lumen fidei - scrisoarea enciclic a papei francisc 1 · dante, în divina comedie, după ce şi-a...

Lumen fidei - scrisoarea enciclică a papei Francisc

1

Scrisoarea enciclică

Lumen fidei

a suveranului pontif Francisc către episcopi, preoţi şi diaconi,

către persoanele consacrate şi către toţi credincioşii laici

despre credinţă

1. Lumina credinţei (Lumen fidei): cu această expresie, tradiţia Bisericii a indicat marele dar adus de Isus, care în Evanghelia după sfântul Ioan, aşa se prezintă: "Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric" (In 12,46). Şi sfântul Paul se exprimă în aceşti termeni: "Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: «Să strălucească lumina din întuneric», el însuşi a strălucit în inimile noastre" (2Cor 4,6). În lumea păgână, înfometată de lumină, se dezvoltase cultul adus zeului Soare, Sol invictus, invocat la răsăritul său. Chiar dacă soarele renăştea în fiecare zi, se înţelegea bine că era incapabil să iradieze lumina sa asupra întregii existenţe a omului. De fapt, soarele nu luminează toată realitatea, raza lui este incapabilă să ajungă până la umbra morţii, acolo unde ochiul uman se închide la lumina sa. "Pentru credinţa sa în soare – afirmă sfântul martir Iustin – nu s-a văzut nimeni gata să moară"[1]. Conştienţi de marele orizont care li se deschidea, creştinii l-au numit pe Cristos adevăratul soare, "ale cărui raze dăruiesc viaţa"[2]. Martei, care plânge din cauza morţii fratelui Lazăr, Isus îi spune: "Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?" (In 11,40). Cine crede, vede; vede cu o lumină care luminează întregul parcurs al drumului, pentru că vine la noi de la Cristos înviat, stea de dimineaţă care nu apune.

O lumină iluzorie?

2. Şi totuşi, vorbind despre această lumină a credinţei, putem auzi obiecţia atâtor contemporani ai noştri. În epoca modernă s-a crezut că o astfel de lumină putea fi suficientă pentru societăţile antice, dar nu folosea pentru timpurile noi, pentru omul devenit adult, mândru de raţiunea sa, doritor să exploreze viitorul în mod nou. În acest sens, credinţa apărea ca o lumină iluzorie, care îl împiedica pe om să cultive îndrăzneala ştiinţei. Tânărul Nietzsche o invita pe sora Elisabeth să rişte, parcurgând "noi căi…, în incertitudinea înaintării autonome". Şi adăuga: "La acest punct se despart căile umanităţii: dacă vrei să ajungi la pacea sufletului şi la fericire, poţi să ai şi credinţă, dar dacă vrei să fii un discipol al adevărului, atunci cercetează"[3]. Credinţa s-ar opune căutării. Pornind de aici, Nietzsche va dezvolta critica sa la adresa creştinismului pentru că a diminuat însemnătatea existenţei umane, luându-i vieţii noutatea şi aventura. Credinţa ar fi deci ca o iluzie de lumină care împiedică drumul nostru de oameni liberi spre ziua de mâine.


2

3. În acest proces, credinţa a ajuns să fie asociată cu întunericul. S-a crezut că poate să fie conservată, că se găseşte pentru ea un spaţiu ca să convieţuiască cu lumina raţiunii. Spaţiul pentru credinţă se deschidea acolo unde raţiunea nu putea să lumineze, acolo unde omul nu putea să mai aibă certitudini. Credinţa a fost înţeleasă deci ca un salt în gol pe care îl facem din lipsă de lumină, stimulaţi de un sentiment orb; sau ca o lumină subiectivă, capabilă probabil să încălzească inima, să aducă o consolare privată, dar care nu se poate propune altora ca lumină obiectivă şi comună pentru a ilumina drumul. Puţin câte puţin însă s-a văzut că lumina raţiunii autonome nu reuşeşte să lumineze suficient viitorul; la sfârşit, el rămâne în obscuritatea sa şi îl lasă pe om în frica de necunoscut. Astfel, omul a renunţat la căutarea unei lumini mari, a unui adevăr mare, pentru a se mulţumi cu micile lumini care luminează clipa scurtă, dar sunt incapabile să deschidă drumul. Când lipseşte lumina, totul devine confuz, este imposibil să se distingă binele de rău, drumul care duce la ţintă de cel care ne face să mergem în cercuri repetitive, fără direcţie.

O lumină care trebuie redescoperită

4. De aceea este urgent să se recupereze caracterul de lumină propriu al credinţei, pentru că, atunci când flacăra sa se stinge, şi toate celelalte lumini ajung să-şi piardă vigoarea. De fapt, lumina credinţei are un caracter singular, fiind capabilă să lumineze toată existenţa omului. Pentru ca o lumină să fie atât de puternică, nu poate să provină de la noi înşine, ci trebuie să vină de la o sursă mai originară, trebuie să vină, în definitiv, de la Dumnezeu. Credinţa se naşte din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă şi ne dezvăluie iubirea sa, o iubire care ne precedă şi pe care ne putem sprijini pentru a fi trainici şi a construi viaţa. Transformaţi de această iubire, primim ochi noi, experimentăm că în ea există o mare promisiune de plinătate şi ni se deschide privirea viitorului. Credinţa pe care o primim de la Dumnezeu ca dar supranatural apare ca lumină pentru drum, lumină care orientează drumul nostru în timp. Pe de o parte, ea provine din trecut, este lumina unei memorii întemeietoare, aceea a vieţii lui Isus, în care s-a manifestat iubirea sa pe deplin credibilă, capabilă de a învinge moartea. Însă, în acelaşi timp, deoarece Cristos a înviat şi ne atrage dincolo de moarte, credinţa este lumină care vine din viitor, care deschide înaintea noastră orizonturi mari şi ne duce dincolo de "eu-l" nostru izolat spre lărgimea comuniunii. Înţelegem deci că credinţa nu locuieşte în întuneric; că ea este o lumină pentru întunericul nostru. Dante, în Divina comedie, după ce şi-a mărturisit credinţa în faţa sfântului Petru, o descrie ca o "scânteie,/ care apoi se dilată în flacără vie/ şi ca stea pe cer în mine scânteie"[4]. Tocmai despre această lumină a credinţei aş vrea să vorbesc, ca să crească pentru a lumina prezentul până să devină stea care arată orizonturile drumului nostru, într-un timp în care omul are deosebită nevoie de lumină.

5. Domnul, înainte de pătimirea sa, îl asigura pe Petru: "M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta" (Lc 22,32). Apoi i-a cerut să-i "întărească pe fraţi" în aceeaşi credinţă. Conştient de misiunea încredinţată succesorului lui Petru, Benedict al XVI-lea a voit să convoace acest An al Credinţei, un timp de har care ne ajută să simţim marea bucurie de a crede, să reînsufleţim percepţia lărgimii de orizonturi pe care le deschide credinţa, pentru a o mărturisi în unitatea şi integritatea sa, fideli faţă de amintirea Domnului, susţinuţi de prezenţa sa şi de acţiunea Duhului Sfânt. Convingerea unei credinţe care face mare şi deplină viaţa, centrată pe Cristos şi pe


3

forţa harului său, însufleţea misiunea primilor creştini. În Actele martirilor citim acest dialog dintre prefectul roman Rusticus şi creştinul Gerace: "Unde sunt părinţii tăi?", îl întreba judecătorul pe martir, iar acesta a răspuns: "Adevăratul nostru tată este Cristos, iar mama noastră este credinţa în el"[5]. Pentru acei creştini, credinţa ca întâlnire cu Dumnezeu cel viu, manifestat în Cristos, era o "mamă", pentru că îi făcea să se nască, genera în ei viaţa divină, o nouă experienţă, o nouă viziune luminoasă despre existenţă, motiv pentru care erau gata să dea mărturie publică până la sfârşit.

6. Anul Credinţei a început la a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II. Această coincidenţă ne permite să vedem că Conciliul Vatican II a fost unul despre credinţă[6], deoarece ne-a invitat să repunem în centrul vieţii noastre ecleziale şi personale primatul lui Dumnezeu în Cristos. De fapt, Biserica nu presupune niciodată credinţa ca un fapt sigur, ci ştie că acest dar al lui Dumnezeu trebuie hrănit şi întărit, ca să continue să conducă drumul nostru. Conciliul Vatican II a făcut să strălucească credinţa în cadrul experienţei umane, parcurgând astfel căile omului contemporan. Astfel a apărut modul în care credinţa îmbogăţeşte existenţa umană în toate dimensiunile sale.

7. Aceste consideraţii despre credinţă – în continuitate cu tot ceea ce magisteriul Bisericii a rostit cu privire la această virtute teologală[7] – vor să se adauge la ceea ce Benedict al XVI-lea a scris în scrisorile enciclice despre caritate şi despre speranţă. El deja completase o primă redactare a scrisorii enciclice despre credinţă. Îi sunt profund recunoscător pentru aceasta şi, în fraternitatea lui Cristos, asum munca sa preţioasă, adăugând la text câteva contribuţii ulterioare. Succesorul lui Petru, ieri, astăzi şi mâine, este chemat, de fapt, să-i "întărească pe fraţi" în acea incomensurabilă comoară a credinţei pe care Dumnezeu o dăruieşte ca lumină pe drumul fiecărui om.

În credinţă, dar al lui Dumnezeu, virtute supranaturală revărsată de el, recunoaştem că o mare iubire ne-a fost oferită, că un Cuvânt bun ne-a fost adresat şi că, primind acest Cuvânt, care este Isus Cristos, Cuvânt întrupat, Duhul Sfânt ne transformă, luminează drumul viitorului şi face să crească în noi aripile speranţei pentru a-l parcurge cu bucurie. Credinţa, speranţa şi caritatea constituie, într-o minunată împletire, dinamismul existenţei creştine spre comuniunea deplină cu Dumnezeu. Cum este această cale pe care credinţa o deschide înaintea noastră? De unde vine lumina sa puternică ce permite să lumineze drumul unei vieţi reuşite şi rodnice, pline de roade?

