1

Investeşte în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 6. „Promovarea incluziunii sociale” Domeniul major de intervenţie 6.3. „Promovarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii” Titlul proiectului: „Reconstrucţia statutului femeii: de la discriminare la dezvoltare profesională şi egalitate de şanse” Cod Contract: POSDRU/97/6.3/S/50679

SUPORT DE CURS

COMPETENȚE CHEIE, COMUNE MAI MULTOR

OCUPAȚII

COMPETENȚA DE A ÎNVĂȚA

(Dezvoltare personală în vedere carierei)

2

Cuprins

MODULUL I Dezvoltare personală - nivel individual – p. 3

MODULUL II: Dezvoltare personală în context familial – p. 61

MODULUL III: Dezvoltare personală în context profesional – p. 105

3

MODULUL I Dezvoltare personală - nivel individual

Dezvoltarea personală se referă la acele activități care își propun atingerea următoarelor tipuri

de obiective:

1. creșterea nivelului cunoașterii de sine

2. cristalizarea identității

3. dezvoltarea de talente

4. dezvoltarea unui potențial perceput

5. construirea capitalului uman

6. creșterea angajarii\ disponibilității

7. împlinirea aspirațiilor

Conceptul acopera un câmp mai larg decat autodezvoltarea sau self-help; mai include, de

asemenea, dezvoltare interpersonală și, prin extensie, se mai poate referi la:

1. metode de dezvoltare personală

2. programe de dezvoltare personală

3. instrumente de dezvoltare personala

4. tehnici de dezvoltare personala

5. sisteme de evaluare in dezvoltarea personala

Orice tip de dezvoltare – economic, politic, biologic, organizational sau personal – are nevoie de

un cadru, mai ales daca cineva dorește să măsoare dacă schimbarea chiar s-a produs. În cazul

dezvoltării personale, individual este principalul evaluator și cel care judeca mărimea îmbunătățirii

produse, dar validarea sa necesită o evaluare folosind o serie de criterii standardizate.

Cadrele dezvoltării personale pot include scopuri sau benchmarks care definesc finalul care

trebuie atins, strategii sau planuri pentru atingerea acestor scopuri, măsurarea și evaluarea progresului,

nivele sau asa numite stadii ce reprezinta puncte de cotitura de-a lungul drumului de dezvoltare si un

system de feedback pentu a furniza informații despre schimbare.

4

Dezvoltarea personala acționează la nivelul sinelui astfel:

1. să devii cel ce vrei să devii

2. integrarea identității sociale cu autoidentificarea

3. creșterea conștientizării în definirea priorităților, valorilor, felul de viață ales sau etica

4. realizarea unei strategii si implinirea viselor, cariera si prioritati in stilul de viata

5. dezvoltarea potentialului professional si a talentelor

6. dezvoltarea de competente individuale

7. invatarea din munca

8. cresterea calitatii vietii in arii precum sanatate, bunastare, cultura, familie, prieteni si

comunitate

9. tehnici de invatare sau metode pentru a extinde constientizarea, a castiga controlul asupra vietii

sau atinge intelepciune

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are

sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafinoiu (2002) specifică

următoarele: ‖Conceptul de persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă,

este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei

ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana ca organism

psihofiziologic‖.

Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita)

se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor personalităţii, într-o

anume situaţie. Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre sine şi roluri. Într-o sinteză a celor expuse

mai sus se desprind două lucruri: rolul contribuie la formarea personalităţii; personalitatea se manifestă

încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.

Influenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată drept produs

social. Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.

1. Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţă de afiliere - una din trebuinţele umane superioare,

manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţia de autoidentificare şi

5

autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa de afiliere apare doar în condiţiile

menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei se manifestă în fenomenul numit privare

socială – lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. Istoria cunoaşte un şir de exemple de

privare socială a indivizilor.

Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge activ în

primii ani de viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple acţiuni, reacţii

afective. La 7 luni încep să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai complexe, convenţionale, la

un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg la acestea, repetând comportamentele persoanelor

cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor din jur, acestea luând forma unor jocuri

cu subiect.

2. O altă modalitate de socializare este învăţarea socială – formă a învăţării umane, prin care

subiectul însuşeşte valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor persoane, înteracţionând

nemijlocit cu acestea sau internalizând complet modelul propus de comunitate. În jocul său copilul

imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale, sociale etc). De fapt, jocul nu mai este o simplă

imitare, ci o interacţiune cu modelele care pun în joc mai multe forme de activitate şi de comunicare.

Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru prima dată în lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă

cunoştinţe

despre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o internalizare a atitudinilor,

concepţiilor, valorilor, normelor sociale, ducând la identificare.

3. Controlul soial ca raportare a personalităţii la normele şi valorile sociale

În viziunea lui H.Tajfel şi J.Turner conceptul de „grup social‖ reprezintă o totalitate de indivizi care se

acceptă ca membri a unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării sale

şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el.

Prin integrarea în grupul social, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma

unor relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea persoanei, care se desfăşoară în

câteva etape succesive.

- Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu alţi

subiecţi umani.

6

- Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la acceptarea şi încorporarea de norme,

valori, etaloane, pe care individul le transformă în reguli de comportament personal şi care înlesnesc nu

numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei. O identificare personală

puternică nu-l separă pe individ de grupul său.Astfel de persoane fie că au un statut înalt, datorită

calităţilor, intereselor, normelor, fie că demonstrează un comportament nonconformist, exprimat foarte

puternic.

- Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi, prin intermediul

contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că se autocunoaşte şi se

autoactualizează, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi sociale.

Autoidentificarea ca fenomen psihosocial include, la rândul lui două procese: identificarea

personală (person identification) şi socială (social identification).

Primul se referă la autodeterminarea însuşirilor psihosomatice, morale, comportamentale etc. Al

doilea se prezintă în noţiuni care exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică, sexuală, de vârstă etc.

Identificarea socială şi cea personală se succed în conştiinţa individului, precum are loc trecerea de la

formele de interacţiune interpersonală la cele dictate de apartenenţa la o categorie. Ambele fenomene

sunt parte a procesului de autodeterminare şi autocunoaştere.

Socializarea nu este doar o „ofertă‖, ci şi o „constrângere‖. Prin socializare individul îşi ajustează

comportamentele la cerinţele comunităţii iar societatea realizează o „uniformizare‖, un „control‖ al

membrilor ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric – normative.

Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social este

definit cu noţiunea de „status”. Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea

umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci

cand ne referim la cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele

construite sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in

ansamblul personalitatii acestea se regasesc in interdependenta.

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se

pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a

energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin dinamica (iute, lent,

mobil, rigid). G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene caracteristice unui individ,

7

reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De asemenea, el implica dispozitia

sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru important in conturarea temperamentului,

descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile

temperamentale se constituie ca urmare a activitatii nervoase superioare. Se presupune ca

temperamentul nu se schimba in mod radicalin timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie

temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera, in ansamblul ei.

Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, fomarea unor trasaturi de

caracter, bine articulate educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale. Temperamentul

nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul biotipologic de la care se porneste in elaborarea

caracterului. Trasaturile de caracter se nasc in urma experientelor de viata pe care le-am avut fiecare

dintre noi, si sunt influentate de obiceiurile, preferintele si valorile parintilor nostrii, de normele

societatii in ceea ce priveste exprimarea iubirii si urii, de ceea ce considerau a fi normal si acceptabil

persoanele apropiate si multe alte aspecte culturale.

Stresul familial

Ciclul de viaţă al individului are loc în cadrul ciclului de viaţă al familiei, care este contextul

principal şi primar al dezvoltării umane. Această perspectivă este crucială pentru înţelegerea

problemelor emoţionale pe care oamenii le dezvoltă pe măsură ce evoluează împreună de-a lungul

vieţii.

Ceea ce atrage atenţia din ce în ce mai mult asupra acestei perspective în prezent este schimbarea

drastică a modelelor ciclurilor de viaţă din contemporaneitate. Devine din e în ce mai greu să

identificăm care modele ale ciclului de viaţă sunt „normale‖ şi acest fapt în sine este un mare stres

pentru membrii familiei, care au la dispoziţie puţine modele pentru schimbările şi tranziţiile prin care

trebuie să treacă. Tranziţiile din ciclul de viaţă sunt ca nişte evenimente care necesită schimbări, iar

problemele fiecărei etape pot si soluţionate printr-o rearanjare a sistemului, care implică o schimbare

puternică.

8

Dezvoltarea unei perspective asupra ciclului de viaţă familială a fost în atenţia şi studiul multor

autori, care au contribuit la definirea tranziţiilor de viaţă şi etapizarea ciclului de viaţă. De exemplu,

Duvall (1977) a împărţit ciclul vieţii în 8 etape, Rogers (1960) şi-a extins schema la 24 de faze şi mulţi

alţi autori au definit ciclul şi tranziţiile de viaţă.

În abordarea unei variante a etapelor ciclului vieţii de familie, raportarea la sociologia tradiţională

este potrivită, în sensul că ciclul de viaţă familială începe din momentul în care partenerii îşi fac curte

sau se căsătoresc şi se termină cu moartea unuia dintre soţi. În loc de a vedea noul ciclu de viaţă

familială începând de la naştere şi până la moarte, se consideră începerea unui nou ciclu de viaţă

familială cu etapa „adulţilor tineri‖ ale căror relaţii cu familiile de origine vor influenţa profund cu

cine, când, cum şi dacă se vor căsători sau cum vor trece în celelalte etape ale ciclului de viaţă

familială. În acest sens sunt considerate 6 etape ale ciclului de viaţă familială: lansarea adultului tânăr

celibatar, alăturarea familiilor prin căsătorie, familiile cu copii mici, transformarea sistemului familial

in adolescenţă, familiile la mijlocul vieţii - lansarea copiilor şi trecerea mai departe, familia în viaţa

„târzie‖ a cuplului.

Fazele ciclului vieţii de familie

În abordarea unei variante a etapelor ciclului vieţii de familie, raportarea la sociologia

tradiţională este potrivită, în sensul că ciclul de viaţă familială începe din momentul în care partenerii

îşi fac curte sau se căsătoresc şi se termină cu moartea unuia dintre soţi. În loc de a vedea noul ciclu de

viaţă familială începând de la naştere şi până la moarte, se consideră începerea unui nou ciclu de viaţă

familială cu etapa „adulţilor tineri‖ ale căror relaţii cu familiile de origine vor influenţa profund cu

cine, când, cum şi dacă se vor căsători sau cum vor trece în celelalte etape ale ciclului de viaţă

familială.

Lansarea adultului tânăr celibatar

Faza adultului tânăr este perioada în care fiecare îşi formulează scopurile de viaţă personală şi

devine o identitate, înainte de a se alătura altei persoane pentru a forma un nou sub-sistem familial, o

etapă în care se produce separarea de familia de origine, fără a tăia relaţiile cu aceasta. Este perioada în

9

care tinerii au şansa de a-şi rezolva orice problemă emoţională şi de a decide ce vor lua cu ei din

familiile de origine şi ce vor lăsa în urmă.

Etapa părăsirii casei părinteşti, asociată proceselor emoţionale de acceptare a responsabilităţii

emoţionale si financiare pentru sine/propria persoană, antrenează schimbări care sunt necesare pentru o

completare cu succes a tranziţiilor ciclului de viaţă: diferenţierea sinelui faţă de familia de origine,

dezvoltarea relaţiilor intime şi amicale, stabilirea/construirea de sine prin muncă şi independenţă

familială.

În faza adultului tânăr, problemele sunt de regulă centrare ori pe tinerii adulţi ori pe părinţii lor,

atunci când aceştia nu recunosc nevoia schimbării către anumite forme de relaţionare mai puţin

ierarhice. Problemele în schimbarea statusului se pot manifesta ori la părinţii care îi încurajează pe

tineri în a fi dependenţi, ori la tinerii adulţi care rămân dependenţi sau care se revoltă şi se separă de

aceşti părinţi sau de familie într-o formă pseudo-independentă.

În această etapă, problemele femeilor sunt generate de întreruperea definirii propriei identităţi în

favoarea căutării unui partener. Bărbaţii, care au mai multe probleme privind angajarea în relaţii, îşi

creează o identitate pseudo-independentă bazată pe slujba sau cariera lor.

Separarea nu rezolvă niciodată relaţiile emoţionale, iar tinerii adulţi care se separă de adulţi o

fac într-un mod reacţionar şi rămân totuşi legaţi din punct de vedere emoţional de aceştia (Bowen,

1978; apud Carter şi McGoldrick, 1988). Terapia în această fază caută să arbitreze tinerii adulţi astfel

încât aceştia să se reangajeze într-o nouă manieră cu părinţii lor şi schimbarea de status din sistem să

poată avea loc. Atunci când părinţii apelează la terapie, terapeutul îi ajută să recunoască şi să accepte

noul status al copiilor lor, adulţi, şi să poată să relaţioneze cu ei ca atare. Numai în momentul în care

generaţiile reuşesc să-şi schimbe statusurile relaţiilor dintre ei şi să relaţioneze într-o nouă manieră,

familia va putea avansa pe axa dezvoltării ei.

Alăturarea familiilor prin căsătorie

Căsătoria nu poate fi înţeleasă doar ca uniunea a doi indivizi, ci ceea ce se întâmplă cu adevărat

este schimbarea a două sisteme întregi şi suprapunerea lor pentru a dezvolta un al treilea subsistem.

Căsătoria reprezintă fenomene atât de diferite pentru bărbaţi şi femei, încât am putea într-adevăr vorbi

despre „căsătoria ei‖ şi „căsătoria lui‖(Jesie Bernard).

10

Alăturarea familiilor prin căsătorie antrenează ca proces emoţional angajamentul faţă de noul

sistem şi schimbări în statusul familial referitoare la formarea sistemului marital/conjugal, realinierea

relaţiilor cu familiile extinse şi cu prietenii pentru a-l include pe partener.

Femeile au tendinţa de a anticipa căsătoria cu entuziasm, bărbaţii, pe de altă parte, abordează

căsătoria cu mai multă ambivalenţă şi frica a de a fi „înlănţuit‖. În final, bărbaţii de descurcă mai bine

psihologic şi fizic în situaţia căsătoriei în comparaţie cu femeile. Rolul tradiţional de „soţie‖ implica un

status scăzut şi o mare cantitate de muncă pentru femei, ale căror nevoi de confort emoţional nu sunt

satisfăcute în mod tipic. Acesta este motivul pentru care se înregistrează o scădere a ratei căsătoriilor şi

o vârstă mai târzie de căsătorie, amânarea naşterii unui copil sau hotărârea de a nu avea copii deloc.

Creşterea în stausul femeii este corelată pozitiv cu instabilitatea maritală (Pearson&Hedrix, 1979; apud

Carter şi McGoldrick, 1988) şi cu insatisfacţia maritală a soţilor/bărbaţilor lor (Burke Weir, 1976; apud

Carter şi McGoldrick, 1988). De fapt, se pare că este foarte dificil ca ambii soţi să aibă succese şi să se

realizeze în egală măsură. Există dovezi pentru faptul că realizările unuia dintre soţi sunt corelate

negativ cu acelaşi grad de realizări ale celuilalt soţ.

Prin urmare, realizarea unei tranziţii de succes către „a fi un cuplu‖ în zilele noastre, când în

acelaşi timp ne mişcăm către egalitatea sexelor, poate fi o sarcină destul de dificilă. Câteodată

incapacitatea de a formaliza o relaţie de cuplu între partenerii care trăiesc împreună indică faptul că

partenerii sunt încă prea legaţi de propriile lor familii pentru a îndrăzni să definească un nou sistem şi

să accepte implicaţiile acestei realinieri. Sistemul poate fi ajutat să se mişte către o nouă definiţie de

sine, mai degrabă decât să se piardă în detalii referitoare la schimbările majore cu care cuplul se luptă

(sex, bani, timp, etc).

Devenind părinţi: Familiile cu Copii Mici

Etapa familiilor cu copii mici necesită ca adulţii să se mişte cu o generaţie mai sus, să devină

purtători ai noii generaţii, sa accepte noi membri în familie, situaţii care antrenează ca schimbări în

statusul familial, necesare pentru o completare cu succes a tranziţiilor ciclului de viaţă, ajustarea

sistemului conjugal pentru a face loc copilului/copiilor, angajarea în sarcinile de creştere a copiilor, în

obligaţiile financiare şi menţinerea gospodăriei, precum şi realinierea relaţiilor cu familiile extinse

pentru a include noile roluri de paternitate ale părinţilor, cât şi ale bunicilor. Problemele tipice care apar

11

atunci când părinţii nu pot face această trecere sunt de genul: certuri între parteneri asupra

responsabilităţilor, refuzul sau incapacitatea de a se comporta ca părinţi ai copiilor lor, dificultăţi în

impunerea limitelor şi exercitarea autorităţii, lipsa răbdării faţă de copii.

Problema centrală este distribuţia responsabilităţilor de creştere a copiilor şi a rutinei

gospodăreşti atunci când ambii părinţi muncesc cu normă întreagă. Această problemă stă la baza

majorităţii conflictelor maritale prezente în această etapă şi, de regulă, conduce la nemulţumiri şi

plângeri referitoare la disfuncţii sexuale sau depresie. Nu se poate lucra cu cuplurile în această etapă

fără a se lua în considerare problema genului şi impactul funcţionării rolurilor sexuale, care sunt încă

privite ca normă de către cei mai mulţi dintre bărbaţi şi femei. Nu este surprinzător că în această fază se

înregistrează cea mai înaltă rată a divorţurilor. De asemenea, terapeuţii se informează şi asupra

comportamentului şi dezvoltării copiilor, a dificultăţilor în învăţare, a tulburărilor serioase ale

copilăriei, etc., astfel încât aceştia să nu fie trecuţi cu vederea din cauza focalizării doar asupra

conflictului conjugal sau conflictului părinţi-copii.

Schimbarea pe care o traversează bunicii în această fază este trecerea în plan secundar, pentru a

le permite copiilor lor să devină autorităţile părinteşti centrale, dar în acelaşi timp pentru a putea pune

la dispoziţie un nou tip de relaţii de îngrijire pentru nepoţii lor. Pentru mulţi adulţi aceasta este o

tranziţie extrem de satisfăcătoare, pentru că le permite să stabilească relaţii apropiate cu cei pe care-i

iubesc, fără asumarea responsabilităţilor necesare rolului parental.

Transformarea sistemului familial în adolescenţă

În această fază se realizează o nou definire a copiilor în cadrul familiei şi a rolurilor părinţilor

în relaţie cu copiii lor, iar procesul emoţional al tranziţiei de creştere a flexibilităţii graniţelor familiei

pentru a include independenţa copiilor şi slăbiciunile bunicilor, antrenează schimbarea relaţiilor dintre

părinţi şi copii pentru a permite mişcarea adolescentului înăuntru şi în afara sistemului, refocalizarea pe

relaţia maritală de la mijlocul vieţii şi pe aspecte profesionale, începerea schimbărilor îndreptate către

îngrijirea generaţiei în vârstă.

Familiile cu adolescenţi trebuie să stabilească anumite graniţe calitativ diferite faţă de familiile

cu copii mici. În această fază graniţele trebuie să fie mai permeabile, adolescenţii deschid familia către

o întreagă serie de valori noi pe măsură ce îşi aduc prietenii şi noile idealuri în familie. Familiile care

12

deviază în această fază sunt cele care nu acceptă noile valori şi care se simt ameninţate de ele. Graniţele

flexibile care permit adolescenţilor să se mişte în familie şi să fie dependenţi de aceasta atunci când nu

se pot descurca singuri, şi de a se mişca în afara familiei şi a experimenta în grade crescute de

independenţă ceea ce sunt pregătiţi să înfrunte, exercită o presiune foarte mare asupra tuturor

membrilor familiei în adaptarea la noile statusuri pe care le au unii faţă de alţii. Aceasta este faza în

care adolescenţii încep sa-şi stabilească relaţii independente cu familia extinsă şi care necesită ajustări

speciale între părinţi şi bunici, pentru a putea permite creşterea acestor noi modele relaţionale.

Evenimentul central în relaţia conjugală este de regulă „criza vârstei mijlocii‖ a unuia sau altuia

dintre parteneri, cu o explorare a satisfacţiilor şi insatisfacţiilor personale, profesionale, maritale şi o

renegociere a căsătorie şi, câteodată, o decizie a divorţului. Totuşi, problemele comune ale

adolescenţilor, cum ar abuzul sau consumul de droguri, materniatea în adolescenţă sau

comportamentele delincvente sau psihotice trebuie considerate cu mare atenţie şi tratate corespunzător.

Familiile la Mijlocul Vieţii: Lansarea Copiilor şi Trecerea mai Departe

Procesele emoţionale ale acestei faze a ciclului de viaţă familială, considerată a fi cea mai nouă

şi cea mai lungă, şi din aceste motive cea mai problematică dintre celelalte faze, se referă la antrenarea

unei multitudini de intrări şi ieşiri în sistemul familial, cu schimbări privind renegocierea sistemului

marital ca o diadă, dezvoltarea relaţiilor de la adult la adult între copiii acum mari şi părinţii lor,

realinierea relaţiilor pentru a include rudele prin alianţă şi pe nepoţi, încercarea de a se descurca cu

dizabilităţi şi cu moartea bunicilor sau părinţilor.

În contemporaneitate, părinţii îşi lansează copiii de acasă cu aproape 20 de ani înainte de

propria pensionare şi trebuie să-şi găsească apoi alte activităţi care să le umple viaţa. Dificultăţile

acestei tranziţii se pot manifesta în insistenţa familiilor de a nu le da drumul copiilor sau trăirea unor

stări sufleteşti de genul depresiei, goliciunii sufleteşti, în special pentru femeile care şi-au focalizat până

acum toate energiile pe copiii lor.

Cel mai important aspect al familiei în această fază este marcat de numărul mare de intrări şi

ieşiri ale membrilor familiei care încep cu lansarea copiilor, mari acum, în afara familiei şi continuă cu

intrarea partenerilor lor şi a copiilor. Părinţii mai în vârstă îmbătrânesc şi mor. Dificultăţile în a

descoperi activităţi noi şi cu sens în timpul acestei faze, o pot transforma într-o perioadă extrem de

13

dificilă. Părinţii au de-a face şi cu un sistem diferit de relaţionare cu proprii lor părinţi, care ar putea

deveni dependenţi de ei, aceasta dându-le responsabilităţi considerabile de îngrijire a acestora.

Această etapă poate fi şi o etapă de eliberare, în sensul că finanţele pot fi mai relaxate sau poate

fi momentul cel mai fructuos pentru consolidarea relaţiei. Totuşi, pentru unele familii, această fază duce

la o dezintegrare generală, la depresie, goliciune şi pierderi copleşitoare. Această etapă necesită o

restructurare a relaţiei maritale din moment ce responsabilităţile părinteşti nu mai sunt necesare. Dacă

solidificarea căsătoriei nu mai are loc şi reinvestiţiile nu se pot produce, familia de regulă se

mobilizează prin reţinerea şi agăţarea de ultimul copil (Nichols şi Schwartz, 2001). Atunci când aceasta

nu se petrece, cuplul poate termina în divorţ.

Familia în viaţa „târzie” a cuplului

Sarcinile familiei care se află la vârsta pensionării de referă la ajustările pe care acestea trebuie

să le facă cu privire la pensionare, care nu numai că va crea un gol evident pentru persoana pensionată,

însă aduce în plus dificultăţi speciale, precum insecuritatea financiară şi dependenţa. Pierderea

partenerului reprezintă cea mai dificilă ajustare, prin problemele pe care le ridică reorganizarea vieţii

după mulţi ani de conveţuire în cuplu, având din ce în ce mai puţine relaţii. Totuşi, faptul de a fi bunici

oferă un nou contract cu viaţa şi oportunităţi pentru relaţii apropiate speciale, fără asumarea

responsabilităţilor parentale.

Dificultăţile de a face schimbările de status în această fază sunt reflectate de comportamentul

membrilor mai în vârstă ai familiei care refuză să renunţe sau să cedeze puterea mai departe sau de

comportamentul persoanelor mai în vârstă care renunţă complet şi devin tot mai dependente de

generaţia tânără. Femeile şi bărbaţii răspund diferit faţă de acceptarea rolurilor lor la vârsta înaintată şi

această diferenţă trebuie tratată cu atenţie (Hesse-Biber & Williamson, 1984; apud Carter şi

McGoldrick, 1988).

Membrii generaţiei mai în vârstă vor rămâne mereu modele de rol pentru generaţia următoare

de-a lungul tuturor fazelor care vor urma. Membrii familiei din generaţia de mijloc, de regulă, nu ştiu

cum să facă schimbarea cea mai adecvată în statusul relaţional cu părinţii lor.

Deşi membrii mai în vârstă ai familiei suferă de multe probleme clinice, dintre care cea mai

importantă şi mai des întâlnită este depresia, este foarte rar cazul în care se solicită ajutor terapeutic.

14

Foarte frecvent membrii generaţiei următoare sunt cei ce caută ajutor, însă nu prezintă problema ca

având de-a face cu un membru mai în vârstă a familiei. În procesul de ajutor al membrilor familiei,

schimbările de status trebuie să fie recunoscute, iar nevoia de rezolvare şi rearanjare a relaţiilor într-un

nou echilibru poate ajuta familia să meargă înainte în direcţia dezvoltării.

Divorţul şi recăsătoria

Deşi cea mai mare variaţie de la normă apare în familiile în care au existat divorţuri, rata

crescută a divorţurilor apropie acest fenomen de punctul în care ar putea apărea în majoritatea familiilor

şi va fi considerat din ce în ce mai mult ca un eveniment normal. Clinicienii tratează divorţul ca pe o

întrerupere sau dislocare în cadrul ciclului tradiţional al vieţii de familie, care produce un profund

dezechilibru, asociat de-a lungul întregului ciclu de viaţă familială cu schimbări, câştiguri şi pierderi în

„dreptul‖ de apartenenţă al familiei (Ahrons & Rodgers, 1987; apud Carter şi McGoldrick, 1988).

Familiile în care apare divorţul vor trebui să conceptualizeze nevoia de a trece prin una sau două

faze adiţionale ale ciclului vieţii de familie astfel încât partenerii şi familia să se restabilească şi să

poată înainta pe axa dezvoltării la un nivel mai complex.

Proceselor emoţionale ale familiilor de după divorţ şi ale divorţului în sine le sunt asociate

puncte de tesiune emoţională în toate fazele de tranziţie: în momentul deciziei de separare sau de

divorţ, atunci când această decizie este prezentată familiilor şi prietenilor, atunci când angajamentele

referitoare la bani şi îngrijire/vizite sunt discutate, atunci când separarea fizică are loc, atunci când se

pronunţă divorţul legal, atunci când partenerii despărţi sau foştii soţi se întâlnesc pentru a discuta

despre bani sau copii, în momentele în care copiii trăiesc evenimente deosebite (absolvire, căsătorie,

boală), în momentul sau pe măsură ce fiecare soţ se recăsătoreşte, se mută, se îmbolnăveşte sau moare.

Divorţul emoţional, adică retragerea sinelui din căsătorie, a speranţelor, viselor, planurilor şi

aşteptărilor investite, necesită o perioadă de doliu şi de confruntare cu rănile, furia, învinovăţirea, vina,

ruşinea, pierderile resimţite şi care apar şi la nivelul relaţiilor cu partenerul, copiii şi familia extinsă.

Familiile în care aspectele emoţionale ale divorţului nu se rezolvă în mod adecvat pot rămâne blocate

emoţional ani de zile, dacă nu chiar pentru generaţii întregi.

Procesele emoţionale ale familiilor în tranziţia către recăsătorie constau în luptele indivizilor cu

frica şi teama de a reinvesti într-o nouă căsătorie şi într-o nouă familie, încercarea de a face faţă

15

reacţiilor ostile ale foştilor soţi, copiilor, familiilor extinse, lupta cu ambiguitatea noii structuri a

familiei, rolurilor şi relaţiilor, reapariţia unei intense vini şi învinovăţiri parentale, preocupările

referitoare la binele copiilor, reapariţia vechiului ataşament faţă de propriul partener (într-un mod

pozitiv sau negativ).

Recăsătoria conduce către o nouă formă de structură familială, în care următoarele indicii fac

sistemul bun şi semnificativ: renunţarea la vechiul model de familie şi acceptarea complexităţii noii

structuri, menţinerea unor graniţe permeabile care să permită schimbarea apartenenţei la gospodărie,

depunerea de efort pentru a stabili noi căi de comunicare între toate cuplurile de părinţi şi între toţi

părinţii naturali, bunici şi copiii sau nepoţii lor.

Stresul familial atinge nivele foarte ridicate în momentele de tranziţie de la o fază la alta în

procesul de dezvoltare familială, iar simptomele apar cu foarte mare probabilitate atunci când se petrece

o întrerupere sau o perturbare în desfăşurarea ciclului de viaţă al familiei.

Ca sistem care se mişcă în timp, familia are proprietăţi de bază din toate celelalte sisteme. Spre

deosebire de alte organizaţii, familiile încorporează noi membri numai prin naştere, adopţie sau

căsătorie şi membrii pot părăsi familia numai prin deces. Niciun alt sistem nu este supus unor asemenea

constrângeri. Dacă nu se poate găsi nicio cale de a funcţiona în cadrul sistemului, presiunea

apartenenţei la grupul familial care nu permite nico ieşire poate conduce la tulburări grave. În sistemele

non-familiale, rolurile şi funcţiile sistemului sunt îndeplinite într-o manieră mai mult sau mai puţin

stabilă, prin înlocuirea celor ce lipsesc din diferite motive sau sistemul în sine se dizolvă şi oamenii se

mută în altă organizaţie. Chiar dacă şi familiile au roluri şi funcţii, valoarea majoră a familiilor constă

în relaţiile din interiorul său, care sunt de neînlocuit. Dacă un părinte pleacă sau moare, o altă persoană

poate fi adusă pentru a îndeplini funcţia, dar această persoană nu îl poate înlocui niciodată pe părintele

plecat, cel puţin nu în aspectele personale şi emoţionale.

Familia conţine un întreg sistem emoţional, a cel puţin trei sau patru generaţii. Perspectiva tri-

generaţională nu trebuie confundată cu nostalgia familiei clasice, un timp în care familia domnea

suprem, cu un respect mutual şi de satisfacere a nevoilor fiecărei generaţii. Familiile zilelor noastre sunt

caracterizate de alegerea relaţiilor interpersonale: cu cine să te căsătoreşti, unde să trăieşti, câţi copii

poţi întreţine, cum te descurci cu relaţiile în cadrul familiilor nucleare şi extinse, cum distribui sarcinile

nucleare. După cum au observat Hess şi Waring (1978), pe măsură ce ne mutăm de la o familie cu

16

relaţii/legături obligatorii către una cu legături voluntare, relaţiile din afara familiei nucleare îşi pierd

consistenţa normativă şi siguranţa cu care guvernau în trecut. De exemplu, relaţiile dintre fraţi în ziua

de azi sunt aproape complet voluntare. Acum, cu capacitatea crescândă a membrilor familiei de a-şi

determina propriile destine în căsătorie şi muncă, puterea celor mai în vârstă de a cere/pretinde pietate

filială, este redusă. În trecut, menţinerea relaţiilor familiale era văzută ca responsabilitatea femeii: ea

avea grijă de copii, ea avea grijă de bărbat, şi ea avea grijă de cei în vârstă şi de cei bolnavi. Ceea ce

merită subliniat este o recunoaştere a conexiunilor noastre în viaţă, în cadrul oricărui tip de structură

familială, cu cei care au fost înaintea noastră şi cu cei ce ne vor urma. De asemenea, este important să

ne dam seama că multe probleme sunt cauzate atunci când schimbările de la nivelul social al sistemului

nu sunt acompaniate de modificări adecvate la nivelul familiei şi, prin urmare, se eşuează în validarea şi

sprijinirea acestor schimbări.

În legătură cu statusul membrilor familiei, unul dintre cele mai importante aspecte este confuzia

care apare în legătură cu alegerea apartenenţei şi a responsabilităţii într-o familie. În ziua de astăzi,

oamenii se comportă ca şi când ar putea alege în această direcţie, când de fapt există puţin loc de

alegere. Copiii, de exemplu, nu au nimic de ales atunci când se nasc într-un sistem familial, nici părinţii

nu au de ales atunci când copiii s-au născut în ceea ce priveşte îndatoririle părinteşti, chiar dacă ei aleg

să neglijeze aceste responsabilităţi.

Nicio relaţie familială, în afară de căsătorie, nu este o chestiune de alegere. Chiar şi în cazul

căsătoriei, libertatea de a te căsători cu oricine vrei este o opţiune recentă şi decizia căsătoriei este

probabil mult mai puţin liberă decât oamenii îşi dau seama sau recunosc. Chiar şi atunci când partenerii

decid să nu mai continue relaţia maritală, ei rămân încă co-părinţii copiilor lor şi faptul de a fi fost

căsătorit este în permanenţă prezent prin apelarea „fosta soţie‖/„fostul soţ‖. Legăturile de rudenie care

apar în ansamblul complex al legăturilor familiale de-a lungul generaţiilor nu pot fi modificare.

Procesul familial nu este liniar, deşi el există în dimensiunea liniară a timpului, iar din această

situaţie nu putem scăpa niciodată. Impactul extraordinar al unei generaţii asupra acelora care urmează

este greu de estimat. Dintr-o dată trei sau patru generaţii trebuie să se acomodeze la tranziţiile ciclului

de viaţă în mod simultan. În timp ce o generaţie avansează în vârstă, următoarea se luptă cu cuibul gol,

cea de-a treia cu maturitatea tânără, cu formarea carierei şi relaţiilor de prietenie intime şi amicale, cu

naşterea copiilor. În mod natural există intersectare între generaţii, iar evenimentele de la un anumit

nivel au efecte asupra relaţiilor de la alte nivele. Importanţa impactului evenimentelor din generaţia

17

bunicilor nu trebuie ignorată. Experienţe dureroase precum boala sau moartea sunt într-un mod foarte

dificil integrate şi acceptate de familii, şi aşa fiind, este mult mai probabil ca ele să aibă un impact pe

termen lung asupra relaţiilor din următoarea generaţie (Paul&Brosser, 1965; Paul&Paul, 1974; apud

Carter şi McGoldrick, 1988).

