managementul Şi calitatea 10.2. protec ia i conservarea...

238 Managementul calităţii produselor şi serviciilor în turism

Capitolul 10

MANAGEMENTUL ŞI CALITATEA SERVICIILOR ÎN ECOTURISM

10.1. Impactul turism - mediul înconjurător

Strategia de dezvoltare internaţională a condus la dezvoltarea turismului mondial, pentru a se instaura o noua ordine economică mondială, pentru a reduce discordanţa existentă între ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Turismul este considerat ca o activitate majoră în viaţa naţiunilor din cauza influenţei directe asupra sectoarelor sociale, culturale, educative, economice, cu largă deschidere spre schimburile internaţionale.

Datorită unor creşteri importante a numărului de turişti, după anul 2000, turismul va determina un consum sporit de resurse turistice. Acestea nu sunt decât părţi componente ale mediului ambiant, şi de calitatea acestora vor depinde eficienţa şi valoarea turismului practicat. Turismul va produce impact asupra cadrului natural şi social. În viziune ecologica, turismul se afla în interacţiune cu elementele abiotice, biotice, antropice, sociale, culturale ale mediului, depăşind sfera strictă a mediului înconjurător.

Turismul, este dependent de mediul înconjurător, acesta reprezentând materia sa primă, obiectul şi domeniul de activitate şi de desfăşurare a turismului fiind suportul său cadru, purtătorul resurselor sale. Turismul se desfăşoară în mediu şi prin mediu, calitatea acestuia permiţând dezvoltarea sau sistarea activităţilor turistice. Prin exigenţele pe care le revendică turismul se declară ca parte integrantă a mediului înconjurător.

Evoluţia actuală a turismului este caracterizată de profunda înnoire a ofertei turistice mondiale prin dezvoltarea unei game de produse turistice noi, superioare din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Activităţile turistice determină în timp şi spaţiu efecte potenţiale asupra mediului, sănătăţii sau sistemului social. Aceste influenţe cumulate sunt exprimate de noţiunea de impact.

Degradarea mediului este o problemă apărută şi accentuată odată cu accelerarea creşterii demografice, care a determinat transformarea de către om a unor zone din ce în ce mai mari de pe planetă.

Încă din deceniul 7 al secolul XX, în studiul "Limitele creşterii" s-au demonstrat ca atât rezervele cât şi resursele naturale ale planetei sunt limitate, ca de altfel şi puterea de absorbţie a tuturor reziduurilor şi deşeurilor rezultate. Ca urmare, în paralel cu progresele tehnice şi cu modificările antropice cu rol pozitiv (împăduriri, îndiguiri, desecări, etc.) au avut loc şi fenomene negative. S-a degradat

solul unor regiuni întinse, au dispărut specii de animale şi plante, s - au epuizat unele zăcăminte minerale, s - a ivit fenomenul de poluare. Dezvoltarea intensivă şi creşterea populaţiei vor afecta toate resursele planetei în mai puţin de un secol, punându-se astfel bazele unui nou concept de dezvoltare durabilă.

10.2. Protecţia şi conservarea mediului, necesitate obiectivă a dezvoltării turismului

Ca orice industrie care se doreşte competitivă şi prosperă, turismul apelează la o materie primă capabilă să satisfacă condiţiile de calitate solicitate pentru realizarea acestor deziderate. În accepţiunea tuturor ofertanţilor de turism, materia primă folosită de această industrie o reprezintă mediul ambiant. Păstrarea unui nivel ridicat de calitate a resurselor naturale constituie condiţia necesară pentru perpetuarea şi dezvoltarea continuă a consumului turistic.

Protecţia mediului se referă la: • Gospodărirea raţională a resurselor; • Evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii; • Evitarea poluării mediului; • Reconstrucţia ecologică a mediului.

Protecţiei mediului i se acordă, la nivel mondial, o importanţă crescândă, existând organisme naţionale şi internaţionale specializate.

Calitatea mediului este afectată de două grupe de factori esenţiali: factori cu caracter obiectiv, rezultaţi din manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile şi factori subiectivi, cauzaţi de activităţi umane. Calitatea mediului este determinată de calitatea apelor, a aerului, a solului, de starea bunurilor materiale şi de sănătatea populaţiei şi are mari consecinţe în plan economic.

Mediul înconjurător şi calitatea acestuia se află într-o relaţie directă cu viaţa omului şi cu starea lui de sănătate. Activităţile turistice, desfăşurate neraţional şi necontrolat, în teritoriu pot contribui la distrugerea mediului.

Relieful, reţeaua hidrografică, peisajul, resursele naturale de factură balneară, monumentele naturii, la care se adaugă resursele antropice ca monumente de arhitectură şi artă, siturile arheologice şi istorice, reprezintă componente ale mediului ambiant şi se constituie în resurse de ofertă şi atracţie turistică, favorizante pentru desfăşurarea unor multiple forme de turism: de la drumeţie, odihnă şi recreare, la turismul de sănătate sau cel cultural. Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi complexe, dar mai ales nealterate şi neafectate de activităţi distructive, cu atât atracţia lor devine mai puternică şi generează activităţi diversificate, răspunzând astfel unor foarte variate motivaţii turistice.

Relaţia turism - mediu are o importanţa deosebită, ocrotirea şi conservarea mediului ambiant reprezentând condiţia de desfăşurare şi dezvoltare a turismului. Orice intervenţie distructivă sau de modificare a proprietăţilor primare ale acestuia aduce prejudicii potenţialului turistic, care constau în diminuarea sau anularea

Cap. 10. Managementul şi calitatea serviciilor în ecoturism 239 240 Managementul calităţii produselor şi serviciilor în turism

resurselor sale, dar şi a echilibrului ecologic, putându-se periclita, în ultima instanţă, sănătatea sau chiar existenţa generaţiilor viitoare.

Turismul modern ne demonstrează că activităţile umane de profil, modifică mediul atât în sens pozitiv, cât şi negativ, iar consecinţele nu sunt uşor de prevăzut. Turismul necontrolat poate contribui la dezvoltarea mediului şi implicit, la auto-distrugerea sa. Este tot mai evident că perpetuarea unui turism ce consideră legitimă ignorarea mediului ambiant este imposibil să rămână valabilă pe termen lung.

10.3. Aspecte ale degradării mediului prin turism

Efectele progresului tehnic ştiinţific şi social s-au concretizat într-o serie de modificări ale mediului, cele mai multe fiind negative. Serviciile, prin eterogenitatea dar şi dinamismul lor, sunt cele care pe de o parte degradează mediul, dar pe de altă parte încearcă şi reuşesc protejarea acestuia.

Poluarea apelor, solului şi subsolului este determinată de extinderea unor activităţi cu caracter agricol şi industrial, urbanizarea, precum şi activităţile legate de petrecerea timpului liber, care implică:

• Degradarea peisajului; • Degradarea florei şi faunei; • Deteriorarea monumentelor.

Toţi aceştia sunt factori degradanţi care pot fi opriţi printr-o folosire raţională a tuturor resurselor naturale existente, prin activităţi de combatere a distrugerii mediului şi dezvoltarea unor servicii, cum ar fi cele de informare sau învăţământ, care au un rol educativ, antrenând societatea într-un act de conştientizare a nece-sităţii îmbunătăţirii calitative a mediului.

Acţiunile distructive ale unor activităţi turistice se manifestă, în principal, prin folosirea necorespunzătoare a mediului ambiant, în scopuri recreative şi de agrement, dublată de o intervenţie brutala a omului asupra peisajului şi resurselor naturale. Aceste practici nocive se întâlnesc mai ales în zonele de mare atractivitate, situate în spaţiile populate, sau în imediata apropiere a marilor aglomerări urbane. Totodată, absenţa unor reglementări privind comportamentul vizitatorilor, însoţite de o lipsă a monitorizării zonei sau obiectivelor, favorizează desfăşurarea activităţilor care afectează calitatea mediului şi pun în pericol integritatea şi conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se întâlnesc, mai frecvent în următoarele situaţii: 1. Circulaţia turistică necontrolată în principal în perioadele de week-end, care

atrage fluxuri importante de vizitatori. Prejudiciile pricinuite sunt profunde şi, adesea, pot avea un caracter ireversibil. Pot fi menţionate în acest sens: distru-gerea vegetaţiei şi florei, ruperea copacilor şi a puieţilor, distrugerea seminţişului natural, desprinderea de roci, braconajul, au ca rezultat împiedicarea regenerării plantelor, terasarea solului, tulburarea biotopilor specifici vânatului şi faunei, mergând uneori până la dispariţia unor specii de plante şi animale.