Capitolul I

Am crezut în iubire (cf. 1In 4,16)

Abraham, părintele nostru în credinţă

8. Credinţa ne deschide drumul şi însoţeşte paşii noştri în istorie. Pentru aceasta, dacă vrem să înţelegem ce anume este credinţa, trebuie să relatăm parcursul său, calea oamenilor care au crezut, mărturisită în primul rând în Vechiul Testament. Un


4

loc singular aparţine lui Abraham, părintele nostru în credinţă. În viaţa lui se întâmplă un fapt tulburător: Dumnezeu îi adresează cuvântul, se revelează ca un Dumnezeu care vorbeşte şi care îl cheamă pe nume. Credinţa este legată de ascultare. Abraham nu-l vede pe Dumnezeu, dar aude glasul său. Astfel, credinţa asumă un caracter personal. Dumnezeu nu este Dumnezeul unui loc şi nici Dumnezeul legat de un timp sacru specific, ci Dumnezeul unei persoane, întocmai Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob, capabil să intre în legătură cu omul şi să stabilească o alianţă cu el. Credinţa este răspunsul la un Cuvânt care interpelează personal, la un "tu" care ne cheamă pe nume.

9. Ceea ce acest cuvânt îi spune lui Abraham constă într-o chemare şi o promisiune. Înainte de toate, este o chemare de a ieşi din propria ţară, invitaţie de a se deschide la o viaţă nouă, început al unui exod care îl orientează spre un viitor neaşteptat. Viziunea pe care credinţa o va da lui Abraham va fi mereu unită cu acest pas înainte care trebuie făcut: credinţa "vede" în măsura în care merge, în măsura în care intră în spaţiul deschis de cuvântul lui Dumnezeu. În afară de asta, acest cuvânt conţine o promisiune: descendenţa ta va fi numeroasă, vei fi tatăl unui popor mare (cf. Gen 13,16; 15,5; 22,17). Este adevărat că, fiind răspuns la un cuvânt care precedă, credinţa lui Abraham va fi mereu un act de amintire. Totuşi, această amintire nu fixează în trecut, ci, fiind amintirea unei promisiuni, devine capabilă să deschidă spre viitor, să lumineze paşii de-a lungul drumului. Se vede astfel cum credinţa, ca amintire a viitorului, memoria futuri, este strâns legată de speranţă.

10. Ceea ce i se cere lui Abraham este să se încreadă în acest cuvânt. Credinţa înţelege că cuvântul, o realitatea aparent efemeră şi trecătoare, atunci când este rostit de Dumnezeul fidel, devine ceea ce poate să existe mai sigur şi mai de neclintit, ceea ce face posibilă continuitatea drumului nostru în timp. Credinţa primeşte acest cuvânt ca stâncă sigură pe care se poate construi cu temelii solide. Pentru aceasta, în Biblie, credinţa este indicată cu termenul ebraic ‘eműnah, derivat de la verbul ‘amŕn, care în rădăcina sa înseamnă "a susţine". Termenul ‘eműnah poate să însemne fie fidelitatea lui Dumnezeu, fie credinţa omului. Omul fidel îşi primeşte forţa de la încredinţarea sa în mâinile Dumnezeului fidel. Jucând asupra celor două semnificaţii ale cuvântului – prezente şi în termenii corespunzători în greacă (pistós) şi latină (fidelis) -, sfântul Ciril din Ierusalim va preamări demnitatea creştinului, care primeşte însuşi numele lui Dumnezeu: amândoi sunt numiţi "fideli"[8]. Sfântul Augustin va explica astfel: "Omul fidel este cel care crede în Dumnezeu, care promite; Dumnezeul fidel este cel care acordă ceea ce a promis omului"[9].

11. Un ultim aspect al istoriei lui Abraham este important pentru a înţelege credinţa sa. Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă aduce cu sine noutate şi uimire, nu este deloc străin de experienţa patriarhului. În glasul care i se adresează lui Abraham, el recunoaşte un apel profund, înscris dintotdeauna în inima fiinţei sale. Dumnezeu asociază promisiunea sa la acel "loc" în care existenţa omului se arată dintotdeauna promiţătoare: paternitatea, generarea unei vieţi noi – "Sara, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Isaac" (Gen 17,19). Acel Dumnezeu care îi cere lui Abraham să se încreadă total în el se revelează ca izvorul din care provine orice viaţă. Astfel, credinţa se leagă cu paternitatea lui Dumnezeu, din care provine creaţia: Dumnezeul care îl cheamă pe Abraham este Dumnezeul creator, cel care "cheamă la existenţă


5

lucrurile care nu există" (Rom 4,17), cel care "ne-a ales înainte de întemeierea lumii… rânduindu-ne de mai înainte spre înfiere" (Ef 1,4-5). Pentru Abraham, credinţa în Dumnezeu luminează cele mai profunde rădăcini ale fiinţei sale, îi permite să recunoască izvorul de bunătate care este la originea tuturor lucrurilor şi să confirme că viaţa lui nu provine din nimic sau din haos, ci dintr-o chemare personală şi o iubire personală. Dumnezeul misterios care l-a chemat nu este un Dumnezeu străin, ci acela care este originea a toate şi care susţine totul. Marea încercare a credinţei lui Abraham, jertfirea fiului Isaac, va arăta până la ce punct această iubire originară este capabilă să garanteze viaţa chiar şi dincolo de moarte. Cuvântul care a fost capabil să ridice un fiu în trupul său "ca mort" şi "în sânul neroditor" al Sarei sterile (cf. Rom 4,19), va fi capabil să garanteze şi promisiunea unui viitor dincolo de orice ameninţare sau pericol (cf. Evr 11,19; Rom 4,21).

Credinţa lui Israel

12. Istoria poporului lui Israel, în Cartea Exodului, continuă pe urma credinţei lui Abraham. Credinţa se naşte din nou dintr-un dar originar: Israel se deschide la acţiunea lui Dumnezeu, care vrea să-l elibereze din mizeria sa. Credinţa este chemată la un drum lung pentru a-l putea să-l adore pe Domnul pe muntele Sinai şi să moştenească o ţară promisă. Iubirea divină are trăsăturile tatălui care îl duce pe fiul său de-a lungul drumului (cf. Dt 1,31). Mărturisirea de credinţă a lui Israel se dezvoltă ca relatare a binefacerilor lui Dumnezeu, a acţiunii sale pentru a elibera şi a conduce poporul (cf. Dt 26,5-11), relatare pe care poporul o transmite din generaţie în generaţie. Lumina lui Dumnezeu străluceşte pentru Israel prin amintirea faptelor săvârşite de Domnul, amintite şi mărturisite în cult, transmise de părinţi copiilor. Învăţăm astfel că lumina adusă de credinţă este legată de relatarea concretă a vieţii, de amintirea recunoscătoare a binefacerilor lui Dumnezeu şi de împlinirea progresivă a promisiunilor sale. Arhitectura gotică a exprimat foarte bine acest lucru: în marile catedrale lumina vine din cer prin vitraliile în care este reprezentată istoria sacră. Lumina lui Dumnezeu ne vine prin relatarea revelaţiei sale, şi astfel este capabilă să lumineze drumul nostru în timp, amintind binefacerile divine, arătând cum se împlinesc promisiunile sale.

13. Istoria lui Israel ne arată iarăşi ispita necredinţei în care poporul a căzut de mai multe ori. Opusul credinţei apare aici ca idolatrie. În timp ce Moise vorbeşte cu Dumnezeu pe muntele Sinai, poporul nu suportă misterul feţei divine ascunse, nu suportă timpul aşteptării. Credinţa, prin natura sa, cere să se renunţe la posesia imediată pe care viziunea pare să o ofere, este o invitaţie de a se deschide spre izvorul luminii, respectând misterul propriu al unei feţe care vrea să se reveleze în mod personal şi la timpul potrivit. Martin Buber cita această definiţie a idolatriei oferită de rabinul din Kock: există idolatrie "când o faţă se îndreaptă cu reverenţă spre o faţă care nu este o faţă"[10]. În locul credinţei în Dumnezeu se preferă adorarea idolului, a cărui faţă se poate fixa, a cărui origine este cunoscută pentru că este făcut de noi. În faţa idolului nu se riscă posibilitatea unei chemări care să ne facă să ieşim din propriile siguranţe, pentru că idolii "au gură şi nu vorbesc" (Ps 115,5). Înţelegem deci că idolul este un pretext pentru a ne pune pe noi înşine în centrul realităţii, în adorarea lucrării mâinilor noastre. Omul, pierzând orientarea fundamentală care dă unitate existenţei sale, se pierde în multiplicitatea dorinţelor sale; refuzând să aştepte timpul promisiunii, se dezintegrează în miile de clipe ale


6

istoriei sale. Pentru aceasta, idolatria este mereu politeism, mişcare fără ţintă de la un stăpân la altul. Idolatria nu oferă un drum, ci o multiplicitate de cărări, care nu conduc la o ţintă sigură şi configurează mai degrabă un labirint. Cine nu vrea să se încreadă în Dumnezeu, trebuie să asculte glasurile atâtor idoli care îi strigă: "Încrede-te în mine!". Credinţa, deoarece este legată de convertire, este opusul idolatriei; este separare de idoli pentru a se întoarce la Dumnezeul cel viu, printr-o întâlnire personală. A crede înseamnă a se încrede într-o iubire milostivă care mereu primeşte şi iartă, care susţine şi orientează existenţa, care se arată puternică în capacitatea sa de a îndrepta cărările strâmbe ale istoriei noastre. Credinţa constă în disponibilitatea de a se lăsa transformaţi mereu din nou de chemarea lui Dumnezeu. Iată paradoxul: în continua îndreptare către Domnul, omul găseşte un drum stabil care îl eliberează de mişcarea dispersivă la care îl supun idolii.