Stresul familial apare în preajma punctelor de tranziţie ale ciclului, creând în mod frecvent

disruperi/perturbări în ciclul vieţii şi dând naştere simptomelor şi disfuncţionalităţilor. Instalarea

simptomelor este corelată în mod semnificativ cu crizele de dezvoltare ale familiei de intrare sau

pierdere a membrilor (Hadlez, 1974; apud Carter şi McGoldrick, 1988). Un eveniment important al

ciclului de viaţă, de exemplu moartea unui bunic, atunci când este relaţionat în timp cu un alt eveniment

al ciclului de viaţă, cum ar fi naşterea unui copil, corelează cu anumite modele de dezvoltare a unor

simptome, în momentul unei tranziţii mai târzii din ciclul vieţii familiale – lansarea generaţiei viitoare

(Walsh, 1978; Orfanidis, 1977; apud Carter şi McGoldrick, 1988).

Există din ce în ce mai multe dovezi care arată că evenimentele din ciclul de viaţă au un impact

prelungit asupra dezvoltării familiei de-a lungul unei mari perioade de timp. Grupuri de cercetare au

studiat modele familiale şi au identificat numeroase legături în ciclul de viaţă între modelele familiale

mai timpurii şi dezvoltarea simptomatică de mai târziu (Thomas&Duszynski, 1974; apud Carter şi

McGoldrick, 1988).

După cum ilustrează figura de mai jos, curentul anxietăţii într-o familie circulă atât „vertical‖,

cât şi „orizontal‖ (Carter şi McGoldrick, 1988). Curentul vertical al sistemului include modele de

relaţionare şi funcţionare care se transmit de sus în jos de-a lungul generaţiilor familiale, în principal

prin mecanismul triunghiurilor emoţionale (Bowen, 1978; apud Freeman, 1992). Acesta include toate

atitudinile, tabuurile, aşteptările, etichetările familiei şi alte aspecte cu care suntem crescuţi/educaţi de

mici.

Curentul orizontal al sistemului include anxietăţile produse de stresul ce cade asupra familiei

de-a lungul timpului, în timp ce familia are de-a face cu schimbările şi tranziţiile din ciclul vieţii de

familie. Acesta include atât stresul de dezvoltare, care este previzibil, cât şi evenimentele imprevizibile,

care ar putea perturba procesele ciclului de viaţă (moarte timpurie, naşterea unui copil cu dizabilităţi,

boli cronice, etc,). Daca această axă conţine un nivel ridicat al stresului, atunci acesta va fi suficient ca

familia să devină disfuncţională. Chiar si un stres orizontal minor, acompaniat de un stres vertical

intens, va crea o mare perturbare a sistemului. Divorţul, un fenomen cu o rată crescută în familiile

18

moderne, este o dislocare în cadrul ciclului tradiţional al vieţii de familie, care produce un profund

dezechilibru, asociat de-a lungul întregului ciclu de viaţă familială cu schimbări, câştiguri şi pierderi în

„dreptul‖ de apartenenţă al familiei. Familiile în care apare divorţul vor trebui să conceptualizeze

nevoia de a trece prin una sau două faze adiţionale ale ciclului vieţii de familie astfel încât partenerii şi

familia să se restabilească şi să poată înainta pe axa dezvoltării la un nivel mai complex.

Anxietatea cauzată de stresul de pe axa verticală şi cea orizontală în punctele în care acestea se

întâlnesc este determinantă în înţelegerea manierei în care familia se va descurca şi va trece prin

tranziţiile vieţii. Sunt semnificative nu numai dimensiunile ciclului de stres al vieţii prezente, cât şi

legăturile cu temele familiale, triunghiurile şi etichetările care s-au transmis familiei de către înaintaşi

de-a lungul timpului (Carter, 1978; apud Carter şi McGoldrick, 1988).

Chiar dacă schimbarea normativă este într-o anumită măsură stresantă, se observă că atunci când stresul

orizontal, de dezvoltare, îl intersectează pe cel vertical, transgeneraţional, în sistem se dezvoltă o

anumită creştere a nivelului anxietăţii. De exemplu, părinţii cuiva au fost pur şi simplu încântaţi să fie

părinţi şi şi-au făcut datoria fără nivel ridicat al anxietăţii, iar naşterea primului copil va produce doar

un stres normal, caracteristic unui sistem care îşi extinde graniţele. Dacă, pe de altă parte, parentalitatea

a fost problematică într-o anumită privinţă în familia de origine a unuia sau ambilor parteneri, iar

aceştia nu au trecut peste această problemă cu înţelegere, tranziţia la a fi părinţi poate produce o

anxietate crescută pentru cuplul respectiv. Cu cât această anxietate este mai mare în oricare dintre

punctele de tranziţie, cu atât mai dificilă sau disfuncţională va deveni tranziţia.

5. Individual

4. Familia nucleară

3. Familia extinsă

2. Comunitate, prieteni de muncă

1. Social, cultural, politic, economic

(gen, religie, etnie, etc)

Nivelurile Sistemului Stresuri Verticale

Modele familiale, mituri, secrete, moşteniri

Stresuri Orizontale

1. De dezvoltare

Tranziţiile ciclului de viaţă

2. Inpredictibili

Axa timpului

19

În afara stresului moştenit de la generaţiile trecute sau cel pe care-l experimentează familiile

atunci când trec prin ciclul lor de viaţă, există în aceste timpuri şi stresul de a trăi într-un anume loc.

Contextele social, economic şi politic nu pot fi ignorate şi nici impactul acestora asupra familiilor care

se mişcă prin diferite faze ale ciclului de viaţă. Există discrepanţe imense între situaţiile sociale şi

economice ale familiilor.

Factorii culturali joacă şi ei un rol major în felul în care familiile parcurg ciclul de viaţă.

Comunităţile culturale variază foarte mult în felul în care se segmentează fazele ciclului de viaţă şi în

felul în care de definesc sarcinile fiecărei etape. De exemplu, s-a dovedit că la câteva generaţii după

imigrare modelele ciclului de viaţă se schimbă şi diferă semnificativ (Woehrer, 1982; Gelfand&Kutyik,

1979; Lieberman, 1974; apud Carter şi McGoldrick, 1988). Rata accelerată a schimbărilor în ziua de

astăzi creează o presiune asupra familiilor, indiferent dacă aceste schimbări sunt spre bine sau spre rău.

Etapele ciclului de viaţă pot fi considerate accidente arbitrare. Noţiunea „copilărie‖ a fost

descrisă ca fiind invenţia societăţii vestice a secolului XVIII, iar „adolescenţa‖ a fost descrisă ca

invenţia secolului XX (Aries, 1962), fiind relaţionate cu contextele culturale, economice şi politice ale

acestor ere. Noţiunea „maturităţii tinere‖, ca faza independentă a ciclului de viaţă, ar putea fi

interpretată drept invenţia secolului XX, iar independenţa femeilor ca aparţinând sfârşitului de secol

XX. Fazele „cuibului gol‖ şi ale „generaţiei în vârstă‖ sunt înţelese ca dezvoltări ale acestui secol în

primul rând, fiind determinate de micşorarea numărului de copii şi de o durată vieţii mai extinsă. Luând

în considerare ratele crescute ale divorţurilor şi recăsătoriilor, secolul XXI ar putea deveni semnificativ

pentru dezvoltarea termenului de „căsătorii seriale‖ ca parte integrantă a procesului ciclului de viaţă.

Familiilor, de regulă, le lipseşte perspectiva temporală atunci când au probleme. Ele au tendinţa

de a exagera momentul prezent, fiind copleşite de sentimentele lor imediate sau devin fixate pe un

moment din viitor la care visează sau care îi sperie. Oamenii nu-şi mai dau seama sau pierd din vedere

faptul că viaţa înseamnă mişcare continuă din trecut spre viitor, printr-o transformare continuă a

relaţiilor familiale. Terapia caută să restaureze un sens al vieţii ca un proces şi ca o mişcare.

20

Rezilienţa familială

Iniţial, conceptul de „rezilienţă‖ a apărut în lucrările dedicate indivizilor. Cu timpul însă,

cercetătorii au început să facă referiri la contextul familial ca şi context de apariţie a rezilienţei

individuale şi, mai apoi, ca unitate de analiză în sine.

Hawley şi DeHann (1996) descriu familia în două contexte: (1) familia ca factor de risc ce

sporeşte vulnerabilitatea membrilor săi şi (2) familia ca factor protector pentru capacitatea de rezilienţă

a indivizilor.

Rezilienţa familială descrie calea pe care o urmează o familie pe măsură ce se adaptează şi

evoluează, în confruntarea cu stresul, atât în prezent, cât şi în trecut. Familiile reziliente răspund pozitiv

la aceste circumstanţe în moduri unice, ce depind de context, nivel de dezvoltare, combinaţia interactivă

dintre factorii de risc şi cei protectivi din cadrul familiei şi de viziunea pe care o împărtăşesc membrii

familiei (Hawley şi DeHaan, 1996). Rezilienţa familială se referă la caracteristicile, dimensiunile şi

proprietăţile familiilor ce le ajută să reziste problemelor apărute, să facă faţă schimbărilor şi situaţiilor

de criză (McCubbin & McCubbin, 1998).

În timp ce unele familii sunt doborâte de crize sau de stresul persistent, altele devin mult mai

puternice în aceste perioade şi activează mai multe resurse. Conceptul de „rezilienţă‖ este mai util acum

ca niciodată, având în vedere schimbările şi provocările pe care le trăiesc familiile lumii contemporane

(Walsh, 1996):

A crescut media de vârstă a partenerilor ce se căsătoresc pentru prima dată.

Multe persoane aleg să trăiască în uniune consensuală, fără a se căsători.

Rata naşterilor a ascăzut, ceea ce a dus la diminuarea numărului familiilor.

Multe femei au job-uri în afara căminului şi sunt plătite pentru acestea.

Un număr foarte mare de căsnicii se termină prin divorţ.

Angajatorii trebuie să aibă permanent în vedere interfaţa muncă-familie.

Familiile experimentează o presiune financiară în continuă accentuare.

Costurile serviciilor de sănătate au crescut.

Diagnosticele de HIV/SIDA reprezintă o ameninţare constantă asupra familiilor.

21

Experienţelor femeilor relaţionate cu sărăcia şi violenţa li se acordă o atenţie în continuă

expansiune.

Violenţa din interiorul familiilor devine din ce în ce mai vizibilă.

Calitatea serviciilor de îngrijire a copilului este problematică.

Din ce în ce mai mulţi adolscenţi devin părinţi.

Speranţa de viaţă a crescut simţitor, ceea ce rezultă într-un număr tot mai mare de familii ce se

văd nevoite să îngrijească părinţii vârstnici.

Froma Walsh (2003) realizează o hartă conceptuală, un ghid al practicii din domeniul clinic,

pentru identificarea proceselor cheie din interiorul unei familii ce pot reduce stresul şi vulnerabilitatea

în momentele sau perioadele cu risc maxim. Aceste procese contribuie la redresarea familiilor şi la

ieşirea lor din crize şi le ajută să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă. În continuare, este

prezentată această sinteză a proceselor importante ale rezilienţei familiale.

I. Sistemul de credinţe

1. Acordarea de semnificaţii dificultăţilor

- Abordarea rezilienţei ca fiind relaţională mai degrabă decât individuală

- Normalizarea, contextualizarea distresului şi a dificultăţilor

- Sentimentul coerenţei: considerarea crizelor ca provocări importante, semnificative,

comprehensibile şi acceptabile

- Realizarea de atribuiri cauzale sau explicative: Cum a fost posibil acest lucru? Ce poate fi

făcut?

2. Atitudinea pozitivă

- Păstrarea speranţei şi a optimismului, credinţa în reuşita învingerii dificultăţilor

- Manifestarea curajului şi a atitudinii de încurajare, afirmarea abilităţilor şi concentrarea

asupra potenţialului

- Afirmarea continuă a iniţiativei şi perseverenţei („Pot face acest lucru‖)

- Realizarea lucrurilor posibile şi acceptarea celor ce nu pot fi schimbate

22

3. Transcendenţă şi spiritualitate

- Definirea unor valori mai generale şi a unui scop

- Spiritualitate: manifestarea credinţei, a suportului, punerea în scenă a ritualurilor cu poenţial

vindecător

- Inspiraţie: imaginarea unor noi posibilităţi şi expresii creative, a acţiunilor sociale

- Transformare: folosirea perioadelor sau momentelor dificile pentru a învăţa, a schimba

atitudini şi pentru a se dezvolta

II. Pattern-urile organizatorice

4. Flexibilitate

- Deschiderea la schimbare: capacitatea de se remodela, reorganiza şi adapta pentru a se

potrivi noilor provocări

- Stabilitatea în momente de cumpănă: păstrarea sentimentului de continuitate, de

întrajutorare şi capacitatea de a merge mai departe

- Leadership puternic de tip autoritar: oferirea sentimentului de protecţie şi de ghidare

- Tipologii familiale variate: formarea echipelor parentale cooperante

- Relaţii de cuplu şi de co-parenatlitate: modelul partenerilor egali

5. Conectare

- Oferirea de suport mutual, colaborare şi angajare

- Respectarea nevoilor individuale, a diferenţelor şi a graniţelor

- Căutarea recunoaşterii, reconcilierii şi a ameliorării relaţiilor problematice

6. Resurse sociale şi economice

- Mobilizarea relaţiilor cu familia extinsă, cu comunitatea de prieteni şi colegi; căutarea

modelelor şi a mentorilor

- Construirea securităţii financiare şi construirea echilibrului muncă-familie

III. Comunicare şi rezolvare de probleme

7. Claritate

23

- Oferirea de mesaje clare şi consistente (prin cuvinte şi acţiuni)

- Clarificarea informaţiilor ambigue, descoperirea autenticităţii

8. Expresii emoţionale deschise

- Împărtăşirea unei game întregi de sentimente (bucurie şi durere, speranţe şi temeri)

- Manifestarea empatiei mutuale, a toleranţei în faţa diferenţelor

- Asumarea responsabilităţii pentru sentimentele şi comportamentele proprii

- Realizarea de interacţiuni plăcute, amuzante

9. Rezolvare de probleme de tip colaborativ

- Realizarea brainstorming-urilor creative: căutarea resurselor şi a oportunităţilor

- Luarea deciziilor prin procese de împărtăşire; rezolvarea conflictelor; negocierea;

promovarea sincerităţii şi a reciprocităţii

- Focalizarea pe scopuri; realizarea acţiunilor; construcţii realizate pe baza situaţiilor de

succes; celebrarea eşecurilor;

- Promovarea atitudinii proactive: prevenirea problemelor şi a crizelor; planificarea viitorului;

deschiderea spre provocări.

Lumea contemporană a terapiilor de familie îşi concentrează atenţia asupra punctelor forte ale

familiilor şi nu asupra deficitelor lor (Nichols şi Schwartz, 2001). În loc să salveze „supravieţuitorii‖

din „familiile disfuncţionale‖, această abordare a rezilienţei familiale descrie familiile ce traversează

perioade dificile cu respect şi compasiune în faţa eforturilor lor, le confirmă potenţialul de vindecare şi

aduce în prim-plan calităţile lor cele mai importante. Descoperirea rezilienţei familiale are ca scop

reducerea blocajelor şi a conflictelor şi restabilirea stării de bine a familiei şi a indivizilor săi. Rezilienţa

familială presupune lupte semnificative şi învăţarea din situaţii de criză, integrarea experienţelor

provocatoare în textura vieţii lor. Această abordare vizează, de asemenea, realizarea acţiunilor de

reconciliere a rănilor relaţionale din trecut şi de reconectare cu oameni importanţi din viaţa familiilor

(Walsh, 2003).

24

Emoţiile dificile şi gestiunea lor

Situaţiile stresante de zi cu zi aduc o bogăţie de trăiri şi implică o luptă continuă de gestiune

eficientă a emoţiilor. Dintre acestea, furia şi frica se disting ca două emoţii puternice în gestiunea cărora

se folosesc şi consumă o multitudine de resurse.

a. Managementul furiei

Furia este o emoţie puternică. Ca orice emoţie, furia poate fi constructivă, însă, necontrolată, ea

poate avea rezultate distructive în viaţa profesională şi personală. Furia poate conduce la distrugerea

relaţiilor interpersonale, abuz fizic şi auto-agresiune.

Managementul furiei este o procedura de dobândire a abilităţilor de a recunoaşte semne care

devin furioşi, şi luarea de măsuri pentru a face faţă situaţiei într-un mod pozitiv.

Orice emoţie declanşează efecte fiziologice în corpul nostru. De exemplu, atunci când avem

întâlnire cu o persoană de care suntem îndrăgostiţi, simţim cum inima ne bate mai repede, că ne tremură

vocea şi "ni se taie respiraţia". În momentele în care ne enervăm prea tare, simţim de asemenea bătăi de

inimă foarte puternice, respiraţia devine mai dificilă, ne tremură mâinile, creşte temperatura corpului şi

transpirăm mai tare.

Aceste reacţii fiziologice sunt declanşate de eliberarea unor cantităţi mari de hormoni ai

stresului, cum sunt adrenalina şi cortizolul. Din cauza ca furia goleste mintea de orice alt gand in afara

de cel care produce iritare, iar asta da nastere la emotii negative, creierul transmite corpului comenzi

care sa fie in acord cu informatia procesata: se descarca o cantitate mai mare de adrenalina pentru a

pregati corpul sa actioneze fizic, creste ritmul batailor inimii, mainile si picioarele sunt puternic

vascularizate, corpul ia pozitia de lupta, respiratia devine suieratoare, muschii maxilarului sunt

incordati iar buzele par a semana cu linie dreapta, apare incruntarea fruntii si sparancenele coboară

brusc.

Cu toate aceste schimbari care se petrec pe parcursul a 1-2 secunde, părem mai infricosatori si

mai decisi sa actionam pentru a ne apara propriul interes, indiferent care o fi acela. Bineinteles ca nici

cel caruia ii adresam aceste semnale nu ramane nepasator. Iar de aici este doar un pas pana la

escaladarea conflictului.

25

Însă aceste descărcări constante de hormoni declanşate de accese de furie necontrolată, pot avea urmări

mult mai grave asupra sănătăţii:

• dureri de cap

• probleme de digestie şi dureri abdominale

• insomnie

• anxietate şi depresie

• probleme dermatologice (căderea părului, eczeme)

• tensiune arterială crescută

Mulţi dintre noi nu prea avem tragere de inimă să procesăm sau să eliberăm mânia. Aceasta

pentru că mânia este aşa o sursă puternică de energie defensivă pe care credem că dacă o pierdem, nu

vom mai putea să ne apărăm pe noi înşine sau pe alţii. În plus, din moment ce a fost folosită cu succes

pentru a scoate oamenii din depresie sau din relaţii abuzive, trebuie să fie bună, nu?

Prin urmare, există două lucruri cu care trebuie să ne împăcăm: primul este că dacă îndepărtăm

mânia nu vom deveni vulnerabili şi al doilea este că nu avem nevoie de mânie pentru a acţiona conform

convingerilor noastre.

Există mai multe moduri disfuncționale de exprimare a furiei:

1. Accese de furie: unele persoane nu îşi pot controla furia aproape deloc, iar aceasta tinde să se

materializeze în abuz fizic şi violenţă. În general, aceste persoane ajung să se izoleze de prieteni şi

familie.

2. Reprimarea și refularea furiei: furia este o emoţie normală şi naturală; unele persoane însă,

consideră că furia este o emoţie "rea" şi "nepotrivită" şi aleg să o reprime. Totuşi, furia neexprimată

într-un mod adecvat, se poate transforma în depresie şi/sau anxietate. Câteodată, această furie

acumulată şi neexprimată se poate revărsa asupra unor fiinţe nevinovate, cum sunt copiii sau animalele

din casă.

26

Pentru a face față emoțiilor de furie este important să:

- identificaţi stimulii care declanşează furia;

- conștientizaţi semnele somatice timpurii ale furiei, înainte de pierderea cumpătului;

- evaluaţi proceselor de gândire care duc la concluzii ilogice şi iraţionale şi corectarea acestora;

- identificaţi modurilor disfuncționale (agresiv, pasiv, pasiv-agresiv) și funcționale (asertiv) de

exprimare a emoțiilor.

- învăţaţi să redirecţionaţi energiile şi resursele înspre rezolvarea problemelor, mai degrabă decât spre

amplificarea mâniei și frustrării.

Este important pentru orice persoană să învețe să recunoască furia proprie. Acest lucru poate lua

ceva timp. Următoarele întrebări pot ajuta:

―Cum ştiu când sunt supărat?‖

―Ce tip de oameni, situaţii, evenimente, locuri, îmi declanşează supărarea?‖

―Cum răspund când sunt supărat?

Ce fac, mai exact?‖ ―Ce impact are reacţia mea asupra celorlalți?‖

Majoritatea oamenilor sunt capabili să identifice semnele şi simptomele de furie emergente care indică

starea emoțională, pe un continuum al mâniei.

Acestea pot include:

A. simptome emoționale:

* O dorinţa de a scăpa de situaţia (fugă)

* Iritaţie

* Tristețe sau depresie

* Vinovăţie

* Resentiment

27

* Anxietate

* Dorinţa de a se dezlănţui verbal

* Dorinţa de a se dezlănţui fizic

B. simptome fizice:

* Încleştare maxilarului

* Stomac deranjat

* Accelerarea ritmul cardiac

* Transpiraţie

* Dispnee (respiraţie superficială)

* Bufeuri

* Tremurături ale mâinilor, şi, uneori, ale buzelor

* Ameţeală

* Furnicături la partea din spate a gâtului

Schimbarea atitudinii față de furie:

1. Privește furia ca pe o emoție acceptabilă. Cu alte cuvinte, nu trebuie să încerci ―să nu te

enervezi‖, ci să încerci sa trăiești această emoție și să o exprimi intr-o manieră care nu îi rănește

pe cei din jur.

2. Încearcă să descoperi semnele prin care se manifesta furia: înroșirea obrajilor, senzație de

uscare a gurii, tremur la nivelul membrelor, incoerenta in limbaj, dificultate de a mai găsi

cuvintele etc. Atunci când simți că ți se întâmplă toate acestea intr-o discuție cu copilul sau cu

partenerul tău de viață, este semnul ca trebuie să iei o pauză de la discuție.

3. Este bine sa iei decizia de a lua o pauză când furia abia începe să se instaleze; mai târziu s-ar

putea să îți fie mult mai greu să ieși din situație, pierzând controlul rațional asupra a ceea ce spui

și faci.

4. O data ce ai anunțat să iei o pauză, ieși din camera in care a avut loc discuția, caută un loc

liniștit în care sa fii singur(a) și in care poți face o activitate care sa te calmeze. Pentru unii

28

oameni, a merge la o plimbare afara sau a face curățenie in camera funcționează ca modalități

de consumare a energiei fizice care insoteste furia. Cand simti ca te-ai linistit, intoarce-te si reia

discutia. Sansele de a izbucni un nou conflict sunt minime, daca ti-ai luat tot timpul de care ai

avut nevoie pentru a te linisti.

5. Invata sa gandesti si sa te pozitionezi din cand in cand in afara situatiei. Aminteste-ti de

metafora trenului. Altfel privesti situatia atunci cand te afli in tren si intr-o cu totul alta maniera

atunci cand te afli in elicopter si privesti trenul de la departare. Este vorba de nevoia de a te

detasa de situatie, pentru a o privi in mod corect. In mijlocul discutiei cu copilul sau cu

partenerul de viata, opreste-te si imagineaza-ti ca observi discutia din exterior. Cum se poarta

copilul tau: este suparat, speriat, dezamagit sau furios? Dar tu?

6. Acorda-ti timp pentru a afla care sunt aspectele propriei persoane de care nu esti

multumit(a). Dificultatea de a controla furia reprezinta de multe ori un semn al frustrarii

interioare legate de propria persoana, nu neaparat de cea din fata ta. ―Dar copilul m-a enervat!‖

ai putea raspunde. De fapt, copilul doar a realizat un comportament. Reactia emotionala, de

furie sau enervare iti apartine in totalitate. Ca dovada, gandeste-te la faptul ca nu toti oamenii se

enerveaza din aceleasi motive si ca alte persoane poate ar fi reactionat altfel daca s-ar fi

confruntat cu acelasi tip de comportament al copilului cu care te confrunti si tu. Daca accepti sa

iti asumi responsabilitatea pentru propriile emotii, vei reusi sa castigi un minim control asupra

lor si vei face primul pas catre a descoperi ce te nemultumeste cu adevarat.

7. Fa-ti un obicei din a te concentra asupra solutiilor. Copilul tau lipseste frecvent de la scoala si

ia note mici? A tipa la el si a-l pedepsi sunt strategii care nu dau rezultate? Reactiile de furie nu

exprima decat faptul ca inca nu ai gasit solutia la aceasta problema si ca trebuie sa cauti altceva.

Multi parinti cu probleme in gestionarea furiei raman blocati in aceeasi reactie care nu rezolva

situatia: copilul face ceva gresit, parintele se enerveaza. Daca iti folosesti energia pentru a gasi o

solutie (ex.consiliere, comunicarea cu profesorii, imbunatatirea relatiei cu copilul), conflictele

se vor diminua in timp si vei evita ca furia sa preia controlul asupra comportamentului tau. Poti

sa iti formezi acest ―obicei de gandire‖ pornind de la lucrurile marunte.

8. Cauta sprijin in partenerul de viata ori la rudele cele mai apropiate care iti pot fi de ajutor in

identificarea de solutii si in oferirea unui sfat bun.

29

Suplimentar, se pot utiliza și exerciții experiențiale, cum ar fi:

Respiră profund de trei ori

Închide ochii

Scanează-ţi corpul în căutarea mâniei

După ce o găseşti în corp, observ-o.

Nu o analiza, nu-i găsi justificări, validări sau amintiri, observ-o pur şi simplu.

Acum, lasă-o să crească, permite-i să ajungă imensă, mai mare decât casa în care eşti, decât

lumea, hai să vedem dacă poate deveni la fel de mare cât universul.

Permite oricăror amintiri, cuvinte, situaţii sau imagini să se exprime şi eliberează-le, iar dacă

vreuna rămâne şi te face să devii sentimental, spune pur şi simplu „îţi mulţumesc

amintire/emoţie‖/ Apoi, umple mânia cu lumină şi iubire și elibereaz-o.

Este posibil să dureze o vreme, zile, săptămâni, sau chiar luni, dar nu te îngrijora,continuă să

lucrezi la asta atât cât este necesar.

Uneori mânia se va transforma în frică, alteori în durere, dar continuă, întâmpină cu deschidere

noua manifestare şi finalizează procesul.

b. Managemetul fricii

Frica este un mecanism de supraviețuire ce apare ca răspuns la o amenințare concretă sau la

anticiparea primejdiei. Frica este o emoţie cu un mare impact psihologic: se accelerează bătăaile inimii

şi ritmul respiraţiei, muşchii se contractă şi mâinile tremură şi sunt reci, pielea se face ca de gaină.

Toate aceste manifestari sunt legate de activitatea sistemului nervos simpatic şi de doi

neurotransmitatori, adrenalina si nonadrenalina, care acţionează asupra întregului organism în prezenta

fricii. Aceste reacţii subliniază funcţia spaimei – ne ajută să evităm sau să limităm pagubele.

Frica ne pregăteşte pentru o acţiune fizică - mai ales fuga. Comportamentele pe care ni le inspiră frica

pot fi diferite, uneori iţi poate da curaj, alteori te poate împietri. Frica este o emoţie adesea inconstientă

– de cele mai multe ori ne dăm seama cât de frică ne este după ce a trecut evenimentul cu pricina. Frica

are o expresie facială specifică, la fel ca toate emoţiile fundamentale – ochii şi gura se deschid larg iar

30

sprancenele se inalţă. Frica este o reacţie la o primejdie reală pe când anxietatea reprezintă anticiparea

unei primejdii iminente sau presupuse. Frica are o manifestare de scurtă durata pe când anxietatea poate

deveni cronică. Frica are la bază un motiv real, ştiu de ce anume mi-e frică dar anxietatatea nu are un

motiv precis. Frica are manifestari fizice predominante pe când anxietatea are manifestări de natură

psihologică – griji, nelinişte. Frica poate să conducă la fobie – frica incontrolabilă în diverse situaţii iar

anxietatea poate să conducă la anxietatea generalizată – griji incontrolabile în viaţa de zi cu zi.

Există categorii de temeri care pot fi catalogate drept universale, ele regăsindu-se în toate epocile şi la

toate culturile, la majoritatea indivizilor. Principalele temeri la adulţi sunt, în ordinea prezentată:

- frica de animale ( insecte, şoareci, serpi)

- frica de inălţimi (balcoane, parapete, schele, drum în pantă)

- frica de sânge (infecţii, recoltări, vederea sângelui)

- frica de spaţii închise (lift, camere mici încuiate cu cheie, camere fără ferestre)

- frica de apă (scufundarea capului sub apă, înotat în apa adancă)

- frica de furtuni (tunete, fulgere)

O frică de o intensitate extremă, persistentă, sesizată de către subiect ca fiind iraționlă se numește fobie.

Fobia este determinată de prezența sau doar anticiparea prezenței unui obiect, a unei vietăți sau a unei

situații.

Tehnici de gestionare a fricii

1. Tehnica încetinirii ritmului respirator

Această tehnică trebuie folosită la primele semne de anxietate.

Trebuie să învăţaţi să recunoaşteţi primele semne de respiraţie accelerată şi să aplicaţi următoarele:

• Opriţi-vă din activitate şi aşezaţi-vă.

• Ţineţi-vă respiraţia şi număraţi până la 10.

• Când ajungeţi la 10, expiraţi şi spuneţi-vă în gând "Relaxează-te" într-o manieră calmă şi liniştitoare.

31

• Inspiraţi şi expiraţi încet într-un ciclu de 6 secunde. Inspiraţi timp de 3 secunde şi expiraţi tot 3

secunde. Acest lucru va produce o rată a respiraţiei de 10 respiraţii pe minut. Spuneţi-vă în gând

"Relaxează-te" de fiecare dată când expiraţi.

• La sfârşitul fiecărui minut (după 10 respiraţii), ţineţi-vă respiraţia din nou timp de 10 secunde şi apoi

continuaţi să respiraţi într-un ciclu de 6 secunde.

• Continuaţi să respiraţi în acest fel până când toate simptomele respiraţiei accelerate au trecut.

Dacă faceţi aceste lucruri imediat ce observaţi primele semne ale respiraţiei accelerate,

simptomele ar trebui să dispară într-un minut sau două şi nu veţi mai experimenta intensificarea

anxietății. Cu cât exersaţi mai mult, cu atât veţi reuşi mai bine să vă controlaţi frica. Amintiţi-vă că

scopul principal este să rămâneţi calmi şi să preveniţi ca frica sau anxietatea să se transforme în panică.

Trebuie să identificați primele simptome ale hiperventilaţiei şi, în momentul în care le experimentaţi,

folosiţi această tehnică de calmare și conștientizare a ritmului respirator. Dacă simţiţi că tehnica

încetinirii respirației este "nefirească" sau incomodă, trebuie să ştiţi că 10 respiraţii pe minut este un

ritm normal, deşi neobişnuit pentru oamenii cu o respiraţie accelerată de multă vreme. Dacă exersaţi în

mod regulat această tehnică într-o varietate de situații, o veţi percepe drept confortabilă şi obişnuită.

2. Exerciţii de relaxare

Fiinţele umane au un reflex moştenit de reacţie la stres sau ameninţare, cunoscut drept răspunsul

"luptă sau fugi". O parte a acestui răspuns implică activarea tensiunii musculare, ceea ce ne ajută să

efectuăm mai multe sarcini într-o manieră mai dinamică şi mai eficientă. În circumstanţe normale,

muşchii nu rămân permanent la un nivel ridicat de tensiune, ci se tensionează sau se relaxează în

funcție de nevoile persoanei. Dacă rămâneţi încordat după ce perioadele solicitante sau stresante au

trecut, sunteţi mai alert decât ar trebui, iar acest tip de alertă se transformă În nelinişte şi anxietate.

Tensiunile constante duc la o sensibilitate excesivă, iar oamenii reacționează la evenimente din ce în ce

mai nesemnificative ca şi cum ar fi ameninţătoare. Învăţând să vă relaxaţi, puteţi controla aceste

sentimente de anxietate. Pentru a vă ţine sub control anxietatea, emoţiile şi starea fizică generală, este

important să învăţaţi să vă relaxaţi. Pentru aceasta, trebuie să recunoaşteţi încordarea, să vă relaxaţi

complet corpul şi să vă detensionaţi anumiţi muşchi.

32

a. Monitorizarea tensiunii musculare

Când oamenii sunt tensionaţi şi anxioşi pentru o lungă perioadă de timp, nu îşi dau, de cele mai

multe ori, seama cât de încordaţi sunt, chiar şi acasă. Starea de tensiune a devenit firească şi este posibil

să fie percepută ca o stare de relaxare. De aceea, este important să deveniți conștienți de nivelul de

încordare a corpului dvs. prin monitorizare. Folosiţi următorul formular pentru a indica localizarea

tensiunii şi gradul acesteia, timp de 12 zile. Alegeţi aproximativ acelaşi moment din zi pentru a vă

monitoriza încordarea. Un moment propice este de obicei înainte de cină.