Circulaţia turistică necontrolată efectuată la obiectivele turistice naturale sau antropice provoacă, de cele mai multe ori, distrugerea ireversibilă a unor

atracţii turistice, care uneori au avut caracter de unicat. Vizitarea intensivă a unor monumente turistice, arhitectonice şi de artă, în condiţii improprii (iluminat cu lumânări, dotări tehnice de aerisire sau de poluare necorespunzătoare etc.) a condus la degradarea frescelor de mare valoare din mănăstiri, a picturilor din cadrul unor monumente de artă, distrugerea formaţiilor carstice din interiorul peşterilor etc. Staţionarea pentru picnic sau instalarea de corturi în zone de mare atractivitate provoacă, inevitabil, degradarea peisajului şi a altor componente ale mediului ambiant.

2. Fenomenul poluării naturii s-a amplificat o dată cu pătrunderea turismului automobilistic în locuri până nu demult inaccesibile pentru acest mijloc de transport. Nerespectând traseele amenajate de acces, turiştii pătrund pe drumuri ocolite, oprindu-se în poieni pitoreşti şi provocând distrugerea pajiştilor, a arbuştilor şi florei, prin strivirea acesteia sau sub influenţa gazelor de eşapament, scurgerilor de ulei, etc. Turismul automobilistic necontrolat alterează calităţile aerului sau factorilor de cură, influenţând negativ şi tratamentele balneare specifice.

3. Concepţia greşită de valorificare a resurselor naturale şi în special a factorilor naturali de cură afectează potenţialul turistic, prin exploatarea neştiinţifică şi neraţională a acestuia şi realizarea necorespunzatoare a obiectivelor de investiţii cu caracter turistic, care se concretizează prin: - supradimensionarea staţiunilor din punct de vedere al capacităţilor de primire şi tratament, comparativ cu capacitatea potenţialului resurselor destinate unei exploatări neraţionale;

- nerespectarea principiilor de protecţie şi exploatare a substanţelor minerale balneare, cu deosebire a apelor minerale şi termominerale, a nămolurilor terapeutice, etc.

4. Dezvoltarea nesistematizată a localităţilor turistice, în special a staţiunilor, neajuns caracterizat prin: - proiectarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiţi cu caracter turistic; - stabilirea de amplasamente neadecvate pentru baza materială turistică; - realizarea de construcţii inestetice, neadaptate specificul arhitectonic tradiţional

sau specificului etnografic şi natural al zonei; - ocuparea intensivă a spaţiului cu construcţii turistice.

5. Amenajări deficitare pentru vizitarea peşterilor - obiective de mare atractivitate turistică, executate fără respectarea tehnicii specifice unor astfel de lucrări. Efectele rezultate constau în degradarea totală sau parţiala a acestora, cum este cazul peşterilor Muierii, Ialomiţei, etc.

Toate aceste acţiuni au ca rezultat o supraîncărcare a teritoriului cu instalaţii turistice, afectează echilibrul ecologic, conduc la urbanizarea staţiunilor.

10.4. Conceptul de dezvoltare durabilă în turism

În ultima perioadă a fost adoptat şi în ramura turismului conceptul de dezvoltare durabilă, utilizat şi în alte sectoare de activitate. Pentru turism acest concept a fost enunţat de conferinţa Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii (UICN), astfel:


Dezvoltarea durabilă este un proces care se desfăşoară fără a distruge sau a epuiza resursele, asigurând dezvoltarea. Resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de reînnoire a lor, renunţându-se la exploatare atunci când resursa se regene-rează foarte lent, pentru a o înlocui cu alta cu mai mare putere de regenerare. Toate resursele trebuie exploatate în aşa fel, încât de ele să beneficieze şi generaţiile viitoare.

Există trei principii majore de dezvoltare durabilă: • durabilitatea ecologică, asiguratoare a unei dezvoltări suportabile cu menţi-

nerea tuturor proceselor ecologice esenţiale, mai ales a diversităţii resurselor biologice;

• durabilitatea socială şi culturală, ce generează o dezvoltare economică favorabilă membrilor societăţii, compatibila cu cultura şi valorile de cultură şi civilizaţie existente, cu păstrarea identităţilor comunitare;

• durabilitatea economică, asigurând o dezvoltare economică eficientă, resur-sele fiind astfel gestionate, încât să existe şi în viitor. Din punct de vedere al protejării mediului, avantajele promovării unui turism

durabil rezidă din următoarele aspecte: • turismul durabil favorizează înţelegerea efectelor activităţilor de turism

asupra mediului natural, cultural şi uman; • asigură realizarea unei planificări şi zonări a teritoriului care să permită o

dezvoltare turistică adaptată la capacitatea de suport a ecosistemelor; • orientează realizarea unor dotări şi instalaţii de agrement, care poate fi

benefică şi pentru populaţia locală şi poate contribui astfel cu fonduri la conservarea siturilor arheologice, clădirilor şi vestigiilor istorice , etc.;

• favorizează utilizarea rentabilă a terenurilor cu randament agricol scăzut; • respectă şi asigură cerinţele de protecţie a mediului şi de creştere a bunăstării

economice şi sociale a comunicaţilor locale. Ca urmare a dezvoltării ştiinţei mediului ambiant, a creşterii volumului de

informaţii privind ştiinţele economice şi sociale, a aprofundării cercetării în aceste domenii de activitate, conexiunea acestora cu industria turistică au condus la delimitarea următoarelor tipuri - capacitate de suport pentru turism:

• capacitatea ecologică, stabileşte nivelul de dezvoltare a structurilor şi activităţilor turistice fără a afecta puternic mediul ambiant, prin procesul de degradare a com-ponentelor acestuia. Se au în vedere componentele naturale-aer, apă, sol, vege-taţie, fauna - şi procesul de producţie şi refacere economică, care să nu implice costuri de investiţii deosebite, determinate de degradarea unor destinaţii turistice;

• capacitatea fizică, stabileşte nivelul de saturaţie pe care îl pot atinge activi-tăţile turistice, dincolo de care încep să apară probleme legate de mediu. Dezvoltarea ascendentă a turismului, manifestată în ultimele decenii, ridică problema apariţiei multor forme de poluare (de litoral, a zonelor montane). Protejarea componentelor fizice ale teritoriului se face prin investiţii în tehnologie performanta şi servicii turistice de înalt nivel calitativ;

• capacitatea social - receptiva, vizează importanta în păstrarea unor bune relaţii intre gazde (populaţia autohtona) şi vizitatori (turişti). Din momentul în care populaţia locală, constată că activităţile turistice contribuie şi la degradarea

mediului natural şi cultural, pot apărea din partea acestuia reacţii ostile, de respingere, înregistrându-se o diminuare a pragului de toleranţă. Pentru evitarea unor astfel de situaţii, dezvoltarea unei zone sau localităţi turistice trebuie să ţină cont de modul tradiţional de viaţă al locuitorilor, de obiceiurilor acestora.

• capacitatea economică pune în evidenţă valorificarea tuturor resurselor prezente, prin activităţi turistice şi reprezintă capacitatea de menţinere a funcţiei turistice a unui teritoriu dat. Eficienţa exploatării se măsoară prin raportul dintre costuri şi beneficii, iar ponderea beneficiilor poate fi mărită prin utilizarea unor tehnologii performante. Nivelul costurilor este dat şi de valoarea calitativă şi cantitativă a resurselor naturale, culturale, forţa de muncă, infrastructura generală, etc.;

• capacitatea psihologică este legată de perceperea negativă a turiştilor faţă de destinaţia turistică, în urma degradărilor de mediu sau a atitudinii neadecvate a populaţiei autohtone. Aceste concepte sunt ataşate susţinerii motivaţiilor turistice pentru o anumită

destinaţie şi menţinerii satisfacţiei lor personale. Aplicarea acestora este condiţionată şi de calitatea activităţii manageriale care poate determina, fidelizarea cererii turistice.

Toate aceste tipuri de capacităţi de suport, aflate în strânsa legătură cu activităţile turistice, determină limita tangibilă şi netangibilă, măsurabilă sau nemăsurabilă, a unui spaţiu care deţine sau i se poate atribui o funcţie turistică.

10.5. Denumirea ecoturismului, ecoturism durabil

La finele secolului XX, ecoturismul devine un domeniu care începe să câştige o tot mai mare importanţă.

Ecoturismul este un turism fondat pe natura şi cultura tradiţională care presupune o cunoaştere şi o interpretare a mediului natural şi antropic ce se doreşte să fie gestionat într-o măsură ecologică şi durabilă.

Ecoturismul este un turism practicat în spaţii naturale sălbatice şi culturale tradiţionale puţin modificate de om şi care trebuie să constituie sanctuare de protecţie a naturii şi a formelor ancestrale de civilizaţie, pentru a sprijinii dezvoltarea economică a comunităţilor locale.

