugă acestuia. Astfel, fiind o dispoziţie de favoare pentru victimă, ea nu-i poate răpi acestuia dreptul de a pretinde direct de la prepus repararea pagubei, conform art.998-999 Cod civil, de vreme ce prepusul este acela care a cauzat prejudiciul prin propria sa faptă ilicită şi culpabilă. Victima se poate îndrepta deci direct împotriva prepusului, potrivit dreptului comun, fără a fi nevoită să cheme în judecată, concomitent sau în prealabil, pe comitent, deoarece ea poate, potrivit interesului ei, să folosească ori nu favoarea pe care legea i-o face prin dispoziţiile art.1000 alin.3 Cod civil.



160

Jurisprudenţă • Răspunderea comitentului pentru fapta păgubitoare

a prepusului. Existenţa unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare

În conformitate cu prevederile art.1000 alin.3 Cod civil, comitenţii răspund de

prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Temeiul răspunderii comitenţilor pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepuşilor îl constituie obligaţia ce o au de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acţiuni comise de prepuşi atât în exercitarea normală atribuţiilor specifice funcţiei încredinţate, cât şi, deopotrivă, prin fapte abuzive, contrare normalei exercitări a funcţiei, ori prin care aceste atribuţii au fost depăşite de prepus. Pentru angajarea răspunderii comitenţilor este însă necesară, în toate cazurile, existenţa unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau de o asemenea conexitate încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească, dec. nr.27 din 18 aprilie 1983, nepublicată.)


a prepusului. Acţiune abuzivă a acestuia, în afara orelor de program

În cazul unui conducător auto care ia în mod abuziv de la locul de parcare, în

afara orelor de program, un autovehicul şi-l conduce pe drumurile publice, provocând un accident de circulaţie, unitatea al cărei prepus este urmează să răspundă pentru daunele cauzate de făptuitor. Împrejurarea că autovehiculul a fost luat fără aprobare poate constitui pentru prepus o abatere disciplinară sau chiar o infracţiune de abuz în serviciu, dar această situaţie nu-i este opozabilă părţii prejudiciate şi nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a unităţii pentru fapta prepusului ei, săvârşită în exercitarea funcţiei încredinţate.

(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.272 din 4 februarie 1982, în C.D. 1982, p.312.)


161


a prepusului. Limitare la culpa acestuia

Comitentul urmează să răspundă pentru pagubele cauzate de prepusul său, solidar cu acesta, dar numai în raport de culpa lui. Aşadar, în cazul unor daune cauzate ca urmare a culpei concurente a mai multor făptuitori, comitentul va fi obligat la despăgubiri proporţional cu gradul de culpă al prepusului său, iar nu la acoperirea întregului prejudiciu.

(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.1460 din 28 iunie 1984, în C.D. 1984, p.314.)

Jurisprudenţă • Despăgubiri plătite de comitent pentru prejudiciul

cauzat de prepus. Modalitatea recuperării. Subrogare. Acţiune în regres

Răspunderea comitentului faţă de partea păgubită îşi are temeiul în art.1000 alin.3 Cod civil, iar prepusul vinovat de săvârşirea faptei păgubitoare rămâne obligat faţă de comitent la fel cum era obligat faţă de partea păgubită, în drepturile căreia comitentul se subrogă după ce a plătit despăgubirile.

Într-o atare situaţie, dat fiind că paguba a fost cauzată printr-o faptă ilicită, comitentul – unitatea – care a plătit despăgubirea nu-şi va putea recupera paguba pe calea prevăzută de Codul muncii, prin decizie de imputare, ci numai pe calea acţiunii civile în regres, pentru a obţine restituirea a tot ce a plătit, adică a ceea ce reprezintă pentru ea o pagubă efectivă.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.901 din 14 aprilie 1984, în C.D. 1984, p.120.)


162

Jurisprudenţă • Despăgubiri plătite de comitent pentru prejudiciul cauzat de prepus. Subrogare.

Acţiune în regres. Caracter

Unităţile răspund pentru faptele păgubitoare săvârşite de persoanele

încadrate, în exercitarea sarcinilor încredinţate, această răspundere rezultând din dispoziţiile art.1000 alin.3 Cod civil, care sunt, deopotrivă, aplicabile în raporturile atât dintre particulari, cât şi dintre organizaţii.

Unitatea responsabilă civilmente este ţinută faţă de cel păgubit la plata despăgubirilor, în locul persoanelor încadrate în muncă vinovate din cauza pagubei. Prin aceasta, s-a urmărit a se acorda părţii păgubite posibilitatea de a cere întreaga sumă ce reprezintă despăgubirile, fie de la persoanele încadrate care au produs paguba, fie de la unitatea responsabilă civilmente. Dar, deşi unitatea este ţinută să despăgubească integral pe cel păgubit, totuşi, în final, cei vinovaţi trebuie să suporte singuri consecinţele faptelor lor. De aceea, unitatea are la îndemână acţiunea în regres, prin care poate să pretindă de la persoanele încadrate în muncă şi vinovate restituirea despăgubirilor plătite. Aceste persoane rămân obligate solidar faţă de unitate, astfel cum erau şi faţă de partea păgubită, în ale căror drepturi se subrogă. Acţiunea în regres împotriva persoanelor încadrate este o acţiune de drept comun.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.352 din 17 februarie 1983, în C.D. 1983, p.71.)


163

Jurisprudenţă • Despăgubiri plătite de comitent pentru prejudiciul

cauzat de prepus. Acţiune în regres. Temei juridic

Unitatea comitentă nu are, în raporturile cu prepusul (persoană încadrată în muncă), poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art.1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, astfel încât codebitorul solidar care a plătit debitul nu poate pretinde de la fiecare dintre codebitori decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre unitatea comitentă şi prepusul ei care a cauzat paguba.

Aşa fiind, calitatea unităţii de garant îi dă dreptul ca, după despăgubirea victimei, să se întoarcă împotriva prepusului ei pentru întreg debitul, întrucât comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului despăgubit, astfel ca, în final, sarcina reparaţiei integrale a pagubei să revină, pe calea acţiunii în regres, în întregime prepusului care, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a cauzat prejudiciul (art.998-999 şi art.1000 alin.3 Cod civil).


Jurisprudenţă • Răspunderea civilă a institutorilor. Situaţia în care

aceasta nu este angajată. Faptă săvârşită de un elev major

Institutorii sunt răspunzători pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite numai de către elevii minori aflaţi sub supravegherea lor. În cazul unor elevi majori, răspunderea institutorilor nu este angajată. Într-adevăr, deşi în art.1000 alin.4 Cod civil nu se face distincţie în raport de starea de minorat sau de majorat a autorului faptei generatoare de prejudicii, totuşi, dacă se are în vedere că prezumţia în temeiul căreia operează răspunderea civilă derivă din obligaţia institutorilor de a-şi supraveghea elevii, această obligaţie nu se poate referi la elevii majori care au capacitate deplină de exerciţiu. Pe de altă parte, soluţia contrară ar consacra o răspundere mai întinsă a institutorilor pentru elevi decât aceea a părinţilor, a căror răspundere este limitată prin alin.(2) al aceluiaşi text de lege numai la copiii lor minori, ceea ce nu se poate accepta.

(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.1198 din 1 iunie 1984, în C.D. 1984, p.312.)


164

Jurisprudenţă • Răspundere civilă pentru fapte produse de animale.

Persoană care are în îngrijire un animal ce aparţine altei persoane sau unui proprietar necunoscut. Pază juridică

Codul civil prevede în art.1001 că proprietarul unui animal, care se serveşte de el în cursul serviciului, răspunde de prejudiciul cauzat de animal, fie că acesta se afla sub paza sa, fie că a scăpat de sub pază.

Răspunderea delictuală operează nu numai în cazul proprietarului animalului, ci şi atunci când o persoană neproprietară se foloseşte de acesta în interesul său.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.36 din 5 ianuarie 1984, în C.D. 1984, p.118.)

Jurisprudenţă • Răspundere pentru pagube cauzate de animale.

Cazuri de exonerare

Cel ce are animalul în pază răspunde de drept dacă nu dovedeşte că paguba

s-a datorat forţei majore, faptei victimei sau faptei unui al treilea pentru care proprietarul animalului nu este ţinut să răspundă.

(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.1881 din 5 octombrie 1983, în C.D. 1983, p.78.)

Jurisprudenţă • Obligaţii izvorând din cauzare de prejudiciu.

Beneficiu nerealizat

La calcularea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile delictuale, se ţine

seama şi de beneficiul nerealizat, care se include în cuantumul despăgubirilor. (Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr.1176 din 22 decembrie 1981, în „R. R. D.” nr.5/1982, p.61.)


165

CAPITOLUL IX

STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor. Principiul executării în natură

Sediul materiei îl constituie art.1073-1090 (Titlul III, cap.VIII denumit „Despre efectele obligaţiilor”), Cod civil, fiind, însă, continuat cu art.1091 – 1168 (Titlul III, cap.VIII) despre stingerea obligaţiilor.

Art.1073 Cod civil prevede: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.

Din acest text de lege rezultă că obligaţiile pot fi aduse la îndeplinire: – prin executare directă, zisă şi executarea în natură; – prin executare indirectă, denumită şi executare prin echivalent. Executarea directă constă în îndeplinirea exactă a obligaţiei la care

debitorul s-a obligat. Astfel, dacă este o obligaţie de a da, având ca obiect un bun, debitorul poate fi supus executării silite pentru predarea bunului convenit. Dacă însă este vorba de o obligaţie de a face, creditorul poate obţine executarea ei de către o altă persoană, însă pe contul debitorului.

Executarea indirectă este atunci când nu se poate îndeplini obligaţia ca atare şi se recurge la executarea prin echivalent bănesc. Art. 1075 Cod civil prevede că „obligaţia de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Rezultă din textele de lege, care reglementează executarea obligaţiilor, principiul executării în natură a acestora şi numai atunci când nu este posibil ca executarea să se facă prin echivalent bănesc.

IX.2. Stingerea obligaţiilor

Art.1091 Cod civil prevede următoarele moduri de stingere a obligaţiilor:

plata, novaţiunea, remiterea voluntară, compensaţia, confuziunea, pierderea lucrului, anularea sau resciziunea, precum şi prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.


166

IX.2.1. Plata

Sediul materiei îl constituie art.1092-1121 Cod civil. Prin plată nu se înţelege numai darea unei sume de bani, ci şi executarea oricărei obligaţii. De asemenea, Codul civil prevede că plata trebuie să se facă voluntar (de bunăvoie) şi nu pe calea executării silite.

Plata poate fi făcută de orice persoană interesată, precum şi de un debitor co-obligat sau de un fidejusor. Mai poate fi făcută chiar de o persoană neinteresată. În acest caz, persoana neinteresată trebuie să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului sau în nume propriu, dar cu condiţia să nu se subroge în drepturile creditorului.

Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât acela care i se datorează nici chiar când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare decât cea a lucrului datorat. De asemenea, el nu poate fi silit de debitor să primească o parte din datorie chiar şi atunci când aceasta este divizibilă. O astfel de facultate este lăsată însă judecătorului, care, ţinând cont de poziţia debitorului, poate să acorde termene scurte şi să oprească executarea urmăririi silite (art.1101 Cod civil). Atunci când plata constă într-un bun cert şi determinat, debitorul este liberat de plată prin transmiterea lui în starea în care se găsea la predare. El nu este apărat de răspundere dacă deteriorările ulterioare sunt datorate greşelii debitorului sau unei persoane de care este răspunzător (art.1102 Cod civil).

Atunci când obligaţia priveşte un bun de gen, debitorul se liberează prin plată, dând bunuri de o calitate medie (art.1103 Cod civil).

Locul plăţii este cel arătat în convenţie. Dacă locul nu este determinat prin convenţie, plata se face fie la locul unde se află obiectul obligaţiei la momentul convenţiei, când acesta este un bun cert şi determinat, fie la domiciliul debitorului (plata este cherabilă). Dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul sau sediul creditorului, plata este portabilă.

IX.2.2. Plata prin subrogaţie

Sediul materiei îl constituie art.1106-1109 Cod civil. Plata prin subrogare (prin înlocuire) este plata făcută de o altă persoană

decât debitorul şi care se substituie creditorului iniţial. Subrogaţia poate fi convenţională sau legală.

Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de creditor (art.1107 pct.1 Cod civil: „când debitorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile şi ipotecile sale în contra debitorului; această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”) sau consimţită de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil: „debitorul se


167

împrumută o sumă pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător”). Subrogaţia se face prin act autentic în care trebuie să se arate că suma a fost luată pentru a se face plata şi că plata s-a făcut cu banii luaţi de la noul creditor. Pentru subrogaţia consimţită de debitor nu se cere şi consimţământul creditorului.

Subrogaţia legală este cea prevăzută de lege şi care se produce de drept. Codul civil prevede următoarele cazuri:

1. „În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor ce are preferinţă” (subl. ns.). O astfel de situaţie poate fi când un creditor chirografar plăteşte debitul către creditorul ipotecar pentru ca acesta din urmă să nu scoată bunul constituit ca garanţie la vânzare prin executare silită, deoarece la acel moment preţul pe care l-ar obţine ar fi prea mic şi nu ar mai permite şi îndestularea sa.

2. „În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor căror acest imobil era ipotecat” (subl. ns.).

Cumpărătorul unui imobil ipotecat poate plăti el creditorilor ipotecari pentru a preîntâmpina executarea silită prin vânzarea imobilului.

3. „În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface” (subl. ns.). Situaţii când debitorul este obligat alături de alţii sau pentru alţii pot fi:

– situaţia codebitorilor solidari; – situaţia codebitorilor obligaţiilor indivizibile; – fidejusorii, între ei (obligaţiile solidare şi indivizibile au fost prezentate

la clasificarea obligaţiilor. Fidejusori sunt cei care se obligă personal în garantarea executării unei obligaţii).

4. „În folosul eredelui beneficiar care a plătit din starea sa datoriile succesiunii” (subl. ns.). Moştenitorul, pentru a evita o urmărire silit, plăteşte datoria succesiunii şi se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi în raporturile sale cu ceilalţi comoştenitori.

5. La asigurările de bunuri, unde asigurătorul se subrogă persoanei asigurate şi despăgubite împotriva persoanei care a produs prejudiciul.

IX.2.3. Cesiunea bunurilor

Sediul materiei îl constituie art.1122-1127 Cod civil. Potrivit art. 1122 Cod civil, cesiunea bunurilor este abandonarea tuturor

bunurilor debitorului, făcută de acesta atunci când nu poate plăti creditorilor săi. Cesiunea bunurilor nu se confundă cu cesiunea de creanţă. Cesiunea bunurilor poate fi voluntară sau judiciară. Cesiunea voluntară este cea acceptată de creditor de bună voie (art.1124

Cod civil).


168

Cesiunea judiciară este cea hotărâtă de instanţă. Nu se transmite proprietatea, ci doar dreptul de a vinde bunurile în vederea stingerii datoriei şi, până atunci, doar dreptul de a culege fructele (exemplu: chiria unei case până la momentul vânzării ei). Liberează pe debitor doar până la concurenţa cu valoarea bunurilor lăsate. Când acestea sunt neîndestulătoare, debitorul rămâne obligat în continuare, iar bunurile pe care le dobândeşte (spre exemplu, o moştenire) trebuie, de asemenea, să le lase la dispoziţia creditorilor până la împlinirea sumei.

IX.2.4. Novaţia

Sediul materiei îl constituie art.1128-1137 Cod civil. Novaţia este un mod de stingere a datoriei fie prin schimbarea obiectului

(novaţia obiectivă), fie prin schimbarea uneia din părţi, creditor sau debitor (novaţia subiectivă).

Condiţiile novaţiei sunt: – existenţa unei obligaţii valabile; – naşterea unei noi obligaţii valabile (un nou raport juridic); – noua obligaţie să aibă un element nou, fie în ce priveşte obiectul (la

novaţia obiectivă), fie în ce priveşte părţile (debitorul sau creditorul); – să existe intenţia părţilor de a transforma vechea obligaţie într-una nouă

(să noveze).

IX.2.5. Delegaţia

Sediul materiei îl constituie art.1132 Cod civil. Este convenţia prin care un debitor dă creditorului său alt debitor. Debitorul în acest caz se numeşte delegant, iar cel care se obligă, alături de debitor, sau în locul acestuia se numeşte delegat. Acest mod de stingere (executare) a obligaţiilor îşi poate găsi aplicabilitatea atunci când debitorul are, la rândul său, o creanţă împotriva unei terţe persoane. Pentru a evita efectuarea a două plăţi, dispune debitorului său să facă plata către cel la care, la rândul său, este dator.

IX.2.6. Darea în plată

Potrivit art.1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât acela care i se datorează. Cu acordul său, însă, se poate face acest lucru, operaţiunea numindu-se dare în plată. Putem defini darea în plată ca operaţiunea juridică prin care creditorului i se asigură, cu acordul său, o altă prestaţie decât cea datorată.

Darea în plată se aseamănă cu novaţia obiectivă, la ambele schimbându-se obiectul. Diferenţa este că la novaţie schimbarea este prealabilă executării, în timp ce la darea în plată schimbarea se face în momentul executării. Exemplu:


169

A datora lui B o sumă de bani. La momentul scadenţei, ei convin ca A, în locul sumei de bani, să-i presteze lui B un transport de bunuri cu autocamionul proprietatea lui A.

IX.2.7. Compensaţia

Sediul materiei se află la art.1143-1153 Cod civil. Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce, până la

nivelul celei mai mici dintre ele. Compensaţia poate fi: – legală, când operează în puterea legii (sau de drept); – convenţională, când este urmarea convenţiei părţilor; – judecătorească, atunci când rezultă dintr-o hotărâre judecătorească. Condiţiile compensaţiei: – să existe datorii reciproce (între aceleaşi persoane); – datoriile să fie certe (să aibă ca obiect o sumă de bani sau lucruri fungibile,

iar existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic); – să fie lichide, adică să li se cunoască valoarea; – să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă.

IX.2.8. Confuziunea

Sediul materiei este la art.1154-1155 Cod civil. Confuziunea constă în întâlnirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de

creditor, cât şi a celei de debitor cu privire la aceeaşi datorie (în acelaşi raport obligaţional). Confuziunea stinge atât activul, cât şi pasivul. O astfel de situaţie poate să apară atunci când creditorul îl moşteneşte pe debitor sau, în materie de persoane juridice, când creditorul absoarbe pe debitor sau fuzionează cu acesta.


170

CAPITOLUL X

CONTRACTELE CIVILE

X.1. Contractul de vânzare-cumpărare

Sediul materiei în dreptul comun (dreptul civil), îl constituie Titlul V (art.1299-1404) din Codul civil.

Art.1294 Cod civil prevede că „vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

În doctrină, vânzarea-cumpărarea este definită ca „un contract prin care una dintre părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi (cumpărător) care se obligă, în schimb, a plăti vânzătorului preţul bunului vândut” 43.

Caractere juridice – este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece dă naştere la obligaţii

reciproce între părţile contractante; – este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obţinerea unui

folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi (vânzătorul aşteaptă, în locul bunului vândut, să primească plata, iar cumpărătorul să primească bunul cumpărat în schimbul preţului plătit);

– este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea prestaţiilor sunt cunoscute încă de la momentul încheierii lui;

– este un contract consensual, art.1295 Cod civil prevăzând că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În privinţa imobilelor, drepturile nu se pot opune terţilor mai înainte de transcripţiune (înscrierea în cartea funciară);

– este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui, chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit. Cumpărătorul suportă riscul pieirii lucrului din momentul încheierii contractului (a se vedea mai sus la caracterul consensual).

43 Francisk Deac, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.9.


171

Obiectul obligaţiei vânzătorului este lucrul vândut, iar al obligaţiei cumpărătorului este preţul.

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; – lucrul vândut trebuie să fie cert (determinat individual) sau

determinabil. În cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii se face în momentul individualizării (prin măsurare, numărare, cântărire);

– lucrul vândut trebuie să existe. Pot fi vândute şi lucrurile viitoare (recolte, lucruri ce urmează a se confecţiona);

– lucrul să fie în circuitul civil, să fie licit şi posibil. Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – preţul să fie stabilit în bani. Dacă în schimbul lucrului transmis se

primeşte un alt bun, suntem în prezenţa contractului de schimb. Dacă s-a făcut un contract prin care se transmite proprietatea unui bun în schimbul unei prestaţii periodice până la moartea creditorului, contractul nu mai este de vânzare-cumpărare, ci de rentă viageră;

– preţul să fie determinat sau determinabil. Acesta trebuie să fie stabilit de părţi în momentul încheierii contractului. Este permis părţilor să precizeze în contract numai elementele cu ajutorul cărora preţul va fi determinat în viitor (exemplu: preţul grâului, cărbunelui, fierului la bursa din Chicago la data de întâi a fiecărei luni);

– preţul să fie cinstit şi serios. Această condiţie, ca şi precedenta, rezultă din art.1803 Cod civil. „Preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi”. Aceasta înseamnă că preţul nu trebuie să fie derizoriu faţă de valoarea lucrului vândut. Dacă preţul nu este serios sau este fictiv, contractul este nul. Nu orice disproporţie între preţ şi valoarea lucrului vândut atrage nulitatea, părţile fiind libere să stabilească preţul care poate fi inferior sau superior valorii lucrului.

Condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza licită şi, la cele solemne, şi forma solemnă (autentică).

Consimţământul a fost prezentat la condiţiile esenţiale ale contractelor. Capacitatea, la fel, a fost prezentată în capitolele anterioare (la raportul

juridic, în special, dar şi la actul juridic). Art. 1306 Cod civil prevede că „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. Legea stabileşte unele incapacităţi speciale (vezi art.1307 Cod civil):

– nu este permisă vânzarea între soţi, decât pentru cauză de lichidare; – tutorii nu pot cumpăra de la cei aflaţi sub tutela lor; – mandatarii nu pot cumpăra lucrurile pe care au fost însărcinaţi să le

vândă;


172

– cei ce administrează averea comunelor şi întreprinderilor nu pot cumpăra bunurile care se vând din aceste patrimonii;

– la fel, şi funcţionarii de stat, pentru bunurile statului ce se vând prin mijlocirea lor;

– judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în raza căreia îşi desfăşoară activitatea.

Obligaţiile vânzătorului sunt de predare a lucrului vândut şi de garanţie (art.1313 Cod civil: „Vânzătorul are două obligaţii principale: a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”). De asemenea, art.1312 Cod civil mai stabileşte pentru vânzător o obligaţie: „să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.

Predarea lucrului vândut este reglementată de art. 1314-1335 Cod civil. Predarea este trecerea (strămutarea) lucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului. Condiţiile predării prezintă particularităţi în funcţie de felul bunului: mobil sau imobil. Bunurile mobile corporale se transmit fie prin tradiţia (înmânarea) lor reală, fie prin predarea cheilor clădirii unde se află puse, fie prin simplul consimţământ dacă predarea nu se face la momentul vânzării sau dacă acestea se află deja la cumpărător, dar cu alt titlu. Bunurile mobile necorporale se transmit prin înmânarea titlurilor sau prin uzul pe care cumpărătorul le face cu acestea, având consimţământul vânzătorului. Imobilele se transmit prin înmânarea cheilor, dacă este vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate. Locul predării este locul unde bunul se afla la momentul vânzării sau locul unde părţile s-au învoit. Predarea trebuie făcută în termenul convenit, astfel cumpărătorul putând să opteze fie pentru rezoluţiunea vânzării, fie pentru punerea sa în posesie. Vânzătorul nu este obligat să predea lucrul dacă nu a primit preţul de la cumpărător şi nu i-a dat acestuia un termen de plată. Lucrul se predă în starea în care se afla la momentul vânzării.

Răspunderea vânzătorului este de două feluri: răspunderea de evicţiune şi răspunderea pentru viciile lucrului vândut.

Răspunderea de evicţiune înseamnă răspunderea pentru pierderea proprietăţii lucrului (totală sau parţială) în favoarea altei persoane sau răspunderea de orice tulburare în exercitarea drepturilor de proprietar. Părţile pot, prin convenţie, să adauge, să micşoreze sau să şteargă garanţia de evicţiune, dar nu şi pentru evicţiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al vânzătorului.

Pentru ca vânzătorul să răspundă pentru evicţiune, este necesar ca el să fie chemat în cauză (chemat în garanţie).

Unele situaţii şi reguli speciale: – La vânzarea de creanţe, drepturi, acţiuni, predarea se face prin remiterea

titlului (art.1391 Cod civil); – cel care vinde o creanţă sau un bun necorporal trebuie să răspundă de

existenţa sa valabilă şi în folosul său la momentul vânzării (art.1392 Cod civil); Universitatea SPIRU HARET

173

– vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde şi drepturile accesorii creanţei, precum cauţiunea, privilegiul, ipoteca (art.1396);

– cel care vinde o moştenire fără inventar nu răspunde decât de calitatea sa de moştenitor.

Răspunderea pentru viciile lucrului vândut. Potrivit art.1352 Cod civil, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuinţat după destinaţia sa sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat preţul plătit dacă i-ar fi fost cunoscute viciile. Răspunderea nu este şi pentru viciile aparente pe care cumpărătorul putea sigur să le cunoască. Nu este necesar ca vânzătorul să fi cunoscut viciile ascunse (art.1354 Cod civil). Vânzătorul se poate însă învoi cu cumpărătorul, să nu răspundă de vicii.

Obligaţiile cumpărătorului sunt: să facă plata preţului, să ia în primire lucrul vândut şi să suporte cheltuielile vânzării (art.1361-1370 Cod civil). Plata preţului trebuie făcută la ziua şi locul convenite în contract. Dacă nu s-au prevăzut în contract momentul şi locul plăţii, atunci plata se va face la locul şi timpul în care se face predarea bunului.

X.2. Contractul de schimb

Contractul de schimb este acel contract în care părţile, numite copermutanţi, îşi dau un lucru pentru altul. La art. 1405-1409 Cod civil sunt prevăzute regulile care guvernează acest tip de contract. Art.1409 Cod civil prevede că „toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare, se aplică şi la contractul de schimb.”

Caractere juridice. La fel ca şi contractul de vânzare-cumpărare, acest contract este:

– sinalagmatic (bilateral); – cu titlu oneros; – comutativ; – consensual; – translativ de proprietate. Reguli speciale. Acestea sunt cele prevăzute la art.1407-1408 Cod civil.

Art.1407 prevede că, dacă unul dintre copermutanţi – care a primit lucrul dat în schimb – probează că celălalt copermutant nu este proprietarul acelui lucru, el nu poate fi constrâns să predea bunul convenit care era proprietatea sa, ci doar să restituie pe cel primit.

În caz de evicţiune, copermutantul evins de lucrul primit poate să ceară fie daune-interese, fie întoarcerea lucrului său. Copermutantul nu poate fi făcut răspunzător pentru evicţiune decât dacă, la fel ca la vânzare-cumpărare, a fost chemat în garanţie în cadrul procesului.


174

X.3. Contractul de mandat

Sediul materiei se află la art.1532-1559 Cod civil. Mandatul este un contract civil în care o parte, numită mandatar, se

obligă, fără plată, să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit însărcinarea (art.1521 Cod civil).

Caractere juridice. Din definiţia dată de art.1352 Cod civil rezultă că acesta este un contract cu titlu gratuit. Art.1547 Cod civil permite însă şi mandatul remunerat – „mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului şi să-i plătească onorariul, dacă i s-a promis”. (subl. ns.) Art.1534 Cod civil prevede, de asemenea, că mandatul este expres dacă nu s-a stipulat contrariul.

Contractul de mandat este un contract consensual, dar, pentru a face dovada împuternicirii mandatarului, se dă acestuia un înscris numit procură (în acest caz i se mai spune mandatarului şi procurator) sau împuternicire.

Condiţiile de validitate sunt cele comune contractelor, cu unele reguli speciale la capacitate, obiect şi întindere.

Condiţiile de validitate sunt: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul determinat, cauza licită.

Particularităţi în ce priveşte capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie capabil (să aibă capacitate) să facă el însuşi actul pentru care dă mandat.

Particularităţi în ce priveşte obiectul şi întinderea mandatului. Ca la orice contract, obiectul trebuie să fie determinat, posibil şi licit. El nu poate avea ca obiect decât încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu (verificarea bunului care urmează a fi cumpărat, preluarea bunului mobil care urmează să fie vândut)44. Dacă obiectul contractului este săvârşirea de acte materiale, contractul poate fi unul de prestări de servicii, antrepriză ş.a.

Mandatul poate fi expres sau tacit. La rândul ei, şi primirea mandatului poate fi expresă sau tacită şi să rezulte din îndeplinirea mandatului (art.1522 Cod civil).

Tot în ce priveşte întinderea mandatului, art.1544 Cod civil prevede că acesta poate fi mandat special, dat pentru o singură operaţie juridică sau un singur tip de operaţiuni (acte) juridice, şi mandat general, pentru a se ocupa de toate treburile mandantului. Mandatul general este valabil însă numai pentru actele de administrare. Pentru înstrăinare, ipotecare sau alte acte care înseamnă mai mult decât actele obişnuite (ordinare) de administrare, este necesar un mandat special.

44 Francisk Deac, op.cit., p.274.


175

Obligaţiile mandatarului iau naştere atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţi (în raport cu mandantul). Obligaţiile faţă de mandant sunt: îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru daune-interese; să termine afacerea începută; să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru cel pe care l-a substituit în gestiunea sa; să plătească dobânzi pentru sumele utilizate în folosul său din ziua întrebuinţării, precum şi dobânzi pentru sumele rămase, din ziua când i s-au cerut aceste daune. Obligaţiile faţă de terţi, în mod normal, nu există, deoarece mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului. Art.1545 Cod civil dă posibilitatea contractării peste limitele împuternicirii. Dacă mandatarul a făcut cunoscut celor cu care contractează limitele împuternicirii sale şi aceştia acceptă să contracteze peste limitele mandatului, se presupune că au înţeles să-şi asume riscul. Mandatarul răspunde numai atunci când s-a obligat pe el însuşi şi în numele său.

Obligaţiile mandantului se împart, de asemenea, în obligaţiile ce-i revin faţă de mandatar şi obligaţiile ce-i revin faţă de terţi. Obligaţiile faţă de mandatar sunt: să-l dezdăuneze pe mandatar de cheltuielile făcute şi să-i plătească onorariu atunci când i s-a promis; să plătească dobândă pentru sumele avansate de mandatar; să-l dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite în îndeplinirea mandatului afară numai dacă pierderea nu-i este imputabilă. Obligaţiile faţă de terţi: să îndeplinească obligaţiile contractate de mandatar; mandantul poate ratifica şi obligaţiile contractate de mandatar peste limitele împuternicirii şi, în acest caz, este răspunzător de îndeplinirea acestor obligaţii.

Dreptul de retenţie al mandatarului este o formă de garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de către mandant către mandatar. Acesta din urmă poate reţine lucrurile pe care le-a primit pentru mandant până la achitarea cheltuielilor făcute cu îndeplinirea mandatului45.

Mandatul încetează: – prin revocarea mandatarului; – prin renunţarea mandatarului la mandat; – prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a man-

datarului, ori a mandantului. Numirea altui mandatar pentru aceeaşi afacere este o revocare tacită a

primului mandat care încetează din ziua când a fost notificat. Actele încheiate de mandatar, după moartea mandantului, despre care nu

avea cunoştinţă, precum şi cele încheiate tot fără a cunoaşte de existenţa unei cauze de încetare a mandatului, sunt valide. Se cere, însă, ca terţii cu care s-a contractat să fi fost de bună-credinţă.

45 Francisk Deac, op.cit, p.281.


176

X.4. Contractul de locaţiune

Noţiune Locaţiunea lucrurilor este contractul prin care o persoană, numită locator,

se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau altă prestaţie, numită chirie46.

Caractere juridice: este un contract consensual, cu titlu oneros, sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp.

Efectele contractului de locaţiune a bunurilor 1. Obligaţiile locatorului: de a preda bunul închiriat locatarului; de a

menţine bunul în stare de a servi potrivit destinaţiei pentru care a fost închiriat; de garanţie; de garantare a locatarului pentru pierderea bunului închiriat; de garantare a locatarului împotriva viciilor ascunse ale bunului închiriat; de garantare a locatarului pentru evicţiune, de a restitui locatarului cheltuielile efectuate de acesta la bunul închiriat.

2. Obligaţiile locatarului: de a folosi bunul închiriat conform destinaţiei sale şi ca un bun proprietar; de a nu schimba forma bunului; de a întreţine bunul în stare de întrebuinţare aşa cum a fost predat de locator la încheierea contractului; de a plăti preţul locaţiunii (chiria); de a apăra bunul închiriat împotriva uzurpărilor; de restituire a bunului.