În fiecare căsuţă a formularului de evaluare a tensiunii musculare treceţi numărul corespunzător

nivelului de tensiune:

Evaluarea tensiunii musculare

Localizare ZI Z2 Z3 Z4 Z5 Z6 Z7 Z8 Z9 Z1O Z11 Zl2

În jurul

ochilor

Maxilare

Gît

Creştetul

capului

Ceată

Umeri

Partea

superioară

a spatelui

Zona

lombară

33

Piept

Abdomen

Zona

inghinală

Şezut

Coapse

Genunchi

Gambe

Laba

piciorului

Partea

superioară

a braţelor

Partea

inferioară

a braţelor

Palme

b. Exerciţiile de relaxare

1. Relaxarea musculară progresivă

Relaxarea este o tehnică psihoterapeutică și autoformativă, prin care se poate induce

decontracţia musculară şi nervoasă, care va avea ca efect creşterea rezistenţei organismului la stres şi

diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat.Tehnicile de relaxare sunt active (implică

participarea efectivă a pacienţilor) şi pasive (solicită mai mult terapeutul). După aria de cuprindere

relaxarea este generală (a întregului corp, în strânsă legătură cu relaxarea psihică) şi parţială (localizată

la nivelul unui segment sau grup muscular). Relaxarea generală reprezintă tonusul muscular postural,

de repaus, respectivrezistenţa elastică a întregii musculaturi scheletice, în absenţa contracţiilor

voluntare. Tehnicile de relaxare, ţinând cont de legatura strânsă dintre tonusul muscular şi stres,

34

încearcă prin scăderea tonusului muscular să reducă şi gradul de încordare psihică. Punctul de plecare

al relaxării este reprezentat de tonusul muscular, la baza căruia este tonusul cortical scăzut.

Relaxarea progresivă Jacobson implică o succesiune de contracţii musculare puternice, realizate

de obicei dinspre distal spre proximal şi relaxări, la fel de puternice, ale aceloraşi grupe musculare.

Această abilitate se invaţă prin încordarea maximă a unui muşchi, identificarea senzaţiei tensiunii,

relaxarea completă a aceluiaşi muşchi,sesizarea diferenţei. Fazele de tensiune şi relaxare se menţin pe

durate aproximativ egale (5-7 secunde fiecare). Exerciţiile de relaxare progresivă se pot practica din

orice poziţii, dar cele mai folosite sunt decubitul dorsal, lateral şi asezat într-un fotoliu cu spatele înalt.

Comenzile sunt diverse.

A).Se vor comanda pe rând contracţii şi relaxări ale musculaturii membrelor,dinspre distal spre

proximal, după cum urmează:

pentru membrul superior : ―strânge pumnul şi relaxează‖; ―încordează încheietura mâinii şi relaxează‖;

―încordează cotul şi relaxează‖;―încordează umărul şi relaxează‖.

Pentru membrul inferior : ―împinge piciorul în jos sau trage piciorul în sus şi relaxează‖ (se alege

mişcarea mai puţin dureroasă); ―încordează genunchiul şi relaxează‖; ―încordează coapsele şi

relaxează‖.

B).Se pot comanda şi contracţii ale tuturor articulaţiilor membrelor, dinspre distal spre proximal,

urmate de relaxări în ordine inversă,astfel:

pentru membrul superior : ―încordează mâna, articulaţia pumnului, cotul şi umărul;relaxează umărul,

cotul, articulaţia pumnului şi mâna‖.

Pentru membrul inferior : ―încordează piciorul, genunchiul şi coapsele; relaxează coapsele, genunchiul

şi piciorul‖ (adică încordează întregul membru inferior şi relaxează-l).

C).Se pot comanda contracţii şi relaxări simultane:

pentru ambele membre superioare şi inferioare: ―încordează picioarele şi mâinile, genunchii şi coatele,

coapsele şi umerii si relaxează-le‖.

Pentru trunchi şi cap: ―presează capul pe spătar şi relaxează‖; ―presează cu umerii pe spătar şi

relaxează‖. Indicaţii metodice: în timpul contracţiilor musculare se inspiră profund, iar în timpul

relaxării se expiră profund; lacontracţiile membrelor se pot adauga şi contracţiile trunchiului, astfel

incât pacientul să fie cu tot corpul încordat (sunt contraindicate în hipertensiune arterială si disfuncţii

ventilatorii).

35

Exercițiu de relaxare

- Culcaţi-vă pe spate complet relaxaţi, executaţi exerciţiul cu ochii închişi şi lăsaţi

respiraţia să "curgă" liber - chiar şi atunci când incordaţi, pe rând, fiecare muşchi!

- Concentraţi-vă asupra picioarelor şi a labelor: intindeţi picioarele şi încercaţi să le ridicaţi câţiva

milimetri deasupra podelei, încordând muşchii coapselor şi pe cei ai gambelor. Menţineţi încordarea 7

secunde, apoi destindeţi-vă treptat. Relaxarea musculaturii trebuie să dureze cel putin 30 de secunde.

- Încordati acum muşchii labelor picioarelor: indoiţi degetele de la picioare în jos şi încordaţi simultan

toţi muşchii. Menţineţi încordarea câteva secunde, după care vă relaxaţi.

- Urmează musculatura şezutului: strângeti puternic fesele, mentineţi încordarea 7 secunde, apoi

destindeţi muşchii.

- Încordaţi muşchii abdominali şi muşchii pectorali inspirând adânc şi ţinându-vă respiraţia 7 secunde.

Expiraţi şi constientizaţi relaxarea.

- Împingeţi puternic braţele spre podea, trăgând omoplaţii mult înapoi. În felul acesta, încordaţi şi

muşchii dorsali. Menţineţi 7 secunde, apoi destindeţi-i şi relaxaţi-vă conştient 30 de secunde.

- Trageţi umerii în sus, spre urechi, şi menţineţi încordarea 7 secunde, după care destindeţi-vă şi lăsaţi-i

să cadă înapoi pe podea.

- Ridicaţi acum capul şi împingeţi tare bărbia în piept. Menţineţi încordarea, continuând să respiraţi

liniştit, apoi lăsaţi capul din nou pe podea şi relaxaţi-vă.

- Mai incordaţi o dată ceafa, împingând încet spre podea regiunea occipitală. După 7 secunde relaxaţi-

vă şi răsuciţi cu grijă capul la stânga si la dreapta, de câteva ori.

- Încordaţi muşchii braţelor, punând degetele pe umeri. Menţineţi încordarea 7 secunde, lăsaţi braţele în

jos, pe podea, şi relaxaţi-vă 30 de secunde. Încordaţi-le apoi din nou, împingându-le complet întinse

spre podea. Menţineţi poziţia 7 secunde şi relaxaţi-vă iar.

- Strângeţi încet pumnii, menţineţi încordarea 7 secunde, respirând liniştit, apoi relaxaţi-vă mâinile cel

puţin 30 de secunde.

- Ridicaţi puternic sprâncenele, menţineţi încordarea 7 secunde, după care relaxaţi musculatura feţei.

Apropiaţi acum sprâncenele şi strângeţi din ochi. Menţineţi încordarea şi apoi destindeţi-vă.

36

Urmează musculatura maxilarelor pe care-o încordaţi strângând puternic buzele. Menţineţi încordarea 7

secunde, şi apoi relaxaţi-vă. Încercaţi să simţiţi exact modificările feţei.

- În incheiere, încordaţi încă o dată toţi muşchii în acelaşi timp: picioarele, labele, popoul, spatele,

burta, mâinile, braţele, umerii, ceafa şi faţa. Corpul se strânge puţin; menţineţi încordarea şi apoi

relaxaţi-vă din nou.

Încercaţi să simţiţi - preţ de câteva secunde - modificările produse în trupul şi în starea dvs. sufletească.

Vă veţi simţi excelent!

2. Relaxarea izometrică

Exerciţiile de relaxare izometrică pot fi efectuate atunci când vi se face frică. Majoritatea exerciţiilor nu

presupun nici o schimbare evidentă a posturii sau vreo mişcare, deoarece "izometria" se referă la

exerciţiile în care lungimea muşchilor rămâne aceeaşi, deci nu implică nici o mişcare.

Contracția izometrică se produce când mușchiul lucrează contra unei rezistențe egale cu forța sa

maximă sau când se încearcă deplasarea unei greutăți mai mari decât forța subiectului. In contracția

izometrica forța dezvoltată în mușchi este maximă, dar datorită apariției oboselii este menținuta la

această valoare numai pentru perioade limitate de timp. Din acest motiv se folosesc in practică

contracții izometrice întrerupte de perioade de repaus.

Cînd vă aflaţi într-un loc public:

· Inspiraţi uşor şi ţineţi-vă respiraţia timp de 7 secunde.

· În acelaşi timp, încordaţi încet muşchii picioarelor, încrucișându-le la nivelul gleznelor şi

apăsând cu piciorul de deasupra, în timp ce încercaţi să ridicaţi piciorul de dedesubt.

· După 7 secunde, expiraţi şi spuneţi încet în gând "relaxează-te".

· Eliberaţi toată tensiunea din muşchi.

· În următorul minut, de fiecare dată cînd expiraţi, spuneţi-vă în gând "relaxează-te" şi

eliberaţi toată tensiunea din muşchi. Alegeţi şi alte părţi ale corpului pe care să le relaxaţi,

de exemplu mâinile şi braţele.

37

· Inspiraţi uşor şi ţineţi-vă respiraţia timp de 7 secunde.

· În acelaşi timp, încordaţi muşchii mâinilor şi braţelor, prin aşezarea confortabilă a mâinilor

pe genunchi, palmă peste palmă, şi apăsaţi cu mâna de deasupra în timp ce încercaţi să

ridicaţi mâna de dedesubt.

· Puteți continua cu următoarele exerciții:

· Împingeţi picioarele în direcţii opuse în timp ce le ţineţi lipite la nivelul gleznelor.

· În timp ce staţi pe scaun, apucaţi marginile şi trageţi în sus.

· Întindeţi picioarele pentru a încorda toţi muşchii şi îndoiţi genunchii cât puteţi.

· Ridicați umerii către cap.

· Strângeți pumnii.

DE REȚINUT:

1. Relaxarea este o aptitudine - se îmbunătăţeşte prin exerciţii frecvente şi regulate.

2. Efectuaţi exerciţiile imediat ce observaţi că deveniţi tensionat.

3. Dezvoltați-vă obiceiul de a reacţiona la tensiune prin relaxare.

4. Prin exerciţii, inducerea tensiunii din muşchii mâinii şi picioarelor poate fi efectuată fără nici o

mişcare care să atragă atenţia. Ajută la inducerea şi eliminarea treptată a tensiunii.

5. Nu încordați muşchii într-atât încât să vă simțiți incomod şi nu menţineţi tensiunea mai mult de 7

secunde.

6. Fiecare dintre aceste exerciţii poate fi adaptat în funcţie de situaţie.

7. Prin folosirea acestor exerciții veţi reuşi în câteva săptămâni să reduceţi din tensiune, să preveniţi

supratensionarea şi să vă creşteţi autocontrolul şi încrederea în sine.

Posibile dificultăţi care pot apărea:

1. "Sunt prea încordat ca să mă pot relaxa". În acest caz, individul foloseşte însuşi simptomul care

trebuie tratat drept scuză pentru a nu se relaxa. Relaxarea poate dura mai mult, dar nu există nici un

motiv pentru care cineva ar trebui să rămână tensionat.

2. "Nu-mi place senzaţia relaxării." Aproximativ unul din zece oameni afirmă că, atunci când se

relaxează, are sentimente neplăcute sau care îi provoacă teamă. Aceste sentimente indică faptul că

38

intraţi din nou în contact cu organismul dumneavoastră şi experimentaţi senzaţii care au fost ţinute

sub control o perioadă îndelungată. Nu trebuie să vă îngrijoraţi în legătură cu pierderea controlului

în timpul şedinţelor de relaxare. Puteţi oricând să induceţi o anumită tensiune până când vă obişnuiţi

cu senzaţiile. Dacă veţi continua să exersaţi, aceste senzaţii vor dispărea.

3. "Mă simt vinovat că pierd timpul. " Trebuie să consideraţi relaxarea o parte importantă a recuperării.

Exerciţiile de relaxare necesită timp.

4. "Nu am timp sau nu am unde." Adaptaţi-vă. Dacă nu aveţi 20 de minute la dispoziţie, găsiţi măcar

10 minute în timpul zilei pentru a vă relaxa. Dacă nu aveţi o cameră privată la serviciu, mergeţi într-

un parc. Dacă veţi continua să folosiţi ca scuză lipsa timpului, poate că ar fi bine să vă gândiţi dacă

nu cumva există alţi factori care vă împiedică să vă relaxaţi.

5. "Nu ajung nicăieri." Din păcate, mulţi aşteaptă prea multe, prea repede, de la aceste exerciţii de

relaxare. Oamenii au deseori aşteptări exagerate cu privire la viteza recuperării. Nu vă puteţi aştepta

să ştergeţi ani de încordare cu câteva şedinţe de relaxare. Nerăbdarea este unul dintre simptomele

anxietăţii şi indică adesea nevoia de a continua exerciţiile de relaxare. Acordaţi timpul necesar

exerciţiilor pentru a-şi face efectul.

6. "Nu am autocontrolul necesar." Trebuie să fiţi conştienţi că remedii rapide şi simple, care să nu

necesite nici un efort din partea dumneavoastră, nu există. Efectele cele mai durabile se produc

atunci când un individ îşi asumă responsabilitatea pentru calitatea vieții sale. Responsabilitatea

înseamnă autocontrol, dar autocontrolul este dificil de obţinut dacă nu sunteţi motivaţi.

Expunerea gradată

De fiecare dată când o persoană care a trăit o frică intensă urmează să se confrunte cu acele

situații de care se teme, îngrijorarea şi anxietatea încep să crească. Dacă evită situația respectivă, total

sau parțial, teama sporeşte, deoarece scăderea anxietății (care urmează "evadării") îi sugerează că

evitarea a fost o strategie inteligentă. Astfel, comportamentul de evitare este întărit: La urma urmei,

dacă puteți evita spaima evitând situațiile, de ce să nu procedați astfel? Din nefericire, frica nu

încetează cu adevărat; pur şi simplu, descoperiți din ce în ce mai multe situații care ar putea fi

"periculoase" şi le evitați.

Scopul expunerii gradate este depăşirea evitării şi anularea asocierii dintre frica disfuncțională şi

39

situaţiile specifice, cum ar fi călătoria cu autobuzul sau trenul, plecatul departe de casă sau spaţiile mici

şi închise. Procesul este gradual, deoarece temerile pot deveni mai intense dacă persoana se forţează

deodată, fără o pregătire suficientă şi o antrenare a abilităţilor de management al anxietăţii, să înfrunte

ceva ce a evitat o perioadă îndelungată. În acest caz, anxietatea produsă de o asemenea expunere bruscă

poate să întărească, de fapt, asocierea dintre situaţia respectivă şi teamă.

Atunci care este remediul ? Dacă teama este întărită prin părăsirea situaţiei, ce s-ar întâmpla

dacă aţi rămâne în acel context? De fapt, dacă aţi rămâne în situaţia respectivă în jur de o oră, frica ar

dispărea în cele din urmă, iar teama s-ar diminua data viitoare când vă veţi afla în aceeaşi situaţie.

Pentru a slăbi asocierile, expunerea la situaţiile temute trebuie să aibă loc gradual. Mai întâi, trebuie să

învăţaţi să gestionaţi situaţiile asociate cu o anxietate moderată şi apoi, progresiv, pe cele asociate cu

niveluri de anxietate mai mari. Trebuie să ţineţi cont de faptul că anxietatea este diferită de panică, iar

anxietatea moderată în situaţii noi sau temute anterior este un răspuns perfect normal şi de înţeles.

Această tehnică vă cere să identificaţi ţelurile specifice pe care doriţi să le atingeţi şi apoi să le împărţiţi

în paşi mai mici. Fiecare pas trebuie exersat şi stăpânit înainte de a trece la următorul.

a) În conceperea programului este bine să țineți cont de următoarele:

1. Întocmiţi o listă cu ţeluri pe care doriţi să le atingeţi. Acestea vor fi ţeluri specifice, care variază

de la un grad moderat de dificultate până la unul foarte dificil. Este posibil să aveţi mai multe

ţeluri, dar relevante sunt doar cele care implică anxietatea în diferite situaţii. Exemple:

- Să călătorească în oraş, în orele de vârf, cu metroul.

- Să meargă singuri la supermarket şi să-şi facă săptămânal cumpărăturile.

- Să meargă la un film sau la un spectacol cu un public numeros şi să se aşeze în mijlocul

rândului.

2. Fragmentaţi aceste ţeluri în paşi mici, mai simpli, care să vă permită să vă atingeţi scopul puţin

câte puţin. Observaţi că primul scop aparţine unui individ care se teme să călătorească cu

40

metroul. Pentru a putea elimina această frică, trebuie să începeţi cu (1) mici călătorii cu trenul,

de o singură stație deasupra pământului, şi (2) trenuri neaglomerate. Apoi, treptat, puteți mări

numărul de staţii, numărul de oameni din tren şi, în cele din urmă, să călătoriți cu metroul prin

stațiile subterane. Numărul de paşi implicaţi depinde de nivelul de dificultate al sarcinii. Pentru

a simplifica paşii de mai sus, i-aţi putea efectua în compania unui prieten sau a partenerului

pentru început, iar apoi singuri. Folosiţi această metodă pentru a vă atinge mai uşor ţelurile. Ar

trebui, de asemenea, să luaţi în consideraţie aspectele practice ale modului de organizare a

sarcinilor de expunere și să țineți cont de regula celor 75 de procente: asumarea activităţilor de

care sunteţi siguri în proporţie de 75 %.

3. Un obiectiv poate fi întotdeauna descompus într-o serie de paşi mai mici şi mai simpli, în

funcţie de următorii factori:

· dacă efectuaţi activitatea împreună cu cineva sau într-un grup;

· cât de departe vă aflaţi de ajutor;

· cât timp rămâneţi în situaţia temută ;

· câte lucruri efectuaţi în timp ce vă aflaţi acolo;

· cât de mult vă apropiaţi de ceea ce vă temeţi.

Utilizând combinaţii diferite ale acestor factori, vă puteţi construi mai uşor un set de paşi care să vă

ajute să vă realizaţi.

Exerciții practice:

a) Obiectiv: Să urc în cea mai înaltă clădire cu liftul.

Paşi: _____________________________________ _

b) Obiectiv: Să conduc singur mașina până la serviciu o săptămână.

Paşi: __________________________________________ _

b) Implementarea programului este bine să respecte următoarele:

1. Asiguraţi-vă că efectuaţi zilnic activităţi legate de temerile voastre. Evitarea determină

41

accentuarea fricii.

2. Confruntaţi o situaţie în mod frecvent şi sistematic până când vă depăşiţi frica. Multe temeri

trebuie confruntate în mod frecvent la început (de exemplu, de trei sau patru ori pe săptămână),

altfel frica va apărea din nou data viitoare. Odată frica depăşită, situaţia poate fi confruntată mai

rar.

Regula generală este: Cu cât vă este mai teamă, cu atât trebuie să vă confruntaţi mai des cu situaţia în

cauză.

3. Încercaţi să vă concentraţi asupra a cel puţin trei ţeluri deodată. Când aţi atins unul, treceţi la

altul mai dificil.

4. Monitorizaţi cu atenţie şi înregistraţi-vă progresele. Ţineţi un jurnal al obiectivelor, paşilor şi

progreselor făcute, în care să notaţi comentarii despre modul cum v-aţi simţit şi v-aţi

comportat în situaţiile respective. Acest lucru vă va ajuta să vă structurați progresul şi, de

asemenea, veți avea feedback cu privire la modul în care vă descurcați.

c) Exersarea paşilor:

1. Folosiți exercițiile de relaxare progresivă înainte de a începe ceea ce aveți de făcut.

2. Exersați mental desfăşurarea cu succes a activității. Un moment propice este la sfârşitul şedinței de

relaxare.

3. Toate activitățile trebuie efectuate într-o manieră lentă şi relaxată, având astfel suficient timp.

4. Monitorizați-vă ritmul respirației la intervale regulate în timpul activității, odată la 5 sau 10 minute

pentru o activitate mai extinsă sau mai frecvent dacă activitatea este mai scurtă.

5. Dacă circumstanțele vă permit, opriți activitatea în punctul în care deveniți anxioşi. Opriți-vă şi

aplicați strategiile pe care le-ați învățat pentru a vă stăpâni frica şi apoi aşteptați ca aceasta să treacă.

6. Nu ieşiți dintr-o situație până când nu simțiți că frica a scăzut considerabil. Acest lucru înseamnă că

trebuie să cădeți de acord cu voi înşivă (şi cu oricine vă însoțeşte) asupra gradului în care trebuie să

scadă anxietatea şi a timpului în care acest lucru trebuie să se producă, înainte de a ieşi dintr-o

situație. Nu părăsiți niciodată situația de teamă: înfruntați-o, acceptați-o, lăsați-o să se estompeze,

42

apoi treceți mai departe sau reveniți. Dacă nu faceţi acest lucru, s-ar putea să considerați că întreaga

acțiune a fost un eşec şi să vă pierdeţi încrederea.

7. Încercaţi să rămâneţi în respectivul context cât mai mult posibil.

8. Felicitați-vă pentru progresele făcute.

d) Înfruntarea temerilor în plan imaginar

În anumite împrejurări poate fi dificil să vă atingeți scopul printr-o serie de paşi "reali". În astfel

de cazuri, paşii pot fi exersaţi în imaginație. Este o expunere mai lentă decât cea reală, dar furnizează

un mod util de a adăuga paşi intermediari în anumite tipuri de activități. Imaginați-vă doar că efectuați

activitatea într-o manieră calmă, reţinută. Dacă vă imaginați că deveniți prea stresat sau panicat,

continuați şedinţa folosind una dintre variatele tehnici de control al anxietăţii subliniate anterior. Chiar

dacă nu credeți că ați reuşi, imaginați-vă. În acest caz, puteţi exersa comportamentul eficient în acelaşi

timp în care vă înfruntați temerile. Imaginaţi-vă o singură situație, pe rând. Expunerea imaginară

trebuie folosită doar când nu sunteți capabili să îndepliniți un pas în viața reală; de asemenea, poate fi

combinată cu expunerea reală la situaţiile temute. Numai practica în plan imaginar nu vindecă frica

intensă.

e) Atingerea obiectivelor

După cum am menționat, esențială în depăşirea temerilor situaționale este abilitatea de a stabili

obiective clare, realiste şi de a le descompune într-un număr de paşi mai mici şi mai simpli, prin care

puteţi progresa. Nimic nu vă încurajează mai mult decât succesul anterior şi trebuie să învăţați să

apreciaţi mărimea paşilor în aşa fel încât să aveți încredere că vă puteți controla teama când faceți

următorul pas.

43

Gîndirea logică Această parte a cursului vă va ajuta să controlaţi gândurile care însoţesc şi încurajează

anxietatea, învăţând să etichetaţi situaţiile în mod corespunzător şi să reduceţi frecvenţa, intensitatea şi

durata reacţiilor emoţionale tulburătoare. Toţi oamenii au gânduri, sentimente şi comportamente diferite

ca răspuns la experienţele cotidiene. Aceste gânduri, sentimente şi comportamente se influenţează

reciproc. Uneori, oamenii nu conştientizează însă aceste influenţe, mai ales influenţa gândurilor asupra

sentimentelor. Este uşor să presupunem că evenimentele conduc direct la răspunsuri emoţionale (vezi

următoarea diagramă). Acest lucru este important de ştiut, deoarece oamenii pot crede că nu au nici o

influenţă asupra felului în care gândesc, simt sau se comportă. Consecinţele sunt cauzate de evenimente

declanşatoare. Oricum, în acelaşi fel în care alfabetul latin nu trece de la A la C sărind peste litera B,

evenimentele declanşatoare nu au consecinţe emoţionale fără să treacă prin convingerile noastre. Ce

înseamnă asta? Înseamnă că situaţiile care par să determine furia sau frica se produc din cauza a ceea ce

credem noi despre ele.

Înainte ca evenimentul declanşator să aibă consecinţe emoţionale, intervin convingerile.

Mai concret, avem comparaţia din figura de mai sus între cei care suferă şi cei care nu suferă de

tulburări de panică. După cum puteţi observa, situaţia sau evenimentul declanşator este acelaşi pentru

ambele persoane. Ceea ce diferă sunt convingerile fiecăruia. De aceea, consecinţele emoţionale şi

comportamentale sunt, de asemenea, diferite. Este important să înţelegeţi că e normal să vă simţiţi

44

anxioşi ca răspuns la situaţiile ameninţătoare sau periculoase. Dar, în cazul fricii exagerate, eticheta este

în mod clar inutilă şi, în cele mai multe cazuri, incorectă, deoarece se bazează pe o ameninţare

exagerată.

Evitarea situaţiilor întăreşte obiceiul de a gândi într-un mod nociv, care produce teamă, deoarece

împiedică indivizii să dobândească informaţii noi, utile. Aceasta înseamnă că nu pot dovedi caracterul

eronat al convingerilor lor dăunătoare.

Este important să recunoaşteţi că modelele de gândire dăunătoare sunt obişnuinţe, care pot fi

schimbate prin efort şi exerciţiu. Identificarea convingerilor dăunătoare asociate cu anxietatea

reprezintă primul pas spre schimbarea modului de gândire.

Pasul 1 : identificarea gândurilor care provoacă anxietate

Poate fi mai dificil la început să identificaţi gândurile care provoacă anxietatea, în special dacă au fost

prezente timp îndelungat. În situaţii în care vă simţiţi anxios sau incomod, întrebaţi-vă:

1. Ce părere am despre mine?

2. Ce mă tem că se va întâmpla?

3. Ce părere am despre această situaţie?

4. Cum cred că mă voi descurca?

Erori comune în gândire care produc anxietate:

1. Supraestimarea probabilității că se va întâmpla ceva catastrofal.

2. Subestimarea propriei capacități de a înfrunta situațiile

3. Confundarea senzațiilor fizice normale cu cele legate de anxietate sau de boli grave

45

Gândirea benefică nu este pur şi simplu o gândire pozitivă, aceasta nu respinge toate gândurile

negative, ci priveşte lucrurile în cel mai constructiv mod posibil, în funcție de circumstanţe. De aceea,

este important să distingem între gândirea benefică şi gândirea amăgitoare.

Iată câteva exemple ale diferenţei dintre gândirea benefică, cea dăunătoare şi gândurile amăgitoare.

Iată cîteva puncte de reper care vă vor ajuta să clarificaţi această distincţie:

Gîndire dăunătoare:

Trebuie să

Sunt silit să

Dacă ... (s-ar întîmpla ceva) ... ar fi o nenorocire

N-aş suporta dacă

Gîndire amăgitoare:

· Va fi bine.

· Nu îmi pasă ...

· Oricum nu ar fi folosit la nimic.

· Nu voi fi deloc anxios.

Gîndire benefică:

· Mi-ar plăcea să .

· Aş prefera să nu .

· Este puțin probabil ca ... (ceva) ... să se întâmple cu adevărat.

· Dacă lucrurile nu merg aşa cum vreau, aş putea fi dezamăgit, dar probabil că mă voi

descurca.

Pasul 2: punerea la îndoială a gândurilor care provoacă anxietate

Nu e uşor să vă puneţi la îndoială gândurile care provoacă anxietate, în special când acestea au fost

46

prezente un timp îndelungat. Una dintre cele mai bune căi de a înfrunta gândurile dăunătoare este de a

le scrie pe o hârtie şi a le înlocui cu alternative mai utile sau mai raţionale.

Iată câteva întrebări importante care vă pot fi de folos în acest sens:

1. Care sunt argumentele ce justifică teama mea?

2. Cât de probabil este ca lucrurile de care mă tem să se întâmple în realitate?

3. Care este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla în mod realist?

4. Ce alternative există?

5. Cât de util este modul în care gândesc?

Pasul 3: gândirea alternativă

Prin procesul de punere la îndoială a gândurilor dăunătoare, este posibil să începeţi deja să aveţi

gânduri mai benefice.

Gând care provoacă anxietate Gânduri benefice

Nu pot face față unui interviu de angajare.

Dacă mă duc la interviu simt ca-mi vine să

amețesc și cred că voi leșina.

Nu pot să arăt ceea ce știu deoarece încep să

tremur necontrolat și mă înroșesc.

Nu cred că sunt capabil să obțin un loc de

muncă pentru că nu sunt suficient de bun.

47

Acum gândiți-vă la o situație recentă în care v-ați simțit anxioşi. Notați o descriere a situației şi orice

gând care vă provoacă teamă. Scrieți apoi câteva gânduri mai utile care ar putea fi aplicate in această

situație, pentru a vă reduce anxietatea:

Descrierea

situației

Gânduri care

provoacă anxietate şi

prima evaluare a

anxietății

Gânduri folositoare şi

a doua evaluare a

anxietății

Prezentăm cele patru tipuri de întrebări care pot clarifica aspectele dăunătoare ale gândurilor:

1. " Care este dovada în sprijinul a ceea ce gândesc ? " Întrebați-vă dacă alți oameni ar accepta

acest gând ca fiind întemeiat. Din experiența dvs. sau a altor oameni, care este dovada că ceea

ce credeți este adevărat? Întrebați-vă dacă nu vă grăbiți să trageți concluzii pe baza unor dovezi

insuficiente. De unde știți că ceea ce gândiți este corect?

2. "Ce alternative am la ceea ce gândesc? " Gândul acesta este singurul pe care îl pot avea? Probabil

că există şi alte explicații ale unui eveniment sau alte moduri de gândire despre ceva. Decid

dacă există dovezi mai concludente pentru explicațiile alternative sau dacă acestea ar fi mai

utile pentru a vă depăşi senzațiile.

3. " Care este efectul modului în care gândesc? " Stabiliți-vă în gând obiectivele şi apoi întrebați-vă

48

dacă modul in care gândiți vă ajută să le realizați sau vă îndepărtează de ele.

4. "Ce greşeli de gândire fac ?" Cele mai frecvente greşeli de gândire cuprind:

a) Gândirea de tip " totul sau nimic': Aceasta este gândirea în alb şi negru, în care lucrurile sunt

văzute fie toate bune, fie toate rele, sigure sau periculoase - nu există cale de mijloc.

b) Utilizarea ultimatumurilor. Feriți-vă de cuvinte precum "întotdeauna", "niciodată", "toată

lumea", "nimeni", "totul" sau " nimic". Întrebați-vă dacă situația este cu adevărat atât de

clară cum vă imaginați.

c) Autocondamnarea pe baza unui singur eveniment. Deoarece există un lucru pe care nu l-ați putut

face, vă considerați un ratat.

d) Concentrarea asupra slăbiciunilor şi omiterea punctelor tari.

Gândiți-vă la alte situații când ați încercat sau chiar ați reuşit ceva şi concentrați-vă asupra

resurselor pe care le aveți.

e) Supraestimarea probabilităţii unui dezastru. Lucrurile merg, cu siguranţă, rău şi există

pericole în lume, dar nu cumva le supraestimaţi? Cât de probabil este să se întâmple ceea ce

vă aşteptaţi?

f) Exagerarea importanţei evenimentelor. Adesea ne gândim că un eveniment va fi mult mai

important decât se dovedeşte a fi. Întrebaţi-vă: "Ce va mai conta peste o săptămână sau

peste zece ani? Mă voi simţi la fel şi atunci? ".

g) Neliniştea cu privire la felul în care ar trebui să fie lucrurile.

A vă spune că lucrurile ar trebui să fie diferite sau că trebuie să acţionaţi într-un anumit fel indică

faptul că vă îngrijoraţi despre cum "ar trebui" să fie lucrurile, în loc să le confruntaţi aşa cum sunt în

realitate. Puneţi la îndoială termenul "trebuie". De ce trebuie să fie astfel? De ce trebuie să acţionez

în acest fel?

h) Pesimismul cu privire la incapacitatea de a schimba o situaţie conduce la sentimente de

depresie şi stimă de sine scăzută. Se poate să nu existe nici o soluţie, dar nu veţi şti până

când nu încercaţi. Întrebaţi-vă dacă încercaţi într-adevăr să găsiţi răspunsuri şi soluţii.

i) Prezicerea viitorului. Doar pentru că aţi acţionat într-un anumit fel în trecut nu înseamnă că

trebuie să acționaţi la fel întotdeauna. A prezice ce veţi face pe baza comportamentului

trecut înseamnă să excludeţi singuri posibilitatea schimbării.

49

Gestiunea eficientă a emoţiilor trebuie întotdeauna corelată cu gestiunea eficientă a gândurilor ce

apar în diferite situaţii în care ne aflăm.

Managementul cognitiv

A. Evaluarea gândirii

Atunci când funcţionează gândirea primitivă, procesarea informaţiilor este dezechilibrată sau

distorsionată.

Beck (1976) identifică "erori de logică" care caracterizează gândirea în cadrul tulburărilor

psihice. Tabelul de mai jos prezintă unele dintre cele mai comune erori de logică. Tendinţa de a

distorsiona informaţia repetat într-un mod eronat reprezintă unul dintre elementele ce diferenţiază

indivizii sănătoşi psihic de cei cu tulburări. Sănătatea psihică este văzută ca o stare în care individul

este capabil să facă interpretări şi evaluări relativ exacte ale evenimentelor, însă nu implică faptul că

50

oamenii sănătoşi din punct de vedere psihic vor gândi şi vor acţiona întotdeauna raţional.

Tabelul distorsionării cognitive

Deducția arbitrară se referă la procesul tragerii unei concluzii

1. specifice în absenta dovezilor ce pot sprijini concluzia sau atunci când

dovezile sunt contrare concluziilor.

Abstractizarea selectivă constă în concentrarea pe un detaliu scos din

2. context, ignorând alte elemente mai proeminente ale situatiei şi

conceptualizând întreaga experientă pe baza acelui element.

3.

Suprageneralizarea se referă la modelul generării unei reguli sau a

unei concluzii generale pe baza unuia sau mai multor incidente izolate

şi aplicarea conceputului peste tot în situatii similare sau fără nici o

legătură.