Ecoturismul se detaşează de celelalte forme de turism prin legătura mult mai directă şi strânsă cu mediul natural şi cultural.

Ecoturismul reprezintă de fapt cea mai valoroasă forma de manifestare a turismului durabil. Ideea de turism durabil este de dată mai recentă, îşi are originea în ideea Conferinţei de la RIO din 1992.

Ecoturismul durabil reprezintă dezvoltarea firmelor de turism, managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, prin exploatarea resurselor naturale şi culturale şi în interesul generaţiilor viitoare.

Dezvoltarea durabilă ţine cont de modul de sosire şi de interesele dintre gazde şi de vizitatori, dintr-o anumită regiune. O asemenea politică turistică asigură o funcţionare ecologică, economică, social-culturală durabilă la toate nivelurile de referinţă şi aceasta în raport cu nevoile de utilizare endogene şi exogene.


TURISM CONVENŢIONAL

TURISM RURAL ECOTURISM

TURISM DURABIL

Fig. 10.1

La începutul conturării noţiunii de ecoturism, aceasta avea un câmp mai redus de acţiune, prezentat în fig. 10.1. Astăzi, această relaţie are o cu totul altă configuraţie, ca urmare a faptului că problemele de protecţie a mediului înconjurător au o cu totul altă prioritate (fig. 10.2.).

TURISM CONVENŢIONAL TURISM DURABIL

ECOTURISM

Fig. 10.2

Asigurarea unui ecoturism presupune: - mijlocul de transport utilizat - preferinţă se îndreaptă către tren, pe distanţe

lungi, sau bicicletă, călărie, bărci cu vâsle; - calitatea peisajelor şi a patrimoniului arhitectural (păstrarea stilului tradiţional

al satelor vechi, estetica peisajelor agricole); - integrarea structurilor de primire în mediul înconjurător (păstrarea sau restaurarea

unor structuri mai vechi-cramă viticolă, moară veche, canton, forestier, casă de ţară, ferma agricolă veche);

- gestionarea unităţilor turistice conform cerinţelor de mediu (utilizarea energiei alternative);

- rolul formativ-educativ – acţiunea gazdelor de a face cunoscute vizitatorilor valoarea şi calitatea mediului ambiant şi rolul pe care îl are omul în transfor-marea şi protecţia mediului sau a modurilor de viaţă tradiţională;

- întâlnirea cu rezidenţii - turiştii vor fi sensibili în faţa manifestărilor de perso-nalitate a localnicilor etc.;

- conţinutul produsului turistic - informaţii valoroase referitor la plante, minerale, vinuri, gastronomie şi abordarea unor teme ca ecologie forestieră, gestionarea siturilor turistice;

- posibilitatea de observare directă a naturii; - locul de primire va fi ales la marginea zonelor de migraţie, de cuibărit, a

păsărilor, locuri de vegetaţie interesante pentru botanişti etc.

Dezvoltarea ecologică a turismului în zone turistice de maxim interes vizează în principal patru planuri:

- economic - creşterea gradului de valorificare a resurselor; - ecologic - utilizarea raţională a tuturor resurselor, reducerea şi eliminarea

deşeurilor, conservarea şi protecţia mediului; - social - prin sporirea numărului de locuri de muncă, menţinerea unor meserii tradi-ţionale, atragerea populaţiei în practicarea diferitelor forme de turism (agroturism);

- cultural - valorificarea elementelor de civilizaţie, artă şi cultură etc.

10.6. Managementul ecoturistic, procesul de globalizare a politicilor ecologice

Politica de management ecoturistic îmbină formele de management cu cele de mediu pentru a pune bazele unei dezvoltări şi promovări durabile a turismului. Pe plan mondial, atât ţările dezvoltate cât şi cele în curs de dezvoltare se confruntă cu probleme de poluare mai grave sau în curs de evoluţie. Existenţa unor fenomene globale de poluare cum ar fi: efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, poluarea apelor de suprafaţă, reducerea biodiversităţii, particule radioactive etc. se manifestă tot mai agresiv, influenţând negativ populaţia globului.

În 1997, UNESCO a adoptat declaraţia privind obligaţiile naţiunilor pentru securitatea generaţiilor viitoare pentru asigurarea unei dezvoltări durabile în concordanţă cu menţinerea la parametrii actuali a calităţii mediului înconjurător.

În România, politica internă şi externă trebuie gândite prin prisma unor obiective strategice:

• Marile puteri trebuie să încerce să cunoască mai bine particularităţile economice ale ţărilor mici şi mijlocii în contextul globalizării proceselor economice;

• În concepţia organismelor economice internaţionale, creşterea economică va trebui să pornească de la principiul localizării prin care se urmăreşte dezvoltarea şi ascensiunea economică a provinciilor, oraşelor, comunelor rurale;

• Procesul de globalizare accelerată a economiei mondiale va pune accent pe îmbunătăţirea comunicaţiilor, a transporturilor şi desfiinţarea barierelor comer-ciale prin care lumea devine mai mică la nivel planetar;

• Globalizarea presupune o mai largă participare a populaţiilor locale în domeniul politicii şi a deciziilor economice cât şi un proces mai amplu de descentralizare şi de creştere a autonomiei locale prin care se recunoaşte o anumită identitate socio-economică şi culturală. Globalizarea oferă atât riscuri cât şi beneficii, acestea fiind:

- lărgirea pieţelor, dezvoltarea tehnicii; - creşterea productivităţii, îmbunătăţirea standardului de viaţă; - produce şi teama de reducere a locurilor de muncă, prin importarea de produse; - instabilitate financiară determinată de pătrunderea fluxurilor inconstante ala

capitalului străin; - ameninţările legate de problemele de poluare ale mediului ambiant.


Educaţia ecologică pentru ocrotirea naturii şi a potenţialului turistic trebuie să aibă caracter permanent. Analizând toate aspectele privind mediul ambiant, ca potenţial turistic, se poate stabili ca protecţia şi conservarea lui se realizează în cadrul unei concepţii de ansamblu a dezvoltării economice a ţării, concepţie situată la acelaşi nivel de importanţă ca şi problemele de dezvoltare generală a economiei.

10.7. Elementele de conţinut ale globalizării

Fenomenul globalizării are forme proprii de manifestare, care influenţează în mod direct mai ales ţările în curs de dezvoltare economică. Problemele de mediu pot fi globale, regionale sau locale. Problemele globale apar la nivelul întregului glob, necesitând acţiuni concertate din partea tuturor sectoarelor comunităţilor locale, naţionale şi internaţionale.

Problemele regionale apar într-una sau mai multe regiuni ale lumii, pot deveni probleme globale, dar nu sunt suficient de importante pentru a necesita un răspuns global. Focalizarea pe îngrijorări locale, necesită un răspuns la nivel naţional în cadrul politicii guvernamentale naţionale de mediu.

România este poluată, atât de practicarea unor procedee industriale de tip depăşit în cele mai multe sectoare industriale ale chimiei, materialelor de construcţii, industrii extractive, etc., cat şi de nedezvoltarea unei industrii de reintroducere în circuitul productiv a materialelor secundare, sau de promovare a unor tehnologii de producţie de tip ecologic.

Pericolele majore pentru mediu sunt: suprapopularea, dispariţia speciilor, distru-gerea resurselor naturale, deşeurile, poluarea aerului şi încălzirea globului. De aici re-zultă şi obiectivele majore pentru protecţia mediului: resursele, emisiile, riscul şi educaţia.

Totodată s-a demonstrat ca trei elemente deţin ponderea în procesul globa-lizării: comerţul, fluxurile financiare şi problemele mediului.

Elementele globalizării ecoturismului: • identificarea tuturor resurselor naturale şi antropice cu valenţe turistice; • exploatarea durabilă a resurselor turistice; • limitarea supraconsumului şi a pierderilor; • păstrarea biodiversităţii şi a identităţii culturale; • integrarea industriei turistice în procesul de planificare economică; • susţinerea economiilor locale; • implicarea populaţiilor locale; • consultarea specialiştilor şi populaţiei pentru investiţiile de interes major; • pregătirea şi perfecţionarea personalului angajat în turism; • marketing turistic adecvat cerinţelor de protecţie a mediului înconjurător; • utilizarea cercetării în domeniu pentru realizarea unor studii de piaţă, fezabilitate,

audit financiar, de mediu sau turistic, monitorizarea activităţilor şi circulaţiei turistice.

Multe forme de poluare - aer-apă - au depăşit frontierele statelor, acţionând la nivel continental şi mondial. Globalizarea ecologică este definită prin aceea că

procesele de formare şi circulaţie a unor substanţe vitale - apă, oxigen, azot - se deru-lează la nivelul întregii planete.