Încetarea contractului de locaţiune Contractul de locaţiune poate înceta:

a) prin acordul de voinţă al părţilor (reziliere convenţională); b) prin denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune; c) la expirarea termenului locaţiunii; d) prin rezilierea contractului de locaţiune pentru neexecutare; e) prin desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului; f) pentru pieirea totală a bunului închiriat; g) prin transmiterea bunului unei alte persoane, dacă există clauză

în contractul de închiriere (art. 1441 C. civil); h) prin exproprierea bunului închiriat.

X.5. Contractul de arendare

Noţiune Contractul de arendare este o varietate a contractului de locaţiune,

deoarece prin intermediul său se transmite numai folosinţa bunurilor nu şi proprietatea acestora.

46 Brânduşa Ştefănescu ş.a., Drept civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002


177

Părţile în contractul de arendare sunt: arendatorul cel care are calitatea de proprietar, uzufructuar sau deţinător legal de bunuri agricole şi arendaşul, cel care se obligă, adică ia în exploatare respectivele bunuri agricole.

Contractul de arendare are următoarele caractere juridice: 1) caracter sinalagmatic (bilateral); 2) este un contract cu executare succesivă; 3) este un caracter oneros; 4) este comutativ; 5) este un contract solemn; 6) nu este transmisibil de proprietate.

Condiţiile de validitate 1. Forma. Contractul de arendare se încheie în formă scrisă, în

3 exemplare şi se înregistrează la Primăria localităţii în care se găsesc terenurile agricole ce fac obiectul contractului, respectiv forma scrisă este cerută „ad validatem”, contractul de arendare fiind din acest punct de vedere un contract solemn, nu autentic.

2. Părţile sunt arendatorul care este proprietarul, uzufructuarul sau deţinătorul legal al bunurilor agricole şi arendaşul – persoană fizică sau persoană juridică.

Cât priveşte arendaşii, persoane fizice, acestea pot fi cetăţeni români cu domiciliul în România sau în străinătate, care au o pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă sau posedă un atestat de cunoştinţe agricole.

Cât priveşte arendaşii, persoane juridice, acestea pot fi persoane juridice române, cu sediul în România, indiferent de capitalul românesc sau străin, total sau parţial care au ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi care prezintă garanţiile solicitate de arendator.

Efecte Fiind un contract de executare succesivă, este posibil ca obligaţiile părţilor

să nu poată fi executate datorită cauzelor de forţă majoră sau cazului fortuit. Legea permite părţilor de comun acord să stabilească cazurile şi limitele suportării daunelor produse de calamităţi naturale, ori în cazurile de pierdere totală sau parţială a bunurilor arendate ca urmare a unor cauze externe voinţei lor.

1) Dreptul de preemţiune al arendaşului Potrivit art.9 din Legea nr.16/1994, arendaşului, persoană fizică, îi este

recunoscut dreptul de preempţiune înaintea statului în caz de înstrăinare a terenurilor agricole din extravilan arendate. Dreptul poate fi exercitat numai dacă arendaşul este persoană fizică şi dacă împreună cu terenul asupra căruia are un drept de preempţiune nu depăşeşte limita maximă a suprafeţei agricole, pe care o poate avea legal, în proprietate, o persoană fizică, respectiv, 200 hectare. Peste această suprafaţă, dreptul de preempţiune încetează.


178

2) Obligaţiile părţilor a) Obligaţiile arendatorului. Art.8 alin.1 din Legea nr.16/1994 stabileşte

că arendatorul „este obligat să predea bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract”.

b) Obligaţiile arendaşului. Arendaşului îi revine obligaţia de a folosi bunurile arendate, ca un bun proprietar, de a menţine potenţialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda la termenele şi în modalităţile stabilite precum şi de a executa toate obligaţiile contractuale.

Încetarea contractului În principiu, contractul de arendare încetează la expirarea termenului pentru

care a fost încheiat pentru că numai în acest mod se poate atinge deplin scopul contractului. Legea arendării prevede că „prin acordul părţilor contractul de arendare poate să înceteze şi înainte de a ajunge la termen”.

X.6. Împrumutul de folosinţă (comodat)

Noţiune Împrumutul de folosinţă – comodatul – este contractul prin care o

persoană – numită comodant – remite spre folosinţă gratuită şi temporară unei alte persoane – numită comodatar – un lucru determinat, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.

Sub aspectul caracterelor juridice, comodatul este un contract: – real, fiind necesară predarea efectivă a lucrului, alături de realizarea

acordului de voinţă; – esenţialmente cu titlu gratuit; dacă se stipulează o contravaloare pentru

folosinţa lucrului împrumutat, contractul respectiv se transformă într-un contract de locaţiune de lucruri;

– unilateral – deoarece din momentul încheierii sale, naşte obligaţii numai pentru comodatar;

– proba se poate face prin orice mijloc de probă.

Obiectul Obiectul contractului de comodat îl poate constitui numai un lucru

nefungibil, individual determinat deoarece, lucrul respectiv urmează să fie restituit de către comodatar în individualitatea sa.

De regulă, este vorba despre lucruri neconsumptibile; excepţional – prin voinţa părţilor – şi lucrurile consumptibile, potrivit naturii lor, pot fi considerate ca nefungibile şi individual determinate (spre exemplu, anumite produse care sunt împrumutate pentru organizarea unei expoziţii de profil).


179

Efecte 1. Obligaţiile comodatarului sunt următoarele: – să se îngrijească de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar; – să folosească lucrul numai în conformitate cu destinaţia sa, determinată

prin natura lucrului sau prin acordul părţilor; – să suporte cheltuielile de folosinţă (cum ar fi, spre exemplu, hrana

animalului de muncă împrumutat); – să restituie lucrul la scadenţă şi în natura sa specifică. 2. Răspunderea comodatarului Potrivit principiilor răspunderii civile contractuale comodatarul răspunde

pentru deteriorarea sau pieirea totală sau parţială a lucrului, cu excepţia cazului în care poate dovedi că:

– deteriorarea sau pieirea lucrului s-a produs în mod fortuit; – deteriorarea este rezultatul firesc al folosirii, fără culpă, a lucrului

respectiv. 3. Obligaţiile comodantului Ţinând seama că este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii în

sarcina unei singure părţi, respectiv comodatarului, comodatul, la încheierea sa, nu comportă obligaţii pentru comodant.

Stingerea efectelor comodatului Încetarea efectelor contractului de comodat se produce în următoarele

ipoteze: – prin restituirea lucrului la scadenţă în starea corespunzătoare; – prin rezilierea de către comodant în caz de nerespectare a obligaţiilor de

către comodatar; – prin moartea comodatarului. Comodatul, în ce-l priveşte pe comodatar,

este un contract intuitu personae. Moştenitorii comodatarului, într-un astfel de caz, trebuie să restituie bunul imediat, chiar dacă termenul stabilit prin contract pentru restituire ar fi ulterior.

X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum)

Noţiune Împrumutul de consumaţie (mutuum) este contractul prin care o

persoană – numită împrumutător – transmite în proprietate altei persoane – numită împrumutat – o câtime de lucruri (bunuri) fungibile şi consumptibile, cu obligaţia acestuia de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate.

Caracteristicile împrumutului de consumaţie numit şi împrumut propriu-zis, sunt următoarele:


180

– este, de regulă, un contract cu titlu gratuit; ca excepţie, acesta poate fi şi cu titlu oneros cum este cazul spre exemplu al împrumutului cu dobândă;

– este un contract real, presupunând remiterea materială, în mâinile împrumutatului a bunurilor mobile respective ;

– împrumutatul devine proprietar (spre deosebire de comodat şi, în consecinţă, suportă riscurile contractului, respectiv riscul pierderii bunului.

– În privinţa condiţiilor de fond : – ambele părţi trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară

înfăptuirii de acte de dispoziţie; – este un contract unilateral care naşte obligaţii numai pe seama

împrumutatului chiar şi în cazul în care este cu titlu oneros obligaţia de restituire ca şi obligaţia de plată a dobânzilor revin celui împrumutat;

– obiectul contractului este constituit din bunuri mobile, fungibile (de gen) şi consumptibile potrivit naturii lor.

Împrumutul cu dobândă Aşa cum am subliniat, împrumutul de consumaţie poate fi şi cu titlu

oneros în caz de excepţie, respectiv, în situaţia în care împrumutătorul pretinde pe lângă obligaţia de restituire şi o prestaţie favorabilă pentru sine în schimbul transferului proprietăţii bunului împrumutat. Este explicaţia datorită căreia împrumutul de consumaţie cu titlu oneros, se numeşte, expresiv, împrumut cu dobândă.

În lipsa unei clauze contractuale exprese, referitoare la dobândă (în bani sau alte bunuri mobile), mutuum-ul este un contract cu titlu gratuit. Aşadar, fără o clauză expresă, dobânda nu este datorată de drept. Ca natură juridică, dobânda reprezintă fructe civile.

Încetarea împrumutului de consumaţie Stingerea împrumutului de consumaţie operează, ca efect al plăţii

realizate, astfel: – la termenul prevăzut în contract; – la termenul stabilit prin hotărâre judecătorească; – la data plăţii efectuate de bună voie, de cel împrumutat. Moartea oricăreia dintre părţile contractului de împrumut de consumaţie

antrenează, ca efect, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor asupra moşte-nitorilor, ca şi în cazul comodatului.

Se impune relevat că, în cazul în care împrumutul, chiar şi cu termen, a avut caracter intuitu personae cu privire la împrumutat, moartea acestuia atrage exigibilitatea datoriei (şi, deci, obligaţia imediată de întoarcere pentru moştenitori).


181

X.8. Contractul de depozit

Contractul de depozit este acordul prin care una din părţi, deponentul, încredinţează celeilalte părţi, depozitarul, anumite bunuri mobile spre a-i fi păstrate şi înapoiate de către acesta, în natură.

Caractere juridice: – contractul de depozit este un contract real, în înţelesul că se consideră

încheiat din momentul predării bunurilor, respectiv, de când sunt realizabile efectele ce-i sunt specifice;

– contractul de depozit este un contract gratuit fiind un serviciu dezinteresat pe care depozitarul îl prestează fără a primi un echivalent de la deponent;

– fiind, în principiu, un contract cu titlu gratuit, contractul de depozit este un contract unilateral;

– contractul de depozit este un contract consensual, întemeindu-şi valabilitatea numai pe acordul de voinţă al părţilor.

Specii ale depozitului În funcţie de condiţiile în care se încheie, depozitul cunoaşte anumite

varietăţi, reglementate de lege. Potrivit art.1597 din Codul civil depozitul poate fi depozit propriu-zis şi sechestru.

A) Contractul de depozit propriu-zis se poate clasifica, la rândul său, în depozit obişnuit sau voluntar şi depozitul necesar. De asemenea, se distinge între depozitul regulat şi depozitul neregulat.

Depozitul voluntar este contractul de depozit în care deponentul are posibilitatea alegerii depozitarului.

Depozitul necesar este contractul de depozit ce se încheie sub imperiul unei întâmplări neprevăzute întrunind elementele forţei majore. Legea menţionează explicativ câteva dintre aceste situaţii, cum ar fi: incendiul, naufragiul, adică împrejurări în care posesorul bunurilor aflate în pericol, deponentul nu are posibilitatea să-şi aleagă un depozitar.

Contractul de depozit regulat este contractul de depozit în care depozitarul este obligat să restituie la prima cerere a deponentului chiar bunurile date spre păstrare în natură şi în identitatea lor specifică.

Contractul de depozit neregulat este contractul prin care depozitarul ţinut (obligat) îndreptăţit să restituie deponentului bunuri de acelaşi gen cu cele date în păstrare.

B) Sechestrul constă în depozitarea bunurilor ce constituie obiectul unui litigiu, până la soluţionarea procesului de către instanţa competentă.

Sub aspectul temeiului, sechestrul este convenţional sau judiciar. Sechestrul convenţional exprimă acordul părţilor litigante de a încredinţa

unei terţe persoane – depozitar – un bun în legătură cu care au un litigiu, aflat în Universitatea SPIRU HARET

182

soluţionarea unei instanţe legal investite. Acest depozit se poate referi atât la bunurile mobile, cât şi la bunurile imobile.

Sechestrul judiciar este un act dispus de instanţă la cererea justificată a reclamantului.

Efectele contractului de depozit 1. Obligaţiile depozitarului. Depozitarul are următoarele obligaţii: – obligaţia „să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca

de propriul său lucru; – obligaţia de restituire a bunurilor, la termen ori la cererea deponentului

înainte de data convenită. 2. Obligaţiile deponentului. Contractul de depozit cu titlu gratuit, fiind

unilateral, în sine, nu generează obligaţii şi pentru deponent. Cu toate acestea, el poate fi ţinut să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu poza sau întreţinerea lucrului dat în depozit.

X.9. Contractul de rentă viageră

Noţiune Contractul de rentă viageră este contractul prin care o persoană,

numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) către o altă persoană, numită debirentier, care se obligă să-i plătească prestaţii periodice în bani (rentă viageră) credirentierului până la decesul acestuia.

Caracterele juridice – este un contract consensual, încheindu-se prin simplu acord de voinţă al

părţilor; – este un contract aleatoriu, ambele părţi având şansa de câştig sau de

pierdere care depinde de un eveniment incert – durata vieţii credirentierului; – este un contract bilateral, fiecare parte asumându-şi obligaţii în

considerarea prestaţiilor celeilalte părţi; – este un contract cu titlu oneros deoarece există şanse de câştig –

pierdere pentru ambele părţi, dar acestea depind de un eveniment viitor şi incert. Contractul de rentă viageră poate fi constituit şi cu titlu gratuit prin donaţie sau prin testament.

– este translativ de proprietate.

Condiţii de validitate Condiţiile cerute prin contractul de vânzare–cumpărare se cer şi pentru

renta constituită cu titlu oneros. În cazul în care renta viageră a fost constituită în favoarea unei persoane

care a încetat din viaţă în momentul constituirii lui, contractul este lovit de Universitatea SPIRU HARET

183

nulitate absolută deoarece, deşi oneros, contractul nu mai este aleatoriu prin decesul credirentierului şi dispare astfel cauza juridică a contractului.

Tot nulă este şi renta constituită în favoarea unei persoane bolnave de o boală din cauza căreia a decedat în intervalul a 20 de zile de la data încheierii contractului.

Efectele contractului de rentă viageră Plata rentei. Ratele de rentă trebuie plătite de către debirentier la

termenele şi în cuantumul stipulat în contract. Sumele datorate se dobândesc în proporţie cu zilele cât a trăit credirentierul.

În cazul morţii debirentierului, obligaţia de plată se transmite asupra moştenitorilor lui, deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului (de exemplu, pensie de întreţinere între soţi) şi nici contractată intuitu personae.

În cazul în care la scadenţă debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier.

X.10. Contractul de joc sau „prinsoare”

Contractul de joc – „jocul” – este acel contract prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt care face să existe şanse de câştig – pierdere pentru ambele părţi contractante.

Contractul de prinsoare – „rămăşag”, „pariu” este acel contract prin care părţile, exprimând puncte de vedere opuse cu privire la existenţa sau realizarea unui fapt necunoscut la data încheierii contractului, se obligă să asigure una alteia un câştig determinat, partea câştigătoare urmând a fi stabilită prin verificarea şi dovedirea existenţei ori realizării faptului – obiect al contractului.

Efectele contractului Creditorul nu are acţiune în justiţie pentru a reclama câştigul. Debitorul

acţionat în justiţie poate opune creditorului lipsa de efecte obligatorii şi a sancţiunii. De asemenea, acţiunea în repetiţiune este exclusă indiferent de data plăţii. Chiar dacă plata a fost anticipată, pierzătorul nu poate relua miza.

Prin jocuri de noroc se înţeleg toate metodele de atribuire a unor câştiguri de orice fel în funcţie de anumite evenimente aleatorii, indiferent de modul producerii acestora, cum ar fi: prognostic, loterie, bingo, jocuri mecanice sau electronice, jocuri de noroc în prezenţa jucătorilor – cărţi de joc, zaruri, ruletă, jocuri tip „casino”. Potrivit O.U.G. nr.69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc, organizatorii de jocuri sunt obligaţi să obţină avizul de funcţionare de la Comisia de coordonare, avizare şi


184

atestare a jocurilor de noroc, care-şi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Pentru practicarea jocurilor de noroc în valută este necesară aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României, care se va elibera la cerere pentru fiecare caz în parte, pe baza avizului şi atestării date de Comisie.

X.11. Contractul de întreţinere

Noţiune Contractul de întreţinere este contractul prin care o parte, numită

întreţinut, transmite un bun mobil sau imobil sau plăteşte o sumă de bani (capital) unei persoane numite întreţinător care se obligă în scris să-i asigure întreţinerea în natură, de regulă hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, pe timpul vieţii, iar după moarte să o înmormânteze după obicei.

Caracterele juridice – este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind un avantaj, un

folos; – este bilateral, fiecare parte obligându-se în considerarea prestaţiilor

celeilalte părţi; – este consensual, fiind valabil încheiat prin acordul de voinţă al părţilor.

Poate îmbrăca şi forma unui înscris sub semnătură privată sau chiar autentic. – este un contract intituitu personae, obligaţia de întreţinere are un

caracter personal şi netransmisibil; – este un contract cu executare succesivă.

Efectele contractului de întreţinere Obligaţiile întreţinutului: – să transmită dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat; – să garanteze contra evicţiunii şi a viciilor ascunse ale bunului înstrăinat. Obligaţiile întreţinătorului: – să acorde întreţinerea în natura întreţinutului; – întreţinerea trebuie executată la locul stabilit de părţi.

Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere În cazul neexecutării obligaţiei se vor aplica dispoziţiile dreptului comun

pentru contractele bilaterale, adică prevederile art.1020 din Codul civil, potrivit căruia se poate cere rezoluţiunea contractului.

Efectele rezoluţiunii (desfiinţării) pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. În cazul neexecutării, este incontestabil ca dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. Valoarea întreţinerii prestate nu trebuie restituită, datorită caracterului aleatoriu al contractului.


185

Transformarea în bani a obligaţiei a întreţinere. În caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere, întreţinutul are facultatea de a cere rezoluţiunea contractului. El are însă şi posibilitatea să opteze pentru executarea contractului.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă şi prin consimţământul părţilor, când operează în fond o navaţie care stinge vechea obligaţie dintre creditor şi debitor, înlocuind-o cu o obligaţie nouă.

X.12. Contractul de donaţie

Noţiune Contractul de donaţie este un contract solemn prin care o parte, numită

donator, cu intenţie liberală, îşi micşorează irevocabil patrimoniul său în favoarea celeilalte părţi, numită donatar, fără a urmări de la aceasta o contraprestaţie.

Caracterele juridice. Contractul de donaţie este: – contract solemn, pentru validitatea căruia îi este necesară forma

înscrisului autentic; – contract cu titlu gratuit, donatorul micşorându-şi patrimoniul fără a

primi un echivalent pentru acesta; – contractul unilateral – creează, în principiu obligaţii numai pentru

donator; – contract cu titlu translativ de proprietar, prin acordul părţilor exprimat

cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege. Condiţiile de validitate a contractelor de donaţie Obiectul contractului poate constitui orice bun aflat în circuitul civil

determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în viitor (de exemplu, recolta viitoare).

1. Condiţii de formă Conform art.813 din Codul civil, toate donaţiile se fac prin act autentic.

Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitate absolută. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, ele trebuie înscrise într-un „stat

estimativ” semnat de ambele părţi în care să existe descrierea bunurilor, valoarea globală. În cazul bunurilor imobile înstrăinarea lor se face cu respectarea publicităţii imobiliare, dreptul de preempţiune nu este aplicabil.

2. Capacitatea părţilor Minorii şi persoanele aflate sub interdicţie judecătorească sunt incapabili

de a dispune. Minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la majorat, cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa. De la această regulă face excepţie situaţia când tutorele este ascendentul minorului.


186

Cele mai importante incapacităţi de a primi sunt: – Persoanele neconcepute şi organizaţiile care nu au dobândit

personalitate juridică; – Străini şi apatrizi, dacă obiectul donaţiei este un teren; – Medici şi farmacişti de la persoanele pe care le-au îngrijit medical

înaintea morţii (inclusiv preoţii); – Minorii şi interzişii pot accepta donaţii prin reprezentanţii lor legali sau

cu încuviinţarea acestora; – Persoanele juridice, în limita principiului specialităţii, capacităţii de

folosinţă a lor. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile ca o condiţie de

validitate. Clauzele contrare sunt lovite de nulitate.

Efectele contractului de donaţie Donaţia are obligaţia să predea bunul donat, să-l garanteze pe donatar

dacă s-a obligat expres în cadrul contractului, să-l garanteze pentru evicţiune şi vicii ascunse şi dacă donaţia este cu sarcini în limita celor impuse.

Dacă donaţia este fără „sarcini”, donatorul are singura obligaţie de „recunoştinţă” faţă de donator. Dacă donaţia este cu sarcini, aceasta trebuie să fie licită, morală, posibilă. Neîndeplinirea sarcinii are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului.

Contractul de donaţie, este în principiu, irevocabil. De la acest principiu există anumite clauze legale de revocare, respectiv pentru:

– neîndeplinirea sarcinilor; – ingratitudine în următoarele cazuri: atentat la viaţa donatorului, delicte,

cruzimi sau injurii grave la adresa donatorului, refuzul de a acorda alimente donatorului;

– survenienţă de copil în următorul caz: dacă în momentul încheierii contractului, donatorul nu avea copil sau alt descendent şi ulterior se naşte un copil din căsătorie sau din afara acesteia.

Primele două cazuri se solicită pe cale judecătorească.

X.13. Contractul de tranzacţie

Noţiune Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile litigante,

urmărind să pună capăt unui proces existent sau să prevină declanşarea unui proces iminent, îşi fac concesii reciproce în sensul renunţării la anumite drepturi, ori stipulează prestaţii noi în schimbul unor renunţări consimţite de partea adversă.

Potrivit definiţiei, pentru a fi în prezenţa unei tranzacţii trebuie să fie cumulativ întrunite următoarele condiţii:


187

– existenţa unui drept litigios în cadrul unui proces civil declanşat sau pe cale de a se declanşa ;

– intenţia părţilor de a pune capăt procesului; – concesii reciproce.

Caractere juridice – Este un contract sinalagmatic, fiecare parte îşi asumă obligaţii în

considerarea prestaţiilor celeilalte părţi ; – Este un contract cu titlu oneros şi cumulativ, fiecare parte urmăreşte un

avantaj material prin concesiile pe care le face, fiind cumulativ deoarece concesiile reciproce se cunosc şi sunt determinate ;

– Este un contract consensual, fiind suficient consimţământul valabil exprimat al părţilor.

Tranzacţia trebuie să fie constatată printr-un înscris cerut însă numai ad probationem.

Forma solemnă a înscrisului este cerută în două cazuri : – când obiectul tranzacţiei este un teren transmis de o parte în schimbul

renunţării de către cealaltă parte; – când tranzacţia este extrajudiciară.

Condiţii de validitate Deoarece prin tranzacţie se renunţă la un drept, părţile trebuie să aibă

capacitatea de a dispune de obiectul tranzacţiei. Tranzacţia nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale

asupra cărora părţile nu au drept de dispoziţie şi nici bunuri scoase din circuitul civil.

Efectele contractului de tranzacţie Tranzacţia are efect extinctiv în privinţa drepturilor asupra cărora poartă

concesii reciproce; După încheierea tranzacţiei părţile nu mai pot invoca în instanţă drepturi

stinse prin înţelegerea lor. Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative având drept consecinţe; – producerea efectelor retroactive până în momentul naşterii dreptului ce

se consolidează; – ea nu mai poate fi invocată ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani; – părţile nu trebuie să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le

recunosc.

Cauzele de nulitate a tranzacţiei Tranzacţia poate fi anulată pentru eroare asupra persoanei sau asupra

obiectului; nu constituie eroare asupra obiectului, eroare asupra cuantumului prejudiciului suferit.


188

Se poate cere şi anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu nul sau anulabil ori lovit de alte cauze de ineficacitate (de exemplu, testament revocat), ori pentru stingerea unui proces rezolvat printr-o hotărâre definitivă, cu excepţia cazurilor în care părţile au tratat în cunoştinţă de cauză.

X.14. Contractul de antrepriză

Noţiune Contractul de antrepriză are două părţi. O parte numită antreprenor,

care se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cea de-a doua parte, numită client, de la care primeşte un preţ. Acesta reprezintă un element deosebit de important al contractului de antrepriză, în sensul în care, dacă el nu există, nu va exista nici contractul de antrepriză, ci actul încheiat de părţi poate fi un act cu titlu gratuit.

Contractul de antrepriză este un contract important, în baza căruia se pot executa lucrări de mare importanţă, de la construirea de case, blocuri de locuinţe, până la diverse prestări de servicii.

Se poate vorbi de un astfel de contract chiar şi în cazul lucrărilor intelectuale, de pildă meditaţii sau consultaţii profesionale aşa cum se precizează şi în literatura juridică de specialitate.47

Caractere juridice Contractul de antrepriză este un contract: − sinalagmatic (bilateral); − cu titlu oneros; − comutativ; − consensual; − cu executare succesivă; − translativ de proprietate. Cât priveşte proprietatea, trebuie făcută următoarea precizare. Dacă

materialele sunt procurate de antreprenor, apreciem că el trebuie să rămână proprietarul lor şi al lucrării până la terminarea ei, după care clientul poate obţine predarea silită, devenind proprietar. Dacă însă aceste materiale sunt achiziţionate de către client, el păstrează proprietatea lor şi în cursul executării lucrării, până la finalizarea acesteia, când devine de facto şi de juris, proprietarul acesteia.

Condiţii de validitate În ceea ce priveşte condiţiile de validitate, acestea sunt comune cu ale

celorlalte contracte civile încheiate între două sau mai multe părţi, cu menţiunea că la contractul de antrepriză, clientul trebuie să îndeplinească

47 Vezi F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina

Lex,1993, pag.120. Universitatea SPIRU HARET

189

condiţiile cerute de lege pentru a face acte fie de administrare, fie de dispo-ziţie, iar antreprenorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Asemănări sau deosebiri faţă de alte contracte civile a) În cazul contractului de muncă unde salariul se plăteşte după

cantitatea şi calitatea muncii depuse, în baza contractului de antrepriză, se plăteşte numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului (ex. predarea locuinţei executate).

În cazul primului contract, apreciem că între părţi se stabileşte un raport de prepuşenie, comitentul răspunde, în baza art.1000 alin.3 C.civ., faţă de terţi pentru faptele persoanelor încadrate în muncă (prepuşilor), pe când în cadrul contractului de antrepriză, antreprenorul se bucură de independenţă juridică cât priveşte modul de executare a lucrării, el fiind liber să încredinţeze o parte sau întreaga lucrare, sub coordonarea sa, unor subantreprenori, deoarece îşi asumă întregul risc al contractului de antrepriză încheiat.

b) Contractul de antrepriză se deosebeşte şi de contractul de locaţiune (locatio rei), el nefiind o variantă a locaţiunii întrucât preţul acestuia din urmă este stabilit în raport cu durata folosinţei locuinţei (spaţiului închiriat).

c) Contractul de antrepriză are ca obiect fapte materiale spre deosebire de contractul de mandat, unde mandatarul se obligă faţă de mandant să-l reprezinte. Pentru ca antreprenorul să-l poată reprezenta pe client, el trebuie să fie împuternicit de client, în baza unui alt contract de mandat diferit (separat) faţă de cel încheiat anterior.

d) Contractul de antrepriză se mai poate asemăna şi cu depozitul, mai ales că depozitarul efectuează anumite lucrări pentru conservarea lucrului depozitat, ca şi în cazul antreprizei atunci când antreprenorul execută lucrarea contractată, cu materialele procurate de client.

Distincţia dintre cele două contracte rezidă tocmai din obiectul principal al contractului încheiat. În cazul depozitului, obiectul contractului este dat de depozitarea bunurilor de către depozitar, pe când în contractul de antrepriză, obiectul principal al contractului este executarea unei lucrări, în schimbul unui preţ stabilit de părţi, aşa cum am precizat anterior.

Răspunderea antreprenorului şi a arhitectului

a) Răspunderea pentru neexecutarea lucrării este guvernată de regulile de drept comun. Beneficiarul poate să-l acţioneze în justiţie pe antreprenor în cazul neexecutării lucrării, chiar şi în faţa instanţei penale, dacă antreprenorul a fost de rea-credinţă, prejudiciindu-l grav prin fapta sa. b) Răspunderea pentru viciile lucrării

Antreprenorul răspunde în primul rând pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el cât şi pentru cele ale lucrării în totalitatea sa, după


190

ce aceasta a fost recepţionată de către beneficiar. După terminarea lucrării, beneficiarul este obligat s-o ia în primire în baza unui act juridic încheiat în acest sens, (proces-verbal de recepţie a lucrării executate).

Dacă însă beneficiarul nu respectă această obligaţie pe care şi-a asumat-o prin contract, atunci şi el va răspunde în faţa antreprenorului, care are dreptul să solicite daune-interese pentru cheltuielile ocazionate, de pildă, pentru conservarea (păstrarea) lucrării executate, până la predarea-primirea efectivă a acesteia.

Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrări executate de antreprenor se prescrie potrivit Decretului 167/1958, în termen de 6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie. În caz contrar, termenul este cel general de prescripţie, prevăzut de acelaşi act normativ, respectiv de 3 ani.

Aceste termene încep să curgă de la data descoperirii viciilor lucrării, până cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea-primirea acesteia.

c) Răspunderea antreprenorului pentru calitatea construcţiei Antreprenorul răspunde, în acest caz, dacă construcţia se dărâmă în tot

ori în parte din cauza unui viciu de construcţie sau din cauza terenului, în termen de 10 ani de la recepţia lucrării.

Prin Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în exploatare, funcţionării şi calităţii construcţiilor, răspunderea antreprenorului pentru calitatea construcţiei, inclusiv pentru neîncadrarea în gradul de seismicitate aprobat, indiferent de natura aparentă sau ascunsă a viciului, pe toată durata de serviciu normată a construcţiei.

De asemenea, prin Ordonanţa de Guvern nr. 25/1992 privind calitatea în construcţii, răspunderea antreprenorului pentru viciile structurii de rezistenţă, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare sau execuţie, este pe toată durata de existenţă a construcţiei.

Aceste reglementări juridice protejează dreptul beneficiarului de a-l acţiona în judecată pe antreprenor, pentru orice vicii ascunse în timp de 10 ani, iar pentru cele care afectează structura de rezistenţă a construcţiei pe întreaga durată de existenţă a acesteia.

Pentru angajarea răspunderii beneficiarul trebuie să dovedească numai existenţa viciului. În atare situaţie, culpa contractuală a antreprenorului sau a arhitectului este prezumată, ei fiind obligaţi să dovedească existenţa unei cauze străine, exoneratoare de răspundere, fără a se prevala de culpa subantreprenorilor. Dacă există şi o culpă a acestora din urmă, evident că antreprenorul are la îndemână o acţiune în regres împotriva acestora, care va fi ulterioară, şi care va conduce la recuperarea parţială sau totală a sumei pe care a plătit-o antreprenorul, beneficiarului.


191

B. Răspunderea arhitectului Aşadar pe lângă antreprenor şi arhitectul răspunde în faţa beneficiarului

pentru viciile lucrării executate. Arhitectul este persoana fizică care întocmeşte, stricto sensu, proiectul

lucrării angajate prin contractul de antrepriză. În literatura juridică de specialitate s-a pus problema întinderii

răspunderii atât a antreprenorului cât şi a arhitectului. S-a statuat că dacă arhitectul nu a făcut decât planul construcţiei fără a se angaja şi de executarea lucrării, el răspunde numai dacă se va face dovada că viciul construcţiei îşi are sorgintea în viciul proiectului (planului) lucrării.

Dacă însă, se dovedeşte că viciul aparţine, antreprenorului, cel care a executat lucrările de construcţii, atunci el va răspunde singur în faţa clientului, care este beneficiarul lucrării.

Dacă culpa este comună, ei vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie ce se va reţine în sarcina fiecăruia, pe baza expertizei ce se va efectua în acest sens.

Preţul contractului de antrepriză

A. Preţul forfetar În acest caz, dacă antreprenorul sau arhitectul s-a obligat prin contractul

de antrepriză, să execute un bloc de locuinţe, preţul negociat cu partea beneficiară, rămâne acelaşi indiferent dacă în intervalul de timp cât durează lucrarea, preţul muncii sau a materialelor se modifică. Spunem despre acest contract că a avut la bază un preţ forfetar, global.

B. Preţul de deviz În acest caz, preţul se stabileşte pentru fiecare material necesar în

vederea finalizării lucrării. Aşadar preţul total al lucrării va depinde de preţurile articolelor procurate de antreprenor, care se vor dovedi cu acte atât în faţa beneficiarului cât şi în faţa instanţei, dacă va fi cazul, atunci când va recepţiona lucrarea, mai exact spus, o va preda părţii din contractul încheiat în acest sens.

În domeniul contractului de antrepriză, pentru lucrări publice, întâlnim şi termenul de preţ fix care nu se modifică pe întreaga durată a contractului sau de preţ indexat, când valorile se modifică odată cu schimbările ce au loc pe piaţa materialelor de construcţii, sau pentru plata forţei de muncă.