Exagerarea şi minimizarea se reflectă în greşeli de evaluare a

4. semnificației sau magnitudinii unui eveniment într-un grad atât de

mare, încât constituie o distorsiune.

Personalizarea se referă la tendința pacientului de a lega

5. evenimentele externe de sine atunci când nu există nici o bază pentru

a face o asemenea legătură.

Gândirea absolutistă, dihotomică, se manifestă prin tendința de a

plasa toate experiențele în una sau două categorii opuse; de exemplu,

6. perfecte sau greşite, imaculate sau murdare, sfânt sau profan.

Sursă: Beck et al., 1979

Plecând de la aceste observaţii, Beck (1976) sugerează că în cazul depresiei există o viziune negativă a

sinelui, a lumii şi a viitorului. În cazul anxietății, distorsiunile cognitive implică o supraestimare a

amenințărilor fizice sau sociale majore, împreună cu o subestimare a abilității individului de a înfrunta

respectiva amenințare. Există dovezi ce susțin că persoanele anxioase sunt atente în mod selectiv la

51

semne ce reprezintă amenințări.

Gânduri automate negative

Persoanele cu tulburări psihice sunt diferite de cele neafectate din punctul de vedere al gândirii

atât în conţinut, cât şi în forma ei. Primele sunt înclinate să aibă gânduri frecvente şi disruptive,

cunoscute ca "gânduri automate negative". Acestea sunt gânduri sau imagini spontane plauzibile atunci

când pacientul le trăieşte, însă, de fapt, sunt nerealiste. De exemplu, o persoană anxioasă poate gândi în

mod repetat "Nu mă pot descurca. Nu pot face nimic în privința problemelor mele. Se va întâmpla ceva

îngrozitor. Dacă înnebunesc?" şi îşi poate construi o imagine cu ea prăbuşindu-se sau înnebunind. O

persoană deprimată poate medita la eşecurile sale, gândind "Sunt inutilă, nu fac niciodată nimic cum

trebuie, sunt inutilă". Cu toţii avem uneori astfel de gânduri, însă acestea sunt mult mai frecvente şi mai

intruzive la persoanele cu tulburări emoţionale.

Întreţinerea comportamentelor

Individul se comportă în conformitate cu ceea ce gândesc. Prin urmare, în depresie, persoana care

crede că va eşua nu va întreprinde niciodată nimic, iar rezultatul va fi o confirmare a convingerii sale

negativiste. În tulburările de panică, convingerea că un atac de cord e iminent va determina persoana

afectată să stea jos şi să nu îşi forţeze inima. Rolul acestor comportamente este de a întreţine

dificultatea psihică şi este descris mai jos.

Schema cognitivă Schemele cognitive sunt asocieri de gânduri congruente care facilitează adaptarea la

mediu. Schemele sănătoase sunt îndeajuns de flexibile, pe când cele nesănătoase tind să fie mai rigide,

absolute şi suprageneralizate. De exemplu, convingerea că "trebuie să fiu drăguţ cu toată lumea

întotdeauna" este inflexibilă şi universală în mod iraţional. O regulă mai sănătoasă poate fi "Ar fi bine

să fiu plăcut cu oamenii, însă în anumite situaţii este bine să fiu neplăcut". Persoanele cu reguli mai

rigide tind să se critice foarte tare dacă nu îşi respectă standardele înalte impuse. Schema poate varia în

funcţie de momentul în care e activată. Atunci când e latentă, nu e implicată în procesarea informaţiilor,

însă atunci când e activată, canalizează toate fazele de procesare (Beck el al., 1990). În cadrul unei

tulburări psihice, precum depresia, schema negativă tinde să fie mai activă. Convingeri precum "dacă

52

nu eşti un om de succes, nu ai nici o valoare" par mai plauzibile atunci când persoana e depresivă, iar

convingerile necondiţionate ca "Sunt prost şi nu pot fi iubit" pot genera gânduri negative referitoare la

sine. Schemele pot deveni factori de vulnerabilitate pentru tulburarea psihică. De exemplu, cineva care

trece prin perioade lungi de boală în copilărie şi este protejat excesiv de părinți poate dezvolta o

convingere de bază cum că este fragil şi vulnerabil şi trebuie să fie sprijinit de alții pentru a supraviețui.

Factori de vulnerabilitate pe termen lung şi pe termen scurt pot fi:

Factori de predispoziţie

1. Predispoziție genetică.

2. Boli fizice (de exemplu, hipotiroidie şi depresie, hipotiroidie şi anxietate).

Traume în dezvoltare care au condus la vulnerabilități specifice (de

3. exemplu, pierderea unui părinte în copilărie poate fi asociată cu

depresia în viața de adult).

Experiențele personale prea inadecvate pentru a furniza mecanisme de

4. adaptare adecvate (de exemplu, părinții care furnizează exemple

nepotrivite ale modului de adaptare într-o situație de respingere).

Modelele cognitive contraproductive, scopuri nerealiste, valori

5. nerezonabile şi ipoteze învăţate de la persoane importante din viața

clientului.

Factori de precipitare

1. Boli fizice.

2. Stres extern sever (de exemplu, expunerea la pericol fizic poate

precipita anxietatea, pierderea unui partener poate induce depresia).

3. Stres extern cronic insidios (de exemplu, dezaprobare subtilă continuă

a unei persoane importante).

4. Stres extern specific (care acţionează asupra vulnerabilităţii

psihologice) .

Sursă: adaptare după Beck şi Emery, 1985: 83

53

O persoană criticată continuu pentru greşeli cât de mici poate elabora o convingere că tot ceea ce face

trebuie să fie corect. Continuând descrierea noastră a persoanei ca a unui agent ce construieşte activ,

putem conceptualiza aceste convingeri ca o modalitate prin intermediul căreia persoana percepe lumea

şi o înţelege prin dezvoltarea ideilor legate de modul în care operează sau ar trebui să opereze lumea.

Cu cât aceste convingeri sunt mai rigide, critice sau absolute, cu atât mai mare este posibilitatea ca

acestea să cauzeze probleme.

Strategii de management cognitiv

a. Identificarea gândurilor automate negative: participanții învață să observe şi să-şi înregistreze

gândurile negative automate. Gândul automat este un gând sau o imagine care vă vine în minte

instantaneu şi care pare plauzibil(ă), însă la verificarea sa, adesea se observă că este distorsionat sau

nerealist. De exemplu, o persoană supărată va trebui să îşi monitorizeze starea de tristețe, să

înregistreze situaţia care a cauzat o înrăutăţire a depresiei şi gândurile asociate cu aceasta. O persoană

ce are probleme cu alcoolul va monitoriza dorinţa de a bea şi, din nou, va înregistra situaţiile în care

aceasta tinde să apară şi gânduri le ce au iniţiat dorinţa. Etapa de identificare a gândurilor ajută clienţii

să facă conexiuni : eveniment, gând negativ automat, emoţie sau comportament inadecvat. Identificarea

gândurilor poate avea, de asemenea, un efect terapeutic, deoarece chiar şi înregistrarea gândurilor

negative poate uneori să reducă frecvenţa acestora. Clienţii ar trebui să încerce să îşi înregistreze

gândurile cât de repede posibil după evenimentul respectiv, când este încă proaspăt în minte.

b. Testarea gândurilor negative automate: atunci când persoana a învăţat să identifice gândirea

adaptativă greşită, următorul pas este reprezentat de modul în care se verifică gândurile negative. Prin

intermediul chestionării socratice, persoana poate să îşi schimbe modul de gândire. Această

restructurare cognitivă aduce de obicei o ameliorare semnificativă, însă solicită mai mult timp pentru

practică.

Există o serie de metode pe care participanții le pot folosi pentru modificarea gândirii negative:

Testarea realităţii: aceasta este probabil cea mai comună metodă de restructurare cognitivă. Persoana

învață să caute dovezi pentru gândurile automate. De exemplu, aflaţi că fiul dumneavoastră în vârstă de

54

cinci ani a lovit un alt copil la şcoală. Imediat veţi gândi: "Este un bătăuş. Sunt un părinte fără valoare"

şi vă veţi simţi deprimat. Care este dovada că fiul dumneavoastră este un bătăuş? A mai făcut astfel de

lucruri şi înainte? Este un comportament anormal pentru un copil în vârstă de cinci ani? Bătaia implică

un atac neprovocat. Ar fi putut să fie provocat? Care este dovada faptului că sunteţi un părinte lipsit de

valoare? V-a spus cineva din familie că nu vă descurcaţi deloc ca părinte? Oare o singură întâmplare în

care copilul de cinci ani a dat dovadă de un comportament nepotrivit reprezintă o dovadă a faptului că

nu sunteţi un părinte bun?

Căutarea de alternative: persoanele care se află într-o criză emoţională, în special atunci când sunt

deprimaţi, cred că este dificil să-şi examineze opţiunile. Aceştia nu mai întrezăresc perspective pentru

situaţia lor. Căutarea de alternative reprezintă o modalitate de a-i ajuta să iasă din fixarea mintală.

Terapeutul va cere cu grijă explicaţii sau soluţii alternative şi va continua să facă acest lucru până când

se generează o varietate largă de alternative. La început, probabil toate vor fi negative, însă după o

perioadă, clientul va începe să găsească alternative constructive.

Reatribuire: o formă mai specializată a căutării de alternative implică reatribuirea cauzei sau

responsabilităţii unui eveniment. Un client care suferă de atacuri de panică poate crede că senzaţiile

fizice de ameţeală şi bătăile accelerate ale inimii reprezintă un atac de cord iminent. Terapeutul, prin

intermediul educaţiei, chestionării şi experimentării, ajută clientul să reatribuie cauza acestor experienţe

senzaţiilor naturale ale corpului aflat într-o situaţie de anxietate extremă. De exemplu, clienta care

atribuie comportamentul fiului său eşecului său de a se comporta ca mamă poate fi învăţată să se

concentreze pe responsabilitate; la comportamentul unui copil contribuie mulți factori, iar un părinte nu

deţine controlul asupra tuturor factorilor.

Decatastrofizare: a fost numită şi tehnica "ce ar fi dacă" (Freeman, 1987). Clientul este învăţat să se

întrebe care ar fi cel mai rău lucru care se poate întâmpla. În multe cazuri, atunci când vă confruntaţi cu

frica, devine evident că nu este atât de îngrozitoare. De exemplu, vă pregătiţi să vizitaţi un prieten pe

perioada weekendului şi nu aveţi foarte mult timp să faceţi bagajele. Vă gândiţi, "nu mă pot decide ce

să iau cu mine. Nu trebuie să uit nimic". Intraţi din ce în ce mai tare în panică, încercând să vă amintiţi

totul la timp. De ce ar fi atât de îngrozitor dacă aţi uita ceva? Chiar ar fi sfârşitul lumii dacă aţi ajunge

55

acolo şi nu aţi avea periuţă de dinţi?

Avantaje şi dezavantaje: aceasta este o tehnică foarte utilă pentru a ajuta participanţii să vadă

lucrurile dintr-o perspectivă mai clară. Dacă trebuie luată o hotărâre dificilă sau dacă pare dificil să

renunţăm la un comportament uzual de adaptare greşită, clientul poate face o listă cu avantajele şi

dezavantajele pentru un anumit curs de acţiune.

Tehnici comportamentale. Freeman (1987) consideră că tehnicile comportamentale din terapia

cognitivă au două scopuri: schimbarea comportamentului printr-o gamă variată de metode; intervenţii

pe termen scurt în beneficiul schimbării cognitive pe termen lung.

Programarea activității. Aceasta este o tehnică folositoare în special în cazul persoanelor

deprimate, însă poate fi aplicată şi pentru alte probleme. Raţionamentul pentru programarea

momentelor in timp este că atunci când clienţii sunt deprimaţi îşi reduc nivelul de activitate şi petrec

mai mult timp meditând la chestiuni negative. Programul reprezintă o planificare de la oră la oră a ceea

ce clienții vor face. Similar cu toate procedurile din cadrul terapiei cognitive, aceasta trebuie să fie

explicată în detaliu şi, de asemenea, oferit un raţionament clar. Adesea este început ca experiment

pentru a vedea dacă anumite activităţi îmbunătăţesc starea clientului.

Punctaje pentru îndemânare şi plăcere. Această tehnică poate fi folosită împreună cu programarea

activităţii. Clienţii vor acorda puncte pentru nivelul de stăpânire (sentimente de succes, reuşită sau

control) sau de plăcere obţinut din sarcina efectuată (pe o scală de la 0 la 10). Deoarece clienţii

deprimaţi adesea evită să se implice în activităţi plăcute, această metodă le permite terapeuţilor să

stabilească care dintre activităţi pot fi plăcute pentru clienţi şi să încurajeze implicarea acestora mai

frecvent în respectivele activităţi. De asemenea, acest lucru contestă gândirea ce pune accentul pe

extreme, totul sau nimic, prin demonstrarea faptului că există o plăcere şi un control continuu şi nu

experienţe care 1) sunt total plăcute sau neplăcute şi 2) conduc la un succes sau la un eşec total.

Sarcini notate. Gândirea de tipul totul-sau-nimic poate fi, de asemenea, contestată folosind sarcinile

ce trebuie notate. Mulţi clienţi gândesc: "Trebuie să fiu în stare să fac tot ceea ce mi-am propus, altfel

înseamnă că am eşuat". Terapeutul începe prin a desemna sarcini reduse ca temă pentru acasă, care se

vor dezvolta gradat atât ca dificultate, cât şi complexitate. Clientul este încurajat să îşi fixeze scopuri

care pot fi atinse în mod realist, ca să poată finaliza cu succes o serie de sarcini.

56

Jocul de rol poate reprezenta o tehnică de schimbare cognitivă foarte eficientă. Atunci când clienţii

întâmpină probleme practice care trebuie rezolvate, tehnicile comportamentale ce se bazează pe

modelul de formare a abilităţilor sunt în mod special folositoare. Acest lucru va implica de obicei

modalităţi de formare a caracterului de impune re sau a abilităţilor sociale pentru persoanele care au

lipsuri în cadrul abilităţilor interpersonal.

SCOPURI INDIVIDUALE

Abilitatea dumneavoastră de a vă stabili obiectivele reprezintă factorul esențial pentru obținerea

succesului. Mai întâi trebuie să ne stabilim un obiectiv clar și apoi să încercăm să construim un fel de

hartă, o schiță a activităților pe care trebuie să le întreprindem pentru a ne îndeplini obiectivul.

Obiectivele clare, bine stabilite, ne ofera un scop in viata, ne maresc increderea si nivelul de

motivatie. De asemenea, ne simtim impliniti si plini de bucurie si satisfactie personala atunci cand

progresam, pas cu pas, catre indeplinirea lucrurilor care sunt cu adevarat importante pentru noi, si, dupa

cum spunea Brian Tracy, ―lucrurile importante nu trebuie lasate la voia intamplarii‖. Daca exista un

lucru important in viata dumneavoastra pe care doriti sa-l realizati, stabiliti-va acest lucru ca fiind

obiectivul dumneavoastra principal, alcatuiti-va un plan de actiune si lucrati zilnic pentru a-l indeplini.

Fiecare pas pe care-l faceti si care va apropie de obiectivul dumneavoastra, va creste siguranta

de sine, increderea in fortele proprii, ceea ce va permite ca pe viitor sa va stabiliti obiective mai

importante. Aceasta se aseamana foarte mult cu efectul bulgarelui de zapada: incepeti cu un obiectiv

mic, care, dupa ce il veti indeplini, va va motiva si va va permite sa va stabiliti si sa realizati obiective

mai mari, apoi altele si mai mari. In programele sale, Bob Proctor numeste acest proces Procesul

Creativ.

Numeroase studii au confirmat faptul ca persoanele care isi stabilesc in mod repetat obiective si

le monitorizeaza in mod constant sunt mult mai productive decat persoanele fara un scop bine definit.

Si nu in ultimul rand, toti vorbitorii, autorii si indrumatorii din domeniul dezvoltarii personale si cel al

obtinerii succesului sunt de acord ca stabilirea obiectivelor in scris este un pas absolut necesar pentru

obtinerea succesului in orice domeniu.

Sensul este cel care ne susține, cel care denotă importanța brandului pe care încercăm să îl

creăm. Practic, ne conturăm brandul personal din momentul în care începem să oferim sens

57

acțiunilor noastre de zi cu zi. Pentru ce ne trezim dimineața? De ce mergem la muncă? De ce suntem

înconjurați de oamenii de care suntem înconjurați? Unde duc toate eforturile noastre? De ce facem ceea

ce facem? Acestea sunt câteva din multele întrebări la care ne putem răspunde singuri pentru a ne defini

sensul.

Există cel puțin trei modalități prin care poți crea acel sens:

1. Prin îmbunătățire: fie că vorbim de un sistem de gândire sau de viață, dacă reușim să

îmbunătățim condițiile de desfășurare a unui element din viața noastră de zi cu zi, atunci

planurile noastre au sens.

2. Prin corectarea unei greșeli: dacă există greșeli, trebuie să existe și cineva care să le corecteze,

altfel tot ce am învăța în fiecare zi ar fi informații false, pe care le dăm mai departe ca atare, fără

să șitm. Dacă informațiile sunt corecte, acestea au sens, iar dacă planurile tale sunt menit să

corecteze greșelile, atunci planurile tale au sens.

3. Prin împiedicarea dispariției a ceva bun: tot ce este bun, categoric ne ajută. Prezervarea

lucrurilor care sunt bune vin atât în ajutorul tău, ca și individ, cât și în ajutorul comunității,

deoarece tot ce este bun pune în mișcare lucrurile din jur și duce la formarea sensului de care

vorbim.

Pentru setarea obiectivelor este des recomandata folosirea criterilor date de mnemonica SMART

(inteligent): Specific, Masurabil, Ambitios dar Accesibil, Relevant (merita), Temporalizat (bine definit

in timp). In plus se poate adauga Evaluare si Reevaluare continua, pentru a forma SMARTER (mai

inteligent).

1. Un scop ―Specific‖ înseamnă un scop bine definit, să fie ceva concret, să nu fie vag și să nu fie

interpretabil. Dacă altcineva decât tine ar citi scopurile într-o zi, ar trebui să le poată înțelege

fără nici o problemă.

2. Măsurabil înseamnă ca obiectivul să fie operaționalizat, direct observabil și ușor de evaluat

prin diverse unități de măsură. Adică nu formulări de tipul ―vreau să ajung bogat‖ ci ―vreau să

am o avere de 30000 de lei/an‖. Nu ―voi slăbi‖ ci ―voi slăbi 7 kg‖. Motivul e simplu: trebuie să

îți poți da seama ușor când ți-ai atins scopul, nu să ai doar o impresie.

58

3. Ambițios și accesibil: obiectivul trebuie sa fie realist. Să poată fi atins. Sigur că ideal este să

țintim cât mai sus dar trebuie totuși să rămânem cu picioarele pe pământ.

4. Relevant: când stabilești un obiectiv trebuie să te asiguri că acel obiectiv e semnificativ pentru

ceea ce faci si orientat către rezultate.

5. Temporalizarea se refera la faptul că scopul trebuie delimitat în timp. Adică trebuie să îți dai

un termen până la care trebuie îndeplinit.

Modelul propus de Bryan Tracy face referire la următoarele reguli:

1. STABILEŞTE CU PRECIZIE CE-ŢI DOREŞTI. Se scrie problema/scopul (obligatoriu se

lucreaza in scris). Asta permite vizualizarea şi clarificarea ei (e obligatoriu de a se evita

confuzia si imprecizia). Se ia o decizie dacă este rezolvabilă problema, sau este realizabil

obiectivul. Regula: Nu faci decât ceea ce dorești și este în controlul propriu;

2. NOTEAZĂ-ŢI HOTĂRÂRILE. Decizia pe care ai luat-o;

3. STABILEŞTE UN TERMEN LIMITĂ PENTRU OBIECTIVUL URMĂRIT. Fără

termenul limită, nu există o setare psihică eficientă.

4. ÎNTOCMEŞTE O LISTĂ CU TOATE LUCRURILE PE CARE ESTE NECESAR SĂ LE

FACI PENTRU A REALIZA OBIECTIVUL. Gândeşte în scris paşii (după cum ii vezi

pentru a atinge obiectivul). Ce fac ca să realizez Obiectivul, stabilind mai multe activităţi

(gândire tactică). Aceasta va spori dramatic şansele de realizare a obiectivului;

5. ORGANIZEAZĂ LISTA SUB FORMA UNUI PLAN. Ai doua criterii – priorităţi şi timing.

Gândeşte la ce este necesar să faci mai întâi, după care ce anume are impact mai mare. Când

împarţi obiectivul în activităţi mici şi le organizezi şi le ai pe toate în scris (cel pe care crezi că-l

ai în minte nu exista de fapt), realizarea lui nu mai pare atât de dificilă, tu devii mult mai

productiv şi mai eficient;

6. PUNE PLANUL IN APLICARE IMEDIAT. Pentru o obţine orice în general este nevoie de

execuţie;

7. IA HOTĂRÂREA SĂ NU TREACĂ O ZI FĂRĂ SĂ FACI CEVA MĂCAR PENTRU

REALIZAREA OBIECTIVULUI.

59

8. CÂND TE APUCI DE TREABĂ, ACŢIONEAZĂ ASUPRA SARCINII CELEI MAI

IMPORTANTE. De obicei este acea sarcină pe care nu vrei să o îndeplineşti decât ultima.

Regulă: Începe întotdeauna cu ce nu-ţi place. Asta te va face să ai o zi mult mai plăcută, pentru

că ce era neplăcut ai făcut de dimineaţă.

Exercițiul Roata vieții

Această secțiune își propune să faciliteze identificarea nivelului de satisfacție pe care cursanții îl

resimt în relație cu activitățile din viața lor, dacă ceea ce trăiesc este o viața echilibrată și mulțumitoare,

dacă este momentul unor schimbări pentru ca viața lor să devină mai simplă, mai clară și mai eficientă.

Exercițiul presupune ca participanții să enumere și să ierarhizeze ariile importante din viața lor,

la momentul prezent. De obicei, persoanele includ familia, serviciul, prietenii, nivelul financiar, timpul

liber, relația cu propria persoană, aria spiritualității etc. Pentru fiecare arie identificată, cursanții vor

acorda o notă, de la 0 la 10, care să evidențieze nivelul de satisfacție pe care îl trăiesc în acest moment.

De asemenea, fiecare va pune o notă generală, cu privire la satisfacția generală resimțită în acest

moment. La cele mai multe persoane se observă că nivelul calității vieții (nota generală) este

semnificativ influențată de nota la ariile de viață considerate cele mai importante, asupra cărora

persoanele ar fi bine să lucreze cât mai mult. Pentru ariile care pot suferi îmbunătățiri, persoanele vor

realiza un set de obiective, respectând criteriile enunțate anterior și vor iniția un plan de acțiuni concrete

pe termen scurt pentru una dintre aceste arii de viață.

În formularea obiectivelor se va ținem cont de următorul set de întrebări:

1. Este formulat in termeni pozitivi?

2. Ține de mine, ține de propriul meu control, resurse, puteri?

3. Este susținut de proceduri clare?

4. Contextul este bine definit?

5. Sunt clar specificate resursele necesare pentru îndeplinirea acestuia?

6. Am evaluat clar necesitatea și nivelul de motivație pentru îndeplinirea acestuia?

7. Știu ce am de făcut începând de azi pentru a mă apropia de obiectivul propus?

60

În același fel se poate evalua și atitudinea față de propria persoană, pornind de la premisa că

problemele persoanelor rezultă dintr-o discrepanță între imaginile lor preferate (cum mi-ar plăcea să

fiu, să arăt etc.) și modalitățile în care ele sunt evaluate de alții sau/și de ele însele. În momentul în

care apare o diferență supărător de mare între cum mă percep eu/alții și cum m-aș simți bine să fiu,

persoanele aplică soluții care mențin/întăresc problema.

Fișă personală de lucru

A. Identificați 4-5 caracteristici personale importante, care v-ar plăcea să vă caracterizeze și care v-ar

bucura să fie apreciate de ceilalți.

B. Identificați, pe o scala de la 0 la 10, cât de mult activați fiecare dintre aceste

caracteristici prin activitățile/comportamentele pe care le realizați în momentul prezent (ultima

perioadă de viață).

C. Analizați nivelul de satisfacție generală cu privire la viața voastră, bifând o nota din intervalul 0-

10. Apoi, in 2 fraze, scrieți ce înseamnă această notă pentru dvs.

D. Care sunt/au fost soluțiile găsite de dvs. pentru a rezolva eventualele discrepanțe dintre ceea ce ați

dori să fiți si ceea ce sunteți, pentru fiecare caracteristică în parte. Apoi, pe o scală de la 0 la 10,

evaluați eficiența acestor soluții găsite.

61

MODULUL II: Dezvoltare personală în context familial

Formarea personalității (Erickson)

Organizarea familiei determină şi delimitează rolurile pe care şi le asumă fiecare membru. Rolurile

sociale impun limite care configurează formele de comunicare şi comportament. Acestea la rîndul lor

circumscriu nivelul credinţelor care sunt acceptabile. Aceste credinţe afectează accesibilitatea

resurselor şi proceselor inconştiente.

Organizarea familiei

Este influenţată de modelele cultural-istorice . Valorile culturale sunt în permanentă schimbare,

iar aceasta are consecinţe în organizarea familială, afectînd stitul de viaţă, luarea deciziilor şi rolurile

permise în familie.

De ex comentariile celor din jur asupra unui cuplu de homosexuali pot deveni roluri pe care

aceştia învaţă să le joace. În familie, tranzacţiile devin conflictuale atunci când violează nevoile sau

opţiunile adaptative ale membrilor. O percepţie a părinţilor (fiul meu e leneş) poate deveni un rol pe

care îl va juca fiul prin faptul că aceştia vor caută în permanenţă doar comportamente care confirmă

această percepţie.

Rolurile sociale

Diverse aspecte ale rolurilor sociale determina un anumit tip de comunicare la cei din jur.

Comunicarea, verbala, NV, emoţională, comportamentală apare ca o constelaţie de acţiuni. Deci

rolurile configurează acţiunile individului în familie. Comportamentele care nu sunt congruente cu

această consatelaţie nu apar, sunt puternic inhibate, inclusiv resursele alocate lor.

Daca în familie nu se permite jucarea unui anumi rol de asertivitate, furie, agresivitate, aceste roluri nu

vor fi jucate nici în afara ei. Întregul compotament este congruent cu rolurile ânvăţate şi se inhiba comp

si resursele opuse acestuia.

Credinţe şi cogniţii

62

Daca îţi spui în mod repetat ce neîndemînatic sunt, s-ar putea să începi să te porţi astfel. De fapt

se formează un set de credinţe care susţin afirmaţiile pe care ţi le spui despre tine. Ele vor fi întărite de

cei din jurul nostru. Toate resursele inconştiente opuse sunt blocate în stare normală. Daca ele vor să

apară cu orice preţ, atunci individul este în plin conflict intrapsihic. Chiar daca persoana simte că ar

avea tendinte opuse sistemului de credinte îşi va spune în mod repetat că nu îi sunt caracteristice şi le

va nega.

Informatiile obţinute prin aplicarea modelului sunt completate de altele obţinute prin aplicare de

chestionare specifice, interviuri, anamneze, şi studierea problemei din perspectiva stadiior de dezvoltare

şi tranziţiilor prin care a trecut familia.

După evaluarea familiei terapeutii trec la stabilirea scopurilor terapeutice si a strategiei de interventie.

TEME TRANSGENERAŢIONALE

Familia ca sistem emoţional

Familia este mai mare decât suma persoanelor care o alcătuiesc, are proprietăţi diferite de cele

ale indivizilor din interiorul său şi nu este posibil să înţelegem cum funcţionează familiile doar

înţelegând cum gândesc, simt sau acţionează fiecare dintre membrii ei. Familia ca întreg se comportă în

moduri unice şi de aceea ea este observată în totalitatea sa, având în vedere totţi membrii care o

compun, înainte de a aprecia şi descrie modul complex în care ea funcţionează ca sistem.

Familia este un sistem emotional multigeneraţional. Părinţii aduc în familia lor conjugală

experienţe importante pe care încearcă în permanenţă să le pună în act pentru a face familia să

funcţioneze. În general, o familie cunoaşte influenţe ce provin din trei surse diferite: familia de origine

a soţului, familia de origine a soţiei şi sinteza acestor două familii în relaţia de cuplu a celor doi

parteneri maritali. Modul în care aceste diferenţe şi asemănări sunt aduse la un loc şi amalgamate de

către părinţi va determina echilibrul noii familii (Freeman, 1992). Influenţa pe care o exercită familia de

origine se face simţită în libertatea de acţiune, liberatea de a fi autentic pe care fiecare individ o are, în

prezenţa grupului său familial. Conform terapeutului Murray Bowen, relaţiile umane sunt conduse de

două forţe de viaţă contraechilibrate, individualitatea şi a fi împreună. Fiecare dintre noi are nevoie de

companie şi de de un grad de independenţă. Ceea ce face viaţa interesantă – dar şi frustrantă – este

63

tendinţa pentru aceste nevoi de polarizare a fiecăruia. Când un partener presează pentru o legătură mai

strânsă, celălalt se simte sufocat şi tinde să plece. O dată cu trecerea timpului, apropierea unuia şi

renunţarea celuilalt conduc cuplul prin ciclurile de apropiere şi distanţare. Cum împacă oamenii aceste

două polarităţi depinde de măsura în care ei au învăţat să gestioneze emoţionalitatea, sau, folosind

termenul lui Bowen, de diferenţeierea sinelui (Nichols şi Schwartz, 2001).

Se presupune că este mai uşor pentru indivizi să îşi schimbe comportamentele şi să

experimenteze moduri noi de acţiune când sunt departe de familia lor de origine. Dar cheia schimbării

constă în deprinderea abilităţii de a aduce acest mod diferit de a gândi sau de acţiona înapoi în familia

de origine pentru ca aceasta să poată experimenta schimbarea, să se adapteze la ea. De obicei, familia

de origine pune presiune pe individ pentru ca acesta să se conformeze comportamentelor familiare.

Dacă indiferent de reacţia familiei sale, individul păstrează comportamentul diferit, această alegere

creează stres şi anxietate în familia sa şi atât el, cât şi familia sa vor adapta o gamă de comportamente.

Modul în care indivizii fac faţă schimbărilor din familia lor de origine este legat de modul în care ei au

făcut faţă anxietăţii de-a lungul timpului.

Mulţi oameni îşi iamginează că, de îndată ce plecat de acasă ei s-au maturizat, sunt adulţi

independenţi, eliberaţi de influenţa părinţilor. Dar, în fapt, familia rămâne cu noi oriunde am merge. În

continuare sunt prezentate aspectele majore legate de familia de origine, aşa cum au fost ele descrise de

David Freeman (1992) şi Nichols şi Schwartz (2001).

„Afacerile neîncheiate”

Cei mai mulţi oameni învaţă de la părinţii lor cum este organizată lumea înconjurătoare şi cum

funcţionează ea. Modul în care părinţii noştri s-au purtat cu noi au fost primele şi probabil cele mai

importante experienţe din care am învăţat despre noi înşine, de vreme ce, atunci când eram copii, nu am

realizat că reacţiile părinţilor noştri la comportamentele noastre aveau mai mult de a face cu ceea ce s-a

întâmplat în familia lor de origine decât cu noi. Preluăm de la părinţii noştri valorile, atitudinile,

problemele emoţionale şi le facem ale noastre. Punem în act multe comportamente preluate pe care nu

le analizăm şi nu le privim ca fiind o chestiune de alegere.

Un alt principiu ce susţine ideea „afacerilor neîncheiate‖ cu familia de origine se referă la faptul

că, din punct de vedere emoţional, adeseori nu putem oferi decât ceea ce am primit. Astfel, „afacerile

neîncheiate‖ presupun un proces multigeneraţional în care părinţii devin incapabili să transmită copiilor

64

lor ceea ce n-au primit, la rândul lor, de la parinţi. Dar nu toti copiii sunt afectaţi în mod egal de

„afarcerile neîncheiate‖ ale părinţilor lor. Poziţia în fratrie, vârsta pe care o aveau părinţii în momentul

naşterii copiilor, relaţia dintre părinţi, starea de sănătate fizică a membrilor familiei extinse, presiunile

legate de job ale părinţilor, toate au impact asupra gradului în care copilul respectiv devine subiectul

acestor „afaceri neîncheiate‖ ale părinţilor săi. Dacă părinţii reuşesc să rezolve conflictele în relaţia lor

de cuplu, atunci „afacerile neîncheiate‖ se reflectă mai puţin în dezvoltarea copiilor lor.

Diferenţierea sinelui

Conceptul de diferenţiere a sinelui, propus de Bowen, se referă atât la un proces intrapsihic, cât

şi la unul interpersonal. Diferenţierea este capacitatea de a gândi şi reflecta pentru a nu răspunde

automat presiunilor emoţionale interne sau externe. Este capacitatea de a fi flexibil şi de acţiona cu

înţelepciune, chiar şi în momente de anxietate.

Oamenii care nu au capacitatea de diferenţiere apelează cu uşurinţă la emoţionalitatea care le

subjugă autocontrolul, la reactivitate. Persoana care posedă capacitatea de diferenţiere a sinelui este

capabilă să echilibreze gândirea şi sentimentul: este capabilă de emoţie puternică şi spontaneitate, dar

posedă şi autoconstrângere, care vine cu abilitatea de a rezista la impulsurile emoţionale. Prin contrast,

oamenii care nu posedă capacitatea diferenţierii sinelui tind să reacţioneze emoţional – cu supunere sau

neîncredere – faţă de alţi oameni. Ei au o autonomie slab exprimată şi o tendinţă de fuziune cu alţii.