Politica unui management ecologic are la bază următoarele aspecte: • aplicarea strategiilor de planificare a dezvoltării economice pe termen mediu şi lung;

• prelungirea ciclului economic al produselor şi serviciilor prin sistemul second-hand;

• rentabilizarea deşeurilor şi reciclarea acestora în noi produse şi servicii; • schimbarea modelelor de consum ale clienţilor către produse ecologice; • dezvoltarea unei atitudini ecologice, atât pentru producători dar şi pentru

consumatori; • aplicarea managementului calităţii totale, ISO - 9000 şi cel pentru protecţia

mediului ISO – 14001 cu generalizarea acestor standarde la nivel mondial. Procesul de globalizare a serviciilor şi produselor presupune adoptarea unui

anume tip de politică ecologică, acestea putând prezenta mici diferenţe în funcţie de specificul şi structura serviciilor şi produselor realizate. Majoritatea întrunirilor internaţionale pe probleme de mediu au pus accent pe aplicarea relativ uniformă a unor reglementări şi măsuri de reducere a fenomenelor de poluare.

10.8. Planificarea şi dezvoltarea turistică durabilă

Dezvoltarea abilă este definită în Raportul Brundland ca reprezentând „dez-voltarea care satisface necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”. Conform conceptului economic şi ecologic, creşterea economică şi a bunăstării oamenilor depind de existenţa resurselor naturale pe care se sprijină toate sistemele vii. UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu), defineşte dezvoltarea durabilă ca „dezvoltarea care îmbunătăţeşte calitatea vieţii oamenilor, în limita capacităţii de suport a sistemelor de viaţă al Pământului”.

Experienţa multor ţări ale lumii a demonstrat ca, pe termen lung, o abordare planificată a dezvoltării turistice poate aduce beneficii şi poate satisface diferite categorii de turişti. Prin planificare se doreşte rezolvarea unor probleme cu care se confruntă toate ţările globului şi anume:

• stabilizarea populaţiei; • reducerea dependenţei de petrol; • dezvoltarea resurselor de energii regenerabile; • conservarea solului; • protejarea sistemelor biologice ale pământului; • reciclarea materialelor.

La nivel naţional, turismul trebuie planificat. Planificarea are în vedere: politicile de administrare turistică, structura planurilor, nivelurile serviciilor, factorii instituţionali şi toate celelalte elemente necesare dezvoltării şi gestionării activităţilor turistice. În etapa de tranziţie a României la economia de piaţă, turismul trebuie regândit din perspectiva planificării.


Protecţia şi conservarea mediului şi a potenţialului turistic se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice, care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate. În vederea dezvoltării unui turism durabil, ţări cu vechi tradiţii turistice, adoptând o planificare turistică la nivel naţional fundamental pe aspectul protejării resurselor turistice proprii, au luat în calcul trei obiective turistice:

• economic, esenţial în identificarea, valorificarea şi creşterea gradului de exploatare şi valorificare a resurselor;

• ecologic, prin evitarea degradării, poluării mediului şi asigurarea unei exploatări echilibrate şi pe termen lung a resurselor turistice;

• social, prin creşterea numărului locurilor de muncă, practicarea unor meserii tradiţionale, atragerea populaţiei la practicarea turismului - ca măsură de regenerare fizică şi psihică a populaţiei. În concordanţă cu aceste cerinţe, a apărut necesitatea elaborării şi adoptării unor

planuri naţionale de dezvoltare a turismului, menite să permită conjugarea experienţei şi poziţiilor principalilor agenţi economici: administraţie publică, organizaţii patronale, asociaţii şi organizaţii profesionale, sociale, sindicale, specialişti în cercetarea de profil.

Planurile de dezvoltare turistică care au la baza prognoze pe termen lung, globale, pe forme de turism, în concordanţă cu tendinţele pieţelor externe şi planuri concrete, realizate pe termen mediu (patru - cinci ani) sau scurt (unu-trei ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme de turism, sunt fundamentate pe standardele şi normele europene privind exploatarea resurselor turistice, dezvoltarea şi modernizarea structurilor şi serviciilor turistice.

Procesul reformei turistice din România va trebui să creeze cadrul necesar pentru o dezvoltare durabilă în acest domeniu.

Elaborarea prognozelor şi planurilor de dezvoltare turistică reprezintă principalul punct de susţinere a strategiei de realizare a unui turism durabil, care presupune:

- conservarea resurselor turistice naturale şi antropice, în scopul unei utilizări continue în viitor;

- creşterea nivelului de trai al comunităţilor locale; - mai buna cunoaştere şi constientizare de către populaţia locală şi vizitatori a

ideii de conservare etc. Planificarea turismului reprezintă o formă de control al viitorului, legat de

strategia de planificare a mediului. Planificarea ecologica presupune supravegherea şi analiza tuturor elementelor de mediu, în scopul determinării celor mai adecvate modele de dezvoltare şi amenajate teritoriala. Planurile pe termen mediu şi scurt sunt benefice, îndeosebi pentru sprijinirea dezvoltării locale şi regionale.

Legat de specificul potenţialului turistic al României, principalele acţiuni ce vizează protejarea şi conservarea mediului şi a resurselor turistice se concretizează în adoptarea următoarelor măsuri:

• exploatarea ştiinţifică, raţională a resurselor turistice, astfel încât ritmul de exploatare a acestora să nu depăşească ritmul lor de reciclare şi regenerare;

• valorificarea în turism a resurselor cu valenţe turistice, soluţionată în contextul valorificării tuturor resurselor naturale şi a protecţiei mediului ambiant;

• amenajarea şi organizarea adecvată şi la nivel superior a zonelor, traseelor şi obiectivelor de interes turistic;

• organizarea şi exploatarea turistică raţională a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale, cu asigurarea protecţiei lor;

• organizarea corespunzătoare a zonelor montane, pentru dezvoltarea în pers-pectiva a turismului de munte;

• realizarea de amenajări cu caracter turistic în zone, localităţi şi pe trasee turistice, menite care să asigure o echipare turistică adecvata unui turism competitiv şi ecologic;

• dezvoltarea unei conştiinţe ecologice în rândul populaţiei şi a sentimentului de dragoste şi respect pentru natura, pentru locuri istorice şi monumente de artă şi arhitectura de-a lungul timpurilor. Realizarea unei dezvoltări durabile se face prin metoda planificării mediului.

Aplicarea sistemului de planificare a mediului ţine cont de următoarele principii: • principiul precauţiei în luarea deciziei; • principiul prevenirii riscurilor ecologice; • principiul conservării biodiversităţii; • principiul “poluatorul plăteşte”; • înlăturarea cu prioritate a poluanţilor; • creşterea sistemului naţional de monitorizare integrala a mediului; • utilizarea durabilă a tuturor resurselor existente; • crearea unui cadru de participare a ONG şi a populaţiei la elaborarea şi

aplicarea lor; • dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea protecţiei mediului;

Planificarea durabilă determină realizarea unui turism de calitate care nu înseamnă şi un turism costisitor. Are în vedere următoarele obiective:

• atracţii şi servicii turistice a căror valoare să corespundă unei calităţi înalte; • protejarea resurselor turistice; • atragerea acelor turişti care vor proteja mediul înconjurător.

Responsabilitatea realizării unui turism de calitate trebuie să revină atât sectorului public cât şi celui privat.

Organismele guvernamentale - legislativul, ministerele - trebuie ca în planurile de dezvoltare naţională să pună un accent mai important asupra susţinerii dezvoltării turismului.

10.9. Managementul calităţii totale în ecoturism Calitatea reprezintă cea mai bună poliţă de asigurare a fidelităţii clienţilor şi

de câştigare a altora noi, cea mai eficace apărare contra concurenţei străine, şi singura cale de dezvoltare şi de permanentizare a câştigurilor. Managementul calităţii totale în ecoturism trebuie să ţină cont şi de cerinţele de respectare a calităţii mediului. Managementul calităţii turistice presupune următoarele direcţii de acţiune:

- cunoaşterea detaliată a preferinţelor şi motivaţiilor clienţilor; - aplicarea calităţii porneşte de la calitatea resurselor turistice;


- calitatea include toate serviciile oferite de o firmă; - calitatea totală în ecoturism se sprijină pe factorul uman; - generalizarea rezultatelor unor societăţi de turism prin aplicarea unui manage-

ment similar şi la alte Societăţi Comerciale similare. Aplicarea cadrului de impulsionare al managementului ecoturistic a început

în deceniul 8 al secolului XX în ţările puternic industrializate G 7, prin instituirea premiului naţional Baldrige cu aplicabilitate în sfera producţiei de bunuri, servicii şi în industria mică. Acest premiu are la bază 7 criterii de performanţă şi s-a aplicat prima oara în SUA, începutul fiind făcut de firma hoteliera Ritz-Carlton.

