manual arheologie rom

5/11/2018 Manual Arheologie Rom - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/manual-arheologie-rom 1/46

Introducere în arheologia universală

2

INTRODUCERE ÎN

ARHEOLOGIA GENERALĂ



Capitolul I. Introducere

3

CAPITOLUL I

Introducere în arheologie

Arheologia a fost considerată, de-a lungul timpului, un subiect romantic. Dar, defapt, arheologia modernă este o disciplină știinţifică riguroasă și exigentă. Utilizămtermenul disciplină deoarece arheologia constă dintr-o gamă largă de metodeși tehnici știinţifice pentru studierea trecutului, folosite cu atenţie și într-un moddisciplinat.

Mulţi oameni au confundat arheologii cu căutătorii de comori, asociindu-ipe aceștia cu eroii romantici. Arheologii sunt prezentaţi ca eroi distraţi, atât deabsorbiţi de detaliile vieţii trecute, încât sunt prea puţin influenţaţi de presiunile șifrustr ările vieţii moderne. Există convingerea că arheologia deschide por ţi spre olume a romantismului. Chiar și astăzi, mulţi oameni cred că arheologii î și petrec viaţa

rezolvând marile mistere și găsind civilizaţii dispărute, afirmaţii în parte adevărate.Cercetătorul trecutului îmbină propria pasiune cu necesitatea studiului obiectiv,de multe ori cele două noţiuni confundându-se. Oricum, puţini arheologi au șansadescoperirii unei civilizaţii dispărute și uitate, majoritatea mulţumindu-se să sape oviaţă întreagă găsind doar ceramică sau unelte de piatr ă, os, corn, plastică măruntă,urme de case și urme consistente, complexe cu importanţă deosebită. Cu toateacestea arheologia r ămâne un subiect fascinant, care captează în același modimaginaţia oamenilor de știinţă și publicului.

Arheologul r ămâne un cercetător care î și petrece viaţa investigând vestigii

abandonate, care supravieţuiesc societăţilor vechi. El nu este interesat atât deaur sau obiecte fine, ci de informaţia care rezultă din dezgroparea obiectelor și dininterpretarea lor corectă. Arheologul de astăzi este interesat atât de modul în careau tr ăit oamenii, cât și de obiectele pe care le-au făcut sau de construcţiile pe carele-au realizat.

La prima vedere, studiul arheologiei, oricum fascinant, pare un lux pe care ni-lpermitem cu greu într-o lume asaltată de incertitudini economice, săr ăcie și foamete,dar, a privi arheologia într-un asemenea mod ar însemna să tratezi întregul patrimoniucultural al umanităţii ca irelevant și inutil pentru existenţa noastr ă. Realitatea arată că

arheologia este un r ău necesar. Începuturile arheologiei se leagă de oamenii cărora le-a plăcut să cercetezetrecutul.

Primii arheologi au fost, făr ă îndoială, amatori. Călătorii pasionaţi de antichităţi au învăţat cum să sape în timp ce înaintau cu excavaţia, obiectivul lor fiind acela dea descoperi și a scoate la lumină cât mai multe obiecte în timpul avut la dispoziţie.Fundamentele arheologiei moderne stau nu numai în spiritul de aventur ă al primilor călători, ci și în curiozitatea lor intelectuală. În acest punct exemplul dat de HeinrichSchliemann este deja clasic, chiar dacă metodele lui de cercetare r ămân încontinuare brutale -asemănătoare vânătorilor de comori-, distrugând tot atât demult pe cât a descoperit. Pierderile știinţifice ale acestei perioade sunt incalculabile,primii arheologi fiind interesaţi mai mult în transportarea obiectelor preţioase pentru ale expune și mai puţin în conservarea marilor situri pentru generaţiile următoare.

Arheologia știinţifică a apărut în urmă cu mai bine de un secol, devenind undomeniu de investigaţii serios și popular numai în ultima jumătate a secolului XX.




4

În ultimele decenii a explodat și literatura arheologică de popularizare ceea ceface ca știinţa arheologică să fie mult mai apropiată de înţelesul unor pături tot mailargi de cunoscători sau pasionaţi, ea făcând parte din cultura popular ă. Mii deoameni citesc căr ţi de popularizare a arheologiei din plăcere, se alătur ă societăţilor arheologice sau participă în mod direct la realizarea săpăturii arheologice propriu-zise. Mirajul arheologiei este ocazional pentru unii, dar devorator pentru majoritateaoamenilor.

Succesul arheologiei poate fi pus și pe seama aportului pe care aceasta și-l aducela descifrarea mitului originii. Geneza caută să aducă r ăspunsuri la curiozitateaumană asupra propriei origini. Originea omului este un prilej de speculaţii de mult timpcăutându-se crearea unor modele teoretice pentru explicarea acesteia. Multe dintreaceste modele sunt strict filosofice, altele sunt bazate pe date știinţifice furnizate dearheologi.

Curiozitatea noastr ă referitoare la felul trecutului nu reiese doar din preocupareanoastr ă pentru origini, ci și din puternicele simţăminte de nostalgie cu privire latrecutul înceţoșat de vechime. Tr ăim într-o lume în care au loc schimbări rapide, odezvoltare urbană ce implică aglomer ări și suprapopulări sau o diminuare a resurselor naturale. Cu cât crește populaţia și problemele ecologice se adâncesc, cu atâtsuntem mai nostalgici la simplitatea vremurilor trecute. Viaţa popoarelor preistorice,determinată de legumele sezoniere și de mișcările de populaţii, este percepută cusimplitate. Arheologia dă o vedere interioar ă a societăţilor trecute, puţin complicată,dar incitantă.

Arheologia contribuie, de asemenea, cu informaţii valoroase la îmbogăţireapatrimoniului nostru cultural prin cercetările de teren pe care le întreprinde. Dinpăcate, acest atribut al arheologiei poate fi folosit și în scopuri politice.

Naţiunile noi, independente, naţionaliste de cele mai multe ori, încurajează cercetarea arheologică ca fiind ultimul mod de a descoperi r ădăcinile îndepărtateale lor. Acestea au nevoie să-și exploateze istoria nescrisă. Exemplele sunt atâtde cunoscute încât nici nu mai trebuie date. Unele naţiuni au avut nevoie să-șidemonstreze vechimea, altele dominaţia cât mai îndelungată a teritoriului în carelocuiește astăzi iar altele au demonstrat ambele variante. De aici dezvoltarea

arheologiei partinice. Deci naţiunile au folosit și manipulat trecutul pentru nevoileproprii. Inevitabil, arheologii înșiși aduc valorilor muncii lor și perspectivele proprieiculturi (subiectivitate educaţională), chiar dacă sunt mult mai conștienţi de acestlucru decât cu o generaţie în urmă. Acum, aceștia caută să nu mai dezvoltecercetări intenţionat subiective la adresa unor obiective guvernamentale, chiar dacă imobilismul este încă mare, mi ales în anumite ţări din estul Europei.

Arheologii au o influenţă unică asupra știinţelor sociale. Perspectiva istorică dată de cercetările proprii ajută la înţelegerea mecanismelor unice ale dezvoltării unor popoare din timpurile vechi sau str ăvechi. Arheologia contribuie la înţelegerea multmai bună a propriei noastre istorii, cât și a dezvoltării economiei, climei și geografieiterestre. Așezările umane abandonate de mult timp reprezintă date precise deordin geologic și biologic care aduc o lumină nouă asupra studiilor contemporane.Pe lângă aceste date, siturile arheologice sunt depozitarele unor informaţii pentruștiinţele naturale și fizice. Chimiștii și fizicienii au adus o mare contribuţie la studiuloptim al trecutului dezvoltând procese ajutătoare cum ar fi datarea cu radiocarbon



Capitolul I. Introducere

5

sau analizele spectrografice. De asemenea, geologii, botaniștii și zoologii și-au aduscontribuţia vitală la cercetare trecutului.

Cu toate acestea, arheologia nu este ferită de agresori. Vânătorii de comoriau cercetat mii de situri, stricându-le în așa măsur ă încât cercetarea arheologică sistematică nu mai este posibilă. Activităţile industriale, cele din minerit și agricultur ă au adus și ele siturile într-o situaţie de neinvidiat. Legislaţia din domeniul construcţiilor,a îmbunătăţirilor funciare, mineritului și altor activităţi lucrative nu a evoluat, celpuţin în România, o dată cu societatea. Legi precum Legea investiţiilor sau Legeapatrimoniului fie că nu sunt promulgate, fie că nu sunt respectate. În acest timpstraturile cu depuneri arheologice au r ămas în voia sor ţii. În alte ţări respectareași aplicarea unor legislaţii corespunzătoare a făcut ca arheologia să ia un avântconsiderabil și să furnizeze informaţii și tehnologii și altor domenii. Așa s-a ajuns la ocunoaștere corespunzătoare a valorilor trecutului, ca o etapă necesar ă în crearea

scenariilor evoluţiilor viitoare a culturilor umanităţii.Arheologia influenţează în mod pozitiv societatea contemporană, fie și numai prin

faptul că ne ajută să înţelegem alte culturi. Numai așa civilizaţia noastr ă va puteasupravieţui.

A spune, în aceste condiţii, că arheologia este un lux înseamnă să negămrealizările culturale ale predecesorilor noștri și să renunţăm la mii de posibilităţi de învăţare despre r ădăcinile culturii noastre. Oamenii se mută din satele lor, locuritradiţionale de viaţă, și se mută în orașe. Arheologii, alături de antropologi și etnologi,sunt chemaţi să studieze cât mai repede aceste locuri păr ăsite pentru a pierde cât

mai puţin din informaţiile culturale r ămase pe loc.Făcând o sinteză a rândurilor anterioare constatăm că arheologia satisface

curiozitatea intelectuală asupra naturii societăţii, cea mai mare realizare a acesteiafiind stabilirea originii existenţei omului pe pământ. Arheologia este, ca și istoria, partea vieţii noastre, iar pentru unele culturi singura sursă de istorie culturală.

Din păcate, siturile arheologice sunt în pericol. Multe dintre acestea au fostrepede distruse, astfel încât o bună parte a patrimoniului cultural a dispărut pentrutotdeauna. În faţa buldozerelor sau a căutătorilor de comori siturile arheologicesunt cel mai bine apărate tot de pământul în care au fost conservate până în

acest moment. Este preferabilă această posibilitate decât cercetarea accelerată,nepregătită și planificată corespunzător.Nu putem încheia acest capitol făr ă să lămurim locul și rolul colecţionarilor și

moralitatea colecţionării. Colecţionarii sunt, după unii autori, persoane care-și satisfacnecesitatea de a poseda, nevoia de activitate spontană, impulsul evoluţiei proprii șitendinţa de a clasifica lucrurile. Nevoia de colecţionare este atât de puternică uneori încât duce la o pasiune atât de violentă încât este inferioar ă unor activităţi puterniceprecum iubirea sau satisfacerea unor ambiţii doar prin lipsa de însemnătate imediată a scopurilor sale. Sensul știinţific al colecţiei este irelevant pentru colecţionar. Acesta î și satisface prin crearea grupului de obiecte unele nevoi legate de cele mai multe oride frivolitate. Deci obiectele au doar valoare în sine pentru colecţionar.

Societatea contemporană este una materialistă (în sensul libertăţii acumulăriivalorilor materiale), încurajează bunăstarea și proprietatea asupra pieselor valoroase.Mulţi oameni simt o mare plăcere în a poseda trecutul și de a expune o piesă antică.Piesele de acest fel au ajuns la valori enorme la licitaţii și expoziţii cu vânzare.




6

Valoroasele obiecte sunt expuse în afara contextului lor arheologic fapt ce anulează valoarea lor știinţifică a obiectului. Preţurile mari, tentante pentru vânzători, fac să senască adevărate bătălii pentru descoperirea unor categorii de obiecte, de multe orila comanda plătitorului. Astfel că înflorește traficul ilegal cu obiecte de patrimoniurezultate, de cele mai multe ori, din spolierea unui sit arheologic. Distrugerea siturilor arheologice a luat, în consecinţă, propor ţii alarmante, dar aceasta nu reprezintă,neapărat, un lucru nou, știută fiind dorinţa dintotdeauna a potentaţilor de a aveapropriile colecţii de obiecte preţioase ca oper ă de artă, sau înmagazinând la aceavreme o mare semnificaţie valorică sau religioasă.

În secolul XX competiţia după operele de artă s-a acutizat și din cauza înfiinţăriiunor muzee și fundaţii deosebit de bogate care achiziţionează mari cantităţi depatrimoniu cultural. De multe ori acestea au în spate organizaţii guvernamentalecare au drept scop polarizarea valorilor culturale ale lumii la un pol sau altul.

Protejarea antichităţilor este, în consecinţă, extrem de greu de făcut. Statele aula îndemână pentru realizarea acestui deziderat un sistem legislativ, de multe oriarmonizat la nivel internaţional. Greutatea vine atunci când metodele și mijloaceletehnice aflate la îndemâna braconierilor depășește logistica aflată la îndemâna legii.Și cum acest lucru se întâmplă tot mai des se constată o mare migraţie a patrimoniuluicultural din emisfera sudică în cea nordică și dinspre est spre vest.

Speranţa încetinirii acestei spolieri stă în atitudinea schimbătoare a publicului(inversarea modei), creditele alocate cu prudenţă când este vorba despreachiziţionarea unor bunuri culturale și în sortarea antichităţilor.

Arheologia modernă are o tehnicitate ridicată devenind, uneori, plicticoasă.Această latur ă mai greu de înţeles de public a făcut să apar ă pseudoarheologi (vonDäniken) care au elaborat teorii cu bază știinţifică greu demonstrabilă, inutilizabile decătre oamenii de știinţă. Lumea a adorat o vreme aceste teorii iar arheologii au fostrevoltaţi și înspăimântaţi ! Rezultatele știinţifice adunate cu migală mai bine de 100de ani riscau să se pr ăbușească. Baza sistemului nou creat era publică și atitudineaevazionistă a p seudoarheologilor a făcut ca terenul pierdut pentru o vreme dearheologi în faţa acestora să fie repede recucerit. S-a dovedit, în consecinţă,că credibilitatea arheologiei moderne depinde de abilitatea arheologilor de a

comunica rezultatele cercetării lor știinţifice unui larg auditoriu, sub forme inteligibile șifrumoase. Ei au o bază formidabilă pentru că, după cum se vede, atitudinea unorafaţă de arheologie tinde spre romantism și exotism. Specificul arheologiei, chiar dacă aceasta sufer ă în acest moment o puternică tehnologizare, r ămâne unul fascinant.Această observaţie trebuie transformată într-un argument suprem pentru propășireadefinitivă a arheologiei între știinţele indispensabile omului în continua sa adaptare lamediu.



Capitolul 2. Definiţia arheologiei

7

CAPITOLUL II

Definiţia arheologiei

Această parte a lucr ării noastre cuprinde date referitoare la principiile de bază alecercetării arheologice legate de formulările de cultur ă și cea de concept. Fiecare sitarheologic și fiecare descoperire are un context, nu în cadrul unei culturi de multapuse, ci în spaţiu și timp. În această parte a cursului se va examina conceptul decultur ă în arheologie, natura datelor arheologice și metodele prin care cercetătoriistabilesc contextul arheologic. Referitor la context fundamentale sunt metodele dedefinire a activităţilor umane, în spaţiu, și cele care măsoar ă timpul preistoric. Se vor descrie metodele create pentru datarea culturilor preistorice, din cele mai vechitimpuri.

Pseudoarheologia. Arheologia modernă posedă o tehnică extrem de ridicată

ceea ce face -de multe ori- să fie, mai degrabă, plicticoasă. Din păcate în ultimiiani a renăscut pseudoarheologia ca un reflex al dorinţei omului modern de romanţă și încântare facilă prin secretele greu de înţeles ale civilizaţiilor de mult dispărute.Pseudoarheologii caută cor ăbii încărcate de comori, Atlantida sau cele 10 triburipierdute ale Israelului. Pseudoarheologia nu este nouă și a fost întotdeaunaavantajoasă în afaceri. Unul dintre cele mai importante capitole dezvoltate deaceastă pseudoștiinţă este cel al originii extraterestre a omenirii și a continuelor contacte dintre civilizaţia pământeană și cea care provine de pe alte planetesau sisteme solare depărtate de al nostru. În acest domeniu este de notorietate

activitatea și sunt binecunoscute lucr ările redactate de Erich von Däniken. Lumea, îngeneral, a adorat incredibilele ipoteze ale acestui autor, dar arheologii s-au revoltat.Teoriile lui extravagante sunt un exemplu minunat de date arheologice întrebuinţategreșit. Mulţi oameni de știinţă găsesc imposibil raţionamentul lui Däniken pentru că acesta amestecă date care altfel sunt total deosebite și emite raţionamente la limitabunului simţ. Pseudoarheologia acestui autor este neobișnuită deoarece el și-a mutateroii în spaţiu.

Acest mod neștiinţific și exagerat de explicare a istoriei și devenirii omenirii seadresează întotdeauna oamenilor ce sunt ner ăbdători cu mersul inexorabil al știinţei

și acelora care nu cred în posibilităţile metodelor practicate de aceasta. Înflorireaacestor pseudoarheologii se datorează și faptului că arheologii nu au depus eforturisemnificative pentru popularizarea celor găsite de ei, lăsând frâu liber bizarului șiexcentricităţii în demonstrarea evidenţelor știinţifice.

Credibilitatea arheologiei moderne depinde de abilitatea arheologilor de acomunica rezultatele cercetării lor știinţifice unui larg auditoriu sub forme inteligibile șifacile. Arheologia de astăzi este departe de a fi exotică și excentrică și, deși foloseștetehnologii înalte, este fascinantă. Pseudoarheologii trebuie combătuţi tocmai cuajutorul acestor noi posibilităţi date de știinţa modernă, publicul larg putând fi atrasprin imaginea mondializată prin folosirea sistemului Internet.

Antropologia. Antropologia este studiul știinţific al umanităţii în cel mai larg sensposibil. Antropologii studiază fiinţele umane ca organisme biologice și ca oamenicu o cultur ă unică și distinctivă, caracteristică doar lor. Ei fac cercetări asuprasocietăţilor umane contemporane și asupra dezvoltării ei din cele mai vechi timpuri.Acest domeniu enorm este împăr ţit în mai multe subdiscipline:




8

Antropologia fizică care include studiul evoluţiei biologice umane și variaţiileacesteia în cadrul diferitelor populaţii. De asemenea, aceasta studiază comportamentul primatelor cum ar fi cimpanzeii și gorilele pentru că o astfel decercetare ar putea aduce explicaţii ale comportamentului oamenilor primitivi.

Antropologia culturală studiază viaţa umană din punct de vedere social prinprisma faptelor trecutului și prezentului. Această ramur ă este un studiu al culturiiumane și a modului în care aceasta se adaptează schimbărilor. Antropologiaculturală este indispensabilă unor specialiști precum:

Etnografii. Aceștia petrec cea mai mare parte a vieţii studiind și descriind cultura,tehnologia și viaţa economică a societăţilor vii sau dispărute.

Etnologii. Cercetătorii acestei categorii alcătuiesc studii comparative alesocietăţilor umane într-o manier ă care include reconstituirea principiilor generale alecomportamentului uman.

Antropologii sociali care studiază și analizează organizarea socială și modurile încare se asociază oamenii și comunităţile acestora.

Lingviștii. Categoria lingviștilor studiază modul și forma comunicării dintre oameniprin limbaj având un rol deosebit de important în studierea trecutului. Mulţi dintrearheologi s-au preocupat de astfel de probleme majore cum ar fi originea indo-europenilor ca vorbitori ai primelor limbi europene.