Întrebaţi ce gândesc, ei spun ceea ce simt; întrebaţi ce cred, ei se fac ecoul celor din jurul lor. Fie sunt

de acord cu tot ceea ce li se spune, fie se ceartă penrtu orice. Prin contrast, cei capabili de diferenţiere a

sinelui reuşesc să ia o poziţie fermă în faţa problemelor, ei sunt capabili să gândească , să decidă ceea

ce ei cred şi apoi să acţioneze conform convingerilor lor. Diferenţierea poate fi privită şi ca un proces

de eliberare parţială a unei persoane de haosul emoţional al familiei sale. Eliberarea conduce la

analizarea rolului propriu ca participant activ în sistemul de relaţii.

Sistemele familiale sunt bine diferenţiate, atunci când indivizii (părinţii şi copiii) au abilitatea de

a rezolva tensiunile care apar prin respectul şi grija pe care o manifestă unul faţă de celălalt, dar şi faţă

de ei înşişi. Cu alte cuvinte, individualitatea şi autonomia sunt promovate în cadrul unui context

interacţional bazat pe respect reciproc, căldură, afecţiune şi atitudine empatică, precum şi pe cooperarea

în rezolvarea diverselor dificultăţi. La polul opus, sistemele maritale şi familiale slab diferenţiate se

caracterizează prin orientarea membrilor către sacrificarea propriilor emoţii, dorinţe şi aşteptări, care

65

are la bază credinţa indivizilor că, în acest fel, pot fi rezolvate problemele, iar viaţa de familie şi

mariajul pot fi salvate. Indivizii care cresc în sisteme familiale slab diferenţiate întâmpină adesea

dificultăţi în negocierea limitelor dintre propiul Eu şi individualitatea celorlalţi membri ai familiei,

experimentează dispoziţii anxioase în legătură cu reprezentarea propriei individualităţi şi cu abilitatea

de a iniţia şi menţine intimitatea în relaţia cu partenerii de viaţă.

Procesul de transmitere multigeneraţională

Acest concept descrie transmiterea anxietăţii cronice de la o generaţie la alta. În fiecare

generaţie copilul cel mai implicat in fuziunea familiei se deplasează către un nivel mai scăzut al

capacităţii de diferenţiere a sinelui (şi anxietate cronică), în timp ce copilul cel mai puţin implicat se

deplasează către nivelul cel mai ridicat al capacităţii de diferenţiere (şi anxietatea cea mai scăzută).

Atunci când o persoană (a doua generaţie), cu mai puţină capacitate de diferenţiere decât părinţii săi, se

căsătoreşte, ea va alege, cel mai probabil, un partener cu aceeaşi capacitate de diferenţiere. Aceşti doi

oameni stabilesc apoi atmosfera emoţională noua lor familie, iar copiii lor cresc în această atmosferă.

Dacă unul dintre soţi are o capacitate de diferenţiere mai scăzută decât părinţii lui, este posibil ca

nivelul de anxietate în noua familie să fie mai mare. Deoarece există mai multă anxietate, mecanismele

puse în act pentru a o suporta (comportamente indezirabile din partea partenerului sau a copilului,

cnflictul marital) vor fi mult mai active în această generaţie decât în precedenta. Modalităţile specifice

de a face faţă anxietăţii determină gradul de separare emoţională al fiecărui copil din a treia generaţie.

Cu cât anxietatea este mai focalizată pe unul dintre copii, cu atât copilul va avea dificultăţi mai mari în

a reglementa propria emoţionalitate şi va deveni imatur şi nefericit. Ţi invers, cu cât anxietatea este mai

puţin focalizată pe copii, cu atât mai mult ei se vor dezvolta având o capacitate de diferenţiere mai mare

decât cea a părinţilor lor. Astfel, conform teoriei lui Bowen, trecutul influenţează prezentul, iar

procesele emoţionale devin transgeneraţionale.

Părinţii care îşi focalizează toată atenţia şi neliniştile spre copiii lor, care fac lucruri în locul

copiilor lor şi pentru aceştia, lasă acestor copii puţine alegeri de făcut. În loc să înveţe să gândească

pentru ei înşişi, aceşti copii fuzionează în relaţie cu alţii şi, probabil, cu greu vor reuşi să devină autorii

propriilor lor vieţi şi să conştientizeze sau să exprime în mod autentic ceea ce ei prefră pentru viaţa sau

relaţiile lor. Din nefericire, deşi mulţi oameni luptă împotriva moştenirii din familia de origine, de

obicei, aceasta le influenţează viaţa de adulţi.

66

Procesul de proiectare multigeneraţională

Părinţii au tendinţa de a proiecta anumite caracteristici – pozitive sau negative – asupra copiilor

lor. Adeseori ei încearcă să schimbe comportamentul unui copil deoarece acest comportament le

aminteşte de anumite lucruri din viaţa lor in familia de origine şi le provoacă anxietate sau încearcă să

întărească anumite comportamente ale copiilor lor dacă aceste comportamente le amintesc de lucruri

plăcute din viaţa lor în familia de origine.

O altă situaţie frecvent întâlnită este cea în care un soţ, care este separat emoţional de părinţii şi

fraţii săi, are relaţii distante cu soţia sa, ceea ce predispune soţia la a se concentra asupra copiilor.

Ţinută la distanţă de soţul ei, ea devine ataşată anxios de copii, de obicei cu cea mai mare intensitate

asupra unui copil. Acest copil poate fi primul născut sau ultimul născut sau cel care seamănă cel mai

mult cu unul dintre părinţi. Acest ataşament se distinge de preocupările obişnuite de îngrijire, fiind o

preocupare anxioasă. Implicarea excesivă a soţiei cu copiii potenţează distanţarea soţilor. Obiectul

procesului de proiecţie – copilul prin care mama trăieşte cel mai mult – realizează cea mai mică

diferenţiere a sinelui şi devine cel mai vulnerabil la probleme. Fără a provoca în mod necesar

disfuncţionalitatea copilului în viaţa sa emoţională, aceste procese emoţionale din familia de origine au

o influenţă majoră asupra abilităţii individului de a se adapta altor factori care precipită

disfuncţionalitatea. Cu cât mama îşi focalizează anxietatea asupra unui copil, cu atât funcţionarea

copilului este oprită. Această subdezvoltare încurajează mama să supracontroleze copilul, distrăgând-o

de la propriile anxietăţi, dar mutilând emoţional copilul.

Este important ca părinţii să fie conştienţi de unicitatea copiilor lor. Spre exemplu, ar fi

preferabil să acorde experienţelor de viaţă ale copiilor lor semnificaţia unor oportunităţi de învăţare şi

nu semnificaţii legate de succes sau eşec. Mulţi copii devin confuzi deoarece ei nu înţeleg reacţiile

părinţilor la comportamentele lor şi au tendinţa de a interpreta aceste reacţii ca afirmaţii despre

abilitatea lor generală de acţiona sau de a fi iubiţi în această lume.

Triunghiul emoţional

Triunghiul emoţional este procesul prin care cuplurile stabilizează relaţia lor şi evită intimitatea

prin externalizarea anxietăţii în ceva sau în cineva din afara relaţiei lor. Când doi oameni au probleme

pe care sunt incapabili să le rezolve, de obicei ei împărtăşesc convingerea că este greu să vorbeşti

67

despre anumite lucruri. De ce să traversăm toată această agravarecând aceasta conduce numai la rănirea

sentimentelor şi la tăcere supărătoare ? Implicarea într-un triunghi emoţional este un lucru dificil de

evitat. Partenerii par să fie intimi unul cu celălalt atunci când discută despre a treia persoană. Cu cât

există mai multă anxietate într-o relaţie diadică, cu atât este mai probabil ca unul sau ambii parteneri să

se implice într-o relaţie cu altă persoană (prieten, terapeut sau membru al familiei) pentru a reduce

tensiunea. Spre exemplu, dacă partenerii unui cuplu marital au certuri frecvente legate de administrarea

resurselor financiare, triunghiularea intervine atunci când unul dintre cei doi se plânge de partener unui

părinte sau unui prieten. Triunghiularea poate apărea şi atunci când cei doi pot discuta despre orice, mai

puţin despre relaţia lor. Astfel, discuţiile despre politică, religie, emisiuni TV sau depre problemele

altora pot constitui modalităţi de evitare a discuţiilor despre ceea ce se întâmplă cu fiecare dintre cei doi

sau cu relaţia lor. Triunghiularea menţine calmul într-o relaţie, blocând intimitatea şi mascând

conflictul. Când suntem temători la ideea de a împărtăşi vulnerabilităţile noastre, utilizăm procesul

triunghiulării pentru a crea un climat securizant din punct de vedere emoţional prin îndreptarea atenţiei

asupra persoanelor sau lucrurilor din afara noastră.

Implicarea unei a treia persoane diminuează anxietatea din cuplu prin împrăştierea ei în trei

relaţii. În procesul triunghiulării, o a treia persoană care este sensibilă la anxietatea dintr-un cuplu, se

implică pentru a oferi reasigurarea sau pentru a calma lucrurile. De exemplu, o fiică mai mare poate

încerca să reducă conflictul vorbind cu fiecare părinte în parte sau cu părintele asupra căruia ea are cea

mai mare influenţă. În acelaşi timp, fratele ei mai mic poate absorbi tensiunea părinţilor săi sau o

manevrează prin exteriorizare într-un mod antisocial, ceea ce poate conduce la atragerea părinţilor

împreună în încercarea lor de a rezolva problema comună.

Unele triunghiuri par atât de inocente încât observăm cu dificultate efectul lor dăunător. Mulţi

părinţi nu pot să reziste să se plângă copiilor lor despre partenerul lor: „Mama ta întârzie mereu‖, „Tatăl

tău nu lasă niciodată pe altcineva să-i conducă maşina‖. Ceea ce face triunghiulările problematice este

faptul că ele au tendinţa de a deveni obişnuite, uzuale şi de a corupe relaţia originală şi de a îngheţa

conflictul. Chiar dacă mama învaţă tehnici prin care să-şi disciplineze fiul, aceste tehnici nu rezolvă

problema dacă mama continuă să fie excesiv de implicată cu fiul ca rezultat al distanţării emoţionale a

soţului ei.

68

Fuziunea

Conceptul de „fuziune‖ este legat de principiul dezvoltării. La naştere, copilul fuzionează cu

mediul şi, gradual, se dezvoltă pentru a deveni o identitate emoţională separată. Cu toţii ne mişcăm, pe

parcursul vieţii noastre, de la o stare relativă de fuziune către una de separare emoţională. Dar înainte ca

acest lucru să se întâmple, nevoile noastre de dependenţă trebuie acoperite. Cu cât copilul este mai

deprivat de satisfacerea nevoilor sale de dependenţă, cu atât mai mare va fi nevoia sa de a fuziona cu

alţii mai târziu. Probabil acest copil va spera ca partenerul sau partenera sa romantică să îl/o ajute să

rezolve ceea ce a rămas nerezolvat din familia sa de origine. Nevoia emoţională presupune ca ceilalţi să

completeze acea parte a identităţii noastre pentru ca noi să ne putem simţi întregi în faţa lumii. Lipsa

capacităţii de diferenţiere din familia de origine conduce la separarea emoţională de părinţi care

determină procesul fuziunii în relaţia de cuplu din viaţa adultă – şi aceasta pentru că oamenii cu resurse

emoţionale limitate proiectează tipic toate nevoile lor asupra partenerului. Partenerii care fuzionează

profund au dificultăţi majore în ceea ce priveşte diferenţele, asimilându-le deprivării. Tendinţa majoră

în relaţiile în care cei doi fuzionează puternic este cea de face toate eforturile pentru a se ajunge la

acord, pentru ca cei doi să împărtăşească aceeaşi opinie despre diverse aspecte ale vieţii. Orice

încercare a partenerului de a adopta o poziţie diferită sau de exprima valori sau perspective diferite

asupra lumii este trăită emoţional ca o invalidare a sa şi ca o subminare sau trădare a relaţiei. Dar

această fuziune cu partenerul este instabilă şi ea tinde să producă: (a) distanţare emoţională reactivă

între parteneri; (b) disfuncţie fizică sau emoţională la un partener; (c) conflict marital sau (d) proiecţia

problemei asupra unuia sau mai multor copii.

Pe măsură ce oamenii învaţă că a renunţa la nevoia de celălalt reprezintă o modalitate de a se

simţi mai securizaţi în lume, procesul fuziunii nu mai reprezintă o problemă a relaţiei de cuplu. Dar in

primele faze ale celor mai multe relaţii de cuplu există un nivel ridicat al fuziunii, de vreme ce

majoritatea oamenilor intră în aceste relaţii de cuplu cu speranţa ca partenerul/-a să aibă grijă de ei, să

le asigure nevoile emoţionale şi să facă lumea un loc mai sigur si mai confortabil pentru ei. Pe măsură

ce ei se maturizează, această nevoie dispare din prim-plan-ul relaţiei, iar ei învaţă să se simtă

confortabil fiecare cu aspectele diferite ale celuilalt.

69

Poziţia în fratrie

Murray Bowen a argumentat ideea conform căreia şi copiii dezvoltă caracteristici personale în

funcţie de poziţia lor în familie şi în fratrie. Bowen oferă şi o nouă perspectivă asupra noţiunii de

„rivalitate frăţească‖. Astfel, dacă o mamă este neliniştită în privinţa faptului că copiii ei ar putea

experimenta gelozia, ea îşi propune să fie responsabilă de a-i iubi în mod egal şi de a le arăta în

permanenţă acest lucru. Neliniştea ei se traduce în preocuparea permanentă pentru perfectă obiectivitate

şi echidistanţă, care, de cele mai multe ori, trădează o intensă anxietate. Treptat, fiecare copil devine

deosebit de sensibil la cantitatea de atenţie pe care o primeşte comparativ cu fraţii săi, ceea ce poate

duce la dispute şi resentimente, adică la exact ceea ce mama a încercat să prevină. Mai mult decât atât,

cu cât mama este mai neliniştită şi încearcă să controleze modul în care se simt copiii, ea poate aplana

disputele lor, lipsindu-i de oportunitatea de a face ei acest lucru şi totodată oferindu-le motive în plus

pentru a se simţi trataţi inegal („Cum să ma duc în camera mea? El a început!‖). Astfel, conflictul dintre

fraţi, deseori explicat ca un rezultat al rivalităţii inevitabile (ca şi cum rivalitatea ar fi singura relaţie

firească dintre fraţi şi surori), poate fi doar o latură a triunghiului. În acelaşi timp, intensitatea

preocupării unei mame pentru copiii ei este legată de alte triunghiuri – inclusiv de relaţiile ei cu

prietenii, cariera, soţul.

Importanţa poziţiei ocupate în fratrie a fost fundamentată de cartea provocatoare numită Born to

Rebel (Născut Rebel) scrisă de Frank Suloway (1996). Sulloway realizează o analiză a peste un milion

de date biografice din cinci sute de ani de istorie. Personalitatea, susţine autorul, este un repertoriu de

strategii pe care fraţii le folosesc pentru a intra în competiţie unul cu celălalt, pentru a-şi asigura un loc

în familie. Primii născuţi au tendinţa de a se identifica cu puterea şi autoritatea şi folosesc puterea lor

pentru a-şi apăra statutul şi pentru a diminua costul de a avea fraţi prin dominarea acestora. Alfred

Adler a sugerat că primii născuţi devin ca adulţi „conservatorii avizi de putere‖, ca urmare a faptului că

au luptat împotriva fraţilor lor pentru a restaura supremaţia pierdută. Winston Churchill, George

Washington, Ayn Rand sau Rush Limbaugh sunt exemple ilustrative. Ultimii născuţi sunt mult mai

înclinaţi să se identifice cu oprimaţii. Ei sunt mai deschişi la noi experienţe, deoarece în familia de

origine această deschidere i-a ajutat, cu siguranţă, în găsirea unei nişe neocupate. Din rândurile lor au

ieşit exploratorii îndrazneţi, iconoclaştii şi ereticii din istorie. Ioana d’Arc, Marx, Lenin, Jefferson,

Rousseau, Virginia Wolf, Bill Gates sunt doar câteva exemple representative ale acestei teorii.

70

Familia este privită ca o multitudine de micromedii, ca o colecţie de nişe, oferind avantaje

distincte fraţilor, astfel încât ei experimentează aceleaşi evenimente în moduri foarte diferite.

Loialitatea şi „datoriile”

Cu toţii rămânem loiali famiilor noastre de origine, chiar şi după naşterea familiei noastre

conjugale. Într-o lume a intereselor efemere, a căsătoriilor seriale şi a relaţiilor instabile, ideea loialităţii

poate părea la fel de deplasată ca şi cea a familiei tradiţionale cu un tată ce pune pâinea pe masă şi o

mamă ce îngrijeşte exclusiv de casă şi copii. Şi totuşi loialitatea în familii merge dincolo de dragoste; în

fapt, ea este fundamentul dragostei la fel cum ataşamentul de tip securizat este baza unei dezvoltări

emoţionale dezirabile. In cartea lor, Invisible Loyalties, Nagy şi Spark (1973) sugerează că încă din

vremurile în care suntem prea neajutoraţi şi prea vulnerabili pentru a ne purta singuri de grijă,

construim legături de loialitate ce ne vor influenţa alegerile pe tot parcursul vieţii. Loialitatea nu

reprezintă o chestiune de alegere raţională, ci este mai degrabă un răspuns primitiv dat celor ce ne-au

îngrijit încă de timpuriu. Loialitatea ne poate ţine însă prizonieri ca şi personaje în povestea altcuiva,

împiedicându-ne să devenim personaje în propira noastră poveste preferată.

Nagy şi Spark propun o metaforă pentru explorarea a ceea ce familiile de origine ne-au oferit şi

a lucrurilor de care ne-au privat – „balanţa creditelor şi a debitelor‖, pe care o purtăm mereu cu noi şi

care ne modelează sentimentul de dreptate şi încredere în lumea din jurul nostru. Astfel, experimentăm

resentimente dacă simţim că investim într-o relaţie mai mult decât primim. Dacă simţim că nu ni s-a

purtat de grijă aşa cum aveam nevoie de către cei ce trebuiau să o facă şi dacă aceştia ne-au neglijat,

abandonat sau abuzat, creştem încercând să reparăm nedreptatea ce ne-a fost făcută. Uneori oamenii

manifestă ură şi furie faţă de lumea din jurul lor. Spre exemplu, un fiu abuzat de tatăl său poate să-şi

abuzeze, la rândul său fiul, transmiţând astfel, printr-un lanţ multigeneraţional, pedeapsa sublimată.

Modurile de manifestare a acestei loialităţi sunt diverse, dar cel mai comun este reprezentat de

aderarea la valorile familiei de origine. În ceea ce priveşte relaţia de cuplu, cu cât fiecare dintre

parteneri înţelege mai bine legăturile de loialitate ale celuilalt cu familia de origine, cu atât cei doi vor

relaţiona mai bine şi vor fi mai satisfăcuţi de viaţa lor împreună. Onorarea „datoriilor‖ faţă de familia

de origine este o altă modalitate de manifestare a loialităţii. Majoritatea oamenilor doresc să-şi

răsplătească părinţii şi să le ofere motive de mândrie, să aibă grijă de ei dacă acest lucru devine necesar

şi să rămână membri cu responsabilităţi în famiile lor de origine. De asemenea, ei doresc să se

71

revanşeze pentru ceea ce părinţii lor le-au oferit. Însă, foarte puţini oameni realizează cât de des

anumite decizii sunt conectate cu dorinţa lor de a-şi onora famiile de origine.

Spre exemplu, când părinţii divorţează şi se recăsătoresc, izbucnesc foarte multe conflicte de

loialitate pentru copii. Fiecare părinte începe o nouă viaţa de familie alături de un nou partener, dar

copiii au loialităţi faţă de familia de origine iniţială. În tot aceste timp, părinţii încearcă, în noile lor

familii, să dezvolte structuri care să integreze nevoile noilor lor parteneri. Dar aceste noi structuri pot

ofensa sentimentul de loialitate al copiilor faţă de familia originală.

Loialitatea maritală este, deseori, loialitatea cea mai slabă din lanţul loialităţilor, potrivit lui

Nagy şi Stark. Astfel, pentru a realiza mariaje satisfăcătoare, oamenii trebuie să abandoneze cât mai

multe dintre „loialităţile verticale‖ fundamentale, manifestate faţă de familia de origine, în favoarea

„loialităţilor orizontale‖, manifestate faţă de partenerul marital. Iar când apar copiii, loialitatea îşi poate

schimba din nou direcţia către o devoţiune puternică faţă de copii, aceasta întâmplându-se, din nou, în

detrimentul partenerului marital. De asemenea, divorţul se sfârşeşte deseori cu o luptă pentru copii,

ceea ce înseamnă că loialitatea orizontală a mariajului abandonată în favoarea loialităţii verticale faţă de

copii.

Dilemele şi conflictele de loialitate sunt frecvente atunci când copiii trebuie să găsească

echilibrul între două vieţi de familie diferite, cu reguli, valori, scopuri, interese, moduri de relaţionare şi

de petrecere a timpului diferite. De aceea, este important ca adulţii să înţeleagă că ori de câte ori un nou

adult intră în familie, vor exista aspecte legate de onorarea vechiului stil de viaţă, în timp ce acesta este

modificat pentru a integra persoana nou-venită.

Este important să aflăm modalitatea în care adulţii îşi onorează părinţii, modalitatea în care ei

aleg să le arate respect şi sa-i păstreze lângă ei. Alegerea carierei, modul de organizare a nunţii, numele

ales pentru copii, toate pot reprezinta loialităţi faţă de familia de origine. Gradul în care loialitatea şi

„datoriile‖ faţă de familia de origine influenţează procesul de luare a deciziilor depinde de cât de bine

indivizii au reuşit să facă pace cu părinţii lor şi să înţeleagă şi să depăşească aspectele nerezolvate ale

ataşamentelor din familia de origine. Când oamenii înţeleg modul în care părinţii lor şi-au manifestat

loialitatea faţă de familiile lor de origine, ei dobândesc o imagine de ansamblu despre cum a fost

onorată ideea de familie de-a lungul timpului, prin intermediul mai multor generaţii.

72

Piederea şi doliul

A face parte dintr-o familie, presupune, desigur, a fi părtaş la pierderi şi la dureri. Uneori, modul

în care oamenii înţeleg şi acceptă pierderile din familiile lor de origine influenţează modul în care ei

devin liberi să facă alegeri mai departe, în vieţile lor de adulţi. Orice familie se confruntă cu probleme

ca separarea, moartea şi multe forme de dezamăgire sau eşec. Pe măsură ce părinţii îmbătrânesc, ei

experimentează diverse pierderi – proprii lor părinţi, fraţii şi surorile lor se îmbolnăvesc sau chiar mor,

la aceastea adăugându-se pierderile legate de carieră, relaţii sau visuri de viitor. Mulţi părinţi încearcă

să-şi ascundă tristeţea de copiii lor. Societatea în care trăim îngreunează semnificarea morţii ca parte

inerentă a ciclului vieţii de familie de către copii. În ziua de astăzi nu avem ritualuri care să permită

copiilor să trăiască durerea pierderii şi să jelească alături de părinţii lor, existând o tendinţă

predominantă de ascundere a morţii. Modalitatea în care o familie abordează moartea şi pierderea celor

dragi face parte din pregătirea pentru viaţă a membrilor săi. Când membrii familiei împărtăşesc durerea

pierderii şi trăiesc doliul împreună, ei se conectează într-un mod unic. Observarea unui părinte care

jeleşte pierderea cuiva drag, care îşi exprimă durerea şi care, mai târziu, face faţă acestei dureri, o

acceptă şi o integrează, constituie o modalităţi de a oferi speranţă copiilor săi.

Este important de ştiut că, cu cât percepem mai solidă şi mai dezirabilă relaţia cu părinţii noştri,

cu atât mai puţine regrete vom avea atunci când ei vor părăsi această lume. Şi invers, dacă relaţia dintre

părinte şi copil este percepută ca fiind dureroasă sau distantă, cu atât va fi mai anevoioasă depăşirea

pierderii părintelui.

A deveni erou al propriei vieţi

Una dintre cele mai importante provocări ale vieţii de adult constă în a pleca din familia de

origine cu sentimentul de încredere şi de control asupra propriei vieţi. Scopul fiecărui individ este de a

deveni propriul său erou, iar prerechizitele acestei realizări constau în istoricul eroilor şi a mentorilor

din copilăria şi adolescenţa sa. Părinţii sunt primii eroi ai copiilor, iar pe măsură ce aceştia cresc, ei

devin capabili să găsească noi eroi şi mentori. Un erou sau un mentor este o persoană ce poate servi ca

model sănătos, dezirabil pentru copil. Un erou adecvat este cel ce crede în capacitatea copilului de a

face faţă situaţiilor dificile şi de a-şi însuşi noi cunoştinţe şi deprinderi din aceste situaţii. Un erou

adecvat nu joacă acest rol în mod deliberat şi deseori nu este conştient de faptul că este privit în acest

73

mod. De asemenea, un erou adecvat are încredere, în mod intuitiv, în puterea, bunătatea şi abilitatea

copilului de a depăşi problemele şi de învăţa din ele.

Nu este posibil ca o persoană să devină eroul propriei vieţi decât dacă, de timpuriu, oamenii din

jurul său i-au insuflat încredere. Una dintre dificultăţile majore pe care oamenii le aduc în relaţiile lor

este lipsa de încredere în sine, în propriile abilităţi şi cunoştinţe. Deseori oamenii caută în partenerul de

cuplu un erou care să-i facă să se simtă în siguranţă şi care să aibă grijă de ei şi, în mod previzibil,

eşuează. Când partenerul nu răspunde nevoii celuilalt de a fi eroul său, oamenii se simt trădaţi şi

abandonaţi. Dificultatea majoră într-o astfel de dinamică se referă la faptul că unul dintre parteneri nu

are sentimentul de a fi eroul propriei vieţi şi plasează această responsabilitate de construire a securităţii

asupra celuilalt.

Când oamenii sunt încurajaţi pentru a deveni eroii propriilor lor vieţi, acest proces presupune

întoarcerea la eroii uitaţi sau pierduţi din vremurile copilăriei şi redescoperirea calităţilor admirate

cândva la aceşti eroi. Părinţii noştri, bunicii, fraţii, unchii şi mătuşile, toţi au potenţial pentru a deveni

eroi preferaţi, cu abilităţi şi comportamente preferate, pe care le putem folosi ulterior pentru a descoperi

potenţialul nostru propriu de a deveni eroi. Dacă în copilăria şi adolescenţa noastră nu întâlnim eroi

preferaţi, cu siguranţă îi vom căuta mai târziu, ca adulţi. Din nefericire, în viaţa adultă, mulţi găsesc

eroi falşi – persoane care au nevoie să se simtă eroi în faţa altora pentru a se simţi bine în pielea lor,

nevoie ce maschează frecvent relaţii confuze şi dureroase. De aceea oamenii sunt încurajaţi, în sesiunile

de dezvoltare personală sau de psihoterapie, să descopere eroii din propriile lor familii de origine, şi,

mai important, să descopere faptul că pot fi ei înşişi eroi.

Nevoia de distanţă confortabilă

Una dintre cele mai importante lecţii pe care le învăţăm din familia noastră de origine este

modalitatea de a face faţă apropierii şi distanţei. În copilărie ne dorim să fim iubiţi, alintaţi şi să ni se

poarte mereu de grijă. Cât de adecvat fac faţă părinţii acestor nevoi ale copiilor lor şi cât de securizaţi

se simt aceştia din urmă se reflectă ulterior în gradul de apropiere pe care aceşti copii, deveniţi adulţi, îl

preferă în relaţiilor lor. Mulţi adulţi se simt confortabil dacă păstrează o anumită distanţă faţă de

partenerul sau partenera lor de cuplu. Când celălalt se apropie prea mult sau solicită o apropiere prea

intensă, aceşti adulţi vor pune în scenă comportamente care oferă garanţia distanţei. Printre aceste

comportamente se numără: cearta, centrarea atenţiei pe teme sensibile sau dureroase, sublinierea

74

diferenţelor interindividuale ca incompatibilităţi, învinovăţirea celuilalt, triunghiularea. Una dintre

modalităţile prin care oamenii pot conştientiza, prin programe de dezvoltare personală sau psihoterapie,

că distanţa pe care o experimentează într-o relaţie are mai mult de a face cu ceea ce au adus ei în relaţie

din punct de vedere emoţional decât cu ceea ce celălalt face.

O cale de a afla cât de multă distanţă sau apropiere ne dorim este aceea de a ne permite să

devenim cât mai implicaţi emoţional în relaţia de cuplu fără a apela la comportamentele vechi de

justificare a distanţei. Fiecare dintre cei doi parteneri este responsabil de o cantitate egală de efort

pentru a face relaţia de cuplu să funcţioneze. Aceasta înseamnă că fiecare dintre cei doi are dreptul, de

asemenea, la nu mai mult de 50 % credit sau 50 % vinovăţie. Când unul dintre parteneri hotărăşte să

facă el/ea tot efortul de care este capabil/-ă, indiferent de ceea ce face celălalt partener, două lucruri

devin foarte vizibile. În primul rând, acest partener află cât este capabil/-ă să se implice emoţional şi

care este este pentru el/ea distanţa optimă în relaţia respectivă. Desigur, este dificil să continui să te

implici emoţional într-o relaţie în care celălalt utilizează frecvent comportamente care să justifice

distanţa. Ca urmare, atunci când indivizii pot menţine acest nivel al implicării, ei devin proprii lor eroi

în relaţia de cuplu şi descoperă că se pot comporta în moduri autentice, preferate de ei, fără ca aceste

comportamente să fie modelate de cele ale partenerului sau partenerei. În al doilea rând, când oamenii

depun tot efortul de care sunt capabili într-o relaţie, ei descoperă de ce sunt capabili, din punct de

vedere emoţional, partenerii lor. Astfel relaţia devine mult mai clară, iar cei doi înţeleg ce pot aştepta şi,

mai ales, ce nu pot aştepta dela relaţia lor. Oamenii înţeleg astfel ce le pot oferi partenerii de cuplu.

Atunci când ei investesc emoţional toate eforturile de care sunt capabili în relaţia lor de cuplu, nevoia

de distanţă scade în intensitate şi devine evident faptul că ei înşişi sunt capabili să-şi poarte de grijă şi

că nu mai au nevoie să utilizeze blamarea partenerului, furia şi conflictul pentru a justifica distanţa

emoţională.

STRUCTURA FAMILIEI

În cadrul psihologiei sociale, accepţiunile noţiunii de structură s-au multiplicat extraordinar de

mult. Dacă structura unui grup social este în general definită prin modul în care indivizii acţionează unii

în raport cu alţii, psihologii sociali vorbesc de structura reţelelor de comunicare, de structura

75

sociometrică (J. Moreno), de structura autorităţii, de structura influenţei, de structura rolurilor, de cea a

câmpului (K. Lewin) ş.a.m.d.

În contextul psihologiei familiei, Turliuc (2004) arată că aşa cum evidenţia Minuchin , structura

familială poate fi definită ca un set invizibil de exigenţe care organizează modalităţile în care membrii

familiei interacţionează. Mai concret, structura familială este definită prin „status-urile şi rolurile

membrilor grupului, prin modul în care se stabilesc relaţiile de autoritate şi de influenţă dintre aceştia‖

(H. Touzard, 1975, p.43). Nucleul structurii unui cuplu conjugal este constituit din interacţiunile dintre

soţi în materie de decizie. Pattern-urile tranzacţionale care definesc relaţiile şi reglează comportamentul

sunt menţinute de două tipuri de constrângeri: regulile universale care guvernează organizarea familială

(vizând în mod deosebit puterea ierarhică) şi expectanţele mutuale ale membrilor familiilor particulare.

M.N.Turliuc propune în lucrarea sa dedicată psihologiei cuplului dezbaterea a cel puţin trei

aspecte intercorelate care conturează problematica structurii familiale şi anume: problema originii şi

dezvoltării structurii familiale, cea a relaţiei dintre structura organizaţională a familiei şi credinţele şi

valorile familiale şi, în sfârşit, problema stabilităţii structurii familiale.

1. Problema originii structurii familiale relevă clar lipsa datelor empirice. Teoria dezvoltării este

aceea care oferă totuşi un răspuns mai acceptabil, în această privinţă. Ea sugerează că există o

dezvoltare mai mult sau mai puţin ordonată a stadiilor sau fazelor ciclului vieţii familiale, fiecare

conţinând anumite provocări sau sarcini ale dezvoltării. Modul şi ritmul în care cuplul marital începe

să-şi asume şi să rezolve aceste sarcini constituie cărămizile de bază ale modului în care se va forma

structura organizaţională a acelei familii.

Într-un studiu asupra dezvoltării structurii familiale, realizat de Fundaţia pentru Cercetări

Psihiatrice „Timberlawn‖ (Dallas, Texas), s-a ajuns la concluzia că, în măsura în care un cuplu îşi

rezolvă de la începutul existenţei sale - într-o manieră care să asigure satisfacţia mutuală - următoarele

trei probleme: angajarea/implicarea în relaţie, distribuţia puterii şi distanţa optimă dintre parteneri, el va

putea aborda mai uşor stadiile ulterioare ale ciclului vieţii familiale. Angajarea şi asumarea

rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu îşi asumă o serie de obligaţii, ca şi

promisiunea permanenţei, ei trebuind să acţioneze astfel încât relaţia de cuplu să devină legătura lor

primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a angajamentului primar, al

fiecăruia dintre soţi, dinspre familia de origine sau prietenii apropiaţi spre relaţia lor maritală şi

76

asumarea rolurilor conjugale şi familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de

ambii parteneri influenţează viitorul relaţiei lor.

A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve este aceea a alocării puterii,

pe care cuplurile o realizează adesea indirect. „Cine decide?‖ şi „Cum sunt rezolvate conflictele?‖ sunt

întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a procesului de luare a deciziei. Satisfacţia

mutuală este esenţială. Trebuie subliniat faptul că aproape orice distribuţie a puterii poate fi funcţională,

dacă rezultatul este exprimat în termenii satisfacţiei maritale mutuale.

