Managementul cercetarii si dezvoltarii

Metode de analiză logică

Pornind de la afirmaţia lui Hegel, potrivit căruia ,,orice ştiinţă este logică aplicată”,

studierea şi utilizarea logicii în cercetarea managerială este susţinută de rolul care revine

structurilor şi operaţiilor logice atât în dezvoltarea construcţiilor teoretice cât şi în rezolvarea

problemelor puse de realitatea managerială.

Metoda raţională

În plan conceptual, raţionamentul este o formă logică complexă, element necesar al

gândirii ştiinţifice, constituit din înlanţuirea judecăţilor primare asupra unui fenomen, care

întemeiază şi constituie premisele de cercetare şi pe baza cărora, prin raţionament, se obţin şi se

fundamentează concluziile ştiinţifice ale investigaţiei fenomenului respectiv.

În investigaţile ştiinţifice metoda raţională este folosită pentru acţiunile de pregătire a

cercetării în vederea fixării obiectivelor, formulării ipotezelor şi modelelor teoretice,precum şi în

verificarea acestora, în fundamentarea concluziilor cercetărilor.

Sintetizând, în cercetarea ştiinţifică raţionamentul permite:

-fixarea şi delimitarea obiectivelor cercetării;

-formularea ipotezelor ştiinţifice;

-analiza rezultatelor obţinute, verificarea ipotezelor admise şi formularea concluziilor

ştiinţifice.

Prin apelarea la această metodă se reuşeste:

-să se elimine elementele iraţionale din câmpul de investigare;

-să se includă toate mijloacele de cunoaştere la îndemâna cercetătorului, aceptate ca certe,

necesare generale şi universale;

Metoda inductivă

Forma logică de cunoaştere a adevărului, inducţia asigură cunoaşterea realităţii urmând

traseul de la particular la general, altfel spus, de la premise particulare, individuale către concluzii

generale. Trecerea de la premise la concluzii se face în baza analizei, formă fundamentală a

gândirii, care presupune descompunerea mintală a fenomenului cercetat în părţile sale

componente, desprinderea în plan mintal a diferitelor însuşiri ale întregului. În cercetarea

managerială analiza se vrea o examinare amănunţită, parte cu parte a unui fenomen sau proces

managerial.

Ca metodă a cercetării ştiinţifice, inducţia se sprijină pe experienţa cercetătorului.

Formele de inducţie cele mai utilizate în economie sunt inducţia completă şi inducţia

incompletă. Prima formă presupune o operaţie logică de gândire bazată pe două sau mai multe

particularităţi prin care se ajunge la o teorie cu o generalizare medie. În cazul inducţiei

incomplete, raţionamentul se bazează pe un număr redus de particularităţi, iar concluzia se

amplifică, se extinde asupra tuturor cazurilor existente în categoria respectivă de fenomene

economice.

Metoda deductivă

Cu un grad mai mare de acceptare şi interes în rândul cercetătorilor, metoda deductivă a

fost de-a lungul timpului mai mult aprofundată în ştiinţa economică.

Metoda deductivă reprezintă o operaţiune logică, o formă fundamentală de raţionament,

care constă în trecerea de la aserţiuni generale la concluzii asupra unor fapte particulare, acestea

din urmă fiind subordonate primelor.

Comparativ cu metoda inductivă, procesul de cunoaştere a realităţii prin deducţie are un

grad mai mare de acceptabilitate în rândul cercetătorilor ştiinţifici datorită caracterului mai larg,

mai riguros şi mai operativ al cunoaşterii.

Metoda experimentală

Pornind de la semnificaţia etimologică a termenului de experienţă (experentia, în latină-a

proba, a experimenta),metoda experimentală poate desemna ,,acţiunea de a încerca, de a face

dovada, de a proba.”

Utilizată pe scară largă în cercetarea ştiinţelor naturii (matematica,fizica, chimia,biologia

etc.),metoda experimentală a fost acceptată şi utilizată mult mai târziu şi cu multe reţineri în

cercetarea ştiinţelor economice.