Arheologia. Arheologii construiesc teorii și concepte teoretice și aplică tehniciștiinţifice în studierea dovezilor directe ale culturii materiale ajunse până la noi. Studiulrealizat de aceștia acoper ă tot parcursul istoriei umane din momentul apariţiei

primelor fiinţe omenești, până în prezent. Pentru a înţelege ce presupune arheologia,trebuie să avem cunoștinţe despre mărturiile materiale pe care le examinăm.Piatra, ceramica sau picturile pe perete sunt aproape indestructibile. Lemnul,pielea, metalele sau osul sunt mult mai friabile. În majoritatea siturilor arheologice sepăstrează doar o parte dintre aceste resturi datorită condiţiilor variate de păstrare însol. Arheologia a dezvoltat metode sofisticate pentru studiul trecutului preistoric. Aceststudiu se realizează prin înregistrarea exactă, săparea precisă și analiza detaliată de laborator. În afar ă de aceste etape (descoperirea, ordonarea și descriereaobiectelor din trecut) arheologia presupune și interpretarea rezultatelor. De fapt,

în acest context, arheologia se transformă într-o disciplină interactivă, stabilind unechilibru între săparea precisă și descrierea și interpretarea teoretică.Teoria în arheologie. Termenul teorie are mai multe accepţiuni în știinţele sociale.

În arheologie acesta este scheletul cu care operează omul de știinţă. Teoriaarheologică este, încă, puţin dezvoltată pe de o parte datorită faptului că lucrul cucomportamentul variabil al omului este dificil, pe de altă parte deoarece metodelede lucru sunt încă instabile. În mod normal arheologii lucrează cu reguli proceduraleși cu un sistem de clasificare care este folosit și de alţi cercetători (având aceleașilegături teoretice de bază). Arheologia interactivă reprezintă un dialog constant întreteorie și observaţie, un procedeu de autocritică mai mult sau mai puţin însemnat,care se bazează pe concluzii despre trecut ce au modele în lumea contemporană.Abordările teoretice sunt numeroase în mediul arheologic. În continuare vom trececâteva în revistă:

Materialismul dialectic și istoric caută cauzele socio-culturale ale diversităţiilumii moderne. Condiţiile tehnico-economice și ale mediului înconjur ător exercită




9

presiuni selective asupra societăţii și ideologiei sale. Materialismul cultural (dialecticși istoric) este asociat îndeaproape cu teoriile lui F. Engels și K. Marx și este atractivpentru arheologi pentru că se refer ă la tehnologie, economie, mediul ambiant șirelaţiile sociale, mare parte dintre acestea supravieţuind în siturile arheologice și fiinddescoperite ca atare. Mare parte dintre arheologi ader ă la aceste idei.

Obiectivele structuraliste tratează natura umană ca fiind împăr ţită în structurimentale (creaţii cumulative ale minţii umane). Analizele structurale sunt desemnatesă descopere principiile de bază ale minţii umane, structuralismul fiind asociat cuantropologul Claude Lévi-Strauss. Pentru arheologi dificultatea acestui obiectivconstă în faptul că păr ţile intangibile ale minţii umane sunt foarte greu de verificatprin înregistr ările arheologice.

Obiectivele ecologice se refer ă la studiul societăţilor vechi cu ecosistemelelor. Acest principiu este unul fundamental pentru arheologia contemporană în

care studiul paleopolinic, arheozoologic sau a altor resturi organice sunt realizăricotidiene.

Obiectivele evoluţioniste sunt populare în arheologie o dată cu secolul al XIX-lea.Conceptele ce fundamentează evoluţia culturală multiliniar ă sunt inseparabil legatede cercetările arheologice moderne.

Definiţia arheologiei. Arheologia este, în consecinţă, o știinţă ce completează cunoașterea istorică mai ales pentru acele perioade pentru care izvoarele scrisesunt sărace sau lipsesc cu desăvâr șire, adăugând acestora noi informaţii, ce devin larândul lor surse istorice și permit o analiză mai apropiată de realitatea istorică.

O definiţie posibilăa arheologiei ar fi: arheologia este o disciplină istoricăautonomă,având ca obiect depistarea, sistematizarea și interpretarea vestigiilor materialeaflate în pământ, la suprafaţa acestuia sau sub apă, în scopul unei reconstituiriindependente sau prin coroborare cu surse literare a proceselor social-economicesau politice, ori a fenomenelor culturale ce au avut loc în etapele timpurii ale omenirii.Definiţia este cuprinzătoare, dar limitează studiul arheologiei la începuturile istoriei.Altă definiţie, mai generalizată, surprinde doar esenţialul: arheologia este știinţace descoper ă, studiază și interpretează cu metode și tehnici speciale, proprii sau

împrumutate, resturile materiale ale activităţii umane din trecut, care devin izvoare

importante pentru cunoașterea istorică. Prin particularităţile dezvoltării sale ca știinţă,arheologia apelează la rezultatele știinţelor naturii și ale celor umaniste, devenind oștiinţă de graniţă ce operează în contextul inter- și pluridisciplinar. Vestigiile de oricenatur ă ale activităţii umane, devenite izvoare arheologice, ca și studiul acestora,constituie baza construcţiilor teoretice a disciplinei arheologice.

O definiţie completă a arheologiei include nu numai conţinutul subiectului ciși tehnicile folosite pentru descrierea și explicarea acestuia. După mai bine de unsecol și jumătate de cercetare arheologică în toată lumea s-au dezvoltat o serie demetode și tehnici pentru descrierea și explicarea trecutului. Acestea nu sunt suficiente,din nefericire, ele fiind legate de o bază teoretică pe care arheologul trebuie să ostăpânească cu temeinicie. Multe cercetări arheologice și teorii sunt influenţate decontribuţiile aduse de cercetători din alte discipline academice, cum ar fi antropologii,biologii, chimiștii, geografii, fizicienii, informaticienii etc. Cercetarea multidisciplinar ăesteesenţială pentru arheologia modernă, dar, în multe cazuri, înregistr ările arheologice nusunt tratate în sine, fapt care le face să-și piardă sensul primordial.




10

Știinţele auxiliare ale arheologiei. Dezvoltarea arheologiei a impus recurgereala anumite știinţe, unele de utilitate generală, iar altele doar pentru un domeniumai restrâns. Știinţele auxiliare cu aplicaţie generală permit reconstituirea mediuluifi

zic în care s-a dezvoltat o societate, unele ramuri economice, organizareasocială și a caracteristicilor biologice ale speciei umane. Între acestea enumer ămpaleogeografia, palinologia, paleoetnobotanica, paleontologia, arheozoologia,paleoecologia, geologia, antropologia, paleopatologia, fizica, chimia, matematica,cibernetica, știinţele sociale și sociologia. Între știinţele auxiliare particulare se număr ă istoria artelor, istoria arhitecturii, studiul comparat al religiilor, epigrafia și heraldica.

Cu ajutorul acestor discipline se ajunge la descoperirea unor date pe baza cărorase poate face reconstituirea civilizaţiei create de comunitatea respectivă. Au pututfi astfel reconstituite diferite tehnologii, iar pe baza studiului scheletelor au putut fi

depistate diferite maladii congenitale ale oaselor și s-a putut determina durata deviaţă, modul de trai, sexul și grupele sanguine. Cercetarea arheologică a depășitprin folosirea acestor discipline complementare, etapa romantică, având acum uncaracter interdisciplinar, iar stadiul actual este de neconceput făr ă munca în echipă și dotarea cu laboratoare pentru studiul interdisciplinar. Aceste metode și mijloacede cercetare reprezintă suportul pe care se bazează abordarea integrală a istorieicivilizaţiei umane.

Arheologia și preistoria. Termenul de arheologie a desemnat la început studiulistoriei antice ca un tot, dar termenul a fost adus, gradat, la definiţia care ne spune că aceasta este studiul reminiscenţelor materiale și ale culturii omenești, folosind tehniciși teorii specifice.

În anul 1833, omul de știinţă francez Paul Tournal (1805-1872) a folosit termenul depériode ante-historique pentru perioada din istoria umană întinsă până la apariţiadocumentelor scrise. Între timp, denumirea acestei faze s-a limitat la preistorie, unsector imens al evoluţiei culturale a umanităţii care se întinde în vechime până lao vârstă de peste 3 milioane de ani. Aceasta este perioada studiată de arheologiispecializaţi în preistorie.

Arheologia și istoria. Primele mărturii scrise au fost descoperite pe malurile fluviilor Tigru și Eufrat pe locul actual al Irakului. Vechimea acestor descoperiri este de

aproape 5 000 de ani, o dată cu aceste descoperiri începând istoria.Arheologia este sursa primar ă de informaţie pentru 99% din istoria umană. Istoria

scrisă descrie mai puţin de o zecime dintr-un procent din acest domeniu vast.Informaţiile scrise de acum 5 000 de ani sunt destul de sărace pentru istoric, iar înmajoritatea zonelor lumii scrisul apare mult mai târziu. În multe zone ale lumii există până în zilele noastre comunităţi care de abia ies din preistorie. Acest proces arată cât de nuanţat trebuie privit procesul de evoluţie culturală la nivel planetar.

Istoria documentar ă contrastează puternic cu viziunea asupra trecutului nostruașa cum este el reconstituit prin mărturiile arheologice. Mărturiile istorice au lacune nu

atât ca precizie cronologică cât ca subiectivitate a informaţiei preluate și transmisemai departe. Detaliile evenimentelor politice sunt mult mai competent descrise decâtamănuntele vieţii satelor, de exemplu, care r ămân astfel obscure. Tocmai acesteminusuri atrag cercetătorii spre domeniul arheologiei care-și dovedește utilitatea și înepoci istorice.




11

Categoriile arheologiei. Nimeni nu poate fi expert în toate perioadele arheologiei.Definirea acestora a luat extrem de mult timp, ajungându-se la concluzia după carearheologia are următoarele mari domenii care sunt:

Arheologia preistorică. Preistoricienii studiază timpurile foarte vechi, din ziuaapariţiei primelor fiinţe umane până la limita inferioar ă a istoriei documentatecu înscrisuri. În cadrul arheologiei preistorice există zeci de specializări între carese distinge paleoantropologia care are drept scop stabilirea evoluţiei etapelor vieţii umane și a artefactelor fiinţelor omenești primitive. Această specializare areo cooperare strânsă cu cei care se ocupă cu antropologia fizică – interesată înevoluţia biologică umană – și cu geologii – care studiază straturile complexe încare s-au descoperit primele urme umane. Alţi arheologi sunt exper ţi în tehnologiaprelucr ării pietrei studiind populaţiile primitive și strategiile de subzistenţă ale acestora.O altă specializare se refer ă la arheologii care se ocupă cu studiul originii și evoluţiei

civilizaţiilor agricole studiind ceramica, cerealele, oasele de animale și un diversificatrepertoriu de situri, locuinţe, modele economice sau religioase. Alţi arheologi suntexper ţi în analiza solului, a oaselor de animale str ăvechi, în aplicaţii pe computer,metode statistice sau doar în tehnica de săpătur ă.

Marile regiuni geografice ale globului sunt prea întinse pentru ca un specialistsă studieze singur pe un plan teritorial foarte întins. Specificul arheologiei preistoriceeste de găsit în colaborarea dintre arheologii de aceeași specializare având dreptscop realizarea unei imagini de ansamblu asupra desfășur ării evenimentului culturalpreistoric pe întregul său spaţiu de exprimare.

Arheologia clasică. Arheologii acestei specializări studiază urmele marilor civilizaţiiclasice ale Romei și Greciei, necesitând în mod obligatoriu cunoașterea limbii vechigrecești și a latinei antice. Majoritatea arheologilor clasiciști dau o mare atenţie istorieiarhitecturii. Mulţi dintre ei lucrează în colaborare cu istoricii, aducând noi argumente,pe lângă mărturiile documentare, prin observaţii de arheologie și istoria artelor. Înmod tradiţional, arheologii clasiciști dau atenţie obiectelor de artă, inscripţiilor șiconstrucţiilor, dar unii încep acum să studieze și tipurile de probleme arheologice dehabitat. Alţii se preocupă și cu studiul problemelor sociale.

Egiptologii și asirologii. Această categorie de arheologi reprezintă un grup

microspecializat pe civilizaţiile vechi ale Egiptului și a zonei microasiatice. Acestespecializări cer niște condiţii speciale de cercetare. Egiptologii trebuie să cunoască fluent hieroglifele, iar asirologii, scrierea cuneiformă.

Arheologia istorică. Arheologii acestei categorii studiază situri arheologicecontemporane cu mărturiile scrise. Ei examinează orașele sau monumentelemedievale (medievistică), dezgroapă așezările coloniale (arheologia colonială),forturi de secolul XIX și alte artefacte istorice. Majoritatea orașelor europene necesită și cercetarea arheologică pentru cunoașterea completă a istoriei lor.

Arheologia istorică î și intr ă în drepturi o dată cu apariţia primelor izvoare scrise,mărturii documentare. Înregistr ările arheologice sunt importante pentru că neinformează asupra comunităţilor și societăţilor care au mărturii scrise limitate.

Arheologia subacvatică. Această ramur ă studiază siturile arheologice scufundateși epavele de pe fundul mărilor și ale lacurilor. Acești arheologi au un spectru larg detehnici specializate pentru înregistrarea și săparea siturilor subacvatice. Există tendinţade a gândi această ramur ă a arheologiei ca fiind ceva diferit și exotic, dar nu este




12

așa. Instrumentarul arheologiei de suprafaţă este folosit integral, iar obiectivele suntaceleași: să reconstituie și să interpreteze culturile istorice. Faptul că cercetările se facsub apă este total irelevant pentru modul în care se fac săpăturile.

Arheologia biblică. Ramura arheologiei cu acest nume studiază cu metodespecifice faptele din Vechiul și Noul Testament, făcând legăturile între datele istoricedin Biblie și siturile arheologice din Orientul Apropiat. Această specializare complexă cere cunoștinţe detaliate de istorie, limbi str ăine sau moarte (aramaica, ebraica), câtși de arheologie.

Arheologia industrială. Arheologii acestei specializări studiază construcţii diferitedatând din timpul revoluţiei industriale sau de mai târziu, cum ar fi instalaţiileindustriale, staţiile de tren, pieţele, morile etc. Oricine dorește să intre în acestdomeniu are nevoie de cunoștinţe din istoria arhitecturii și tehnicii.

Etnoarheologia. Etnoarheologii studiază societăţile vii pentru a înţelege și

interpreta mai bine trecutul. Ei examinează dinamica ocupaţiilor moderne, ca șicolectivităţile de ţărani, pentru a culege date empirice despre prezent, care pot fi utilizate în interpretarea mărturiilor arheologice. Etnoarheologii studiază fenomenecum ar fi abandonarea satelor sau modul vânătorilor de a-și procura hrana în diferitesezoane.

Acestea sunt doar câteva dintre specializările arheologiei. Știinţa modernă esteatât de complexă încât există exper ţi în zeci de aspecte ale subiectului. Toţi aceșticercetători sunt uniţi prin interesul comun în studierea trecutului umanităţii.

Obiectivele arheologiei. Indiferent dacă arheologii se concentrează asupra celor mai vechi societăţi umane – sau celor mai recente –, majoritatea lor sunt de acord înceea ce privește cele patru obiective majore ale cercetării arheologice:

1. Studierea siturilor și a conţinutului lor arheologic în contextul temporal și spaţial,pentru reconstituirea secvenţelor culturii umane. Această activitate descriptivă reconstituie istoria culturală.

2. Reconstituirea modurilor de viaţă din trecut.3. Studierea procesului cultural și explicarea schimbărilor culturale.4. Înţelegerea siturilor, artefactelor, resturilor alimentare și a altor mărturii

arheologice, în relaţie cu lumea contemporană.Obiectivele arheologiei sunt diferenţiat văzute în diverse păr ţi ale lumii. În timpce arheologii europeni caută să definească arheologia ca pe o parte a istoriei, ceidin Lumea Nouă o văd ca pe o parte a antropologiei. Din punctul de vedere almetodei ambele categorii folosesc înregistrarea atentă și detaliată a artefactelor și contextelor. Mulţi dintre arheologii care au dobândit faimă ca cercetători șimuzeografi sunt adevăraţi artizani care reconstruiesc trecutul prin îmbogăţirea cunoi date a izvoarelor scrise, de multe ori incomplete. Un motiv de departajare a celor două poziţii este cel după care arheologii europeni gândesc preistoria ca pe o istorieproprie, în timp ce restul cercetătorilor sunt mult mai detașaţi de această cutumă.Cu toate diferenţele de ţeluri și atitudini fiecare arheolog, indiferent de poziţia pecare o ocupă și de opinia personală, este conștient că nu se poate apela decât la ocercetare arheologică bazată pe o informare detaliată a modului de viaţă preistoric, în strânsă corelaţie cu rezultatele obţinute de arheologia experimentală. Temelemajore ale arheologiei contemporane r ămân:




13

1. Cum au ar ătat cei mai vechi înaintași ai noștri și când au apărut ? Cât de vechieste comportamentul uman și când au evoluat oamenii spre vorbire ? Prin ce sedistinge comportamentul uman de cel animal?

2. Când și cum a populat (umanizat) omul globul pământesc ?3. Care au fost condiţiile, cum și când au abandonat fiinţele umane modul de

viaţă primitiv și au trecut la domesticirea animalelor și cultivarea plantelor, devenindsedentari ?

4. Cum s-a creat civilizaţia și ce a cauzat evoluţia complexă a societăţii spreurbanismul din care se va trage mai târziu societatea industrială ?

5. O altă întrebare este: care sunt cauzele și mecanismele intime ale întinderii, pascu pas, a civilizaţiei dinspre est spre vest și dinspre sud spre nord și cum s-a ajuns lasecătuirea de civilizaţie a fostelor focare ale acesteia ?

Fiecare om de știinţă ar fi de acord că aceste patru obiective au aceeașiimportanţă, luate separat. În practică, fiecare obiectiv este -în mod uzual-complementar celuilalt, mai ales atunci când arheologii î și argumentează cercetareaca r ăspuns la întrebări specifice lansate de predecesori pentru a descrie serii deobiecte descoperite anterior.

Istoria culturii și arheologia. Această expresie – istoria culturii – înseamnă,simplist, descrierea culturii umane extinsă cu mii de ani în urmă. Un arheolog carelucrează pentru a descifra aceste sensuri se refer ă la descrierea culturii din regiuneacercetată. Această descriere derivă din investigarea mai multor situri preistorice și a

artefactelor lor făcând posibilă obţinerea unor imagini ale culturii locale și regionaleextinse peste secole sau, chiar, milenii. În majoritatea cazurilor, această activitateeste descriptivă, acumulând date arheologice, cronologice și spaţiale, creând obază pentru observarea evoluţiei particulare a culturilor și a schimbării / transformăriiacestora de-a lungul timpului. Istoria culturii este reconstituită prin punerea cap lacap a secvenţelor locale ale siturilor arheologice în cadrul regional, sau chiar maiextins, al schimbărilor culturale umane. Aceasta este o premisă esenţială a oricăreilucr ări despre modul de viaţă sau procesul cultural.

Mulţi arheologi care lucrează la istoria culturii sunt întrebaţi despre conservarea

deficitar ă a artefactelor și siturilor în momentul în care vor să facă legături întrecele mai intangibile aspecte ale preistoriei umane cum ar fi religia și organizareasocială. Aceștia susţin că se pot extrage concluzii viabile doar prin studiul r ămășiţelor materiale ale comportamentului uman antic. Din păcate, această viziune limitată asupra istoriei culturale i-a condus pe cercetători în direcţii neprofitabile, la opreocupare accentuată pentru tipurile de artefacte și pentru cronologii locale careau transformat o mare parte din arheologie într-un tip îmbunătăţit de clasificare.

Studiul modurilor de viaţă din trecut s-a accelerat după primul r ăzboi mondial.Modurile de viaţă preistorice au fost pentru prima dată studiate în contextul analizeiadaptării omului la mediul ambiant. Oamenii de știinţă au realizat că artefacteleși structurile negăsite în contextul mediului propriu de dezvoltare dau un caracter unilateral umanităţii și adaptării sale la mediu. În consecinţă, arheologii au începutsă se concentreze asupra reconstituirii modelelor de subzistenţă în vechime – studiindoasele de animale, gr ăunţele carbonizate, analize de sol și sporo-polinice ș.a. – pe baza săpăturilor meticuloase. Consecinţa firească a acestui mod de abordare




14

este colaborarea cu botaniștii, geologii, osteologii etc., fapt ce dă un caracter multidisciplinar lărgit cercetărilor arheologice. Contextul acestor studii a fost stabilit, încă, de arheologia descriptivă, preocupată de timp și spaţiu, legate de schimbareamodelelor de așezări umane, pe strategiile de subzistenţă și pe împrejur ările antice.