Etapele de punere în practică a managementului ecoturistic: • Acoperirea rapidă a schimbării pentru cele trei componente ale dezvoltării

durabile: creşterea economică, protecţia mediului şi bunăstarea socială. Se impune trecerea de la conceptul vechi de independenţă la un nou concept al interdependenţei care implică dialogul, consensul şi cooperarea.

• Realizarea unei noi culturi de firmă, Se impune schimbarea culturală în interiorul organizaţiei. Se impune integrarea deciziilor în ceea ce priveşte afacerile şi mediul.

• Susţinerea acţiunilor voluntare. Actualul stil al reglementărilor legislaţiei şi reglementării în ţara noastră nu poate conduce spre durabilitate. Trebuiesc urmărite abordări alternative în vederea fixării de obiective şi atingerea unor nivele mai mari. Se impun legi şi regulamente pentru a atinge performanţe bazate pe obiective şi ţinte.

• Strategie de ecoeficienţă. Ecoeficienţa ţine cont de conţinutul total al intrării: energie, combustibil sau utilităţi consumate în timpul ciclului de viaţă al produsului. Este necesară evaluarea procesului de “cum” să se producă, precum şi a celui “de ce” să se producă.

• Realizarea oportunităţilor pentru creştere. Managerii trebuie să fie atenţi la schimbările nevoilor indivizilor şi ale societăţilor comerciale pentru calitatea mediului înconjurător.

• Investiţii directe în creativitate. Tehnologia este cea mai mare contribuţie pe care industria o poate face pentru dezvoltarea durabilă. Fundamentul cu cel mai mare succes este deci inovarea.

• Responsabilitatea firmei este de a căuta tehnologii alternative, bazate pe resurse mai puţine, de a maximiza eficienţa, de a conduce la reziduuri mai puţine etc.

• Recompensarea competitivă a angajaţilor. Aprecierile trebuie să încurajeze şi să recompenseze angajaţii. Facilităţile de producţie atrag localnicii, care sunt interesaţi în bunăstarea economică, socială şi de mediu a regiunii. Afacerile, mediul economic, social şi mediul existenţial al omenirii intră sub o formă sau alta în ecuaţia eco-businessului.

• Eco-business - ansamblul bunurilor şi serviciilor ecologice şi coeficienţe în contextul promovării unor mecanisme şi instrumente de implementare cum sunt: ecologia industrială, sisteme de gestiune a mediului, stimulente econo-mice, acţiuni de finanţare, acorduri bi-şi multilaterale privind protecţia mediului. Materializarea eco-businessului este reprezentată de rezultatele coeficienţei,

respectiv piaţa bunurilor şi serviciilor de protecţia mediului.

Conform ONU - noţiunea de bunuri şi servicii ecologice însumează ansam-blul echipamentelor tehnice, tehnologiilor şi serviciilor ce permit protecţia mediului. Protecţia cuprinde patru domenii distincte: protecţia apei, gestiunea deşeurilor, controlul calităţii aerului şi alte aspecte (solul, eliminarea zgomotului etc.).

Conform studiilor UE se disting trei categorii de acţiuni ecologice: servicii cu caracter ecologic, echipamente şi tehnici de constatare a poluării, alte domenii denumite “produse verzi”.

Bunurile şi serviciile ecologice se împart în două categorii: - bunuri şi servicii cu caracter antipoluant, care se materializează în tehnologii

de supraveghere şi control “end-of-pipe”. - bunuri şi servicii de protecţie a mediului sunt cunoscute ca ecotehnici sau

ecotehnologii “curate” de producţie. Identificarea ecotehnicilor şi ecotehnologiilor performante care susţin

“producţia curată” trebuie să ţină cont de următoarele criterii: - eficienţa sporită în utilizarea tehnologiilor şi materiilor prime; - reducerea şi eliminarea deşeurilor periculoase; - reducerea şi eliminarea substanţelor chimice toxice; - reducerea expunerii la pericole ocupaţionale (loc de muncă); - obţinerea de produse eficiente şi compatibile cu mediul.

Producţia curată reprezintă aplicarea continuă a unei strategii preventive de protecţie a mediului, integrată procesului de produse şi la nivelul produselor, în vederea reducerii riscurilor umane şi ecologice.

Un sistem pe care se poate sprijini ecoturismul este acela al Benchmarketing care presupune o analiză comparativă a serviciilor oferite de o firmă, faţă de altele similare produse de alte firme. Acest concept a fost pus la punct de firma Rank Xerox la începutul anilor 1980 în SUA din dorinţa de a-şi evolua în permanenţa calitatea serviciilor dorite.

Benchmarketingul permite efectuarea unei analize a practicilor utilizate în derularea producţiei şi a serviciilor, a unor funcţii similare, a proceselor de producţie în compartimente tehnice. El se orientează numai spre asigurarea calităţii şi reprezintă o cale eficientă de obţinere a excelenţei.

Brainstorming reprezintă o alta metodă pentru încurajarea creativităţii şi punerea în evidenţa a celor mai valoroase idei prin care pot fi mult îmbunătăţite. Periodic, salariaţii dintr-o societate îşi pot prezenta ideile inovatoare prin întruniri trimestriale sau sub forma scrisă către echipa managerială, pentru a le selecta pe cele mai bune.

Managementul propunerilor - angajaţii pot participa direct la îmbunătăţirea performanţelor economice ale SC prin propunerile pe care le fac. Salariaţii pot contribui astfel la ameliorarea mediului lor de muncă, la perfecţionarea produselor sau proceselor tehnologice.

Analiza liniei vizibilităţii vine în sprijinul prestatorilor de servicii prin detalierea întregului proces de derulare a produsului respectiv şi stabilirea legăturilor cu clienţii.


Analiza Pareto porneşte de la ideea ca orice problema care prezintă disfunctiona-lităţi are la baza mai multe cauze. În derularea oricărui serviciu, dar mai ales în turism, trebuiesc cunoscute toate aspectele care pot influenţa negativ derularea acestuia.

Diagrama cauză-efect sau diagrama Ishikawa reprezintă un instrument de analiză prin care se analizează relaţia dintre cauza şi efectele directe sau indirecte. Aceasta se sprijină pe relaţia om-masină-metodă-material-mediu-resurse financiare.

Ţările cu o industrie tehnica foarte dezvoltată sunt primele interesate în aplicarea ecoturismului care le asigură o mai mare protecţie şi conservare a resurselor turistice de care dispun, unele cu caracter de unicat mondial.

10.10. Formele moderne de turism practicate în România

În România turismul s-a dezvoltat în mod organizat de aproape 250 ani, o dată cu punerea în valoare a resurselor turistice montane şi balneare, când s-au ridicat primele cabane şi pavilioane balneare.

Turismul de litoral se desfăşoară în aproximativ 13 localităţi turistice, amenajate în perioada 1970 - 1985, care includ aproximativ 41 % din capacitatea de cazare a ţării şi circa 8-10 % din cererea turistică internaţională. Dacă în 1970 numărul locurilor de cazare era de 770940, pentru anul ’98, existau 698 de unităţi de cazare cu 2340431 de locuri în funcţiune cu 45,5 % grad de ocupare cu o durată medie de şedere de 8,6 zile. Din totalul locurilor de cazare, circa 2 / 3 sunt amplasate în hoteluri şi vile, iar 1 / 3 sunt amplasate în forme complementare căsuţe, corturi şi campinguri. Ponderea cea mai mare din locurile de cazare în hoteluri, aproximativ 24 % o au cele de 5 stele.

Litoralul concentrează peste 630 unităţi de alimentaţie publică, din care 142 restaurante, 19 unităţi cu specific, 17 restaurante cu autoservire, 22 berării şi braserii, 39 cofetării şi plăcintării, 140 baruri de zi, 4 baruri de noapte , 13 discoteci.

Litoralul mării negre, acest pământ al făgăduinţei se întinde în judeţul Constanţa pe o lungime de peste 100km. Oraşul Constanţa "preastrălucita metropolă şi capitală a Portului Stâng", după cum scria poetul latin Ovidiu, îşi cunoaşte obârşia în locul în care grecii au întemeiat colonia Tomis.

Cele mai solicitate staţiuni: Neptun, Mamaia, Jupiter, Aurora, Venus, Saturn, Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti şi Mangalia răspund tuturor vârstelor şi gusturilor, fiind destinate atât odihnei cât şi odihnei şi curei balneare. Între Mamaia şi Mangalia se întinde parcă un singur oraş, o imensă staţiune.