Încetarea contractului de antrepriză

Potrivit art. 1485 C. civil, contractul de antrepriză încetează prin moartea arhitectului sau antreprenorului, deoarece acest contract este încheiat intuitu personae, clientul are însă obligaţia să plătească moştenitorilor antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, direct proporţional cu preţul prevăzut în contractul încheiat în acest sens.


192

În afară de aceste reguli speciale, pentru sancţionarea unor eventuale litigii apărute între părţile contractului de antrepriză, se aplică regulile de drept comun existente în legislaţia civilă.

X.15. Contractul de subantrepriză

Descriere generală În cazul contractului de antrepriză de construcţii, antreprenorul are dreptul

să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori, încheind cu fiecare dintre ei (instalator, electrician, parchetar, zidar, mozaicar etc.), un contract de subantrepriză.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în Codul civil, în relaţiile dintre antreprenor şi subantreprenor se aplică regulile prevăzute în contractul de subantrepriză, subantreprenorul având rolul de antreprenor.

Întrucât antreprenorii, contractează numai cu subantreprenorul, clientul nu are nici o acţiune contractuală împotriva acestuia. Numai pe temei delictual clientul poate cere repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite.

Subantreprenorii nu au calitatea de prepuşi, antreprenorul nu răspunde pentru faptele lor în calitate de comitent, între ei nestabilindu-se o relaţie de prepuşenie, tot aşa cum nici clientul nu răspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului, faţă de terţii păgubiţi48.

X.16. Contractul de societate civilă

Noţiune Contractul de societate civilă constă în punerea în comun, de către două

sau mai multe persoane a bunurilor lor materiale, în vederea constituirii unui fond, pentru a răspunde scopului patrimonial comun.

Caractere juridice Societatea civilă este un contract: − sinalagmatic (bilateral); − cu titlu oneros; − comutativ; − patrimonial (caracter lucrativ); − consensual; − cu executare succesivă; − încheiat intuitu personae.

48 F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,1993,

pag.129. Universitatea SPIRU HARET

193

Părţile acestui contract nu încheie acte obiective sau subiective de comerţ, deci acest tip de contract este numai un contract civil, care se deosebeşte de celelalte, tocmai prin intenţia părţilor de a realiza scopul patrimonial propriu, pe care şi l-au propus prin încheierea contractului de societate civilă.

Contractul de societate se întâlneşte atât în domeniul agricol, prin constituirea de societăţi agricole, cât şi în cel al construcţiilor, creşterii animalelor, prestărilor de servicii etc. Ideea care se degajă din contractul de societate, care este de natură existenţială, este tocmai realizarea scopului patrimonial comun, pentru care a fost încheiat.

Administrarea şi funcţionarea societăţii civile Societatea civilă nu are personalitate juridică şi deci nu este subiect de

drept, în accepţiunea legii civile. În vederea realizării scopului patrimonial pentru care a fost creată, ea trebuie să aibă un patrimoniu comun.

De aceea pentru a funcţiona este obligatoriu a avea organe proprii de conducere şi administrare, care pot fi din rândul asociaţilor sau reprezentanţi prin contractul de mandat, ce se va încheia ulterior.

Raporturile dintre asociaţi au la bază buna-credinţă dar şi diligenţa fiecăruia pentru bunul mers al societăţii.

În caz de rea-administrare, asociaţii vor răspunde direct proporţional cu gradul de prejudiciere al societăţii.

Administrarea societăţii poate fi încredinţată unui singur asociat (administrator statutar) sau mai multor asociaţi. Hotărârile se iau prin votul majorităţii asociaţilor.

Ca o trăsătură esenţială a acestui tip de contract, pe lângă scopul patrimonial pentru care s-a constituit, fiecare asociat este prezumat că are mandat tacit din partea celorlalţi asociaţi, pentru administrarea treburilor societăţii. Aşadar, acest mandat se prezumă numai pentru actele de administrare şi conservare şi nu pentru cele de dispoziţie. Aceste ultime acte pot fi făcute, numai în baza unui mandat special, dat de toţi membrii societăţii civile. Aşa cum am arătat mai sus, contractul de societate, odată încheiat nu conduce la dobândirea personalităţii juridice de către societatea civilă, în raporturile juridice cu alte societăţi ea nu va fi niciodată subiect de drept, în accepţiunea legii. De aici rezidă concluzia că obligaţiile contractuale, deşi încheiate pe seama societăţii, vor angaja sub aspectul răspunderii asumate, doar asociatul contractant.

Dar, datorită raporturilor interne specifice dintre membrii societăţii, creditorii pot acţiona în judecată şi urmări, atât fondul social cât şi bunurile din patrimoniul personal al acestora. Eventualii creditori nu sunt obligaţi, aşadar, să cunoască partea fiecărui asociat.

Obligaţiile asumate prin contract se vor împărţi direct proporţional cu numărul lor, indiferent de întinderea aportului social al fiecăruia.


194

Tot proporţional cu aportul social se va face şi împărţirea beneficiilor, dar şi a prejudiciilor cauzate societăţii.

Cauze de încetare a societăţii civile Societatea civilă încetează prin: a) pierderea fondului social; b) realizarea scopului pentru care a fost creată; c) moartea naturală a unuia sau mai multor asociaţi; d) declararea judecătorească a morţii unuia sau mai multor asociaţi; e) punerea sub interdicţie a unuia sau mai multor asociaţi; f) insolvabilitatea sau falimentul societăţii sau numai a unuia dintre

asociaţi, recunoscută prin hotărârea instanţei competente; g) prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de

societate. La încetarea activităţii societăţii, patrimoniul social se lichidează49, se

încasează creanţele şi se achită datoriile, iar activul şi pasivul social se împarte între asociaţi, proporţional şi în conformitate cu regulile prevăzute de legislaţia civilă.

Cererea de partajare a bunurilor societăţii, care sunt în indiviziune, este imprescriptibilă, tocmai pentru a proteja patrimoniul comun al membrilor societăţii civile de fapte şi instituţii juridice de orice fel, în primul rând împotriva termenului general de prescripţie extinctivă.

49 F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,1993,

pag.131. Universitatea SPIRU HARET

195

TESTE GRILĂ

1. Este patrimonială acea relaţie socială care nu poate fi exprimată în bani – ex.: dreptul la nume, domiciliu, sediu ? Răspuns: NU

2. Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului public ? Răspuns: NU

3. Persoana fizică este doar o ficţiune a legii, luată separat? Răspuns: NU

4. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea unei persoane de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile ? Răspuns: NU

5. Dreptul de autor al unei opere ştiinţifice, literare, artistice etc. este un drept nepatrimonial. Poate genera şi raporturi patrimoniale ? Răspuns: DA

6. Utilizarea termenului de izvoare ale dreptului civil semnifică existenţa atât a mai multor forme de exprimare a normelor de drept civil, cât şi existenţa, în cadrul aceleiaşi forme de exprimare, a mai multor surse de aceeaşi categorie, dar cu obiect de reglementare diferit ? Răspuns: DA

7. Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie comune cu alte ramuri de drept ? Răspuns: NU

8. Principalul izvor de drept civil îl constituie Codul de procedură civilă? Răspuns: NU

9. Raportul juridic civil este relaţia socială guvernată de norma juridică de drept civil ?

Răspuns: DA 10. Actul juridic este o acţiune umană, prin care nu s-a urmărit producerea

unor efecte juridice, dar care totuşi prin consecinţele ei, generează astfel de efecte ?

Răspuns: NU Universitatea SPIRU HARET

196

11. Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele: – caracter social – caracter dublu voliţional – egalitatea juridică a părţilor Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de trăsături definitorii ?

Răspuns: DA 12. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite, dar nu pot fi obligate părţile ? Răspuns: NU 13. Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic există o pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate activă sau pluralitate pasivă. Poate fi pluralitatea subiect al raportului juridic civil ? Răspuns: DA 14. Transmiterea de drepturi şi obligaţii poate fi:

– universală; – cu titlu universal; – cu titlu particular.

Testamentul mistic sau secret poate transmite drepturi inter vivos? Răspuns: NU 15. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt:

– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; – persoana pusă sub interdicţie

Pentru aceste persoane, actele juridice pot fi încheiate de reprezentanţii lor legali ?

Răspuns: DA 16. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se consideră că au

discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este una restrânsă.

Pot încheia aceştia acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor ? Răspuns: DA 17. La raportul juridic încheiat de persoana juridică participă un subiect

activ, numit creditor şi un subiect pasiv numit debitor. În acelaşi raport juridic, părţile pot fi atât subiect activ, cât şi subiect

pasiv ? Răspuns: DA 18. După criteriul persoanelor obligate, drepturile subiective civile se divid

în: – drepturi absolute şi drepturi relative Ambele sunt opozabile erga omnes ? Răspuns: NU


197

19. Obligaţiile conjuncte (divizibile) sunt acele obligaţii care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă.

Fiecare creditor sau fiecare debitor poate urmări sau poate fi urmărit, pentru întreaga creanţă ?

Răspuns: NU 20. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, dacă sunt

analizate după natura lor, sunt imobile, dar având în vedere ce vor deveni, părţile unui act juridic convin că acestea sunt mobile.

Această considerare are temei legal (este legală) ? Răspuns: DA 21. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot

face obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor.

Plajele, marea teritorială aparţin proprietăţii publice ? Răspuns: DA 22. Bunurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea unei

obligaţii ? Răspuns: DA 23. Fructele naturale, industriale, civile, sunt bunuri nefrugifere în

accepţiunea Codului civil ? Răspuns: NU 24. Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa

omului şi pot fi: naturale (naşterea, decesul) – forţa majoră – prescripţia – cvasidelictele

De producerea lor legea civilă leagă anumite efecte juridice ? Răspuns: DA

25. Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscri-sului constatator al manifestării de voinţă care are rol de mijloc de probă?

Răspuns: DA 26. Actele unilaterale, bilaterale sau multilaterale sunt clasificate după

efectele produse ? Răspuns: NU 27. Actele juridice constitutive sunt acele acte care dau naştere unui drept

subiectiv civil care nu a mai existat până în acel moment. Astfel de acte sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de

schimb, precum şi alte tipuri de contracte ? Răspuns: NU


198

28. Actele juridice cu titlu gratuit sau cu titlu oneros se clasifică după criteriul modului de formare ?

Răspuns: NU 29. Actele juridice civile nepatrimoniale sunt acele acte care nu pot fi

evaluate în bani şi privesc drepturile nepatrimoniale. Este donaţia un astfel de act ? Răspuns: NU 30. Capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care se

obligă, un obiect determinat şi o cauză licită sunt modalităţi ale actului juridic ?

Răspuns: NU 31. Este termenul un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, până la care se

amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului subiectiv ?

Răspuns: FALS 32. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la

identificarea cu izvoarele dreptului civil ? Răspuns: NU 33. Nulitatea absolută a actului juridic civil operează în următoarele cazuri:

– lipsa totală a consimţământului; – lipsa (nevalabilitatea) obiectului juridic civil; – frauda legii; – încălcarea ordinii publice.

Această enumerare are caracter doar exemplificativ ? Răspuns: ADEVĂRAT 34. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate sau

denumite şi caractere ale acestuia. Răspuns: DA 35. Este adevărat că pentru a fi valabil, actul autentic (art.1171 C.civ.)

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: – să fie semnat; – să fie îndeplinită condiţia pluralităţii de exemplare; – să fie îndeplinită condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei

,,bun şi aprobat”. Răspuns: FALS 36. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, este singura persoană fizică

lipsită de capacitatea de exerciţiu ? Răspuns: NU 37. Este adevărat că între mărturie şi mărturisire nu există nici o deosebire

sub aspectul forţei probante ? Răspuns: ADEVĂRAT


199

38. Forma ,,ad validitatem” (ad solemnitatem) este cerută de lege în cazul tuturor actelor juridice civile ?

Răspuns: NU 39. Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt comune

tuturor contractelor ? Răspuns: ADEVĂRAT 40. Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, ca o

contraprestaţie, şi constă în a da, a face sau a nu face ceva ? Răspuns: NU 41. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la

identificarea cu izvoarele dreptului civil ? Răspuns: NU 42. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate sau

denumite şi caractere ale acestuia. Răspuns: DA 43. Cum au definit romanii dreptul?

a) ca fiind ceea ce trebuie b) ca fiind respectul aproapelui c) ca fiind arta binelui şi echităţii

Răspuns: c) 44. În următoarea definiţie completaţi noţiunea căreia îi aparţine: „………………….. este posibilitatea, facultatea sau prerogativa

recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni”.

Răspuns: DREPTUL SUBIECTIV 45. Completaţi noţiunile lipsă:

„Drepturilor subiective le corespund obligaţiile: 1) …………..de a da, 2) …………sau a nu 3)……..” Răspuns: 1) CELORLALŢI MEMBRI AI SOCIETĂŢII; 2) DE A FACE; 3) FACE CEVA.

46. Cărei accepţiuni a dreptului aparţine definiţia următoare? „…………… este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului”.

Răspuns: DREPTUL OBIECTIV.


200


201

Partea a II-a

DREPT COMERCIAL


202


203

CAPITOLUL I

DREPTUL COMERCIAL. NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE, IZVOARE

I.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial

Noţiune. În doctrină dreptul comercial a fost diferit în diferite moduri. În esenţă, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat, alcătuită din normele juridice aplicabile faptelor de comerţ, precum şi celorlalte raporturi juridice la care iau parte persoanele care au calitatea de comerciant.

Noţiunea de comerţ îşi are originea în latinescul commercium, alcătuit la rândul lui din „cum” şi „merx”, care înseamnă „cu marfă”.

Activitatea comercială, aşa cum se va arăta la partea privind faptele de comerţ, cuprinde întreaga activitate economică, începând cu producerea bunurilor până la ajungerea lor la consumator inclusiv executarea de servicii şi prestarea de lucrări.

Stabilirea obiectului dreptului comercial înseamnă delimitarea sferei sale de aplicare. A fost făcută în funcţie fie de elementul subiectiv (sistemul subiectiv), fie de elementul obiectiv (sistemul obiectiv).

În sistemul subiectiv obiectul dreptului are în vedere persoana, el urmând să se aplice numai operaţiunilor efectuate de profesionişti, de comercianţi. În continuarea a ceea ce există în această concepţie, care este de influenţă germanică, orice operaţiune efectuată de un comerciant este considerată o operaţiune comercială.

În sistemul obiectiv obiectul dreptului se stabileşte având în vedere natura operaţiunii (comercialitatea). În acest sistem, care este de influenţă franceză, normele juridice de drept comercial se aplică actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor calificate de lege ca fapte de comerţ, fără să fie condiţionate de calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.

Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv care este însă completat cu un element subiectiv prin prevederile art. 4 din Codul comercial care prevede că sunt fapte de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.


204

Evoluţia dreptului comercial în România. În România, activitatea comercială, la începuturile sale, s-a desfăşurat pa baza regulilor cutumiare locale (norme obişnuielnice) dar şi a unor reguli ale negustorilor străini cu care s-au stabilit relaţii comerciale. Reguli scrise în domeniul comerţului se găsesc pentru prima dată în Codul lui Andronache Donici din 1814, unde se făcea vorbire despre „daravelile comerciale” şi „iconomicosul faliment”. Reguli sumare se întâlnesc şi în Codul lui Caragea din 1817 (Muntenia) şi Codul Calimach din 1928 (Moldova).

Regulamentele Organice (1831) au cuprins anumite reguli referitoare la comerţ şi la tribunalele de comerţ. În privinţa judecării pricinilor comerciale Regulamentele Organice prevedeau că acestea se vor judeca după „condica de comerciu a Franţei care se va traduce în limba românească”. Începând cu 1840, în Muntenia s-a aplicat o traducere a Codului comercial al Franţei, adoptat în 1807, în cadrul vastei opere de legiferare înfăptuită de Napoleon.

După Unirea Principatelor (1859) în timpul lui Cuza reglementarea de origine franceză a fost pusă în aplicare sub denumirea de „Condica de comerciu a Principatelor Unite Române”.

În 1887 a fost adoptat Codul comercial care este în vigoare şi astăzi. A avut ca model Codul comercial Italian din 1882, fiind însă influenţat şi de legislaţia germană.

În 1938 a fost elaborat un nou Cod comercial numit şi Codul comercial Carol al II-lea, care a şi fost adoptat de Parlamentul ţării şi care trebuia să intre în vigoare la 1 mai 1939. Datorită evenimentelor politice ale vremii, interne şi externe, Codul comercial Carol al II-lea nu a mai intrat în vigoare, aplicându-se în continuare Codul comercial din 1887.

În perioada socialistă, Codul comercial nu s-a mai aplicat în plan intern, relaţiile economice desfăşurându-se pe baza planurilor economice şi centralizării. În raporturile juridice comerciale externe la care participau întreprinderile economice româneşti a continuat să se aplice Codul comercial român.

În ce priveşte alcătuirea Codului comercial român, acesta este împărţit pe patru cărţi:

– Cartea I - Despre comerţ în general. Este împărţită pe 14 titluri: I - Dispoziţii generale; II - Despre faptele de comerţ; III - despre comercianţi; IV - Despre registrele comercianţilor; V - Despre obligaţiile comerciale în general; VI - Despre vânzare; VII - Despre raport; VIII - Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale; IX - Despre cambie şi despre CEC; X - Despre contul curent; XI - Despre mandatul comercial şi despre comision; XII - Despre contractul de transport; XIII - Despre contractul de asigurare; XIV - Despre gaj.

– Cartea II - Despre comerţul maritim şi despre navigaţie. Este împărţită în 9 subtitluri: I - Despre vase şi proprietarii lor; II - Despre căpitan; III - Despre


205

înrolarea şi salariile persoanelor echipajului; IV - Despre contractul de închiriere, V - Despre împrumutul maritim; VI - Despre asigurare în contra riscurilor navigaţiei; VII - Despre avarii şi despre contribuţie; VIII - Despre pagubele cauzate prin lovirea vaselor (abordaj); IX - Despre creanţele privilegiate.

– Cartea III - Despre faliment, împărţită în 8 subtitluri: I - Despre declaraţia de faliment şi despre efectele sale; II - Despre administrarea falimentului; III - Despre lichidarea pasivului; IV - Despre lichidarea activului; V - Despre repartiţia între creditori şi despre închiderea falimentului; VI - Despre încetarea şi suspendarea falimentului; VII - Dispoziţii privitoare la falimentul societăţilor comerciale; VIII - Despre infracţiuni penale în materie de faliment.

– Cartea IV - Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor cu 3 titluri: I - Despre exerciţiul acţiunilor comerciale; II - Despre prescripţie; III - Dispoziţii tranzitorii.

Unele dispoziţii ale Codului comercial sunt încă în vigoare, altele au fost abrogate prin intrarea în vigoare a unor acte normative noi adoptate după anul 1989. Au fost adoptate legi noi prin care fostele întreprinderi socialiste au fost transformate în societăţi comerciale şi regii autonome – Legea nr. 15/1990. A fost înfiinţat Registrul comerţului prin Legea nr. 26/1990 şi s-a adoptat o reglementare nouă privind societăţile comerciale – Legea nr. 31/1990, iar falimentul a fost reglementat prin Legea nr. 64/1995.

I.2. Corelarea cu alte ramuri de drept

a) Cu dreptul civil Dreptul civil reprezintă dreptul comun. Art. 1 din Codul comercial

dispune astfel: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă. (2) Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”

b) Cu dreptul procesual civil La fel ca şi în cazul dreptului civil, în afara dispoziţiilor exprese din Codul

comercial, exerciţiului acţiunilor comerciale îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă (conform art. 889 Cod comercial).

c) Cu dreptul comerţului internaţional Raporturilor comerciale cu element de extraneitate le sunt aplicabile

convenţiile sau uzanţele internaţionale. În spaţiul Uniunii Europene se manifestă tendinţa de armonizare şi unificare.

d) Cu dreptul penal În legile comerciale sunt numeroase dispoziţii care incriminează încălcări

a regulilor comerciale. În acelaşi timp, unele dispoziţii din dreptul comercial fac trimitere la dispoziţiile Codului penal.


206

e) Cu dreptul financiar public Activităţii comerciale îi sunt aplicabile numeroase dispoziţii ce ţin de

dreptul financiar public, în special în ce priveşte veniturile cuvenite bugetului public naţional: impozitul pe profit, impozitul pe dividende, TVA, accize, taxe vamale, impozite pe clădiri, terenuri, firme, înregistrarea fiscală etc.

f) Cu dreptul administrativ Legăturile dreptului comercial cu dreptul administrativ privesc în primul rând

constituirea şi înregistrarea comercianţilor, dar şi alte elemente privind activitatea lor ţinând de avizarea desfăşurării activităţii – avize de la pompieri, poliţia sanitar-veterinară, protecţia consumatorului, sancţionarea contravenţiilor ş.a.

I.3. Izvoarele dreptului comercial

a) Izvoarele normative Izvoarele formale ale dreptului comercial pot fi: – specifice dreptului comercial; – comune cu alte ramuri de drept. Constituţia României ca lege fundamentală este izvor de drept şi pentru

dreptul comercial. Art. 135 din Constituţie conţine următoarele prevederi: „(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; (…) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

Principalul izvor specific de drept comercial îl constituie Codul comercial, adoptat prin Decretul-lege nr. 1233/1887, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 31/10 mai 1887. Acesta defineşte principalele instituţii de drept comercial.

Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai principalele reglementări comerciale, acesta fiind completat de legi comerciale speciale. Noţiunea de lege poate fi înţeleasă stricto sensu, adică numai legile adoptate de Parlament şi actele normative egale ca forţă juridică (ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), sau lato sensu incluzând şi celelalte reglementări emise de autorităţile statului (hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucţiuni ale miniştrilor, norme metodologice ş.a.). Sunt astfel de legi: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (completată şi modificată); Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului (completată şi modificată); Legea


207

nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul; Legea nr. 58/1934 asupra CEC-ului; Legea nr. 11/1991privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori; Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; Legea concurenţei nr. 21/1996; Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri ş.a.

Codul civil şi legile civile speciale. Codul civil reprezintă principalul izvor de drept comun şi se aplică acolo unde Codul comercial nu dispune. Dintre legile civile care interesează dreptul comercial amintim Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

b) Izvoarele interpretative (mediate) Uzurile comerciale (obiceiul sau cutuma) sunt reguli rezultând din practica

comercială, folosite vreme îndelungată şi percepute ca obligatorii. Uzurile pot fi: – locale – aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau

regiune; – speciale – ţin de obiectul contractelor (ex.: comerţul cu cereale) sau al

profesiunii (agenţii de bursă); – generale – aplicabile întregului ansamblu de relaţii comerciale

(ex.: dacă într-un contract nu s-au stipulat precizări cu privire la calitatea mărfii, aceasta va fi cea locală şi comercială, potrivit uzanţelor de concurenţă loială).

Uzurile, în unele cazuri, pot să capete şi consacrare legislativă şi în acest caz ele nu mai sunt convenţionale sau de fapt, ele devenind uzuri normative.

Uzurile convenţionale sau de fapt îşi trag forţa din voinţa părţilor, care, în virtutea autonomiei de voinţă, alcătuiesc contractele aşa cum se înţeleg. La început, au un caracter spontan, apoi, prin spirit de imitaţie sunt acceptate şi de alţi profesionişti, dobândind un caracter colectiv, implicând o practică de masă. Adeseori uzurile sunt consacrate sub forma clauzelor tip la care părţile pot adăuga elemente de individualizare.

Doctrina este un izvor mediat de drept. La fel şi în dreptul comercial unde este un instrument important de interpretare şi aplicare a legilor.

Practica judiciară (jurisprudenţa) este tot un izvor mediat, soluţiile instanţelor contribuind la interpretarea legilor de către destinatarii lor.

Principiile dreptului comercial. Unii autori le mai numesc şi principii generale ale dreptului comercial. Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei călăuzitoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Cele care acţionează la nivelul unei ramuri de drept sunt principii ale respectivei ramuri de drept (civil, penal, comercial ş.a.). Se face distincţie între principii juridice structurale şi principii juridice ideologice. Principiile structurale provin sau,


208

cel puţin, pretind a proveni din drept. ele sunt „axiome” ascunse de către structura logică a sistemului de drept sau unele ramuri ale sale. Principiile ideologice nu se bucură de un sprijin instituţional. Ele se aplică cu scopul de a limita aplicarea anumitor reguli de drept.

Doctrina şi jurisprudenţa au identificat şi afirmat ca principii ale dreptului comercial următoarele:

1. în comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obţinerea de profit;

2. în comerţ, întotdeauna banii sunt fructiferi (frugiferi). Orice sumă de bani ajunsă la scadenţă, în cazul obligaţiilor comerciale, produce dobândă fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului; art. 43 Cod comercial prevede: „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile”.

Jurisprudenţă

- Speţă - Dividende. Data scadenţei. Dobânzi

Prin acţiunea formulată, F.P.S. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta

S.C. S. S.A. pentru a fi obligată la plata sumei de 4.612.968 lei, reprezentând daune-interese moratorii pentru plata cu întârziere a dividendelor datorate pe anul 1996, calculată la nivelul dobânzilor B.R.D.

Judecătoria Piteşti, prin sentinţa nr. 142/2001, a admis acţiunea pentru 1.687.072 lei, reţinând că daunele-interese moratorii se datorează de la 31 decembrie 1997 la o dobândă echivalentă cu taxa de scont a B.N.R. de 40% pe an.

Apelul a fost respins de Tribunalul Argeş, prin decizia nr. 298/C/2001, în considerentele căreia s-a arătat că, nefiind stabilit un termen de plată pentru dividende şi cum impozitul aferent se varsă la sfârşitul anului, numai de la această dată pot curge dobânzile care trebuie stabilite la nivelul taxei oficiale a scontului B.N.R.

Recursul reclamantei a fost admis, iar Curtea a casat decizia şi a trimis pricina spre rejudecare aceluiaşi tribunal.


209

- continuare speţă - Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, sub aspectul nivelului dobânzii

comerciale acordate, concluzia instanţelor este corectă, deoarece singurul criteriu obiectiv şi în acelaşi timp flexibil este reprezentat de dobânda pieţei cu raportare la taxa de scont a B.N.R., soluţie practică însuşită şi de O.G. nr. 9/2000 care a intrat în vigoare ulterior.

Sub aspectul datei de la care se datorează însă dobânzile, instanţa de recurs a făcut trimitere la dispoziţiile art. 43 C. com. şi art. 111 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 43 C. com., dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenţă chiar dacă ele nu au fost stabilite prin contract între părţi, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Ca urmare a aprobării bilanţului şi a contului de profit şi pierderi aferente exerciţiului financiar încheiat, potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990, republicată, cuantumul şi distribuirea dividendelor s-au stabilit de adunarea generală a acţionarilor pentru fiecare acţionar şi din acel moment devine un drept de creanţă individual al acestora. Dacă acţionarul acceptă plata la o dată ulterioară, data respectivă va fi considerată scadenţă.

Plata cu întârziere a dividendelor angajează răspunderea societăţii care este obligată la plata dobânzii în condiţiile art. 43 C. com.

Printr-o expertiză contabilă s-a stabilit cuantumul daunelor-interese moratorii începând cu 1 octombrie 1997, dată până la care părţile au convenit

să fie achitate dividendele stabilite. C.A. Piteşti, decizia nr. 154/R-C/13.03.2002


210

Jurisprudenţă

- Speţă - Momentul începerii curgerii daunelor-interese

moratorii în raporturile comerciale. Plata dobânzilor pentru neexecutarea obligaţiei în valută

Prin acţiunea sa formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumelor de 2.765.722.199 lei, cu titlu de preţ, şi 199.835.951 lei reprezentând dobânzi.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 1033/C/2001, a admis în parte acţiunea, obligând-o pe pârâtă numai la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că pe parcursul soluţionării cauzei preţul a fost achitat, iar dobânzile nu se pot acorda întrucât părţile stabilind valoarea mărfii livrate în dolari, variaţiile monedei naţionale nu afectează valoarea reală a creanţei.

Soluţionând recursul reclamantei, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 29/R-C/2002, admiţând această cale de atac, a modificat în partea sentinţa, obligând-o pe pârâtă şi la plata dobânzilor solicitate şi a cheltuielilor de judecată aferente aceste sume.

La pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că preţul convenit de părţi pentru mărfurile livrate de reclamantă a fost stabilit în dolari SUA/tonă, plătibil în lei la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii. În condiţiile în care dobânda reprezintă preţul folosirii banilor altuia şi în acelaşi timp o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiei, nu se poate susţine că astfel s-ar acorda o dublă despăgubire.

Curgerea de drept a dobânzilor de la data scadenţei, conform art. 43 C. com., nu este condiţionată de stabilirea preţului în lei, fiind suficient ca obiectul obligaţiei să fie o sumă de bani, indiferent în ce monedă este stabilită.

Stabilirea preţului în dolari SUA asigură realizarea exactă a prevederilor contractului, în timp ce dobânda acoperă prejudiciul încercat de creditoare prin neexecutarea la scadenţă a obligaţiei în bani, prejudiciu care este prezumat de lege.

C.A. Piteşti, decizia nr. 29/R-C/2002


211

Jurisprudenţă

- Speţă - Obligaţia comercială

Chiar dacă aportul la capitalul social nu este purtător de dobândă şi

dividendele îşi au izvorul în capitalul social, obligaţia de plată a dividendelor este comercială, astfel încât, potrivit art. 43 C. com., dobânzile curg de drept de la data când creanţa acţionarului asupra dividendelor a devenit certă, lichidă şi exigibilă.

C.S.J. s. com. dec. nr. 2172/2003

3. în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regulile care

favorizează circulaţia. Este o problemă de interpretare, de cunoaştere a sensului şi conţinutului voinţei părţilor care, în mod indubitabil, au dorit ca acordul lor de voinţă să producă efecte juridice.

4. contractarea în favoarea celui de-al treilea (terţ) este obişnuită. Mandatul, reprezentarea sunt instituţii juridice frecvent folosite în dreptul comercial.

Sunt autori care menţionează ca principii ale dreptului comercial şi următoarele:

– în dreptul comercial autonomia de voinţă este mai largă decât în dreptul civil. Spre deosebire de dreptul civil unde se caută a se afla voinţa internă a contractanţilor, în dreptul comercial contează voinţa declarată. Reglementarea comercială are în vedere regularitatea obiectivă a unei operaţiuni şi nu aspectele subiective, resorturile interne care au determinat încheierea contractului.;

– aparenţa are o mai largă aplicabilitate în dreptul comercial decât în dreptul civil. Dreptul comercial nu este preocupat întotdeauna de cunoaşterea realităţii drepturilor, limitându-se la aparenţă, cercetând doar regularitatea, cum este cazul titlurilor comerciale de valoare, unde condiţiile de formă sunt foarte riguroase, iar îndeplinirea lor conferă validitatea fără a mai cerceta cauza juridică a actului, aşa cum se întâmplă în dreptul civil.


212

CAPITOLUL II

FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE

II.1. Faptele de comerţ Codul comercial enumeră aceste fapte de comerţ, după cum urmează: „Art. 3 - Legea consideră ca fapte de comerţ: 1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în

natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea, spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;

2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3. contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ;

4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; 5. orice întreprindere de furnituri; 6. întreprinderile de spectacole publice; 7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; 8. întreprinderile de construcţii; 9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;

10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde;

11. operaţiunile de bancă şi schimb; 12. operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale; 13. întreprinderile de transporturi de persoane atât pe apă, cât şi pe uscat; 14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri; 15. construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase

pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;

16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul de mare şi la navigaţie;

17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii; Universitatea SPIRU HARET

213

18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei; 19. depozitele pentru cauză de comerţ; 20. depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra

recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, libere de ele. Art. 4 din Codul comercial mai prevede că se socotesc fapte de comerţ în

afara celor enumerate şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.

Tot Codul comercial la art. 5 mai prevede că nu se poate considera ca fapte de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori familiei sale, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau după cel pe care l-a cultivat (art. 6).

Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de comerţ numai în ce-l priveşte pe asigurător (art. 6).

Codul comercial mai prevede la art. 56 că, dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acelui act, legii comerciale, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comerciantului şi de cazurile în care legea dispune altfel.

Distingem, din aceste reglementări, două situaţii: (1) – actele şi operaţiunile definite la art. 3 ca fapte de comerţ sunt supuse

legilor comerciale, indiferent de persoana care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant);

(2) – art. 7 din C. Com. dispune că, este comerciant şi, în consecinţă, supus legilor comerciale, orice persoană care săvârşeşte, cu caracter profesional, una din faptele de comerţ definite la art. 3. După dobândirea calităţii de comerciant, toate actele juridice şi operaţiunile comerciantului sunt considerate, în temeiul art. 4, ca fiind fapte de comerţ şi, prin urmare, sunt supuse legilor comerciale.