Așa a ar ătat pionieratul în reconstituirea modelelor așezărilor și cheia pentrureconstituirea oricărui mod de viaţă din preistorie. Factori ca densitatea populaţiei șicapacitatea agricolă a pământului sunt esenţiali pentru înţelegerea acestor moduride viaţă. În momentul descris arheologia este, încă, eminamente descriptivă, într-uncadru teoretic care a sesizat complexitatea culturii umane într-un sistem în continuă schimbare.

Procesul evoluţiei culturale. Un obiectiv al arheologiei ultimilor 30 de ani esteexplicarea schimbărilor culturale în preistorie și nu numai descrierea trecutului.Arheologii având acest ţel tind să explice procesul schimbării culturale și evoluţia

în preistorie prin mijloacele specifice propriei pregătiri. În consecinţă, se doreșteexplicarea faptului pentru care culturile umane din toate păr ţile lumii au atins stadiivariate în evoluţia culturală. Uneltele umane sunt văzute ca păr ţi ale unui sistem defenomene interactive, care includ atât cultura cât și mediul cultural. Ei argumentează că preistoria este o știinţă în care cercetarea trebuie să fie mult mai riguroasă decât până acum. Arheologii trebuie să-și încadreze cercetarea într-un cadru deargumente palpabile, ce pot fi fondate, modificate sau respinse când sunt studiatetoate obiectele scoase dintr-o săpătur ă și analizate datele arheologice rezultate.Acest mod de abordare se mai numește și noua arheologie. Arheologii acestui

curent cred că trecutul poate fi cunoscut în mod inerent, dacă se folosesc metodede cercetare riguroase. Astfel că, arheologia depășește cu mult stadiul descriptivităţiiajungându-se la posibilitatea explicării tuturor sau cvasituturor schimbărilor culturaledin trecut. Acest mod de a vedea lucrurile poartă numele de arheologie procesuală,un termen ce exprimă concentrarea asupra cunoașterii procesului cultural înexplicarea trecutului.

Înţelegerea mărturiilor arheologice. Bunurile arheologice sunt descrise astăzi înfuncţie de experienţa acumulată de omenire până în acest moment. Tocmai aicieste de găsit și deosebirea dintre arheologi și istorici, cercetătorii celei de a doua

categorii fiind obligaţi să întrebuinţeze limbajul epocii pe care o studiază, limbajuldat de documentele scrise. Limbajul folosit de arheolog este, de multe ori, ca olimbă str ăină, care trebuie învăţată în instituţii specialitate. Avantajul folosirii limbajuluicomun este posibilitatea înţelegerii transnaţionale. De asemenea, arheologii trebuiesă fie foarte atenţi la artefactele prezentului pentru a le putea înţelege pe cele aletrecutului. Din acest motiv experimentele controlate, observarea unor obiceiuri șiacţiuni contemporane, sunt vitale arheologului.



Capitolul 3. Scurt istoric al arheologiei

15

CAPITOLUL III

Scurt istoric al arheologiei

Dezvoltarea arheologiei pe plan mondial

Nimeni nu poate înţelege complet arheologia știinţifică făr ă să aibă noţiunidespre r ădăcinile sale. Primii arheologi au fost puţin mai mult decât filosofi și anticaricercetând curiozităţi, comori îngropate, ce se constituiau -la acea vreme- în realeprovocări intelectuale. Acești vânători de comori au fost predecesorii primilor profesioniști, oameni de știinţă care s-au concentrat asupra descrierii siturilor șicare credeau că societatea umană a evoluat în etape simple, etapa finală fiindcivilizaţia modernă. De la cel de al doilea r ăzboi mondial arheologia a fost supusă unei transformări majore, de la o disciplină descriptivă spre o activitate extrem de

diversificată care încearcă să înţeleagă cum s-au schimbat culturile umane și cum auevoluat acestea în trecut. În această etapă s-a înţeles, din istoria arheologiei, că nicio dezvoltare în acest domeniu nu s-a făcut izolat. Toate inovaţiile în arheologie suntrezultatul dezvoltării calităţii cercetării știinţifice.

Începuturile arheologiei. Cele mai timpurii preocupări legate de arheologie sunt,făr ă îndoială, cele ale regelui Babilonului, Nabonid, care culege statui din templele în ruină folosindu-le ca argumente pentru demonstrarea vechimii familiei sale șilegalităţii propriei dinastii.

În mileniul I î.Chr. Nabucodonosor era conștient de importanţa copierii și păstr ăriitextelor înaintașilor ca un argument pentru legitimitatea propriei puteri.

Momentul dezvoltării timpurii a arheologiei este legat de speculaţiile filosofice alegrecilor din Antichitatea clasică. În secolul VIII î.Chr. filosoful grec Hesiod a scris înpoemul Munci și zile despre trecutul glorios și eroic al regilor și luptătorilor. El a descriscinci etape mari ale istoriei, dintre care prima era cea de aur, când oamenii pluteau în tihnă, departe de orice mizerie și făr ă trudă obositoare. Ultima era etapa r ăzboiului,când toţi lucrau din greu și sufereau.

Homer, poetul orb, descrie cetăţi, ritul și ritualul de înmormântare al șefilor militari,tehnici de luptă și arme caracteristice epocii, cor ăbii și metodele de navigaţie, dateesenţiale pentru înţelegerea istoriei civilizaţiei arhaice grecești.

Herodot, părintele istoriei, descrie piramidele din Egipt sau mormintele scitice, ceea cereprezintă o primă realizare meritorie pentru metoda descriptivă folosită cu atâta stăruinţă în arheologie știinţifică. El admir ă per șii și descrie deosebit de minuţios Babilonul.

Preotul babilonean numit Berossus descrie peregrinările r ăzboinice ale luiAlexandru Macedon, campaniile acestuia din Asia Mică, Palestina, Egipt, Persia șiBactria (334-325 î.Chr.) fiind un exemplu pentru r ăspândirea culturii grecești pe spaţiiextrem de largi.

Respectul pentru lucruri vechi cu semnificaţie mistico-religioasă dar și culturală este reflectat prin dezgroparea, transportarea și reîngroparea osemintelor unor eroi.

Cu acest prilej se descoper ă și se admir ă și inventarul depus în mormânt odată cudecedatul. Un astfel de exemplu îl găsim atunci când comandantul grec Kimonaduce osemintele lui Tezeu și le depune într-un templu construit special pentru acestprilej, Tezeion, din cauza primejdiei persane. Aceste exemple pot continua cu cetăţileTeba și Sparta (spartanii dezgroapă osemintele lui Oreste, fiul lui Agamemnon, șef algrecilor în vremea homerică).




16

Pausanias descrie monumente, mai ales temple, văzute în timpul peregrinărilor sale. El ne lasă și idei referitoare la modul în care se realizează conservarea, dar șiprotecţia operelor de artă, în antichitate.

În antichitatea romană preocupările pentru arheologie se disting fie prin interesular ătat diferitelor monumente și obiecte de artă din epocă, fie prin cel pentruobiectele și obiceiurile vechi sau diferitele tehnici meșteșugărești.

Plinius cel Bătrân ne transmite, spre exemplu, tehnologiile antice de obţinere asticlei și mozaicului, împăratul Claudius era pasionat de studiul antichităţilor și civilizaţieietrusce, iar împăratul Hadrian î și mobilează villa de la Tivoli cu copii după sculpturiantice, creează aici biblioteci și o atmosfer ă impregnată de istoria și civilizaţia antică în locuinţa sa de var ă. Varro, Dionyssos din Halicarnas și Tucidide folosiser ă de maimulte ori termenul de arheologie, căruia Platon îi dăduse sensul de știinţă veche.

Când Iulius Caesar pătrunde în orașul Capua, biograful său Suetonius înregistrează

numărul de vase din mormintele vechi descoperite cu acest prilej. Geograful Strabo

descrie că fondarea coloniei romane, în vremea aceluiași Iulius Caesar, dispuse pestevechiul Corint s-a soldat cu numeroase descoperiri de lucruri vechi. Aceste obiecte sevând la Roma pentru preţuri deosebit de mari.

Lucretius în poemul De rerum natura spune – preluând, făr ă îndoială, idei dinpanteonul spiritual grecesc – că omenirea parcurge tehnologii de la piatr ă spre bronz,cătrefier. Acesta este un contemporan al lui Cicero și a murit în anul 55 î.Chr.. Dupăopinialui, lumea a apărut drept rezultat al faptului că natura se află în veșnică schimbare. Primiioameni semănau mai mult cu animalele, dar treptat au învăţat să supună for ţele naturii,

să aprindă focul, să se îmbrace în blănuri, apoi apare familia și societatea veche. În loculepocii de aur el presupune, după natura materialului din care au fost fabricate uneltele,trei epoci, după cum am mai amintit în rândurile anterioare. Acesta anticipează, făr ă îndoială, una dintre descoperirile fundamentale de mult mai târziu, din secolul XIX, carearată existenţa celor trei mari perioade în evoluţia omenirii.

Sigur că ideile acestuia sunt preluate de la Dicaiarh, care a tr ăit în secolul IV î.Chr.și a fost primul care a susţinut existenţa a trei etape deosebite ale dezvoltării omenirii.La început oamenii se hr ăneau cu ceea ce găseau în natur ă, fiind culegători, nuucideau vieţuitoarele și nu duceau r ăzboaie. Devenind vânători și păstori, prin

proprietatea asupra vitelor au apărut invidia și luptele, iar în faza a treia oameniiau început să lucreze pământul. Se postulează, deci, existenţa a trei perioadecaracterizate prin anumite forme ale vieţii economice stabilindu-se prin aceste formeun criteriu nou și mai adecvat pentru analiza evoluţiei omului, aplicat – mai apoi – și în știinţa modernă.

Idei interesante expune și arhitectul din vremea lui Augustus și Tiberius, Vitruvius.Acesta, în tratatul numit De arhitectura, care reflectă părerile curente ale epocii saledespre începuturile societăţii, dar – în special – despre arhitectur ă, explică cum aajuns omul să-și construiască locuinţe, dar și cum se raportau unul la celălalt.

O dată cu generalizarea creștinismului în zona mediteraneană obiectele de cultale vechilor religii sunt abandonate. Oficialii noii religii colecţionează și ocrotesc,uneori, vestigiile vechilor culte. Într-o cronică bizantină se descrie faptul că ladistrugerea prin foc, în anul 475 d.Chr., a palatului lui Lausus din Constantinopol s-aupierdut statui precum Afrodita din Knidos (Praxitele), statuia Atenei descoperită întemplul lui Amasis din Egipt și replica statui lui Zeus din Olimpia (Fidias).




17

Speculaţii în ceea ce privește vârstele omenirii și alte observaţii specifice epociidescrise anterior erau foarte frecvente în scrierile clasice chinezești. În timpul dinastieiSong (960-1279 d.Chr.) se constată o renaștere a respectului pentru tehnologiile de

prelucrare bronzului și altor materiale dezvoltate în timpul dinastiilor Shang și Han(1700 î.Chr.-220 d.Chr.), dar și mai timpuriu. În anul 1092 d.Chr. învăţatul Lu Dalin faceun catalog cu astfel de antichităţi ce se imită în vremea Song.

La începuturile creștinismului marea masă a credincioșilor credeau – spredeosebire de o parte din clerici – că pot distruge făr ă frică bunurile antichităţii,considerate păgâne. Unele monumente păgâne scapă distrugerii devenind locuride cult creștine. Unele mitologii create în evul mediu timpuriu includ și personajeantice, devenite deja mitologice, precum Brutus, în rândurile lor.

Cruciadele, cu toate distrugerile cauzate de îndelungatele conflicte armategenerate de conflictul ideologic inter-religios, au și un rol pozitiv ducând lacunoașterea nemijlocită a Orientului pa cale de a fi uitat de Europa creștină.

În anul 1162 Columna lui Traian, monument simptomatic pentru istoria naţională a românilor scapă de la distrugerea timpului și a necunoașterii prin decretarea sa camonument al eternităţii.

Secolele Renașterii au ar ătat o mare curiozitate intelectuală faţă de istoriaumanităţii și lumea clasică. Oamenii avuţi și făr ă o ocupaţie riguroasă au început să călătorească în Grecia și Italia studiind antichităţile și colecţionând opere de artă antică. În curând, colecţionarea a devenit una din marile pasiuni ale celor bogaţiși puternici, iar studiul artei grecești și romane una dintre preocupările majore aleoamenilor de știinţă. Acum – după unii cercetători ai istoriei arheologiei – s-ar găsi șiprimul arheolog, Ciriac din Ancona (1391-1451 d.Chr.), părintele arheologiei, cel carerealizează releveul tuturor monumentelor păstrate în Roma, contribuind la renașterearespectului pentru antichitatea clasică.

Asia este tot mai cunoscută datorită dezvoltării comer ţului cu mirodenii, dar șiactivităţii de emisar papal al lui Marco Polo, acesta fiind un adevărat deschizător dedrumuri în reamintirea pentru Europa a unor civilizaţii cândva cunoscute, devenite înacel moment legendare.

Benjamin de Toledo face un tur al lumii între anii 1160-1673. El vede în Mesopotamia

Ninive și Babilonul, descriindu-le.Vasco da Gama face descoperiri foarte importante după anul 1498 deschizând

noi regiuni pentru cercetarea istorică.Un rol important în dezvoltarea arheologiei l-au avut descoperirile geografice,

care au adus informaţii despre popoare ce tr ăiau în regiuni aflate la mari depărtări șicare au dus la apariţia unor noi modele de gândire. Construcţiile de edificii în zonelenou cucerite au scos în evidenţă, prin lucr ările de fundaţie, existenţa unor artefactesau monumente mai vechi, iar colecţionarea operelor de artă din zonele nou-descoperite a deschis gustul pentru formarea unor cabinete de curiozităţi și colecţii

ce vor constitui nucleele unor mari muzee. Teritoriile nou descoperite au contribuitla însănătoșirea finanţelor europene (prin infuzarea unor mari cantităţi de aur șiargint), comer ţului (prin iniţierea unor linii maritime și terestre) și, chiar, a sănătăţii (prinaducerea mirodeniilor și a unor plante), industriilor (plantele tehnice) și alimentaţiei(noi plante r ădăcinoase și cerealiere).




18

Imaginaţia se înfierbântă acum atât de tare încât unii pictori caută să înfăţișeze, cuprea puţine argumente, mari realizări ale antichităţii. Astfel că pictorul Peter Bruegel

cel Bătrân (cca. 1515-1569) î și închipuie, într-o oper ă deja clasică, Turnul Babel.Leonhard Rauwolff localizează Turnul Babel în timpul unei expediţii realizate în Siria,

Palestina și Mesopotamia între anii 1573-1576. La zece ani după aceea englezul John

Eldred descrie acest zigurat comparându-l cu catedrala St. Paul din Londra. John

Cartwright face același lucru în anul 1611. Acesta vizitează și Persepolis descriindmonumente între care palatul regelui Cyrus. În anul 1615 italianul Pietro della Valle

face o excursie de 10 ani în Asia, locuind un an în India. El descrie Babilonul și Ur-ul, copiază o inscripţie de la Persepolis și aduce la cunoștinţa Europei scriereacuneiformă. Același Babilon este descris și de Claudius Rich (1787-1821) care publică în anul 1815 Descrierea ruinelor Babilonului.

În această perioadă î și realizează activitatea de colecţionar Thomas Howard

(1585-1646) care adună sculptur ă și inscripţii cu ajutorul unor agenţi din Grecia,Italia și estul egeean. Antichităţile adunate la Londra exercită o mare influenţă asupra filosofului Thomas Bacon care este profund emoţionat când vizitează gr ădinaproprietăţii colecţionarului.

Toate aceste descoperiri fac ca Societatea regală din Londra să organizeze oexpediţie în anul 1667 pentru cunoașterea mai aprofundată a acestor realităţi. Astfelcă se descrie Persepolis-ul și Palmira. Rezultatele acestor expediţii sunt publicate înanul 1695.

Anul 1692 aduce prima săpătur ă arheologică în Japonia de către un nobil local

care descoper ă două morminte și o inscripţie. Această iniţiativă este o consecinţă firească a înfloririi confucianismului în această perioadă (Endo, 1603-1868) și zonă aPământului, doctrină care împinge la cunoașterea naturii, rocilor, plantelor etc.

În anul 1748 guvernatorul Coreei face săpături în urma cărora descoper ă șasemorminte din dinastia Koryo (918-1392).

O dată cu secolul XVIII a început o etapă crucială pentru dezvoltarea arheologiei.Se organizează mari expediţii de explorare a unor așezări romane și necropoleetrusce.

O nouă er ă în arheologia clasică a început odată cu primele săpături arheologice

din faimosul oraș roman Herculaneum (1738). Săpăturile de aici au scos la iveală incredibilele detalii ale unuia dintre orașele romane îngropate în urma erupţieiVezuviului din anul 79 d.Chr. Aceste săpături au dus arheologia și practicanţii acesteia într-un tărâm spectaculos, la Pompei cenușa a conservat corpuri umane în ipostazelespecifice fricii sau repausului, surprinse așa în urma erupţiei fulger ătoare.

Colecţionarii avuţi au fost atrași de ţările mediteraneene, pe când cei cuposibilităţi financiare mai reduse stăteau acasă și făceau speculaţii asupraistoriei antice a Europei sau asupra construcţiei mormintelor, fortificaţiilor și a unor monumente spectaculoase, cum ar fi Stonehenge în sudul Angliei. Întrebările fireșticare se puneau erau: cât de vechi sunt aceste structuri ?; sau asemănat indieniiamericani cu insularii din Mările sudului sau cu alte popoare civilizate ? etc. Singurulmod de a afla r ăspunsuri la acest întrebări se găsea în săparea siturilor vechi.

Săpăturile din secolul al XVIII-lea au dat la iveală o masă de topoare din piatr ă saubronz, vase de lut, bijuterii de aur, schelete îngropate împreună cu diverse obiecte.Combinaţiile de obiecte descoperite stârneau confuzii. Unele morminte conţineau




19

aur și bronz, altele numai unelte de piatr ă, iar în altele se găseau urme de incineraţie în vase mari. Descoperirile atr ăgeau, făr ă îndoială, întrebări în ceea ce priveșteapartenenţa acestora, cronologia internă sau amplasarea culturală. În acel momentdezordinea stăpânea descoperirile arheologice și interpretarea acestora. Acum,preistoria avea rolul unei sacoșe în care se depozitează bunuri exotice.

La sfâr șitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au loc expediţiilelui Napoleon care, în special prin cea egipteană, duc la startarea cercetărilor știinţifice cu privire la antichităţile orientale și nord-africane. Acum se inventariază șirepertoriază antichităţile egiptene și prin descoperirea și descifrarea de către Jean-Marie Francoise Champollion (1790-1832) a inscripţiei de la Rosette (1822) s-a ajuns ladescifrarea scrierii hieroglife.

În această perioadă se încearcă organizarea cercetărilor arheologice știinţifice, înfuncţie de limitele metodologice și tehnologice ale vremii, și apar primele publicaţii de

specialitate precum Societatea Anticarilor publicată în anul 1791. Cu aceste prilejurise elaborează teorii și concepte legate de diferite idei ce apar în civilizaţia greco – romană, punându-se accentul pe explorare, arheologia devenind o știinţă istorică importantă pentru cunoașterea istoriei vechi, fapt pentru care Johann JoachimWinkelmann (1717-1768) este socotit părintele arheologiei clasice. Acesta a fost unexponent al școlii clasice de arheologie, lucr ările sale fiind reprezentative pentru adoua jumătatea a secolului al XVIII-lea. El este unul dintre principalii autori ai publicăriirezultatelor cercetărilor de la Pompei și Herculanum. De asemenea s-a ocupat și custudiul școlii grecești clasice de sculptur ă și pictur ă. Lucrarea sa monumentală este

Istoria artei vechi (1764).De acest moment se leagă și activitatea a doi englezi Sir William Hamilton (1730-

1803) și Lady Emma Hamilton care cercetează cimitire campaniene la Neapole(1764-1766) sau Nola (1790) publicând vestigii etrusce.