Metoda experimentală este pusă în evidenţă de următoarele trăsături caracteristice:

are un rol important atât în verificarea ipotezelor cauzale, cât şi în dezvoltarea

domeniului de cunoaştere prin identificarea, descoperirea unor date noi de cunoaştere privitoare

la fenomenul cercetat;

cercetătorul îşi poate verifica ipotezele referitoare la relaţiile de cauzalitate presupuse ( în

limbaj de specialitate, acest element metodologic poartă numele de varietatea variabilelor

permite o bună cuantificare a rezultatelor cercetării în condiţiile în care sunt stabilite

precis obiectivele şi metodologia de desfăşurare a experimentului;

solicită un personal specializat şi bine informat în legătură cu organizarea procedeului,

capabil să rezolve operativ problemele ce pot apărea pe parcursul desfăşurării experimentului;

modele experimentale

apelarea la un număr diferit de variabile independente controlate de cercetător, cu

următoarele scheme experimentale: - singură

variabilă independentă; - mai multe variabile

independente; - realizarea relaţie între modul de

prezentare a stimulilor

Utilizarea unei scheme experimentale cu două grupuri de observare (experimental şi

grupul martor) şi măsurarea variabilei dependente numai după introducerea factorilor

experimentali este o schemă mult simplificată. Chiar experimentul în care, folosind două grupuri

de observare, variabila dependentă este măsurată înainte şi după introducerea variabilei

independente, nu permite testarea riguroasă a ipotezelor.

Printre formele de experiment cu rol important în ştiinţa şi practica managerială se

numără ancheta,sondajul,simularea.

Formă particulară a experimentului, ancheta este larg utilizată în cercetarea ştiinţifică.

Ancheta pe baza de chestionar reuşeste să pună în evidenţă comportamentele fenomenelor

investigate şi factori care le determină prin producerea unor date explicative.

Ancheta pe bază de interviu, ca tehnică de investigare, presupune colectarea informaţiilor

direct de la subiecţi şi centrarea asupra temei de cercetare, fiecare participant pastrându-şi locul

de emiţător sau de receptor.

O altă formă particulară a experimentului, utilizată în cercetarea ştiinţifică cu bune

rezultate, îndeosebi după apariţia calculatorului, este simularea. Această metodă presupune

realizarea unui model analog fenomenului managerial investigat pentru ca experimentul să se

poată desfăşura pe aceste modele create şi nu pe fenomenul real în sine.

De larg interes pentru cercetarea ştiinţifică, simularea îşi dovedeşte eficienţa în practica

managerială a firmei contemporane prin realizarea de prognoze, strategii manageriale.

Problemele ale creativităţii manageriale

Pentru a supravieţui şi a se dezvolta, firmele trebuie să se orienteze spre viitor, insistând

pe stimularea creativităţii manageriale.

Apare necesar ca în încercarea de a dirija aceste orientări, managerul să soluţioneze două

probleme de bază:

- una constă în dezvoltarea organizării muncii în întreprindere prin sistematizarea

metodelor, întocmirea documentelor, maximizarea eficienţei, reducerea cheltuielilor,

simplificarea muncii, utilizarea calculatoarelor electronice;

- cealaltă problemă se referă la dezvoltarea inovării managementului firmei prin

cercetarea fundamentală şi aplicativă, servicii şi produse noi, procedee tehnologice noi, pieţe noi,

diversificarea producţiei şi a prestaţilor, noi metode de conducere a procesului de producţie.

Locul şi rolul creativităţii în investigaţiile manageriale

Creativitatea implică în progresul ştiinţific contemporan contribuie într-o măsură tot mai

mare la complicarea conţinutului muncii şi procedeelor utilizate de către cercetătorul ştiinţific.

În management creativitatea ne apare ca un ansamblu unitar al factorilor subiectivi şi

obiectivi care duc la realizarea de către cercetătorul ştiinţific a proceselor sau fenomenelor

originale şi de valoare.

În cercetarea ştiinţifică în management putem întâlni mai multe genuri de creativitate:

- inovatoare, orientată în principal în direcţia modificării realităţii manageriale;

- imaginativă, caracterizată prin tendinţa de a combina şi elabora imagini ale realităţii

manageriale;

- investigatoare, generatoare de idei, de noi relaţii şi căi de acţiune în practica

managerială.

Structura demersului creativ în cercetarea managerială

La fel ca şi în ştiinţă, artă, tehnică, şi în management creativitatea se manifestă prin

anumite paritcularităţii ce se cer puse în evidenţă.