Folosirea de către legiuitor a termenului de fapte de comerţ denotă intenţia de a supune legilor comerciale nu numai raporturile juridice decurgând din acte juridice, aşa cum sunt definite ca manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce efecte juridice, ci şi raporturile juridice decurgând din faptele juridice (adică acele manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a produce sau oricare alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice).

În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în: – fapte de comerţ obiective în care sunt incluse actele juridice şi

operaţiunile determinate de lege şi producătoare de efecte juridice în temeiul legii, indiferent de calitatea autorului lor;

– faptele de comerţ subiective - includ actele şi faptele săvârşite de un comerciant.


214

În doctrina modernă au fost distinse şi unele subcategorii cum ar fi: – la faptele de comerţ obiective se distinge între faptele de

comerţ obiective după natura lor şi fapte de comerţ obiective datorită formei lor;

– la faptele de comerţ obiective au mai fost introduse şi faptele de comerţ conexe, acestea fiind cele care dobândesc acest caracter datorită legăturii lor cu anumite fapte de comerţ, ex.: cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni, depozitele pentru cauză de comerţ, contul curent, cecul, mandatul, comisionul, consignaţia, gajul, fidejusiunea.

Enumerarea din Codul comercial nu este una limitativă, ci una exemplificativă.

Definirea actelor de comerţ are la bază mai multe teorii: – teoria speculaţiei potrivit căreia actul de comerţ este unul de speculaţie

făcut în scopul obţinerii de profit. Acest criteriu răspunde realităţii, comerciantul prin acţiunea sa urmărind obţinerea unui profit, el nelucrând dezinteresat. Au fost formulate obiecţii: 1) sunt şi operaţii civile care au caracter speculativ; 2) sunt şi fapte comerciale care nu realizează profit: vânzarea în pierdere, vânzarea promoţională pentru atragerea clientelei, distribuirea gratuită de produse pentru reclamă. Este de observat însă că scopul final este tot profitul;

– teoria circulaţiei potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat printr-o întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1) sunt şi acte străine circulaţiei mărfurilor (ex.: agenţiile de afaceri); 2) există şi întreprinderi cu caracter civil (exploataţiile agricole);

– teoria întreprinderii potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat printr-o întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1) Sunt şi acte de comerţ care nu se realizează printr-o organizare care implică o întreprindere (ex.: activitatea agenţilor de bursă); 2) există şi întreprinderi cu caracter civil (exploataţiile agricole);

– teoria mixtă care îmbină mai multe criterii (ex.: criteriul profitului şi cel al circulaţiei).

Nu au fost incluse în categoria faptelor de comerţ activitatea de educaţie şi învăţământ, profesiile liberale, jocurile de întrajutorare.


215

Jurisprudenţă

- Speţă - Instanţa competentă. Acţiunea în rezilierea unui contract de închiriere. Evacuare. Litigiu privind un imobil care face parte din fondul de comerţ

La 8 februarie 2002, D.I. a formulat contestaţie în anulare în temeiul

dispoziţiilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit litigiul soluţionat irevocabil prin decizia nr. 592/R-C/10.12.2001 a fost apreciat că are natură comercială, iar calea de atac a fost considerată recurs în loc de apel, deoarece instanţele se aflau în faţa unui litigiu civil.

Soluţionând contestaţia, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că pricina dedusă judecăţii constituie un litigiu comercial, atât din punct de vedere subiectiv, cât şi din punct de vedere obiectiv.

Astfel, s-a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com., dacă un act este comercial pentru una din părţi, toţi ceilalţi contractanţi sunt supuşi legii comerciale, iar în speţa dedusă judecăţii pârâta era o societate comercială.

Pe de altă parte, obiectul cauzei era reprezentat de rezilierea unui contract de închiriere, de evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la plata chiriei.

Neînţelegerile deduse judecăţii priveau, aşadar, nu imobilul în sine, ci imobilul ca element al fondului de comerţ, aspect faţă de care, în mod corect, instanţele au apreciat natura comercială a litigiului şi faptul că nu se poate declara apel, ci numai recurs împotriva hotărârii de fond.

C.A. Piteşti, decizia nr. 149/R-C/13.03.2002

II.2. Întreprinderile

Codul comercial, în definirea faptelor de comerţ face vorbire de întreprinderi – art. 3 pct. 5 – orice întreprindere de furnituri; 6 – între-prinderile de spectacole publice; 7 – întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; 8 – întreprinderile de construcţii; 9 – întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie; 10 – întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde.

Etimologic, întreprindere vine de la a întreprinde, adică a face. În sensul Codului comercial, întreprinderea presupune o organizare şi un scop –organizarea unui întreprinzător în scopul obţinerii unui profit, prin fapte de comerţ. Întreprinderea poate fi individuală sau societară.


216

Definirea întreprinderilor menţionate în Codul comercial: – întreprinderea de furnituri este activitatea organizată prin care

întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau predarea unor bunuri, la anumite termene, contra unui preţ;

– întreprinderile de spectacole publice sunt cele organizate în vederea punerii la dispoziţia publicului a operelor teatrale, muzicale, sportive sub formă de concerte, spectacole, întreceri sportive. Condiţia este existenţa unei activităţi organizate;

– întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri au ca scop facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar. Întreprinderea de comision realizează intermedieri pe bază de comision. Agenţiile sau oficiile de afaceri intermediază între comerciant şi clientelă (ex.: agenţiile de voiaj, publicitate);

– întreprinderile de construcţii sunt activităţi organizate, în scopul realizării, în regim comercial, de construcţii. Acestea pot privi construcţii civile (locuinţe) sau industriale (spaţii de producţie, îmbunătăţiri funciare, drumuri, poduri, reţele energetice sau de transport: feroviar, petrolier etc.).

II.3. Domenii care constituie monopol al statului

Legea defineşte monopolul de stat ca fiind dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz (activităţile economice constituind monopol de stat şi condiţiile de exercitare a acestora.

Constituie monopol de stat următoarele domenii şi activităţi: – fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor; – producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care

conţin substanţe stupefiante; – extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor

preţioase şi a pietrelor preţioase; – producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; – fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a

alcoolului şi băuturilor spirtoase distilate. Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consum propriu;

– fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;

– organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; – organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive. Administrarea monopolurilor de stat arătate se face de către Ministerul

Finanţelor Publice. Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de către agenţi economici cu capital de stat şi privat, inclusiv de către producători individuali, după caz, pe bază de licenţe eliberate de Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.

Efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute de Codul comercial sau alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege, constituie activităţi comerciale ilicite şi este sancţionată de lege.


217

CAPITOLUL III

COMERCIANŢII

III.1. Definiţie

Codul Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi necomercianţii. Reglementările comerciale se aplică oricărei persoane care săvârşeşte faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C. com, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.

Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului. Acesta se limitează la a preciza cine are calitatea de comerciant. Art. 7 prevede că: „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi socie-tăţile comerciale”. Art. 9 vine în completare şi precizează expres că este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale, orice persoană care, într-un chip accidental, face o operaţie de comerţ deşi nu este considerată comerciant. Mai precizează Codul comercial că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant.

III.2. Categoriile de comercianţi

Principalele categorii de comercianţi, dar care nu sunt singure, sunt: – comercianţii persoane fizice (comercianţi individuali); – societăţile comerciale (comercianţii colectivi).

III.2.1. Persoanele fizice

Persoanele fizice au calitatea de comercianţi dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional. Persoana fizică are deci calitatea de comerciant când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional atât în mod independent, cât şi în cazul când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale sau în asociaţiile în participaţiune reglementate de art. 251-256 Cod comercial.

III.2.2. Societăţile comerciale

Societăţile comerciale sunt atât cele înfiinţate în baza Legii nr. 31/1990, cât şi cele înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice socialiste în temeiul Legii nr. 15/1990.


218

Prin Legea nr. 15/1990, pentru reorganizarea unor foste unităţi economice de stat au fost create regiile autonome. Acestea desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Societăţile comerciale pot fi constituite într-una din următoarele forme: – societate în nume colectiv; – societate în comandită simplă; – societate pe acţiuni; – societate în comandită pe acţiuni; – societate cu răspundere limitată. a) Societatea în nume colectiv – este forma tipică a societăţilor de

persoane. Este societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

b) Societatea în comandită simplă – se caracterizează prin existenţa a două categorii de asociaţii:

– comanditaţii – care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar; – comanditarii – care răspund numai în limita aportului lor. Acest tip de societate a apărut în Evul Mediu când deţinătorii de capitaluri nu

le puteau valorifica fie datorită faptului că dreptul canonic nu le permitea să dea împrumuturi cu dobândă, fie datorită faptului că nu puteau exercita profesiunea de comerciant dată fiind situaţia lor socială (clerici, nobili, militari). Aceştia, în baza unui contract numit commenda, încredinţau sume de bani unor căpitani de corăbii sau unor negustori pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Ei riscau numai sumele încredinţate. Societatea avea la bază încrederea.

Deci societatea în comandită simplă este o societate constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).

c) Societatea pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea mai multor persoane (minim 5 în legea română) care contribuie la formarea capitalului social prin anumit cote de participare, reprezentate prin titluri numite acţiuni, în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.

d) Societatea în comandită pe acţiuni. La fel ca şi societatea în comandită, are două categorii de asociaţi – comanditari şi comanditaţi, care răspund în aceleaşi condiţii. Deosebirea constă în faptul că în acest caz capitalul social este împărţit în acţiuni, la fel ca la societăţile comerciale. este o formă rar întâlnită.


219

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri inclusiv sume de bani, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile societăţii în limita aportului lor. Pot exista şi societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic.

Mai au calitatea de comerciant: – organizaţiile cooperatiste; – micii meseriaşi.

III.2.3. Asociaţiunea în participaţiune

Este reglementată de art. 251-256 din Codul comercial. Asociaţiunea în participaţiune are loc numai când un comerciant sau o

societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului comerţ. Poate să se realizeze şi pentru operaţiunile comerciale făcute de necomercianţi. În raporturile cu terţii nu constituie persoană juridică distinctă de participanţii la asociaţiune. Terţii nu au nici un drept şi nu se obligă decât faţă de acela cu care au contractat.

Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune chiar dacă ei au fost cei care le-au procurat, dar pot stipula că lucrurile ce le-au adus în asociaţiune să le fie restituite în natură şi dacă acest lucru nu este posibil de făcut să fie despăgubiţi pentru pierderea suferită. Asociaţiunea în participaţiune este scutită de formalităţile stabilite pentru societăţi dar trebuie probată prin act scris.

Jurisprudenţă

- Speţă - Asociere în participaţiune

În privinţa asocierii în participaţiune, care se concretizează în contractul de

asociere în participaţiune, nici o dispoziţie legală nu impune împărţirea beneficiilor în mod egal sau participarea la pierderi în mod egal, întrucât s-ar încălca libertatea de voinţă a părţilor şi s-ar nesocoti caracterul dispozitiv al normelor care reglementează această formă contractuală. De asemenea, sunt interzise aşa-numitele clauze leonine, care-i favorizează pe unii asociaţi în detrimentul celorlalţi, întrucât s-ar încălca un principiu fundamental, privind egalitatea părţilor în tratarea unei afaceri comerciale.

C.S.J. s. com. dec. nr. 1851/2003


220

Jurisprudenţă - Speţă -

Asociere în participaţiune

Clauza inserată în contractul de asociere în participaţiune, prin care se stabileşte în

favoarea uneia dintre părţi dreptul la o cotă minimă fixă din profit, indiferent de profitul realizat, nu este o clauză leonină, lovită de nulitate, conform art. 1513 C. civ., pentru că, în acest mod, partea nu şi-a atribuit totalitatea câştigurilor şi neparticiparea la pierderi.

C.S.J. s. com. dec. nr. 2894/2003

III.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală

Asociaţiunea de asigurare mutuală are scopul de a împărţi între asociaţi pierderile cauzate prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii. În raporturile cu terţii este o persoană juridică distinctă de persoana asociaţilor.

III.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.)

Sediul materiei îl constituie art. 118-231 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Grupul de interes economic reprezintă o creaţie juridică relativ recentă în lume. El a cunoscut consacrare legislativă, pentru prima oară, în Franţa în anul 1967. Funcţionarea lui multiplă, succesul şi statutul său original consacrat în legislaţia franceză au condus la necesitatea reglementării acestei instituţii şi pe plan european. Consecinţa o reprezintă adoptarea Regulamentului nr. 2137 din 25 iulie 1985 privind grupurile europene de interes economic, menite să faciliteze cooperarea economică sub forma acestei instituţii între persoanele fizice şi juridice din statele membre ale Uniunii Europene.

În România, grupul de interes economic este o instituţie juridică şi comercială cu caracter de noutate, fiind reglementat pentru prima oară prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Tot aici sunt reglementate şi grupurile europene de interes economic. Aceste noi entităţi au un rol mai mult de definire a unei strategii comune a unor agenţi economici şi de coordonare a dezvoltării activităţii acestora.


221

Grupul de interes economic reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, al căror număr de membri nu poate depăşi douăzeci, constituit pe o durată determinată, în scopul înlesnirii şi dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi a rezultatelor activităţii acestora.

În cadrul grupului de interes economic rolul primordial îl joacă membrii asociaţi, nu capitalul. În consecinţă, una din trăsăturile grupului de interes economic o constituie răspunderea nelimitată şi solidară a membrilor săi faţă de obligaţiile grupului. De aici putem observa că o serie din caracteristicile societăţilor comerciale, în special al celor de persoane, le întâlnim la grupul de interes economic. De exemplu, regimul drepturilor conferite membrilor în baza deţinerii de părţi de interes, precum şi motivele de dizolvare a grupului sunt similare celor prevăzute pentru societăţile de persoane.

Grupurile de interes economic sunt persoane juridice cu caracter sui-generis. Ele permit exploatarea în comun de către membrii grupului a anumitor mijloace de producţie, care le permite desfăşurarea activităţilor proprii într-un mod mult mai eficient şi cu costuri mai mici decât dacă această exploatare ar fi exercitată în mod izolat.

Un aspect interesant de reţinut este faptul că legiuitorul a conferit grupului de interes economic o ambivalenţă conceptuală şi funcţională care permite acestora să se plaseze atât în sfera civilă, cât şi în cea comercială. Astfel, grupul de interes economic poate avea atât calitatea de comerciant, cât şi pe cea de necomerciant. Se poate constitui atât cu capital, cât şi fără capital, iar în situaţia în care membrii săi decid afecta-rea unui anume capital pentru desfăşurarea activităţii grupului, nu se impune o valoare minimă a capitalului, iar aporturile pot avea orice natură.

Formalităţile de constituire a grupului de interes economic sunt similare celor aplicabile societăţilor comerciale.

Titlurile de participare la grupul de interes economic se numesc părţi de interes, însă legea nu detaliază asupra naturii juridice şi efectelor acestora.

Grupul de interes economic este o persoană juridică având scop patrimonial, care poate să aibă sau nu calitatea de comerciant. Se constituie prin asocierea, pe o durată determinată, a două sau mai multe persoane fizice sau juridice şi are ca scop înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi şi pentru îmbunătăţirea respectivei activităţi economice.

În actul constitutiv al grupului trebuie înscris obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi natura comercială sau necomercială a activităţii. Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă un caracter accesoriu faţă de aceasta.


222

Numărul membrilor grupului de interes economic nu poate fi mai mare de douăzeci.

În ce priveşte activitatea grupului de interes economic, prin lege au fost stabilite o serie de interdicţii şi limitări:

– interdicţia de a exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare ori de supraveghere a activităţii membrilor săi sau a unei alte persoane juridice, în special în domeniile personalului, finanţelor şi investiţiilor;

– interdicţia de a deţine titluri de participare (acţiuni, părţi sociale sau de interes) la una dintre societăţile comerciale membre. Aceste lucru este permis doar în măsura în care deţinerea titlurilor este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului şi dacă se face în numele membrilor;

– limitarea numărului de personal angajat la cel mult 500 persoane; – interdicţia folosirii de către o societate comercială sau societate civilă în

scopul creditării, în alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 a unui administrator ori director al societăţii comerciale sau a soţului, rudelor sau afinilor până la gradul IV;

– interdicţia de mai sus este valabilă şi pentru transmitere de bunuri dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la care persoanele arătate au o cotă de cel puţin 20% din capitalul social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale respective este filiala celeilalte;

– interdicţia de a fi membru al altui grup de interes economic sau grup european de interes economic.

Răspunderea membrilor grupului de interes economic este nelimitată pentru obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi. Creditorii grupului de interes economic trebuie să se îndrepte mai întâi împotriva acestuia şi dacă acesta nu plăteşte în 15 zile de la data punerii în întârziere se pot îndrepta împotriva membrilor grupului.

III.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)

La fel ca şi grupul de interes economic se constituie prin asocierea a două sau mai multe persoane fizice sau juridice, este constituită pe o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Se constituie în baza unui act constitutiv, având obligaţia înmatriculării sale în registrul special desemnat în acest scop de statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.

Deosebirea între G.E.I.E. şi grupul de interes economic este că poate fi constituit şi pe o perioadă nedeterminată şi prin faptul că membrii săi pot fi companii sau firme, precum şi alte persoane juridice de drept public sau privat, înfiinţate conform legislaţiei unui stat membru al U.E. şi care au sediu social,


223

precum şi centrul principal sau de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din U.E. mai pot fi membri G.E.I.E. şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat membru al U.E.

În ce priveşte compunerea, G.E.I.E. trebuie să fie alcătuit din minim 2 membri care pot fi ori două companii, firme ori persoane juridice, ori două persoane fizice din cele arătate mai sus, ori o companie, firmă, persoană juridică şi o persoană fizică din cele arătate, având centre principale de conducere şi de gestiune a activităţii statutare în state membre diferite.

Reglementarea funcţionării G.E.I.E. în România este făcută prin art. 232-238 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa filiale şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică. Înfiinţarea acestora este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru G.E.I.E.

G.E.I.E. nu este supus autorizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările ulterioare.

III.3. Dobândirea calităţii de comerciant

III.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică

Din art. 7 Cod comercial rezultă două condiţii: a) să săvârşească acte de comerţ obiectiv; b) actele de comerţ să fie săvârşite ca profesie obişnuită. În doctrină au mai fost formulate două condiţii: 1) faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu; 2) condiţia existenţei autorizaţiei administrative. Această ultimă condiţie a fost contestată fiind considerată o condiţie pentru exercitarea comerţului şi nu pentru dobândirea calităţii.

III.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale

Deoarece scopul constituirii ei este tocmai desfăşurarea unei activităţi comerciale, condiţia este de a se constitui cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

III.4. Dovada calităţii de comerciant

– În cazul persoanelor fizice. Este o stare de fapt ce trebuie probată în sensul că a săvârşit una sau mai multe fapte de comerţ ca profesiune obişnuită


224

şi în nume propriu, nefiind suficiente existenţa autorizaţiei, înmatricularea fondului de comerţ, plata taxelor şi impozitelor, titulatura.

– În cazul societăţii comerciale. Este suficientă dovedirea constituirii societăţii în condiţiile legii.

III.5. Încetarea calităţii de comerciant

– În cazul persoanelor fizice. Încetează atunci când nu mai săvârşeşte acte obiective de comerţ cu caracter profesional. Ea poate fi şi temporară. Trebuie să fie efectivă.

– În cazul societăţilor comerciale. are loc în momentul încetării ei ca persoană juridică prin dizolvare şi lichidare. Poate avea loc prin: împlinirea termenului pentru care a fost constituită; imposibilitatea realizării obiectului de activitate; prin hotărârea adunării generale.

III.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

Comercianţii au următoarele obligaţii profesionale: – obligaţia de publicitate prin înregistrarea la Oficiul Registrului

Comerţului; – obligaţia de ţinere a registrelor comerciale. Societăţile comerciale pe

acţiuni, spre exemplu, pe lângă evidenţele prevăzute de lege, conform art. 172-181 din Legea nr. 31/1990 (republicată), trebuie să ţină următoarele registre:

- un registru al acţionarilor, care să arate, după caz, numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor, cu acţiuni nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută de un registru independent privat al acţionarilor, conform Legii nr. 52/1994;

– un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale; – un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie; – un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie; – un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în

exercitarea mandatului lor; – un registru al obligaţiunilor, care să arate totalul obligaţiunilor emise

şi al celor rambursate, precum şi numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidenţa obligaţiunilor emise în forma dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută conform Legii nr. 52/1994.

– obligaţia de exercitare a comerţului în limita concurenţei loiale.


225

CAPITOLUL IV

AUXILIARII COMERCIANŢILOR

Persoanele care cooperează cu comercianţii şi le reprezintă interesele sau le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale sunt auxiliari ai comercianţilor.

Aceştia pot fi: auxiliari dependenţi, când sunt în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt remuneraţi de aceştia sau auxiliari independenţi, când au calitatea de comercianţi.

Sunt auxiliari dependenţi: prepuşii, comişii pentru negat şi comişii pentru negoţ. Sunt auxiliari independenţi: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Codul comercial, la art. 401, face vorbire şi despre reprezentanţii caselor comerciale sau societăţilor străine cărora li se aplică dispoziţiile privind prepuşii.

IV.1. Prepuşii comercianţilor

Instituţia prepusului este reglementată de art. 392-400 Cod comercial. Prepusul este persoana însărcinată cu comerţul patronului său, fie la locul unde acesta îl exercită, fie în alt loc (art. 392). El îl substituie pe comerciant, fiind împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi îl reprezintă pe patron în toate actele. Calitatea are la bază contractul de muncă. Puterile prepusului: reprezentarea este generală, permanentă şi legată de un anumit loc. Întinderea puterilor: Mandatul prepusului poate fi expres, situaţie în care trebuie înregistrat, sau tacit, situaţie în care se presupune că este general, patronul neputând opune terţilor vreo restricţie decât dacă probează că aceştia o cunoşteau la momentul contractării (art. 395). Mandatul este limitat de limitele comerciantului, prepusul neputând face acte pe care nu le-ar putea face comerciantul însuşi; prepusul nu poate face acte contrare scopului pentru care a fost numit, cum ar fi vânzarea fondului de comerţ; prepusul nu poate folosi capitalul în folosul său şi nici nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să facă operaţiuni pe cont propriu sau în contul altuia de natura celor cu care a fost însărcinat. În toate actele este obligat să aducă la cunoştinţă calitatea sa.


226

IV.2. Reprezentarea

În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul comercial nu cuprinde alte reglementări, doctrina elaborând o teorie generală a reprezentării. Reprezentarea constă în încheierea de către o persoană (reprezentant) de acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama reprezentatului.

Reprezentarea poate fi: – legală – decurgând din lege; – convenţională, când împuternicirea vine de la reprezentat. Condiţiile reprezentării sunt: 1) existenţa împuternicirii (generală sau specială); 2) intenţia de a reprezenta; 3) voinţa valabilă a reprezentantului. Efectele juridice între reprezentat şi terţ sunt: a) actul juridic încheiat de reprezentat; b) actul juridic este mărginit de limitele împuternicii. Efectele juridice faţă de reprezentat sunt: a. nu produce nici un efect, acesta fiind străin de actul juridic încheiat în

limitele împuternicirii; b. actul încheiat cu depăşirea limitelor îi este opozabil ca şi cum ar fi

contractat în nume propriu. Încetarea reprezentării poate avea loc prin: – revocarea împuternicirii; – renunţarea la însărcinarea primită; – moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidarea.

IV.3. Comişii pentru negoţ

Instituţia este reglementată de art. 404 Cod comercial, care îi defineşte a fi „prepuşi pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca în locul unde se exercită comerţul şi în momentul predării să ceară şi să încaseze preţul mărfurilor vândute, putând da pentru aceasta chitanţă în numele patronului lor. Afară din magazin ei nu pot cere plata creanţelor patronului fără autorizaţie specială”.

Deşi legea îi numeşte prepuşi, ei nu au calitatea de prepus aşa cum a fost arătată, ei fiind de fapt reprezentanţi. Au calitatea de salariaţi care îşi desfăşoară activitatea pentru comerciant. Nu toţi salariaţii au această calitate, ci numai cei care intră în relaţii cu clientela. Ei îşi desfăşoară activitatea numai în localul comerciantului. Pot fi comişi pentru negoţ nu numai vânzătorii, ci şi alţi salariaţi, cum sunt recepţionerii de hotel, şoferii de taxi. Sunt situaţii când plata poate fi cerută şi în afara localului, cum este cazul livrărilor la domiciliu.


227

IV.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)

Reglementarea este făcută de art. 402-403 Cod comercial. Sunt salariaţi ai comerciantului care, spre deosebire de comişi pentru negoţ, îşi desfăşoară activitatea în afara localului. Ei sunt însărcinaţi de comerciant să facă operaţiunile comerţului său, comerciantul fiind obligat prin faptele lor în limitele împuternicirii date, însărcinarea lor rezultând din circulare, scrisori, avize sau alte asemenea documente. Dacă aceştia nu aduc la cunoştinţă însărcinarea lor de reprezentanţi, se obligă personal faţă de terţi.

IV.5. Mijlocitorii

Activitatea de mijlocire este prevăzută ca faptă de comerţ de art. 3 pct. 12 din Codul comercial. Nu beneficiază de reglementare specială în Codul comercial. Mai sunt numiţi şi samsari sau misiţi. Mijlocitorul este persoana care acţionează pentru punerea în contact a persoanelor interesate de încheierea unei afaceri care să se realizeze prin intermediul lor. Are la bază contractul cu una din părţi sau cu toate părţile interesate şi de la care, în caz de încheiere a contractului, urmează să primească o plată fixă sau procentuală. Activitatea de mijlocire nu are la bază contractul de muncă.

IV.6. Agenţii de comerţ

Nu beneficiază de reglementare în Codul comercial. Instituţia agenţilor de comerţ şi condiţia juridică a agenţilor de comerţ au fost stabilite pe baza principiilor generale ale reprezentării.

În doctrină, agentul de comerţ a fost definit ca fiind persoana însărcinată statornic de unul sau mai mulţi comercianţi să desfăşoare în altă localitate, determinată exclusiv, operaţiuni comerciale, în schimbul unei plăţi. El poate să trateze afaceri sau să încheie acte juridice cu terţii pe seama comerciantului.

Prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (M.Of. nr. 581/6 august 2002) a fost reglementat statutul juridic şi activitatea acestora. Agentul comercial permanent a fost definit în lege ca fiind comerciantul, persoană fizică sau juridică, având calitatea de intermediar independent împuternicit în mod statornic de o persoană fizică sau juridică numită comitent să negocieze sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului. Deci el este un intermediar, mai precis un mandatar, pentru că el îşi exercită atribuţiile în baza unui contract de mandat, el nefiind prepusul comitentului.

Are calitatea de comerciant, neaflându-se în raporturi de subordonare cu comitentul, dar, cu toate acestea, este un auxiliar independent al comitentului pentru că el contribuie la realizarea comerţului acestuia.


228

Agentul poate să primească mandat pentru una sau mai multe regiuni determinate, aşa cum s-a stabilit prin contract.

Agentul prestează serviciul său caracteristic contra unei remuneraţii stabilită prin contract care poate fi o sumă fixă, fie un comision, fie în parte o sumă fixă şi în parte un comision. Comisionul este definit, în condiţiile acestei legi (Legea nr. 509/2002), ca fiind orice formă de remuneraţie al cărui cuantum se obţine prin raportare la volumul sau valoarea operaţiunilor.

Puterile agentului. Acesta trebuie să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea ce i-a fost dată, personal sau prin prepuşii săi, şi să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist. Poate să execute împuternicirea prin substituirea sa, în tot sau în parte, cu subagenţi, în condiţiile prevăzute de Codul civil.

Agentul poate fi împuternicit pentru regiunea determinată prin contract să acţioneze şi pentru alţi comitenţi concurenţi, dar această permisiune trebuie stipulată expres în contract. El nu poate, nici chiar pe contul său, să negocieze şi să încheie în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie decât dacă are consimţământul expres al comitentului. Dacă nu i s-a interzis, agentul poate să reprezinte mai mulţi comitenţi.

Obligaţiile agentului. Agentului îi revin din lege o serie de obligaţii (art. 5 din Legea nr. 509/2002). Prin contract pot fi stabilite şi alte obligaţii. Potrivit art. 5 alin. 3 din menţionata lege, agentul este obligat:

– să procure şi să comunice comitentului informaţiile privitoare la zona pentru care a primit mandatul, precum şi toate celelalte informaţii necesare de care dispune;

– să acţioneze cu toată diligenţa pentru încheierea afacerilor cu care este împuternicit în condiţiuni cât mai bune pentru comitent;

– să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent, fie acestea imperative, indicative sau facultative;

– să ţină registre separate pentru fiecare comitent şi la fel şi bunurile şi eşantioanele acestora;

– să nu primească, fără împuternicire specială, să primească plata pentru comitent şi nici să facă reduceri sau amânări pentru creanţele creditorului.

Obligaţiile comitentului. În raporturile cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi cu obligaţia unui bun profesionist, fiind, de asemenea, obligat:

– să-i furnizeze agentului informaţiile necesare şi să-i asigure, în timp util şi în cantitate corespunzătoare, mostrele, cataloagele, tarifele şi orice alte documente necesare îndeplinirii mandatului;


229

– să-i plătească remuneraţia stabilită şi să-l înştiinţeze atunci când anticipează că volumul operaţiunilor comerciale va fi mai mic semnificativ faţă de cel preconizat în mod normal.

În dreptul francez, statutul agentului comercial este stabilit prin Decretul din 23 septembrie 1957, care prevede că acesta este „mandatarul care, cu titlu de profesie obişnuită şi independentă, fără să fie legat printr-un contract de locaţie de servicii, acţionează în numele şi pe seama producătorilor, industriaşilor şi comercianţilor. În dreptul anglo-american agentul comercial este desemnat prin termenul de broker.

Legea română privind agenţii comerciali permanenţi (Legea nr. 509/2002) nu se aplică intermediarilor care acţionează în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, agenţilor sau brokerilor de asigurări şi reasigurări şi celor care în calitate de agent prestează un serviciu nepermanent.


230

CAPITOLUL V

FONDUL DE COMERŢ

V.1. Noţiune

Nu este definit legal, ci doar în doctrină. În Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului se face vorbire despre fondul de comerţ, mai precis la art. 21, care prevede înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ.

În doctrină, fondul de comerţ este definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării uneia activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit obţinerii de profit.

Fondul de comerţ, din punct de vedere juridic, este un bun mobil necorporal. Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul deoarece fondul de comerţ

este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, pe când patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor.

V.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Din această categorie fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.

V.2.1. Bunurile imobile

Bunurile imobile care sunt afectate fondului de comerţ pot fi imobile prin natura lor (ex. clădirea în care se desfăşoară activitatea) sau imobile prin destinaţie, care, aşa cum au fost exemplificate în dreptul civil, pot fi maşini, utilaje, echipamente.

Cu privire la natura juridică a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile, au fost exprimate două puncte de vedere:

1. acestea sunt acte civile. Interpretarea decurge din prevederile Codului comercial care definesc actele şi faptele de comerţ unde ele nu sunt prevăzute ca acte obiective de comerţ.


231

2. cel de-al doilea punct de vedere a fost formulat în jurisprudenţă, dar şi în doctrină. Potrivit acestei orientări, dacă bunurile imobile sunt elemente ale fondului de comerţ, actele de vânzare-cumpărare sunt acte de comerţ.

V.2.2. Bunurile mobile corporale

Bunurile mobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ sunt: materiile prime şi materialele destinate prelucrării, precum şi produsele rezultate din prelucrare. Se apreciază că şi mărfurile cumpărate spre revânzare fac parte din fondul de comerţ. Opinia se justifică în cazul faptelor de comerţ de interpunere.

V.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ

Sunt drepturile care privesc firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, drepturile de autor, mărcile de fabrică şi de comerţ.

V.3.1. Firma

Firma constă în numele sau denumirea sub care un comerciant este înregistrat la Registrul comerţului.

Legea distinge între situaţiile în care comerciantul este persoană fizică şi comerciantul este societate comercială.

În cazul comerciantului - persoană fizică, firma se compune din numele în întregime al acestuia, adică nume şi prenume sau numai nume şi iniţiala prenumelui.

Firma societăţii comerciale este reglementată diferit în funcţie de felul acestora.

La societatea în nume colectiv firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmată de menţiunea de „societate în nume colectiv” scrisă în întregime. Numele poate fi scris fie întreg, adică nume şi prenume, fie numai numele şi iniţiala prenumelui (art. 31 din Legea nr. 26/1990).

La societatea în comandită simplă, firma se compune din numele a cel puţin unul din asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită” scrisă în întregime.

La societatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire proprie de natură să o deosebească de firma altei societăţi, însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” scrisă în întregime sau prescurtat S.A., ori menţiunea „societate în comandită pe acţiuni”. Dacă o firmă este asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată trebuie să se adauge o menţiune care s-o deosebească de cealaltă firmă. Nici o firmă nu trebuie să folosească o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.