A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre

distanţa şi apropierea care trebuie să existe în cuplu. Separarea/distanţarea este în general legată de

procesul individualizării, în cadrul căruia fiecare încearcă să stabilească diferenţele dintre propriile

experienţe şi cele ale altora. Căutată este deci individualizarea experienţelor. Distanţarea caută să

asigure libertatea de gândire sau simţire şi posibilitatea de a acţiona diferit pentru fiecare dintre

parteneri, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la implicare, la căldură, la

încrederea în partener, la căutarea şi găsirea similitudinilor la nivelul intereselor, experienţelor şi

acţiunii. Din perspectiva acestei sarcini, J.M. Lewis (1986) identifica trei tipuri de cupluri:

a) Cuplurile care împărtăşesc toate activităţile (din timpul liber), toţi prietenii, care gândesc la

fel asupra diferitelor probleme şi simt la fel în toate situaţiile au o relaţie caracterizată prin nivelul

ridicat al ataşamentului şi printr-un grad redus al distanţei dintre parteneri. Dar o apropiere prea mare, o

implicare exagerată în orice situaţie familială sau fuziunea excesivă a celor doi soţi favorizează

confuzia de sine şi de altul. Altfel spus, lipsa unei anumite distanţe creează probleme la mai multe

niveluri ale personalităţii partenerilor diadei maritale, care pot genera disfuncţii familiale.

b) Cuplurile în care, alături de experienţele împărtăşite, soţii au domenii clare de interes, opinii

şi activităţi individuale – în afara celor profesionale – au o relaţie în care există un echilibru între

distanţare şi apropiere şi un ataşament, de asemenea, echilibrat. În familiile din middle şi upper middle

class din S.U.A., spre exemplu, familiile cele mai competente se caracterizează printr-un nivel ridicat

atât al apropierii, cât şi al individualizării, printr-o comunicare clară şi spontană, problemele fiind

rezolvate prin negociere. Aceste familii dovedesc o mare flexibilitate în capacitatea lor de a adapta

procesele familiale la o multitudine de situaţii. Totuşi, ceea ce este tipic şi funcţional în unele culturi,

poate deveni disfuncţional în alte contexte socio-culturale, aşa cum avertiza S. Minuchin.

77

c) Cuplurile care au puţine interese, opinii şi activităţi comune se caracterizează prin dominarea

distanţei dintre parteneri şi afectivitatea redusă. Inabilitatea de a fi apropiat, felul de a fi distant şi

tulburările emoţionale favorizează neînţelegerile şi îndepărtarea partenerilor.

Familiile apar adeseori ca nişte colecţii de indivizi care se influenţează reciproc puternic, dar,

totodată, imprevizibil. Pattern-urile consecvente de comportament din interiorul familiei ne permit să

apreciem că familiile au o structură, deşi, desigur, numai în sens funcţional (Freeman, 1992). Graniţele

şi coaliţiile care fac parte din structura familiei sunt, desigur, abstracţii; cu toate acestea, folosirea

conceptului de structură a familiei permite terapeuţilor să intervină în mod sistematic. În familii, există

o organizare generală care menţine interacţiunile de un anumit tip. „Părinţii care fac observaţii‖ ar

putea fi doi parteneri care se subminează reciproc deoarece unul nu se ocupă decât de copil, în timp ce

celălalt este văzut ca o persoană din afară, supărată. Astfel, încercările de a încuraja disciplina eficientă

sunt probabil eşuate dacă nu este abordată problema structurală şi dacă părinţii nu dezvoltă un

parteneriat real. În mod similar, este posibil ca un cuplu să nu reuşească să-şi îmbunătăţească relaţia

pănă ce nu creează o graniţă clară între ei şi copiii care de cele mai multe ori invadează relaţia şi spaţiul

cuplului parental. Această descoperire conform căreia familiile sunt organizate în subsisteme cu

graniţe, care reglementează contactul pe care membrii familiei îl au unul cu celălalt, a fost una dintre

intuiţiile definitorii pentru deblocarea familiilor şi asigurarea unei funcţionări preferate de acestea.

Abordarea structuralistă a familiei aparţine lui Salvador Minuchin, un psihiatru născut şi format

în Argentina, şi a fost dezvoltată în anii 1970. Experienţa de viaţă timpurie a lui Minuchin a avut un rol

foarte important în conturarea orientării structurale. El a crescut într-o familie numeroasă, cu peste 200

de veri şi foarte mulţi prieteni de familie, ceea ce a dus la o înţelegere profundă a importanţei

contextului social în care funcţionează fiinţa umană. Gândirea sa a fost influenţată de munca sa cu

familiile minoritare în Israel, cu familiile cu venituri reduse din New York şi cu familiile pacienţilor

psihosomatici.

Abordarea structuralistă consideră trei elemente ca fiind definitorii: structura familiei,

subsistemele şi graniţele.

Aşa cum am amintit şi anterior, Minuchin defineşte structura familială ca fiind „setul invizibil

de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează‖ (cf. Mitrofan

şi Vasile, 2001, p.70). El afirmă că „o familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor

tranzacţionale. Tranzacţiil repetate stabilesc pattern-uri legate de cum, când şi cine cu cine

78

relaţionează ‖ (idem, p. 70). Structura familiei, patternul organizat în care membrii familiei

interacţionează, este un concept determinist, dar acesta nu prescrie sau legiferează comportamentul; el

descrie însă episoadele care sunt predictibile. De exemplu, dacă o mamă îi spune fiului său să îşi facă

temele pentru şcoală şi el face întocmai, atunci această interacţiune defineşte cine este fiecare în raport

cu celălalt, în ce context şi în ce moment. Asemenea operaţii reprezintă pattern-urile tranzacţionale.

Aceste pattern-uri pot fi verbale sau non-verbale, cunoscute sau necunoscute, dar întotdeauna funcţia

lor este aceea de a regla comportamentul membrilor familiei. Unicitatea oricărei familii este dată de

aceste tranzacţii repetitive care construiesc pattern-urile funcţionării familiei.

Din momentul în care pattern-urile sunt formate, membrii familiei folosesc doar o parte din

gama completă pe care o au la dispoziţie. Prima dată când bebeluşul plânge sau când adolescentul

întârzie, nu este clar cine şi ce va face. Va fi sarcina împărţită? Va fi o ceartă? O persoană se va bloca şi

va invoca faptul că munceşte prea mult? Curând însă, pattern-urile vor fi stabilite, rolurile desemnate şi

lucrurile devin asemănătoare şi predictibile. „Cine va face...?‖ devine „Ea va face probabil...‖, iar apoi

„Ea întotdeauna...‖.

Structura familiei, pattern-urile de interacţiune din cadrul familiei sunt menţinute prin două

tipuri de constrângeri:

1. constrângeri universale, care se referă la regulile universale care guvernează organizarea familiei.

Aici putem vorbi despre o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copiii nu au aceleaşi

niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de interdependenţă pentru a acţiona ca o

echipă). Funcţiile complementare ale mebrilor familiei devin atât de uzuale încât originea lor este

adeseori uitată şi ele încetează să mai fie opţionale. Dacă, spre exemplu, o mamă tânără devine

copleşită de nevoile copilului ei încât se plânge soţului ei, el poate răspunde în moduri diferite: se poate

apropia mai mult şi poate contribui mai mult la creşterea copilui, ceea ce va consolida echipa parentală.

Dar poate considera că soţia sa este „depresivă‖ şi poate să o îndrume spre solicitarea asistenţei

terapeutice, ceea ce va aduce o anumită distanţă între cei doi parteneri maritali şi va întări ideea celor

doi că suportul emoţional poate fi căutat înafara familiei. Oricare ar fi pattern-ul ales, acesta tinde să se

autoperpetueze. Deşi sunt disponibile mai multe alternative pe care familiile le-ar putea accesa, ele

rămân invizibile până când nu se schimbă împrejurările şi nu este produs stres în sistem. Familiile, aşa

cum le vedem, nu oferă informaţii despre pattern-urile lor funcţionale. Dacă ştim despre o familie că

este o familie monoparentală cu trei copii sau că este o familie în care părinţii întâmpină dificultăţi cu

79

copilul mijlociu, aceste lucruri nu ne oferă informaţii despre structura acestor familii. Structura devine

evidentă doar prin observarea interacţiunilor dintre membrii familiei.

2. constrângeri idiosincratice, care se referă la expectaţiile reciproce ale unor membri particulari ai

familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroselor negocieri, implicite sau implicite,

dintre membrii familiei şi apar în evenimentele cotidiene. Fiecare membru al familiei contribuie la

apariţia şi întărirea acestor aşteptări.

Ca sistem, familia are moduri de funcţionare diferite de modurile de funcţionare ale indivizilor

care o alcătuiesc. Familia este compusă din mai multe subsisteme, iar aceste subisteme pot fi bazate pe

generaţie, gen şi interese comune. Dar, în mod frecvent, în familii există coaliţii ascunse, deseori mai

importante decât grupările precum părinţii sau adolescenţii dintr-o familie. O mamă şi copilul ei cel mai

mic pot forma un astfel de subsistem din care ceilalţi sunt excluşi, sau bunica şi nepoata pot forma un

subsistem care să submineze în mod constant autoritatea părinţilor. O altă familie poate fi împărţită în

două tabere, cu mama şi fiul, pe de o parte, şi tata, cu fiica, pe de altă parte. Deşi anumite pattern-uri

sunt comune, posibilităţile de subgrupare sunt foarte multe. Astfel, fiecare membru al familiei joacă

mai multe roluri în mai multe subsisteme. O femeie poate fi soţie, mamă, fiică şi nepoată, rolul său

depinzând de subsitemul la care se raportează un anumit moment. În fiecare dintre aceste roluri ei i se

va cere să se comporte diferit şi să acceseze o gamă variată de pattern-uri. Dacă femeia respectivă este

matură şi flexibilă, ea va fi capabilă să-şi diversifice paleta de comportamente pentru ca aceste

comportamente să fie adecvate diferitelor subsiteme din care ea face parte. Autoritatea poate fi

dezirabilă pentru rolul de mamă, dar poate deranja pentru rolul de soţie sau fiică.

În familiile bigeneraţionale există minim trei subsisteme (al partenerilor maritali, al părinţilor şi al

fratriilor) şi, în continuare, aceste subsisteme sunt prezentate conform Mitrofan şi Vasile (2001).

1. Subsistemul adulţilor (subsistemul marital sau al soţilor) – include partenerii

maritali. Rolul principal este cel de modela intimitatea şi angajamentul, iar ca

abilităţi necesare existenţei acestui subsistem amintim complementaritatea şi

acomodarea reciprocă. În acest subsistem, fiecare dintre cei doi parteneri ar trebui să

contribuie la viaţa familială într-un mod care să se potrivească nevoilor şi

aşteptărilor celuilalt. În acelaşi timp, deşi cei doi cultivă sentimentul de a fi

împreună, adeseori păstrează activităţi independente. Rolurile complementare

80

exagerate pot încetini sau anula creşterea individuală, dar complementaritatea

moderată permite soţilor să împartă funcţiile, să se sprijine şi să se îmbogăţească

unul pe celălalt. Într-un cuplu sănătos, fiecare oferă şi primeşte. Spre exemplu, el

învaţă să se alinieze dorinţelor ei de a fi sărutată la plecare şi la sosire, iar ea învaţă

să-l lase în pace cu ziarul şi cafeaua lui de dimineaţă. Aceste mici aranjamente,

multiplicate de sute sau poate mii de ori, pot fi realizate cu uşurinţă încă de la

început sau numai după o lungă bătălie. De obicei, dificultăţile apar atunci când unul

dintre soţi devine preocupat de urmărirea scopurilor sale proprii, neglijând scopurile

comune ale diadei maritale.

Minuchin spunea despre acest subsistem că poate reprezenta „un refugiu faţă de stresul extern şi o

matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea‖

(cf. Mitrofan şi Vasile, 2001, p. 72). În accepţiunea lui Minuchin, acomodarea reciprocă a partenerilor

maritali reprezintă susţinerea, de către fiecare, a aspectelor dezirabile ale comportamentului

partenerului şi stimularea aspectelor creative. Dar, de multe ori, partenerii activează aspectele negative

ale celuilalt sau insistă asupra ameliorării unor aspecte, ceea ce blochează comunicarea şi intimitatea în

cuplu. Se ajunge la pattern-uri stereotipe, care, fără a însemna patologie sau rea-voinţă din partea celor

doi, îngrădesc posibilităţile de dezvoltare ale cuplului – spre exemplu acel pattern în care unul dintre

parteneri îl cicăleşte mereu pe celălalt, iar acesta din urmă se retrage mereu. Desigur, ceea ce fiecare

dintre cei doi parteneri face poate fi reformulat în termeni pozitivi, deoarece, deşi fiecare doreşte,

probabil armonie şi intimitate, au o gamă foarte limitată de comportamente pe care le pot accesa. În

acomodarea partenerilor maritali unul la celălalt, ei ajung, de asemenea, să negocieze natura graniţei

dintre ei, înainte de a construi graniţe care să-i separe de exterior. O graniţă difuză există între parteneri

dacă ei îşi telefonează unul altuia la serviciu în mod frecvent, dacă niciunul dintre ei nu are proprii săi

prieteni sau activităţi independente şi dacă se percep doar ca fiind un cuplu, o unitate, nu şi două

identităţi diferite. Pe de altă parte, graniţa dintre ei este rigidă dacă petrec puţin timp împreună, au

dormitoare separate, pleacă în vacanţă în mod separat, au conturi diferite şi fiecare este mai preocupat

de carieră sau de relaţiile exterioare decât de relaţia de cuplu.

Fiecare partener tinde să fie mai confortabil cu modelul proximităţii ce exista în propria familie de

origine. Din momentul în care aceste aşteptări diferă, o ceartă arată care poate fi aspectul cel mai dificil

81

al relaţiei lor. Spre exemplu, atenţia lui poate fi concentrată asupra carierei, a ei asupra relaţiei, fiecare

considerându-l pe celălalt iraţional.

Una dintre cele mai importante sarcini ale acestui subsistem este aceea de a construi graniţe clare în

jurul său. Subsistemul marital are nevoie de graniţe care să-l separe de părinţi, de copii şi de lumea

exterioară. Una dintre adaptările dificile o reprezintă faptul că, destul de brusc, familiile de origine ale

celor doi, cu regulile şi modelele lor, trec în planul al doilea. Minuchin afirmă că aceste graniţe sunt

foarte importante pentru viabilitatea structurii familiei, de vreme ce copiii învaţă de la subsistemul

soţilor modelul intimităţii. Orice disfuncţie în acest subsistem se propagă în restul sistemului familial.

2. Subsistemul parental – apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă,

cuprinde părinţii dar poate include şi membri ai familiei extinse (de exemplu, unul

sau ambii bunici). Se impune distincţia între acest subsistem şi subsistemul marital

deoarece fiecare dintre cele două subsisteme presupune roluri diferite, esenţiale

pentru sistemul familial. Responsabilitatea principală este aceea de a creşte copiii, de

a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Este tipic pentru soţi să aibă

pattern-uri diferite de angajare în creşterea şi educarea copiilor. Angajarea soţiei într-

o unitate de trei începe cu sarcina. Soţul, însă, pe de altă parte, poate începe să se

simtă tată numai după ce copilul s-a născut. Viaşa femeii este, deseori, mai radical

modificată de apariţia copilului decât cea a partenerului ei – spre exemplu, pentru o

perioadă de timp, ea este cea care renunţă la carieră şi se dedică exclusiv creşterii

nou-născutului. Deşi partenerul poate face tot ceea ce îi stă în putere pentru a-şi

sprijini soţia, el poate experimenta uneori cerinţele ei ca fiind exagerate.

Acest subsistem, prin interacţiunile sale, reprezintă pentru subsistemul copiilor, baza modalităţii de a

percepe autoritatea şi de a relaţiona cu persoanele cu mai multă putere decât ei, în viaţa lor de adulţi.

Copiii înţeleg dacă nevoile lor vor fi sau nu satisfăcute în cadrul familiei şi, pronind de la subsistemul

parental, copiii dezvoltă o anumită idee despre cine sunt, construindu-şi, astfel, identitatea. Pe măsură

ce copiii cresc, subsistemul parental este nevoit să se dezvolte şi creşte şi el. Dacă adulţii din acest

subsistem au responsabilitatea de a acoperi nevoile de creştere şi afecţiune ale copiilor lor, ei au şi

anumite drepturi, cum ar fi, spre exemplu, alegerea şcolilor pentru copii sau stabilirea regulilor care

asigură securitatea familiei.

82

Dificultăţile apar cel mai frecvent deoarece adulţii sunt, simultan, parteneri în diada maritală şi părinţi

în relaţia cu copiii lor, iar nu întotdeauna aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse.

Aceasta poate conduce la tulburări în subsistemul marital, prin aducerea unui copil în interiorul acestui

subsitem sau prin izolarea copilului de către cuplul marital. Orice influenţă din exterior asupra

copilului, precum şi orice modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem,

chiar şi asupra celui marital.

A fi părinte nu este niciodată o sarcină uşoară. În societatea patriarhală, părinţii reprezentau o autoritate

de necontestat. Astăzi însă înţelegerea structurii familiei se bazează pe un model ce presupune ca

părinţii să înţeleagă nevoile de dezvoltare ale copiilor şi să le explice regulile pe care le impun, de unde

şi dificultatea de a fi părinte. Nimeni nu poate face acest lucru aşa cum îşi doreşte şi nimeni nu poate

evita momentele de tensiune, în care cineva este rănit. În secolul nostru, când conflictele dintre

generaţii apar la intervale tot mai mici, sarcina părinţilor de găsi maniere dezirabile de a relaţiona cu

copiii lor este din ce în ce mai dificilă. Există o ambivalenţă în această privinţă deoarece, pe de o parte,

părinţii nu pot proteja şi ghida fără a apela la un anumit control, iar, pe de altă parte, copiii nu pot creşte

şi nu-şi pot descoperi unicitatea dacă nu au momente de revoltă. Orice familie implică şi conflicte, iar

Minuchin afirmă că „funcţionarea eficientă a familiei cere ca părinţii şi copiii să accepte că folosirea

diferenţiată a autorităţii este un ingredient necesar pentru sistemul parenta. Acesta devine un laborator

de învăţare socială de care copiii au nevoie pentru a învăţa să negocieze în situaţii în care puterea este

distribuită inegal‖ (cf. Mitrofan şi Vasile, 2001, p. 74). Subsisteme învaţă să negocieze şi să se

adapteze unul la celălalt.

De obicei, cel mai puternic subsistem din cadrul familiei este cel al părinţilor pentru că el aduce cu sine

o multitudine de experienţe din trecut ce joacă un rol foarte important în organizarea familiei – din

perspectiva structurării acesteia, a funcţionării şi a dezvoltării ei (Freeman, 1992).

3. Subsistemul fratriilor – include copiii din familie şi le oferă acestora experienţa

primului grup social în care sunt cu toţii egali. În cadrul acestui subsistem, copiii

învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc,

ataşamentul faţă de prieteni. De multe ori, datorită împrejurărilor, copiii preiau

numeroase roluri, care le influenţează traiectoria şi alegerile din viaţa de adult. În

familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere a rolurilor: spre exemplu, copilul cel

mic are nevoi de îngrijire primară, în timp ce copilul cel mare experimentează deja

83

contactele şi negocierile cu mediul extrafamilial. În familiile cu o dezvoltare

apreciată ca dezirabilă, sunt susţinute drepturile copilului la autonomie, fără a fi

minimalizate drepturile părinţilor. Minuchin afirmă că „graniţele subsistemului

fratriei ar trebui să-i protejeze pe copii de interferenţa adulţilor, astfel încât ei sa-şi

exercite dreptul la intimitate, să aibă propriile lor arii de interes şi să se simtă liberi

să fie neîndemânatici atunci când explorează‖ (cf. Mitrofan şi Vasile, 2001, p. 75).

Uneori adulţii au nevoie de cineva care să le traducă caracteristile lumii copiilor, iar

copiii au nevoie de cineva care să le explice lumea adulţilor.

Când aceste subsisteme sunt în echilibru, ele sunt mutual suportive şi asigură atingerea obiectivelor atât

la nivel individual, cât şi familial. Dar familia este mult mai mult decât un sistem cu două generaţii.

Rolul pe care familia extinsă îl joacă în cadrul familiei nucleare este, de asemenea, foarte important în

înţelegerea modului de funcţionare a familiei. Dintr-o perspectivă mai largă, familia poate fi privită ca

un sistem aflat la intersecţia dintre nevoile şi aşteptările individuale şi cerinţele societăţii.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare dar flexibile pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile

celorlalte subsisteme, dar şi pentru a putea negocia şi interacţiona cu acestea. De aceea, în accepţiunea

lui Minuchin, conceptul de „graniţă‖ este unul central în abordarea structuralistă a familiei.

Graniţele sunt definite de Minuchin ca fiind bariere invizibile care reglementează contactul

individului cu restul membrilor familiei, dar şi subsistemele între ele, sunt reguli care stabilesc cine

participă şi în ce măsură. Unele graniţe pot fi foarte concrete, cum ar fi prezenţa unei uşi la dormitorul

părinţilor, care se închide în fiecare seară, poate constituie o delimitare evidentă între subsistemul

părinţilor şi cel al copiilor. Altele graniţe pot fi stabilite doar prin propunerea unei reguli – spre

exemplu, regula care interzice convorbirile telefonice la cină stabileşte o graniţă care protejează familia

de intruziunile din afară. Când copiilor deja şcolari li se permite doarmă cu părinţii lor în pat, graniţa

care separă părinţii de copii este erodată. Graniţele permit subsistemelor să-şi exercite funcţiile fără ca

alte subsisteme să interfereze. De exemplu, capacitatea soţilor de a stabili complementaritatea funcţiilor

lor necesită libertate faţă de socri şi copii, iar uneori chiar şi faţă de alte rude. Un copil poate intra în

subsistemul parental, invitat de părinţi, dacă aceştia îi dau ca sarcină îngrijirea fraţilor mai mici pentru o

perioadă de timp sau un copil, intrat fără permisiunea părinţilor săi în subsistemul parental (prin

84

încercarea de a-şi disciplina fratele mai mic) poate fi trimis înapoi în subsistemul fratriilor dacă părinţii

îi amintesc că doar ei pot stabili ce e permis şi ce nu.

Familiile au graniţe care variază ca rigiditate de la familie la familie. Spre exemplu, o familie

poate impune ca cei mici să mănânce în linişte, în timp ce în altă familie copiilor le poate fi permis să

fie gălăgioşi şi să participe la conversaţia adulţilor. Importanţa graniţelor constă în faptul că ele se

schimbă pe parcursul etapelor ciclului vieţii de familie. Spre exemplu, un tată poate interveni cănd fiii

lui se ceartă atunci când aceştia sunt copii mici, dar se aşteaptă ca ei să-şi rezolve în alt mod

divergenţele când devin tineri adulţi.

De asemenea, graniţele există şi în jurul întregii familii văzute ca sistem. În general, familiile au

graniţe care le separă de alte tipuri de sisteme: fizic, ele au case cu ziduri sau/şi garduri care le

delimitează de celelalte gospodării. O altă graniţă importantă este cea care separă familia nucleară de

cea extinsă; desigur, această delimitare depinde de prescipţiile socio-culturale şi, desigur, de unicitatea

fiecărei familii în parte.

Minuchin descrie trei tipuri de graniţe: graniţe rigide, clare şi difuze.

Graniţele rigide sunt restrictive şi permit un contact redus cu subsistemele externe, având ca

rezultat neimplicarea. Indivizii sau subistemele sunt complet izolate, forţate să funcţioneze

autonom, devenind astfel separate de restul familiei. Spre exemplu, o mamă diagnosticată cu

depresie, poate deveni cu timpul exclusă din toate activităţile familiei. Un alt exemplu ilustrativ

este cel al familiei în care membrii familiei nu cunosc evenimentele importante din vieţile

celorlalţi membri ai familiei. O familie cu graniţe rigide între membrii ei sau între subsistemele

ei ajunge adeseori la dezangajare. Dintr-un punct de vedere pozitiv, dezangajarea duce la

creşterea autonomiei, dar, pe de altă parte, dezangajarea limitează afecţiunea şi sprijinul.

Familiile dezangajate trebuie să cunoască un stre extrem înainte ca ele să mobilizeze sprijinul

reciproc.

Graniţele clare se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz. Ele se referă la reguli şi

obiceiuri care permit membrilor familiei să amelioreze relaţiile dintre ei deoarece dialogul este

permanent încurajat. Indivizii schimbă mereu informaţii şi primesc în permanenţă feed-back.

Graniţele clare permit indivizilor şi subsistemelor să rămână conectaţi, în timp ce-şi menţin

autonomia şi independenţa.

85

Graniţele difuze sunt acele delimitări prea permeabile şi astfel, în interiorul familiei, autonomia

este sacrificată în favoarea menţinerii unui sentiment profund de apartenenţă la sistemul

familial. Familiile cu graniţe difuze sunt descrise ca fiind supraimplicate. Ele sunt descrise prin

definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Nu este clar cine deţine

autoritatea sau responsabilitatea, iar membrii familiei se influenţează mult unul pe celălalt în

luarea deciziilor sau în ceea ce priveşte alegerile. Astfel, relaţiile devin suprapuse. Este

încurajată dependenţa, iar membrii familiei împărtăşesc credinţa că toate nevoile lor vor fi

satisfăcute de către familie. Există un sentiment profund al sprijinului reciproc, dar în

detrimentul independenţei şi autonomiei. Membrii familiei resping relaţiile apropiate cu

persoane din afara familiei, iar aceste familii nu deţin resursele necesare pentru a face faţă

perioadelor de stres intens. Un exemplu elocvent îl constituie o familie în casa căreia niciodată

nu se închid uşile. Ca urmare, membrii acestei familii nu au intimitate şi este dificil de apreciat

unde se termină familia şi unde începe individul.

Deşi este un parametru util în descrierea modului în care o familie funcţionează, claritatea

graniţelor nu este în sine o modalitate de a diferenţia între familii funcţionale şi familii disfuncţionale.

Descrierea graniţelor dintr-un sistem familial se referă la stilul tranzacţional sau la un tip preferat,

caracteristic familiei, pentru interacţiune şi nu putem concluziona că o familie este disfuncţională dacă

graniţele dintre indivizii sau subsistemele ei sunt difuze sau rigide. Majoritatea familiilor au subsisteme

supraimplicate sau separate; în plus, nu trebuie neglijată etapa de dezvoltare în care se află familia

respectivă – spre exemplu, sistemele familiale cu copii mici tind spre supraimplicare şi suprapunere,

tatăl fiind deseori izolat, iar, mai apoi, în sistemele familiale cu copii mari, tatăl şi copiii ajung la

suprapunere. De asemenea, când copiii cresc şi mai mult, ei încep să se separe de nucleul familial.

Totuşi, extremele tind să blocheze funcţionarea sau evoluţia familiei. Spre exemplu, în familiile cu

graniţe difuze părinţii pot trăi o adevărată tragedie dacă copilul refuză mâncarea. Sau într-o familie cu

graniţe difuze, părinţii rămân indiferenţi la problemele cu şcoala ale copilului. Într-o familie cu

subsisteme suprapuse copiii pot trăi în mod dramatic supărarea unui părinte legată de anumite probleme

de cuplu.

Puterea într-un sistem familial se referă la cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al

familiei o are asupra rezultatului unei activităţi. Puterea variază în funcţie de context (spre exemplu,

puterea unui părinte este diferită acasă faţă de şcoală) şi este generată de modul în care ceilalţi membri

86

ai familiei reacţionează (spre exemplu, puterea unui tată depinde de răspunsul pe care îl primeşte de la

soţia şi copiii săi, acest răspuns fie îi întăreşte puterea, fie o neagă). Desigur, conceptul de „putere‖ este

relaţionat cu cel de „structură a familiei‖, de vreme ce există o ierahie a puterii foarte vizibilă în

structura oricărei familii. Ierarhia ne oferă informaţii despre cine ia deciziile în familie şi despre cine

controlează comportamentele mebrilor familiei. Ierarhiile pot fi slabe şi ineficiente sau rigide şi

arbitrare. În primul caz, membrii mai tineri ai familiei se pot găsi pe ei înşişi neprotejaţi datorită lipsei

de orientare; în al doilea caz, dezvolatarea lor ca indivizi autonomi poate fi subminată sau luptele

pentru putere pot continua. Ca multe alte aspecte legate de funcţionarea familiei, şi puterea este supusă

schimbării, pe măsură ce sistemul familial evoluează. Spre exemplu, este normal ca un adolescent de 16

ani să primească mai multă putere decât primea atunci când era un copil de 3 ani, prin urmare

ierarhiilor le este necesară flexibilitatea pentru a se putea adapta la schimbare.

Aranjamentele familiale se referă la modul în care membrii familiei, ca indivizi sau ca părţi ale

diferitelor subsisteme relaţionează între ei şi se raportează la alţi membri ai familiei sau la alte

subsisteme. Când aceste aranjamente reunesc indivizi în virtutea unui interes comun ele se numesc

alianţe (spre exemplu, alianţa bărbaţilor aparţinând unei familii care urmăresc meciurile de fotbal).

Coaliţiile sunt aranjamente familiale între două persoane ce exclude o a treia. Coaliţiile sunt delimitate

de graniţe rigide şi adeseori pot fi benigne (spre exemplu, copiii care se coalizează pentru a protesta

împotriva cinei clasice propuse de părinţi şi pentru a cere pizza). Dar, de multe ori, coaliţiile pot fi

dăunătoare familiilor (spre exemplu, coaliţia care implică o mamă şi o fiică care, în mod frecvent,

acţionează împreună împotriva fiului, ceea ce duce la o relaţie distantă cu acesta). Frecvente sunt şi

coaliţiile cros-generaţionale (spre exemplu, părinţii care se ceartă prin intermediul copilului sau bunicii

care se ceartă prin intermediul nepotului). De obicei, coaliţiile se manifestă în mod deschis şi pot fi

identificate prin observaţie directă. O modalitate de a identifica o coaliţie o reprezintă imaginea a două

persoane discutând despre o a treia în prezenţa acesteia.

Ce face ca o familie să fie funcţională nu este absenţa problemelor, ci absenţa unei structuri

adecvate care să opereze cu aceste probleme. Partenerii cuplurilor marital învaţă să se adapteze unul la

celălalt, apoi cu copiii lor, să se descurce cu părinţii lor, să rezolve problemele legate de serviciul lor şi

apoi să se armonizeze cu comunitatea. Sistemele familiale trebuie să fie destul de stabile pentru a

asigura continuitatea, dar suficient de flexibile pentru a se adapta împrejurărilor care se schimbă.

Problemele apar atunci când structurile inflexibile ale familiei nu reuşesc să se adapteze în mod

87

corespunzător provocărilor de maturizare sau situaţionale. Schimbările structurii sunt solicitate atunci

când familia sau unul dintre membrii săi se confruntă cu stres extern şi când au loc tranziţiile de

evoluţie ale sistemului familial (Nichols şi Schwartz, 2001).

Minuchin consideră că există patru surse de stres pentru sistemul familial (cf. Mitrofan şi Vasile,

2001):

1. Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extrafamiliale. Dacă, spre exemplu, unul

dintre soţi experimentează stres la serviciu, el poate începe să-şi critice partenerul de viaţă sau copiii.

Acest lucru poate duce la izolarea partenerului tensionat, prin coaliţia realizată de celălalt partener cu

copiii.

2. Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale. De exemplu, sistemul familial poate fi

afectat de recesiune economică, de mutarea într-un alt oraş, de emigrare etc. Mecanismele de rezistenţă

ale familiei pot fi ameninţate de sărăcie sau discriminare.

3. Stresul în perioadele de tranziţie specifice ciclului vieţii de familie. Succesiunea fazelor naturale ale

evoluţiei unei familii necesită negocierea unor noi reguli, ceea ce, inevitabil, provoacă conflicte. Spre

exemplu, când copiii cresc şi devin adolescenţi, această dezvoltare a sistemului presupune numeroase

contacte ale adolescentului cu lumea extrafamilială, relaţia sa cu părinţii se modifică, el solicitând, în

această etapă, mai multă autonomie şi mai multe responsabilităţi. Uneori părinţii pot rezista

modificărilor relaţiei cu copilul, deoerece ele ar presupune şi schimbări ale subsistemului marital. Sau

unul dintre părinţi poate coaliza cu adolescentul, ceea ce duce la conflict cu partenerul marital. La fel,

se pot produce disfuncţionalităţi la apariţia de noi membri în sistem (noi copii, parteneri ai copiilor) sau

la dispariţia membrilor.

4. Stresul cauzat de o problemă idiosincratică. Spre exemplu, prezenţa unui bolnav cronic în familie

sau a unui membru cu handicap. Situaţiile acestea pot fi trecătoare, însă uneori funcţiile membrului

respectiv trebuie preluate de alţii.

În cartea sa intitulată Institutionalizing Madness (Instituţionalizarea nebuniei) Minuchin extinde

viziunea sistemică asupra dificultăţilor cu care se confruntă familiile, dincolo de acestea, pentru a

cuprinde întreaga comunitate, structurile sociale mai largi (cf. Nichols şi Schwartz, 2001).

Orice structură familială este major influenţată de contextul cultural mai larg în care ea funcţionează.

Astfel, acest context defineşte rolurile bărbaţilor şi ale femeilor, ale copiilor şi, de asemenea, creează

influenţe cros-generaţionale unice pentru fiecare familie (Connell, 2010). Astfel, în descrierea structurii

88

familiale, perspectivele multiculturale sunt foarte importante. Acestea se referă la valori culturale,

credinţe, practici, rasă, etnie, gen, obiceiuri, tradiţii, nevoi speciale, aşteptări, expresii comportamentale,

statut socioeconomic. De asemenea, sunt importante abilităţile familiei de a accesa sistemele

sociopolitice menite să stabilizeze familia. Spre exemplu, Waldegrave descrie modul în care familiilor

cu un singur părinte le este greu să acceseze sisteme sociopolitice precum terapia. Adeseori, aceste

familii sunt dezavantajate economic, iar angajatorii nu sunt sensibili la flexibilitatea de care au nevoie

aceşti părinţi singuri atunci când copiii lor se îmbolnăvesc sau ei înşişi devin pur şi simplu extenuaţi.