14. În credinţa lui Israel iese în evidenţă şi figura lui Moise, mediatorul. Poporul nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu; Moise este cel care vorbeşte cu YHWH pe munte şi le prezintă tuturor voinţa Domnului. Cu această prezenţă a mediatorului, Israel a învăţat să meargă unit. Actul de credinţă al fiecăruia se inserează într-o comunitate, în acel "noi" comun al poporului care, în credinţă, este ca un singur om, "fiul meu primul născut", aşa cum va numi Dumnezeu întregul Israel (cf. Ex 4,22). Medierea nu devine aici un obstacol, ci o deschidere: în întâlnirea cu ceilalţi, privirea se deschide spre o varietate mai mare decât noi înşine. J.J. Rousseau se plângea că nu-l poate vedea pe Dumnezeu personal: "Câţi oameni între Dumnezeu şi mine!"[11]; "Este aşa de simplu şi natural că Dumnezeu a mers la Moise pentru a-i vorbi lui Jean-Jacques Rousseau?"[12]. Pornind de la o concepţie individualistă şi limitată despre cunoaştere, nu se poate înţelege sensul medierii, această capacitate de a participa la viziunea celuilalt, ştiinţă-împărtăşire care este ştiinţa proprie a iubirii. Credinţa este un dar gratuit al lui Dumnezeu care cere umilinţa şi curajul de a se încrede şi de a se încredinţa, pentru a vedea drumul luminos al întâlnirii dintre Dumnezeu şi oameni, istoria mântuirii.

Plinătatea credinţei creştine

15. "Abraham [...] s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a umplut de bucurie" (In 8,56). Conform acestor cuvinte ale lui Isus, credinţa lui Abraham era orientată spre el, era, într-un anumit sens, viziune anticipată a misterului său. Aşa înţelege acest lucru sfântul Augustin, când afirmă că patriarhii s-au mântuit prin credinţă, nu credinţă în Cristos deja venit, ci credinţă în Cristos care urma să vină, credinţă îndreptată spre evenimentul viitor al lui Isus[13]. Credinţa creştină este centrată în Cristos, este mărturisire că Isus este Domnul şi că Dumnezeu l-a înviat din morţi (cf. Rom 10,9). Toate liniile din Vechiul Testament se adună în Cristos. El devine "da"-ul definitiv spus tuturor promisiunilor, fundament al "amin"-ului nostru final spus lui Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Istoria lui Isus este manifestarea deplină a credibilităţii lui Dumnezeu. Dacă Israel amintea marile acte de iubire ale lui Dumnezeu, care formau centrul mărturisirii sale şi deschideau privirea credinţei sale, acum viaţa lui Isus apare ca locul intervenţiei definitive a lui Dumnezeu, manifestarea supremă a iubirii sale faţă de noi. Ceea ce Dumnezeu ne adresează în Isus nu este un cuvânt în plus printre atâtea altele, ci Cuvântul său veşnic (cf. Evr 1,1-2). Nu există nici o garanţie mai mare pe care Dumnezeu s-o poată oferi pentru a ne asigura de iubirea sa, aşa cum ne aminteşte sfântul Paul (cf. Rom 8,31-39). Aşadar,


7

credinţa creştină este credinţă în iubirea deplină, în puterea sa eficace, în capacitatea sa de a transforma lumea şi de a lumina timpul. "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16). Credinţa percepe în iubirea lui Dumnezeu, manifestată în Isus, fundamentul pe care se sprijină realitatea şi destinaţia ei ultimă.

16. Dovada maximă a credibilităţii iubirii lui Cristos se află în moartea sa pentru om. Dacă a da viaţa pentru prieteni este dovada maximă de iubire (cf. In 15,13), Isus şi-a oferit viaţa pentru toţi, şi pentru cei care erau duşmani, pentru a transforma inima. Iată pentru ce evangheliştii au situat în ora crucii momentul culminant al privirii de credinţă, pentru că în ora aceea străluceşte înălţimea şi lărgimea iubirii divine. Sfântul Ioan va situa aici mărturia lui solemnă atunci când, împreună cu mama lui Isus, l-a contemplat pe cel pe care l-au străpuns (cf. In 19,37): "Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi" (In 19,35). F.M. Dostoievski, în opera sa Idiotul, îl face pe protagonist, principele Mîşkin, să spună la vederea picturii lui Cristos mort în mormânt, operă a lui Hans Holbein cel Tânăr: "Acel tablou ar putea face pe cineva chiar să-şi piardă credinţa"[14]. Pictura reprezintă, de fapt, în mod foarte crud, efectele distrugătoare ale morţii asupra trupului lui Cristos. Şi totuşi, tocmai în contemplarea morţii lui Isus credinţa se întăreşte şi primeşte o lumină strălucitoare, când ea se revelează ca o credinţă în iubirea lui de neclintit faţă de noi, care este capabilă să intre în moarte pentru a ne mântui. În această iubire, care nu s-a sustras de la moarte pentru a manifesta cât de mult ne iubeşte, este posibil să credem; totalitatea sa învinge orice suspiciune şi ne permite să ne încredem pe deplin în Cristos.

17. Aşadar, moartea lui Cristos dezvăluie credibilitatea totală a iubirii lui Dumnezeu în lumina învierii sale. Ca înviat, Cristos este martor credibil, vrednic de credinţă (cf. Ap 1,5; Evr 2,17), sprijin solid pentru credinţa noastră. "Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică", afirmă sfântul Paul (1Cor 15,17). Dacă iubirea Tatălui nu l-ar fi înviat pe Isus din morţi, dacă n-ar fi putut reda viaţa trupului său, atunci n-ar fi o iubire pe deplin credibilă, capabilă să lumineze şi întunericul morţii. Când sfântul Paul vorbeşte despre viaţa sa nouă în Cristos, se referă la "credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Această "credinţă a Fiului lui Dumnezeu" este, desigur, credinţa apostolului neamurilor în Isus, dar presupune şi credibilitatea lui Isus, care se întemeiază, este adevărat, în iubirea sa până la moarte, dar şi în faptul că este Fiu al lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Isus este Fiul, pentru că este înrădăcinat în mod absolut în Tatăl, a putut să învingă moartea şi să facă să strălucească viaţa în plinătate. Cultura noastră a pierdut percepţia acestei prezenţe concrete a lui Dumnezeu, a acţiunii sale în lume. Ne gândim că Dumnezeu se află numai în lumea de dincolo, într-un alt nivel de realitate, separat de raporturile noastre concrete. Dar dacă ar fi aşa, dacă Dumnezeu ar fi incapabil să acţioneze în lume, iubirea sa n-ar fi cu adevărat puternică, cu adevărat reală şi n-ar fi deci nici adevărată iubire, capabilă să împlinească acea fericire pe care o promite. A crede sau a nu crede în el ar fi deci complet indiferent. În schimb, creştinii mărturisesc iubirea concretă şi puternică a lui Dumnezeu, care acţionează cu adevărat în istorie şi îi determină destinul final, iubire care a devenit întâlnibilă, care s-a revelat în plenitudine în pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos.


8

18. Plinătatea la care Isus duce credinţa are un alt aspect decisiv. În credinţă, Cristos nu este numai cel în care credem, manifestarea maximă a iubirii lui Dumnezeu, ci şi cel cu care ne unim pentru a putea crede. Credinţa nu numai că priveşte la Isus, ci priveşte din punctul de vedere al lui Isus, cu ochii săi: este o participare la modul său de a vedea. În atâtea ambiente ale vieţii, ne încredem în alte persoane care cunosc lucrurile mai bine decât noi. Avem încredere în arhitectul care construieşte casa noastră, în farmacistul care ne oferă medicamentul pentru vindecare, în avocatul care ne apără în tribunal. Avem nevoie şi de cineva care să fie credibil şi expert în lucrurile lui Dumnezeu. Isus, Fiul său, se prezintă ca acela care ni-l explică pe Dumnezeu (cf. In 1,18). Viaţa lui Cristos – modul său de a-l cunoaşte pe Tatăl, de a trăi total în relaţie cu el – deschide un spaţiu nou experienţei umane, iar noi putem intra acolo. Sfântul Ioan a exprimat importanţa raportului personal cu Isus pentru credinţa noastră prin diferite folosiri ale verbului a crede. Împreună cu "a crede că" este adevărat ceea ce ne spune Isus (cf. In 14,10; 20,31), Ioan foloseşte şi locuţiunile "a crede lui" Isus şi "a crede în" Isus. "Credem lui" Isus când acceptăm cuvântul său, mărturia sa, pentru că el este veridic (cf. In 6,30). "Credem în" Isus când îl primim personal în viaţa noastră şi ne încredem în el, aderând la el în iubire şi urmându-l de-a lungul drumului (cf. In 2,11; 6,47; 12,44).

Pentru a ne permite să-l cunoaştem, să-l primim şi să-l urmăm, Fiul lui Dumnezeu a asumat trupul nostru, şi astfel viziunea Tatălui pe care o avea el a avut loc şi în mod uman, printr-un drum şi un parcurs în timp. Credinţa creştină este credinţă în întruparea Cuvântului şi în învierea sa în trup; este credinţă într-un Dumnezeu care s-a apropiat atât de mult, încât a intrat în istoria noastră. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu făcut om în Isus din Nazaret nu ne separă de realitate, ci ne permite să percepem semnificaţia sa cea mai profundă, să descoperim cât de mult iubeşte Dumnezeu această lume şi o orientează neîncetat spre el; iar acest lucru îl face pe creştin să se angajeze, să trăiască în mod şi mai intens drumul pe pământ.