Factorul principal care contribuie la dezvoltarea funcţiunii balneo-clima-terice şi turistice a staţiunilor este, în primul rând, marea. Numărul de turişti se cifrează la 33454 de turişti cu 402954 de înnoptări (1998).

Numai în semestrul I / 1999, capacitatea de cazare turistică în funcţiune a fost de 22.072,1 mii locuri - zile, din care numai la agenţii economici cu formă de proprietate privată, capacitatea de cazare turistică în funcţiune a fost de 6489,6 mii locuri-zile, deci 29,4 % din totalul capacităţii de cazare în funcţiune. Tot raportat la semestrul I / 1999, hotelurile au deţinut 71,2 % din totalul capacităţii de cazare

turistică în funcţiune. Toate acestea dovedesc faptul că infrastructura litoralului romanesc ocupă un loc deosebit în turismul românesc.

Existenţa turismului pe litoral este influenţată de mărimea şi calitatea zonei costiere marine. Pe litoralul Mării Negre au fost diferenţiate trei tipuri de ţărmuri:

• ţărm cu plaja largă, nisipoasă; • ţărm cu plajă delimitată de faleză, locuri sau zone mlăştinoase; • ţărm fără plaje, dar unde fundul mării puţin adânc, cu pantă lină, permite

realizarea unor plaje artificiale. Comparativ cu piaţa externa europeană a turismului de litoral, oferta româ-

nească se situează încă la un nivel calitativ redus şi cu o gamă limitată de amenajări şi divertisment în aer liber sau de interior.

Turismul montan estival şi pentru sporturi de iarnă beneficiază de un potenţial deosebit, oferit de prezenţa Carpaţilor, care ocupa 36 % din teritoriul naţional. Sunt aproximativ 35 de staţiuni şi localităţi turistice montane din care 10 pretabile pentru sporturi de iarnă: Poiana Braşov, Azuga, Busteni, Semenic, Stâna de Vale etc.

Staţiunile montane cuprind 12 % din structurile de cazare şi 9 % din cererea turistică. Există 698 unităţi de cazare, cu 34784 de locuri, indicele de utilizare fiind de 37 %, durata medie a sejurului de 3,7 zile. Numărul de turişti se ridică la 32815 turişti cu 121499 de înnoptări.

Pe glob şi în ţara noastră, turismul montan are o arie largă de dezvoltare, ca urmare a prezentei extinse a zonelor montane. Valorificarea şi amenajarea pentru turism a spaţiului montan este în funcţie de altitudinile medii şi maxime, relief, densitatea fragmentării lui, nivelul plantelor, astfel:

• pentru drumeţii, excursii sau simple plimbări, este nevoie de un spaţiu bine amenajat, cu poteci marcate, locuri de odihnă, fumat, cu o bună accesibilitate. Se admite o încărcare de 100 persoane la ha, iar pentru terenurile mai accidentate, sunt fragile din punct de vedere ecologic, un număr de 30 - 80 persoane la ha;

• pentru practicarea sporturilor de iarnă există un număr mare de indicatori, deoarece serviciile turistice sunt mai complexe. Această formă de turism este în funcţie de o multitudine de factori naturali (altitudine, orientare faţă de punctele cardinale, mărimea pantei, acoperirea de vegetaţie, condiţiile de climă).

Turismul balnear cuprinde circa 160 staţiuni şi localităţi balneare. Un număr de 7 staţiuni au deschidere spre piaţa internaţionala: Băile Herculane, Băile Felix, Călimăneşti-Căciulata, Slănic-Moldova etc. Toate staţiunile deţin 16 % din capacitatea totală de cazare a ţării şi 6 % din cererea turistică internaţională. Există 487 unităţi de cazare cu 48460 de locuri cu un indice de utilizare de 45,0, iar durata sejurului de 9,0 zile cu un număr de turişti sosiţi de 407275 şi 367282 de înnoptări.

Dezvoltarea acestei forme de turism are la bază utilizarea unor resurse naturale diversificate:

• substanţe hidroameliorative; • nămoluri terapeutice; • gaze naturale terapeutice (mofete); • saline terapeutice.


Dimensiunile şi profilul capacităţilor de tratament şi agrement balnear sunt strâns corelate cu volumul şi calitatea resurselor prezentate anterior.

Turismul ştiinţific şi ecologic în Delta Dunării cuprinde 66 de unităţi de cazare cu 2829 locuri de cazare, indice de utilizare 23 % cu o durată a sejurului de 2,5 zile.

Turismul citadin din municipiul Bucureşti şi celelalte centre urbane. Acesta este reprezentat de cei care fac deplasări pentru contracte, afaceri etc.

Turismul de tranzit - turişti în tranzit, circuit etc. Turismul în arii protejate se sprijină pe arii protejate declarate. România este

singura ţară din Europa care focalizează 5 din cele 11 zone de vegetaţie naturală - parcuri naţionale, sub gospodărirea ocoalelor şi inspectoratelor silvice.

Agrementul turistic ocupă un loc tot mai important în existenţa oricărei staţiuni, localităţi turistice, indiferent de specificul acesteia (montan, balnear, de litoral). Dotările necesare trebuie să fie în concordanţă cu capacitatea de cazare, transport, a acestora. Funcţional, în cadrul unei staţiuni sau centru turistic, dotările de agrement se diferenţiază în:

• dotări de agrement pentru interior, incluse în spaţiile de cazare, alimentaţie; • dotări situate în perimetrul staţiunilor; • dotări în afara staţiunilor (plaje, păduri, agrement nautic).

Specific fiecărui tip de agrement turistic sunt prezentate referiri detaliate la necesarul de dotări de agrement, pentru ca orice staţiune să fie competitivă, cu larga deschidere spre turismul internaţional.

10.11. Managementul ecoturistic în structurile de cazare şi alimentaţie pentru turism

Unităţile de cazare, indiferent de poziţie, mărime, clasificare, pentru a oferi servicii compatibile cu cerinţele de mediu, trebuie să asigure:

- sănătatea şi securitatea personalului şi ale clienţilor; - zgomote, care produc un important disconfort şi pentru care cere stabilirea

nivelului maxim şi mediu admis; - emulsiile de aer produse în urma executării curăţeniei cotidiene şi generale din

structurile de cazare; - deşeuri cu caracter industrial sau menajer, pentru care se cere cunoaşterea

acestora ca procent din totalul de produse folosite; - energie utilizarea unor resurse alternative de energie - solară, eoliană, încălzirea

solară pasivă etc.; - utilizarea de substanţe chimice pentru igienă ridică problema tipurilor de deter-

genţi folosiţi, a spray-urilor toxice, otrăvurilor pentru distrugerea insectelor etc. Dotările de interior ar trebui realizate din lemn şi nu din plăci aglomerate sau

din şipci care conţin aldehidă formică, elemente textile decorative din bumbac şi nu poliesteri etc.

Transporturile - achiziţionarea maşinilor trebuie să aibă în vedere un grad redus de poluare, economie de combustibil, benzină fără plumb, sistem EURO 2 etc. Biodi-versitatea presupune păstrarea arealelor forestiere, ocrotirea acestora ca specii şi număr de exemplare, executarea de noi plantaţii pentru refacerea ecologică a zonei etc.

Alte aspecte ale mediului înconjurător - plaje, ape minerale, peşteri etc. Pentru a-şi realiza servicii turistice în echilibru cu mediul, unităţile de cazare trebuie să cunoască foarte bine produsele şi piaţa pentru a-şi putea stabili obiectivele ecologice de viitor, reducerea emisiilor poluante pentru aer, a volumelor de ape uzate, apropierea de poluarea ideală zero.

Pentru realizarea acestor deziderate sunt necesare măsuri de investiţii şi de comunicare:

- alocarea din profitul obţinut a unor importante sume pentru noi îmbunătăţiri şi dotări sau obţinerea de credite avantajoase;

- realizarea unei bune informaţii sau pregătirii a personalului tehnic etc.; - informarea clienţilor din timp, asupra noilor cerinţe legate de aplicarea unor

măsuri cu impact pozitiv asupra mediului ambiant.

10.12. Certificarea sistemelor de management de mediu

Problemele mediului au apărut odată cu dezvoltarea civilizaţiei pe Terra, dar interesul deosebit l-a avut mult mai târziu, în secolul XX, când mediul înconjurător era deja afectat de activităţile umane. Problema mediului înconjurător, în epoca contemporană, a mileniului trei, a devenit extrem de importantă deoarece pune în discuţie chiar existenţa vieţii pe pământ.