Frecvent, ei sunt stigmatizaţi pentru eşecul lor de a-şi păstra relaţia de cuplu (cf. Connell, 2010).

Deoarece familia este un sistem deschis, ea influenţează şi este influenţată, la rândul ei, de o

multitudine de circumstanţe. Din perspectiva abordării structuraliste, aceasta înseamnă că evoluţia

continuă a familiei ca sistem şi evoluţia continuă a membrilor săi ca indivizi tind să se deplaseze în

direcţia complexităţii. Stimularea necesară dezvoltării familiei vine nu doar din interiorul sistemului

(schimbările aduse de etapele ciclului de viaţă familială), dar şi de la forţe exterioare, precum

comunitatea, cultura, mediul organizaţional, atitudinile legate de rasă şi de rolurile de gen. Fiecare

dintre aceşti factori influenţează familia în moduri diferite, în momente diferite. Familia absoarbe

schimbarea societală şi apoi, în timp, prin schimbarea sa, schimbă şi societatea (Lappin, 1988).

Comunicarea în familie

Dincolo de aspectele structurale ale familiei, un alt element pe care este necesar să îl abordăm

este cel legat de modalitatea în care membrii famileii comunică.

Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe

persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre indivizi sau

dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a

comportamentului celor angajaţi.

Comunicare cunoaşte diverse forme: comunicarea este verbală (ce spui), nonverbală (ce postură,

mimică, contact vizual ai) și paraverbală (cum spui: intensitatea vocii, fluența verbală, tonul etc.).

Triunghiul comunicării atrage atenția asupra faptului că cele mai importante informații pe care le

89

procesăm atunci când comunicăm sunt cele non- și paraverbale și numai 10 % ne transmite vocabularul

și sintaxa frazei.

Triunghiul comunicării

Elementele de baza ale procesului de comunicare sunt:

transmițătorul sau sursa (persoana care initiaza comunicarea, transmite mesajul)

receptorul sau destinația (persoana care primește mesajul)

canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit si ―drumul‖ ipotetic sau

―calea‖ urmată de mesaj.

mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului VERBAL (cu ajutorul cuvintelor), al

limbajelor NEVERBALE (cu ajutorul limbajului corpului, al spatiului, al timpului, al

lucrurilor) si al limbajului PARAVERBAL, care este o forma vocala de limbaj neverbal (de

exemplu tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor,

pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc).

E → C → R

emițător

canal

receptor

În comunicare se folosesc următoarele canale:

- Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio

- Canale scrise: scrisori, rapoarte, afişiere, memo-uri, formulare, carţi, reviste, ziare;

- Canale fata-n fata: conversaţii, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.

În comunicare se găsesc 5 niveluri, şi anume:

90

1. Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Această comunicare este un real

proces de comunicare, chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi.

2. Comunicarea interpersonală este cea mai importanta forma de comunicare şi cel mai des

folosita.

Ea este baza existenţei sociale a omului, şi nu poate fi evitată. Viața de familie, relaţiile cu prietenii,

activitatea profesionala, toate depind de această calitate. Comunicarea interpersonala se refera la

comunicarea fata în fata. Este un tip de comunicare important în relaţiile inter-personale, în stabilirea de

relaţii, legături,etc. Psihanalistii sustin ca prima lege a vietii nu este autoconservarea biologica ci

conservarea imaginii de sine, aceasta fiind o nevoie de baza strict umana. Imaginea, parerea de sine,

provenind din organizarea experientelor, perceptiilor, valorilor si obiectivelor noastre tine de

―realitatea‖ noastra si ne determina comportamentul. Atunci când comunicam, ne adresam imaginii pe

care noi o avem despre interlocutor, iar acesta va comunica cu noi conform versiunii sale despre noi si

despre el însusi. Orice persoana are cel putin cinci imagini, fiecare interinfluentându-se si schimbându-

se în permanenta, în urma procesului de comunicare. Armonia dintre aceste versiuni face comunicarea

sa fie simpla, directa si nedistorsionata. Aceasta armonie se poate realiza prin ―testarea‖ imaginii de

sine (autocunoastere) sau prin deschiderea spre altii, autoexpunerea, ―reflectarea noastra în altii‖.

Suntem fiinte sociale, iar personalitatea noastra rezulta din asociere si nu din izolare.

Versiuni ale imaginii de sine:

EU, CEL CARE CRED EU CA SUNT

(versiunea mea despre mine)

EU, CEL CARE CRED CA TU CREZI CA SUNT

(versiunea mea despre versiunea ta despre mine)

EU, CEL PE CARE NICI EU NICI TU NU-L STIM

(versiunea ascunsa)

EU, CEL CARE TU CREZI CA SUNT

(versiunea ta despre mine)

EU, CEL CARE TU CREZI CA EU CRED CA SUNT

(versiunea ta despre versiunea mea despre mine).

91

Fereastra lui Johari –ne atrage atentia asupra existentei in spatiul personal a patru zone diferite, în

continua schimbare, în care stocam informatia despre noi (―sine‖ ) si despre cei din jur (―altii‖). Analiza

interactiunii dintre cele doua surse de informatie: ―sine‖ si ‖altii‖ si a proceselor comportamentale

implicate. ―Arena‖ este zona din spatiul interpersonal în care informatia este cunoscuta atât de sine cât

si de altii , zona în care relatiile interpersonale pot sa infloreasca. Cu cât aceasta zona este mai larga, cu

atât comunicarea este mai eficace. Un bun comunicator va tinde sa largeasca aceasta zona prin procesul

de autoexpunere si feedback.

Modelul ferestrei lui Johari - prelucrat dupa Jay Hall, Clifornia Management Review, vol.15, p.3.1973)

Notatii: ICS=informatie cunoscuta de sine, INS=informatie necunoscuta

de sine, ICA=informatie cunoscuta de altii, INA=informatie necunoscuta

de altii, ―ae‖=autoexpunere redusa, ―AE‖ = autoexpunere pronuntata, ―fb‖=

feedback redus, ―FB‖=feedback intens.

Zona ―oarba‖ contine informatie necunoscuta de sine dar cunoscuta de altii. Ea include atât

comportamentele si atitudinile proprii de care noi nu ne dam seama, cât si atitudinile si sentimentele

altora legate de noi pe care noi nu le cunoastem, dar altii le cunosc. Aceasta zona de date constituie un

handicap în comunicare deoarece nu putem sa întelegem comportamentele, deciziile si potentialul

altora daca nu avem informatiile privind originea acestora. Lipsa acestor informatii va inhiba

eficacitatea relatiei interpersonale. Daca vrem sa schimbam ceva din ceea ce este continut în aceasta

zona sau sa largim domeniul de comunicare, este necesar ca parte din informatia de aici sa fie

transferata in arena si aceasta este posibil prin procesul de solicitare / furnizare de feedback.

―Fatada‖ este o zona cunoscuta de sine dar necunoscuta de altii; cuprinde informatii despre sine

pe care le consideram posibil prejudiciabile relatiei (de exemplu, parerea despre interlocutor) sau pe

92

care le ascundem din motive de teama, din dorinta de putere, din anumite interese, etc. Blocarea acestor

informatii constituie ―autoprotectie‖ pentru individ. Tansferarea de informatie din aceasta zona în zona

în care are loc comunicarea deschisa se face prin autodezvaluire, autoexpunere. Având informatii

despre noi, interlocutorul va putea întelege mult mai precis ceea ce spunem sau facem, si în general

relatia de comunicare este mai eficienta si are sanse de dezvoltare.

Zona ―necunoscuta‖ de sine si de altii din spatiul interpersonal se presupune ca exista in

subconstient, si, uneori, atitudini aflate în aceasta zona ne influenteaza comportamentul de comunicare,

fara sa ne dam seama. Ele se manifesta mai ales în situatii critice când nu ne mai recunoastem în

propriile reactii, cuvinte, ideii: ― nu sunt eu acela care a fost în stare sa spuna asa ceva‖. Zona ―

necunoscuta‖ contine date psiho-dinamice, potentiale si talente ascunse, informatii inconstiente si baza

de date a creativitatii. Autoexpunerea constituie un mecanism de dezvoltare a încrederii în interlocutor

si de legitimizare a expunerii mutuale. Autoexpunerea nu se refera la informatii manipulative, false sau

cu scop de ducere în eroare. Procesul de feedback presupune solicitarea activa de informatie despre

sine, dar cantitatea si calitatea informatiei obtinute sunt la latitudinea celui care o furnizeaza si depind

de calitatea relatiei dintre cei doi. Cooperarea interlocutorului este favorizata de existenta unui climat

de autoexpunere reciproca. Relatii interpersonale vor fi caracterizate de intelegere reciproca si eficienta

daca cei care comunica vor practica în mod echilibrat si corect atât autoexpunerea cât si solicitarea de

feedback.

3. Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivităţi umane

restrânse şi permite schimburi de idei şi emoţii, discuţii, rezolvări de probleme, aplanare de

conflicte, etc.

4. Comunicarea de masa presupune un producător instituţionalizat de mesaje scrise, vorbite,

vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros. Acest tip de

comunicare nu beneficiază de un feedback eficient.

5. Comunicarea publica sau mediatică este o forma specializata a comunicării interumane care are

rădăcinile în retorica antica. Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la

nivelul reprezentărilor sociale şi de a permite o rapida modificare a discursurilor publice; ea

diferă în mod esenţial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa.

93

Forme ale comunicării

Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există comunicare verbală,

comunicare non-verbală și cea paraverbală sau paralimbajul.

Comunicarea verbală

Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atunci

când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Spre

exemplu, cineva care merge la o nuntă va ura "casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare

va spune "Dumnezeu să-1 odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din

copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită cultură şi comunitate;

totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe

care copilul le foloseşte pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul

învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în direcţia

specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza

tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt specializate.

Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este

unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte

poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în

integralitatea sa.

Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la studiul altor forme şi procese

de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii

istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul

pentru alte forme de comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe acordul

implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât utilizarea, cât

şi semnificaţia.

Caracteristicile comunicării orale

- comunicarea orală presupune un mesaj ; mesajul trebuie să includă elemente de structură, elemente de

actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură intre

94

părţile sale principale, claritate şi coerenta interna;

- comunicarea orala presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui mesaj, de

concordanţa dintre mesajul verbal şi cel non verbal, acesta din urmă văzut în rolul său de întărire;

- comunicarea orală este circulară şi permisivă, permiţând reveniri asupra unor informaţii, detalieri care

nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; comunicarea orală este puternic influenţata de

situaţie şi ocazie; de caracteristicile individuale ale emiţătorului ;

- comunicarea orală posedă şi atributele necesitaţii, aleatoriului şi nelimitării Comunicarea orală are în

centrul demersului său limbajul; după Hybels, limbajul este definit de mai multe atribute, dintre care

trei sunt extrem de importante: claritatea, energia şi "însufleţirea".

Bariere în comunicare

Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun

între semnificația intenționată și cea perceputp. Bareierele în comunicare pot fi deterninate de alterarea

oricarei dintre componentele comunicarei (emitator, mesaj, canal, receptor), sau de interactiunea lor.

Cei mai importanti factori care duc la alterarea sau blocarea comunicarii sunt:

-Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emitatorului în raport cu receptorul poate cauza o

intelegere defectuoasa a mesajului, ceea ce duce la o comunicare ineficienta

-Probleme semantice in comunicarea eficienta – specialistii au tendinta sa foloseasca un jargon

profesional in comunicare, netinand seama de faptul ca ceilalti poate nu au acelasi vocabular, cauzand

probleme in comunicare; persoanele cu statut mai ridicat au tendinta de a se exprima într-un mod mai

sofisticat, greu de înteles ptr persoane cu un nivel de scolarizare scazut.

-Distorsiuni perceptive in comunicare – când receptorul are o imagine despre sine nerealista si este

lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înțelege pe ceilalti în mod adecvat.

-Diferente culturale in comunicare – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri si

simboluri diferite.

-Alegerea gresita a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte ptr fiecare informatie si

de asemenea si momentul trebuie sa fie bine ales – o situatie urgenta nu are sorti sa fie îndeplinita daca

este ceruta la sfâritul orelor de program sau la sfârsitul saptamânii.

-Lungimea excesiva a canalelor – o retea organizationala complicata duce la o comunicare lenta.

95

-Blocajul psihic in comunicare este acel moment de intrerupere cauzat de suprasolicitare (emotionala -

tracul, fizica, intelectuala) sau soc ; este un mecanism de aparare datorat unei motivatii negative si care

duce la ignorare, refuz, abandon.

-Factori fizici perturbatori ai comunicarii – iluminatul necorespunzator, zgomote parazite, temperaturi

excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atentia – telefon, cafea, ceai etc.

Alti autori considera ca bariere ale comunicarii eficiente urmatoarele aspecte:

- tendinţa de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului. Convingerea unor

persoane că cei din jurul lor nu îşi vor îmbunătăţi comportamentul decât dacă sunt criticaţi este o

barieră în calea unei comunicări eficiente. Comunicarea poate fi stânjenită de folosirea etichetelor de

genul: "Eşti un naiv că ai făcut.... ". Aceste etichetări transformă tonul conversaţiei într-unul negativ,

consecinţa fiind blocarea comunicării;

- oferirea de soluţii este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie direct, prin oferirea de

sfaturi sau indirect, prin folosirea întrebărilor într-un mod agresiv, autoritar sau cu o notă evaluativă;

- recurgerea la ordine este un mesaj care are ca efecte reacţii defensive, rezistenţă, reacţii pasive sau

agresive; consecinţele unei astfel de conversaţii, în care se dau ordine, sunt scăderea stimei de sine a

persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine;

- folosirea ameninţărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul că dacă soluţiile propuse nu

sunt puse în practică persoana va suporta consecinţele negative (ex. pedeapsa); - moralizarea este o altă

manieră neadecvată în comunicare ce include formulări de genul: "ar trebui" sau "ar fi cea mai mare

greseală din partea ta să...";

- evitarea abordării unor probleme importante; cea mai frecventă metodă de a schimba cursul

conversaţiei de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări este folosirea tacticii devierii,

abaterii - "mai bine să vorbim despre ...";

- încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice proprii; situaţiile

în care o persoană încearcă în mod repetat să găsească soluţii logice la problemele unei alte persoane

conduce la frustrare prin ignorarea sentimentelor şi opiniilor celeilalte persoane.

96

Comunicarea non-verbală

Comunicarea non verbala este comunicarea care nu foloseste cuvinte si prin care se exprima

sentimente, emotii, atitudini. Chiar si fara cuvinte, noi comunicam prin ceea ce facem: modul cum stam

sau cum umblam, cum ridicam din umeri sau facem un gest, cum ne îmbracam, cum conducem o

masina sau stam la birou, fiecare din acestea având o semnificatie si comunicând o idee. Sensul acestei

comunicari depinde de context si de relatiile dintre indivizi.

Comunicarea non verbala este deosebit de importanta în plan social. De obicei afirmatiile verbale

sunt influentate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supara, dorinta de a încheia o

afacere, presiunea sociala care uneori ne determina sa spunem ca suntem de acord cu cineva chiar daca

nu este asa, etc. Comunicarea non verbala completeaza, întareste, nuanteaza sensul mesajelor verbale si

, în anumite situatii, este chiar mai credibila decât comunicarea verbala. Un bun comunicator trebuie sa

stapâneasca bine atât comunicarea verbala cât si pe cea non verbala.

Caracteristicile comunicarii non verbale:

– este neintentionata — ne tradeaza emotiile sau atitudinea chiar fara voia noastra deci trebuie sa fim

constienti ca mesajele non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmam;

– comunicarea non verbala este alcatuita dintr-un numar de coduri separate pe care trebuie sa învatam

sa le folosim. Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind întelese la fel în culturi diferite;

– abilitatea de comunicare non verbala creste odata cu vârsta, cu experienta. Cei care comunica bine

non verbal, stapânesc în aceeasi masura si codurile non verbale si de obicei sunt acei care reusesc mai

bine în societate, construiesc relatii bune cu semenii lor si au un statut social mai bun ;

– mesajele non verbale ne furnizează informații despre problemele personale sau de relaționarea la alți

indivizi, despre care am fi jenați să discutăm.

Studiile de specialitate disting patru canale principale:

1. expresia feței,

2. contactul vizual,

3. limbajul corpului,

4. distanta fizica

97

Primul canal în comunicarea paralingvistică este expresia fetei, şi s-a demonstrat ca expresiile faciale

traduc fidel stările sufleteşti. Exista șase emoţii de baza: fericirea (bucuria), tristeţea (supărarea),

surpriza, frica (îngrijorarea), dezgustul şi furia.

Al doilea canal în comunicarea paralingvistică , reprezentat de contactul vizual este un canal relevant

pentru cunoaşterea celuilalt şi interpretarea gândurilor, afectelor şi intenţiilor, acesta reflecta în mod

pregnant universul intim. Avem doua ipostaze ale contactului vizual. Prima se refera la evitarea privirii

în ochii celuilalt: uitarea în alta parte, care trădează lipsa de interes sau dezaprobare, dispreţ; lăsarea

ochilor în jos este semn al vinovăţiei. Privirea prelungita în ochii altcuiva are tot doua sensuri: primul

poate fi iubire, preţuire, stima, atracţie, sau privirea fixă poate exprima furie, mânie, intenţii agresive.

Al treilea canal în comunicarea paralingvistică este limbajul trupului care se refera la mişcările şi

configuraţiile anumitor parţi ale corpului precum: frecarea mâinilor, răsucirea parului, datul din picior,

toate constituie semnale ale unei stări de agitaţie, indecizie. Postura corporala, luată ca întreg,

reprezinta stări interioare de moment, dar vorbeşte şi despre moduri de gândire şi reacţii mai stabile.

Al patrulea canal în comunicarea paralingvistică se refera la distanta publica. Aceasta indica distanta pe

care în orice împrejurare, oamenii încearcă sa o menţină fata de semenii lor.

Comunicarea paraverbală

În timp ce vorbește, omul dezvăluie o cantitate imensă de informații despre sine, dar nu atât

demult prin cuvinte cât prin voce. Astfel, prin alternarea tonurilor vocii putem contracara monotonia şi

direcţiona atenţia ascultătorului. Tonurile crescânde exprimă o doză de siguranţă, în timp ce inflexiunile

descrescânde punctează nesiguranţa.

Varierea volumului vocii este o altă tehnică pe care negociatorii trebuie să o înveţe să o

stăpânească deoarece, îi ajută să domine sau să fie dominați. Fiecare persoană poate face acest lucru

mai bine sau mai rău, în funcţie de volumul plămânilor, de capacitatea sa toracică, de calitatea

corzilor vocale, de modul în care îşi controlează respirația, de poziția corpului etc. Articularea este arta

de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele, maxilarul, dinții şi limba.

98

Dicţia depinde de articularea corectă şi completă a consoanelor și de enunțarea clară a vocalelor.

În situaţia în care un negociator care de regulă vorbeşte răspicat şi care dintr-o dată devine neclar în

anumite zone ale discursului său, lasă să se înțeleagă că ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-i

place ceea ce spune, ori pur şi simplu are ceva de ascuns.

Accentul se referă la pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt

sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Accentul deține un rol important în schimbarea înţelesului

cuvintelor şi inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte.

Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut), normală (în jur de

350 de silabe /minut) sau rapidă (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor pronunţate. Un bun

vorbitor trebuie să varieze viteza pronunţării cuvintelor în funcție de conţinutul şi importanţa generală a

mesajului.

Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile discursive ale

vorbitorului, cât şi despre stările lui afective. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi inconştient

realizate, dar şi intenţionate. Unii oameni doresc să atragă atenţia asupra a ceea ce spun ridicând tonul;

alţii o fac mai subtil, prin întreruperea comunicării, făcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor să le

sublinieze. Pauzele scurte divid ideile dintr-o frază, iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. Pauzele

prea lungi pot obosi audienţa, cele scurte şi bine plasate dau ascultătorului sentimentul de implicare

activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte de cuvintele sau ideile care merită subliniate, altele nu vizează

deloc interlocutorul ci necesitatea unui moment de meditaţie, de aducere aminte.

În lucrarea Pragmatica comunicării umane (1967), Watzlawick, Beavin şi Jackson au văzut

dezvoltarea unui calcul al comunicării umnae pe care l-a formulat într-o serie de axiome despre

implicările interpersonale ale conversaţiei:

Oamenii comunică întotdeauna. Comunicare a are loc şi atunci când nu este intenţională,

conştientă sau cu succes. Comunicarea poate fi digitală sau analogică.

Toate mesajele au funcţii de relatare (conţinut) şi comandă. Relatarea unui mesaj conduce

informaţia în timp ce comanda este o afirmaţie pentru definirea relaţiei.

În familii mesajele de comandă sunt considerate ca reguli (Jackson,1965) care pot fi deduse din

redundanţele observate în interacţiune. Noţiunea de reguli ale familiei a fost folosită de Jackson pentru

99

a descrie regularităţile şi nu reglementările. Regulile sau regularităţile operează pentru păstrarea

homeostaziei familiei.

Acești autori au sistematizat cele 5 tipuri de soluții logice, dar ineficiente găsite în practică:

1. Evitarea unui stimul fobogen

2. Obținerea acordului prin opoziție

3. Întărirea suspiciunilor prin autoapărare (cine se scuză, se acuză)

4. Obținerea unui rezultat spontan prin acțiuni voluntare

5. Căutarea unei soluții sigure, atunci când riscul este inevitabil

Roluri în comunicare

1. Obedientul (engl. Placater)

Cuvinte: „Tot ceea ce vrei tu este bine pentru mine. Eu sunt aici doar pentru a te face fericit.”

Postură: „Sunt neajutorat”- postura victimei

Cogniţii : „Mă simt un NIMIC. Fără tine sunt un om mort. Sunt fără valoare.”

Descriere: Vorbeşte foarte curtenitor, încercând să se facă plăcut de toţi; îşi cere

întotdeauna scuze; niciodată nu este în dezacord cu cineva, indiferent de persoană şi de

subiectul discuţiei. Este „omul care spune DA”, fiind incapabil de a face ceva pentru el însuşi;

întotdeauna trebuie să aprobe pe cineva.

100

Un ajutor fundamental pentru a juca bine acest rol este să crezi despre tine că într-adevăr nu ai nici o

valoare. Eşti norocos şi doar pentru faptul că ţi se permite să respiri. Încerci să le faci tuturor pe plac şi

să te simţi într-adevăr responsabil de tot ceea ce nu iese bine. În mod natural eşti de acord cu orice

critică ce ţi se aduce. Nu ai putea niciodată să ceri ceva pentru tine. În fond, cine eşti tu să întrebi? În

plus, dacă ai făcut ceva extraordinar, nu este meritul tău. S-a întâmplat. Fii cât mai martir şi mai

linguşitor posibil. Imaginează-te stând în genunchi, cerşind cu o mână, cu capul în sus şi o figură

rugătoare şi mulţumită. Vocea este slabă şi vei fi de acord cu toate, necontând ce crezi şi ce simţi tu.

2. Acuzatorul (engl. Blamer)

Cuvinte „Tu nu faci niciodată nimic cum trebuie. Ce e cu tine?”

Postură „EU sunt şeful aici!”- postura dominatorului

Cogniţii „Sunt singur şi nemulţumit.”

101

Descriere

Acuzatorul este persoana care caută nod în papură, un dictator, un şef care acţionează cu

superioritate şi pare să spună: Dacă n-aş fi eu, totul s-ar dărâma! Sentimental, dar cu o stare internă de

tensiune la nivelul musculaturii şi organelor. Vocea este stridentă, dură.

Acuzatorul presupune a fi cât mai tiranic, mai dur şi mai zgomotos. Loveşte-i pe toţi din orice

motiv. Imaginează-te arătând cu degetul acuzator şi strigând: Tu niciodată nu faci aşa! Întotdeauna faci

altfel! De ce întotdeauna? De ce niciodată? Nu aştepţi răspuns, nu ai timp pentru a asculta părerea

celorlalţi. Eşti mult mai interesat să te faci auzit decât să rezolvi cu adevărat o situaţie.

Respiră scurt şi repede sau vorbeşte până nu mai ai aer, ţinând muşchii gâtului tensionaţi.

Poziţia: o mână în şold, iar cealaltă întinsă în faţă, ţintind cu degetul acuzator, criticând tot ce e sub

soare…

Ca stare, nu conştientizezi foarte clar faptul că nu ai valoare prin tine însuţi. De aceea, dacă

găseşti pe cineva pe care să-l supui, te vei simţi cineva. Comportamentul obedient te face să te simţi

important, lucrativ şi puternic.

Poziţie specifică

102

3. Calculatul (engl. Computer)

Cuvinte „Dacă cineva ar observa cu atenţie, ar vedea cât de mult trudesc

pentru un rezultat extraordinar.”

Postură „Sunt calm, rece, stăpân pe mine.”- postura detaşatului

Cogniţii „Mă simt vulnerabil.”

Descriere

Calculatul este foarte corect, rezonabil şi nu lasă să se vadă nici o emoţie/sentiment.

Persoana pare calmă, rece şi stăpână pe sine. Poate fi asemănat cu un computer sau cu un dicţionar.

Corpul este uscăţiv, adesea rece şi detaşat de toate. Vocea este monotonă şi fără inflexiuni afective, iar

cuvintele sunt de multe ori abstracte. El foloseşte cele mai lungi cuvinte posibile, chiar dacă nu este

sigur de înţelesul lor. Cel puţin „sună‖ inteligent. După puţin timp nimeni nu-l mai ascultă.

Pentru a înţelege mai bine rolul, imaginează-ţi că ai coloana ca o tijă lungă de oţel, iar

gâtul este legat bine de ea cu 10 metri de sârmă. Încearcă să nu transmiţi nimic emoţional, nici măcar

prin cuvintele pe care le foloseşti. Încearcă să nu-ţi mişti mâinile aproape deloc. Vocea pare să se stingă

în mod natural, neavând nici un sentiment de la craniu în jos. Mintea este preocupată de gândul că nu e

bine să faci vreo mişcare şi că trebuie să foloseşti cele mai bune cuvinte. În plus, tu nu trebuie să faci

vreo greşeală. Partea dificilă a acestui pattern este că pare a fi un ideal pentru mulţi oameni. Foloseşte

cuvinte potrivite; nu-ţi arăta sentimentele. Nu reacţiona.

103

4. Evitantul (engl. Distracter)

Cuvinte Cuvintele n-au nici un sens sau sunt spuse despre lucruri care n-au

nici o legătură cu subiectul.

Postură „Sunt pe dinafară. Trebuie să plec” –postura evitantului

Cogniţii „Nimănui nu-i pasă. Locul meu nu este aici.”

Descriere

Tot ceea ce spune este irelevant în context. Această persoană nu poate să răspundă punctual.

Senzaţia interioară este de dezordine, de haos. Vocea poate fi bitonală, cu accentuare fără sens şi care

nu duce nicăieri.

Pentru a juca bine rolul, e bine să te gândeşti la un titirez asimetric ce are tendinţa să-şi modifice

direcţia în continuu. Eşti foarte de preocupat de mişcarea corpului, a gurii a mâinilor şi picioarelor.

104

Ignori orice întrebare a celorlalţi. Poţi reveni cu un răspuns la o întrebare pusă, însă într-un alt context,

când subiectul deja s-a schimbat. Hainele au multe scame, şireturile sunt desfăcute. Imaginează-ţi că

trupul tău vrea să o ia în mai multe direcţii simultan. Genunchii sunt apropiaţi, partea posterioară în

afară, umerii şi mâinile se mişcă în poziţii diferite.

Acest rol ar putea fi la prima vedere distractiv, dar după câteva minute de joc s-ar putea să simţi

o intensă singurătate şi lipsa vreunui scop.

Poziţie specifică

105

MODULUL III: Dezvoltare personală în context profesional

Managementul carierei este o combinaţie de

planificare structurată şi managementul active al opțiunilor proprii în ceea ce privește cariera

profesională. Rezultatul de gestionare a carierei cu succes ar trebui să includă împlinire personală,

echilibru muncă / viaţă, realizarea scopului şi siguranței financiare.

Cariera se referă la toate tipurile de locuri de muncă, de la semi-calificate, la calificare, şi semi-

profesionist la profesionist. Termenul de carieră a fost adesea limitat pentru a sugera un angajament de

muncă de lungă durată la o firmă comerciala, o formă unică de calificare, profesie sau de afaceri pentru

întreaga durată de viaţă de lucru al unei persoane. În ultimii ani, cu toate acestea, cariera și/a lărgit

sensul și se referă la toate acele schimbări sau modificări în ceea ce privește ocuparea unei personae,

precum și în planul pe care o anumită organizație îl poate avea pentru o persoană.

Există multe definiţii folosite de către cercetători interesați de gestionarea etapelor prin care o persoană

trece de/a lungul carierei. Sistemul de clasificare folosit cel mai adesea include:

1. Dezvoltarea de obiective generale şi obiective specifice,

2. Dezvoltarea unei strategii (în general duce la realizarea obiectivelor selectate),

3. Dezvoltarea mijloacelor specifice (politici, reguli, proceduri şi activităţi) pentru punerea în aplicare a

strategiei,

106

şi

4. Evaluarea sistematică a progresului spre realizarea obiectivelor selectate / posibilitatea de a

modifica strategia, dacă este necesar.

Obiectivele

”Vrei să-mi spui și mie te rog în ce parte să o iau ?”

”Asta depinde foarte mult de locul în care vrei să ajungi” a spus Pisica.

”Păi nu prea-mi pasă unde o să ajung”, zise Alice.

”Atunci n-are nici o importanță pe unde o iei”.

Lewis Caroll. Alice în Țara Minunilor

Suntem agasați zi de zi de cerința de a ne formula obiective clare și precise. Uneori ne dorim să

acționăm în derivă fără a avea totul planificat și socotit. Realitatea însă este aceea că fără ținte clar

defnite, ce pot fi urmărite și măsurate suntem ca și Alice în Țara Minunilor, ori nouă ne pasă unde

ajungem.

Obiectivele sunt conform Dicționarului Român Explicativ ‖Ceea ce urmează să fie realizat, construit‖.

Modelul "6 pasi spre succes" în formularea și urmărirea obiectivelor

– are la baza ideea că autodisciplina presupune abilitatea de a face acele lucruri ce trebuie

făcute când trebuie făcute, chiar daca ai său nu chef.

1. Din modelul "6 pasi" – primul pas este acela de a decide ce iți dorești, în termeni cât mai specifici ,

tendința fiind de a stabili obiective foarte largi, vagi,

Exemplu

Un obiectiv formulat de tipul "Vreau să fiu bogat / Vreau să fiu fericit" – Ce înseamnă a fi bogat său a

fi fericit pentru fiecare dintre noi ? Pentru unii poate însemna ca și- ar dori o casă în 5 ani, pentru alții

că și- ar dori un cont de 1 milion de euro în 3 luni.

107

2. Ca să eviți generalitățile și neasumarea, obiectivele trebuie scrise – ne ajută să le clarificăm și

uneori sporește mult asumarea lor – se întâmplă adesea să ne propune în minte diverse, dacă nu e scris

undeva uităm său nu ne angajăm să le și facem.

3 Urmează apoi desigur pasul 3 în care să ne stabilim termene – realiste , și dacă e un obiectiv mai

larg, e bine să stabilim și subobiective cu subtermenele lor de îndeplinire.

4. Din obiectivele stabilite se derivă mai apoi o listă cu acțiuni ce trebuie întreprinse pentru a atinge

acel obiectiv. În această etapă este bines ă ne gândm la tot ceea ce ne trece prin minte că ar fi necesăr ca

să putem atinge acel obiectiv, fără neapărat să avem în vedere și ordinea logică în care aceste acțiuni s-

ar înlănțui.

5 Acțiunile se organizează apoi într-un plan – a se vedea și discuțiile ulterioare despre ordine, priorități

și nevoia de a avea la fel un plan scris pentru a fi cât mai angajat în realizarea planului.

6. În ultimul pas trecem la acțiune și facem CEVA, ORICE, SUNTEM MEREU PE FAPTE ȘI

DEMARAM CEEA CE NE AM PROPUS.

REGULA IMPORTANTĂ :

ZI DE ZI TREBUIE SĂ FACEM UN PAS CAT DE MIC IN DIRECȚIA OBIECTIVULUI PROPUS –

NE ȚINE ÎN CONTACT CU ACESTA, NE DĂ SĂTISFACTȚI MICI DAR SIGURE!

Obiective SMART în domeniul profesional

Reamintim discuția vis a vis de obiective SMART din primul capitol. Reluăm acelați model

pentru a îl discuta în raport cu obiectivele formulate în plan profesional.

Specific – înseamnă că un obiectiv indică exact ceea ce se doreşte a se obţine.

Un obiectiv specific este foarte clar exprimat, nu lasă loc de îndoieli. Un obiectiv specific diferă în

primul rând de unul general. El vizează rezultate concrete, iar nu rezultate în general.

108

Ex: obiectiv general – "vreau să fiu un bun profesionist "

Ex: obiectiv specific – "vreau să devin specialist în furnizarea de cursuri de formare profesională în

următorii 2 ani".

Pentru a verifica dacă un obiectiv este sau nu Specific, utilizaţi întrebări precum:

- Cine?

- Ce?

- Când?

- Cum?

- Care este grupul ţintă?

Nu este însă obligatoriu ca un obiectiv să răspundă, în mod obligatoriu, la toate întrebările de

mai sus în acelaşi timp.

Măsurabil – înseamnă că un obiectiv poate fi cuantificat, fie cantitativ, fie calitativ.

Un obiectiv măsurabil este cel care permite stabilirea cu exactitate a faptului că a fost atins ori nu sau în

ce măsură a fost atins. De asemenea, un obiectiv măsurabil permite monitorizarea progresului atingerii

lui.