Acum se elaborează și primele ghiduri arheologico-turistice ale diferitor regiuninou cercetate ale lumii.

***Unul dintre motivele confuziei primilor arheologi a fost faptul că nu aveau idee

de când tr ăiau primii oameni pe pământ, neavând posibilitatea datării obiectelor

descoperite în săpăturile arheologice. În același timp, majoritatea cercetătorilor credeau că Geneza, în capitolul I, spunea povestea adevărată și nu alegorică aCreaţiei. În această perspectivă Dumnezeu a creat lumea în șase zile. Povestea luiAdam și Eva oferea o explicaţie consistentă asupra creaţiei omenirii și a populaţieiglobului. În secolul al XVII-lea (1650) arhiepiscopul James Ussher a folosit genealogiiledin Vechiul Testament pentru a calcula că lumea a fost creată în noaptea dinainteazilei de 23 octombrie 4004 î.Chr. Această cronologie aloca 6000 de ani (4000 de ani î.Chr. și 2000 de ani d.Ch) pentru întreaga istorie și devenire a omenirii. VenerabilulBeda plasează Creaţia în 3952 î.Chr., în alte scrieri această dată fiind 3761 î.Chr.

În acest timp arheologii cercetau morminte din Europa, navigatorii explorau mărileși oceanele lumii adunând informaţii despre populaţiile primitive întâlnite, aflate îndiverse stadii de cultur ă, iar câţiva oameni de știinţă au început să așeze preistoria într-o nouă perspectivă, vizând progresul uman în timp, de la simplu la complex.

În paralel, noi descoperiri arheologice aduceau dubii asupra cronologiei biblice.Oasele animalelor – cum ar fi elefantul, cămila sau hipopotamul – au început să fie




20

găsite în albiile râurilor din Europa, de multe ori asociate cu unelte de piatr ă cioplită create, în mod evident, de om.

Acum puţini oameni de știinţă aveau curajul, evidenţiat prin textul scris, de asusţine că aceste obiecte sunt mai vechi de 6 000 de ani. Chiar și cei mai glorioșiexponenţi ai știinţei vremii au crezut că oamenii au populat lumea timp de 6 000 deani glorioși, într-o lume minunată care abunda de o existenţă încântătoare. Această concepţie este solitar ă până în jurul anului 1860.

Pentru a înţelege modul de formare al teoriilor moderne în arheologie trebuie să reparcurgem o perioadă de aproape trei secole. Teoria expusă este respectată de

toată lumea prin autoritatea dată de respectulfaţă de biserică. Spiritul căutător al omului a făcutca să se dezvolte o categorie de oameni care prinactivitatea lor vor contribui, de multe ori făr ă voia lor,

la erodarea imaginii biblice a Creaţiei, anticarii. Astfelștim că Henric al VIII-lea avea un anticar pe numeJohn Leland (1533). Acesta face studii în cele maicunoscute Universităţi ale momentului și descrie -înurma unui tur al Angliei și Ţării Galilor- monumente șiinscripţii romane. Alt anticar, William Camden (1551-

1623), publică în anul 1586 lucrarea intitulată Britannia. Observaţiile acestuia se bazează pe drumuri și descrieri făcute personal la Stonhenge, valul picţilor sau valul lui Hadrian.

Alţi anticari celebrii sunt Johan Bure (Suedia) și Ole Worm (Danemarca). Aceștia

î și aduc contribuţia la dezvoltarea învăţământului superior cu privire la antichitateaclasică din ţările lor. Un alt suedez ce ajunge cunoscut ca și anticar este Olof

Rudbeck , unul dintre primii care înţelege importanţa recoltării obiectelor după criteriiatente, stratigrafice empirice.

În Germania activitatea anticarilor în legătur ă cu studiul antichităţii clasice esteușurată, în mare măsur ă, de Tacitus care descrie în bună măsur ă vechii germani.

Un anticar al centrului și estului Europei este Jan Johnston care publică în anul 1632volumul Thaumatographia Naturalis în care descrie vase și alte artefacte.

Construcţia palatului Versailles a dus, făr ă voia regilor Franţei, la dezvoltarea

arheologiei perioadei anticarilor. În anul 1685 un nobil local Robert Le Prevot începe să exploateze piatr ă pentru interesul amintit, dar și pentru construirea unuipod. Lucr ările de exploatare a pietrei se transformă în cercetare arheologică,descoperindu-se schelete, topoare de piatr ă, vase ceramice ș.a. Săpăturile de laCocherel devin astfel un exemplu pentru definirea perioadei neoliticului târziu. Înanul 1719 fratele lui Robert Le Prevot, Bernard de Monfaucon, realizează o lucrare încare artefactele descoperite de primul sunt folosite pentru a demonstra cronologiapreistorică a acelei păr ţi a Europei, r ămânând ca un îndreptar pentru istorici multtimp de acum încolo. Aceste observaţii vor duce la evoluţia ideilor despre perioadelefoarte vechi prin adnotările aduse de Georg Agricola (geolog și mineralog german) șipe baza observaţiilor mai vechi ale lui Michele Mercati (1541-1593) (naturalist italian,autorul lucr ării Metallotheca). Opera ultimului este publicată postum în anul 1717 (înea apare denumirea de paleolitic).

Aceste descoperiri și constatări fac ca anticarul german A. A. Rhode să reconstituie, în anul 1720, modul de realizare a unor artefacte din piatr ă, iar Antoine

William Camden




21

de Jussieu compar ă aceste unelte cu unele provenitedin Canada sau din zona Caraibelor.

John Aubrey este anticarul care descrie o seamă de monumente din Wiltshire, numele său legându-se de studierea monumentelor de la Stonehenge șiAvebury, legându-le de religia druidă. Lucrarea vieţiiacestui anticar este Monumenta Britannica. Aceastaeste realizată cu acurateţă știinţifică, concluziile luiinfluenţând interpretarea monumentelor sub forma unor cercuri de piatr ă. Opera lui este influenţată de prietenii săi între care se detașează filozoful Thomas Hobbes și anticarul Elias Ashmole.

Teoriile lui John Aubrey sunt dezvoltate de un alt anticar, succesor al acestuia,

William Stukeley. Acesta studiază monumentul megalitic de la Silbury Hill, alte vestigiipreromane și drumul roman de la Mindelhall la Bath. Stukeley continuă să alocedruizilor monumentele megalitice realizate din pietre dispuse circular.

Evoluţia anticarilor expusă pe scurt în rândurile anterioare a făcut să se nască la Londra, în anul 1707, Societatea anticarilor, al cărei președinte este, din anul1717, William Stukeley. Din anul 1770 societatea are o publicaţie anuală proprie,Archaeologia.

Secolul al XVIII-lea și al XIX-lea a ar ătat – după cum am mai afirmat de atâteaori –, un interes deosebit pentru arheologie, geologie și știinţele naturii. O explozie de

cunoștinţe în știinţe au coincis cu revoluţia industrială. Geologii erau în prima linie,studiile lor fiind stimulate de construcţiile industriale, cum ar fi cele ale șoselelor șicanalelor.

Una dintre cele mai vechi descoperiri cunoscute având drept obiect complexearheologice de epoca pietrei este făcutăde John Conyers, lângă Londra, în anul 1690.Aceste artefacte și resturi umane sunt atribuite unor epoci preromane, descoperitoriinefiind încă de acord cu teoria omului pre-Adamic sau antediluvian așa cum a fostdefinită aceasta de Isaac Lapeyrère în lucrarea Sistemul teologic după presupoziţiabărbatului înainte de Adam, apărută la Amsterdam și Londra în anul 1655. Teoria

era, făr ă îndoială, revoluţionar ă și greu de crezut. De altfel ea se rezumă la o viziuneliterar ă, romantică și paternalistă asupra perioadei antediluviene.După anul 1760-1770 și până către primele decenii ale veacului următor se

constată dezvoltarea ideilor cu privire la originea și evoluţia omului și a culturii createde acesta în strânsă legătur ă cu Iluminismul. Reprezentanţi de seamă a acestuiacum ar fi Voltaire și Montesquieu în Franţa sau John Locke sau David Hume în Scoţiacontribuie la așezarea teoretică a ideilor legate de arheologie, ca metodă decercetare și istorie, ca știinţă socială.

Sir Thomas Pownall vizitează în anul 1769 situl preistoric de la Newgrange, înIrlanda. Acesta revine la ideile lui M. Mercati și compar ă evoluţia societăţii cu uneleevenimente din natur ă având și „acceptul” lui Lucretius din lucrarea De rerumnatura. Sistemul de evoluţie în trei epoci imaginat de mult timp de Mercati este folositpentru organizarea Muzeului Naţional Danez de la Copenhaga realizat de ChristianJurgensen Thomsen.

Aceste momente nu sunt lipsite de accente epice legate de vechii str ămoși care

John Aubrey




22

înduioșau prin sălbăticia lor, dar și prin modulde viaţă curat, simplu și sănătos. Tocmaide aceea – și, poate, pentru a da exemplemoralizatoare – nobilii caută să supraveghezelucr ările de construcţie ce se fac în acestemomente sau chiar să conducă unele decercetare directă. Astfel, William Cunnington(1754-1810) și Richard Colt-Hoare (1758-1838)supervizează săpături ce au loc în zonaStonehenge în anul 1807. În urma acestor cercetări se naște o carte scrisă într-o viziuneprofund romantică Ancient History of SouthWiltshire (1812) de Colt-Hoare.

Înţelegerea descoperirilor din ţărileEuropei Occidentale nu se poate face făr ă cunoașterea realităţilor etno-culturale dinOrient sau de la por ţile acestuia. Astfel,

colecţionarii și cercetătorii perioadei au cercetat nu numai materiale foarte vechi saude epocă romană, dar și antichităţile grecești. Dr. Edward Daniel Clarke realizează oimportantă colecţie de sculpturi și inscripţii antice la biblioteca Universităţii Cambridge(1803).

Un alt cercetător perseverent al realităţilor din zona egeeană a fost Thomas

Bruce. Acesta mijlocește aducerea unor opere antice de pe Acropola Atenei laBritish Museum.

Teoria evoluţionistă. Definire și sens. Primul profil geologic realizat după criteriiriguroase apar ţine lui Niels Stensen (1699), cercetător de origine daneză. Acestaconstată că straturile mai vechi sunt mai adânci decât cele mai noi. Prima aplicarea acestei metode la cercetarea arheologică a acestei opinii este făcută de englezulJohn Frere (1797). El distinge 13 niveluri de depunere diferite într-un strat arheologicde 4 m.

În anul 1771 un pastor german pe nume Johann Friedrich Esper descoper ă

oase umane împreună cu resturi de urs și alte resturi osteologice lângă Bayreuthși speculează timpul lor de încadrare, considerându-le antediluviene. Constatărileacestuia se bazau pe cunoașterea unor teorii pe care le vom expune în continuare.

William Smidt (1769-1839) a fost unul dintre cei care au studiat geologia,identificând tipurile de straturi arheologice și de fosile umane care au apărut șidispărut simultan peste tot în lume. El a susţinut că rocile de pe pământ sunt rezultatulunui proces geologic continuu și natural. Lucrarea sa de bază se numește Hartageologică a Angliei (1815).

James Hutton (1726-1797) a susţinut în lucrarea Teoria Pământului că Terra s-aformat în urma unui proces natural, nu prin intervenţia divină sau prin Potop.

Teoriile lui Hutton și Smith au fost avansate ca uniformitarianism și au stârnit furori,deoarece atacau esenţa cronologiei biblice a lui Ussher prin faptul că argumentaucă Pământul este rezultatul unui proces natural și nu al intervenţiei divine. Dacă seacceptă aceste teorii se presupune – implicit – că omenirea a tr ăit pe Pământ multemii de ani.




23

Un pas înainte în definirea teoriei evoluţioniste este făcut de Georges Cuvier (1769-1832). El închipuie un sistem original de clasificare al regnului animal studiindfosile prin metoda paleontologică și a anatomiei comparate. El este numit profesor laCollege de France (din anul 1789). În anul 1908 Cuvier stabilește că fosilele de elefanţidescoperite în straturile geologice sunt de alt tip decât formele cunoscute astăzi și că fosilele umane asociate cu acestea sunt mai vechi decât Biblia.

Dezbaterea asupra vechimii omenirii a culminat, în anul 1855, cu publicarea Teorieievoluţiei și selecţiei naturale a lui Charles Darwin și verificarea contemporaneităţiioamenilor vechi cu animalele dispărute, prin apariţia teoriei stratigrafiei geologicecare stipula că straturile mai adânci sunt mai vechi, teorie care confer ă soliditateștiinţifică observaţiilor empirice de până acum.

Charles Darwin (1809-1892) a început să-și formuleze teoriile ca rezultat al uneiexpediţii știinţifice de cinci ani în jurul lumii, la bordul navei Beagle, între anii 1831-

1836. Întors în Anglia, Darwin și-a adâncit și mai mult cercetarea în ceea ce el a numitprobleme ale speciilor. El a realizat că teoria sa implică faptul că variaţiile favorabileacumulate în organismele vii în perioade lungi de timp trebuie să rezulte în naștereaa noi specii și în stingerea celor vechi. Fiind un om timid, Darwin a amânat publicarearezultatelor sale, dar teoria sa – evoluţionismul – a ţinut piept (mai mult decâtuniformitarianismul) interpretării sacrosante a Creaţiei din Geneză. El și-a menţinutpărerile timp de 20 de ani, până când, un alt biolog, Alfred Wallace, i-a trimis un eseu în care ajungea la aceeași concluzie. Darwin a schiţat o formă preliminar ă a lucr ării,intitulând-o Asupra originii speciilor (1859).

Această lucrare știinţifică clasică descrie evoluţia și selecţia naturală dând oexplicaţie teoretică pentru diversitatea formelor vii deviaţă și a fosilelor. Evoluţia prin selecţie naturală nu explică,desigur, în totalitate, fenomenele naturale, dar dă un modde interpretare pentru schimbările biologice din decursultimpului. Previzibil, teoria lui Darwin a făcut furori, îngrozindmultă lume prin aceea că fiinţele umane se trag din maimuţe. În curând, teoria sa a fost acceptată de comunitateaștiinţifică și a format baza teoretică pentru unele descoperiri

arheologice importante.Descoperirea artefactelor umane asociate cu oasede animale dispărute nu erau noutăţi la acea dată (1859)

deoarece multe din obiectefuseser ă anunţate ani de zile de către săpătorii amatorientuziaști. Unul dintre cei mai insistenţi a fost ofiţerul vamalfrancez Jacques Boucher de Perthes, care a colecţionatunelte de piatr ă și oase de animale din mormintele depe râul Sômme și în valea acestuia, lângă Abbeville, înnordul Franţei, între anii 1837-1860. El a fost ridiculizat decătre oamenii de știinţă când a afirmat că cei care aufolosit toporașele de mână au tr ăit înainte de potopulbiblic. Dar a insistat, iar colecţia sa a atins o dimensiuneimpresionantă în anul 1859. Vești despre obiectele găsitede acesta au ajuns la urechea anticarului John Evans și

Joseph Prestiwich(stânga, pe scaun)

Jacques Boucher de Perthes




24

a geologului Joseph Prestwich. Ei l-au vizitat pe de Perthes și au examinat colecţia sași siturile descoperite. Într-un loc, J. Evans a descoperit un toporaș de mână în acelașiloc cu un os de hipopotam. Cei doi vizitatori ai lui de Perthes au fost convinși că celegăsite de el constituie dovada unei lungi antichităţi a omenirii, concluzie posibilă intelectual datorită existenţei teoriilor uniformitarianiste și evoluţioniste. Acceptarearapidă a acestei idei a devenit, imediat, inevitabilă.

Imediat s-a pus problema identităţii, a modului în care ar ăta, str ămoșul directal omului. Răspunsul a venit când în anul 1856 s-a descoperit, într-o peșter ă delângă Dsseldorf, în regiunea germană Neanderthal (valea Neanderthal), un craniuuman primitiv. Acesta avea arcadele proeminente și o por ţiune de craniu turtită asemănătoare, doar în parte, craniului rotund al lui Homo sapiens. Oamenii deștiinţă s-au împăr ţit în două tabere. Cei mai mulţi dintre ei au considerat craniul de laNeanderthal ca fiind cel al unui idiot patologic modern. A doua grupare, o minoritate

în cadrul căreia îl putem găsi și pe biologul englez Thomas Huxley, a considerat că acel craniu provenea de la o fiinţă umană primitivă, probabil a uneia dintre aceleacare au făcut primele unelte din piatr ă. Huxley însuși nu numai că a susţinut teoriaevoluţionistă, dar a și exprimat una dintre problemele fundamentale cu carearheologii se confruntă: constatarea locului pe care omul îl ocupă în natur ă și relaţiasa cu universul lucrurilor. În timpul în care el exprima aceste cuvinte, oamenii de știinţă realizau că trecutul dinaintea mărturiilor scrise putea fi cunoscut și că omenirea aevoluat biologic și cultural de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp.

Charles Lyell (1797-1875) vizitează și el în anul 1859 cercetările sistematice ale lui

Boucher de Perthes de la Abbeville confirmând concluziile acestuia. În Africa se descoper ă tot mai multe unelte de piatr ă șlefuită și perforată sau de

piatr ă cioplită. E. C. Hore, un marinar descoper ă, în anul 1877, obiecte de piatr ă înzona Tanganika, trimis fiind într-o misiune de prospectare de Societatea misionar ă dinLondra.

Între anii 1840 și 1860 se descoper ă și în India multe unelte cioplite sau șlefuite,realizate din piatr ă, care confirmă supoziţiile europene.

Progresul uman văzut prin prisma evoluţionismului. După cum am putut constataideea de progres uman nu este una nouă. Ideea de progres sufer ă un oarecare

declin în secolul al XVIII-lea, fapt ce nu se mai poate afirma pentru următorul secol,unul al revoluţiei industriale. În anul 1850, sociologul Herbert Spencer (1820-1903)declara deja că: progresul nu este un accident ci o necesitate; este un adevăr alnaturii.

Teoria evoluţionistă a lui Darwin a apărut pentru mulţi gânditori ca o extensie adoctrinelor progresului social. Noile teorii au deschis o perioadă enormă de timppreistoric pe care arheologii perioadei victoriene trebuiau să o umple cu fapte. Celemai vechi obiecte au fost găsite de Boucher de Perthes în valea râului Somme. Maitârziu au fost descoperite – datând tot din preistorie – marile peșteri din Sud-vestulFranţei databile într-un timp în care mai tr ăiau în Europa hipopotamii sau renii. Și maitârzii s-au dovedit a fi, din punct de vedere cronologic și cultural, descoperirile desate preistorice găsite pe fundul lacurilor elveţiene între anii 1853-1854.

Mulţi arheologi au căutat să trateze oamenii preistorici ca pe niște artefactebiologice. Saturaţi de mii de obiecte din piatr ă cioplită și de siturile arheologice deo bogăţie greu de imaginat, ei au încadrat obiectele descoperite într-o serie lungă




25

de epoci, asemănătoare erelor geologice, epoci prin care ar fi trecut orice societateumană. Progresul universal al omenirii a atins un anumit statut când un arheologfrancez, Louis Laurent Gabriel de Mortillet (1821-1898), l-a numit Marea lege (1867).Dar, pe măsur ă ce cercetarea arheologică s-a extins în Europa și în alte regiuni aleglobului, incredibila diversitate a experienţei umane timpurii a devenit vizibilă prinmărturiile arheologice.

Marile civilizaţii ale Orientului Apropiat au fost reconstituite de Henry Layard (1817-1894) și alţii, iar marile complexe religioase din America Centrală au fost descrise într-oformă nouă. Arta paleolitică a fost acceptată ca autentică la câţiva ani după ceau fost descoperite picturile rupestre din peștera Altamira din nordul Spaniei, în anul1879. Totuși, mari păr ţi din America de Nord și Africa nu au ar ătat semne ale civilizaţieidezvoltate. Ideea obsedantă din acel moment era că marile centre religioase dinMesopotamia au fost abandonate, iar o artă egală cu cea din faimoasele peșteri

franco-cantabrice nu a mai apărut mii de ani. În acest context a apărut ideea deregres, oamenii de știinţă au devenit din ce în ce mai puţin siguri că omenirea aavut o preistorie comună și un progres constant. A apărut o nuanţă de îndoială laconcluzia după care omenirea a progresat considerabil și constant din momentulnașterii sale.