Elementele privind protecţia mediului au apărut şi în tratatele Comunităţii Europene care au reglementat condiţiile privind securitatea vieţii, muncii şi sănătăţii populaţiei. O influenţă deosebit de importantă asupra mediului o au o serie de industrii ca: siderurgia, petrochimia, energetica, producţia materialelor de construcţii şi chiar turismul. Conştientizarea pericolului degradării mediului este relativ recentă, fiind revelaţia ultimilor 30 - 40 de ani, evenimentele produse zilnic în diferite colţuri ale lumii fiind o dovadă în acest sens.

În anul 1986, acţiunile Comunităţii Europene în materie de mediu au culminat cu adoptarea "Actului Unic European", care au rezolvat bazele juridice şi competenţele comunitare în domeniul protecţiei mediului. În anul 1995 a intrat în vigoare Ordonanţa de audit ecologic a Uniunii Europene, devenită obligatorie pentru toate organizaţiile spre introducerea unui sistem al calităţii mediului înconjurător în conformitate cu prescripţiile ordonanţei UE.

Încadrarea efectivă a ecoproduselor, a ecotehnologiilor şi a serviciilor în fluxurile comerciale nu se poate face fără adaptări ale managementului la nivelul unităţilor industriale, precum conceptul de tratare a emisiilor poluante de la "end of pipe" la structura tehnologiilor mai compatibile cu mediul înconjurător, cunoscute sub termenul generic de tehnologii "curate".


In anul 1993 a fost elaborată directiva nr. 1836 - 1993, a Uniunii Europene, care a avut ca obiectiv principal promovarea îmbunătăţirii continue a performanţelor de mediu. În accepţia Directivei nr. 1836 - 1993, sistemul de management al mediului include structura întreprinderii, responsabilităţile, procedurile, procesele şi resursele în scopul implementării politicilor de protecţie a mediului.

Standardul britanic BS 7750 - 1993, a fost elaborat cu intenţia expresă ca cerinţele sale să fie compatibile cu acela din standardul european pentru sistemele de management de mediu specifice în Ordonanţa Comunităţii Europene privind schema de Eco - Management şi Audit - EMA.

Managementul de mediu îşi are originea în managementul calităţii. In anul 1993, la Toronto în Canada, s-a format Comitetul Tehnic pentru Managementul mediului înconjurător, care a primit codul ISO - TC 207, având ca obiectiv standardizarea instrumentelor şi sistemelor de management de mediu şi de a face recomandări în domeniul managementului protecţiei mediului.

Din punct de vedere structural în cadrul ISO - TC 207 funcţionează 6 subcomitete cu obiective de standardizare distincte, astfel: SC 1 - Sisteme de management de mediu (Environmental Management System - EMS:, SC 2 - Auditul de mediu şi investigaţii de mediu asociate (Environmental Auditing - EA), SC 3 - Etichetare de mediu (Marcare Ecologică - Environmental Labelling - EL), SC 4 - Evaluarea performanţelor de mediu (Environmental Performance Evaluation -EPE), SC 5 - Analiza ciclului de viaţă (Life Cicle assessment - LCA), SC 6 - Termeni şi definiţii (Terms and Definitions). Aceste domenii pot fi reprezentate în două grupe, aşa cum rezultă din fig. 10.3.

Toate aceste acţiuni au avut ca finalitate apariţia grupei de standarde inter-naţionale ISO 14000, care definesc sistemele de managementul mediului (EMS) şi auditul acestora. Menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului poate fi realizată în mod optim prin integrarea sistematică a considerentelor ecologice în retehno-logizare şi dezvoltare, proiectare, selectarea furnizorilor de materii prime, producţie şi vânzări (Eduard Deming). Se poate astfel vorbi despre complementaritatea standardelor ISO 14000 şi ISO 9000.

MANAGEMENT DE MEDIU ⇓ ⇓

Sistemul de management de mediu Analiza ciclului

de viaţă ⇓ ⇓ ⇓ ⇓

Evaluarea performanţei de

mediu

Auditul de mediu Marcarea

ecologică

Aspecte de mediu în standardele de

produse

Evaluarea organizaţiei Evaluarea produselor şi proceselor

Fig. 10.3. Gruparea standardelor de mediu

Prezentarea ISO 14000 evidenţiază faptul că acesta nu se mulţumeşte doar cu aplicarea logicii calităţii la principiile protecţiei mediului. ISO 14000 este legat de client: managementul calităţii priveşte bunăstarea individuală a utilizatorului într-un cadru contractual.

Managementul calităţii (ISO 9000) priveşte bunăstarea colectivă a părţilor interesate într-un cadru necontractual. Al doilea argument priveşte produsul: dacă managementul calităţii priveşte administrarea proceselor de fabricaţie pentru obţinerea produsului prevăzut, managementul mediului are ca scop minimizarea impactului cu mediul a activităţii care generează produse neprevăzute (deşeuri, poluanţi, produse vătămătoare, etc.).

ISO 14000 nu include obiective ce privesc protecţia şi securitatea muncii, dar acestea pot fi integrate în sistemele de management ecologic. Standardele ISO 14000 reprezintă rezultatul translatării în domeniul managementului mediului a "filosofiei calităţii" definite de standardele ISO 9000. Modelul ISO 14000 se aseamănă în mare măsură cu modelul ISO 9000. Simplificarea implementării celor două sisteme constă în aceea că standardul ISO 9001 / 2000 a fost proiectat pentru a facilita integrarea cu ISO 14001. ISO 9001 / 2000 prezintă o corespondenţă între cerinţele ISO 9001 şi ISO 14001. Un sistem integrat calitate - mediu va avea ca rezultat o documentaţie comună şi documentaţii specifice celor două standarde.

Standardul ISO 14001 este aplicabil şi adaptabil tuturor organizaţiilor indiferent de mărime, activitate, amplasare geografică, cultură şi condiţii sociale.

Între sistemul calităţii şi sistemul de management al mediului există similitudini, în sensul că cele două demersuri favorizează o anumită buclă de îmbunătăţire continuă. (fig.10.4.).

Seria ISO 14000 şi seria ISO 9000, nu au caracter obligatoriu din punct de vedere juridic. Succesul aplicării standardelor ISO 14000 şi ISO 9000 depinde de seriozitatea aplicării şi de modul de acceptare din partea opiniei publice. O organizaţie care este în curs de certificare sau are certificat un sistem de managementul calităţii şi intenţionează să implementeze un sistem de managementul mediului va trebui să dezvolte un sistem de managementul mediului, trebuie să obţină pe rând certificările ISO 9000 şi apoi ISO 14000, sau chiar implementarea şi certificarea simultană a celor două sisteme.

Având un management al calităţii implementat şi certificat în conformitate cu ISO 9000, se impune a se proiecta un Sistem de Management al Mediului integrat cu acesta. Firmele interesate a realiza produse de nivel mondial, trebuie să manifeste o atenţie deosebită pentru aspecte ecologice ale produselor şi a modului de obţinere a acestora.

Implementarea unui sistem de management al mediului, conform ISO 14001 şi cu utilizarea celorlalte instrumente din familia ISO 14000 aduce încrederea că sunt îndeplinite cerinţele legislative în domeniul ecologiei. Implementarea unui sistem de management de mediu potrivit standardelor ISO 14000, facilitează minimizarea impactului de mediu al proceselor organizaţiei, răspunzând astfel unei sfere mai largi de interese şi exigenţelor în continua creştere a societăţii referitoare la protecţia mediului


Tabelul 10.1. Seria de standarde ISO 14000

ISO 14001 / 1996 Sisteme de management de mediu. Specificaţii şi ghid de utilizare

ISO 14004 / 1996 Sisteme de management de mediu. Ghid privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare

ISO 14010 / 1996 Ghid pentru audit de mediu, Principii generale

ISO 14011 / 1996 Ghid pentru audit de mediu, Proceduri de audit, Auditul sistemelor de management al mediului

ISO 14012 / 1996 Ghid pentru audit de mediu, Criterii de calificare pentru auditori de mediu

ISO 14013 / 1996 Ghid pentru auditul de mediu. Managementul programelor de audit al sistemelor de management de mediu

ISO 14015 / 1996 Ghid pentru evaluarea de mediu a amplasamentului

ISO 14020 / 1998 Etichete şi declaraţii de mediu. Principii generale

ISO 14022 / 1996 Marcarea ecologică. Termeni şi definiţii

ISO 14022 / 1996 Simboluri pentru marcarea ecologică

ISO 14023 / 1996 Marcarea ecologică. Principii de testare şi verificare

ISO 14024 / 1996 Marcarea ecologică. Principii directoare, practici şi criterii pentru programele de certificare. Ghid pentru procedurile de certificare

ISO 14031 / 1996 Evaluarea performanţei de mediu

ISO 14032 / 1996 Indicatori ai performanţei de mediu, specifici pentru industrie

ISO 14040 / 1997 Managementul mediului. Evaluarea ciclului de viaţă, Principii şi cadru de lucru

ISO 14041 / 1998Managementului mediului. Evaluarea ciclului de viaţă,

Definirea obiectivului şi a domeniului de studiu şi analiza inventarului. Metodologia obiectivului

ISO 14042- 1998 Analiza ciclului de viaţă. Evaluarea impactului de mediu în etapele ciclului de viaţă

ISO 14043 / 1998 Analiza ciclului de viaţă. Evaluarea îmbunătăţirii ciclului de viaţă

ISO 14050 / 1998 Managementului mediului. Vocabular. Termeni şi definiţii

ISO 14060 / 1998 Ghid pentru includerea aspectelor de mediu în standardele de produs.