Ca metode la care se poate apela menţionăm: metoda introspecţiei care se poate conjuga

cu metoda interpolării.

Cercetătorul ştiinţific creator în management ne apare ca un entuziast al valorilor, pe care

le recunoaşte şi le susţine.

OPINIA COLECTIVĂ ŞI INVESTIGAŢIA MANAGERIALĂ

În legătură cu numeroasele faţete ale opiniei aceasta a fost şi constituie obiect de

preocupări pentru mai multe ştiinţe.

În formarea şi schimbarea opiniei colective un rol aparte revine liderilor de opinie, care

pot fi generali sau specializaţi. Ei acţionează într-un context sociocultural determinant.

Laboratorul de cercetare, prin şeful de laborator induce un anumit set de valori, norme, atitudini

şi comportamente care, interiorizate şi sedimentate în personalitatea cercetătorilor ştiinţifici, vor

fi reproduse după aceea în acţiunile lor.

Opinia colectivă reacţionează la sistemul de valori şi atitudini specific laboratorului de

cercetare respectiv.

TRANSPARENŢA, DIMENSIUNEA A PROCESULUI DE COMUNICARE ŞI

PARTICIPARE ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ MANAGERIALĂ

Transparenţa în comunicare şi participare este bogată în semnificaţii psihosociale. Ea

ajută pe cercetătorii ştiinţifici să elimine neîncrederea faţă de şeful de laborator şi poate să

determine la aceştia starea interioară necesară care să-i determine să se înroleze în direcţia de

efort dispusă de către şefii ierarhici. Tot transparenţa poate adăuga o doză de argumente în stare

să genereze convingerea de a acţiona cu competenţă şi în mod activ pentru realizarea obiectivelor

laboratorului de cercetare.

Transparenţa trebuie administrată la timp, în doze raţional impuse de factorii de solicitare

şi influenţă şi care să conducă în final la antrenarea cercetătorilor ştiinţifici în managementul

participativ şi mai ales în sistemul de comunicare şi participare la cercetarea ştiinţifică

manageriala.

6.SUCCES ŞI SATISFACŢIE ÎN ACTIVITATEA CERCETĂTORULUI ŞTUNŢIFIC

DIN DOMENIUL MANAGEMENTULUI

Orice cercetător ştiinţific este un deschizător de drumuri în felul său. El are opţiuni, îşi

exprimă puncte de vedere, se afirmă, vrea să însemne ceva atât pentru el cât şi pentru laboratorul

de cercetare. El gândeşte, analizează, este atent în jurul său, caută drumuri şi nu se mulţumeşte

nici o clipă cu ce a conceput şi a realizat. Pe terenul bătătorit de înaintaşi fiecare încearcă să-şi

croiască un drum al său propriu, la baza căruia situează crâmpeie de succes şi satisfacţie.

Indicator al integrării în activitatea de cercetare ştiinţifică managerială, satisfacţia sau

insatisfacţia în exercitarea investigaţiei ştiinţifice apar în prim plan în ierarhia motivaţională ce-i

este specifică.

Satisfacţia cercetătorilor ştiinţifici, deşi element subiectiv, spiritual, trăit şi perceput

individual, are anumite determinări psihosociale. Avem în vedere, în principal, personalitatea

cercetătorilor ştiinţifici şi caracteristicile mediului în care îşi exercită activitatea.

În accepţiunea noastră satisfacţia cercetătorilor ştiinţifici constituie o reacţie psihică

sistemică la un câmp de stimuli vast, o stare de spirit determinată de satisfacerea unui şir întreg

de interese, aspiraţii realizabile, motive ale raportării cercetătorilor ştiinţifici la acest cadru.

Starea de satisfacţie (insatisfacţie) a cercetătorilor ştiinţifici este o configuraţie psihică complexă,

incomplet conştientă şi neînsoţită în starea ei "naturală" de un instrument de măsură.

Numeroşi specialişti în materie subliniază consecinţele negative ale riscului şi stresului.

Acestea înseamnă agresiune, suprasolicitare, ameninţarea integrităţii organismului, tensiune

psihică Riscul şi stresul reprezintă fenomene contemporane care influenţează starea psihică, iar în

multe situaţii chiar starea fizică a cercetătorilor ştiinţifici.