Unul dintre gânditorii epocii care s-a preocupat de aceste aspecte a fost EdwardB. Tylor (1832-1917). Acesta a făcut parte din categoria primilor antropologi victorieni,pionier al unui domeniu ce se dezvoltă dintr-un puternic interes faţă de instituţiileumane, de asemenea, evoluţionist. El a studiat dezvoltarea umană în toate formele

ei, de la topoarele de piatr ădin valea râului Somme, la templele mayase și la civilizaţiavictoriană. Originile civilizaţiei ar putea fi căutate în modelele mai simple de viaţă aleoamenilor primitivi. Dacă topoarele de piatr ă făcute de aborigenii australieni au fostasemănătoare cu cele găsite pe terasele râurilor vechi din Europa, atunci poate că obiceiurile de nuntă ale australienilor erau asemănătoare cu cele ale europenilor dinpaleolitic. Majoritatea datelor lui proveneau din două surse: descrierea oamenilor primitivi actuali și descoperirile arheologice ce exemplificau trecutul îndepărtat. El aconsiderat că există trei niveluri ale dezvoltării umane: sălbăticie din care printr-unstadiu de barbarism se ajunge spre civilizaţie, cea mai complexă condiţie umană.

Antropologul american Lewis Morgan (1818-1881) a mers mai departe decât Tylor.El a subliniat nu mai puţin de șapte perioade (etnice) ale progresului uman în lucrareaSocietatea antică (1877). Ca și la Tylor, stadiile lui Morgan încep de la sălbăticie șiajung la cele mai înalte realizări ale omenirii, la stadiul de civilizaţie. Cele șapte niveluriale sale s-au dezvoltat aproape raţional și independent în diferite păr ţi ale lumii.

Teoriile lui Morgan au influenţat puternic pe filosofii comuniști Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895). Ei au constatat, prin aplicarea ideilor teoriei luiMorgan, existenţa unui comunism primitiv (noţiune prin care înţelegeau că oamenii î și împăr ţeau resursele în mod egal) pe care-l considerau erodat o dată cu apariţiasocietăţii industriale.

Asemenea noţiuni de progres uman au fost ușor de apărat într-o lume ale căreifrontiere erau neexplorate total. În anul 1870 nu exista încă noţiunea de preistorie alumii, în pofida obiectelor descoperite în Europa, în Mediterana sau în America deNord. Exper ţii au apelat la structurile evoluţiei biologice și sociale pentru a explicauimitoarea diversitate umană, făr ă a merge mai departe.




26

Evoluţia uniliniar ă și difuzionismul ca teorii ale secolului XIX. Spectaculoaseledescoperiri ale sfâr șitului secolului XIX au avut loc în timpul în care antropologiadevenea una dintre știinţele sociale. Antropologul englez James Frazer a expusobiectivele pe termen lung ale antropologiei în anul 1890. Antropologii – a spus el – au descoperit legile generale care au guvernat istoria umană și care vor continuasă guverneze dezvoltarea umană în viitor. Ele defineau originea sau, mai degrabă,fazele rudimentare, pruncia și copilăria societăţii umane. Remarcile sale au reflectato rigoare profesională crescândă printre cei care studiau umanitatea, corespundeauunui anume rafinament intelectual în modurile de clasificare ale trecutului și ametodelor de săpare.

Evoluţia uniliniar ă este o concluzie filosofică asupra unui mod de dezvoltare asocietăţii. Antropologia s-a format dintr-o serie de filosofii intelectuale diverse. Acesteainclud evoluţia biologică, noţiunea de progres social și ideea de evoluţie culturală. O

influenţă foarte importantă a avut-o contactul constant între civilizaţia occidentală și alte societăţi umane cu structuri sociale diferite. A fost ușor pentru antropologiicare corespondau cu misionari și exploratori din toată lumea să afirme că civilizaţiavictoriană a fost apogeul acumulărilor umane. Marele volum de date antropologice șiarheologice pe care l-au colectat a fost folosit pentru a construi o schemă universală a evoluţiei culturale uniliniare. Cu alte cuvinte, toate societăţile umane au avutputerea să evolueze de la modul simplu, vânătoresc, de viaţă, la un stadiu de civilizaţieavansată. Dar, multe dintre aceste societăţi, nu au reușit acest lucru niciodată.

Astăzi, evoluţia uniliniar ă pare o explicaţie pentru originea societăţii și evoluţia

acesteia (trebuie să ne reamintim, însă, că fiecare generaţie de arheologi priveștelumea prin propriile-i puncte de vedere asupra dezvoltării sociale și politice). Înacest context, primii arheologi nu au constituit o excepţie, pretinzând că propria lor civilizaţie a fost cea mai bună perioadă a acumulărilor umane. Cu cât mai multedate erau acumulate din cercetarea arheologică și antropologică din toată lumea,a devenit tot mai clar că o schemă universală a evoluţiei uniliniare era un mod totalnerealist de interpretare a istoriei lumii.

Difuziunea și difuzioniștii apar, ca teorie filosofică, atunci când cunoștinţelearheologice au înflorit, la sfâr șitul secolului al XIX-lea și începutul celui de la XX-lea, ca

o recunoaștere a diversităţii culturale umane de-a lungul preistoriei.Difuziunea de obiecte și idei de la un popor la altul a fost recunoscută detimpuriu ca o explicaţie validă a schimbării culturale în preistorie. Difuzionismul afost popular printre arheologi în special la sfâr șitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva ideii schimbării uniforme a culturilor, apărut sub presiunea constatării că schimbările culturale pot fi explicate și prin presiuni exterioare. Astfel s-a explicat, spreexemplificare, originea micenienilor descoperiţi de Heinrich Schliemann în anul 1874,sau a civilizaţiilor Orientului Apropiat, proaspăt descoperite la acel moment.

În formele sale cele mai extreme, difuzionismul colportează presupunerea că multe invenţii umane cu originea într-un singur loc s-au difuzat în toate păr ţile lumii,prin comer ţ, populaţii în migraţie, contacte culturale sau exploratori, lucru greu depreluat în întregime ca fiind valabil. Ideile difuzioniste, simple, erau foarte popularela timpul citat. Ele aveau avantajul că erau ușor de formulat și de înţeles, existând șiceva romantic în ideea unei vaste migr ări a unor popoare de la un capăt la celălaltal lumii.




27

La începutul secolului XX, anatomistul englez Elliot Grafton Smith a devenitobsedat de tehnicile egiptene de mumificare și de arhitectura acestei civilizaţii. El aavansat ideea că civilizaţiile lumii și cea Occidentală au migrat din valea Nilului. Ceicare au realizat toate acestea erau poporul soarelui, oameni cărora nu le era frică să călătorească pe tot globul în căutarea aurului și a pietrelor preţioase. Oriunde seduceau î și luau civilizaţia lor arhaică cu ei. Printre elementele exportate amintim: cultulsoarelui, tehnicile de irigaţii, agricultura, metalurgia și arhitectura în piatr ă. Valoriledifuzioniste ale lui Smith insinuate asupra istoriei umane erau simplificate și, în final, lafel de inadecvate ca și evoluţia culturală uniliniar ă. Încet, primii arheologi profesioniștiai secolului XX au realizat că au de a face cu probleme mult mai complexe, aurenunţat la acest fel extrem de simplist de gândire și au început să colecteze cu grijă bunurile culturale ascunse în siturile arheologice.

Arheologia descriptivă sau începuturile arheologiei știinţifice. Aceasta s-a născut

într-un moment în care culturile tradiţionale au fost eliminate în mare măsur ă detehnologia modernă. Priorităţile cercetătorilor se axează, în consecinţă, pe culegereade date și informaţii de bază despre culturile pe cale de dispariţie (antropologii), saudispărute (arheologii). Aceste date erau esenţiale în acel moment pentru a puteaelabora obiectivele arheologiei de astăzi.

Heinrich Schliemann (1822-1890) a fost un negustor german care a adunat omare avere în urma unor afaceri făcute, în special, cu Rusia. Pasionat, dar maibine – spus, obsedat, de faptul că operele lui Homer au un fundament istoric real,acesta și-a investit averea în căutarea Illionului antic (Troia) – o dată cu anul 1871,

orașului Micene – între anii 1874-1878, Itaca – 1878 etc. Pregătirea sa negustorească,intuiţia dezvoltată în afaceri, aplecarea înnăscută pentru studiul limbilor, dar și dejaamintita obsesie pentru perioada homerică, au făcut ca acesta să descopereunele dintre cele mai importante situri pentru antichitatea grecească. Echipa saa învăţat arheologie din mers, de cele mai multe ori pe seama sitului arheologic.Cu toate acestea, introducerea în echipă a savantului german Virchow Rudolf(1821-1902) – medic igienist, anatomopatolog (specialist în patologie celular ă) șiantropolog ce s-a ocupat, ca amator, și de arheologie și etnologie – a dat o maimare soliditate cercetărilor de la Troia. Acesta, către sfâr șitul vieţii, în perioada de

afirmare a imperialismului prusac, a încercat să justifice pe temeiuri antropologiceexpansionismul statului german, fiind unul dintre cei ce au oferit premise teoreticerasismului de mai târziu. Dar în perioada de maturitate a fost un remarcabil promotor al vieţii și activităţii știinţifice din Germania.

Săpăturile de la Troia se constituie într-unul dintre cele mai cunoscute și timpuriișantiere arheologice unde s-a aplicat metoda stratigrafică. Susţinând căevenimenteledescrise în Iliada nu sunt numai rodul imaginaţiei lui Homer ele reflectând, înconsecinţă. anumite tradiţii cu un sâmbure de adevăr istoric, Schliemann a reușit să descopere lângă satul Hissarlîk, pe coasta nord-vestică a Asiei Mici, locul unde s-audesfășurat luptele dintre ahei și troieni. În movila cercetată straturile sunt distribuitedintr-un centru iniţial (Troia I-II) către exterior (Troia III-V), unde se suprapun ulterior mai multe așezări pe același loc (Troia VI-IX). Cercetările mai noi au dovedit că aicisunt chiar mai mult de nouă niveluri, numărul lor iniţial a fost menţinut pentru a nu seface confuzie între vechile și noile cercetări. Putem afirma în acest moment că Troiahomerică se regăsește în nivelul VIIb2.




28

Punerea în valoare a săpăturilor lui Schliemann din punct de vedere știinţific sedatorează arheologului german W. Drpfeld. Stratigrafia stabilită o dată cu primelesăpături arheologice de aici r ămâne, în mare parte, valabilă până astăzi, excepţiefăcând atribuirile cronologice și culturale ale nivelurilor de locuire. Oricum, acestesăpături lasă impresia realizării primelor cercetări arheologice făcute cu metodele deinterpretare și cercetare ce se vor generaliza în anii următori.

La jumătatea secolului al XIX-lea au loc mari săpături arheologice la Susa șiNinive, precum și în Franţa, care trezesc interesul publicului pentru marile civilizaţii aleantichităţii. Astfel, odată și cu evoluţia gândirii, izvoarelor scrise ale istoriei li se adaugă și cele arheologice, ceea ce a dus la modificarea concepţiei despre izvoareleistoriei. Se acreditează ideea că, în fond, toate creaţiile activităţii umane reprezintă – în esenţă – izvoare istorice, valorificarea și studiul acestora constituind obiectularheologiei. Un alt obiect al acesteia îl reprezintă descifrarea mesajului purtat de

descoperirile arheologice. Pe măsura constituirii acestei discipline, se încearcă definirea acesteia.

Chiar dacă multitudinea cercetărilor arheologice din perioada de la cumpănasecolelor XIX și XX ne face să fim punctiformi în descriere reamintim alte două marimomente pentru definirea arheologiei ca știinţă și – cu această ocazie – două maripersonalităţi.

Howard Carter (1874-1939) cercetează timp de mai mulţi ani antichităţile

egiptene și descoper ă, în anul 1922, împreună cu lordul Carnavon (1866-1923)celebrul mormânt al lui Tutankamon. Chiar dacă faraonul cu acest nume a fost unulpuţin important pentru cultura și civilizaţia egipteană, descoperirea are o importanţă epocală deoarece mormântul acestuia a fost descoperit aproape intact.




29

Arthur Evans (1851-1941) este un continuator al ideilor lui Schliemann. Astfel că,săpăturile sale din Creta dezvăluie str ălucitoarea civilizaţie minoică, palate, artefacteși înscrisuri prin care cunoaștem mult mai bine civilizaţiile Mediteranei.

Antropologul american Franz Boas (1858-1942) a fost printre cei care au insistatasupra necesităţii unor cercetări mult mai detaliate ale domeniului preistoriei. Ela ajutat la fondarea antropologiei ca știinţă, în strânsă și indisolubilă legătur ă cuarheologia, aplicând metode mai precise de colectare și clasificare a informaţiilor.Acesta a adunat o cantitate incredibilă de date asupra picturii pe ceramică, asupraobiectelor împletite și mii de alte detalii culturale. Artefactele și obiceiurile erau atentstudiate și folosite ca baze pentru explicarea trecutului. Aceste date de natur ă etnografică devin o sursă valoroasă de informaţii pentru arheologie.

Cel mai studiat dintre arheologii epocii a fost și este Vere Gordon Childe (1892-1957). Acesta a fost, la origine, australian și și-a făcut studiile la Oxford. Ca lingvist

a acumulat o cantitate imensă de informaţie, ca și din miile de obiecte preistoriceaflate în muzeele din Edinburg și Cairo. Odată prelucrate datele, lucru oarecumsimplu datorită abilităţii sale lingvistice, Childe a început să studieze preistoriaeuropeană (1925). El a dorit să extragă din r ămășiţele arheologice un substitut pentruistoria politico-militar ă convenţională, cu culturi în locul oamenilor de stat și migraţii înlocul bătăliilor. Gordon Childe a clasificat culturile prin obiectele care au supravieţuitlor – ceramică, în general, dar și prin obiecte de metal, piatr ă, sticlă – și prin formelecaselor, siturilor, sau ornamentelor, cunoscute ca fiind caracteristice pentru o cultur ă deoarece au fost descoperite împreună. Astfel de culturi au fost expresia materială

a popoarelor, după V. Gordon Childe (ele au putut să se întindă sau să se limiteze întimp și spaţiu). Succesiunile culturale au fost reconstituite pe zone geografice limitateși comparate cu cele din regiunile învecinate. Obiceiurile culturale despre care s-apresupus că s-au extins dintr-o zonă într-alta au fost verificate cu atenţie. Acest tip demetodologie s-a extins în anii ‘30-’40, când arheologia era încă o știinţă descriptivă.Dar, Childe a mers mai departe, pentru că a fost unul dintre primii arheologi care aurealizat că o catalogare a artefactelor ar fi inutilă dacă nu este raportată la o structur ă de referinţă. De aceea, a folosit date din sute de situri și duzini de culturi pentru aformula un punct de vedere comprehensiv asupra preistoriei Lumii Vechi și Orientului

Apropiat, care a devenit clasic. Originile agriculturii, domesticirea animalelor și viaţaurbană au fost momente de schimbare în istoria lumii. Childe a descris două stadiimajore: revoluţia neolitică și revoluţia urbană. Fiecare așa-zisă revoluţie (orientareapro-marxistă a autorului a făcut ca să adopte termeni apropiaţi, de multe ori,terminologiei filozofiei materialist-dialectice și istorice) a ar ătat invenţii noi și vitalecare au putut fi identificate în mărturiile arheologice prin artefacte caracteristice.Neoliticul și revoluţia urbană au constituit un real model tehnologic și evoluţionist,combinat cu unul economic, astfel încât modelul în care se tr ăia avea criterii pentrua compara epocile istoriei lumii. Childe a dominat gândirea arheologică în Europapână către sfâr șitul anilor ‘50.

În lucrarea Progres și arheologie, Childe a ar ătat că: prin obiectul său arheologiaa revoluţionat studiul istoriei, lărgindu-i orizontul în aproape același grad în caretelescopul a lărgit cercetarea în domeniul astronomiei, iar microscopul a relevatbiologiei că sub aspectul marilor organisme se ascunde viaţa micilor celule. Arheologiaa modificat conţinutul istoriei asemenea radioactivităţii, care a transformat știinţa.




30

Arheologia este știinţa situată la limita dintre știinţele sociale și știinţele naturii, ceeace explică aplicarea în cercetarea arheologică a unor metode apar ţinând știinţelor exacte.

Arheologul care a preluat și continuat în cea mai mare măsur ă sistemul iniţiat deChilde este Vladimir Milojcic (Heidelberg). Acesta a profitat de rezultatele cercetărilor proprii, în anii ‘40-’60, din Serbia și Thessalia pentru a crea un sistem cronologic șievolutiv folosit și astăzi de mare parte din arheologii europeni. Acesta a rezolvat, înmare parte, problemele de cronologie relativă ale neoliticului din centrul și sud-estulEuropei, corelând aceste date cu cele obţinute în sudul continentului, în Anatolia și în Orientul Apropiat.

Datele de cronologie relativă r ămân un capitol tentant pentru arheologi, până înzilele noastre. Astfel că putem aminti o importantă încercare de sinteză arheologică pe spaţii foarte largi realizată de arheologul german Harald Parzinger pentru epoca

neolitică, sau încercarea pentru epoca bronzului realizată de germanul BernhardHansel. Exemplele putând continua, ne oprim aici cu scurta noastr ă înșiruire.

Concluziile acestui capitol ne duc spre opinia că europenii î și studiază originile(preistoria) concentrându-se asupra construirii unor scheme istorice descriptive, dela primii vânători până la începuturile înregistr ărilor istorice. Primele situri au fost cele în care s-au descoperit toporașele de mână. Apoi s-a ar ătat că neanderthalienii aufost urmaţi de populaţii de vânători mult mai evoluate. Secvenţa istorică postulată seaplică și asupra Orientului Apropiat atunci când Gordon Childe a ar ătat că oamenii

preistorici din Europa și Orientul Apropiat au fost, în mod logic, str ămoșii grecilor,romanilor și ai altor civilizaţii. Nu este o întâmplare că Arnold Toynbee și alţi istorici ailumii au adoptat schemele istorice ale lui Childe atunci când au făcut din preistorieprimul capitol al marilor lor sinteze istorice.

Lumea Nouă sau abordarea istorică directă. Arheologii Lumii Noi se situează pe poziţii ușor diferită. Modul lor obișnuit de lucru consta în punerea cap la cap ainformaţiilor cunoscute despre trecutul istoric al culturii indiene în timpurile preistorice.Această abordare a fost folosită pentru prima dată de Cyrus Thomas în anul 1880. Împreună cu alţi arheologi acesta a dezgropat sute de obiecte din valea râului

Ohio, folosind ceramica și alte obiecte mici pentru a demonstra continuitatea dintrecultura indiană preistorică și modernă. Aceeași atitudine a fost folosită și în sud-vestulAmericii, după anul 1890, pentru a ar ăta stilurile ceramicii indiene din trecut. Totulculminează cu săpăturile întreprinse de A. V. Kidder, între anii 1915-1929, pentrudezvelirea sitului arheologic de la Pecos Pueblo. Secvenţele culturale definite cuacest prilej sunt folosite, cu mici modificări, și astăzi. W. D. Strong a aplicat cu succesaceeași metodă în arheologia câmpiilor / preeriilor.

Abordarea istorică directă este oricum limitată. Ea este satisfăcătoare atâta timpcât se lucrează pe obiecte asemănătoare (cum ar fi ceramica). O dată săpate,

siturile ocupate de populaţii cu culturi total deosebite î și pierd continuitatea, iar abordarea istorică directă nu mai poate fi folosită.

Sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Influenţa lui Franz Boas a fost foarteputernică în perioada anilor 1920-1950 printre arheologii care s-au concentrat asupraredactării și clasificării unui număr enorm de obiecte preistorice din sute de situri din




31

toată America. Ei le-au grupat în secvenţe elaborate, regionale (pe cele ce apar ţinculturilor preistorice) și au întâmpinat probleme, pentru că nu există doi arheologi caresă cadă de acord în clasificarea ceramicii și a altor obiecte. Astfel că, nu se puteau

compara zone diferite și nu se putea folosi o terminologie comună. Din fericire, ungrup de oameni de știinţă conduși de W. C. McKern au emis definiţii care în curândau fost recunoscute sub numele de sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Acestsistem a încercat să unifice secvenţele de cultur ă preistorică din tot Vestul Mijlociu,găsind similitudini între colecţiile de artefacte preistorice. Corelând colecţiile deartefacte și sutele de situri aflate de-a lungul unor mari perioade preistorice, folosindmetode succesive, utilizatorii sistemului puteau compara secvenţele culturale dinVestul Mijlociu cu cele din estul S.U.A. Sistemul era eficace în legarea secvenţelor culturale, dar era limitat în ceea ce privește interpretarea trecutului, deoarece sebaza doar pe artefacte și pe evidenţa stratigrafică, dând mai puţină atenţie altor aspecte ale trecutului. Acest sistem a fost aplicat în timpul Crizei economice, fiindelaborat în anii ‘30. În 1940, James Ford, James Griffin și Gordon Willey au început să observe și alte regiuni, mai ample ca întindere. La dispoziţia lor se găseau o serie dedate arheologice nepublicate, din sutele de situri excavate în timpul Crizei. Studiile lor au ar ătat o dezvoltare permanentă a culturii materiale preistorice în estul S.U.A. de-alungul a mii de ani. Ei au distins unele perioade care ofereau asemănări ale culturilor preistorice care au putut fi decelate și definite ca stadii de dezvoltare. În lucr ărileurmătoare ale acestui grup de lucru se distinge faptul că au ajuns să stabilească astfel de stadii de dezvoltare pentru întreg continentul nord-american.

Marea problemă a arheologiei anilor 1920-1950 a fost stabilirea vârstei siturilor șia obiectelor descoperite. O dată atinse limitele legăturilor istorice directe, nu s-auputut data absolut culturile arheologice. Prima realizare în acest sens a venit în primiiani ai acestui secol, când astronomul de la Universitatea din Arizona A. E. Douglassa început un studiu asupra inelelor anuale de creștere ale copacilor din sud-vestulS.U.A. În anul 1929, Douglass a dezvoltat o cronologie exactă a siturilor din această zonă a Americii de Nord care datau din primele secole î.Chr. Din păcate, datarea cuajutorul inelelor de creștere a copacilor s-a putut face doar în zonele uscate, undepomii aveau un sezon anual de creștere bine definit (mai nou, metoda și-a găsit

aplicarea în majoritatea zonelor lumii). În alte păr ţi ale lumii, cronologia arheologică era rezultatul unor speculaţii

inteligente până în anul 1949, când oamenii de știinţă de la Universitatea din Chicago(J. R. Arnold și W. F. Libby) au descris metoda de datare absolută a resturilor organicedin siturile istorice cu ajutorul radiocarbonului. Willard F. Libby (1908-1980) se mută în anul 1959 la Universitatea California din Los Angeles și în urma cercetărilor de aiciprimește Premiul Nobel. În câţiva ani, datele cu radiocarbon au fost aplicate în sutede situri din toată lumea. Pentru prima dată, o structur ă știinţifică a înlocuit speculaţiilelogice anterioare. Arheologii au putut, în sfâr șit, să compare situri separate și scale

cronologice pe arii largi.Există, și aceasta se întâmplă în anii ‘80-’90 ai secolului XX, școli arheologice ce pun

accentul pe interpretarea datelor radiocarbon pentru a ajunge la imagini veridicepentru societatea preistorică. Astfel că, Paul Breunig realizează la sfâr șitul anilor ‘80una dintre cele mai complete lucr ări de cronologie absolută comparată pentru




32

Europa și zonele împrejmuitoare. Metoda sa de lucru este simplă dar, în același timp,sofisticată, interpretările de date ducându-l la concluzii care demonstrează valoarea în sine a metodei aplicate.

După descoperirea datării cu radiocarbon, noul accent în arheologie se punepe interpretarea ce se bazează pe secvenţe regionale, studiate cu atenţie. Culturamaterială umană și organizarea socială a comunităţilor s-au dezvoltat de la simplula infinit de complex, realizări ale lumii preistorice sau sinteze ale marilor zone decultur ă au dus la noţiunea de progres în preistorie. Childe cu revoluţiile sale, RobertJ. Braidwood în Orientul Apropiat și Gordon Willey în America de Nord au privit istoriaculturii știind că cultura umană este constant și dinamic legată de mediul ambiant șide alţi factori cu care interacţionează.

Cam în același timp, antropologul Julian Steward a început să se întrebe dacă există moduri de identificare a caracteristicilor comune culturale ale societăţilor distribuite în diferite arii culturale. În total dezacord cu evoluţioniștii fundamentalișticare susţineau că toate societăţile au trecut prin stadii similare de dezvoltare culturală el a apreciat că tipurile culturale de bază s-ar dezvolta în moduri similare, în condiţiisimilare. Foarte puţine dintre tr ăsăturile actuale, concrete, ale culturii ar apărea însocietăţile umane într-o ordine similar ă, regulată, repetată de nenumărate ori. Cualte cuvinte, evoluţia culturală a fost multiliniar ă, ceea ce înseamnă că se îndreaptă în multe sensuri și la niveluri diferite, neavând o tendinţă de dezvoltare uniliniar ă,universală, cum a crezut Tylor și alţii.

Înaintea lui Steward, cercetători ca Alfred Kroeber, Lewis Morgan și Leslie Whites-au gândit la cultur ă ca la un fapt stratificat în așa fel încât tehnologia stă la bază,organizarea socială la mijloc și ideologia la partea superioar ă. Steward nu a făcutaltceva decât să adauge și mediul ambiant acestei construcţii. Pentru a face acestlucru el a dezvoltat o metodă pentru recunoașterea modurilor în care asemeneaschimbări sunt produse de adaptarea la mediu.

Numind studiul său asupra mediului și schimbărilor culturale ecologie culturală,Steward a schiţat câteva idei:

1. Adaptări similare pot fi găsite în diferite culturi în medii similare;2. Nici o cultur ă nu a acumulat o adaptare la mediul său care să r ămână

neschimbată pentru o lungă perioadă de timp;3. Diferenţele și schimbările în timpul perioadelor de dezvoltare culturală, în orice

zonă, pot ori să se adauge unei complexităţi sociale, ori să rezulte într-un modelcultural complet nou.

Steward a folosit aceste principii ca o bază pentru studiul culturii și a schimbărilor culturale în zone largi. Pentru a studia culturi diferite el a izolat și definit caracteristiciledistincte ale fiecărei culturi, alcătuind un nucleu al acestora numit inima culturii. Ela observat că africanii, aborigenii australieni și indienii fuegieni au fost organizaţi în grupuri, pe descendenţă masculină, formând un anumit tip cultural deoarece

adaptarea lor la mediul natural și organizarea socială erau similare. Deși mediul lor ambiant diferea mult, de la deșert la câmpii reci și umede, cerinţele practice alevânătorii și culesului au adunat acești oameni în grupuri mici, fiecare cu propriul săuteritoriu. În fiecare zonă structura socială și organizarea generală a acestor grupuriera asemănătoare, iar adaptarea lor la mediu a fost fundamental același, în pofida




33

multelor diferenţe în detaliu. Steward a folosit procedeul propriu mult prea izolat șiși-a petrecut prea mult timp studiind relaţiile dintre mediu și cultur ă (care formează contextul și motivele unor tr ăsături critice ale culturii). O tradiţie culturală – de

exemplu, un nou tip de casă sau o anumită formă de organizare socială – poatefi

găsită într-un loc deoarece a fost difuzată acolo. Această explicaţie nu lămurește, însă, de ce populaţiile acceptau tradiţia în primul rând.

Steward a aplicat principiile ecologiei culturale unor probleme cum ar fi trecereasocietăţilor umane, prin anumite tipuri de comportament în medii ambientalediferite. Difuziunii și evoluţiei le-a adăugat un nou concept – cel al adaptării variabilela mediul ambiant. Cu alte cuvinte, studiul schimbărilor culturale implică studiereaculturilor umane și transformările lor într-un mediu dat.

Când a apărut lucrarea lui Steward arheologia era preocupată complet decronologii și artefacte astfel că fiecare parte a oricărei reviste arheologice erau plinede articole aride despre cronologie și despre ceramică și se refereau doar foarterar la contextul în care au fost descoperite artefactele, sau la însemnătatea lor caexpresii ale spiritului uman. Era ca și când arheologii ar fi clasificat mărci poștale sauinsecte. Această etapă s-a încheiat în anul 1948 când arheologul W. W. Taylor apublicat faimoasa lucrare Studiul arheologiei, o critică devastatoare a preocupărilor arheologilor pentru cronologie. Taylor pleda pentru o abordare conjugată aarheologiei, luând păr ţi din cronologie, detalii culturale obţinute prin studiul siturilor individuale cu mai multe niveluri etc. Abordarea conjugată adună toate surseleposibile de evidenţă asupra siturilor – tehnologie, stil evidenţa resturilor de natur ă organică, arhitectur ă și informaţii asupra vieţii sociale – adică toate elementeleesenţiale ale vieţii populaţiilor care au tr ăit în acel loc, ca și toate aspectele dezvoltăriiculturale a zonei.

Studiul popoarelor presupunea să vezi artefactele lor în contextul propriu, caproduse ale unui sistem cultural întreg și reconstituirea acestora cât mai completposibil, incluzând chiar și păr ţile mai puţin tangibile (cum ar fi organizarea socială și instituţiile religioase). Acest punct de vedere contrasta cu cel al lui Childe și alcontemporanilor săi de pe cealaltă parte a Atlanticului, care preferau să-și limitezestudiile la artefacte. Taylor a încercat să introducă în arheologie o imagine a culturii,

integrând-o antropologiei. El simţea că disciplinele trebuie să lucreze împreună,pentru a putea ajunge la adevărul general despre cultura umană.

Toate acestea au avut un mare r ăsunet asupra schemelor evoluţiei simple șia difuziunii din decadele anterioare. Studiile lui J. Steward și W. W. Taylor au dusarheologia secolului XX spre o mare schimbare teoretică. Ei au stabilit, odată pentrutotdeauna, relaţia strânsă dintre antropologie și arheologie, ar ătând că unul dintreobiectivele primare ale arheologiei trebuie să fie dezvoltarea de explicaţii adecvatepentru istoria umană, un lucru mai sofisticat decât săpăturile, colecţionările șiobservaţiile.

Alţi cercetători, cum ar fi David Clarke, caută să pună ordine desăvâr șită în zecilede milioane de artefacte rezultate în urma cercetărilor arheologice sistematice.Astfel, se realizează un sistem instituţionalizat de prelucrare mecanică a datelor prinintermediul computerelor. Materialele arheologice sunt prelucrate într-un sistemimaginat pe baza statisticilor matematice care se constituie în partea primar ă a




34

studiului. Partea secundar ă este prelucrarea propriu-zisă a datelor matematice brutedin care rezultă grafice, tabele și alte metode care stimulează partea nefolosită până acuma a imaginaţiei și culturii arheologului. Această parte a arheologiei poartă

denumirea de arheologie analitică și a avut o mare dezvoltare în anii ‘70 – ‘90. Astăziposibilităţile – altă dată considerate fabuloase – arheologiei analitice au devenit oparte uzuală a modului știinţific de prelucrare a materialului arheologic.

Analiza faptului cultural în Europa. Revenind la Europa, considerând teoriaculturii și civilizaţiei și influenţa acestora asupra concepţiei cercetării contemporane,trebuie să amintim pe englezul Arnold Joseph Toynbee (1889-1975) care, influenţatde iraţionalistul Oswald Spengler (1880-1936), a formulat o teorie originală, de multeori atacată, asupra devenirii civilizaţiei umane. El considera că civilizaţiile suntfenomene largi, și că acestea parcurg un drum obligatoriu până la maturizare.Inutil să constatăm că doar unele dintre acestea ajung la coacere. În concepţiasa un rol determinant în evoluţie îl au minorităţile creatoare, imitate de restul maseide populaţie. Bineînţeles că această concepţie, gravă pentru adepţii evoluţiei detip darwinist a societăţii umane, elitistă și, oarecum, neconformă cu marile curenteintelectuale ale secolului XX și-a găsit adepţi și în domeniul arheologiei. Aceștia sunt, însă, puţini și nu au încercat să aprofundeze mai mult teoria amintită.

Teoria lui Toynbee este bazată pe faptul că mediul geografic exercită asupraomului un stimulent sau o provocare (Ying, challenge), în timp ce felul în careomul reacţionează la această provocare a naturii reprezintă r ăspunsul său (Yang,response). Acești doi termeni, Ying și Yang, de origine chineză, sunt întovăr ășiţi înexpunerea sa de numeroși alţi termeni, a căror formulare este mai mult sau maipuţin precisă, ca de pildă stat universal, secesiune, schismă, dezintegrare, minoritatecreatoare, minoritate dominantă, nemesis, eterializare, palingenezie, proletariatintern și extern etc. Poate că teoriile avansate de cercetătorul englez trebuie să maiaștepte puţin până î și vor găsi aplicarea !

Arheologia, ca și celelalte știinţe sociale, s-a schimbat foarte mult în ultimeledecenii. Computerul, metodele statistice și filozofia știinţei au transformat arheologiadintr-o disciplină descriptivă, într-una mult mai cuprinzătoare. Abordările ecologiceși evoluţioniste mai sofisticate, împreună cu aplicaţiile metodelor știinţifice deductiveși cu noile condiţii teoretice au dus arheologia într-o direcţie nouă. Noile tendinţedin dezvoltarea știinţelor sociale se regăsesc tot mai pregnant și în aplicaţiilearheologice.

Metodele statistice au început să schimbe arheologia și antropologia începândcu anii ‘50. Deși arheologii numărau uneltele și alte obiecte arheologice găsite de-alungul timpului, Albert Spaulding, unul dintre pionierii în domeniu, menţiona că tehnicilestatistice sunt folosite sporadic până la el. Interesul ar ătat de către cercetători, ca șiposibilitatea ordonării cu ajutorul calculatorului a unui număr enorm de obiecte,au dus la această nouă abordare în evidenţa arheologică. Metodele statistice au

devenit rapid la modă atunci când arheologii au realizat că pot face descrieri multmai meticuloase și mai detaliate cu ajutorul lor a obiectelor descoperite. Spaulding aprevăzut că viitorul arheologiei depinde de succesul aplicării metodelor cantitativela datele arheologice.

Lucrând pentru licenţă la Universitatea din Michigan, Lewis Binford a intrat în




35

contact cu oamenii de știinţă care au avut o contribuţie importantă în dezvoltareaarheologiei între anii ‘40-’50. Printre aceștia s-au numărat James Griffin, care l-a învăţatarheologia descriptivă, Albert Spauling, care l-a familiarizat cu folosirea tehnicilor

statistice în tratarea unor probleme specifi

ce și Leslie White, care i-a apropiat logicași l-a îndreptat spre implicarea în filozofia știinţei.Binford a învăţat importanţa teoriei și a recunoscut legăturile strânse dintre

arheologie și etnografie. El a descoperit că obiectivul principal al arheologiei estecăutarea legilor universale care guvernează transformările în filozofia știinţei.

Prin anii ‘60 el a scris o serie de lucr ări care au produs agitaţie în cercurilearheologice. În aceste lucr ări el se ar ăta în favoarea unei verificări știinţifice riguroase.Afirmaţiile despre importanţa înregistr ării datelor arheologice erau evaluate în funcţiede cât de departe puteau fi proiectate cunoștinţele contemporanilor în contextulpreistoric și de cât de competenţi profesional și obiectivi au fost arheologii atuncicând au interpretat trecutul. Concluziile despre înregistrarea datelor arheologiceerau rezultatele unor deducţii făcute pe baza datelor etnografice și ale arheologieiexperimentale. Binford ar ăta că, deși deducţiile și concluziile sunt metode perfectepentru înţelegerea trecutului, era nevoie reală de metode independente pentruverificarea afirmaţiilor despre trecut, iar acestea trebuie să fie mult mai riguroase decât judecăţile de valoare. Concepţia sa a fost numită în curând noua arheologie.

Cu o abordare știinţifică bazată pe interacţiunea dintre datele vechi și datele șiideile noi, se pot culege o serie de date observabile care ne permit să formulăm ipoteze.Unele probleme generale pot avea legătur ă cu schimbarea, sau pot atinge relaţiileculturale. A lucra cu ipoteze nu reprezenta un fapt nou în arheologie. Abordarea luiBinford era diferită deoarece pleda pentru verificarea explicită a acestor ipoteze, înfuncţie de datele arheologice culese în domeniu, dar și de informaţiile alternative.Odată tratată o ipoteză în funcţie de o dată primar ă, aceasta ar putea deveni partea unei cunoașteri sigure, care putea duce la următoarele ipoteze, iar acestea, înschimb, ar putea cere date suplimentare sau chiar aprecieri total noi ale săpăturilor și informaţiei arheologice. Binford a sugerat că metoda știinţifică explicită, folosită înmod normal în știinţă, ar trebui aplicată și în cercetarea arheologică.

Metoda lui Binford a trezit interesul arheologilor, în special a celor Occidentaliși, în particular, a celor americani, dintre care mulţi i s-au alăturat în încercarea dereevaluare a metodelor știinţifice folosite în arheologie. El și discipolii săi au afirmatfaptul că înregistrarea arheologică, fiind incompletă, nu poate determina interpretărisigure ale componentelor spirituale și perisabile ale societăţii preistorice. Toateartefactele găsite într-un sit arheologic au funcţionat într-o perioadă de timp, într-o anumită cultur ă și societate. Ele apar în contexte semnificative care sunt legatede sistemele economice și de alte contexte în care erau folosite. Mai mult, toateaceste artefacte au fost la cheremul unor factori efemeri, cum ar fi moda sau stiluriledecorative, fiecare având o istorie proprie a acceptării, folosirii și respingerii de către

societate. Aceste artefacte sunt mai mult decât subiecte materiale – mai degrabă ele reflectă multe dintre variabilele intangibile care au intrat în determinareaformei actuale a obiectelor păstrate. Binford a argumentat că datele referitoarela majoritatea (dacă nu la toate) componentele sistemelor socio-culturale dintrecut sunt menţionate în înregistr ările arheologice. Scopul arheologiei este de a




36

găsi metode pentru extragerea acestor informaţii care reprezintă toţi determinanţiisocietăţii, sau culturile care se studiază.

În anul 1960 arheologul englez David Clarke, deja amintit în această lucrare, a scris

o critică monumentală a arheologiei preistorice, cerând metode știinţifi

ce mult maiexplicite, de rigoare mai mare și cu un schelet teoretic care să înlocuiască exaltaţia întunecoasă pe care o reprezintă teoria în arheologie.

Cel mai nou reprezentant al acestui curent pare a fi germanul Wolfram Schier care s-a învrednicit cu reinterpretarea săpăturilor din celebrul sit arheologic de laVinca (Iugoslavia). Metoda de lucru se întemeiază pe ierarhizarea tuturor artefactelor pe criterii fi xe tipologico-stilistice, de stratigrafie și tehnologie și pe prelucrareamecanică a datelor pe baza unor criterii verificate știinţific și practicate pe unelemari șantiere europene. Cercetătorul citat a folosit din plin experienţa acumulată decolectivul condus de Bernhard Hansel (Berlin) sau de colectivul șantierului arheologicGomolava (Bogdan Brukner). Rezultatele procedeului experimentat de Schier suntspectaculoase, vechile săpături arheologice din situl iugoslav putând fi reintegrate înspiritul cercetătorilor anilor ‘90.

Tot acum se reanalizează descoperiri mai vechi paleolitice remarcându-seactivitatea lui Raymond Dart (1893-1988) care publică în anul 1947 rezultatelecercetărilor sale în legătur ă cu Australopithecus africanus, continuând până lamoarte aceleași preocupări și Andre Leroi-Gourhan (1911-1986) care caută noiinterpretări activităţilor artistice și tehnologice paleolitice.