Mântuirea prin credinţă

19. Pornind de la această participare la modul de a vedea al lui Isus, apostolul Paul, în scrierile sale, ne-a lăsat o descriere a existenţei credincioase. Cel care crede, acceptând darul credinţei, este transformat într-o creatură nouă, primeşte o nouă fiinţă, o fiinţă filială, devine fiu în Fiul. "Abba, Tată" este cuvântul cel mai caracteristic al experienţei lui Isus, care devine centru al experienţei creştine (cf. Rom 8,15). Viaţa în credinţă, ca existenţă filială, înseamnă a recunoaşte darul originar şi radical care stă la baza existenţei omului, şi se poate rezuma în fraza sfântului Paul adresată corintenilor: "Ce ai ce nu ai primit?" (1Cor 4,7). Chiar aici se situează inima polemicii sfântului Paul cu fariseii, discuţia despre mântuirea prin credinţă sau prin faptele Legii. Ceea ce sfântul Paul refuză este atitudinea celui care vrea să se justifice pe sine însuşi în faţa lui Dumnezeu prin propria acţiune. Acesta, chiar şi atunci când ascultă de porunci, chiar şi atunci când face fapte bune, se pune pe sine însuşi în centru şi nu recunoaşte că originea bunătăţii este Dumnezeu. Cel care acţionează astfel, cel care vrea să fie izvor al propriei dreptăţi, o vede în curând epuizându-se şi descoperă că nu poate nici să se menţină în fidelitatea faţă de lege. Se închide, izolându-se de Domnul şi de ceilalţi, iar pentru aceasta viaţa lui devine zadarnică, faptele sale devin sterile, ca un pom departe de apă. Sfântul Augustin se exprimă astfel în limbajul său concis şi eficace: "Ab eo qui fecit te noli deficere nec ad te" ("De


9

cel care te-a creat pe tine nu te îndepărta nici măcar pentru a merge spre tine")[15]. Când omul crede că, îndepărtându-se de Dumnezeu, se va găsi pe sine însuşi, existenţa lui eşuează (cf. Lc 15,11-24). Începutul mântuirii este deschiderea spre ceva care precedă, spre un dar originar care afirmă viaţa şi păstrează în existenţă. Numai în deschiderea spre această origine şi în recunoaşterea ei este posibil să fim transformaţi, lăsând ca mântuirea să acţioneze în noi şi să facă viaţa rodnică, plină de roade bune. Mântuirea prin credinţă constă în a recunoaşte primatul darului lui Dumnezeu, aşa cum rezumă sfântul Paul: "Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Ef 2,8).

20. Noua logică a credinţei este centrată pe Cristos. Credinţa în Cristos ne mântuieşte pentru că în el viaţa se deschide în mod radical la o iubire care ne precedă şi ne transformă din interior, care acţionează în noi şi cu noi. Aceasta apare cu claritate în exegeza unui text din Cartea Deuteronomului pe care o face apostolul neamurilor, exegeză care se inserează în dinamica mai profundă a Vechiului Testament. Moise spune poporului că porunca lui Dumnezeu nu este prea înaltă, nici prea departe de om. Nu trebuie să se spună: "Cine se va sui în cer pentru a ne-o aduce?" sau "Cine va traversa pentru noi marea pentru a ne-o aduce?" (cf. Dt 30,11-14). Această apropiere a cuvântului lui Dumnezeu este interpretată de sfântul Paul ca referindu-se la prezenţa lui Cristos în creştin: "Să nu spui în inima ta: cine se va urca la cer? adică să-l coboare pe Cristos, sau cine se va coborî în adânc? adică să-l ridice pe Cristos din morţi" (Rom 10,6-7). Cristos a coborât pe pământ şi a înviat din morţi; cu întruparea şi învierea sa, Fiul lui Dumnezeu a îmbrăţişat întregul drum al omului şi locuieşte în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Credinţa ştie că Dumnezeu s-a apropiat foarte mult de noi, că Cristos ne-a fost dat ca mare dar care ne transformă în interior, că locuieşte în noi şi astfel ne dăruieşte lumina care luminează originea şi sfârşitul vieţii, întregul arc al drumului uman.

21. Astfel, putem înţelege noutatea la care ne duce credinţa. Cel care crede este transformat de iubirea la care s-a deschis în credinţă, iar în deschiderea sa la această iubire care îi este oferită, existenţa lui se dilată dincolo de sine. Sfântul Paul poate să afirme: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20), şi să îndemne: "Aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă" (Ef 3,17). În credinţă, "eu-l" celui care crede se extinde pentru a fi locuit de un Altul, pentru a trăi într-un Altul, şi astfel viaţa lui se lărgeşte în iubire. Aici se situează acţiunea proprie a Duhului Sfânt. Creştinul poate să aibă ochii lui Isus, sentimentele sale, dispoziţia sa filială, pentru că este făcut părtaş de iubirea sa, care este Duhul Sfânt. În această iubire se primeşte într-un fel viziunea proprie a lui Isus. În afara acestei conformări în iubire, în afara prezenţei Duhului care o revarsă în inimile noastre (cf. Rom 5,5), este imposibil a-l mărturisi pe Isus ca Domn (cf. 1Cor 12,3).

Forma eclezială a credinţei

22. Astfel, existenţa celui care crede devine existenţă eclezială. Când sfântul Paul le vorbeşte creştinilor din Roma despre acel unic trup care sunt toţi cei care cred în Cristos, îi îndeamnă să nu se laude; în schimb, fiecare trebuie să se evalueze "după măsura credinţei pe care i-a dat-o Dumnezeu" (Rom 12,3). Cel care crede, învaţă să se vadă pe sine însuşi pornind de la credinţa pe care o mărturiseşte: chipul lui Cristos este oglinda în care descoperă propria imagine realizată. Şi după cum


10

Cristos îi cuprinde în sine pe toţi cei care cred, care formează trupul său, creştinul se înţelege pe sine însuşi în acest trup, în relaţie originară cu Cristos şi cu fraţii în credinţă. Imaginea trupului nu vrea să-l reducă pe cel care crede la o simplă parte a unui tot anonim, la un simplu element dintr-un mare angrenaj, ci subliniază mai degrabă unirea vitală a lui Cristos cu aceia care cred şi a tuturor celor care cred între ei (cf. Rom 12,4-5). Creştinii sunt "una" (cf. Gal 3,28), fără a pierde individualitatea lor, iar în slujirea celorlalţi fiecare câştigă până la capăt propria fiinţă. Se înţelege deci de ce în afara acestui trup, a acestei unităţi a Bisericii în Cristos, a acestei Biserici care – conform cuvintelor lui Romano Guardini – "este purtătoarea istorică a privirii plenare a lui Cristos asupra lumii"[16], credinţa îşi pierde "măsura", nu mai găseşte echilibrul său, spaţiul necesar pentru a se sprijini. Credinţa are o formă în mod necesar eclezială, se mărturiseşte din interiorul trupului lui Cristos, ca o comuniune concretă a celor care cred. Din acest loc eclezial, ea îl deschide pe fiecare creştin spre toţi oamenii. Cuvântul lui Cristos, odată ascultat şi prin însuşi dinamismul său, se transformă în creştin în răspuns şi devine el însuşi cuvânt rostit, mărturisire de credinţă. Sfântul Paul afirmă: "Căci cu inima se crede [...], iar cu gura se dă mărturie…" (Rom 10,10). Credinţa nu este un fapt privat, o concepţie individualistă, o opinie subiectivă, ci se naşte dintr-o ascultare şi este destinată să se rostească şi să devină vestire. De fapt, "cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?" (Rom 10,14). Aşadar, credinţa devine activă în creştin pornind de la darul primit, de la iubirea care atrage spre Cristos (cf. Gal 5,6) şi face părtaşi de drumul Bisericii, peregrină în istorie spre împlinire. Pentru cel care a fost transformat astfel se deschide un nou mod de a vedea, credinţa devine lumină pentru ochii săi.

Capitolul al II-lea

Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege (cf. Is 7,9)

Credinţă şi adevăr

23. Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege (cf. Is 7,9). Versiunea greacă a Bibliei ebraice, traducerea Septuagintei realizată în Alexandria Egiptului, traducea astfel cuvintele profetului Isaia adresate regelui Ahaz. În acest mod, problema cunoaşterii adevărului era pusă în centrul credinţei. Totuşi, în textul ebraic citim altfel. În el, profetul îi spune regelui: "Dacă nu credeţi, nu veţi rezista". Există aici un joc de cuvinte cu două forme ale verbului ‘amŕn: "credeţi" (ta’aminu), şi "veţi rezista" (te’amenu). Înfricoşat de puterea duşmanilor săi, regele caută siguranţa pe care i-o poate da o alianţă cu marele imperiu din Asiria. Atunci profetul îl invită să aibă încredere numai în stânca adevărată care nu se clatină, Dumnezeul lui Israel. Deoarece Dumnezeu este credibil, este raţional a avea credinţă în el, a construi propria siguranţă pe cuvântul său. Acesta este Dumnezeul pe care Isaia mai departe îl va numi, de două ori, "Dumnezeul-Amin" (cf. Is 65,16), fundament ferm de fidelitate faţă de alianţă. S-ar putea crede că versiunea greacă a Bibliei, traducând "a rezista" cu "a înţelege", a făcut o schimbare profundă a textului, trecând de la noţiunea biblică de încredere în Dumnezeu la cea greacă de înţelegere. Totuşi, această traducere, care accepta, desigur, dialogul cu cultura elenistă, nu este străină de dinamica


11

profundă a textului ebraic. Rezistenţa pe care Isaia o promite regelui trece, de fapt, prin înţelegerea acţiunii lui Dumnezeu şi a unităţii pe care el o oferă vieţii omului şi istoriei poporului. Profetul îndeamnă la înţelegerea căilor Domnului, găsind în fidelitatea lui Dumnezeu planul de înţelepciune care guvernează secolele. Sfântul Augustin a exprimat sinteza lui "a înţelege" şi a lui "a rezista" în Confesiunile sale, când vorbeşte despre adevăr, în care ne putem încrede pentru a putea rămâne în picioare: "Voi fi tare şi mă voi consolida în tine, [...] în adevărul tău"[17]. Din context ştim că sfântul Augustin vrea să arate modul în care acest adevăr credibil al lui Dumnezeu este, aşa cum reiese din Biblie, prezenţa sa fidelă de-a lungul istoriei, capacitatea sa de a ţine împreună timpurile, adunând dispersarea zilelor omului[18].