232

Art. 42 din Legea nr. 26/1990 prevede că firma nu poate fi înstrăinată decât odată cu fondul de comerţ.

La societatea cu răspundere limitată firma este alcătuită dintr-o denumire proprie la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau prescurtarea SRL.

V.3.2. Emblema

Emblema este tot un atribut de identificare. Art. 30 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 prevede că emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Nu se confundă cu firma chiar dacă o înglobează în ceea ce priveşte denumirea. Este facultativă. Conţinutul ei poate fi un semn sau o denumire. Denumirea poate fi înstrăinată şi fără înstrăinarea fondului de comerţ.

V.3.3. Clientela şi vadul comercial

Aceste elemente nu beneficiază de o reglementare legală. Clientela desemnează persoanele care recurg în mod obişnuit la serviciile comerciantului. Vadul comercial este un element care exprimă gradul de atragere a clienţilor, determinaţi de factori cum sunt: locul de amplasare, calitatea, segmentul de clientelă la care se adresează, selectarea clientelei prin preţ, ambient, calitatea personalului, publicitate, notorietate.

V.3.4. Drepturile de proprietate industrială

Sunt alcătuite din: brevetele de invenţii, know-how, desene şi modele industriale, mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de origine şi indicaţii de provenienţă. Sunt supuse înscrierilor la Registrul comerţului.

Regimul juridic al mărcilor şi indicaţiilor geografice este reglementat în dreptul naţional prin Legea nr. 84/1998 (M. Of. nr. 161/23.04.1998).

Marca este definită legal ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor şi a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane. Marca poate fi alcătuită din nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului sau combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului naţional reglementar la OSIM pentru o perioadă de 10 ani. Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită, dar numai la cererea titularului, pentru o perioadă de încă 10 ani.


233

Drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau licenţă, la orice moment din durata de protecţie a mărcii.

Cu privire la mărci, legea distinge: a) marca anterioară, care este marca înregistrată, precum şi cea depusă

pentru a fi înregistrată la Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată;

b) marca notorie - este marca larg cunoscută în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere;

c) marca colectivă este marca destinată să servească la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele şi serviciile aparţinând altor persoane;

d) marca de certificare indică faptul că produsele şi serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii cu privire la calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia sau alte caracteristici.

Mărcile beneficiază şi de protecţie internaţională, conform Aranja-mentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iunie 1967.

Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice. Acestea sunt protejate în România prin înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen, imitaţie şi altele asemenea.

Know-how-ul („a şti cum”, „a şti în ce fel”) desemnează acele cunoştinţe, nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate despre cum se fabrică, funcţionează sau comercializează anumite produse sau despre elaborarea şi funcţionarea unor tehnologii ori procedee. Termenul este folosit în limba engle-ză şi provine din prescurtarea expresiei americane „the know-how to do it”.

Desenele şi modelele industriale fac obiectul protecţiei convenite prin Aranjamentul privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor industriale încheiat la Haga la 06.11.1929, care dă posibilitatea efectuării unui depozit internaţional unic la Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Înregistrarea conferă protecţie 15 ani de la modelul constituirii depozitului.

Desenul este un ansamblu de linii şi/sau de culori care realizează un efect decorativ nou, dând produsului individualitate, inedit şi specificitate.

Modelul este forma plastică tridimensională care dă produsului o formă distinctă, o fizionomie originală.


234

În dreptul românesc, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale.

Invenţia. Regimul lor juridic este reglementat de Legea nr. 64/1991. Se constată prin brevetul de invenţie.

O invenţie este brevetabilă când are ca obiect un produs sau un procedeu în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

VI.3.5. Drepturile de autor

Acestea pot să rezulte din activitatea ştiinţifică, culturală, literară, artistică. Titularul dreptului are dreptul la reproducere şi difuzare şi orice alt mod de folosire. Dreptul poate fi cedat, pentru acesta titularul fiind îndreptăţit la remuneraţie.

V.4. Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca orice bun mobil necorporal, este transmisibil atât pe cale succesorală, cât şi prin acte între vii. Potrivit Legii nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, fondul de comerţ poate să fie vândut, transmis ca aport într-o societate comercială, poate să facă obiectul unui contract de locaţiune sau să fie gajat.

Fondul de comerţ poate fi vândut cu totul, în integralitatea lui sau pot fi vândute numai elemente ale acestuia. Aşa cum am arătat, firma nu poate fi înstrăinată separat ci numai împreună cu întregul fond de comerţ.

În ce priveşte gajarea fondului de comerţ, acestei garanţii reale mobiliare îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 99/1999. Distinct de înscrierea la Registrul comerţului a operaţiunilor privind fondul de comerţ, gajarea trebuie înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.


235

CAPITOLUL VI

CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

În dreptul civil obligaţiile iau naştere atât din acte juridice, cât şi din fapte juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare de obligaţii. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii este contractul (convenţia).

VI.1. Contractul – izvor de obligaţii comerciale

Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Din această cauză actele juridice sunt considerate izvoare voluntare ale obligaţiilor. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii este contractul (convenţia). Definiţia legală a contractului este dată de art. 942 Cod civil potrivit căruia „este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.

Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii: 1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în

evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite. Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act

normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte tipice.

Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe contracte numite sunt numite contracte complexe.

2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.

a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii reciproce. b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se particularizează prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit.


236

3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne; contracte consensuale; contracte reale.

Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de valabilitate, respectiv forma autentică.

Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de voinţă, fără să fie nevoie de o anumită formă.

Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.

4. Clasificarea după scopul urmărit Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte

obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi.

Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de folosinţă.

5. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor, contractele oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil).

Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă de la momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.

Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare).

Regulile din dreptul civil privind contractele se aplică în dreptul comercial numai în măsura în care Codul comercial sau alte legi comerciale nu dispun altfel.

Cele mai întâlnite contracte utilizate în dreptul comercial sunt: contractul de vânzare-cumpărare comercială; contractul de mandat comercial; contractul de comision; contractul de consignaţie; contractul de report; contractul de cont curent; contractul de gaj comercial; contractul de transport; contractul de leasing; contractul de franciză; contractul de asigurări; contractul de depozit comercial; contractul de depozit bancar.

VI.2. Încheierea contractelor comerciale

La fel ca în dreptul civil, şi în dreptul comercial încheierea contractelor are la bază principiul libertăţii contractuale sau al autonomiei de voinţă. Părţile îşi manifestă liber voinţa în ce priveşte încheierea, modificarea, transmiterea şi stingerea unor drepturi şi obligaţii. Părţile contractului comercial sunt libere să aleagă cu cine contractează şi care este întinderea drepturilor şi


237

obligaţiilor. În anumite situaţii libertatea alegerii cocontractantului este limitată de regulile comerţului. Spre exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, comerciantul nu poate refuza să încheie un contract cu o persoană care a acceptat condiţiile ofertei sale. În contractul civil vânzătorul este liber să vândă oricui doreşte şi la orice preţ. Comerciantul nu poate cere un preţ mai mare decât cel afişat. Şi vânzătorul din contractele civile poate fi uneori limitat în alegerea sa. O astfel de situaţie poate fi întâlnită atunci când o persoană are un drept de preemţiune.

Libertatea contractuală se manifestă şi în câmpul modalităţii de exprimare a acordului de voinţă, a probelor în litigiile comerciale şi a alegerii arbitrajului. În privinţa alegerii modului de exprimare a acordului de voinţă, de regulă, comercianţii aleg calea cea mai lesnicioasă şi mai scurtă ca durată a timpului de realizare, aceasta fiind cea a acordului verbal. Dacă pentru cumpărarea oricărui produs s-ar folosi forma scrisă, lumea ar muri de foame şi de sete. Comercianţii sunt liberi să aleagă forma scrisă şi o şi fac în cazul contractelor de mai mare valoare şi mai complexe. Comunicarea acordului se poate face direct, faţă în faţă, prin telefon, sau pe suport hârtie ori suport electronic.

În ce priveşte probele, în afara celor admise în contractele civile (cu înscrisuri, cu martori, mărturisirea zisă şi recunoaşterea, prezumţia – legală sau judecătorească –, expertiza) în dreptul comercial mai sunt admise ca probe: corespondenţa comercială, registrele comerciale şi, mai nou, înregistrările electronice.

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor comerciale sunt aceleaşi cu ale contractelor civile: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.

Realizarea acordului de voinţă are loc atunci când oferta de a contracta se întâlneşte cu acceptarea ofertei. Oferta de a contracta este propunerea unei persoane făcută altei persoane de a încheia un anumit contract. Acceptarea ofertei este exprimarea de către destinatarul ei a acordului de voinţă cu privire la propunerea făcută. Acceptarea poate fi necondiţionată sau precedată de o negociere a ofertei. În dreptul comercial tăcerea nu are valoare de acceptare, nici pentru ofertă şi nici pentru contraofertă.

Oferta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: – să fie fermă. Odată făcută comerciantul nu trebuie s-o modifice sau s-o

retracteze. Ea reprezintă un angajament juridic care îl obligă pe ofertant; – să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate condiţiile în care

înţelege să contracteze; – să fie neechivocă, adică să rezulte cu claritate că doreşte să contracteze.

Astfel, un sondaj de piaţă nu este o ofertă de a contracta din partea celui care îl realizează şi nici o acceptare din partea respondentului.


238

Momentul încheierii contractului este cel la care se realizează acordul de voinţă. Cu privire la determinarea lui au fost formulate mai multe teorii:

a) teoria emisiunii care afirmă că momentul este cel la care destinatarul ofertei a acceptat-o, chiar dacă acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Această teorie nu permite stabilirea exactă a momentului şi în plus acceptarea nefiind cunoscută de ofertant ea poate fi revocată;

b) teoria transmisiunii (expedierii) apreciază că momentul este cel al expedierii acceptării. Nu rezolvă situaţia când ofertantul revocă oferta până la primirea acceptării făcute în cadrul termenului ofertei;

c) teoria recepţiunii consideră că momentul este cel al primirii de către ofertant a acceptării, chiar dacă nu a luat la cunoştinţă de conţinutul ei. Este criticată pe motivul că ofertantul nu cunoaşte că a avut loc încheierea contractului, neştiind că a fost acceptată;

d) teoria informaţiunii (a cunoaşterii acceptării) consideră contractul încheiat la momentul cunoaşterii acceptării de către destinatar.

Preţul în contractele comerciale, aşa cum s-a arătat, în virtutea principiului libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) se stabileşte liber de către părţi. El este un element esenţial al contractului. Preţul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie real. Art. 40 Cod comercial prevede: „Când urmează a se hotărî adevăratul preţ, sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după cele ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă”. Părţile pot să mai prevadă în contract clauze de indexare a preţului, legându-l de inflaţie sau de anumite etaloane (preţul aurului, cursul unor valute).

Locul executării obligaţiilor comerciale. Sediul materiei îl reprezintă art. 59 Codul comercial.

În orice contract comercial, care este prin natura lui şi sinalagmatic şi oneros, părţile au atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor şi, prin urmare, analiza locului executării obligaţiilor trebuie să ţină cont de natura contractului, natura obligaţiei asumate, natura bunului şi locul unde se află acesta la momentul formării contractului.

În dreptul civil, stabilirea locului executării obligaţiilor este făcută prin art. 1104 Cod civil. Ambele reglementări, şi cea civilă şi cea comercială, prevăd că executarea obligaţiei se face la locul arătat în contract. În lipsă de prevedere în contract acesta trebuie executat la locul unde cel care s-a obligat îşi avea stabilimentul (clădirea, localul) său comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa la momentul formării contractului (art. 59 alin. 2 Cod comercial). Şi Codul civil (art. 1104 alin. 2) şi Codul comercial (art. 59 alin. 3) prevăd că atunci când obligaţia de predare priveşte un lucru determinat (cert, individual


239

determinat) executarea obligaţiei se face la locul unde se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz executarea obligaţiei se face la domiciliul debitorului (art. 1104 Cod civil, aplicabil în cauză conform art. 1 alin. 2 din Codul comercial care prevede că, acolo unde Codul comercial nu dispune, se aplică Codul civil).

VI.3. Probele specifice dreptului comercial

Art. 46 Cod comercial prevede ca probe în materie comercială urmă-toarele: a) acte autentice; b) acte sub semnătură privată; c) facturi acceptate; d) corespondenţa; e) telegrame; f) registrele părţilor; g) proba cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească apreciază că trebuie admisă proba testimonială; h) orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.

Făcând aplicaţiunea principiului libertăţii contractuale în materia obligaţiilor comerciale, rezultă şi libertatea probei în litigiile comerciale. Din interpretarea prevederilor art. 46 Cod comercial rezultă că probele în litigiile comerciale pot fi grupate astfel:

1) probe admise în dreptul comun (art. 46 alin. 2: „în fine prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”);

2) probe specifice dreptului comercial. 1. Probele admise în dreptul comun potrivit art. 1170 Cod civil, proba se poate face prin: înscrisuri, martori,

prezumţii, mărturisire, expertiză ş.a. Acestea au fost tratate în prima parte a lucrării (a se vedea capitolul VII).

2. Probele specifice dreptului comercial Sunt probe specifice dreptului comercial: factura acceptată; corespondenţa

comercială; telegramele şi registrele comerciale. a) Factura acceptată Factura comercială, din punct de vedere juridic, face parte din categoria

înscrisurilor sub semnătură privată. Ea este emisă de cel care a livrat bunurile sau a prestat un serviciu şi se transmite beneficiarului în vederea plăţii. Acceptarea la plată a facturii face dovada îndeplinirii obligaţiilor comerciale de către executant cu excepţia situaţiilor când plata constituie avans. Chiar şi în această din urmă situaţie poate face dovada realizării acordului de voinţă, respectiv încheierii contractului. Deci, în funcţie de situaţie, de obiectul probei, poate face dovada fie împotriva emitentului (vânzător, prestator), fie împotriva destinatarului (cumpărător, beneficiar).

Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită. Acceptarea expresă poate fi făcută direct pe factură prin formula „acceptat” sau alt termen echivalent, ori printr-o scrisoare, telegramă de confirmare. Acceptarea tacită are loc atunci când destinatarul face acte din care rezultă neîndoielnic voinţa sa de a o accepta


240

– emiterea unei cambii, CEC sau bilet la ordin, în vederea plăţii preţului. Tăcerea nu valorează acceptare.

b) Telegrama La momentul adoptării Codului comercial, accepţiunea prin termenul de

telegramă era una strictă, respectiv documentul transmis prin intermediul telegrafului. Transmiterea nu era una efectivă a suportului material care conţinea voinţa semnatarului, ci doar a conţinutului documentului. Codul comercial i-a dat calitatea de mijloc de probă, făcând parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată: „Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei. Ea face aceeaşi probă, chiar dacă această persoană este subscrisă de o altă mână, când ar fi probat că originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda de însăşi acea persoană” (art. 47 alin. 1 Cod comercial).

Din acest text de lege rezultă două situaţii distincte: 1. situaţia când originalul este subscris (semnat) de însăşi persoana arătată

ca trimiţătorul ei. deşi la destinatar ajunge un cu totul alt suport grafic, acesta are valoarea unui înscris sub semnătură privată ca şi cum destinatarul ar fi primit originalul;

2. situaţia în care originalul este subscris (semnat) de altă mână, dar se poate proba că originalul a fost predat sau doar trimis pentru a fi predat oficiului telegrafic de persoana căreia îi este atribuită telegrama.

Telegrama poate avea şi valoarea unui înscris autentic dacă subscrierea originalului este autentificată de autoritatea competentă (art. 47 alin. 2 C. com.).

Data telegramei este ziua şi ora expedierii de către oficiile telegrafice (art. 47 alin. 3 C. com.).

Telegrama face parte din categoria documentelor denumite generic corespondenţă comercială.

c) Corespondenţa comercială Corespondenţa comercială desemnează schimbul de mesaje între părţile

unui contract, făcut înainte de perfectarea acestuia. Poate să îmbrace variate forme: scrisori, adrese, telegrame, faxuri, documente transmise pe suport electronic (e-mail).

Dacă în contract nu se stipulează expres că toată corespondenţa anterioară semnării lui urmează să nu mai producă efecte, că numai contractul reprezintă adevărata voinţă, corespondenţa poate servi ca probă pentru aflarea adevăratei voinţe a părţilor.

Valoarea juridică a corespondenţei este cea a înscrisului sub semnătură privată.


241

Atunci când destinatarul nu mai posedă sau nu mai vrea să arate documentul în cauză, poate fi folosită copia păstrată la registrul copier, conform art. 25 C. com.: „El (comerciantul n.n.) este ţinut a copia în registrul special şi după ordinea zilei toate scrisorile ce trimite”. Denumirea de registru copier este folosită la art. 22, art. 26, dar şi în alte locuri din Codul comercial. Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, denumirea actuală pentru registrul copier este de „cartea mare”. Copia scrisorii face dovadă numai cu privire la conţinutul acesteia nu şi la primirea de către destinatar. Atunci când există şi alte probe privind primirea sau destinatarul recunoaşte primirea face deplină dovadă.

d) Înscrisul în formă electronică În ce priveşte corespondenţa pe suport electronic, aceasta a fost acceptată

iniţial ca un început de probă scrisă deoarece nu cuprinde semnătura emitentului pentru a putea fi recunoscute ca înscrisuri sub semnătură private. Transmiterea electronică a unui document presupune dematerializarea informaţiei şi trecerea pe un suport electromagnetic. Evoluţia produsă în domeniu a făcut posibilă însă şi atribuirea cu certitudine a datelor emitentului de o manieră care să nu creeze dubii. Legea nr. 455/2001 reglementează semnătura electronică.

Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare.

Semnătura electronică extinsă reprezintă semnătura electronică care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace create exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă. Semnatarul este persoana care deţine un dispozitiv de creare a semnăturii electronice şi care acţionează fie în nume propriu, fie ca un reprezentant al unui terţ.

Înscrisul în formă electronică este definit legal ca o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale, care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau a altui procedeu similar. Art. 5 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică prevede că acest tip de înscris, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat, nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată de un dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

Dacă înscrisul sub semnătură privată, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, este recunoscut de partea căruia i se


242

opune, atunci înscrisul are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

e) Registrele comercianţilor Art. 22 Cod com. prevede că registrele obligatorii ale comercianţilor sunt:

registrul jurnal; registrul inventar şi Cartea mare (registrul copier). Aceste registre pot să facă probă în justiţie între comercianţi pentru „fapte

şi chestiuni de comerţ” (art. 50), dacă sunt ţinute în regulă. Dacă înscrierile în registre sunt făcute de prepusul comerciantului desemnat să ţină scriptele, acestea au acelaşi efect ca şi când ar fi fost semnate de patron.

Chiar şi atunci când registrele nu sunt ţinute în regulă ele fac dovada atunci când sunt invocate împotriva celor care le-au ţinut.

VI.4. Contractul de vânzare-cumpărare

VI.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare

Este trăsătura care îl particularizează de contractul civil de vânzare-cumpărare. Rezultă din prevederile art. 3 pct. 1 şi 2 Cod com., unde, la enumerarea faptelor de comerţ, cu privire la cumpărare se arată că aceasta este făcută cu scop de revânzare sau de închiriere, iar, cu privire la vânzare, că este precedată de o cumpărare făcută cu scop de revânzare.

Vânzarea-cumpărarea comercială are o funcţie economică, respectiv realizează interpunerea în schimbul de mărfuri şi aceasta îi conferă un caracter comercial.

Nu este obligatoriu ca bunurile să fie revândute în starea în care au fost cumpărate. Ele pot fi revândute şi după ce au fost prelucrate. Că este aşa rezultă chiar din textele arătate ale Codului comercial care prevăd că sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria (pct. 1), precum şi vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau prelucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului, sau alte titluri de credit care circulă în comerţ, când au fost cumpărate în scop de revânzare sau închiriere.

Vânzarea-cumpărarea comercială, aşa cum rezultă din aceste prevederi care stabilesc faptele de comerţ, poate să aibă ca obiect numai bunurile mobile. Faţă de realităţile actuale, apreciem că şi vânzărilor-cumpărărilor de imobile, făcute cu titlu profesional, trebuie să li se aplice acelaşi regim. Se pare că la acest moment voinţa legiuitorului nu este în acest sens, date fiind măsurile de impozitare distincte instituite cu privire la vânzarea proprietăţilor imobiliare mai devreme de 3 ani de la dobândire.

Dacă nu există intenţia de revânzare, actul nu este comercial. Aceasta trebuie să îndeplinească trei condiţii: a) să existe la momentul cumpărării; b) să


243

fie cunoscută de către cocontractant; c) să privească, în principal, bunul cumpărat. Art. 5 din Codul comercial prevede că „nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori al familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.

VI.4.2. Definiţie şi trăsături

Definiţie. Este contractul prin care vânzătorul (comerciant) se obligă să transmită proprietatea către cumpărător contra unei sume de bani ce constituie preţul.

Trăsături: a) este bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros deoarece ambele părţi urmăresc un folos patrimonial; c) este comutativ deoarece întinderea drepturilor şi obligaţiilor este cunoscută la momentul încheierii contractului; d) este translativ de proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la cumpărător; e) este consensual deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă. Art. 1295 Cod civil prevede că vinderea este perfectă de îndată ce părţile s-au învoit cu privire la lucrul vândut şi la preţ chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a numărat.

VI.4.3. Capacitatea părţilor

Capacitatea părţilor este supusă aceloraşi reguli ca şi în dreptul civil. Codul comercial şi legile comerciale prevăd unele incapacităţi şi interdicţii speciale. Incapacităţi speciale: 1) interdicţia vânzării-cumpărării între soţi; 2) interdicţia vânzării-cumpărării între tutore şi minorul aflat sub tutela sa – este vorba de nulitate relativă; 3) interdicţia cumpărării de către mandatar a bunurilor pe care a fost împuternicit să le vândă; 4) inter-dicţia de a cumpăra pentru persoanele care administrează bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale sau de către funcţionarii publici a bunurilor pe care le administrează sau pe care sunt însărcinaţi să le vândă; 5) interdicţii pentru persoanele care îndeplinesc anumite funcţii publice (judecători, avocaţi).

Interdicţii speciale: a) interdicţia pentru prepus de a face operaţiuni de natura comerţului cu care este însărcinat (art. 397 C. com.). Tot art. 397 alin. 2 Cod com. mai prevede că „în caz contrar, prepusul este responsabil de daune-interese şi patronul are încă dreptul de a reţine pentru sine foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni”; 2) interdicţia pentru asociaţii cu răspundere nelimitată de a încheia operaţiuni care ar atinge interesele societăţii comerciale fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prevede, la art. 82, care instituie această interdicţie, că se socoteşte dat consimţământul dacă participarea sau operaţiunile au fost făcute anterior


244

actului constitutiv şi asociaţii au avut cunoştinţă de acestea şi nu au interzis continuarea lor. În caz de încălcare a acestei interdicţii, societatea are dreptul să-l excludă pe asociat şi, totodată, să decidă dacă acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri în termen de 3 luni de când a luat la cunoştinţă despre această încălcare.

VI.4.4. Obiectul contractului

Obiectul contractului îl constituie prestaţiile părţilor, obligaţiile pe care şi le asumă prin contract. În cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială obligaţiile vânzătorului priveşte lucrul vândut, iar ale cumpărătorului privesc preţul. Atât lucrul vândut, cât şi preţul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut: a) să fie în comerţ, adică să se poată vinde sau cumpăra. Lucrurile pentru

care se cere autorizaţie specială (arme, stupefiante în scop medical) sunt bunuri aflate în comerţ;

b) să existe la momentul vânzării-cumpărării sau să poată să existe în viitor. Dacă lucrul nu există şi nici nu poate exista în viitor, obiectul vânzării este imposibil şi contractul este nul. Dacă lucrul poate să existe în viitor, dar acest fapt nu se realizează, contractul nu este lipsit de valabilitate, iar discuţia se poartă cu privire la executarea lui. Dacă nerealizarea se datorează culpei vânzătorului, el va fi obligat la daune-interese. Atunci când nerealizarea lucrului se datorează unui caz fortuit, în lipsă de stipulaţie contrară, riscul contractului este în sarcina vânzătorului şi el nu mai poate cere preţul. Dacă riscul contractului este asumat de cumpărător (riscul pieirii lucrului), contractul are caracter aleatoriu şi cumpărătorul va fi dator cu plata preţului;

c) să fie determinat sau determinabil. Sunt determinate bunurile certe. Bunurile de gen sunt determinabile, iar individualizarea lor se face prin numărare, măsurare, cântărire la momentul predării;

d) să fie proprietatea vânzătorului. Contractul de vânzare-cumpărare civilă, potrivit art. 1295 Cod civil, are ca efect transmiterea proprietăţii la momentul încheierii sale. Dacă bunul nu aparţine vânzătorului la momentul încheierii contractului, acesta poate fi anulat. În ce priveşte operaţiunile comerciale, pot exista două situaţii diferite: 1) obiectul contractului este un bun de gen; 2) obiectul contractului îl constituie un bun individual determinat. În cazul bunului generic determinat individualizarea se face la predare. Cum vânzarea-cumpărarea este caracterizată de comercialitate şi interpretarea actului trebuie făcută astfel încât să producă efecte şi să favorizeze circulaţia, contractul este valid ca o vânzare sub condiţie suspensivă. Şi în cazul bunurilor certe contractul este valid, însă ca obligaţie de „a face”, vânzătorul fiind


245

îndatorat să procure bunul şi să-l transmită, iar nerealizarea dă naştere obligaţiei de plată pentru daune-interese.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul: a) să fie stabilit în bani. Dacă în schimbul lucrului cocontractantul trebuie

să predea un alt bun sau să asigure o prestaţie, contractul este unul de schimb sau, respectiv, unul de întreţinere. Preţul poate să fie exprimat în moneda naţională sau în valută. În contractele de vânzare-cumpărare executate pe teritoriul României, chiar dacă preţul este exprimat în valută, plata se face în moneda naţională la cursul zilei;

b) să fie determinat sau determinabil. Fiind un contract comutativ, la momentul încheierii trebuie să se cunoască întinderea obligaţiilor. Este determinat când s-a precizat în contract suma concretă de plată. Este determinabil atunci când se prevede un element pe baza căruia se va stabili şi momentul determinării. Exemplu: preţul aurului, oţelului, grâului la o anume bursă şi la o anumită dată. Art. 61 din Codul comercial prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul curent este asemenea valabilă. Art. 40 din Codul comercial arată cum se stabileşte adevăratul preţ sau preţul curent. Acesta se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde s-a încheiat contractul sau, în lipsă, după acelea ale locului cel mai apropiat sau după orice fel de probă;

c) să fie real. Această condiţie este prevăzută de art. 1303 Cod civil. Dacă preţul nu este serios, adică să fie un corespondent real al lucrului vândut, lipseşte cauza contractului care, la rândul ei, este o condiţie de validitate a contractului. Nu se confundă însă cu vânzarea sub preţ pe care comercianţii pot să o facă în scopuri promoţionale sau pentru lichidarea stocurilor cu mişcare lentă sau greu vandabile.


Contract. Formă simplificată

Deşi între părţi nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic şi se

invocă livrarea extracontractuală pentru a nu mai datora preţul, totuşi raporturile dintre părţi sunt contractuale prin existenţa contractului în forma simplificată a comenzii urmată de executare, iar, referitor la dreptul de a pretinde preţul, trebuie avut în vedere momentul ultimei livrări, iar nu cel al încheierii contractului, pentru a se stabili data de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune.

C.S.J. s. com. dec. nr. 1720/2002


246

VI.4.5. Obligaţiile vânzătorului

În lipsa unor prevederi ale Codului comercial se aplică prevederile din Codul civil. Art. 1313 Cod civil prevede că vânzătorul are două obligaţii principale: a) să predea lucrul; b) să răspundă de dânsul.

a) obligaţia predării lucrului poate fi îndeplinită prin predarea efectivă a bunului, fie direct cumpărătorului, fie cărăuşului pentru a-l transporta la destinaţie sau prin predarea simbolică când cumpărătorului i se înmânează documentele de proprietate ale bunului, cum ar fi recipisa bunului aflat în depozit.

Predarea trebuie să se facă la termenul convenit, la locul convenit sau, în lipsa unei prevederi în acest sens, la locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor. Dacă nu este posibil să se stabilească locul în condiţiile arătate, predarea se face la sediul vânzătorului. Bunul individual determinat (res certa) se predă la locul unde se afla la momentul când s-a încheiat contractul. Cheltuielile de predare a bunului (măsurare, cântărire, numărare) se suportă de vânzător, iar cele de ridicare de către cumpărător;

b) obligaţia de garanţie priveşte două aspecte: 1) garanţia împotriva evicţiunii; 2) garanţia pentru viciile lucrului.

1. Evicţiunea este o pierdere totală (evicţiune totală) sau în parte (evicţiune parţială) a dreptului de proprietate ca urmare a valorificării unor drepturi de către un terţ. Poate consta şi într-o tulburare a dreptului de proprietate. În materie comercială vânzarea-cumpărarea fiind doar pentru bunuri mobile, având în vedere prevederile art. 1909 Cod civil, potrivit cărora „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Prin urmare, posesia de bună-credinţă a bunului mobil valorează titlu de proprietate. Cel care a pierdut sau i s-a furat un lucru poate să-l revendice în termen de 3 ani de la data când i s-a furat de la cel care-l găseşte, acesta urmând să se îndrepte împotriva celui de la care îl are (art. 1909 alin. 2 Cod civil). Situaţia este diferită dacă posesorul l-a cumpărat „la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri”, când proprietarul originar îl poate lua înapoi doar plătind posesorului preţul plătit (art. 1910 Cod civil).

Părţile pot conveni să elimine, total sau parţial, garanţia de evicţiune, însă aceasta nu-l scuteşte pe vânzător de restituirea preţului.

În caz de evicţiune, cumpărătorul are dreptul: la restituirea preţului; la fructele produse de bun dacă este obligat să le întoarcă proprietarului care l-a evins; la cheltuielile de judecată; la daune interese şi restituirea cheltuielilor făcute cu contractul de vânzare-cumpărare; la restituirea cheltuielilor utile şi necesare şi de întreţinere a lucrului.


247

Tot în cadrul garanţiei pentru evicţiune intră şi sarcinile care grevează bunul vândut şi care nu au fost făcute cunoscute cumpărătorului (servituţi neaparente – art. 1349 Cod civil).

Cumpărătorul trebuie să ceară introducerea în cauză a vânzătorului, în caz contrar vânzătorul putând fi exonerat de răspundere dacă se probează că existau mijloace să câştige judecata (art. 1351 Cod civil).

2. Garanţia pentru viciile lucrului. Vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse şi numai dacă existau în momentul vânzării. Viciile ascunse sunt lipsuri care afectează proprietăţile lucrului, sau chiar îl fac impropriu pentru utilizare şi care nu puteau fi descoperite la predare prin mijloace obişnuite de verificare. Viciile ascunse trebuie să fie grave, adică să facă lucrul impropriu de întrebuinţare conform destinaţiei. Cumpărătorul poate să ceară fie înlăturarea viciilor, fie rezoluţiunea vânzării, fie restituirea unei părţi din preţ.

VI.4.6. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul, fiind vorba de un contract sinalagmatic, are, la rândul său, obligaţii:

a) să plătească preţul lucrului. Preţul este cel convenit în contract şi trebuie plătit la termenul convenit care poate fi în avans, la predarea lucrului, la vânzarea ulterioară de cumpărătorul comerciant sau la un număr de zile de la vânzarea ulterioară. În caz de întârziere este obligat şi la dobânzile de la data scadenţei. Locul plăţii se stabileşte de părţi şi, în lipsă de prevedere, locul este cel al predării bunului;

b) să ia în primire lucrul cumpărat. Este obligaţia corelativă obligaţiei vânzătorului de a preda bunul vândut. Se face la locul şi data convenite şi, în lipsă, potrivit principiilor generale;

c) să suporte cheltuielile vânzării. În sarcina vânzătorului sunt cheltuielile de predare, iar în cele ale cumpărătorului sunt cheltuielile de ridicare. Cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie contrară, suportă cheltuielile legate de facerea contractului: redactare, taxe ş.a.

VI.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Sunt aceleaşi ca şi la contractul de vânzare cumpărare civilă. Transmiterea de drept a proprietăţii. Operează de drept din momentul

încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit, deoarece s-a realizat acordul de voinţă. Atunci când nu s-a făcut predarea lucrului, riscul pieirii trece la cumpărător. Părţile pot conveni ca transmiterea dreptului de proprietate să aibă loc şi ulterior încheierii contractului, la un anumit termen sau la îndeplinirea unei anumite condiţii.


248

Reguli speciale la vânzarea-cumpărare comercială. În cazul bunurilor de gen care circulă de pe o piaţă la alta prin intermediul cărăuşului, proprietatea se transmite în momentul individualizării prin numărare, măsurare, cântărire la predarea la cărăuş, asiguratorul lucrurilor, atunci când există, fiind obligat către destinatarul cumpărător, riscul fiind al acestuia.