Tendinţa pentru revigorarea știinţifică a arheologiei a fost generată de interesulreînnoit al arheologilor pentru popoarele vii. Lewis Binford nu a fost, desigur, primularheolog care s-a ocupat și de etnografie, preocupare manifestă deoarece acestaobservase dispariţia cu repeziciune a societăţilor preindustriale din toată lumea. Încă din anul 1865, lordul Avebury i-a îndemnat pe colegii săi arheologi să compareculturile din epoca de piatr ă cu popoarele primitive din epoca modernă care tr ăiaudin vânătoarea de animale și din culesul sezonier al plantelor, fructelor și tuberculilor.

Leo Frobenius, distins etnolog, întemeietor al Institutului de cercetări privindmorfologia culturii de la Frankfurt am Main (astăzi „Institutul Frobenius”), spune că materialul etnologiei a fost doar obiectul metodei bazate pe sistematizare și analogie,

din vremurile mai vechi. Concepţia sa se înscrie în materialismul etnologic, numecanicist, ci încercând să găsească sensurile ascunse ale documentului etnologic.Concepţia despre universul etnologic a lui Frobenius cuprinde și particularităţi îndefinirea istoriei culturii ca: ..., adică de studiul operelor și faptelor sufletului însuși,obiectivat în produse ale conștiinţei, subiectul și obiectul în același timp al cunoașteriiistorice. Teoriile lui Frobenius stârnesc și interesul arheologilor, mai ales că sedescoper ă o lume mai puţin cunoscută, cea a spiritului african, într-o viziune lipsită depreconcepţii europocentriste, a superiorităţii omului alb faţă de popoarele barbarece sunt aborigenii celorlalte continente. El ne atrage atenţia că acest mod de a

vedea lumea (europocentrist) este o frână în calea cunoașterii de sine a omului și încalea istoriei și filozofiei ei, ca și în calea filozofiei culturale, care nu e altceva decât încercarea de a vedea demersul autocunoașterii treptate a umanităţii considerateca o fiinţă, în ansamblul ei. Concepţia lui Frobenius despre existenţa și devenireapaideumatică (paideia = formaţie, educaţie, instrucţie, cultur ă), termen ce a speriat




37

pe mulţi oameni de cultur ă, istorici și arheologi, din cauza conotaţiilor simbolismuluisău filozofic și a făcut ca arheologii europeni să nu observe interesantele rezultatepractice ale școlii de cercetare fondate de cercetătorul german. Datele și observaţiile

lui Frobenius și ale succesorilor săi constituie, însă, o bază solidă pentru cunoaștereasocietăţilor umane dintr-un areal geografic sensibil pentru devenirea umană.James Frazer (1854-1941), etnolog și folclorist englez, antropolog al religiei, istoric

și interpret reputat al magiei, mitologiei și religiilor și-a întemeiat gândurile pe o foartevastă erudiţie în toate zonele mitologice ale lumii. Lucrarea sa principală Creanga deaur este o originală oglindă a devenirii civilizaţiei umane prin coridoarele memoriei șisimbolismului miturilor. Opera lui Frazer este comparată de unii cercetători, ca impact în cultur ă, cu opera lui Darwin pentru biologie. Concepţia lui Frazer a avut o influenţă uriașă asupra tuturor știinţelor și – implicit – și asupra arheologiei.

Binford îi îndemna și el pe cercetători, dar îndemnurile lui se făceau auzite înAmerica, ca odată alese criteriile de comparaţie, să statueze explicit concluziileși apoi să le compare, în funcţie de datele arheologice. Condiţiile pentru a faceo asemenea comparaţie erau accesibile, observându-se adaptarea culturală avânătorilor și agricultorilor. Cu mult înainte, el afirmase că arheologia va fi singura sursă de explicaţii pentru variaţiile culturale din societăţile preindustriale. El s-a ocupat, însă,mai mult de felul în care mărturia arheologică este interpretată, ca fenomen staticlegat de continua devenire a culturii.

Richard Lee, ca să revenim la antropologii americani, a fost printre antropologiicare a studiat tribul Kung San din Kalahari. El a realizat dificultăţile arheologilor șia rezolvat ca aceștia să poată lua cu ei artefacte ale acestui trib pentru a studiaeventualele reminiscenţe tehnologice ce puteau fi puse în legătur ă cu așezări demult abandonate și cu urmele unor culturi de mult dispărute. Un alt antropolog,Richard Gould, a studiat aborigenii australieni prin cercetări de teren ce au avutdrept rezultat adunarea unor artefacte care, comparate cu altele mai vechi, au dusla creionarea unei imagini veridice despre culturile vechi din acea zonă a lumii. LewisBinford însuși a lucrat printre eschimoșii Nunamiut și Navajo, studiind variabilitatea lor la adaptare și căutând analogii între culturile vii și materialul arheologic, încercând să dezvolte modele de culturi ca unităţi de măsur ă pentru studierea variabilităţii.

Marija Gimbutas , cercetătoare lituaniancă stabilită în S.U.A., a cărei oper ă sedistinge printr-o convergenţă arheologico-etnologico-filosofică. Ea se preocupă dedouă mari aspecte ale preistoriei: neoliticul și venirea primilor indo-europeni. Non-convenţionalismul modului de tratare a acestei problematici, folosirea unor sursede documentare periferice pentru alţi cercetători și încercarea includerii în esenţaconcepţiei sale a unor elemente de cultur ă contemporană caracteristice unor civilizaţii în care s-au păstrat, după opinia domniei sale, elemente ale unor culturide mult apuse, face ca lucr ările ca lucr ările redactate după anul 1970 de autoaresă ridice mai multe semne de întrebare decât să dea r ăspunsuri. Remarcăm, însă,

robusteţea teoriei propuse și folosirea din abundenţă a informaţiilor etnografice șimitologice care dau o aur ă mistică supoziţiilor avansate.

Un alt element ce a dus la fundamentarea unei arheologii cu adevărat știinţifices-a produs sub influenţa a doi filozofi ai știinţei, Thomas Kuhn și Carl Hempel, care au îmbunătăţit teoria generală a sistemelor. Când arheologii au trecut de la evoluţia




38

uniliniar ă și explicaţiile simple la teorii mult mai elaborate, au început să examineze șirelaţiile delicate și complexe dintre societăţile umane și mediul lor aflat într-o continuă schimbare. Sistemele studiate implicau mentalitatea umană într-un sistem complicat

de elemente afl

ate în interacţiune (cum ar fi

organizarea tehnologică și socială, careau interacţionat cu sistemele ecologice a căror păr ţi componente erau). Studiulacestor sisteme a influenţat puternic arheologia, datorită interesului intens pentrustabilirea relaţiilor dintre oamenii preistorici și aceste medii ecologice.

Gândirea ecologică corelată cu știinţa arheologică are o lungă istorie. O mareparte din această istorie se bazează pe ideea conform căreia culturile umane potafecta mediul înconjur ător, și invers. Un curent de gândire numit determinismulmediului înconjur ător consider ă că formele active din natur ă determină culturaumană, care este pasivă. Franz Boas și alţi antropologi au ajuns atât de departe,

încât argumentau că mediul înconjur ător este pasiv și cultura umană s-a dezvoltatdeoarece unele posibilităţi ambientale au fost selectate, iar altele ignorate.

Ecologia modernă, cu determinarea unor ecosisteme variate, a dus larespingerea acestor noţiuni simple în favoarea unor puncte de vedere mai sofisticatereferitoare la cultura umană și mediul înconjur ător. Prin aceste abordări noi sepresupune că ecologia culturală studiază întregul tablou al adaptărilor culturii șitransformării mediului ambiant, în funcţie de populaţiile umane. Ecologia sistemelor deschise este foarte realistă având un rol important în studiul variaţiei dintre culturileindividuale moderne și culturile arheologice. Orice explicaţie a culturii trebuie să fie în stare să opereze și cu modele reale ale variaţiei găsite prin studiul culturilor vii, nunumai cu cele artificiale, găsite de cei care au clasificat culturile arheologice. Atâtde mulţi factori influenţează sistemele culturale încât este extrem de greu de stabilito ordine aleatorie a acestora. Bruce Trigger le-a numit: acele procese prin caresunt generate asemănările și deosebirile culturale. Mulţi factori sunt externi culturiiși nu por fi controlaţi de arheologi. Nu se poate reconstitui un sistem cultural întregdoar dintr-o singur ă componentă a sa. Fiecare faţetă a sistemului cultural trebuiereconstituită separat, folosind dovezile relevante specifice acelei faţete, creând întimp un tablou al întregului sistem cultural, cât mai succint posibil. În final, rezultă oadaptare socială totală, atât la mediul natural, cât și la cel cultural, Trigger ar ăta că:

dezvoltările afectează un aspect al culturii și pot produce, în final, alte modificări însistem, putându-i afecta relaţia cu mediul natural înconjur ător.

Studiul societăţilor preistorice în contextul dezvoltării lor (în mediul lor ambiental)implică examinarea relaţiilor dintre așezările preistorice și mediul natural ce le înconjoar ă. Studii importante au ar ătat că modelele de așezări umane -reconstituiteca o evoluţie de la simplu la complex- au oferit un mod acceptabil de studiere aadaptărilor culturale umane la mediu în timp (acestea constituie variabilele), de-alungul unei mari perioade cronologice. Asemenea studii au putut fi făcute numaipe baza unor cunoștinţe anterioare detaliate asupra mediului înconjur ător, și la

raportarea acestuia la culturile care au înflorit, s-au schimbat și au murit în acel arealgeografic. Una dintre importantele perspective ale arheologiei constă în studiulsistemului cultural uman, pe baza variabilelor economice, demografice și sociale,care interacţionează cu schimbările mediului ambiant. O cercetare arheologică foarte sofisticată, realizată prin prisma ecologiei sistemelor deschise se poate realiza




39

în momentul în care arheologii fac legătur ă între schimbările culturale și necesitateade a studia fiecare cultur ă (în esenţă schimbătoare) pe de o parte și microadaptareala mediul înconjur ător (care este dinamic), aspectele enunţate fiind urmărite

concomitent.Astfel că, în anii ‘60-’70 formele de cercetare ale arheologiei s-au schimbatprofund. Rezultatul a fost un climat intelectual fascinant, în care orice teorie clasică a arheologiei era pusă în discuţie. Multe dezbateri au vizat obiectivele arheologiei.Unii cercetători susţineau că arheologia este o știinţă al cărei obiectiv de bază este studierea legilor fundamentale ale comportamentului uman. Alţii considerauarheologia ca pe o formă de cercetare a activităţilor umane din trecut, ca peo disciplină mai puţin știinţifică decât istoria și care are propriile ei limite, resurse șimetode de cercetare. Toţi sunt însă de acord că modelele matematice, abordărilestatistice și metodele riguros știinţifice vor fi tot mai necesare arheologiei. Putem fi

siguri că arheologia viitorului va include generalizări ale istoriei.Fervoarea dezbaterii și controversele s-au mai liniștit în anii ‘80 datorită impuse de

cercetătorii curentului sistemelor ecologice și rolului lor asupra dezvoltării comunităţilor umane. Acum, metodele știinţifice sunt mult mai larg folosite, desenele mai sofisticatedecât ale generaţiilor anterioare, iar tehnicile știinţifice de vârf au devenit comune.Există totuși și motive de frustrare deoarece ideile și conceptele anilor ‘60 au fost puse în aplicare doar par ţial. Arheologii de astăzi par a fi divizaţi în două tabere:

1. Un grup mic care scrie despre concluziile teoretice și se concentrează asupraconceptelor, metodelor și tehnicilor care sunt aplicate ocazional asupra unui trunchide date;

2. Un grup mai mare care face studii empirice de același timp ca cel făcut în urmă cu generaţii. Aceștia folosesc și metode mai știinţifice, dar efectul lor este super ficial.

Puţine fapte leagă cele două grupuri. Arheologia nu și-a găsit încă locul în cadrulștiinţelor sociale ea părând de multe ori ateoretică, chiar dacă este obligată să sealinieze la transformările din cadrul aceluiași grup de știinţe. Această observaţie faceoportună postularea după care arheologia, teoria arheologică, reprezintă o știinţă de sine stătătoare.

Rezultatele cercetărilor și căutărilor arheologice din ultimele decenii (în plan

teoretic și practic) ne arată o ramur ă a știinţelor umaniste care reușește să nedemonstreze existenţa unei legături trainice între legile comportamentului umanși manifestările externe ale teoriei generale a sistemelor, sau interacţiunea dintresistemele culturale în continuă schimbare și mediul înconjur ător. Arheologii segândesc mai mult, totuși, la mărturiile arheologice (artefacte) și la modul lor deapariţie. Aici se află și întrebarea pusă arheologilor anilor ‘90: care sunt modalităţileși cum va evolua înregistrarea arheologică ? Înregistrarea în sine pare a fi mareaproblemă a arheologilor acestui sfâr șit de mileniu, interpretarea urmând, în modfiresc, căile deschise de noile modalităţi de înregistrare arheologică.

Arheologia experimentală și etnoarheologia au crescut în popularitate după anii ‘70. Întrebările și r ăspunsurile născute în urma experimentării acestor metodede cercetare au dus, la rândul lor, la formarea unor teorii precum middle-rangetheory care exprimă definirea bazei teoretice pentru legarea mărturiilor arheologiceale trecutului de lumea modernă. În analiză finală cercetarea arheologică este, în




40

această perspectivă, o interacţiune între faptele observabile (mărturiile arheologice)și cercetarea făcută pentru a da sens acestor observaţii (arheologia experimentală,etnoarheologia și documentele istorice). Această interacţiune implică arheologul

deplin în propria cercetare.

Noua arheologie a anilor ‘60-’70 nu mai este atât de la modă. Unii arheologi aureacţionat puternic împotriva materialismului acestei metode de cercetare și auoptat pentru o cercetare a înţelesului și structurii înregistr ărilor arheologice. Ei cred că oamenii au un rol activ în cultur ă, în societate, care duce la transformarea acesteiade multe ori prin mijloace intuitive. Arheologia de acest tip (arheologie structurală) înseamnă mai mult decât o simplă idee !

În același timp, tot mai mulţi arheologi se gândesc la rolul pe care îl are arheologia în societatea contemporană, la influenţa sa asupra ideilor folosite în interpretareatrecutului. Ei sunt conștienţi că trecutul poate fi interpretat în multe moduri diferite,folosind arheologia chiar și în scopuri politice.

Arheologia contemporană constituie o bază teoretică considerabilă pentru ceice caută fundamentele teoriei necesare în studiul și interpretarea preistoriei. Până acum, cercetările în acest sens au fost încununate de un succes relativ. Multe ideibune ar putea veni înspre acest domeniu dinspre dezvoltarea actuală a biologieievoluţioniste la fel cum și relaţia inversă este benefică.

Chiar dacă nu am reușit să parcurgem toate aspectele dezvoltării știinţeiarheologice până în zilele noastre, avatarurile unei sinteze urmărindu-ne, vom căutasă dezvoltăm și în paginile următoare principalele teme ale teoriei arheologice.

Dezvoltarea arheologiei în România.

Cercetarea arheologică din România se integrează în cea universală încă dinsecolul al XVIII-lea.

Aceste preocupări sunt mai vechi în Transilvania, unde interesul pentru monumenteși inscripţii datează din sec. al XVI-lea. În Moldova și Valahia asemenea preocupă se întâlnesc încă din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea în operele cronicarilor Miron Costin,

Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino. În Transilvania interesul pentru antichitate este cultivat de reprezentanţii Școlii

Ardelene (Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu), care doreau să arateoriginea romană a românilor. La jumătatea secolului al XIX-lea apar și colecţiile deantichităţi.

În anii 1836-1837 Vladimir de Blarenberg iniţiază cercetările arheologice de peteritoriul Moldovei. Tot în anul 1837 G. Săulescu tipărește la Iași o lucrare arheologică despre fortificaţia de la Caput Bovis (Ghertina) din apropierea Galaţilor. În acţiuneade formare a colecţiilor se remarcă eforturile lui Mihalache Ghica, în anul 1842, când

creează propria colecţie. Aceste eforturi sunt continuate de Mavros, P. Polonic, D.Papazoglu și C. Bolliac. Acesta din urmă tipărește un itinerar arheologic cu diferiteinformaţii. În anul 1837 este descoperit tezaurul de la Pietroasa. La jumătatea sec. XIXse fac eforturi pentru deschiderea unui muzeu de arheologie.

Alexandru Odobescu iniţiază primul curs de arheologie la Universitatea din




41

București. Acesta a fost un mare erudit și arheolog și creatorul arheologiei știinţifice în România.

Activitatea sa a fost precedată de cea a anticarilor și colecţionarilor pasionaţi

de arheologie, care erau însă lipsiţi de metodă știinţifi

că, obiectele arheologicereprezentând pentru ei o valoare materială și nu un document istoric. Ei au adunat însă o serie de piese valoroase și rare, încât rolul lor nu poate fi neglijat. Al. Odobescuse distinge însă prin aceea că are o concepţie identică cu cea a lumii știinţificecontemporane lui. Deși autodidact, el înţelege importanţa activităţii sistematice deteren, ce nu urmărea numai îmbogăţirea colecţiilor, ci și încadrarea cronologică șiculturală a obiectelor descoperite.

El încearcă introducerea studiului sistematic, deschizând în 1874 primul cursuniversitar de arheologie la București. Deși educat la Paris, el se apleacă și asupraepocilor și domeniilor încă necercetate, asupra preistoriei și barbariei, numită de elperiod preistoric și barbar, nelimitându-se doar la arheologia clasică. Chiar dacă observaţiile sale sunt bazate mai mult pe intuiţie, odată cu activitatea sa arheologică se ajunge la strângerea, ordonarea și interpretarea rezultatelor descoperirilor, astfel încât acestea să poată fi de folos știinţei. Odobescu a fost obligat să se mulţumească cu sistemul cronologic relativ al celor trei epoci: epoca pietrei, epoca bronzului șifierului. El a iniţiat statistica arheologică, adunând date și informaţii de ordin numericși statistic. Între anii 1870-1871 a întocmit și difuzat în rândul intelectualilor de la sateun Cestionar arheologic. Rezultatele acestui chestionar (peste 1.600 de informaţiiarheologice) au stat la baza primului repertoriu arheologic publicat în România,Antichităţile judeţului Romanaţi. Interesul pentru preistorie și epoca migraţiilor s-amaterializat în studiul asupra tezaurului de la Pietroasa, care este și azi un model decercetare știinţifică. Prin participarea la conferinţe și congrese internaţionale, cași prin cursul ţinut la Universitate, Al. Odobescu a introdus metoda și spiritul critic încercetarea istorico-arheologică.

El a fost urmat la Universitate și la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţide către Grigore Tocilescu, a cărui metodă de cercetare istorico-arheologică oinfluenţase. Acesta și-a întregit studiile la Viena și Praga. În anul 1880 Tocilescu apublicat lucrarea Dacia înainte de romani, lucrare influenţată ca stil și metodă de

Al. Odobescu. În anul 1881, G. Tocilescu devine director al Muzeului Naţional deAntichităţi. El este pasionat și de epigrafie și studiază și monumentul de la Adamclisi,publicând prima lucrare știinţifică închinată acestuia. Începând cu anul 1891 a făcutsăpături arheologice în cetatea Tropaeum Traiani. În decursul activităţii sale știinţificeTocilescu a identificat 60 de staţiuni romane și peste 600 de inscripţii. El a începutși cercetarea fortificaţiilor de pe limesul alutan și transalutan, publicând Fouilles etrecherches archeologiques en Roumanie.

Încercări similare au avut loc și la Iași, unde catedra de arheologie a fost înfiinţată în anul 1895. Aici s-a remarcat Teohari Antonescu, autorul unei lucr ări despre

Columna lui Traian și despre monumentul de la Adamclisi. Între anii 1885-1895 se facsondaje arheologice la Cucuteni, staţiune cunoscută prin activitatea lui Beldiceanuși Buţureanu. Săpăturile de la Cucuteni au fost reluate de Hubert Schmidt în urmaunei convenţii încheiate cu Muzeul din Berlin unde se află o parte din materialeledescoperite. Hubert Schmidt a întreprins săpături sistematice, a publicat o lucrare în




42

care și-a valorificat știinţific propriile cercetări și a reușit să creeze o cronologie internă a culturii Cucuteni valabilă și astăzi: Cucuteni A, AB și B.