24. Citit în această lumină, textul lui Isaia duce la o concluzie: omul are nevoie de cunoaştere, are nevoie de adevăr, pentru că fără el nu se susţine, nu merge înainte. Credinţa, fără adevăr, nu mântuieşte, nu face siguri paşii noştri. Rămâne o fabulă frumoasă, o proiecţie a dorinţelor noastre de fericire, ceva care ne mulţumeşte numai în măsura în care vrem să ne înşelăm. Sau se reduce la un sentiment frumos, care consolează şi încălzeşte, dar rămâne supus schimbării sufletului nostru, variabilităţii timpurilor, incapabil să susţină un drum constant în viaţă. Dacă credinţa ar fi aşa, regele Ahaz ar avea dreptate să nu-şi joace viaţa şi siguranţa regatului său pe o emoţie. Însă tocmai prin legătura sa intrinsecă cu adevărul, credinţa este capabilă să ofere o lumină nouă, superioară calculelor regelui, pentru că ea vede mai departe, pentru că înţelege acţiunea lui Dumnezeu, care este fidel faţă de alianţa sa şi faţă de promisiunile sale.

25. A aminti conexiunea credinţei cu adevărul este astăzi necesar mai mult ca oricând, tocmai datorită crizei de adevăr în care trăim. În cultura contemporană se tinde adesea să se accepte ca adevăr numai pe cel al tehnologiei: este adevărat ceea ce omul reuşeşte să construiască şi să măsoare cu ştiinţa sa, adevărat pentru că funcţionează şi astfel face viaţa mai comodă şi uşoară. Acesta pare astăzi singurul adevăr sigur, singurul care poate fi împărtăşit cu alţii, singurul asupra căruia se poate discuta şi angaja împreună. Pe de altă parte, ar fi apoi adevărurile individului, care constă în a fi autentici în faţa a ceea ce fiecare simte în interiorul său, valabile numai pentru individ şi care nu pot să fie propuse altora cu pretenţia de a sluji binele comun. Adevărul mare, adevărul care explică ansamblul vieţii personale şi sociale, este privit cu suspiciune. Oare nu acesta a fost – se pune întrebarea – adevărul pretins de marile totalitarisme din secolul trecut, un adevăr care impunea propria concepţie globală pentru a strivi istoria concretă a individului? Rămâne atunci numai un relativism în care întrebarea despre adevărul a toate, care este, în fond, şi întrebarea despre Dumnezeu, nu mai interesează. Este logic, în această perspectivă, că se voieşte eliminarea conexiunii religiei cu adevărul, pentru că această legătură ar fi la rădăcina fanatismului, care vrea să-l distrugă pe cel care nu împărtăşeşte propria credinţă. Putem vorbi, în această privinţă, despre o mare uitare în lumea noastră contemporană. Întrebarea despre adevăr este, de fapt, o problemă de amintire, de amintire profundă, pentru că se îndreaptă spre ceva care ne precedă şi, în felul acesta, poate reuşi să ne unească dincolo de "eu-l" nostru mic şi limitat. Este o întrebare despre originea a toate, în lumina căreia se poate vedea ţinta, iar în felul acesta, şi sensul drumului comun.


12

Cunoaşterea adevărului şi iubirea

26. În această situaţie, poate credinţa creştină să ofere o slujire adusă binelui comun cu privire la modul corect de a înţelege adevărul? Pentru a răspunde este necesar să reflectăm asupra tipului de cunoaştere propriu credinţei. Poate să ne ajute o expresie a sfântului Paul când afirmă: "Cu inima se crede" (Rom 10,10). Inima, în Biblie, este centrul omului, unde se împletesc toate dimensiunile sale: trupul şi spiritul; interioritatea persoanei şi deschiderea sa la lume şi la alţii; intelectul, voinţa, afectivitatea. Ei bine, dacă inima este capabilă să ţină împreună aceste dimensiuni, este pentru că ea este locul în care ne deschidem la adevăr şi la iubire şi lăsăm să ne atingă şi să ne transforme în profunzime. Credinţa transformă întreaga persoană, întocmai pentru că ea se deschide la iubire. În această împletire a credinţei cu iubirea se înţelege forma de cunoaştere proprie credinţei, forţa sa de convingere, capacitatea sa de a lumina paşii noştri. Credinţa cunoaşte deoarece este legată de iubire, deoarece însăşi iubirea aduce o lumină. Înţelegerea credinţei este aceea care se naşte atunci când primim marea iubire a lui Dumnezeu care ne transformă în interior şi ne dăruieşte ochi noi pentru a vedea realitatea.

27. Este cunoscut modul în care filozoful Ludwig Wittgenstein a explicat conexiunea dintre credinţă şi certitudine. A crede ar fi asemănător, conform lui, cu experienţa îndrăgostirii, concepută drept ceva subiectiv, care nu se poate propune ca adevăr valabil pentru toţi[19]. De fapt, omului modern i se pare că problema iubirii nu are de-a face cu adevărul. Iubirea este privită astăzi ca o experienţă legată de lumea sentimentelor nestatornice, şi nu de adevăr.

Este cu adevărat aceasta o descriere adecvată a iubirii? În realitate, iubirea nu se poate reduce la un sentiment care pleacă şi vine. Ea atinge, este adevărat, afectivitatea noastră, dar pentru a o deschide la persoana iubită şi a începe astfel un drum, care este un a ieşi din închiderea în propriu eu şi a merge spre cealaltă persoană, pentru a edifica un raport durabil; iubirea tinde la unirea cu persoana iubită. Se revelează deci în ce sens iubirea are nevoie de adevăr. Numai întrucât este întemeiată pe adevăr iubirea poate să dureze în timp, să depăşească clipa efemeră şi să rămână fermă pentru a susţine un drum comun. Dacă iubirea nu are raport cu adevărul, este supusă schimbării sentimentelor şi nu depăşeşte încercarea timpului. În schimb, iubirea adevărată unifică toate elementele persoanei noastre şi devine o lumină nouă spre o viaţă mare şi deplină. Fără adevăr, iubirea nu poate să ofere o legătură solidă, nu reuşeşte să ducă "eu-l" dincolo de izolarea sa, nici să-l elibereze de clipa fugară pentru a edifica viaţa şi a aduce rod.

Dacă iubirea are nevoie de adevăr, şi adevărul are nevoie de iubire. Iubirea şi adevărul nu se pot despărţi. Fără iubire, adevărul devine rece, impersonal, asupritor pentru viaţa persoanei. Adevărul pe care îl căutăm, acela care oferă semnificaţie paşilor noştri, ne luminează atunci când suntem atinşi de iubire. Cine iubeşte, înţelege că iubirea este experienţă a adevărului, că ea însăşi deschide ochii noştri pentru a vedea toată realitatea în mod nou, în unire cu persoana iubită. În acest sens, sfântul Grigore cel Mare a scris că "amor ipse notitia est", iubirea însăşi este o cunoaştere, aduce cu sine o logică nouă[20]. Este vorba despre un mod relaţional de a privi lumea, care devine cunoaştere împărtăşită, viziune în viziunea celuilalt şi viziune comună asupra tuturor lucrurilor. Guillaume de Saint Thierry, în Evul Mediu,


13

urmează această tradiţie atunci când comentează un verset din Cântarea Cântărilor în care iubitul îi spune iubitei: "Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă" (cf. Ct 1,15)[21]. Aceşti doi ochi, explică Guillaume, sunt raţiunea care crede şi iubirea, care devin un singur ochi pentru a ajunge să-l contemple pe Dumnezeu, când intelectul devine "intelect al unei iubiri luminate"[22].

28. Această descoperire a iubirii ca izvor de cunoaştere, care aparţine experienţei originare a fiecărui om, are exprimare autoritară în concepţia biblică despre credinţă. Gustând iubirea cu care Dumnezeu l-a ales şi l-a generat ca popor, Israel ajunge să înţeleagă unitatea planului divin, de la origine la împlinire. Cunoaşterea credinţei, datorită faptului de a se naşte din iubirea lui Dumnezeu care stabileşte alianţa, este cunoaştere care luminează un drum în istorie. Tocmai de aceea, în Biblie, adevărul şi fidelitatea merg împreună: Dumnezeul adevărat este Dumnezeul fidel, cel care menţine promisiunile sale şi permite, în timp, să se înţeleagă planul său. Prin experienţa profeţilor, în durerea exilului şi în speranţa unei întoarceri definitive la cetatea sfântă, Israel a intuit că acest adevăr al lui Dumnezeu se extindea dincolo de propria istorie, pentru a cuprinde întreaga istorie a lumii, începând de la creaţie. Cunoaşterea credinţei luminează nu numai parcursul particular al unui popor, ci întregul curs al lumii create, de la originea sa la consumarea sa.

Credinţa ca ascultare şi viziune

29. Tocmai pentru că cunoaşterea credinţei este legată de alianţa unui Dumnezeu fidel, care împleteşte un raport de iubire cu omul şi îi adresează cuvântul, ea este prezentată de Biblie ca o ascultare, este asociată la simţul auzului. Sfântul Paul va folosi o formulă devenită clasică: fides ex auditu, "credinţa vine din ascultare" (Rom 10,17). Cunoaşterea asociată la cuvânt este mereu cunoaştere personală, care recunoaşte glasul, i se deschide lui în libertate şi îl urmează în ascultare. De aceea, sfântul Paul a vorbit despre "ascultarea credinţei" (cf. Rom 1,5; 16,26)[23]. În afară de aceasta, credinţa este cunoaştere legată de trecerea timpului, de care cuvântul are nevoie pentru a se pronunţa: este cunoaştere care se învaţă numai într-un drum de urmare. Ascultarea ajută să se reprezinte bine legătura dintre cunoaştere şi iubire.