Fig. 10.4. Buclă de îmbunătăţire continuă a sistemului de management al mediului.

În condiţiile ţării noastre se menţionează adesea că starea precară a economiei nu permite implementarea unui sistem de management al mediului datorită unor costuri suplimentare, imposibil de suportat.

Specialişti consideră că, scăderea producţiei se datorează utilizării unor tehnologii energofage, cu productivitate scăzută. ISO 14000 oferă instrumente aplicabile cu investiţii mici, pentru scăderea consumurilor şi creşterea productivităţii, care simultan conduc la însănătoşirea afacerii. Pe plan internaţional au fost elaborate şi aprobate seria de standarde ISO 14000 asimilate şi aprobate şi ca drept standarde naţionale, acestea fiind prezentate în tab.10.1.

Adoptarea Sistemului de Management de Mediu, EMS, de către o companie şi obţinerea certificatului ISO 14000 conduce la investiţii financiare majore pe termen scurt şi mediu, dar asigură pentru compania respectivă o deschidere reală spre piaţa internaţională, beneficiind de avantajele din economia concurenţială, ca o recunoaştere din partea sectoarelor industriale, a mediilor de afaceri şi profesionale a rezultatelor implementării managementului de mediu şi a performanţelor obţinute.

Pe plan european standardele din familia ISO 14000 au fost preluate ca EN ISO 14000 în anul 1996. Seria standardelor din familia ISO 14000 pot fi grupate, în funcţie de modalitatea de abordare a aspectelor de mediu ale organizaţiei, în: • Standardele ISO 14000 referitoare la Sistemul de Management de Mediu; • Standardele ISO 14000 referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor.

Evaluarea ciclului de viaţa (LCA) este o tehnică pentru evaluarea aspectelor de mediu şi a impacturilor potenţiale asociate cu un produs, adică de la achiziţia materiilor prime, continuând cu producţia, utilizarea şi postutilizarea.

Categoriile generale pentru impactul de mediu care trebuie luate în considerare include utilizarea resurselor, sănătatea umana şi consecinţele ecologice. Evaluarea


ciclurilor de viaţă poate acorda sprijin în identificarea oportunităţilor pentru îmbună-tăţirea continuă, selectarea indicatorilor relevanţi ai performanţelor de mediu, inclusiv a tehnicilor de măsurare. LCA nu tratează în mod special aspectele economice sau sociale ale produsului.

Problematica evaluării ciclului de viaţă este prezentată în standardele ISO 14040, 14041, 14042, 14043, 14048, 14049, ultimele două fiind în stadiu de rapoarte tehnice. Un alt sprijin important pentru implementarea unui sistem de management al mediului este standardul ISO / DIS 14031 care conţine liniile directoare pentru efectuarea analizei preliminare de mediu - evaluarea stadiului iniţial.

Activitatea de standardizare naţională în domeniu se desfăşoară în cadrul Comitetului Tehnic CT 323 "Managementul de mediu" înfiinţat în 1995 şi al cărui secretariat este deţinut de Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului.

Conform ISO 14001, Sistemul de Management de Mediu este o componenta a sistemului global de management care include structura organizatorică, activităţile de proiectare, planificare, responsabilităţile, practicile, procesele şi resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, analiza şi menţinerea politicii de mediu.

Hărţile standard ISO - DIS 14001 precizează cerinţele esenţiale pentru EMS numite: Politici de mediu, Planificare, Implementare şi operare, Verificare şi acţiuni corective, Revizuirea programului.

Pentru managerii proactivi, care au o viziune largă referitoare implementarea unei abordări strategice, investiţiile făcute în problemele de mediu au efecte benefice pe termen lung. Implementarea unui management de mediu bazat pe ISO 14000 şi utilizarea instrumentelor din familia ISO 14000 oferă încrederea totală referitoare la obţinerea conformităţii cu legislaţia. O abordare sistematică a ISO 14000 conduce la obţinerea următoarelor beneficii:

• reduce costul controlului deşeurilor; • contribuie la reducerea consumului de energie şi materiale; • îmbunătăţirea imaginii organizaţiei faţă de clienţi şi public; • creează un cadru pentru îmbunătăţirea continuă a performanţelor de mediu.

Standardele ISO 14000 reprezintă instrumente de management care vor ajuta orice companie ca să atingă obiectivele de mediu care depăşesc simpla obţinere a unui "verde strălucitor".

Uniunea Europeană a fost preocupată în permanenţă de favorizarea dezvoltării durabile, aceste acţiuni fiind:

• tratatul de la Maastricht din 1992, privind promovarea unei dezvoltări durabile în cadrul UE;

• rezoluţia CEE din 1993 cu privire la programul de acţiune "Către o dezvoltare durabilă", program pentru implementarea politicii UE privind protecţia mediului;

• reglementarea CEE 1836 / 1993, intrată în vigoare în anul 1995, referitoare la participarea voluntară a organizaţiilor din sectorul industrial la un sistem comunitar de managementul mediului şi de audit (EMAS - European Environmental Management and Auditing Scheme).

Reglementarea CEE privind implementarea sistemului CEE de manage-mentul mediului şi audit impune parcurgerea următoarelor etape:

• adoptarea unei politici de mediu, cu respectarea cerinţelor prevăzute de reglementare;

• analiza de mediu a amplasamentelor, vizând evaluarea impactului de mediu a activităţilor organizaţiilor;

• evaluarea unui program referitor la mediu, cu menţionarea acţiunilor care vor fi întreprinse, a responsabilităţilor şi termenelor de realizare;

• implementarea unui sistem de managementul mediului, care să permită realizarea programului stabilit, ţinând seama de cerinţele prevăzute în reglementarea UE. Aceste cerinţe nu diferă semnificativ de cele definite de standardul ISO 14001 referitoare la sistemul de managementul mediului.

• efectuarea de audituri interne de mediu asupra amplasamentelor organi-zaţiei, de către auditori proprii sau de către auditori externi în numele său, în scopul evaluării sistemului de management implementat;

• elaborarea unei declaraţii de mediu, specifice fiecărui amplasament care face obiectul unui audit. Declaraţia de mediu, redactată într-o formă concisă şi clară, impune

verificarea respectării cerinţelor prevăzute de reglementarea UE, la cel puţin odată la 3 ani.

Prima firmă din România certificată în conformitate cu standardul ISO 14001, Sistemul de Management de Mediu, a fost OLTCHIM SA Vâlcea. Necesitatea de certificare a OLTCHIM SA Vâlcea, conform ISO 14000 a apărut odată cu hotărârea OLTCHIM de a deveni o organizaţie furnizoare de nivel mondial iar clienţii externi au manifestat o atenţie deosebită pentru aspectele ecologice ale produselor acestei organizaţii.

OLTCHIM SA Vâlcea - una dintre cele mai mari companii chimice din România, a realizat un Sistem de Management de Mediu incluzând toate procesele şi activităţile sale şi a obţinut recunoaşterea funcţionalităţii sale prin certificatul acordat de TUV Suddeutschland. Certificarea obţinută a fost doar un început, şi pentru a beneficia de toate avantajele implementării Sistemului de Management de Mediu a fost necesară aplicarea conceptului de bază a standardului ISO 14000: îmbunătăţirea calităţii. Procesul de implementare a Sistemului de Mediu la OLTCHIM SA s-a sintetizat printr-un Program de acţiune.

ISO 14001 este calea prin care managementul problemelor de mediu îşi dobândeşte statutul şi recunoaşterea globală, reprezentând totodată şi autocunoaş-terea faptului că ceea ce este bine pentru mediu este benefic şi în afaceri.

Obiectivul standardului este să descrie unele considerente generale pe care elaboratorii standardelor de produs trebuie să le ia considerare. Aceste consideraţii implica doua sarcini: obţinerea de performanţe ale produselor şi reducerea efectelor de mediu dăunătoare.

managementul Şi calitatea 10.2. protec ia i conservarea...

Documents