În mod obişnuit, potrivit art. 62 din Codul comercial, pentru bunurile de gen vânzătorul este obligat să facă predarea „la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea convenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţia sa în momentul formării contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.

VI.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială

Codul civil (art. 1299-1302) reglementează unele varietăţi de vânzare care îşi găsesc aplicabilitate şi în operaţiunile comerciale.

Vânzarea cu grămada este reglementată de art. 1299 Cod civil. Această vindere este valabilă deşi mărfurile nu au fost cântărite, numărate sau măsurate. Din această prevedere a legii rezultă distincţia faţă de vânzarea bunurilor de gen care se individualizează la momentul predării. Obiectul contractului îl constituie tot bunuri generice, dar părţile fac o apreciere vizuală şi o evaluare a valorii cu aproximaţie, ambele acceptând preţul. Nefiind condiţionată de numărare, măsurare, cântărire, riscurile se transmit la cumpărător de la momentul acordului de voinţă. Exemplu: o fabrică de mobilă sau de cherestea vinde cu un preţ o grămadă de deşeuri din prelucrare ca lemne de foc.

Vânzarea pe gustate este reglementată de art. 1301 Cod civil care prevede că, în cazul anumitor bunuri care se gustă înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a gustat şi nu a declarat că îi convin.

Vânzarea pe încercate, potrivit art. 1302 Cod civil, este presupusă condiţionată până la încercare. Exemplu: o firmă care vinde autovehicule folosite care oferă potenţialului cumpărător acest gen de vânzare (pentru că poate fi şi varianta văzut-plăcut). Cumpărătorul are posibilitatea să facă o probă de traseu ales şi numai dacă se declară mulţumit contractul este încheiat. Cumpărătorul poate renunţa la acest beneficiu care pentru el este privită ca o obligaţie şi nu o mai poate invoca dacă nu este mulţumit de calităţile bunului. Nu se confundă cu vânzarea pe gustate.

Vânzarea cu plata preţului în rate. Este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare comercială care trebuie încheiat în scris şi trebuie să prevadă avansul, numărul şi valoarea ratelor. Proprietatea se transmite la momentul ultimei rate, dar riscurile se transferă la cumpărător din momentul


249

predării. Contractul are valoare de titlu executoriu. Cumpărătorului îi revine obligaţia de asigurare a bunului.

VI.4.9. Neexecutarea contractelor

Fiind un contract sinalagmatic, oricare dintre părţi are dreptul să refuze îndeplinirea obligaţiei proprii dacă cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă. Cumpărătorul poate refuza plata preţului dacă vânzătorul nu predă bunul. Excepţia de neexecutare poate fi invocată de oricare dintre părţi.

Cumpărătorul care şi-a îndeplinit obligaţia poate cere fie rezoluţiunea contractului, fie executarea contractului prin punerea în posesia lucrului. Dacă bunul a fost predat dar nu a fost plătit, vânzătorul poate cere fie rezoluţiunea contractului şi restituirea lucrului, fie plata preţului. Art. 67-69 din Codul comercial instituie reguli specifice vânzărilor comerciale. Dacă înainte de expirarea termenului de executare a convenţiei una din părţi a oferit celeilalte părţi predarea lucrului vândut sau plata preţului şi aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă la termenul fixat, este îndeplinită de drept condiţia rezolutorie în favoarea părţii care şi-a executat obligaţia. Partea în culpă răspunde pentru daune-interese.

VI.5. Contractul de mandat comercial

VI.5.1. Noţiune, obiect, trăsături

Se asemănă cu mandatul civil şi îi sunt aplicabile principiile generale ale acestuia, având însă şi norme speciale în art. 374-391 din Codul comercial. Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către mandatar pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune gratuit – art. 374 din Codul comercial. Se deosebeşte de mandatul civil prin: 1) obiectul său care îl constituie încheierea de acte juridice care au natura de fapte de comerţ; 2) caracterul oneros al acestui contract care este prezumat; 3) conferă o mai mare libertate mandatarului decât a celui din mandatul civil.

Trăsături. Este un contract: 1) sinalagmatic deoarece dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi: 2) oneros deoarece fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial; 3) consensual, realizându-se prin simplul acord de voinţă; 4) comutativ, părţile cunoscând întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor.

Contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare. Contractul de mandat comercial este un mandat cu reprezentare. Dacă este un mandat fără reprezentare, atunci contractul este unul de comision.

Este un contract intuitu personae (are în vedere persoana).


250

VI.5.2. Condiţiile de validitate

Condiţiile de valabilitate privesc: a) consimţământul părţilor; b) capa-citatea părţilor; c) obiectul contractului; d) cauza contractului.

a) Consimţământul părţilor. Contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor. Mandatul, ca şi acordul, poate fi expres sau tacit. Potrivit art. 376 din Codul comercial, comerciantul care nu vrea să primească mandatul are obligaţia să facă cunoscut mandantului acest lucru. Mai mult, dacă i-au fost trimise lucruri, mandatarul trebuie să le păstreze în siguranţă şi să se îngrijească de acestea pe socoteala mandantului până când acesta va putea lua măsurile necesare (ca la gestiunea de afaceri). În caz de întârziere va putea cere sechestru judiciar sau vânzarea lucrurilor. Chiar dacă refuză mandatul, trebuie să ia toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a făcut transportul dacă lucrurile primite în contul mandantului prezintă semne de stricăciuni suferite pe timpul transportului.

b) Capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să încheie operaţiunile pentru ca dă mandat mandatarului. Trebuie să fie comerciant şi să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Mandatarul, la rândul său, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Legea nu cere să aibă calitatea de comerciant deoarece el încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului, dar nici nu interzice.

c) Obiectul contractului, aşa cum prevede art. 374 din Codul comercial, îl constituie tratarea de afaceri pe seama şi pe socoteala mandantului. Actele juridice trebuie să fie fapte de comerţ pentru mandant.

d) Cauza contractului de mandat. Pentru mandant o constituie realizarea de fapte de comerţ, iar pentru mandatar remuneraţia mandatului.

VI.5.3. Obligaţiile părţilor

a) Obligaţiile mandatarului. Acestea sunt distincte pentru raporturile sale cu mandantul şi cu terţii cu care contractează pe seama mandantului (aceştia sunt terţi în raport de contractul de mandat, dar în actul încheiat pe seama acestuia sunt părţi). Faţă de mandant mandatarul este obligat: să execute mandatul cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să-l anunţe pe mandant despre executarea mandatului; să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului; să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului. Dobânzile sunt datorate din ziua în care mandatarul trebuia să consemneze aceste sume în contul mandantului sau din ziua în care trebuiau trimise acestuia sumele cuvenite. Faţă de terţ mandatarul are obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă mandatul său, precum şi obligaţia de a răspunde personal pentru ceea ce a contractat peste puterile mandatului.


251

b) Obligaţiile mandantului. Faţă de mandatar este obligat să-i pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea mandatului. Mai trebuie să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentaţiile de care dispune şi care îi sunt utile în îndeplinirea mandatului, precum şi sumele de bani necesare. Contractul de mandat comercial fiind oneros, mandantul trebuie să plătească mandatarului remuneraţia convenită şi să-i restituie cheltuielile făcute de mandatar din banii proprii pentru îndeplinirea mandatului, inclusiv pentru pagubele suferite cu această ocazie. Pentru întârzieri datorează dobânzi. Faţă de terţi (în raport de contractul de mandat) este ţinut de obligaţiile contractate de mandatar în numele său. Nu răspunde de obligaţiile contractate de mandatar peste limitele împuternicirii date dacă acestea au fost cunoscute de terţi. În acest caz răspunderea este a mandatarului. Mandantul poate însă să ratifice aceste obligaţii.

VI.5.4. Încetarea mandatului

Dacă mandatul a fost pe o perioadă limitată sau a fost unul special, acesta încetează la împlinirea termenului sau la îndeplinirea lui. Fiind un contract încheiat prin acordul părţilor, prin simetrie poate să i se pună capăt în acelaşi mod, prin acordul ambelor părţi. Poate să înceteze şi prin denunţare unilaterală (revocare din partea mandantului sau renunţare din partea mandatarului). În acest din urmă caz poate da naştere la obligaţia de despăgubiri pentru partea care a provocat încetarea fără justă cauză pentru revocare sau renunţare. Fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează şi prin moartea sau interdicţia uneia din părţi (dacă mandantul este persoană fizică, având calitatea de comerciant, dar şi în cazul mandatarului persoană fizică).

Atunci când părţile sunt comercianţi persoană juridică, mandatul mai poate să înceteze la dizolvarea şi lichidarea ei ori în caz de insolvabilitate şi faliment.


Mandat comercial

Întrucât mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe

seama şi socoteala mandantului, conform art. 374 C. com., în mod corect s-a reţinut că mandatarul trebuia să execute personal mandatul încredinţat, în afară de cazul când s-ar fi prevăzut, prin contract, posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.

C.S.J. s. com. dec. nr. 1245/2003 Universitatea SPIRU HARET

252

VI.6. Contractul de comision

VI.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice

Contractul de comision nu este definit în Codul comercial care, la art. 504, se limitează să-i stabilească obiectul ca fiind tratarea de afaceri de către comisionar pe socoteala comitentului. Este o obligaţie de a face. Alin.2 al aceluiaşi articol mai prevede că între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite prin articolele următoare.

Am arătat deja la contractul de mandat că mandatul fără reprezentare este un contract de comision. Prin urmare, între cele două tipuri de contracte (cel de mandat şi cel de comision) există apropieri. Acestea privesc obiectul, care este tratarea de afaceri, şi drepturile şi obligaţiile între comitent şi comisionar care sunt comune, dar cu unele deosebiri.

Sarcina definirii contractului de comision a revenit doctrinei. Definiţie. Contractul de comision este contractul prin care comisionarul

se obligă, pe baza împuternicirii date de comitent, să încheie acte de comerţ în nume propriu pe seama comitentului, urmând să primească o plată numită comision.

Deci diferenţele între cele două contracte constau, în principal, în următoarele aspecte:

– la contractul de mandat mandatarul încheie afacerile în numele şi pe seama mandantului, iar, la contractul de comision, comisionarul încheie afacerile în nume propriu, dar pe seama comitentului;

– contractul de mandat este un mandat cu reprezentare, iar contractul de comision este un mandat fără reprezentare.

Caractere juridice. Contractul de comision are caracter sinalagmatic, este cu titlu oneros şi este consensual.

Caracterul sinalagmatic sau bilateral este dat de faptul că ambele părţi au obligaţii reciproce, aşa cum se va arăta în continuare.

Caracterul oneros este dat de faptul că ambele părţi urmăresc un interes patrimonial, respectiv încheierea unor afaceri pentru comitent şi plata comisionului pentru comisionar în schimbul activităţii sale.

Caracterul consensual este dat de faptul că pentru încheierea contractului de comision este suficientă realizarea acordului de voinţă.

VI.6.2. Condiţii de validitate

a) Consimţământul părţilor stă la baza contractului şi are la bază împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului, cu precizarea condiţiilor în care va acţiona. Consimţământul poate fi expres sau tacit.


253

b) Capacitatea părţilor. Comitentul trebuie să aibă el însuşi capacitatea de a încheia actele juridice pentru care dă împuternicire, respectiv fapte de comerţ. Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Dacă încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită trebuie să aibă calitatea de comerciant (art. 3 pct. 7 Cod comercial).


a) Obligaţiile comitentului faţă de comisionar sunt: 1. de a plăti comisionul cuvenit comisionarului. Obligaţia de plată există

din momentul încheierii afacerii cu terţii chiar dacă nu s-au executat încă obligaţiile rezultate din afacerile încheiate cu terţii;

2. de a plăti comisionarului cheltuielile făcute în îndeplinirea contractului. Fiind în domeniul comercial, cheltuielile trebuiesc dovedite şi evidenţiate în registrele contabile. Dacă în îndeplinirea mandatului comisionarul a suferit prejudicii, comitentul este dator să-l despăgubească. Comitentul nu are acţiune împotriva persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea împotriva sa.

b) Obligaţiile comisionarului decurgând din contractul de comision iau naştere atât faţă de comitent, cât şi faţă de terţi. Obligaţiile comisionarului faţă de comitent sunt:

1) să execute mandatul convenit şi, în calitatea sa de comisionar, trebuie să se conformeze instrucţiunilor date de comitent. Depăşirea limitelor împuternicirii atrage răspunderea sa. Art. 408-411 din Codul comercial reglementează consecinţele depăşirii mandatului, astfel:

– dacă a vândut la un preţ mai mic decât cel hotărât sau, în lipsa unui astfel de preţ, mai mic decât cel curent, trebuie să suporte diferenţa, putând fi exonerat de răspundere doar dacă probează că vânzarea la preţul hotărât nu se putea face şi că, vânzând astfel, comitentul a fost scutit de pagubă;

– dacă preţul la care a cumpărat pentru comitent este mai mare decât cel hotărât, comitentul are dreptul să refuze operaţiunea şi să considere că a fost făcută pe socoteala comisionarului, dacă acesta nu se oferă să plătească diferenţa preţului;

– în situaţia în care comisionarul, fără să aibă autorizaţia comitentului, face plăţi în avans, vinde sau face alte operaţiuni pe credit, este răspunzător pentru aceasta şi comitentul poate să-i ceară daune-interese pentru plăţile întârziate şi foloasele ce ar rezulta din aceasta;

– dacă a vândut pe datorie, trebuie să-l înştiinţeze pe comitent, arătându-i în scrisoarea de aviz persoana cumpărătorului şi termenul acordat. În caz contrar, se presupune că operaţiunea s-a făcut cu plata preţului la momentul operaţiunii, iar proba contrarie nu este admisă;


254

– comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de persoanele cu care a contractat, afară de obligaţie contrarie;

2) să dea socoteală comitentului despre mandatul convenit. Comisionarul este obligat faţă de persoana cu care a contractat (care este

terţ în raport de contractul de comision) ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie.

Jurisprudenţă

- Speţă - Comision

Neîndeplinirea obligaţiei comitentului de a achita comisionul contractual deşi

comisionarul a asigurat cooperarea economică cu beneficiarul determină plata daunelor către comisionarul care a fost astfel prejudiciat, conform art. 405 din Codul comercial.

C.S.J. s. com. dec. nr. 1743/2002

VI.6.4. Încetarea contractului de comision

Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de comision încetează în aceleaşi condiţii ca la contractul de mandat, respectiv prin:

– acordul părţilor. Fiind un contract consensual, părţile pot să-i pună capăt, de comun acord, chiar şi înaintea ajungerii la termen;

– prin ajungere la termen, când acesta există; – prin revocare de către comitent sau renunţare de către comisionar. Dacă

intervine renunţarea comisionarului, acesta este dator să ia cuvenitele măsuri de conservare;

– moartea sau interdicţia comitentului sau comisionarului atunci când una din părţi este persoană fizică;

– dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea, falimentul părţii persoană juri-dică.

VI.7. Contractul de consignaţie

VI.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect

Este reglementat de Legea nr. 178/1934 privind contractul de consignaţie. Noţiune. Art.1 din Legea nr. 178/1934 îl defineşte ca fiind „convenţia

prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi,


255

numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”.

Definiţia contractului de consignaţie a fost completată în doctrină pe baza celorlalte prevederi din aceeaşi lege, dar şi în raport de celelalte caracteristici ale acestui tip de contract care este o varietate a contractului de comision, acesta, la rândul lui, fiind o varietate a contractului de mandat, respectiv mandatul fără reprezentare. Contractul de consignaţie, aşa cum se va arăta, are şi caracteristicile sale proprii, fapt pentru care este un contract comercial de sine stătător, adică un contract din categoria contractelor numite.

Astfel, profesorul Stanciu Cărpenaru defineşte contractul de consignaţie ca fiind „acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut 50”.

Se observă că definiţia este completată cu următoarele elemente: – vinderea se face de consignatar în nume propriu; – vinderea se face la un preţ anticipat; – consignatarul este obligat să remită consignantului preţul obţinut; – dacă nu vinde bunul, consignatarul trebuie să restituie consignantului

bunul încredinţat. Caractere juridice. Din definiţia dată contractului de consignaţie rezultă

şi trăsăturile caracterelor sale juridice, după cum urmează: a) contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic (bilateral)

deoarece dă naştere la obligaţii atât în seama consignantului, cât şi în seama consignatarului;

b) contractul de consignaţie este cu titlu oneros deoarece este un contract comercial, el dând naştere la obligaţii în seama ambelor părţi;

c) deşi art. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că atât contractul, cât şi modificarea, transformarea sau denunţarea lui se dovedeşte prin probă scrisă, contractul de consignaţie este un contract consensual deoarece ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. Remiterea lucrurilor spre vânzare nu este de esenţa lui şi nu-l transformă într-un contract real.

Contractul de consignaţie nu este translativ de proprietate deoarece consignatarul este dator să restituie bunul nevândut. Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 dispune expres: „consignantul păstrează toate drepturile asupra bunurilor încredinţate şi continuă a putea dispune oricând de ele, afară de stipulaţiune contrară în contract”.

50 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Ed. a II-a, revizuită şi

completată, p. 440. Universitatea SPIRU HARET

256

Obiectul contractului, ca varietate a contractului de comision, îl constituie tratarea de afaceri comerciale, pe seama consignantului, dar în numele consignatarului.

VI.7.2. Condiţii de valabilitate

Condiţiile de valabilitate sunt aceleaşi ca la orice contract: consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza licită.

a) Consimţământul părţilor. Contractul de consignaţie are la bază acordul de voinţă. Acesta constă în împuternicirea dată de consignant consignatarului de a vinde bunurile proprietatea sa şi acceptarea de către consignatar de a face operaţiuni de vindere a bunurilor consignantului. Manifestările de voinţă trebuie să fie exprese. Faptul că legea cere forma scrisă pentru probaţiune nu exclude însă şi acordul de voinţă realizat în mod tacit dinspre partea consignatarului care poate face acte de îndeplinirea însărcinării primite de la consignant.

b) Capacitatea părţilor. Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi în doctrină autorii expun condiţia calităţii de comerciant numai pentru consignant pe seama căruia se fac operaţiunile, exprimăm punctul de vedere că şi consignatarul trebuie să aibă calitatea de comerciant pentru că operaţiunile se fac în numele lui.

c) Obiectul contractului. Aşa cum s-a arătat, acesta este tratarea de afaceri (vânzări) de consignatar în nume propriu, dar pe seama consignantului. Este faptă de comerţ. Vânzările au ca obiect numai bunurile mobile.

d) Cauza contractului. Deşi în operaţiunile comerciale cauza poate fi presupusă, la contractul de consignaţie cauza o constituie pentru consignant încasarea preţului, iar pentru consignatar plata remuneraţiei convenite.


Contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. a) Obligaţiile consignantului. Acesta este obligat: 1. să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.

Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că acesta poate încredinţa bunurile consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive. Odată cu bunurile, consignantul nu transmite consignatarului şi proprietatea acestora (art. 3). Consignantul poate să reia şi să ridice oricând, chiar dacă încheierea contractului s-a făcut pe o perioadă determinată, toate sau o parte din bunurile încredinţate, fără preaviz. Reluarea se poate face de consignant pe cale de ordonanţă preşedinţială. Dacă actul de consignaţie este autentic, ordonanţa se poate da fără citarea părţilor. Dacă actul este sub


257

semnătură privată, ordonanţa se dă cu citarea părţilor care se poate face pentru a doua zi de la primirea cererii (art. 4 din lege);

2) să plătească consignatarului retribuţia sau beneficiul acestuia. Această obligaţie rezultă din art. 12 din Legea nr. 178/1934 care mai prevede că acesta din urmă are dreptul, dacă retribuţia sau beneficiul nu au fost stabilite prin contract, numai la suprapreţurile obţinute din vânzări. Pentru sumele cuvenite consignatarul nu poate să exercite faţă de consignant dreptul de retenţie, nici asupra bunurilor încredinţate în consignaţie, nici asupra sumelor rezultate din vânzarea acestor bunuri (art. 20 din Legea nr. 178/1934);

3) să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite. Art. 5 din Legea nr. 178/1934 prevede pentru consignatar obligaţia de a lua toate măsurile unui bun comerciant, pentru conservarea bunei stări a bunurilor ce i-au fost încredinţate. Afară de aceasta mai este obligat să asigure bunurile şi să plătească cu regularitate primele de asigurare. Aceste cheltuieli îi profită consignantului şi acesta va fi obligat la restituirea lor.

b) Obligaţiile consignatarului. Acesta are următoarele obligaţii: 1. să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor

primite spre vânzare. Consignatarul trebuie să păstreze mărfurile primite în ambalajele originale, să conserve intacte etichetele, mărcile şi orice semne exterioare astfel cum au fost aplicate de consignant. Nu are voie să mute sau să depoziteze bunurile în alt loc decât cel prevăzut în contract. Dacă nu este prevăzut un anumit loc, poate să le înmagazineze sau să le depoziteze numai în locuri a căror folosinţă o are pe bază de date scrise şi să-l înştiinţeze pe consignant de locurile unde se află sau unde le mută (art. 6). Consignantul răspunde de orice lipsă, pierdere, deteriorare produsă de culpa sa, a agenţilor şi prepuşilor săi (art. 5). Mai este obligat să comunice în scris viciile aparente (în termen de două zile dacă un termen mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiunilor în care se află bunurile) şi viciile ascunse (în termen de două zile de la constatare). În caz de necomunicare se consideră că bunurile au fost primite în bună stare (art. 9).

În ce priveşte obligaţia de asigurare, aceasta trebuie făcută la o societate acceptată de consignant la o valoare cel puţin egală cu cea a preţului bunurilor prevăzut în contract. Asigurarea se face în favoarea consignantului care, la rândul lui, are obligaţia să-l notifice pe asigurător înainte de plata despăgubirilor. În lipsa asigurării, consignatarul răspunde pentru orice lipsuri sau pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră (art. 6);

2. să execute mandatul dat de consignant şi să dea socoteală consignantului despre îndeplinirea mandatului. Acesta nu poate să vândă sau să înstrăineze bunurile date în consignaţie decât în condiţiile prevăzute în contract şi numai contra numerar. Dacă preţul nu este prevăzut în contract, în facturile sau dispoziţiile consignantului, preţul este cel curent al pieţei.


258

Pentru îndeplinirea mandantului, consignatarul poate să facă, faţă de debitori şi terţi, orice acte asupra creanţei şi în special măsuri de asigurare. Este solidar răspunzător faţă de consignant de plata la termen a preţului mărfurilor vândute pe credit. Este obligat să contabilizeze toate operaţiunile privitoare la bunurile primite în consignaţie. Pentru bunurile vândute trebuie să predea preţul la termenele convenite şi, în lipsă, cel mai târziu la sfârşitul săptămânii.

VI.7.4. Încetarea contractului

Fiind un contract consensual, acesta poate înceta fie prin ajungere la termenul convenit de părţi, fie prin acordul ambelor părţi, sau la iniţiativa uneia dintre părţi. Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că acest contract este revocabil de consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe durată determinată, afară de stipulaţiune contrară.

Contractul mai poate înceta prin moartea, dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea sau falimentul oricăreia dintre părţi.

VI.8. Contractul de report

Este prevăzut ca faptă de comerţ în art. 3 pct. 3 din Codul comercial şi este reglementat de art. 74-76 ale aceluiaşi Cod.

Noţiune. Potrivit art. 74 din Codul comercial, acesta „constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Pentru validitatea contractului este necesară prestarea reală a titlurilor date în report”.

Caractere juridice. Este un act juridic complex constând într-o dublă vânzare. Este o faptă de comerţ conexă, dobândind comercialitate prin obiectul său care îl constituie titlurile de credit.

a) Este un contract bilateral, dând naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi – predarea titlurilor, plata preţului etc.

b) Este un contract oneros, părţile urmărind obţinerea unui folos patrimonial – titlurile de credit, respectiv preţul acestora.

c) Este un contract translativ de proprietate. Art. 74 alin. 3 din Codul comercial prevede că „proprietatea lor se transferă la cumpărător”.

d) Este un contract real. Nu este suficient acordul de voinţă al părţilor, art. 74 alin. 2 din Codul comercial prevăzând, aşa cum s-a arătat, remiterea titlurilor.

e) Este un contract comutativ, părţile cunoscând întinderea drepturilor şi obligaţiilor din chiar momentul contractării (vânzarea şi revânzarea se fac pe un preţ determinat şi pentru titluri de aceeaşi specie).


259

Părţile contractului se numesc reportat şi reportator. Reportatul este persoana deţinătoare de titluri de credit care circulă în comerţ. Aceasta dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane numite reportator în schimbul preţ plătibil imediat.

Ca natură juridică reportul este, potrivit unor opinii, un împrumut garantat prin gajarea titlurilor. S-a obiectat că, dacă în cazul gajului creditorul gajist nu devine proprietarul titlurilor, în cazul reportului reportatorul devine proprietar. După altă opinie este o vânzare cu pact de răscumpărare. S-a obiectat că la vânzarea cu pact de răscumpărare se restituie vânzătorului chiar lucrul vândut-cumpărat, pe când în cazul reportului se revând titluri de credit de aceeaşi specie, deci nu aceleaşi.

Se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri de credit are nevoie de numerar. Exemplu: un deţinător de acţiuni la purtător (reportat) vinde un număr de acţiuni unei alte persoane (reportator) şi, prin acelaşi act, cumpără de la persoana căreia i-a vândut un număr de titluri din aceeaşi specie. Art. 74 alin. 4 din Codul comercial mai prevede că părţile pot conveni ca „primele, rambursurile şi dobânzile ce se vor cuveni titlurilor în termenul reportului, să rămână în profitul vânzătorului”. Pentru vânzare, reportatul primeşte preţul imediat la ajungerea la termen, acţiunile revin vânzătorului care trebuie să plătească reportatorului preţul convenit, de regulă mai mare. Preţul reprezintă cauza contractului pentru reportat, iar diferenţa de preţ cauza pentru reportator.

Încetarea contractului. Contractul încetează ca urmare a producerii efectelor sale. Art. 75 din Codul comercial prevede că revânzarea titlurilor date în report poate să fie prelungită prin voinţa părţilor, pentru una sau mai multe termene succesive.

Dacă la expirare părţile îşi lichidează plăţile dar reînnoiesc reportul pentru titluri care diferă prin calitatea sau specia lor, sau pe un alt preţ, atunci s-a încheiat un nou contract de report.

VI.9. Contractul de cont curent

VI.9.1. Noţiune

Este contractul prin care părţile se înţeleg ca decontarea prestaţiilor lor reciproce să nu se facă după fiecare operaţiune, ci la un anumit termen prin achitarea soldului de către partea debitoare. Nu este un contract de creditare.

VI.9.2. Efecte

Potrivit art. 470 Cod comercial, acest contract produce următoarele efecte: 1) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei. În cazul efectelor şi

titlurilor de credit, înscrierea este presupusă a fi făcută sub rezerva încasării;


260

2) compensaţia reciprocă până la nivelul debitului şi creditului cu rezerva plăţii diferenţei;

3) curgerea de dobânzi la nivelul celor comerciale dacă nu s-au înţeles altfel, pentru sumele trecute în contul curent în debitul primitorului de la data înscrierii. Dobânda pentru diferenţă curge de la data lichidării.

VI.9.3. Caractere juridice

1) caracter bilateral (sinalagmatic); 2) este un contract intuitu personae (are în vedere persoana); 3) caracter consensual; 4) caracter oneros; 5) este cu executare succesivă.

VI.9.4. Încetarea contractului

Încetarea contractului se produce prin: 1) scadenţa termenului convenit; 2) în lipsă de convenţie, prin retragerea uneia dintre părţi; 3) falimentul uneia din părţi.

VI.10. Contractul de leasing

VI.10.1. Noţiune

Leasingul este definit de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 (republicată a M.Of. nr. 9/12.01.2000) ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.


Obiectul contractului: bunuri imobile sau bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.

VI.10.3. Felurile leasingului

a) leasing financiar – cel care îndeplineşte următoarele condiţii: 1) riscu-rile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului; 2) părţile au prevăzut că, la expirarea contractului, proprietatea bunului trece de drept la utilizator; 3) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel


261

mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată; b) leasingul operaţional este cel care nu îndeplineşte condiţiile leasingului financiar.

VI.10.4. Elementele contractului de leasing

Acesta trebuie să cuprindă: a) părţile; b) descrierea bunului ce face obiectul contractului; c) valoarea totală a contractului; d) valoarea ratelor şi termenul de plată; e) perioada de utilizare în leasing; f) clauza privind obligaţia asigurării bunului; g) valoarea iniţială a bunului; h) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi condiţiile în care acesta poate fi exercitat.

VI.10.5. Obligaţiile locatorului

a) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului; b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator şi în condiţiile arătate de acesta; c) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing, toate drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare, mai puţin dreptul de dispoziţie; d) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind prelungirea contractului, achiziţionarea ori restituirea bunului; e) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului; f) să îi asigure bunul oferit în leasing.

VI.10.6. Obligaţiile utilizatorului

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor şi să instruiască personalul desemnat să-l exploateze; c) să nu greveze bunul cu sarcini, fără acordul utilizatorului; d) să plătească ratele de leasing, în cuantumul şi la termenele convenite; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing; f) să îşi asume, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului, din cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea integrală a contractului de leasing; g) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi modului de exploatarea bunului; h) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de orice tulburare a dreptului de proprietate din partea unui terţ; i) să nu aducă modificări bunului; j) să restituie bunul conform contractului.

VI.10.7. Drepturile utilizatorului

Sunt de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, cantitatea, asistenţa tehnică, service-ul în garanţie şi postgaranţie.


262

VI.10.8. Aspecte fiscale

a) cheltuielile de asigurare a bunului sunt deductibile fiscal pentru partea obligată prin contract să plătească primele de asigurare; b) bunurile se încadrează în regimul vamal de admitere temporară pe toată durata contractului cu exonerare totală de plată a drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale.

VI.10.9. Caractere juridice

Caractere juridice: este bilateral, oneros, cu executare succesivă „intuitu personae”, consensual.

VI.11. Contractul de franciză

VI.11.1. Noţiune

Este reglementat de O.G. nr.52/1997 privind regimul juridic al contractului de franciză, modificată şi completată prin Legea nr.79/1998. Potrivit art.1 „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.

În doctrină a mai fost definit ca licenţierea drepturilor de proprietate industrială sau intelectuală, relative la mărci, embleme sau know-how, combinate sau nu cu restricţii asupra livrărilor sau cumpărărilor de produse. O altă definiţie: „a franciza înseamnă altora să reuşească cum noi am reuşit; a reitera o reuşită”51.

Franciza nu se confundă cu franşiza, aceasta din urmă fiind parte din paguba pe care o suportă asiguratul într-un contract de asigurare.


Obiectul contractului îl constituie dreptul de a comercializa o afacere, un produs sau un serviciu. Intră aici, deşi nu este expres prevăzut de lege şi know-how-ul (expresie engl. – a şti cum) care este un ansamblu de cunoştinţe tehnice (informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, pentru fabricarea, funcţionarea sau comercializarea unor produse sau pentru elaborarea sau funcţionarea unor tehnologii sau procedee.

VI.11.3. Caractere juridice Caractere juridice: bilateral, consensual, şi cu titlu oneros.

51 Philippe Bessis, Le contrat de franchisage, Ed. LGDJ, Paris, 1977, pag.17, apud

Smaranda Angheni s.a. Drept comercial, Editura Oscar Print, 2001, p.502. Universitatea SPIRU HARET

263

VI.11.4. Elementele contractului Contractul trebuie să conţină următoarele elemente: părţile, obiectul,

drepturile şi obligaţiile, condiţiile financiare, durata, condiţii de modificare, prelungire, reziliere. Termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului să amortizeze investiţiile52.

VI.12. Contractul de gaj comercial

VI.12.1. Noţiune

Contractul de gaj comercial este contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei contractuale.

În cazul nerespectării obligaţiei asumate, creditorul poate să-şi acopere prejudiciul prin înstrăinarea sau păstrarea bunului gajat, în condiţiile prevăzute de lege.

Caracterele juridice ale contractului de gaj comercial Contractul de gaj are următoarele caractere juridice: a) este un contract unilateral, creează obligaţii numai pentru o parte

(creditorul); b) este un contract accesoriu, garantează obligaţia principală; c) este un contract real, implică deposedarea debitorului de bunul său. Potrivit principiului, accesorium sequitur principalem, contractul de gaj

este o faptă de comerţ obiectivă conexă (accesorie); el dobândind caracter comercial datorită conexiunii sale cu o obligaţie comercială care este garantată de acest gen de contract.

De asemenea, contractul de gaj poate fi o faptă de comerţ subiectivă, dacă este constituit de un comerciant.

Constituirea gajului comercial

Condiţii de constituire Aceste condiţii se referă la: - persoana debitorului, - forma şi publicitatea contractului, - obiectul gajului. Aşa cum se arată şi în literatura juridică comercială53, contractul de gaj

îmbracă forma înscrisului, rezultă din dispoziţiile Codului civil, potrivit cărora acesta se păstrează în mapa specială aflată la notariatul public.