Cât priveşte cunoaşterea adevărului, ascultarea a fost uneori contrapusă viziunii, care ar fi proprie culturii greceşti. Dacă, pe de o parte, lumina oferă contemplarea a toate, la care omul a aspirat mereu, pe de altă parte, nu pare să lase spaţiu libertăţii, deoarece coboară din cer şi ajunge direct la ochi, fără a cere ca ochiul să răspundă. În afară de aceasta, ea ar părea să invite la o contemplare statică, separată de timpul concret în care omul se bucură şi suferă. Conform acestei concepţii, apropierea biblică de cunoaştere s-ar opune celei greceşti, care, în căutarea unei înţelegeri complete a realului, a legat cunoaşterea de viziune.

În schimb, este clar că această pretinsă opoziţie nu corespunde datului biblic. Vechiul Testament a combinat ambele tipuri de cunoaştere, pentru că la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu se uneşte dorinţa de a vedea faţa sa. În acest mod s-a putut dezvolta un dialog cu cultura elenistă, dialog care aparţine inimii Scripturii. Auzul atestă chemarea personală şi ascultare, de asemenea, faptul că adevărul se revelează în timp; vederea oferă viziunea deplină a întregului parcurs şi permite


14

situarea în marele proiect al lui Dumnezeu; fără această viziune, am dispune numai de fragmente izolate ale unui întreg necunoscut.

30. Conexiunea între "a vedea" şi "a asculta", ca organe de cunoaştere a credinţei, apare cu maximă claritate în Evanghelia după sfântul Ioan. Pentru a patra Evanghelie, "a crede" înseamnă "a asculta" şi, în acelaşi timp, "a vedea". Ascultarea credinţei are loc după forma de cunoaştere proprie iubirii: este o ascultare personală, care distinge glasul şi recunoaşte glasul bunului păstor (cf. In 10,3-5); o ascultare care cere urmarea, aşa cum se întâmplă cu primii discipoli care, "l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus" (In 1,37). Pe de altă parte, credinţa este legată şi de viziune. Uneori, viziunea semnelor lui Isus precedă credinţa, cum a fost cu iudeii care, după învierea lui Lazăr, "văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el" (In 11,45). Alteori, credinţa este cea care duce la o viziune mai profundă: "Dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu" (In 11,40). La sfârşit, "a crede" şi "a vedea" se împletesc: "Cine crede în mine [...] crede în acela care m-a trimis şi cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis" (In 12,44-45). Graţie acestei uniri cu ascultarea, vederea devine urmare a lui Cristos şi credinţa apare ca un drum al privirii, în care ochii se obişnuiesc să vadă în profunzime. Şi astfel, în dimineaţa de Paşti, se trece de la Ioan care, încă în întuneric, în faţa mormântului gol, "a văzut şi a crezut" (In 20,8), la Maria Magdalena care, de acum, îl vede pe Isus (cf. In 20,14) şi vrea să-l reţină, dar este invitată să-l contemple în drumul său către Tatăl; până la mărturisirea deplină a aceleiaşi Magdalene în faţa discipolilor: "L-am văzut pe Domnul!" (In 20,18).

Cum se ajunge la această sinteză între "a auzi" şi "a vedea"? Devine posibilă pornind de la persoana concretă a lui Isus, care este văzut şi este ascultat. El este Cuvântul făcut trup, a cărui glorie am contemplat-o (cf. In 1,14). Lumina credinţei este aceea a unui chip în care se vede Tatăl. De fapt, adevărul pe care credinţa îl percepe este, în a patra Evanghelie, manifestarea Tatălui în Fiul, în trupul său şi în faptele sale pământeşti, adevăr care se poate defini ca "viaţa luminoasă" a lui Isus[24]. Aceasta înseamnă că cunoaşterea credinţei nu ne invită să privim un adevăr pur interior. Adevărul pe care credinţa ni-l dezvăluie este un adevăr centrat pe întâlnirea cu Cristos, pe contemplarea vieţii sale, pe percepţia prezenţei sale. În acest sens, sfântul Toma de Aquino vorbeşte despre oculata fides a apostolilor – credinţă care vede! – în faţa viziunii corporale a Celui Înviat[25]. L-au văzut pe Isus înviat cu ochii lor şi au crezut, adică au putut să pătrundă în profunzimea a ceea ce vedeau pentru a-l mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu, aşezat la dreapta Tatălui.

31. Numai aşa, prin întrupare, prin împărtăşirea omenităţii noastre, putea să ajungă la plinătate cunoaşterea proprie iubirii. De fapt, lumina iubirii se naşte atunci când suntem atinşi în inimă, primind astfel în noi prezenţa interioară a celui iubit, care ne permite să recunoaştem misterul său. Înţelegem deci pentru ce, împreună cu ascultarea şi cu vederea, credinţa este, pentru sfântul Ioan, o atingere, aşa cum afirmă în prima sa scrisoare: "Ce am auzit, ce am văzut [...] şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii…" (1In 1,1). Cu întruparea sa, cu venirea sa printre noi, Isus ne-a atins şi, prin sacramente, ne atinge şi astăzi; în acest mod, transformând inima noastră, ne-a permis şi ne permite să-l recunoaştem şi să-l mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu. Cu credinţa, noi putem să-l atingem şi să primim puterea harului său. Sfântul Augustin, comentând textul despre femeia cu hemoragie care îl atinge pe Isus pentru a fi vindecată (cf. Lc 8,45-46), afirmă: "A atinge cu inima,


15

asta înseamnă a crede"[26]. Mulţimea se strânge în jurul lui, dar nu ajunge la el cu atingerea personală a credinţei, care recunoaşte misterul său, faptul că este Fiu care îl manifestă pe Tatăl. Numai atunci când suntem configuraţi lui Isus, primim ochi potriviţi pentru a-l vedea.

Dialogul dintre credinţă şi raţiune

32. Credinţa creştină, întrucât vesteşte adevărul iubirii totale a lui Dumnezeu şi deschide la puterea aceste iubiri, ajunge la centrul cel mai profund al experienţei fiecărui om, care vine la lumină graţie iubirii şi este chemat să iubească pentru a rămâne în lumină. Mişcaţi de dorinţa de a lumina toată realitatea pornind de la iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus, căutând să iubească tot cu aceeaşi iubire, primii creştini au găsit în lumea greacă, în foamea ei de adevăr, un partener potrivit pentru dialog. Întâlnirea mesajului evanghelic cu gândirea filozofică din lumea antică a constituit o trecere decisivă pentru ca evanghelia să ajungă la toate popoarele şi a favorizat o rodnică interacţiune între credinţă şi raţiune, care s-a dezvoltat în decursul secolelor, până în zilele noastre. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa enciclică Fides et ratio, a arătat cum credinţa şi raţiunea se întăresc reciproc[27]. Când găsim lumina deplină a iubirii lui Isus, descoperim că în orice iubire a noastră era prezentă o rază din acea lumină şi înţelegem care era ţinta sa ultimă. Şi, în acelaşi timp, faptul că iubirea noastră aduce cu sine o lumină, ne ajută să vedem drumul iubirii către plinătatea de dăruire totală a Fiului lui Dumnezeu pentru noi. În această mişcare circulară, lumina credinţei luminează toate raporturile noastre umane, care pot să fie trăite în unire cu iubirea şi duioşia lui Cristos.

33. În viaţa sfântului Augustin găsim un exemplu semnificativ al acestui drum în care căutarea raţiunii, cu dorinţa sa de adevăr şi de claritate, a fost integrată în orizontul credinţei, de la care a primit o înţelegere nouă. Pe de o parte, el primeşte filozofia greacă a luminii cu insistenţa sa asupra viziunii. Întâlnirea sa cu neoplatonismul l-a făcut să cunoască paradigma luminii, care coboară de sus pentru a lumina lucrurile, şi astfel este un simbol al lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Augustin a înţeles transcendenţa divină şi a descoperit că toate lucrurile au în sine o transparenţă, adică pot să reflecte bunătatea lui Dumnezeu, binele. Astfel s-a eliberat de maniheismul în care trăia înainte şi care îl înclina să creadă că răul şi binele luptă încontinuu între ele, confundându-se şi amestecându-se, fără contururi clare. A înţelege că Dumnezeu este lumină i-a dat o orientare nouă în existenţă, capacitatea de a recunoaşte răul de care era vinovat şi de a se întoarce spre bine.

Însă, pe de altă parte, în experienţa concretă a sfântului Augustin, pe care el însuşi o relatează în Confesiunile sale, momentul decisiv în drumul său de credinţă nu a fost acela al unei viziuni a lui Dumnezeu, dincolo de lumea aceasta, ci mai degrabă acela al ascultării, când în grădină a auzit un glas care-i spunea: "Ia şi citeşte"; el a luat volumul cu scrisorile sfântului Paul, oprindu-se asupra capitolului 13 al Scrisorii către romani[28]. În felul acesta, îi apărea Dumnezeul personal din Biblie, capabil să-i vorbească omului, să coboare pentru a trăi cu el şi să însoţească drumul său în istorie, manifestându-se în timpul ascultării şi al răspunsului.

Şi totuşi, această întâlnire cu Dumnezeul Cuvântului nu l-a făcut pe sfântul Augustin să refuze lumina şi viziunea. El a integrat ambele perspective, condus mereu de


16

revelarea iubirii lui Dumnezeu în Isus. Şi astfel a elaborat o filozofie a luminii care primeşte în sine reciprocitatea proprie cuvântului şi deschide un spaţiu libertăţii privirii către lumină. După cum cuvântului îi corespunde un răspuns liber, tot aşa lumina găseşte ca răspuns o imagine care o reflectă. Sfântul Augustin poate să se refere deci, asociind ascultarea şi viziunea, la "cuvântul care străluceşte în interiorul omului"[29]. Astfel, lumina devine, ca să spunem aşa, lumina unui cuvânt, pentru că este lumina unui chip personal, o lumină care, luminându-ne, ne cheamă şi vrea să se reflecte pe chipul nostru pentru a străluci dinăuntrul nostru. De altfel, dorinţa viziunii a toate, şi nu numai a fragmentelor istoriei, rămâne prezentă şi se va împlini la sfârşit, când omul, aşa cum spune sfântul din Hippona, va vedea şi va iubi[30]. Iar aceasta nu pentru că va fi capabil să posede toată lumina, care va fi mereu inepuizabilă, ci pentru că va intra, în întregime, în lumină.