În Transilvania, unde erau favorizate naţiunile privilegiate, au apărut colecţii

muzeale la Sibiu, Cluj și Sf. Gheorghe (1859). Au apărut și reviste locale, care au publicatstudii de preistorie și arheologie clasică: Archiv des Vereines fur SiebenburgischeLandeskunde la Sibiu și Erdely Muzeum la Cluj. Se remarcă activitatea lui JohannMichael Ackner, arheolog, numismat și epigrafist.

Un alt pasionat al vremii este Carl Goos care a publicat primul repertoriu aldescoperirilor din Transilvania. Tot aici se înfiinţează în anul 1817 Muzeul Brukenthal,fondat pe seama colecţiilor adunate încă din anul 1763 de baronul Samuel vonBrukenthal, ca cel mai vechi muzeu public din centrul și sud-estul Europei.

În domeniul preistoriei se remarcă cercetările de la Turdaș ale baronesei Zsofiavon Torma efectuate în anul 1875. La 1900, cercetările arheologice din Transilvaniaaveau deja un caracter sistematic. Carl Seraphin a iniţiat săpăturile de la Sighișoara,ale căror rezultate au fost publicate de nepotul acestuia, Kurt Horedt.

Laszlo Ferenc de la Muzeul Secuiesc din Sf. Gheorghe a început săpăturilearheologice de la Ariușd în anul 1910, acestea fiind primele săpături sistematice într-o așezare preistorică din Transilvania. El a aplicat metoda șanţurilor și a suprafeţelor.Cercetarea și publicarea par ţială a rezultatelor a trezit un interes internaţional înrândul arheologilor, așa cum o dovedește corespondenţa sa cu G. V. Childe. După anul 1918 aceste cercetări au fost sprijinite financiar de V. Pârvan.

Cel care va duce mai departe muzeul din Sfântu Gheorghe este Szekely Zoltan.Acesta va fi angajat aici în anul 1937 și va fi director între anii 1947-1990. În această vreme el a urmărit lămurirea unor probleme legate de epoca neolitică (culturaAriușd), dar și de alte aspecte ale preistoriei, căutând să conducă cercetarea spreobservarea sistematică a obiectivelor de epocă dacică, romană și medievală timpurie sau de numismatică.

Istvan Kovacs a întreprins săpături arheologice la Decea Mureșului, Târgu Mureș șiApahida, iar Marton Roska s-a ocupat cu cercetarea paleoliticului, epocii bronzuluiși a fierului din Transilvania (Repertoriul Ardealului redactat de acest autor a apărut în anul 1942, iar publicarea monografică a cercetărilor de la Turdaș aflate în colecţia

Z. Torma în anul 1941). În anul 1910 M. Roska a făcut săpături arheologice la Turdaș,prin mai multe sondaje de verificare și secţiuni, consemnând observaţiile făcute înstudiul introductiv la lucrarea sa Die Sammlung Zsofia von Torma, importantă pentrucunoașterea conţinutului acestei colecţii.

Un repertoriu arheologic al Transilvaniei a fost publicat la Viena în anul 1909de către Iuliu Mar ţian. Varianta în limba română a acestuia s-a tipărit la Bistriţa înanul 1920. Între cercetătorii români din prima jumătate a sec. XIX din Transilvania senumăr ă și Damaschin Bojincă, interesat de cercetarea vestigiilor romane.

În Bucovina o societate de arheologie a fost întemeiată în anul 1886, dintre

arheologii de acolo remarcându-se D. Olinescu, C. Mateescu și M. Moroșanu, ultimulocupându-se de studiul preistoriei din păr ţile de nord ale României.

În primele două decenii ale secolului XX cercetarea arheologică din Româniaa depășit etapa pionieratului, transformându-se după anul 1918 dintr-o mișcareștiinţifică într-o școală naţională de arheologie prin activitatea lui Vasile Pârvan (1882-




43

1927). Elev al marilor istorici care au fost Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorgapublică încă din vremea facultăţii studii de istorie medievală și modernă. În anul 1904pleacă ca bursier în Germania pentru o specializare în istorie antică, vreme de cinci

ani. La reîntoarcerea în ţar ă, la vârsta de 27 de ani, este deja un autor consacrat înstudiul istoriei antice. Din anul 1913 el este ales membru activ al Academiei Române.Acesta a dat directive precise, stabilind o strategie unitar ă în cercetarea

interbelică, reușind să formeze o școală de arheologie printr-o generaţie pe care s-au bazat și cercetările ulterioare și care a continuat principiile sale, contribuind prinaceasta la formarea altor generaţii de arheologi. În prima etapă (1911-1914) acestas-a dedicat cercetării Dobrogei datorită interesului său pentru arheologia clasică.. În anul 1914 a întreprins săpături arheologice având drept scop cunoașterea epociicetăţilor de la Histria, Tomis și Callatis având drept colaboratori pe Dim. Teodorescu,C. Mateescu și Z. Lambrino. Nu au fost neglijate însă nici alte epoci istorice. După reorganizarea activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în anul 1916, prin IonAndrieșescu, au început săpăturile sistematice la Sălcuţa și a fost iniţiată secţiuneapreistorică a aceluiași muzeu. I. Andrieșescu a scris lucrarea Contribuţie la Dacia înainte de romani și a obţinut înfiinţarea primei catedre de preistorie din România.

După anul 1918 V. Pârvan a încercat să realizeze o continuare a cercetărilor iniţiate în diferitele provincii ale României Mari, sprijinindu-se pe diferiţi colaboratori,amintind în cursul său universitar toate săpăturile și așezările de pe teritoriul României.A continuat cercetarea Dobrogei, reluând săpăturile de la Histria în anul 1921, iniţiindsăpăturile de la Capidava cu ajutorul lui Gr. Florescu și de la Callatis cu ajutorul lui I.Săureanu. V. Pârvan a încercat să acopere prin cercetări sistematice principaleleperioade istorice, mai ales preistoria și protoistoria. Lucrarea sa, Getica, apărută înanul 1926, este o încercare de reconstituire a evoluţiei culturale și istorice a geto-dacilor, de la sfâr șitul epocii bronzului până la cucerirea romană, ar ătând rolulsubstratului autohton în procesul etnogenezei.

Prin activitatea sa, Pârvan a sprijinit săpăturile lui I. Andrieșescu la Zimnicea, ale lui Gh.Ștefan, Radu și Ecaterina-Dunăreanu Vulpe de la Poiana, cele neolitice de la Sultana,Gumelniţa, Traian ale lui Vladimir și Hortensia Dumitrescu, cele ale lui V. Christescu dela Vădastra, ale lui I. Nestor și I. Andrieșescu de la Sărata Monteoru și ale lui D. Popescu

de la Lechinţa de Mureș vizând o largă arie din istoria multimilenar ă din această zonă aEuropei. Pentru valorificarea rezultatelor acestor cercetări au fost înfiinţate două reviste în limbi de circulaţie internaţională Ephemeris daco -romana și Dacia.

Magistrul a intenţionat să deschidă un institut de arheologie, însă a murit prematur în anul 1927.

Activitatea Magistrului nu se reduce numai la publicarea unor dovezi arheologicece ţin de istoria veche. El a publicat și studii de filosofie, etică, sociologie. Astfelcă, una dintre lucr ările sale de bază este Ideile fundamentale ale culturii socialecontemporane publicată în anul 1918.

Travaliul imens dus de Pârvan este r ăsplătit cu titlurile de membru corespondental Institutului Arheologic German, membru fondator al Comitetului congreselor internaţionale de știinţe istorice, profesor oaspete al Sorbonei, membru al AcademieiPontificale romane de arheologie și membru al Academia dei Lincei.

Cele mai semnificative cuvinte pentru a încheia scurta prezentare a vieţii și




44

activităţii Magistrului sunt, poate, cele ale lui Radu Vulpe: Necruţător cu propria-ifiinţă, el a închinat știinţei și ridicării culturale a patriei întreaga sa for ţă de gândire,toată voinţa sa de muncă și toate deosebitele însușiri ale minţii și talentului său. Opera

sa de creaţie știinţifi

că, precum și etica sa sobr ă și consecventă, îl înalţă în rândulmarilor valori intelectuale și morale pe care le-a produs poporul român.Cercetările începute de V. Pârvan au fost continuate de elevii săi. Aceștia, elevi

sau admiratori ai Magistrului, au început noi săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusasau Micia (Constantin Daicoviciu), la Celeiu și Sucidava (D. Tudor), Barboși, Drobeta șiBăneasa (Gh. Cantacuzino), Bologa și Râșnov (M. Macrea). Cercetarea arheologică din România atinge în această perioadă un nivel european.

Cercetările arheologice dintre anii 1926-1927 de la Sărata Monteoru au fostexecutate de Ion Nestor, care a întreprins ample cercetări privitoare la epocabronzului ale căror rezultate au fost publicate doar par ţial. Un moment important în evoluţia arheologiei în România a fost publicarea lucr ării de doctorat a acestuia în anul 1933, la Berlin. Aceasta se numește: Der Stand der vorgeschichtlischenForschungen in Rumanien și pune în ordine culturile și cronologia preistoriei dinRomânia. El analizează cercetarea arheologică din România cu întreaga sabibliografie, sistematizează cunoștinţele de preistorie, stabilește stadiul cercetăriiarheologice, reia analiza cultural-cronologică și corectează erorile oarecumfirești acumulate în perioada anterioar ă introducând în cercetarea arheologică românească spiritul critic și deschizând astfel calea cercetărilor ulterioare.

Cercetarea arheologică progresează prin studiile lui Radu Vulpe asupra culturiiCucuteni și Precucuteni, ale lui Vladimir și Hortensia Dumitrescu asupra așezărilor eneolitice, din epoca bronzului și a fierului din Moldova, ale lui C. S. Nicolăescu-Plopșor asupra paleoliticului, dar și prin cele întreprinse de M. Roska și Moroșanu.

Vl. Dumitrescu (1902-1991) ajunge în anul 1940 conferenţiar definitiv la catedrade Arheologie preistorică a Universităţii București fiind, în același timp, director alMuzeului Naţional de antichităţi (1935-1945). După al doilea r ăzboi mondial devine șefde secţie la Institutul de Arheologie din București (1955-1975) și realizează săpăturilede la Gumelniţa, Traian, Cârna, Rast, Basarabi, Hăbășești, Căscioarele, Dr ăgușeniși Târpești. Dumitrescu a fost membru al Institutului Arheologic German din Bonn și

membru al Institutului Italian de Arheologie preistorică și protoistorică de la Florenţa.Activitatea și viaţa exemplar ă a lui Vladimir Dumitrescu a făcut cinste memorieimagistrului său, Vasile Pârvan.

Remarcăm în continuare școala arheologică ieșeană, fondată de Oreste Tafrali,profesor de istorie și istoria artei și condusă, mai apoi, de Mircea Petrescu-Dâmboviţa.Un profesor de marcă al Universităţii ieșene este și Radu Vulpe care lucrează aici, laCatedra de studii clasice, până la pensionare.

Școala clujeană dezvoltă cercetarea epocii clasice și preclasice prin săpăturiledin Munţii Or ăștiei și de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum și a monumentelor

medievale. Rezultatele săpăturilor arheologice sunt publicate mai ales în AnuarulInstitutului de Studii Clasice. Conducerea școlii clujene s-a remarcat prin încercarealui Constantin Daicoviciu de a îmbina și dirija cercetările pe termen lung și pe spaţiilargi. Între lucr ările de amploare și cu rezultate importante se număr ă și cele startatela Porolissum. C. Daicoviciu este și autorul unei prime sinteze de istorie veche a




45

Transilvaniei: La Transylvanie dans l’Antiquite.Activitatea de cercetare și catalogare a siturilor istorico – arheologice s-a făcut

și prin antrenarea unor muzee cum ar fi cele din Craiova, Deva, Sf. Gheorghe, Piatra

Neamţ, Alba Iulia, Cluj, Sibiu etc., încercându-se o concentrare a eforturilor și ocoordonare a activităţii pentru a da o imagine de ansamblu a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Astfel, C. Daicoviciu sprijină numirea lui Z. Szekely la muzeul dinSfântu Gheorghe sau a lui Octavian Floca (1904-1982) la muzeul din Deva unde estedirector din anul 1934 până în anul 1963, când se pensionează. Floca organizează cercetări arheologice la Zlatna, Cinciș, Cașolţ, Hobiţa, Micia și Ulpia TraianaSarmizegetusa sau în Munţii Or ăștiei.

Rezultatele acestor cercetări au constituit obiectul a numeroase publicaţii și a 5congrese de arheologie și numismatică desfășurate la București, Cluj, Craiova, Iași șiCernăuţi. În anul 1937 s-a desfășurat la București al XVII-lea Congres de Antropologieși Arheologie de la București, care a însemnat recunoașterea internaţională a valoriișcolii românești de arheologie, bazată pe o concepţie modernă care i-a asigurat în perioada următoare stabilitatea, continuitatea și dezvoltarea. Cercetareaarheologică românească a dat lucr ări speciale și de sinteză care s-au bucuratde apreciere internaţională, bazându-se pe baza care o constituiau Universităţile,Muzeul Naţional de Antichităţi și muzeele din centrele provinciale, care dispuneaude specialiști de valoare cu o experienţă asemănătoare cu a celor din centrelenaţionale.

Muzeul Naţional de Antichităţi a cunoscut o evoluţie care reflectă fluctuaţiileavute de arheologie în perioada următoare. La 18 iulie 1948 acesta a intrat înstructura Academiei R.P.R. Cu timpul, datorită cercetărilor în curs, colecţiile muzeuluis-au îmbogăţit, motiv pentru care o parte din colecţii au fost transferate la MuzeulNaţional de Istorie al R.S.R. (înfiinţat în luna mai a anului 1972). Înfiinţarea acestui muzeureflectă, de fapt, lipsa de respect pentru instituţiile și școlile de cercetare dezvoltate în perioada anterioar ă, prin modul de constituire a colecţiilor nou înfiinţatului muzeu.Prin hotărâri de multe ori nescrise sau redactate în deplină necunoaștere de cauză,subiective, s-au selecţionat cele mai reprezentative bunuri de patrimoniu aflate ladiverse muzee din ţar ă și s-au adunat la București. La multe dintre acestea situaţia

patrimonială a r ămas incertă. Mare parte din colecţiile reprezentative a MuzeuluiBrukenthal s-au transferat spre București, chiar dacăprin aceasta s-a trunchiat colecţiasibiană și materialele erau reprezentative mai mult pentru civilizaţia transilvăneană. Însfâr șit, se poate constata că mare parte din materialele istorico-arheologice luate cuacel prilej pentru a fi expuse stau în depozit la București, în loc să stea în expoziţie, lamuzeul de unde au fost luate !

După anul 1945 cercetarea a ajuns într-o situaţie limită. Unii cercetători, ca Vl.Dumitrescu, au fost arestaţi, asupra altora s-au făcut presiuni pentru a-și pune deacord concepţiile cu cea a istoriografiei sovietice. A apărut revista Studii și cercetări

de istorie veche, bazată – cel puţin la lansare – pe doctrina marxist-leninistă.

Din anul 1950 s-a trecut la centralizarea săpăturilor arheologice pentru aacoperi toate perioadele istorice, creându-se posibilitatea întoarcerii cercetării spreproblemele sale reale. Mai târziu, când a apărut primejdia unei depărtări de linia




46

oficială a partidului, puterea de stat a găsit noi forme de subordonare a cercetăriiștiinţifice, prin controlul exercitat de către Academia de Știinţe Sociale și Politice. S-a luat măsura trecerii institutelor de cercetare (între care și Institutul de Arheologie,

înfi

inţat în anul 1956) în subordinea Ministerului Învăţământului, încât s-a ajuns lareducerea fondurilor pentru cercetări și la marginalizarea cercetării arheologice (nueste un secret pentru nimeni că și astăzi menţinerea unor structuri centralizate precumComisia Naţională Arheologică, care nu î și mai găsește rostul, și finanţările adresatecercetării arheologice, directe care sunt inexistente, fac ca cercetarea arheologică să nu mai existe, cu rare excepţii datorate pasiunii făr ă limite a unor cercetători care î și pun la bătaie și firavele economii pentru a putea cunoaște mai aprofundat istoria;și suntem cu un pas în mileniul III !). În Institutul de Arheologie din București și-au dusactivitatea mari cercetători precum C. S. Nicolăescu-Plopșor (1900-1968), FloreaMogoșanu, Radu Popa (1933-1993) ș.a. Și astăzi personalităţi ca S. Marinescu-Bâlcu,Marin Cârciumaru, Alexandru Vulpe, V. Babeș ș.a. duc mai departe frumoasa tradiţieinaugurată aici de V. Pârvan sau I. Nestor.

C. S. Nicolăescu-Plopșor î și începe activitatea știinţifică făcând periegheze împreună cu colegul și prietenul său Radu Vulpe. Apoi î și împlinește studiile laInstitutul de antropologie din Paris, susţinându-și – în anul 1934 – și doctoratul, cu otemă legată de paleoliticul din România. După o perioadă în care este Directorulonorific al Muzeului Olteniei și director al Arhivelor Statului din Craiova el se stabileștela București, unde este numit șef al secţiei paleolitice de la Institutul de Arheologie alAcademiei (1956). Vladimir Dumitrescu remarca că: abia sub conducerea lui Plopșor se poate vorbi cu adevărat de o școală paleolitică românească, iar Radu Vulpeconsider ă că: acesta este întemeietorul școlii românești de arheologie paleolitică. Înanul 1966 Plopșor pune bazele Centrului de istorie, filologie și etnografie din Craiova(Baza Academiei) și din anul 1967 a funcţionat ca profesor și șef de catedr ă laUniversitatea din Craiova. C. S. Nicolăescu-Plopșor s-a remarcat ca om de cultur ă fiind și un foarte sensibil poet.

Radu Popa a funcţionat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României(1956-1963), trecând apoi la Institutul de Arheologie al Academiei Române dinBucurești. Activitatea acestuia se leagă de dezvoltarea preocupărilor pentru

protejarea monumentelor istorice, în special de perioadă medievală. În paralel cu institutele din București s-au dezvoltat și institute (Baze ale Academiei)

în provincie la Iași, Cluj, Craiova, Timișoara, Târgu-Mureș și Sibiu, acestea având ofoarte bogată activitate. Au apărut numeroase reviste de specialitate dintre carese pot remarca cele ale unor muzee mai vechi, apărând în continuare (Apulum laAlba Iulia, Sargetia la Deva etc.), reviste noi apărute sub egida unor muzee vechi(Studii și comunicări Brukenthal la Sibiu, Crisia la Oradea, Tibiscus și Analele Banatului – serie nouă la Timișoara etc.) sau reviste noi a unor muzee nou înfiinţate (Banatica laReșiţa, Muzeul Naţional la București, Dacia – serie nouă, sub egida Academiei etc.).

Cercetarea știinţifică românească s-a remarcat prin congresele internaţionale deepigrafie de la Constanţa, de știinţe istorice de la București sau de tracologie de laTulcea – Mangalia. S-a pus chiar problema reeditării tratatului de Istoria României,tipărit în anul 1960. Toate aceste gânduri au început să se năruie, unul câte unul,o dată cu anul 1971, când – o dată cu apariţia cultului personalităţii la adresa lui




47

Nicolae Ceaușescu – s-a pus tot mai mult baza pe autohtonism, ajungându-se latracomanie și dacomanie până la a se afirma de tracologul Iosif Constantin Dr ăgancă dacii au fost un popor care cunoștea limba latină. După anul 1989 s-a revenit la

normalitate politică, normalitatea cercetăriifi

ind în continuare un deziderat, mai alescă sub masca păstr ării unor linii și direcţii unitare de cercetare aceasta este influenţată în esenţa sa de măsuri centraliste, discriminatorii, din care nu au de câștigat decâtgeneraţii crescute și adaptate regimului comunist.

manual arheologie rom

Documents