Rezultă, per a contrario, că această formă a înscrisului constatator al gajului este cerută ad probationem şi nu ad validitatem, asigurând dreptul de preferinţă al creditorului gajist, faţă de terţi sau faţă de alţi debitori.

52 J.N.Leloup, La franchise droit et pratique, Ed. Delmas nr. B3 p.27, apud Smaranda Angheni s.a., op.cit., p.502.

53 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, pag.54-55. Universitatea SPIRU HARET

264

Potrivit Codului comercial, gajul poate fi probat prin orice mijloc de probă, între părţile contractante şi numai prin înscris, faţă de terţi, dacă suma depăşeşte 250 lei. Apreciem că această sumă trebuie, de lege ferenda, modificată, întrucât nu mai corespunde realităţii financiare actuale.

Obiectul gajului comercial Gajul comercial poate avea ca obiect orice bun corporal sau incorporal. Dacă însă obiectul gajului îl constituie o creanţă, legea prevede, pe

lângă forma scrisă a contractului şi remiterea înscrisului constatator precum şi notificarea constituirii gajului.

Drepturile părţilor contractului de gaj comercial

a) Drepturile creditorului - Creditorul are dreptul să reţină bunul, care constituie obiectul gajului

până la executarea obligaţiei contractuale. - De asemenea, creditorul are dreptul să revendice bunul gajat, dacă se

află la o altă persoană. b) Obligaţiile creditorului. Contractul de gaj dă naştere unor obligaţii în

sarcina creditorului. - Creditorul are în primul rând obligaţia de a conserva bunul gajat.

Cheltuielile ocazionate de conservarea bunului sunt suportate însă de debitor şi nu de creditor, care îl are efectiv în posesie.

- Creditorul nu are voie să folosească bunul primit în gaj, în caz contrar, debi-torul are la îndemână solicitarea instituirii sechestrului asupra bunului respectiv.

- Printre obligaţiile creditorului este şi cea de restituire a bunului ce face obiectul gajului.

În eventualitatea în care la termenul de scadenţă, prevăzut în contract, debitorul nu-şi execută obligaţia asumată, creditorul poate să solicite instanţei competente să dispună fie reţinerea bunului în contul creanţei fie vânzarea prin licitaţie publică, pentru a se îndestula (pentru acoperirea prejudiciului creat).

De asemenea, legiuitorul a lăsat şi posibilitatea creditorului gajist să reţină în proprietatea sa bunul gajat, dar acest drept trebuie „obţinut” tot printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată la cererea creditorului.

Faţă de opiniile existente în literatura juridică54, opinăm că sesizarea instanţei o poate face numai creditorul gajist, iar această instanţă nu poate fi decât tribunalul şi nu judecătoria în a cărei competenţă teritorială se află bunul.

În susţinerea acestei opinii avem în vedere atât precizările legii comerciale, care sunt imperative şi de strictă interpretare în materie de competenţă materială, precum şi fiinţarea şi funcţionarea secţiilor comerciale la nivelul instanţelor româneşti, doar de la nivelul tribunalelor, curţilor de apel, precum şi în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

54 I.N.Finţescu, op.cit., pag.450 Universitatea SPIRU HARET

265

CAPITOLUL VII

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

VII.1. Noţiune

Titlul comercial de valoare este un înscris în temeiul căruia posesorul său legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris care încorporează o anumită valoare patrimonială. Se foloseşte şi expresia de titlu de credit.

VII.2. Caracteristici

Caracteristici: a) are un caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat în titlu şi putând fi exercitat numai în temeiul acestuia; b) are un caracter formal, acesta trebuind să îmbrace forma şi să conţină elementele prevăzute de lege; c) are un caracter literal, întinderea şi natura drepturilor şi obligaţiilor fiind determinate de menţiunile din înscris; d) conferă un drept autonom decurgând din faptul că dreptul şi obligaţia sunt independente faţă de actul din care decurg, iar dobânditorul devine titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.

VII.3. Clasificare

Clasificarea se poate face după mai multe criterii.

VII.3.1. Clasificarea după conţinutul lor

a) efecte de comerţ. Acestea sunt înscrisuri ce dau dreptul la plata unor sume de bani: cambia, biletul la ordin şi cecul; b) valori mobiliare, care sunt înscrisuri ce atribuie titularilor drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Sunt astfel de titluri acţiunile şi obligaţiunile emise de socie-tăţile comerciale; c) titlurile de reprezentare a mărfurilor, care sunt înscrisuri ce conferă un drept real de proprietate sau gaj asupra unor mărfuri aflate în depozit, în docuri sau antrepozite sau încărcate pe nave pentru a fi transportate. Sunt astfel de titluri: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.


266

VII.3.2. Clasificarea după modul în care circulă

a) titluri nominative – cele care nominalizează pe titularii lor în cuprinsul titlului;

b) titluri la ordin – cele care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de o persoană determinată. Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul bene-ficiarului”. Transmiterea dreptului se face printr-o formalitate numită „gir”;

c) titlurile la purtător – cele care încorporează anumite drepturi fără a determina persoana beneficiarului, acesta fiind cel care posedă legitim titlul.

VII.4. Cambia

VII.4.1. Noţiune

Este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie alteia, numită tras, să plătească necondiţionat o sumă în numerar la scadenţă unei a treia persoane, numită beneficiar. Este reglementată de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Exemplu de utilizare a cambiei. Un comerciant A, în urma unei operaţii comerciale, are de încasat de la comerciantul B 800.000.000 lei la 30.11.2004. Dar A datorează la rândul lui comerciantului C tot o sumă de 800.000.000 lei. Atunci A (trăgătorul) trage o cambie asupra lui B (trasul), în favoarea comerciantului C (beneficiar), prin care dispune să-i plătească acestuia din urmă la scadenţă suma de 800.000.000 lei. La rândul său, C va putea folosi cambia pentru a plăti o datorie către un alt comerciant D. Transmiterea se face prin operaţiunea numită gir, care constă în dispoziţia dată de beneficiar trasului de a plăti persoanei indicate de ea, acesta din urmă fiind numit giratar. Cambia poate fi transmisă mai departe altor comercianţi.

Dacă beneficiarul sau dobânditorul are nevoie de bani înainte de scadenţă poate s-o remită unei bănci. Operaţiunea se numeşte scont. Pentru că plata nu este scadentă banca reţine o sumă care reprezintă dobânda până la scadenţă.

VII.4.2. Caracterele cambiei

a) este un titlu de credit, pentru că ea conferă posesorului dreptul de a primi suma de bani; b) are ca obiect plata unei sume de bani, excluzând altă prestaţie; c) este un titlu complet, dreptul şi obligaţia corelativă fiind cuprinse în înscris; d) este un titlu la ordin, dreptul putând fi exercitat de beneficiar sau de persoana care a dobândit titlul prin gir, clauza „la ordin” fiind subînţeleasă; e) este un titlu abstract, dreptul fiind independent de cauza juridică generatoare (debitul trasului); f) creează obligaţii autonome, acestea având o existenţă juridică de sine stătătoare; j) creează obligaţii necondiţionale, (cu excepţia scadenţei, obligaţia de plată nu depinde de altă condiţie sau contraprestaţie);


267

h) creează obligaţii solidare, obligaţiei iniţiale a trăgătorului, privind acceptarea şi plata cambiei de către tras, i se adaugă obligaţiile succesive asumate prin semnătură de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).

VII.4.3. Condiţiile de validitate

VII.4.3.1. Condiţiile de fond

Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de Codul civil pentru actul juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Legea nr. 58/1934 nu conţine dispoziţii speciale.

VII.4.3.2. Condiţiile de formă

Cambia, fiind titlu comercial de valoare, are un caracter formal. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar înscrisul trebuie să conţină menţiunile prevăzute de lege.

Forma scrisă – cambia este un înscris sub semnătură privată, putând fi şi autentic, redactată în limba română sau altă limbă, scrisă de mână, bătută la maşină sau tipărită.

Menţiunile obligatorii ale cambiei: a) denumirea de cambie „în însuşi textul titlului”; b) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate; c) numele trasului – numele şi prenumele persoanei fizice au denumirea persoanei juridice. Neindicarea trasului atrage nulitatea cambiei; d) indicarea scadenţei, (data la care obligaţia cambială devine exigibilă). Scadenţa trebuie să fie certă arătându-se ziua sau termenul maxim. Scadenţa trebuie să fie unică. Cambia cu scadenţe sugestive este lovită de nulitate. Scadenţa trebuie să fie posibilă. Scadenţa care nu este posibilă este nulă (ex: o dată anterioară cambiei). Scadenţa trebuie să rezulte expres din înscris. Scadenţa poate fi: 1) la vedere, când ordinul de plată prevede menţiunea „la prezentare” sau „la cerere”. Poate fi prezentată chiar în ziua emiterii şi cel mai târziu într-un an de la emitere; 2) la un anumit timp de la vedere, beneficiarul având posibilitatea prezentării cambiei la data pe care o doreşte; 3) la un anumit termen de la emitere, scadenţa fiind la expirarea termenului; 4) la o zi fixă, în cambie indicându-se data scadenţei; 5) indicarea locului unde trebuie făcută plata – se indică numai localitatea nu şi domiciliul ori sediul debitorului; 6) numele celui la ordinul căruia se face plata; 7) data şi locul emiterii; 8) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.

Menţiuni facultative: a) clauza „nu la ordin”, în acest caz cambia neputându-se transmite prin gir, ci prin cesiune conform dreptului comun; b) indicarea unui acceptant la nevoie, pentru cazul de refuz al cambiei; c) ordinul de prezentare a cambiei la acceptare care este facultativă; d) clauzele „fără cheltuieli”, „fără protest”, „fără procură”; e) clauza „valoare dată în garanţie” atestă că titlul a fost dat pentru garantarea altei obligaţii; f) clauza


268

„documentele contra acceptării” (cambie documentară) obligă la predarea documentelor reprezentative ale mărfii vândute (poliţa de încercare, asigurarea, certificatul de origine).

VII.4.4. Girul

Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, o transmite altei persoane, numită giratar. Se face printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului.

VII.4.5. Acceptarea cambiei

Are un caracter facultativ. Dacă trasul acceptă ordinul, el devine acceptant, adică debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă.

Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie atunci când scadenţa este la un anumit termen de la vedere.

VII.4.6. Revocarea cambiei

Înainte de înapoierea titlului, trasul are dreptul de a revoca acceptarea, într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de voinţă, cum ar fi menţiunea „anulat” urmată de semnătură.

VII.4.7. Refuzul de a accepta cambia

Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de executorul judecătoresc.

VII.4.8. Avalul

Avalul este o garanţie cambială. Este o garanţie autonomă şi indepen-dentă. Avalul este actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit avalizat.

Avalul se scrie pe cambie sau pe un document separat. Se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau „pentru garanţie”, „pentru siguranţă” şi se semnează de avalist. Se poate da şi prin simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cambiei.

VII.5. Biletul la ordin

VII 5.1. Noţiune

Este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Este reglementat tot de Legea nr. 58/1934.

VII.5.2. Caractere juridice

Este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet. Este formal pentru că trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege. Este un înscris sub semnătură privată.


269

VII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin

Sunt prevăzute de art. 104 din lege: a) denumirea de bilet la ordin care trebuie să fie în textul titlului; b) promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate exprimată în cuvintele „voi plăti” sau altele echivalente şi fără condiţii; c) indicarea scadenţei. Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se face „la vedere”; d) locul plăţii. În absenţa acestei menţiuni locul plăţii este locul emiterii care se prezumă a fi domiciliul sau sediul emitentului; e) numele celui căruia trebuie să i se facă plata sau la ordinul căruia se face plata; f) data şi locul emiterii; g) semnătura emitentului.

VII.5.4. Girul biletului la ordin

Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul biletului la ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar) titlul în cauză printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în cauză giratarului.

VII.5.5. Avalul biletului la ordin

Avalul biletului la ordin este actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată în titlu. Trebuie să arate pentru cine a fost dat. Dacă nu se indică pentru cine s-a dat se consideră dat emitentului.

VII.5.6. Plata biletului la ordin

Se face chiar de emitent, spre deosebire de cambie unde plata se face de altă persoană. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un termen de la prezentare şi emitentul refuză să pună viza datată pe titlu, refuzul se constată prin protest.

VII.6. Cecul

VII.6.1. Noţiune Este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit trăgător, dă ordin unei bănci

la care are disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului. Este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

VII.6.2. Condiţii esenţiale de formă

Formal cecul trebuie să cuprindă: a) denumirea de cec; b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani; c) numele (denumirea) trasului; d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii; f) semnătura emitentului. Lipsa acestor menţiuni atrage nulitatea cecului. Cecul poate fi tras în mai multe exemplare, cu excepţia celui la purtător.

VII.6.3. Condiţii esenţiale de fond Sunt cele prevăzute pentru validitatea actului juridic: capacitatea,

consimţământul, obiectul şi cauza. Universitatea SPIRU HARET

270

VII.6.4. Formele cecului a) cecul barat care poate fi de două feluri: a.1.) cecul cu bară generală. Acesta are pe faţă două linii paralele şi nu

cuprinde nici o menţiune între cele două linii sau se scrie numai „banca”. Se plăteşte unei bănci ori unui client al trasului; a.2.) cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii numele unei bănci căreia i se plăteşte suma; b) cecul circular se emite de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului; c) cecul certificat. Are semnătura trasului pe faţa titlului şi semnifică acoperirea titlului şi menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia posesorului până la expirarea termenului de prescripţie; d) cecul de călătorie. Este emis de bancă, pentru a fi utilizat în timpul unei călătorii în străinătate. Are două părţi: talonul şi cecul propriu-zis. Cuprinde ordinul băncii către corespondentul său de a plăti acea sumă clientului. Talonul se semnează la momentul primirii de la bancă, iar cecul propriu-zis se semnează la momentul plăţii; e) cecul plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea „plătibil în cont”, iar plata se face scriptic, prin virament, şi nu în numerar.

VII.7. Conosamentul

VII.7.1. Noţiune

Este reglementat prin art. 565-570 Cod comercial sub denumirea poliţa de încărcare. Denumirea a fost schimbată potrivit Convenţiei internaţionale pentru unificarea anumitor reguli în materie de conosament de la Bruxelles din 25 august 1924, ratificată prin Legea nr. 43 (D.n. 1008) /1937. Este documentul eliberat de comandantul, armatorul sau agentul navei cu care se transportă mărfurile şi prin care se recunoaşte şi dovedeşte încărcarea sau primirea spre încărcare a anumitor mărfuri.

VII.7.2. Menţiunile conosamentului Potrivit art. 565 Cod comercial, trebuie să cuprindă natura, specia, calitatea şi

cantitatea lucrurilor încărcate. Va fi datat şi va arăta: 1) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa; 2) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa; 3) numele căpitanului sau patronului; 4) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului; 5) locul plecării şi destinaţia; 6) navlul (chiria). Vor fi însemnate pe margine mărcile şi nume-rele lucrurilor încărcate. Conosamentul nu poate fi subscris de căpitan înainte de încărcare.

VII.7.3. Felurile conosamentului

Poate fi la ordin sau la purtător.


271

VII.7.4. Pluralitatea de exemplare Se întocmeşte în 4 exemplare destinate: 1) căpitanului; 2) proprietarului

sau armatorului vasului; 3) încărcătorului; 4) destinatarului. Exemplarele 1 şi 2 se semnează de încărcător, iar 3 şi 4 de către căpitan.

VII.7.5. Predarea bunurilor

Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care prezintă conosamentul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu i s-a notificat vreo opoziţie. În caz de opoziţie, căpitanul va depune bunurile în depozit cu autorizarea justiţiei şi va putea să vândă, tot cu autorizarea justiţiei, o parte din mărfuri pentru plata navlului.

VII.8. Warantul

Este o formă a contractului de gaj. Mărfurile, în circulaţia lor, pot fi depuse în docuri, silozuri, depozite, antrepozite.

Pentru mărfurile depuse, antrepozitele eliberează deponentului o recipisă – warant compusă din două părţi: recipisa de depozit şi warantul (buletinul de gaj, iar în registru rămâne talonul. În warant, se identifică şi marfa dată în depozit, la fel şi pe talon şi recipisă.

Dacă deponentul doreşte să înstrăineze mărfurile, libere de orice sarcini, transmite prin gir cumpărătorului ambele titluri (şi recipisa şi warantul), acesta devenind proprietar fără predarea materială a mărfurilor.

Deponentul, în baza mărfurilor din antrepozit, poate să obţină un credit. Pentru aceasta va despărţi recipisa de warant şi va menţiona pe warant datoria pe care o garantează, după care îl transmite prin gir creditorului. Aceleaşi menţiuni trebuie făcute şi pe talon şi pe recipisă. Astfel s-a constituit un gaj fără deposedare asupra mărfurilor. Posesorul recipisei nu poate ridica mărfurile atât timp cât creditorul, posesor al warantului, nu a fost plătit. Warantul este şi un titlu de credit negociabil.


272

CAPITOLUL VIII

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

VIII.1. Clasificare

O scurtă prezentare a formelor societăţilor comerciale ce se pot constitui în România a fost secţiunea IV.2.2.

Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

VIII.1.1. Clasificarea după numărul asociaţilor

a) unipersonale – societăţile cu asociat unic. Acestea reprezintă excepţia. Legea nr.31/1990 societăţile comerciale permite constituirea unei societăţi comerciale doar în cazul societăţii cu răspundere limitată;

b) pluripersonale – cele care au mai mulţi asociaţi. Acestea reprezintă regula.

VIII.1.2. Clasificarea după natura societăţii

a) societăţi de persoane – acestea se caracterizează prin numărul restrâns de asociaţi, iar asocierea are un caracter „intuitu personae”. Sunt astfel de societăţi cele în nume colectiv şi cele în comandită simplă;

b) societăţi de capitaluri – se constituie dintr-un număr mare de asociaţi ca urmare a necesităţii existenţei unui capital social mare. Calitatea asociaţilor (intuitu personae) nu prezintă interes. Sunt astfel de societăţi, cea pe acţiuni şi cea în comandită pe acţiuni. Elementul esenţial este cota de capital (intuitu pecuniae);

c) societăţile cu natură mixtă – capital şi de persoane cum este societatea cu răspundere limitată care are în vedere atât calitatea asociaţilor, cât şi aportul la capital.

În cazul societăţilor de persoane este permis aportul în numerar, în natură şi în munca asociaţilor, pe când la cele de capital nu poate fi în muncă, ci numai în numerar sau în natură.


273

VIII.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor

a) Societăţi în care asociaţii răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale, cum este cazul la societatea în nume colectiv, precum şi a asociaţilor comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea adresa împotriva acestor asociaţi.

b) Societăţi în care asociaţii răspund până la concurenţa capitalului social subscris, cum este cazul acţionarilor în societăţile pe acţiuni, asociaţilor comanditari la societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni şi asociaţilor în societăţile cu răspundere limitată.

VIII.1.4. Clasificarea după structura capitalului

şi modul de împărţire a lui

a) Societăţi la care capitalul se divide în acţiuni, cum este cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. La acestea capitalul nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Dacă actul constitutiv nu prevede că acţiunile sunt nominative, acestea vor fi la purtător;

b) Societăţi la care capitalul se divide în părţi sociale, cum este cazul la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată. Acestea sunt numai nominative. La societatea cu răspundere limitată capitalul nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei, iar valoarea unei părţi sociale nu poate fi mai mică de 100.000 lei.

VIII.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii

de titluri comerciale de valoare

a) Societăţi emitente de titluri comerciale de valoare – cum sunt societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni care pot emite acţiuni şi obligaţiuni.

b) Societăţi care nu pot emite titluri comerciale de valoare – cum este cazul celorlalte forme de societate.

VIII.2. Dobândirea personalităţii juridice de către

societăţile comerciale Art.1.alin.2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile comerciale cu

sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice române”. Persoana juridică, potrivit Decretului nr.31/1954 privitor la persoana fizică şi

persoana juridică, trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive: Universitatea SPIRU HARET

274

a) organizare proprie. Potrivit art.7 şi 8 din Legea nr.31/1990, actul constitutiv trebuie să cuprindă dispoziţii privind persoanele care administrează şi reprezintă societatea, dispoziţii privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii comerciale;

b) patrimoniu propriu. Legea nr.31/1990 face vorbire de patrimoniul social (v. art.246 alin.1). Patrimoniul este alcătuit din activul social şi pasivul social. El este distinct de cel al asociaţilor (acţionarilor) care nu au nici un drept asupra bunurilor care alcătuiesc patrimoniul social. Se spune că acesta are un caracter autonom şi constituie gajul general al creditorilor societăţii;

c) existenţa unui scop şi obiect bine determinat. Este guvernat de prevederile Decretului nr. 31/1954, acesta trebuie să fie în acord cu interesul obştesc. Art.7 lit.c şi art.8 lit.c din Legea nr.31/1990 prevăd că actul constitutiv trebuie să cuprindă obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi activităţii principale. Obiectul de activitate este cel care limitează capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a societăţii comerciale dând naştere următoarelor consecinţe:

– dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la raporturile juridice;

– răspunderea pentru obligaţiile asumate; – dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau ca pârâtă.

VIII.3. Elementele de identificare ale societăţii

Se identifică prin 3 elemente: firma, sediul şi naţionalitatea. a) Firma societăţii (a fost descrisă la elementele fondului de comerţ). Ea

trebuie să fie disponibilă şi distinctivă. Persoanele care constituie societăţi comerciale, înainte de întocmirea documentelor constitutive trebuie să solicite la Registrul Comerţului verificarea disponibilităţii şi rezervarea acesteia pe o perioadă de cel mult 3 luni de la data înregistrării cererii. Folosinţa exclusivă a firmei se dobândeşte de la înmatriculare şi încetează la radiere.

b) Sediul. Actul constitutiv, potrivit Legii nr. 31/1990, trebuie să indice atât sediul, cât şi sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică.

c) Naţionalitatea. Nu are aceeaşi semnificaţie ca la persoanele fizice. Ţine de sediu şi determină legea aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării, lichidării. Cetăţenia asociaţilor (acţionarilor) nu are relevanţă. Legea română prevede că societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române, deci singurul element în funcţie de care se stabileşte naţionalitatea este sediul.


275

VIII.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale în afara sediului său social principal

Aşa cum am arătat mai sus, actul constitutiv trebuie să prevadă sediul şi sediile secundare. Deşi legea face vorbire de sediu, fără a-l circumstanţia, prevederea privind sediile secundare dă naştere concluziei că sediul poate fi principal şi secundar.

Sediile secundare, tot potrivit Legii nr.31/1990 pot fi la sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică (v.art.7 lit.g şi art.8 lit.l).

Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că sucursalele, agenţiile şi celelalte sunt forme de organizare ale societăţilor comerciale.

Sucursalele sunt definite de art.4 alin.1 din Legea nr. 31/1990 ca fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale care se înregistrează la Registrul Comerţului din judeţul în care vor funcţiona.

Tot art. 143 din Legea nr. 31/1990 prevede că regimul juridic al sucursalei se aplică şi oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia societatea care îi înfiinţează şi îi atribuie statut de sucursală. Celelalte sedii secundare – agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea sedii – se înmatriculează numai în cadrul înmatriculării în Registrul comerţului la sediul principal. Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 143 alin.5 Legea nr.31/1990).

Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se constituie potrivit reglementărilor privind societăţile comerciale. Ea nu trebuie să aibă aceeaşi formă cu societatea mamă.

Reprezentanţa este o formă de sediu secundar fără personalitate juridică.

VIII.5. Constituirea societăţii comerciale

Se realizează în mai multe etape: VIII. 5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz a emblemei

VIII.5.2. Întocmirea actului constitutiv

Nu are acelaşi regim pentru toate formele de societate. Societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă se constituie prin

contract de societate. Societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată

se constituie prin contract de societate şi statut. Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin

statut. Universitatea SPIRU HARET

276

Contractul de societate şi statutul pot fi întocmite şi sub forma unui document numit act constitutiv. Aceeaşi va fi denumirea şi atunci când se încheie numai contract de societate sau numai statut.

Actul constitutiv este manifestarea de voinţă făcută în sensul constituirii societăţii. Se semnează de toţi asociaţii, iar în cazul în care societatea se constituie prin subscripţie publică de fondator, se încheie în formă autentică.

VIII.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele

juridice ale acestuia

Legea nr. 31/1990 reglementează distinct conţinutul actului constitutiv, o dată pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată (art.7) şi o dată pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.

a) La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi S.R.L., actul constitutiv trebuie să conţină:

– datele de identificare ale asociaţilor; – forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul, emblema; – obiectul de activitate cu precizarea demersului şi a activităţii principale; – capitalul social şi aportul fiecărui asociat, în numerar şi în natură – la

S.R.L. numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale; – dispoziţii privind administrarea; – participarea la beneficii şi pierderi; – sediile secundare; – durata societăţii; – modul de dezvoltare şi lichidare. b) La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni conţine în plus o

serie de clauze privind capitalul social care poate fi subscris şi variat (minim 30% la constituire şi integral în termen de un an de la înmatriculare); felul acţiunilor (nominative sau la purtător); dispoziţii privind fondatorii; dispoziţii privind operaţiunile încheiate în contul societăţii de fondatori pe care acestea trebuie să le preia; dispoziţii privind cenzorii; dispoziţii privind administratorii, garanţiile acestora şi puterile conferite.

La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se vor arăta asociaţii – acţionarii comanditaţi şi cei comanditari.

VIII.5.4. Înmatricularea societăţii

Actul constitutiv autentificat, însoţit de dovada de sediu social, dovada constituirii capitalului social, copiile actelor de identitate ale asociaţilor, cordul asociaţiei de locatari acolo unde sediul se află într-un imobil cu mai multe locuinţe, avizele organelor în drept se depun la Registrul comerţului – biroul unic în a cărui rază teritorială se află sediul social, ataşate cererii de înmatriculare.


277

Avizele. Legea prevede obţinerea avizelor de funcţionare de la o serie de autorităţi publice. Unele avize se cer pentru toate societăţile comerciale (ex.: de la pompieri, poliţia sanitar-veterinară ş.a.), iar altele se cer numai pentru societăţile care au un anume obiect de activitate (asigurări, activităţi medicale, comerţ cu arme şi substanţe periculoase etc.). Pentru obţinerea acestor avize, se completează o anexă a cererii de înmatriculare pe care biroul unic o trimite autorităţilor publice competente, care trebuie să elibereze avizele în termen de maxim 20 de zile. Obţinerea avizelor este necesară numai dacă în spaţiul destinat sediului social sau sediilor secundare se desfăşoară activităţile supuse avizării. În caz contrar se completează o declaraţie pe proprie răspundere, urmând ca înainte de începerea activităţii să se ia autorizaţiile necesare.

Cererea de înmatriculare poate fi formulată de: – fondatori sau administratori sau un împuternicit al acestora. Aceştia au

obligaţia să solicite înmatricularea în 15 zile de la semnarea actului constitutiv; – oricare dintre asociaţi, atunci când fondatorii sau asociaţii sau

reprezentanţii lor dacă aceştia nu au formulat-o în termenul legal, după ce au fost puşi în întârziere şi nu s-au conformat în 8 zile de la primire.

Cererea se soluţionează de judecătorul delegat al tribunalului pe raza căruia se află oficiul Registrului Comerţului.

Dacă sunt întrunite cerinţele legii, judecătorul delegat dă o încheiere prin care admite cererea, autorizează constituirea şi dispune înmatricularea. Încheierea este supusă recursului, termenul fiind de 15 zile. Înmatricularea se efectuează după ce încheierea este irevocabilă (adică nu a fost atacată cu recurs în termenul prevăzut de lege sau recursul a fost respins).

După încuviinţarea înmatriculării, biroul unic comunică datele din cererea de înmatriculare la Ministerul Finanţelor Publice care, în termen de 24 de ore, trebuie să atribuie Codul unic de înregistrare (CUI), după care se eliberează certificatul de înmatriculare.

Un extras în formă simplificată după încheierea judecătorului delegat se publică în Monitorul Oficial – Partea a IV-a, pe cheltuiala comerciantului. La cererea şi pe cheltuiala comerciantului, în Monitorul Oficial – Partea a IV-a se poate publica integral încheierea şi actul constitutiv, integral sau în extras, vizate de judecătorul delegat.

VIII.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului

Capitalul social poate fi vărsat atât la constituire, cât şi ulterior. Se distinge între capital social subscris şi capital social vărsat. Aportul poate fi în numerar, în numerar şi în natură şi în numerar, în natură şi în muncă numai la societatea în nume colectiv şi la cea în comandită pentru asociaţii comanditaţi.

Acţiunile sunt indivizibile. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.


278

Capitalul social poate fi majorat, aceasta presupunând modificarea actului constitutiv, sau diminuat, cu respectarea minimului prevăzut de lege, tot cu modificarea actului constitutiv.

Capitalul social este divizat în: – părţi de interes la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă; – părţi sociale la societatea cu răspundere limitată, ce nu pot fi mai mici

de 100.000 lei; – acţiuni la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acestea

neputând fi mai mici de 1.000 lei.

VIII.6. Organele societăţii comerciale Se împart în: – organe de conducere; – organe de administrare; – organe de control.

VIII.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale La toate formele de societate comercială organul de conducere este

adunarea generală. În cazul societăţii cu răspundere limitată, atribuţiile adunării generale sunt exercitate de asociatul unic.

Adunările generale pot fi ordinare şi extraordinare. Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel

mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Atribuţii: a) discutarea, aprobarea, modificarea bilanţului contabil,

fixarea dividendului; b) alegerea administratorilor şi cenzorilor; c) fixarea remuneraţiei administratorilor şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; d) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pentru exerciţiul financiar următor; f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii; g) alte probleme.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a hotărî: a) schimbarea formei juridice a societăţii; b) mutarea sediului; c) schimbarea obiectului de activitate; d) prelungirea duratei; e) majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social; f) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea; g) dizolvarea anticipată a societăţii; h) emisiunea de obligaţii; i) conversia acţiunilor; j) orice altă modificare a actului constitutiv.

Cvorumul adunării generale şi adoptarea hotărârilor Cvorumul înseamnă numărul de asociaţi/acţionari care trebuie să

fie prezenţi pentru a se putea lua decizii în mod valabil. La adunarea generală ordinară a societăţii pe acţiuni este necesară prezenţa unui număr de acţionari


279

ale căror acţiuni să reprezinte jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu se poate ţine datorită lipsei de cvorum, va fi convocată a doua adunare care poate hotărî indiferent de cota de capital social pe care o reprezintă participanţii.

La adunarea generală extraordinară, la prima convocare este necesară prezenţa deţinătorilor a 3/4 din capitalul social, dacă actul constitutiv nu dispune altfel, iar la convocările ulterioare deţinătorii a 1/2 din capitalul social.

La societatea cu răspundere limitată, datorită caracteristicilor acesteia, care le îmbină şi pe cele ale societăţii de capitaluri şi pe cele ale societăţii de persoane, la prima convocare este necesară prezenţa majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar la a doua convocare indiferent de numărul de asociaţi şi partea din capitalul social.

VIII.6.2. Organele de administrare

Administrarea societăţii comerciale este făcută de unul sau mai mulţi administratori, temporari sau revocabili. (Când sunt mai mulţi administratori aceştia se constituie în consiliu).

Unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din consiliul de administraţie trebuie să fie cetăţeni români, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Numirea şi destituirea administratorilor se face de adunarea generală.

Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, termenul mandatului neputând fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata aceasta este pentru 2 ani. Administratorii sunt realizabili, dacă prin actul constitutiv nu s-a dispus altfel.

Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie care nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.

Consiliul de administraţie trebuie să se întrunească ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o dată pe lună. La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal care cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.

Administratorii pot face toate operaţiunile pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii cu excepţia restricţiilor stabilite prin actul constitutiv.

Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii. Directorii executivi nu pot fi membri în consiliul de administraţie.

Şi la societatea cu răspundere limitată administrarea se face de unul sau mai mulţi administratori, în aceleaşi condiţii ca la societatea pe acţiuni.

VIII.6.3. Organele de control Au drept de control asupra societăţii: – asociaţii;


280

– cenzorii; – auditorii financiari; – auditorii interni şi persoanele cu atribuţii de control financiar preventiv.

VIII.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea

VIII.7.1. Dizolvarea societăţii Dizolvarea societăţii se produce prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate; c) declararea nulităţii societăţii; d) falimentul societăţii; e) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv. Legea mai prevede pentru fiecare tip de societate şi alte cauze: – la societatea pe acţiuni: reducerea capitalului sau numărului de acţionari

sub minimul legal; – la societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată: incapacitatea,

excluderea sau decesul unuia din asociaţi, când datorită acestor cauze a rămas un singur asociat. Se exceptează atunci când există clauză privind continuarea cu moştenitorii sau asociaţii/rămas continuă activitatea ca asociat unic.