34. Lumina iubirii, proprie credinţei, poate lumina întrebările din timpul nostru cu privire la adevăr. Astăzi, adevărul este redus adesea la autenticitatea subiectivă a individului, valabilă numai pentru viaţa individuală. Un adevăr comun ne înfricoşează, pentru că îl identificăm cu impunerea intransigentă a totalitarismelor. Însă, dacă adevărul este adevărul iubirii, dacă este adevărul care se deschide în întâlnirea personală cu altul şi cu alţii, atunci este eliberată de închiderea în individ şi poate să facă parte din binele comun. Fiind adevărul unei iubiri, nu este un adevăr care să se impună cu violenţa, nu este un adevăr care îl striveşte pe individ. Născându-se din iubire, poate să ajungă la inimă, la centrul personal al fiecărui om. Astfel, rezultă clar că credinţa nu este intransigentă, ci creşte în convieţuirea care îl respectă pe celălalt. Cel care crede nu este arogant; dimpotrivă, adevărul îl face umil, ştiind că, mai mult decât să-l posedăm noi, el este cel care ne îmbrăţişează şi ne posedă. Departe de a ne face rigizi, siguranţa credinţei ne pune în mişcare şi face posibilă mărturia şi dialogul cu toţi.

Pe de altă parte, lumina credinţei, întrucât este unită cu adevărul iubirii, nu este străină de lumea materială, pentru că iubirea se trăieşte mereu în trup şi suflet; lumina credinţei este lumină întrupată, care provine din viaţa luminoasă a lui Isus. Ea luminează şi materia, se încrede în ordinea sa, cunoaşte că în ea se deschide un drum de armonie şi de înţelegere tot mai larg. Privirea ştiinţei primeşte astfel o binefacere de la credinţă: aceasta îl invită pe omul de ştiinţă să rămână deschis la realitate, în toată bogăţia sa inepuizabilă. Credinţa trezeşte simţul critic, întrucât împiedică cercetarea să fie satisfăcută în formulele sale şi o ajută să înţeleagă că natura este mereu mai mare. Invitând la uimire în faţa misterului creaţiei, credinţa lărgeşte orizonturile raţiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide studiilor ştiinţei.

Credinţa şi căutarea lui Dumnezeu

35. Lumina credinţei în Isus luminează şi drumul tuturor celor care îl caută pe Dumnezeu şi oferă contribuţia proprie creştinismului în dialogul cu adepţii diferitelor religii. Scrisoarea către Evrei ne vorbeşte despre mărturia drepţilor care, înainte de alianţa cu Abraham, deja îl căutau pe Dumnezeu cu credinţă. Despre Enoh se spune că "a primit mărturie că era plăcut înaintea lui Dumnezeu" (Evr 11,5), lucru imposibil fără credinţă, deoarece acela care "se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este şi îi răsplăteşte pe cei care-l caută" (Evr 11,6). Astfel, putem înţelege că drumul


17

omului religios trece prin mărturisirea unui Dumnezeu care se îngrijeşte de el şi care nu este imposibil de găsit. Ce altă răsplată ar putea să ofere Dumnezeu celor care îl caută, dacă nu să se lase întâlnit? Mai înainte încă, găsim figura lui Abel, a cărui credinţă este lăudată şi datorită căreia Dumnezeu a acceptat darurile sale, ofranda primilor născuţi din turmele sale (cf. Evr 11,4). Omul religios încearcă să recunoască semnele lui Dumnezeu în experienţele zilnice ale vieţii sale, în ciclul anotimpurilor, în rodnicia pământului şi în toată mişcarea cosmosului. Dumnezeu este luminos şi poate să fie găsit şi de cei care îl caută cu inimă sinceră.

Imagine a acestei căutări sunt magii, conduşi de stea până la Betleem (cf. Mt 2,1-12). Pentru ei, lumina lui Dumnezeu s-a arătat ca drum, ca stea care conduce de-a lungul unui drum de descoperiri. Steaua vorbeşte astăzi despre răbdarea lui Dumnezeu cu ochii noştri, care trebuie să se obişnuiască cu strălucirea sa. Omul religios este pe drum şi trebuie să fie gata să se lase condus, să iasă din sine pentru a-l găsi pe Dumnezeu care surprinde mereu. Acest respect al lui Dumnezeu faţă de ochii omului ne arată că, atunci când omul se apropie de el, lumina umană nu se dizolvă în imensitatea luminoasă a lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi o stea înghiţită de zori, ci devine mai strălucitoare cu cât este mai aproape de focul originar, ca oglinda care reflectă strălucirea. Mărturisirea creştină a lui Isus, unic mântuitor, afirmă că toată lumina lui Dumnezeu s-a concentrat în el, în "viaţa sa luminoasă", în care se dezvăluie originea şi consumarea istoriei[31]. Nu există nici o experienţă umană, nici un itinerar al omului către Dumnezeu, care să nu poată fi primit, luminat şi purificat de această lumină. Cu cât creştinul se cufundă mai mult în cercul deschis de lumina lui Cristos, cu atât este mai capabil să înţeleagă şi să însoţească drumul fiecărui om către Dumnezeu.

Deoarece credinţa se configurează drept cale, ea se referă şi la viaţa oamenilor care, deşi nu cred, doresc să creadă şi nu încetează să caute. În măsura în care se deschid la iubire cu inimă sinceră şi pornesc la drum cu acea lumină pe care reuşesc s-o perceapă, deja trăiesc, fără să ştie asta, pe drumul către credinţă. Ei caută să acţioneze ca şi cum Dumnezeu ar exista, uneori pentru că recunosc importanţa lui pentru a găsi orientări ferme în viaţa comună, sau pentru că experimentează dorinţa de lumină în mijlocul întunericului, dar şi pentru că, în perceperea a cât de mare şi frumoasă este viaţa, intuiesc că prezenţa lui Dumnezeu ar face-o şi mai mare. Sfântul Irineu de Lyon relatează că Abraham, înainte de a asculta glasul lui Dumnezeu, deja îl căuta "în dorinţa arzătoare a inimii sale", şi "străbătea toată lumea, întrebându-se unde era Dumnezeu", până când "Dumnezeu a avut milă de cel care, singur, îl căuta în tăcere"[32]. Cel care porneşte la drum pentru a practica binele se apropie deja de Dumnezeu, este deja sprijinit de ajutorul său, pentru că este propriu dinamicii luminii divine să lumineze ochii noştri atunci când mergem către plinătatea iubirii.

Credinţă şi teologie

36. Deoarece credinţa este o lumină, ne invită să intrăm în ea, să explorăm tot mai mult orizontul pe care îl luminează, pentru a cunoaşte mai bine ceea ce iubim. Din această dorinţă se naşte teologia creştină. Este clar deci că teologia este imposibilă fără credinţă şi că ea aparţine însăşi mişcării credinţei, care caută înţelegerea mai profundă a autorevelării lui Dumnezeu, culminată în misterul lui Cristos. Prima


18

consecinţă este că în teologie nu există numai un efort al raţiunii pentru a scruta şi a cunoaşte, ca în ştiinţele experimentale. Dumnezeu nu poate fi redus la obiect. El este subiect care se face cunoscut şi se manifestă în raportul de la persoană la persoană. Credinţa dreaptă orientează raţiunea să se deschidă la lumina care vine de la Dumnezeu, pentru ca ea, condusă de iubirea faţă de adevăr, să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu în mod mai profund. Marii învăţători şi teologi medievali au arătat că teologia, ca ştiinţă a credinţei, este o participare la cunoaşterea pe care o are Dumnezeu despre sine însuşi. Aşadar, teologia nu este numai cuvânt despre Dumnezeu, ci, înainte de toate, primire şi căutare a unei înţelegeri mai profunde a acelui cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează, cuvânt pe care Dumnezeu îl rosteşte despre sine însuşi, pentru că este un dialog veşnic de comuniune, şi îl admite pe om în interiorul acestui dialog[33]. Face parte deci din teologie umilinţa care se lasă "atinsă" de Dumnezeu, recunoaşte limitele sale în faţa misterului şi se determină să exploreze, cu disciplina proprie raţiunii, bogăţiile insondabile ale acestui mister.

Apoi, teologia împărtăşeşte forma eclezială a credinţei; lumina sa este lumina subiectului credincios care este Biserica. Acest lucru implică, pe de o parte, ca teologia să fie în slujba credinţei creştinilor, să stea cu umilinţă ca să păstreze şi să aprofundeze credinţa tuturor, mai ales a celor mai simpli. În afară de aceasta, teologia, deoarece trăieşte din credinţă, să nu considere magisteriul papei şi al episcopilor în comuniune cu el ca pe ceva extrinsec, o limită pusă libertăţii sale, ci, dimpotrivă, ca pe unul dintre momentele sale interne, constitutive, întrucât magisteriul asigură contactul cu izvorul originar şi oferă, aşadar, certitudinea că ia din cuvântul lui Cristos în integritatea sa.