Ex: obiectiv general – " "vreau să fiu un bun profesionist ""

Ex: obiectiv specific – " vreau să pot furniza cel puțin 20 de sesiuni de formare profesională în 12 luni

cu calificativ bine și foarte bine".

Se poate vedea, în exemplul de mai sus, că, prin compararea situaţiei de la un moment dat cu

obiectivul, se poate măsura dacă a fost atins ori nu sau în ce măsură a fost atins (Ex: 50%, dacă după 12

luni realizez doar 10 sesiuni).

Pentru a verifica dacă un obiectiv este sau nu Măsurabil, utilizaţi întrebări precum:

- Cât de mult(ă)?

- Cât de mulţi(e)?

109

Abordabil/de Atins/reAlizabil – înseamnă că un obiectiv poate fi într-adevăr atins.

În acest sens, trebuie luate în considerare mai multe aspecte:

- prin definirea obiectivului nu se propune realizarea a ceva imposibil de atins în condiţiile date (Ex: nu

se poate realiza o autostradă într-o săptămână şi nici peste un ocean, daca adâncimea apei în unele

locuri este de câţiva km.);

- obiectivul în cauză poate fi atins în condiţiile date, de către cel care îl formulează. În acest sens,

trebuie ţinut cont de resursele existente, capacitatea voastra, timpul disponibil necesar.

În mod ideal, obiectivele trebuie să nu depindă de acţiunile unei alte entităţi decât cea care are

responsabilitatea realizării lor.

Ex: obiectiv de atins/realizabil – " vreau să pot furniza cel puțin 2 de sesiuni de formare profesională în

6 luni cu calificativ bine și foarte bine ".

Ex: obiectiv nerealizabil: " vreau să pot furniza 12 de sesiuni de formare profesională în 6 luni cu durată

medie de 1 lună.

Relevant – înseamnă că realizarea obiectivului contribuie la impactul vizat de situație.

Realizarea unui obiectiv trebuie să contribuie în mod nemijlocit la atingerea unui obiectiv mai mare,

mai general. În acest sens, el trebuie să vizeze un anumit impact- când vine vorba de carieră noi avem

în vedere evoluția profesională.

Încadrat în Timp – înseamnă că obiectivul conţine şi data până la care este prevăzut a se realiza.

Legat de un obiectiv încadrat în Timp, ştim cât ar trebui ca acesta să se realizeze.

Pentru a verifica dacă un obiectiv este sau nu încadrat în Timp, utilizaţi întrebări precum:

- Când?

- Până când? - În ce perioadă?

Vocație și personalitate

110

Pe baza analizei factoriale a inventarelor de interese vocaţionale, Holland (1959) a formulat o

teorie a tipurilor de personalitate vocaţională şi corespondenţei acestora cu mediul de lucru. Teoria

descrie şi organizează experienţele vocaţionale relevante ale unui individ, în concordanţă cu manierele

de acţiune socială, grupate în 6 tipuri de personalitate, cărora le-a atribuit denumiri ce reflectă

orientarea lor principală: realistic, investigativ, artistic, social, întreprinzător şi convenţional (engl.

RIASEC).

Fiecare tip de cele şase este descris la modul ideal de câte o constelaţie de trăsături de

personalitate şi abilităţi sumarizate după cum urmează (Savickas, 2007, pp.6-7):

Realist (R) – ul este cel caracterizat de interese a căror loc de desfăşurare este preponderent în

exterior, preferă să lucreze cu animalele şi cu maşini, le face plăcere rolul de executant, demonstrează

abilităţi fizice şi admiră modele de rol de atleţi şi aventurieri. Ei pot fi adesea auziţi spunând : „Doar fă-

o!‖.

Investigativ (I) – ul este tipul caracterizat de interese ştiinţifice, cel care preferă să lucreze cu

idei, îi face plăcere rolul de gânditor, demonstrează comeptenţe intelectuale şi admiră modele de rol

precum oameni de ştiinţă, inventatori şi detectivi. Ei pot fi adesea auziţi spunând : „Hai să explorăm !‖.

Artistic (A) – ul este tipul caracterizat de interese literare , muzical artistice, preferă să lucreze

cu sentimentele, îi face plăcere rolul de creator, demonstrează competenţe estetice şi admiră modele de

rol precum artiştii, compozitorii, scriitorii şi interpreţii. Adesea ei pot fi auziţi spunând „Haide să îl- o

creăm !‖.

Social (S) – ul este tipul caracterizat de interese sociale, preferă să lucreze cu oamenii, le face

plăcere rolul de întrajutorare, fac dovada unor competenţe de comunicare şi admiră modele de rol ale

profesorilor şi lucrătorilor sociali. Ei sunt adesea auziţi spunând „Haide să discutăm despre aceasta!‖.

Întrepinzător (E) – ul este tipul caracterizat de interese manageriale şi de vânzare, preferă să

lucreze cu opinii,le face plăcere rolul de conducător, fac dovada unor competenţe de persuasiune şi

admiră modele de rol din categoria oficialilor publici, preşedinţilor de corporaţie. Ei sunt adesea auziţi

spunând: „Fă-o să se întâmple!‖.

Convenţional (C) – ul este tipul caracterizat de interese clerice şi de business, preferă să

lucreze cu rolul de membru, fac dovada unor competenţe de organizare şi admiră modele de rol de

oameni de echipă, altruiştii şi istoricii. Ei sunt adesea auziţi spunând: „Dumnezeu este în detalii!‖.

111

Direcţia vocaţională rămâne cu atât mai mult de interes în contextul actual în care potrivirea

dintre interesele individului şi nevoile pieţii se face din ce în ce mai greu, în care piaţa suferă de lipsa

de specialişti sau de exodul acestora spre pieţe de muncă în care cred ei că ar putea mai uşor să

realizeze această potrivire.

Mediile de lucru

Una din cele mai importante contribuţii a teoriei lui Holland a fost utilizarea tipurilor şi

termenilor corespunzători, pentru caracterizarea a şase medii de lucru ce corespund fiecăruia din cele

şase tipuri de personalitate RIASEC. Experienţe cum ar fi istoria personală în muncă, nivelul

educaţional sau ocupaţia în timpul liber, pot fi de asemenea codate în unul din cele 6 tipuri. Motivaţia e

că „cine se aseamănă se adună‖, aşa că indivizi de acelaşi tip tind să se adune într-un anumit mediu de

lucru.

Holland şi colegii săi au formulat şase prototipuri de medii de lucru, sau nişe ecologice, care

corespund fiecărui tip de personalitate. El a folosit această abordare taxonomică pentru a construi un

sistem de clasificare profesională, precum şi pentru a clasifica alte modele comportamentale, cum ar fi

programele universitare sau activităţile de petrecere a timpului liber. Cercetătorii sunt capabili acum „să

scrie‖ un model comportamental identificând cele mai frecvente tipuri de personalitate care apar şi care

îl populează. De exemplu, tehnica evaluării mediului (Astin &Holland, 1956) aplică această procedură

atribuind tipurile RIASEC colegiilor sau universităţilor. Cercetătorii pot atribui un astfel de tip unei

universităţi, calculând proporţia profesorilor şi studenţilor din campus care intră în fiecare din cele 6

tipuri RIASEC. De exemplu, predau la o universitate care are un mare numar de profesori şi studenţi

ocupaţi cu domeniul educaţional, sociologie şi criminologie, aşa încât îl caracterizez ca un mediu de

lucru social. În schimb, universitatea are puţini profesori şi studenţi preocupaţi de tehnologie şi nici

unul de agricultură sau inginerie, aşa încât puţin seamănă cu un mediu de lucru realist.

112

Conţinutul şi procesul alegerii ocupaţionale

Consilierii care sunt sensibili la variaţiile disponibilităţii clienţilor de a face alegeri ocupaţionale,

apreciază distincţia pe care Crite (1974) a făcut-o între conţinutul alegerii ocupaţionale şi procesul

luării deciziei vocaţionale. Conţinutul se referă la ocupaţia la care ar trebui să se înscrie clientul şi

atunci să se concentreze pe abilităţile şi interesele clientului sau pe asemănări. Se pune întrebarea „ Ce

ocupaţie a ales acest client?‖

Procesul se referă la cum a ajuns clientul la o alegere ocupaţională şi astfel se concentrează pe

problemele decizionale şi de dezvoltare ale clientului. Întrebarea care se pune este „Cum a făcut

clientul această alegere ocupaţională?‖. Crites foloseşte analogia cu o linie de asamblare pentru a

descrie această distincţie între alegerea ocupaţională şi procesul luării deciziei vocaţionale. El a

comparat alegerea profesională cu un produs şi luarea deciziei vocaţionale cu activităţile de producţie.

Pentru a utiliza mai eficient modelul compatibilităţii şi metodele sale orientate spre conţinut,

consilierii experimentaţi privesc alegerea ocupaţională ca pe un proces care se dezvoltă în timp, şi nu ca

pe un eveniment. De obicei, ei conceptualizează luarea deciziilor educaţionale şi vocaţionale ca pe un

proces adaptativ prin care indivizii răspund expectanţelor sociale (numite sarcini de dezvoltare) pentru

a alege o ocupaţie în care să poată îndeplini atât cerinţele postului, cât şi propriile nevoi. Originea

procesului de alegere se află în adolescenţa timpurie, când indivizii întâlnesc sarcini de dezvoltare

vocaţională şi aşteptări sociale care îi orientează spre câmpul muncii şi îi pregătesc să intre în el. Pe

măsură ce adolescenţii devin mai orientaţi în ceea ce priveşte importanţa muncii asupra vieţii lor

viitoare, ei descoperă rolul muncii fiind din ce in ce mai proeminent. Această accentuare a rolului

muncii produce o „pregătire de bază‖ pentru procesul de luare a deciziei vocaţionale. Printre adulţi,

disponibilitatea de a lua noi decizii ocupaţionale şi schimbări de carieră reapare în mod repetat pe

parcursul vieţii, pe măsură ce indivizii iau în considerare noi oportunităţi, indiferent dacă mişcarea se

produce datorită unui impuls personal sau a unuia datorat angajatorului.

Indiferent de vârsta unei persoane, modelul procesului de alegere ocupaţională rămâne în esenţă

acelaşi. Procesul decizional începe atunci când un individ devine conştient de nevoia de a se adapta la o

schimbare de carieră iminentă sau intermediară prin luarea unei decizii ocupaţionale. Schimbările de

carieră sunt considerate evolutive dacă sunt predictibile – cum ar fi absolvirea unei şcoli- şi

traumatizante dacă sunt imprevizibile –cum ar fi închiderea bruscă a unei organizaţii. Chiar dacă

113

indivizii prevăd sau nu schimbarea carierei, circumstanţele necesită ca individul să se adapteze

tranziţiei printr-o alegere profesională.

Etape ale procesului decizional

Luarea unei decizii ocupaţionale necesită ca individul să caute modalităţi de a aduce în echilibru

nevoile psihologice şi oportunităţile sociale. Pentru a echilibra mijloace interne şi căi externe, individul

trebuie mai întâi să rezolve probleme prihosociale care de obicei sunt necunoscute, adesea prost definite

şi întotdeauna complexe. Psihologii vocaţionali se referă la această activitate de rezolvare de probleme,

care la timpul cuvenit conduce la alegerea ocupaţională, ca la un proces decizional. Problemele

psihosociale întâlnite ca parte a procesului decizional pot fi conceptualizate ca o secvenţă de dezvoltare

a problemelor şi activităţilor ce reapar pe parcursul vieţii de fiecare dată când individul se confruntă cu

o tranziţie în carieră şi cu nevoia de a face o altă alegere ocupaţională.

Prima etapă în procesul decizional, orientarea, începe cu conştientizarea nevoii de a face o

alegere profesională în viitorul imediat sau apropiat. Această nevoie poate răsări din insatisfacţiile

cumulate sau conştientizarea unor noi oportunităţi ocupaţionale sau ameninţări la nivelul postului

curent. Dezvoltarea abilităţilor, intereselor şi valorilor continuă pe tot parcursul vieţii, cu anumite

perioade de accelerare, determinate de circumstanţe şi oportunităţi externe, cum ar fi sarcinile de

dezvoltare, tranziţiile în carieră şi traumele de la locul de muncă. În plus faţă de gradul de

conştientizare de a face în cele din urmă o alegere educaţională sau vocaţională, orientarea mai include

două aspecte. Gradul de conştientizare ar trebui să determine indivizii să se familiarizeze cu calendarul

şi sarcinile diferitelor momente ale alegerii, întâlnite în viitorul imediat, apropiat sau îndepărtat. Mai

mult decât atât, după ce au luat cunoştinţă şi s-au familiarizat cu alegerile ce trebuie făcute, indivizii ar

trebui să se racordeze ei înşişi la aceste alegeri, devenind implicaţi activ în procesul de luare a

deciziilor, începând cu explorarea posibilităţilor viitoare.

Orientarea ar trebui sa fie urmată de explorare, care permite individului să facă alegeri

ocupaţionale potrivite bazate pe autocunoaştere şi informare ocupaţională. Această fază a explorării are

două sarcini de dezvoltare. Prima implică o largă explorare a sinelui şi a ocupaţiilor prin care individul

114

învaţă despre propriile valori privind munca, abilităţile ocupaţionale şi interesele vocaţionale, precum şi

despre domeniile profesionale viabile. Sarcina de dezvoltare asociată cu primul aspect al explorării este

cristalizarea preferinţelor vocaţionale pentru un grup ocupaţional. Grupul ocupaţional reprezintă un set

de ocupaţii similare în acelaşi domeniu de interes şi la acelaşi nivel al abilităţilor. De exemplu, testul

cunoaşterii grupurilor ocupaţionale preferate (KPOG) identifică 20 de grupuri ocupaţionale distincte pe

care un individ le-ar putea prefera. Pentru a clarifica constructul de grup ocupaţional, exemplificăm

două tipuri de grupuri sociale care diferă la nivelul abilităţilor. Grupul serviciilor sociale include

ocupaţiile de consilier orientare profesională, consilier marital, psiholog şcolar, profesor şcoală şi

lucrător sau asistent social. Grupul serviciilor personale include ocupaţii precum cosmetician, sanitari,

recepţionist, ospătar, hostess. Testul selectează unul din cele 20 de grupuri ocupaţionale şi apoi măsoară

informaţiile pe care individul le deţine depre grupul ocupaţional pe care l-a preferat. Este o evaluare

utilă, deoarece oferă o predicţie asupra realismului şi stabilităţii eventualei alegeri ocupaţionale a

individului.

Desigur, ca parte a unei explorări pe orizontală, un individ poate extinde grupul ocupaţional pe

care îl preferă, pentru a cuprinde ocupaţii din grupul învecinat, dar în cele din urmă, el trebuie să se

concentreze pe un grup mic de ocupaţii similare pentru ca explorarea să fie relevantă. Sarcina de

dezvoltare asociată acestui al doilea aspect al explorării este de a specifica o alegere ocupaţională.

Individul ar trebui să identifice şi să exploreze în profunzime câteva alternative ocupaţionale, printr-o

explorare avansată. Aceasta înseamnă să devină destul de familiarizat cu cerinţele, procedurile şi

beneficiile unor ocupaţii specifice. În timp ce explorarea pe orizonală extinde orizontul, cea în

profunzime îl îngustează. Rezultatul unei explorări în profunzime ar trebui să fie dorinţa de a specifica

o alegere ocupaţională şi angajarea în implementarea acelei alegeri.

După etapele de orientare şi explorare, cea de-a treia etapă în dezvoltarea unei alegeri

profesionale implică implementarea alegerii menţionate, prin iniţierea formării pentru ea sau obţinerea

unei poziţii prin care să se obţină experienţă în domeniul ales. La început, alegerea specificată poate fi

încercată. Trainingul iniţial poate confirma sau infirma oportunitatea şi viabilitatea alegerii încercate.

Chiar după ce pregătirea s-a încheiat, o poziţie de probă în ocupaţia aleasă poate determina persoana să-

şi reconsidere alegerea. De exemplu, în cazul şcolilor medicale, studenţii pot să-şi susţină opţiunea atâta

timp cât pregătirea e teoretică. Odată cu efectuarea practicii în clinica de spital, câţiva dintre ei vor

115

deveni conştienţi de nevoia unei alegeri profesionale diferite. Practica le arată că această ocupaţie nu li

se potriveşte. Acum ei trebuie să reia procesul, trecând din nou prin etapele de orientare, explorare şi

implementare .

În timp util, alegerile provizorii şi poziţiile de probă ale fazei de implementare în dezvoltarea

unei alegeri profesionale clarifică situaţia, astfel încât individul este pregătit pentru a se stabiliza într-o

anumită ocupaţie şi un anumit post la un angajator. Astfel, stabilizarea este cea de-a patra şi ultima

etapă în dezvoltarea alegerii ocupaţionale. Pe măsură ce se stabilizează pe o poziţie, precum şi pe

măsura consolidării şi avansării în acea poziţie, individul experimentează o perioadă în istoria muncii

sale pe parcursul căreia noi alegeri ocupaţionale nu mai sunt necesare. Totuşi, pentru cele mai multe

persoane, conştientizarea nevoii de a face noi alegeri ocupaţionale va apare curând la orizont datorită

noilor oportunităţi profesionale sau ameninţărilor din câmpul muncii.

Cei mai mulţi indivizi fac mai multe alegeri ocupaţionale importante pe parcursul vieţii lor

active. De fiecare dată când fac o astfel de alegere, reiau ciclul procesului, trecând prin etapele de

orientare, explorare, implementare şi stabilizare. Un procent mic de persoane trec prin acest ciclu o

singură dată deoarece după ce se stabilesc pe un post, rămân pe acea poziţie pentru restul vieţii lor

active. Cu cât economia e mai puţin stabilă, cu atât o persoană e posibil să se confrunte cu necesitatea

de a face o alegere ocupaţională. Nu e neobişnuit pentru indivizi, în condiţiile economiei mondiale

actuale, să facă mai multe alegeri ocupaţionale pe parcursul vieţii, reluând de fiecare dată procesul

luării deciziei vocaţionale.

Deşi tautologic, trebuie notat faptul că termenul de „alegere ocupaţională‖ se referă la a alege o

ocupaţie. De exemplu, un individ face o nouă astfel de alegere când trece de la ocupaţia de profesor la

cea de contabil. Totuşi cercetătorii de obicei includ în registrul larg al alegerii ocupaţionale alte tipuri

de alegeri care nu implică o schimbare a ocupaţiei. De exemplu, o persoană poate alege alege un nou

loc de muncă în cadrul aceleeaşi ocupaţii, cum ar fi transferul de pe un post de profesor de gimnaziu, pe

unul de profesor de liceu. Ori, un individ poate schimba organizaţiile, dar să ajungă pe un post similar

(în cazul exemplului de mai sus, mutând-se la altă şcoală). Aceasta este de fapt o schimbare

organizaţională, şi nu una ocupaţională. Fiecare schimbare a poziţiei - indiferent ca este vorba de post,

116

organizaţie sau ocupaţie – implică luarea unei decizii şi alegerea. Pentru a încheia, menţionăm că

indivizii nu fac schimbări de carieră. O carieră reprezintă o secvenţă completă de poziţii educaţionale şi

vocaţionale pe care un individ le ocupă pe parcursul vieţii. Fiecare persoană are numai o carieră,

indiferent de numărul de poziţii pe care le ocupă din copilărie până la pensionare.

Planul de carieră şi rolul acestuia în dezvoltarea profesională

Termenul de carieră este asociat cu ideea de mişcare ascendentă sau de avansare a unei

persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu scopul de a obţine mai mulţi bani, mai multă

responsabilitate sau de a dobândi mai mult prestigiu şi mai multă putere.

„Succesiunea statutelor şi rolurilor ocupate de o persoană în cursul vieţii sale‖ este definiţia dată de

Dicţionarul de psihologie pentru termenul de carieră.

Cariera este influenţată de un spectru larg de factori: nevoi personale, context social şi

economic, interese, alte preocupări ale vieţii adulte etc. Stadiile vârstelor constituie un element

generator pentru descrierea etapelor carierei.

Stadiul carierei Vârsta Aspecte ale carierei

Explorarea 15-22 ani Identificarea intereselor şi alegerea carierei; obţinerea

educaţiei care să permită exercitarea acesteia;

Cariera timpurie

(încercarea) 22-30 ani

Obţinerea primului post şi adaptarea la cerinţele acestuia şi

ale supervizorilor;

Cariera timpurie

(stabilizarea) 30-38 ani

Transferări şi promovări; Alegerea nivelului implicării;

adâncirea perspectivei asupra ocupaţiei şi organizaţiei;

Cariera medie

(dezvoltarea) 38-45 ani

Stabilirea identităţii profesionale; Alegerea între căile de

carieră diferite – tehnic versus managerial etc.

Cariera medie

(menţinerea) 45-55 ani

Oferirea de contribuţii independente organizaţiei; Atragerea

mai multor responsabilităţi;

Cariera târzie

(platoul) 55-62 ani

Dezvoltarea subordonaţilor;

Contribuţii active la direcţia de dezvoltare a organizaţiei;

Confruntări cu ameninţarea poziţiei de către cei tineri, mai

agresivi;

Cariera târzie

(declinul) 62-70 ani

Planificarea retragerii (pensionării);

Confruntarea cu reducerea responsabilităţilor şi diminuarea

puterii;

Dezvoltarea unui succesor;

Tabel - Corelaţia dintre stadiile carierei şi stadialitatea vârstelor (adaptare după Steers)

117

În special, în primele stadii ale carierei, în agitaţia de dinainte de absolvire este foarte tentant de

acceptat prima ofertă de loc de muncă fără a avea în vedere implicaţiile pe termen lung. Dar un accept

fără o atentă analiză poate avea ca efect blocajul într-o carieră nepotrivită. De aceea, este esenţială

crearea unui astfel de plan, cât mai timpuriu.

Conţinutul planului de carieră. Etape de elaborare

Un inteligent plan de carieră urmăreşte stabilirea: unei ţinte, a unui scop, a unei destinaţii.

În elaborarea Planului de carieră1 se urmăreşte parcurgerea succesivă a etapelor de

autocunoaştere, analiză SWOT, principii directoare, deprinderi spre eficienţă, misiune personală,

fixare a obiectivelor cu stabilirea unor planuri de acţiune strategice, roluri, status-uri etc. şi

transpunerea lor în practică, în domeniile urmărite.

a. Autocunoaşterea

Freud considera că a te autocunoaşte, a fi complet onest cu tine însuţi constituie un efort uman

deosebit deoarece această onestitate cu sine reclamă căutarea, descoperirea şi acceptarea de informaţie

despre sine şi dorinţa de autoperfecţionare. Aprecierea corectă a capacităţilor individuale permite un

pronostic, favorabil sau nu, referitor la reuşita profesională şi la succesul iniţiativelor profesionale.

Specialiştii recomandă ca evaluarea obiectivă a abilităţilor şi potenţialităţilor să se realizeze „mai ales‖

sau „şi cu‖ ajutorul testelor psihologice. Autocunoaşterea şi aşteptările se dezvoltă odată cu vârsta şi cu

experienţele prin care trece individul uman. Aşteptările pe care tinerii le au faţă de primul loc de muncă

1 Armstrong Michael, în lucrarea sa Managementul resurselor umane - Manual de practică, prezintă etapele de pregătire a

unui plan de dezvoltare personală, aşa cum se regăsesc în practică, la BP Chemicals:

1. Evaluarea poziţiei actuale.

2. Stabilirea obiectivelor.

3. Planificarea acţiunilor.

4. Aplicarea în practică.

Aceste etape ale planificării corespund celor propuse de Gannon (1995):

1. Analiza situaţiei actuale şi a necesităţilor de dezvoltare.

2. Stabilirea unor obiective generale, grupate în rubrici precum îmbunătăţirea performanţei în postul actual,

perfecţionarea sau dobândirea unor aptitudini, extinderea cunoştinţelor relevante, dezvoltarea unor arii de

competenţă specificate, deplasarea pe orizontală sau pe verticală în cadrul organizaţiei, pregătirea pentru

eventualele schimbări în rolul îndeplinit în prezent de angajat.

3. Întocmirea planului de acţiune.

118

variază în funcţie de motivaţiile profesionale ale acestora, care devin în prezent din ce în ce mai

concentrate în jurul nevoii de statut şi de securitate financiară.

Înainte de a începe redactarea planului de carieră, trebuie să ştim cine suntem şi unde vrem să

ajungem. Trebuie să ne gândim la stilul nostru de viaţă actual şi la viaţa pe care ne-o dorim, la ce ne

place şi la ce evităm, la ce ne pasionează, la punctele forte, dar şi la cele slabe.

Trebuie să analizăm experienţa noastră profesională, studiile, inteligenţa emoţională, inteligenţa

generală sau specifică, aptitudinile pe care le-am dezvoltat, cunoştinţele tehnice şi caracteristicile

personale. Trebuie să ne gândim la personalitatea noastră: suntem o fire introvertită sau extravertită?,

ne place să planificăm sau să acţionăm?, ne place rutina sau schimbarea?, vrem să lucrăm la birou sau

pe teren? Preferăm să muncim singuri sau în echipă?

Evaluarea favorizează cunoaşterea punctelor tari şi a limitărilor, recunoaşterea vulnerabilităţilor,

permite identificarea potenţialului de dezvoltare şi oferă posibilitatea descoperirii aptitudinilor native.

Toate aceste beneficii pregătesc individul uman pentru trecerea de la pregătirea şcolară către viaţa

activă, munca în echipă, dependenţa şi independenţa fiecăruia dintre noi. Trebuie să aflăm „cine

suntem‖, „ce nu putem‖ şi, mai ales, „CE PUTEM‖ începând cu un personal SWOT.

b. Analiza SWOT

Un instrument des utilizat în procesele de planificare strategică poate fi folosit şi în planificarea

carierei. Analiza SWOT (Strengths - Weaknesses - Opportunities - Threats) se axează pe realitatea

internă şi externă, examinând părţile tari şi slabe în cadrul mediului intern, precum şi oportunităţile şi

temerile legate de mediul extern.

În opinia practicienilor din sfera managementului resurselor umane, structura unei analize

SWOT pentru un individ poate fi prezentată astfel:

119

Intern

Părţi tari (aspecte pozitive interioare care pot fi

controlate şi pe care le putem folosi în planificarea

carierei)

Părţi slabe (aspecte negative interioare, controlate,

pe care avem intenţia de a le îmbunătăţi)

- experienţa profesională;

- educaţia, cumulând-o pe cea academică şi pe

aceea dobândită "on-the-job" şi prin programe de

training;

- cunoştinţe solide în domeniul în care activăm;

- aşa-numitele abilităţi transferabile (comunicare,

lucrul în echipă, leadership etc.)

- caracteristici personale (etica profesională, auto-

disciplina, rezistenţa la stres, lucrul în condiţii de

presiune, creativitate, optimism, energie);

- contactele personale / reţeaua de prieteni-

cunoştinţe;

- implicarea sau interacţiunea cu diverse grupuri

sau asociaţii profesionale.

- lipsa experienţei profesionale;

- lipsa educaţiei academice, orientată greşit în

momentul alegerii sau lipsa educaţiei specifice

domeniului de activitate;

- lipsa obiectivelor personale, a autocunoaşterii;

- abilităţi personale scăzute (leadership, inter-

relaţionare, comunicare, lucrul în echipă);

- abilităţi scăzute de "vânare" de posturi sau locuri

de muncă;

- caracteristici personale negative (nivel scăzut al

eticii profesionale, lipsa disciplinei, a motivaţiei,

indecizie, timiditate, emotivitate).

Extern

Oportunităţi (condiţii externe pozitive,

necontrolabile, dar pe care le putem folosi în

propriul avantaj)

Temeri (condiţii externe negative, necontrolabile,

dar al căror efect îl putem prevedea/evita)

- tendinţe pozitive în domeniu, ce vor duce la

crearea de noi locuri de muncă sau posturi (creştere

la nivel local/regional/naţional, globalizare, progres

tehnologic);

- oportunităţi ce pot fi create prin creşterea

nivelului educaţiei;

- domeniul în care lucrăm are o dinamică avansată

ce necesită în mod special abilităţi şi cunoştinţe

similare cu ale noastre;

- schimbări geo-politice, polarizări economice;

- extinderea / creşterea calitativă a reţelei inter-

personale din care facem parte.

- tendinţe negative în domeniu, ce vor duce la

diminuarea locurilor de muncă;

- concurenţa absolvenţilor/colegilor de facultate;

- concurenţi cu experienţă, abilităţi şi cunoştinţe

superioare;

- concurenţi cu abilitaţi de prezentare la interviuri

superioare;

- concurenţi cu CV-uri mai ample şi impresionante;

- obstacole întâlnite de-a lungul carierei (lipsa

oportunităţilor, a educaţiei potrivite, chiar a şansei);

- posibilităţi reduse de avansare în domeniu,

concurenţa fiind acerbă;

Finalizăm prin faza de ordonare (ranking) după priorităţi şi importanţă a itemurilor de pe fiecare

listă, pentru a fi construit astfel profilul SWOT al individului uman.

Aplicată numai sporadic imediat după 1970, se constată la ora actuală că analiza SWOT a devenit un

instrument managerial foarte frecvent folosit. Analiza SWOT se dovedeşte a fi un instrument util în

dezvoltarea şi confirmarea obiectivelor strategice. Analiza SWOT este un cadru instrumental în

managementul bazat pe valori, servind, la începuturile aplicării ei, pentru formularea strategiei unei

organizaţii, fiind aplicabilă nu doar marilor companii economice, dar şi întreprinderilor mici şi mijlocii,

120

şi ulterior, chiar şi „CV‖-ului personal, permiţând găsirea căii corecte pentru atingerea unui obiectiv în

carieră.

c. Principiile directoare

Se recomandă construirea unui plan de carieră care să pornească de la o serie de principii directoare

care vor fundamenta criterii, standarde, indicatori şi proceduri specifice.

d. Deprinderi spre eficienţă

Eficienţa profesională a fiecăruia din noi se sprijină atât pe competenţe profesionale cât şi pe

aptitudinile fiecăruia de a comunica eficient cu ceilalţi. Eficienţa activităţii desfăşurate se apreciază în

funcţie de indicatorii specifici fiecărui domeniu sau post ocupat ori vizat.

e. Misiunea personală

Misiunea reprezintă tocmai rolul şi scopul final al unui individ sau al organizaţiei în raport cu sistemul

din care face parte. Misiunea este în strânsă relaţie cu identitatea individului, respectiv identitatea

organizaţională.

Pentru definirea misiunii personale este foarte importantă raportarea la sistemul sau sistemele de

apartenenţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru o organizaţie. Dacă o organizaţie se va raporta la

mediul de afaceri, acţionari, salariaţi, opinie publică etc., misiunea personală se va putea raporta la

familie, organizaţie, grupurile sociale, chiar la societate în general.

Misiunea profesională personală reprezintă viziunea asupra a ceea ce individul uman va face, personal.

În procesul definirii misiunii profesionale personale:

► se urmăresc activităţile pe care le va întreprinde individul şi orientările de bază în mediul

profesional;

► se doreşte a răspunde cât mai pertinent la trei întrebări: Cine este individul uman? Ce face

el? Încotro se îndreaptă?

Se recomandă ca o "declaraţie de misiune" (mission statement):

► să reflecte valorile şi credinţele de bază (core values and beliefs);

► să exprime competenţa şi abilitatea de bază (ce anume, ca abilitate personală, face individul

uman o persoană unică);

► să identifice ―clienţii‖ – acei oameni pe care îi va „servi‖;

► să definească serviciul de bază (ce anume este oferit şi promovat) care poate fi – în acest caz

- propria imagine (personal brand) cu tot ce ţine de aceasta.

121

f. Fixarea obiectivelor

Obiectivele, ţelurile pe care trebuie să le realizeze de-a lungul unei perioade de timp

organizaţiile, angajaţii individuali sau doar indivizii umani, pot fi exprimate sub formă de2:

► obiective sau ţinte de plan – rezultate cuantificabile care urmează a fi realizate şi, care pot fi

măsurate în termeni cum ar fi: valoarea aptitudinilor şi abilităţilor, volumul vânzărilor, nivelurile de

prestaţie a serviciului, reducerea costurilor, reducerea procentului de rebuturi etc., în funcţie de entitatea

care îşi propune aceste ţeluri;

► sarcini/lucrări/proiecte – de finalizat până la un termen dinainte fixat, pentru a se realiza şi

analiza rezultatele definite.

În ceea ce priveşte problematica obiectivelor personale, acestea pot lua forma obiectivelor de

dezvoltare sau învăţare. Ele se referă la ceea ce ar trebui să facă o persoană pentru a-şi perfecţiona

bagajul de cunoştinţe şi aptitudini, pentru a-şi spori potenţialul şi a-şi îmbunătăţi performanţa în

domeniile specificate.

La stabilirea obiectivului/-velor trebuie avute în vedere următoarele:

- Valorile personale: principiile sau aspectele personale importante;

- Scopul personal principal: acel lucru care ne împlineşte în momentul realizării lui;

- Pasiunea pentru un anumit domeniu;

- Interesul sau nevoia de pe piaţă pentru profesia sau activitatea aleasă;

- Codificarea genetică: talentele ce atrag în urma dezvoltării lor, recunoaşterea de „a fi făcut‖ pentru aşa

ceva;

Rolul obiectivelor este acela de a produce schimbare. Ele trebuie să acopere toate aspectele

importante ale muncii (domeniile principale de rezultat) şi nu să se concentreze doar pe un singur

domeniu, în detrimentul celorlalte.

Planul de CARIERĂ trebuie să fie un instrument de lucru permanent perfectibil pe care să nu-l

considerăm specific doar începutului nostru de drum în profesie, dar de asemenea să nu îl agățăm ca pe

un deziderat fix pe care dacă nu l-am atins în termenii inițial propuși înseamnă că am eșuat.