Dizolvarea se înscrie la Registrul Comerţului şi se publică în „Monitorul Oficial”.

VIII.7.2. Fuziunea şi divizarea Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către altă societate sau

prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă. Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului societăţii care îşi

încetează activitatea între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă.

Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea fără lichidare a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului.

VIII.7.3. Lichidarea Dizolvarea are ca efect lichidarea. Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot să facă noi operaţiuni

şi începe procedura lichidării. În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea are ca

efect transmiterea universală a patrimoniului către asociatul unic, fără lichidare. Lichidarea cuprinde următoarele operaţiuni: – înlocuirea organelor de administrare cu lichidatorii; – predarea gestiunii societăţii; – întocmirea bilanţului contabil atunci când durata lichidării se pre-

lungeşte dincolo de exerciţiul financiar; – lichidarea activului şi pasivului; – întocmirea şi prezentarea bilanţului final.


281

TESTE GRILĂ – exemple –

1. Alegeţi definiţia dreptului comercial: a) ramură a dreptului privat care reglementează vânzarea –

cumpărarea de mărfuri în pieţe, oboare, târguri, magazine, precum şi între firme sau state şi plata acestora;

b) ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice şi care studiază comerţul;

c) ramură a dreptului privat alcătuită din normele juridice care reglementează faptele de comerţ şi raporturile juridice la care iau parte persoane care au calitatea de comerciant.

2. Noţiunea de comerţ îşi are originea în: a) termenul latinesc „commercium (cum merx)”; b) expresia latină „cogito ergo sum”; c) termenul latinesc „cum mens”.

3. Activitatea comercială cuprinde: a) toate vânzările – cumpărările de mărfuri; b) toate vânzările – cumpărările în care cel puţin o parte este

comerciant; c) toată activitatea economică începând cu producţia şi sfârşind la

consumator, inclusiv prestările de servicii şi executarea de lucrări. 4. Stabilirea obiectului dreptului comercial are la bază:

a) sistemul subiectiv (calitatea de comerciant); b) sistemul obiectiv (faptul de comerţ); c) sistemul mixt.

5. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului comercial: a) raporturile juridice de drept comercial sunt raporturi de putere; b) în contractele comerciale, în caz de dubiu se aplică regulile care

favorizează circulaţia; c) în comerţ actele juridice sunt cu titlu gratuit.


282

6. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului comercial: a) contractarea în favoarea celui de-al treilea este obişnuită; b) comercianţii trebuie să ţină evidenţa contabilă; c) comerţul în locurile publice este interzis.

7. Dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial: a) da; b) nu; c) şi nu şi da.

8. Codul civil se aplică în dreptul comercial: a) întotdeauna; b) atunci când Codul comercial nu are dispoziţii aplicabile; c) atunci când dispoziţiile din Codul comercial şi cele din Codul civil

vin în contradicţie. 9. Care dintre următoarele dispoziţii interesând dreptul comercial fac

parte din Constituţie: a) statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei

loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de producţie;

b) comercianţii datorează impozite statului; c) în comerţ este interzisă munca forţată.

10. Care dintre următoarele acte normative este izvor specific de drept comercial: a) Constituţia; b) Codul comercial; c) Codul civil.

11. Codul comercial a fost adoptat în : a) 1864; b) 1887; c) 1990.

12. Izvoarele dreptului comercial pot fi: a) specifice dreptului comercial şi comune cu alte ramuri de drept, b) specifice altor ramuri de drept; c) numai comune cu alte ramuri de drept.

13. Uzurile comerciale sunt alcătuite din a) Soluţiile pronunţate de instanţe; b) Reguli rezultând din relaţiile comerciale dintre state stabilite prin

tratate; c) Reguli rezultând din practica comercială folosite vreme

îndelungată şi percepute ca obligatorii.


283

14. Uzurile comerciale locale sunt: a) cele stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale pentru pieţe, târguri

şi oboare; b) cele aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau

regiune; c) cele aplicabile numai pe teritoriul unui stat.

15. Uzurile comerciale speciale sunt: a) cele care ţin de obiectul contractului sau al profesiunii; b) cele reglementate de Codul Civil; c) cele care sunt reglementate de norme juridice speciale (nu

generale, nu de excepţie). 16. Uzurile comerciale generale sunt:

a) cele care se aplică în toate ramurile dreptului; b) cele care se aplică întregului ansamblu de relaţii comerciale; c) cele care se aplică numai comercianţilor.

17. Uzurile comerciale convenţionale sunt cele care: a) li se spune şi de fapt îşi trag forşa din voinţa părţilor; b) sunt stabilite prin alte acte normative; c) sunt convenite prin acorduri şi tratate între state.

18. Uzurile comerciale normative sunt: a) consacrate legislativ; b) cele stabilite de comercianţi prin contracte de le caz la caz; c) cele stabilite de camerele de comerţ din diferite state.

19. Doctrina, ca izvor mediat de drept comercial, este: a) obligatorie pentru judecători; b) obligatorie pentru comercianţi; c) instrument de interpretare şi aplicare a legilor.

20. Jurisprudenţa în dreptul comercial, este: a) aplicarea prudentă a legilor; b) o uzanţă comercială; c) un izvor mediat de drept comercial constând în soluţiile pronunţate

de instanţele de judecată care contribuie la interpretarea legilor. 21. Faptele de comerţ pot fi:

a) obiective sau subiective; b) neutre; c) obiective, subiective, neutre.

22. Ce sunt faptele de comerţ subiective: a) faptele de comerţ care au şi subiect activ şi subiect pasiv; b) faptele de comerţ săvârşite de comercianţi; c) faptele de comerţ care au cel puţin un subiect, activ sau pasiv.


284

23. Ce sunt faptele de comerţ obiective: a) faptele de comerţ determinate de lege şi producătoare de efecte

juridice potrivit legii, indiferent de autorul lor; b) faptele de comerţ care au un obiectiv determinat; c) faptele de comerţ cărora părţile le atribuie un obiect.

24. Definirea faptelor de comerţ are la bază următoarele teorii: a) teoria circulaţiei şi teoria întreprinderii; b) teoria speculaţiei şi a întreprinderii; c) una din următoarele teorii: teoria circulaţiei, teoria întreprinderii,

teoria speculaţiei, teoria mixtă. 25. Întreprinderea de furnituri este:

a) întreprinderea care produce furnituri; b) întreprinderea furnizoare de energie electrică, termică, apă, canal; c) întreprinderea care asigură prestarea de servicii sau predarea unor

bunuri, la anumite termene şi contra unui preţ. 26. Sunt comercianţi:

a) cei care vând diferite produse în condiţiile legii; b) cei care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi

societăţile comerciale; c) patronii de societăţi comerciale.

27. Persoana fizică are calitatea de comerciant: a) dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional; b) dacă vinde în locurile amenajate potrivit legii şi cu plata taxelor

legale; c) dacă vinde mărfuri cu afişarea adaosului comercial, în caz contrar

fiind cotravenient. 28. Regiile autonome sunt:

a) societăţi comerciale ale statului înfiinţate pentru a aduce venituri la buget;

b) unităţi economice care desfăşoară o activitate comparabilă cu a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară;

c) instituţii publice care asigură diferite servicii în serviciul comunităţii.

29. Societatea în comandită simplă are ca asociaţi: a) persoane care desfăşoară activităţi comerciale pe bază de comandă

fermă; b) comanditaţi şi comanditari; c) comanditaţi, comanditari şi patroni.


285

30. Persoanele care formează societatea pe acţiuni se numesc: a) acţionari principali; b) agenţi economici; c) acţionari.

31. Participanţii la asociaţiunea în paricipaţiune: a) au acţiuni nominative; b) nu au drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune

chiar dacă ei le-au cumpărat; c) trebuie să se înregistreze ca acţionari la registrul comerţului.

32. Asociaţia de asigurare mutuală: a) este o asociaţie nonprofit; b) este o asociaţie constituită pe bază de acord tacit în vederea

contractării unei asigurări colective; c) este constituită cu scopul de a împărţi între asociaţi pierderile

cauzate prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii. 33. Care dintre următoarele condiţii este cerută, printre altele, pentru ca o

persoană fizică să devină comerciant: a) să aibă un spaţiu pentru expunerea şi vânzarea produselor; b) să aibă studii superioare, liceale sau profesionale; c) să săvârşească acte de comerţ ca profesie obişnuită.

34. Societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant: a) din momentul constituirii cu respectarea condiţiilor prevăzute de

lege; b) din momentul realizării acordului de voinţă al celor care o

constituie; c) din momentul semnării actului constitutiv la notarul public.

35. Dovedirea calităţii de comerciant în cazul societăţilor comerciale se face: a) prin vărsarea aportului social; b) cu actul constitutiv; c) prin constituirea societăţii în condiţiile legii.

36. Dintre obligaţiile profesionale ale comercianţilor face parte: a) obligaţia ca acţionarii să fie solvabili, b) obligaţia de a avea vad comercial; c) obligaţia de publicitate prin înregistrarea la registrul comerţului.

37. Auxiliarii dependenţi ai comercianţilor: a) sunt raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt remuneraţi de

aceştia; b) depind de calificarea comercianţilor ca plătitori de T.V.A.; c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii dar sunt remuneraţi de

aceştia. Universitatea SPIRU HARET

286

38. Auxiliarii independenţi ai comercianţilor: a) sunt angajaţi ai comercianţilor; b) sunt angajaţi ai Camerei de comerţ; c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii.

39. Reprezentarea: a) nu produce efecte între reprezentat şi reprezentant ci doar faţă de

terţi; b) produce efecte pe de o parte între reprezentat şi reprezentant şi pe

de altă parte între reprezentat şi terţ; c) produce efecte doar între reprezentant şi terţ.

40. Prepuşii pentru comerţ: a) nu pot să ceară preţul mărfurilor vândute, acest drept avându-l doar

comerciantul; b) pot să ceară preţul mărfurilor vândute în magazin; c) pot să ceară preţul mărfurilor vândute afară din magazin fără nici o

autorizaţie specială. 41. Mijlocitorii îşi desfăşoară activitatea:

a) cu contract de muncă; b) cu aviz de la primărie; c) fără contract de muncă.

42. Mijlocitorii acţionează pentru: a) bunele relaţii între patronat şi sindicate; b) asigurarea relaţiilor cu Camera de comerţ şi cu autorităţile statului; c) pentru punerea în contact a persoanelor care sunt interesate de

încheierea unei afaceri care să realizeze prin intermediul lor. 43. Activitatea de mijlocire:

a) este faptă de comerţ b) nu este faptă de comerţ dar nu este ilegală; c) nu este faptă de comerţ şi este interzisă de lege.

44. Agentul de comerţ: a) este un funcţionar public cu atribuţii de control pentru fapte de

comerţ; b) este un agent al poliţiei economice cu atribuţii de control sau un

salariat al Camerei de comerţ; c) este o persoană însărcinată statornic, de unul sau mai mulţi

comercianţi, să desfăşoare în altă localitate, determinată exclusiv, operaţiuni comerciale.

45. Fondul de comerţ: a) este fondul de marfă necontractat încă în scop de vânzare de un

comerciant;


287

b) este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale pe care comerciantul îl afectează activităţii comerciale în scopul atragerii de clienţi şi implicit obţinerii de profit;

c) este numai fondul de marfă care poate aduce profit. 46. Firma comerciantului:

a) este un element al fondului de comerţ; b) este un element decorativ; c) este un element pentru stabilirea identităţii patronului.

47. Fondul de comerţ: a) nu poate fi înstrăinat; b) nu poate face obiectul dreptului de proprietate; c) poate fi transmis ca aport într-o societate comercială.

48. Contractul de vânzare – cumpărare comercială are următoarele caractere (trăsături): a) este aleatoriu, gratuit, bilateral şi constitutiv; b) este sinalagmatic, comutativ, oneros şi constitutiv de drepturi; c) este bilateral, oneros, comutativ şi translativ de proprietate.

49. Care dintre următoarele obligaţii aparţine vânzătorului: a) să suporte cheltuielile de predare; b) să suporte cheltuielile de ridicare; c) să nu primească preţul până nu a predat bunul.

50. Cumpărătorul este obligat: a) să suporte cheltuielile de predare; b) să suporte cheltuielile de ridicare; c) să dea garanţii contra evicţiunii.

51. Vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător: a) pentru plata obligaţiilor către stat; b) pentru riscurile pe timpul transportului; c) pentru evicţiune şi contra viciilor lucrului.

52. În contractul de mandat: a) mandantul nu poate da mandat mandatarului să facă operaţiuni pe

care nu le poate face el însuşi; b) mandatarul poate face orice operaţiune chiar şi din cele care nu le

poate face mandantul; c) mandatarul nu poate face decât operaţiunile pe care nu le poate

face mandantul. 53. Mandatarul este obligat:

a) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului nepredaţi acestuia;

b) să răspundă pentru obligaţiile mandantului; Universitatea SPIRU HARET

288

c) să verifice disponibilul din contul mandatarului pentru a se convinge dacă acesta este serios.

54. Contractul de comision: a) este contractul prin care se stabileşte adaosul comercial; b) este un contract privind suma cuvenită celui care favorizează prin

funcţia sa încheierea unui contract; c) este un contract care are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de

un comisionar pe seama clientului. 55. Marcaţi răspunsul fals:

a) comisionarul trebuie să dea socoteală comitentului de îndeplinirea mandatului;

b) comisionarul trebuie să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi obligaţia unui bun profesionist;

c) comisionarul nu trebuie să dea socoteală comitentului de îndeplinirea mandatului.

56. Contractul de report: a) contractul de report este contractul prin care, în materie de

asigurări, obligă pe asigurator să reporteze în anul următor sumele neconsumate cu plata despăgubirilor;

b) este contractul constând în cumpărarea de titluri de credit circulând în comerţ, pe bani gaa şi revinderea simultană la termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie;

c) este contractul de reportare a sumelor necâştigate la jocurile de noroc.

57. Contractul de cont curent: a) este un contract de creditare; b) nu este un contract de creditare; c) poate sa-l facă numai o bancă.

58. Contractul de leasing: a) dă dreptul finanţatorului să aleagă furnizorul; b) nu dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul; c) dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul.

59. Contractul de leasing: a) dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de exploatare a

bunului; b) nu dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de

exploatare a bunului; c) dă dreptul finanţatorului să verifice modul de exploatare a bunului

dar numai cu acordul furnizorului.


289

60. Francize este: a) procentul din suma asigurată cu care se reduce suma acordată în

caz de daună; b) dreptul de a exploata un produs, o afacere sau un serviciu; c) dreptul de a utiliza un anume procedeu.

61. Titlurile comerciale sau de credit: a) încorporează o valoare patrimonială; b) nu încorporează o valoare patrimonială; c) încorporarea unei valori patrimoniale depinde de la caz la caz.

62. Titlurile nominative se numesc astfel deoarece: a) au un nume al lor cum ar fi cambie, bilet la ordin, conosament; b) titularii lor sunt nominalizaţi în cuprinsul acestora, c) au valoarea exprimată în bani înscrisă în cuprinsul lor.

63. Sunt condiţii de fond ale cambiei: a) forma scrisă cu menţiunile prevăzute de lege; b) denumirea titlului, trasul şi trăgătorul; c) capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.

64. În cazul cambiei, obligaţia de plată revine: a) trasului; b) trăgătorului; c) beneficiarului.

65. Prin ce se face girul cambiei: a) printr-un act de împrumut; b) printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin predarea ei; c) prin act autentic la notar.

66. Avalul cambiei: a) constă în predarea ei înapoi către trăgător; b) constă în întoarcerea preţului; c) este un act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să

garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit avalizat.

67. Biletul la ordin: a) presupune prestaţia unui serviciu pe baza comenzii conţinute de

biletul la ordin; b) conţine obligaţia plăţii unei sume de bani la scadenţă; c) este un înscris constatator al dreptului de proprietate asupra unor

bunuri aflate în depozit care se eliberează pe baza lui. 68. Ce este cecul:

a) o instituţie bancară pentru economiile populaţiei; b) este un titlu de credit; c) este documentul care atestă suma de bani depusă.


290

69. Conosamentul: a) este sinonim cu warantul; b) este un act juridic de constituire a unei garanţii reale asupra

mărfurilor încărcate pe vapor; c) este documentul eliberat la încărcarea mărfurilor pe vapor şi în

baza căruia acestea pot fi vândute. 70. Conosamentul se întocmeşte:

a) într-un singur exemplar; b) în două exemplare; c) în patru exemplare.

71. Warantul: a) este o specie de reptilă; b) este persoana care garantează livrarea; c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.

72. Societăţile comerciale, după natura lor pot fi: a) societăţi de persoane, societăţi de capitaluri, societăţi de natură

mixtă – de capitaluri şi de persoane; b) societăţile de persoane, societăţi unipersonale şi societăţi de

capitaluri; c) societăţi pluripersonale şi de capitaluri.

73. Societatea cu răspundere limitată: a) este societate de persoane; b) este persoana care garantează livrarea; c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.

74. La societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund: a) nelimitat pentru obligaţiile societăţii; b) nelimitat; c) până la concurenţa capitalului social subscris.

75. Capitalul social al S.R.L. este divizat: a) părţi sociale; b) acţiuni nominative; c) acţiuni la purtător.

76. Adunarea generală ordinară la societăţile comerciale se ţine: a) Cel puţin o dată pe an; b) O dată pe trimestru; c) O dată pe semestru.

77. Bilanţul contabil al societăţii comerciale se aprobă de: a) Adunarea generală; b) Contabilul şef; c) Comitetul director sau consiliul de administraţie, acolo unde

există. Universitatea SPIRU HARET

291

78. Consiliul de administraţie este ales: a) De administraţie cu acordul cenzorilor; b) De adunarea generală cu avizul comisiei de cenzor; c) De adunarea generală.

79. În adunarea generală, fiecare acţionar sau asociat: a) Are drept de vot egal; b) Are dreptul de vot negociat cu consiliul de administraţie; c) Are un drept de vot proporţional cu cota de capital social deţinută.

80. Consiliul de administraţie: a) Poate cere adunării generale să dea raport de activitate; b) Poate dizolva adunarea generală şi să provoace alegeri anticipate; c) Trebuie să întrunească ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o

dată pe lună. 81. Prin ce se particularizează contractul de vânzare-cumpărare

comercială faţă de contractul de vânzare-cumpărare civilă: a) comercialitate; b) comutativitate; c) translativitate.

82. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut în cazul contractului de vânzare-cumpărare: a) să fie în comerţ; b) să existe; c) să fie determinat sau determinabil; d) să fie proprietatea vânzătorului.

83. Care sunt obligaţiile vânzătorului în cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială: a) obligaţia de plată a preţului; b) obligaţia de a preda lucrul vândut; c) obligaţia de garanţie; d) obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.

84. Prin ce se deosebeşte contractul de mandat comercial faţă de contractul de mandat civil: a) comercialitate; b) obiectul său; c) caracterul său; d) prin faptul că dă o mai mică libertate mandatului decât cel civil.

85. În cazul contractului de mandat comercial obligaţiile mandatarului sunt: a) să execute mandatul; b) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi cu diligenţa unui

bun gospodar; Universitatea SPIRU HARET

292

c) să nu aducă la cunoştinţa terţului cu care contractează împuternicirea primită;

d) să nu înştiinţeze pe mandant de executarea mandatului e) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului nepredaţi

acestuia. 86. Care sunt modurile în care poate înceta mandatul:

a) prin moartea, interdicţia, insovabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului;

b) prin dizolvare; c) prin renunţare la mandat a mandatarului; d) prin revocarea mandatarului.

87. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comision: a) bilateral (sinalagmatic), consensual, oneros; b) aleatoriu, gratuit, comutativ; c) bilateral, oneros, comutativ şi translativ.

88. În cazul contractului de comision care sunt obligaţiile comitentului: a) să nu plătească remuneraţia cuvenită comisionarului; b) să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea

însărcinării; c) să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului.

89. Care sunt obligaţiile comisionarului: a) să execute mandatul neîncredinţat de comitent; b) să dea socoteală comitentului de îndeplinirea mandatului; c) să execute mandatul încredinţat de comitent; d) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui

profesionist. 90. Care sunt modurile în care se poate revoca contractul de comision:

a) revocare de către comitent; b) prin renunţare de către comisionar; c) interdicţia, falimentul comisionarului sau comitentului; d) prin dizolvare.

91. Care sunt caracterele juridice ale contractului de consignaţie: a) bilateral, oneros, consensual; b) aleatoriu, gratuit, consensual; c) bilateral, oneros, translativ de proprietate.

92. Care este forma cerută pentru contractul de consignaţie: a) forma scrisă cerută numai ad validitatem; b) forma scrisă cerută numai ad probationem; c) forma scrisă cerută numai ad validitatem şi ad probationem.


293

93. Care sunt obligaţiile consignantului: a) să predea consignatarului bunurile pentru vânzare, b) să plătească consignatarului remuneraţia cuvenită; c) să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor.

94. Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision: a) adevărat; b) fals.

95. Contractul de consignaţie încetează doar prin revocare şi renunţare la mandat: a) adevărat; b) fals.

96. Contractul de cont curent produce următoarele efecte: a) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei; b) compensaţia reciprocă; c) nulitatea actelor.

97. Contractul de report se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri care are nevoie de numerar: a) adevărat; b) fals.

98. Contractul este un act juridic izvor voluntar de obligaţii: a) adevărat; b) fals.

99. Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane dar prin care nu se constituie şi nu se stinge un raport juridic: a) adevărat; b) fals.

100. Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută în scopul de a nu produce efecte juridice: a) adevărat; b) fals.

101. Contractele numite nu beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte tipice: a) adevărat; b) fals.

102. Contractele nenumite nu beneficiază de o reglementare distinctă şi nici de o denumire. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două contracte numite şi cărora li s-a spus contracte sui generis: a) adevărat; b) fals.


294

103. Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt cele la care iau parte două persoane iar cele unilaterale cele făcute de o singură persoană:

a) adevărat; b) fals.

104. Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract sinalagmatic (bilateral), pentru că la formarea lui iau parte două părţi – deponentul şi depozitorul:


105. Contractul unilateral instituie obligaţii pentru o singură parte: a) adevărat; b) fals.

106. Încheierea valabilă a unui contract real este realizată doar în momentul remiterii (transmiterii) lucrului:


107. Obiectul contractului de leasing îl constituie bunurile imobile sau bunurile mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor:


108. Leasingul poate fi : a) leasing financiar; b) leasing operaţional; c) leasing funcţional.

109. Leasingul financiar îndeplineşte următoarele condiţii: a) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate rămân

asupra locatorului din momentul încheierii contractului; b) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec

asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului; c) părţile au prevăzut că, la expirarea contractului, proprietatea

bunului trece de drept la utilizator; d) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de

cumpărare ca reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;

e) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare ca reprezenta cel puţin 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.


295

110. Elementele contractului de leasing sunt: a) părţile; b) descrierea bunului ce face obiectul contractului; c) valoarea totală a contractului; d) valoarea ratelor şi termenul de plată; e) perioada de utilizare în leasing; f) clauza privind obligaţia asigurării bunului; g) valoarea iniţială a bunului; h) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la

cumpărarea bunului şi condiţiile în care acesta poate fi exercitat.

111. Obligaţiile locatorului sunt: a) să nu respecte dreptul utilizatorului privind alegerea

furnizorului; b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul

desemnat de utilizator şi în condiţiile arătate de acesta; c) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing, toate

drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare; d) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului; e) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing, toate

drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare, mai puţin dreptul de dispoziţie;

f) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind prelungirea contractului, achiziţionarea sau restituirea bunului;

g) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului; h) să îi asigure bunul oferit în leasing.

112. Obligaţiile utilizatorului, în cazul contractului de leasing, sunt: a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat

în contractul de leasing; b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor şi să instruiască

personalul desemnat să-l exploateze; c) să greveze bunul cu sarcini, fără acordul locatorului; d) să plătească ratele de leasing, în cuantumul şi la termenele

stabilite; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg

din contractul de leasing; f) să nu greveze bunul cu sarcini, fără acordul utilizatorului; g) să îşi asume, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea

obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii


296

bunului, din cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea integrală a contractului de leasing;

h) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării modului de exploatare a bunului;

i) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de orice tulburare a dreptului de proprietate din partea unui terţ;

j) să nu aducă modificări bunului; k) să restituie bunul conform contractului.

113. Franciza este sinonim cu franşiza: a) adevărat; b) fals.

114. Competaţi următoarea definiţie: ,,Franciza este un ……………………………… bazat pe o

colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită………………, acordă unei alte persoane, denumite……………., dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.”

115. Completaţi următoarea definiţie: ,,Titlul comercial de valoare este un ……………. în temeiul căruia posesorul său legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris care încorporează o anumită valoare patrimonială.” 116. Care sunt caracteristicile titlurilor de credit:

a) are un caracter constitutiv; b) are un caracter formal; c) are un caracter literal; d) conferă un drept autonom.

117. În funcţie de conţinutul lor, titlurile de credit pot fi: a) efecte de comerţ; b) valori mobiliare; c) titluri de reprezentare a mărfurilor; d) titluri nominative; e) titlurile la purtător.

118. Titlurile de reprezentare a mărfurilor sunt: a) titlurile nominative; b) conosamentul; c) recipisa de depozit; d) warantul; e) titlurile la purtător.

119. Valorile mobiliare sunt: a) acţiunile emise de societăţile comerciale; b) conosamentul;


297

c) warantul; d) obligaţiunile emise de societăţile comerciale.

120. Efectele de comerţ sunt: a) conosamentul; b) cambia; c) warantul; d) biletul la ordin; e) cecul.

121. În funcţie de modul în care circulă, titlurile de credit pot fi: a) titlurile de reprezentare a mărfurilor; b) titluri nominative; c) titluri la ordin; d) titluri la purtător.

122. Completaţi următoarea definiţie: ,,Cambia este un înscris prin care o persoană numită ……………… dă dispoziţie alteia numită …………….., să plătească necondiţionat o sumă în numerar la scadenţă unei a treia persoane numită ………….

123. Care sunt caracteristicile cambiei: a) este un titlu de credit; b) are ca obiect plata unei sume de bani; c) este un titlu la ordin; d) este un titlu abstract; e) creează obligaţii autonome; f) creează obligaţii necondiţionale; g) creează obligaţii solidare; h) este un titlu de reprezentare a mărfurilor; i) nu creează obligaţii solidare.

124. Care sunt menţiunile obligatorii ale cambiei: a) denumirea de cambie ,,în însuşi textul titlului”; b) ordinul condiţionat de plată a unei sume de bani determinate; c) numele trasului; d) indicarea scadenţei; e) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani

determinate; f) indicarea locului unde trebuie făcută plata; g) numele celui la ordinul căruia se face plata; h) data şi locul emiterii; i) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.


298

125. Scadenţa poate fi: a) la vedere; b) la un anumit timp de la vedere; c) la purtător; d) la un anumit termen de la emitere; e) la o zi fixă.

126. Completaţi următoarea definiţie: ,,Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit …….… , transmite altei persoane, numită ……………”

127. Înainte de înapoierea titlului, trasul nu are dreptul de a revoca acceptarea, într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de voinţă, cum ar fi menţiunea anulat urmată de semnătură.


128. Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de executorul judecătoresc.


129. Completaţi următoarea definiţie: ,,Avalul este actul juridic prin care o persoană numită …………….. se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit …………”

130. Completaţi următoarea definiţie: ,,Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită …………….. sau …………………, se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei alte persoane, numită …………… , sau la ordinul acesteia.”

131. Biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. a) adevărat; b) fals.

132. Care sunt menţiunile obligatorii ale biletului la ordin: a) denumirea de bilet la ordin care trebuie să fie în textul titlului; b) promisiunea condiţionată de plată a unei sume determinate; c) indicarea scadenţei; d) promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate; e) numele celui care trebuie să i se facă plata sau la ordinul

căruia se face plata; f) data şi locul emiterii; g) semnătura emitentului; h) locul plăţii.


299

133. Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul biletului la ordin transmite altei persoane titlul în cauză printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în cauză giratarului.


134. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un termen de la prezentare şi emitentul refuză să pună viza datată pe titlu, refuzul se constată prin protest.


135. Completaţi următoarea definiţie: ,,Cecul este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit …………., dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc, numită ………….., de a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.”

136. Care sunt condiţiile esenţiale de formă ale cecului: a) denumirea de cec; b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă nedeterminată de bani; c) numele trasului; d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii; f) semnătura emitentului; g) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani.

137. Lipsa condiţiilor esenţiale de formă pe care trebuie să le îndeplinească cecul atrage nulitatea cecului?


138. Care sunt formele pe care le poate avea cecul: a) cecul barat; b) cecul circular; c) cecul certificat; d) cecul de călătorie; e) cecul plătibil în cont;

139. Cecul barat poate fi: a) cecul cu bara generală; b) cecul cu bară specială; c) cecul circular; d) cecul plătibil în cont.


300

140. Completaţi următoarea afirmaţie: ,,Cecul plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea ………………………………….iar plata se face ………….. , prin……………., şi nu prin numerar.”

141. Conosamentul este reglementat de Codul comercial sub denumirea de poliţă de încărcare?


142. Conosamentul este documentul eliberat de comandantul, armatorul sau agentul navei cu care se transportă mărfurile şi prin care nu se recunoaşte şi nu se dovedeşte încărcarea sau primirea spre încărcare a anumitor mărfuri?


143. Menţiunile conosamentului sunt: a) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa; b) persoana încărcătorului fără reşedinţa sa; c) destinatarul încărcăturii fără reşedinţa sa; d) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa; e) numele căpitanului sau patronului; f) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului; g) locul plecării şi destinaţia; h) navlul.

144. Conosamentul poate fi: a) la ordin; b) la purtător; c) la vedere.

145. În câte exemplare se întocmeşte conosamentul: a) 2; b) 5; c) 3; d) 4.

146. Cele patru exemplare ale conosamentului sunt destinate: a) căpitanului; b) proprietarului sau armatorului vasului; c) încărcătorului; d) destinatarului; e) administratorului; f) comisionarului vamal.


301

147. Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care prezintă conosamnetul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu i s-a notificat vreo opoziţie?


148. În cazul conosamentului, dacă se notifică vreo opoziţie, căpitanul va depune mărfurile în depozit cu autorizarea justiţiei şi va putea să vândă, fără autorizarea justiţiei, o parte din mărfuri pentru plata navlului?


149. Antrepozitele eliberează deponentului o recipisă-warant compusă din:

a) recipisa de depozit; b) warantul; c) chitanţă; d) factură fiscală.

Întrebarea Răspuns corect

1. C 2. A 3. C 4. B 5. B 6. A 7. A 8. B 9. A

10. B 11. B 12. A 13. C 14. B 15. A 16. B 17. A 18. A 19. C 20. C 21. A 22. B 23. A 24. C 25. C 26. B 27. A


302

Întrebarea Răspuns corect 28. B 29. B 30. C 31. B 32. C 33. C 34. A 35. C 36. C 37. A 38. C 39. B 40. B 41. C 42. C 43. A 44. C 45. B 46. A 47. C 48. C 49. A 50. B 51. C 52. A 53. A 54. C 55. C 56. B 57. A 58. C 59. A 60. B 61. A 62. B 63. C 64. A 65. B 66. C 67. B 68. B 69. C 70. C 71. C 72. A 73. C 74. C 75. A


303

Întrebarea Răspuns corect 76. A 77. A 78. C 79. C 80. C 81. A 82. A,B,C,D 83. B,C 84. B,C 85. A,B,E 86. A,C,D 87. A 88. B,C 89. B,C,D 90. A,B,C 91. A 92. B 93. A,B 94. A 95. B 96. A,B,C 97. A 98. A 99. B

100. B 101. B 102. A 103. B 104. B 105. A 106. A 107. A 108. A,B 109 B,C,D 110. A,B,C,D,E,F,G,H 111. B,D,E,F,G,H 112. A,B,D,E,F,G,H,I,J,K 113. B 114. sistem de comercilizare, francizor, beneficiar 115. înscris 116. A,B,C,D 117. A,B,C 118. B,C,D 119. A,D 120. B,D,E 121. B,C,D 122. trăgător, tras, beneficiar 123. A,B,C,D,E,F,G,


304

Întrebarea Răspuns corect 124. A,B,C,D,E,F,G,H,I 125. A,B,D,E 126. girant, giratar 127. B 128. A 129. avalist, avalizat 130. emitent, subscriitor, beneficiar 131. A 132. A,C,D,E,F,G,H 133. A 134. A 135. tăgător, tras 136. A,C,D,E,F,G 137. A 138. A,B,C,D,E 139. A,B 140. plătibil în cont, scriptic, virament 141. A 142. B 143. A,D,E,F,G,H 144. A,B 145. D 146. A,B,C,D 147. A 148. B 149. A,B


manual - drept civil si comercial

Documents