Capitolul al III-lea

Vă transmit ceea ce am primit (cf. 1Cor 15,3)

Biserica, mama credinţei noastre

37. Cel care s-a deschis la iubirea lui Dumnezeu, care a ascultat glasul său şi a primit lumina sa nu poate ţine pentru sine acest dar. Deoarece credinţa este ascultare şi viziune, ea se transmite şi ca cuvânt şi ca lumină. Adresându-se corintenilor, apostolul Paul a folosit tocmai aceste două imagini. Pe de o parte, el spune: "Dar având acelaşi duh al credinţei, după cum este scris: Am crezut, de aceea am vorbit, credem şi noi şi de aceea vorbim" (2Cor 4,13). Cuvântul primit devine răspuns, mărturisire şi, în felul acesta, răsună pentru alţii, invitându-i să creadă. Pe de altă parte, sfântul Paul se referă şi la lumină: "Privind ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui" (2Cor 3,18). Este o lumină care se oglindeşte din faţă în faţă, aşa cum Moise purta în sine reflexia gloriei lui Dumnezeu după ce a vorbit cu el: "[Dumnezeu] a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos" (2Cor 4,6). Lumina lui Isus străluceşte, ca într-o oglindă, pe chipul creştinilor, şi astfel se răspândeşte, astfel ajunge până la noi, pentru ca şi noi să putem participa la această viziune şi să reflectăm altora lumina sa, aşa cum în liturgia de Paşti lumina de la


19

lumânare aprinde atâtea alte lumânări. Credinţa se transmite, ca să spunem aşa, în forma contactului, de la persoană la persoană, aşa cum o flacără se aprinde de la o altă flacără. Creştinii, în sărăcia lor, plantează o sămânţă atât de rodnică, încât devine un mare copac şi este capabil să umple lumea de roade.

38. Transmiterea credinţei, care străluceşte pentru toţi oamenii din toate locurile, trece şi prin axa timpului, din generaţie în generaţie. Deoarece credinţa se naşte dintr-o întâlnire care are loc în istorie şi luminează drumul nostru în timp, ea trebuie să se transmită de-a lungul secolelor. Printr-un lanţ neîntrerupt de martori ajunge la noi faţa lui Isus. Cum este posibil acest lucru? Cum să fim siguri că luăm din "adevăratul Isus", de-a lungul secolelor? Dacă omul ar fi un individ izolat, dacă am vrea să pornim numai de la "eu-l" individual, care vrea să găsească în sine siguranţa cunoaşterii sale, această certitudine ar fi imposibilă. Nu pot să văd de la mine însumi ceea ce s-a întâmplat într-o epocă aşa distantă de mine. Totuşi, acesta nu este unicul mod în care omul cunoaşte. Persoana trăieşte mereu în relaţie. Vine de la alţii, aparţine altora, viaţa sa devine mare în întâlnirea cu alţii. Şi chiar propria cunoaştere, însăşi conştiinţa de sine, este de tip relaţional şi este legată de alţii care ne-au precedat: în primul rând, de părinţii noştri, care ne-au dat viaţa şi numele. Limbajul însuşi, cuvintele cu care interpretăm viaţa şi realitatea noastră, vine la noi prin alţii, păstrat în amintirea vie a altora. Cunoaşterea de noi înşine este posibilă numai atunci când participăm la o amintire mai mare. Aşa se întâmplă şi în credinţă, care poartă la plinătate modul uman de a înţelege. Trecutul credinţei, acel act de iubire al lui Isus care a generat în lume o nouă viaţă, ajunge la noi în amintirea altora, a martorilor, păstrat viu în acel subiect unic de amintire care este Biserica. Ea este o mamă care ne învaţă să vorbim limbajul credinţei. Sfântul Ioan a insistat asupra acestui aspect în Evanghelia sa, unind împreună credinţa şi amintirea şi asociind ambele la acţiunea Duhului Sfânt care, aşa cum spune Isus, "vă va aminti toate" (In 14,26). Iubirea care este Duhul şi care locuieşte în Biserică menţine unite între ele toate timpurile şi ne face contemporani ai lui Isus, devenind astfel călăuza drumului nostru în credinţă.

39. Este imposibil să credem singuri. Credinţa nu este numai o opţiune individuală care are loc în interioritatea celui care crede, nu este raport izolat între "eu-l" credinciosului şi "tu-ul" divin, între subiectul autonom şi Dumnezeu. Ea se deschide, prin natura sa, la acel "noi", are loc mereu în interiorul comuniunii Bisericii. Forma dialogată a Crezului, folosită în liturgia baptismală, ne aminteşte acest lucru. Credinţa se exprimă ca răspuns la o invitaţie, la un cuvânt care trebuie să fie ascultat şi nu provine de la mine, iar pentru aceasta se inserează în interiorul unui dialog, nu poate să fie o simplă mărturisire care se naşte din individ. Este posibil să se răspundă la persoana întâi, "cred", numai pentru că se aparţine unei comuniuni mari, numai pentru că se spune şi "credem". Această deschidere la acel "noi" eclezial are loc după deschiderea proprie iubirii lui Dumnezeu, care nu este numai raport între Tată şi Fiu, între "eu" şi "tu", ci în Duhul este şi un "noi", o comuniune de persoane. Iată pentru ce acela care crede nu este niciodată singur şi pentru ce credinţa tinde să se răspândească, să-i invite pe alţii la bucuria sa. Cine primeşte credinţa, descoperă că spaţiile "eu-lui" său se lărgesc şi se generează în el noi relaţii care îmbogăţesc viaţa. Tertulian a exprimat acest lucru cu eficacitate vorbind despre catehumen care, "după baia naşterii noi", este primit în casa mamei pentru a întinde mâinile şi a se ruga, împreună cu fraţii, "Tatăl nostru", ca şi cum ar fi primit într-o nouă familie[34].


20

Sacramentele şi transmiterea credinţei

40. Biserica, asemenea oricărei familii, transmite fiilor ei conţinutul amintirii sale. Cum să facă asta în aşa fel încât nimic să nu se piardă şi încât, dimpotrivă, totul să se aprofundeze tot mai mult în moştenirea credinţei? Prin intermediul tradiţiei apostolice păstrate în Biserică prin asistenţa Duhului Sfânt, noi avem un contact viu cu amintirea de bază. Şi ceea ce a fost transmis de apostoli – aşa cum afirmă Conciliul Vatican II – "cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viaţă sfântă şi să-şi sporească credinţa; astfel, Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede"[35].

De fapt, credinţa are nevoie de un loc în care să poată fi mărturisită şi comunicată, iar acesta trebuie să fie corespunzător şi proporţionat cu ceea ce se comunică. Pentru a transmite un conţinut doar doctrinar, o idee, probabil că ar fi suficientă o carte sau repetarea unui mesaj oral. Însă ceea ce se comunică în Biserică, ceea ce se transmite în tradiţia sa vie, este lumina nouă care se naşte din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, o lumină care atinge persoana în centrul ei, în inimă, implicând mintea, voinţa şi afectivitatea sa, deschizând-o la relaţii vii în comuniunea cu Dumnezeu şi cu alţii. Pentru a transmite această plinătate, există un mijloc special, care pune în joc toată persoana, trup şi spirit, interioritate şi relaţii. Acest mijloc în reprezintă sacramentele, celebrate în liturgia Bisericii. În ele se comunică o amintire întrupată, legată de locurile şi de timpurile vieţii, asociată cu toate simţurile; în ele, persoana este implicată, ca membru al unui subiect viu, într-un ţesut de relaţii comunitare. Pentru aceasta, dacă este adevărat că sacramentele sunt sacramentele credinţei[36], trebuie spus şi că credinţa are o structură sacramentală. Trezirea credinţei trece prin trezirea unui nou simţ sacramental al vieţii omului şi al existenţei creştine, arătând cum vizibilul şi materialul se deschid spre misterul veşnicului.

41. Transmiterea credinţei are loc, în primul rând, prin intermediul Botezului. Ar putea să pară că Botezul este numai un mod pentru a simboliza mărturisirea de credinţă, un act pedagogic pentru cel care are nevoie de imagini şi gesturi, dar de care, în fond, s-ar putea face abstracţie. Un cuvânt al sfântului Paul, cu privire la Botez, ne aminteşte că nu este aşa. El afirmă că "am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). În Botez devenim o făptură nouă şi copii adoptivi ai lui Dumnezeu. Apostolul afirmă apoi că creştinul a fost încredinţat unui "îndreptar al învăţăturii" (typos didachés), de care ascultă din inimă (cf. Rom 6,17). În Botez, omul primeşte şi o învăţătură care trebuie mărturisită şi o formă concretă de viaţă care cere implicarea întregii sale persoane şi îl îndreaptă spre bine. Este transferat într-un loc nou, este încredinţat unui ambient nou, unui nou mod de acţiune comună, în Biserică. Astfel, Botezul ne aminteşte că credinţa nu este lucrare a individului izolat, nu este un act pe care omul poate să-l îndeplinească bazându-se numai pe propriile forţe, ci trebuie să fie primită, intrând în comuniunea eclezială care transmite darul lui Dumnezeu: nimeni nu se botează pe sine însuşi, aşa cum nimeni nu se naşte singur la existenţă. Am fost botezaţi.

42. Care sunt elementele baptismale care ne introduc în acest nou "îndreptar al învăţăturii"? Asupra catehumenului se invocă, în primul rând, numele Treimii: Tatăl,


21

Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se oferă încă de la început o sinteză a drumului credinţei. Dumnezeul care l-a chemat pe Abraham şi a voit să fie numit Dumnezeul său; Dumnezeu care, dându-ni-l pe Fiul său, ne-a revelat pe deplin misterul numelui său, îi dăruieşte celui botezat o nouă identitate filială. În acest fel apare sensul acţiunii care se împlineşte la Botez, scufundarea în apă: apa este, în acelaşi timp, simbol al morţii, care ne invită să trecem prin convertirea "eu-lui", în vederea deschiderii sale la un "eu" mai mare; dar este şi simbol al vieţii, al sânului în care ne renaştem, urmându-l pe Cristos în noua sa existenţă. Astfel, prin scufundarea în apă, Botezul ne vorbeşte despre structura întrupată a credinţei. Acţiunea lui Cristos ne atinge în realitatea noastră personală, transformându-ne radical, făcându-ne copii adoptivi ai lui Dumnezeu, părtaşi de natura divină; modifică astfel toate raporturile noastre, situaţia noastră concretă în lume şi în cosmos, deschizându-le la însăşi viaţa sa de comuniune. Acest dinamism de transformare propriu Botezului ne ajută să percepem importanţa catehumenatului, care astăzi, chiar şi în societăţile cu vechi rădăcini creştine, în care un număr crescând de adulţi se apropie de sacramentul baptismal, îmbracă o importanţă singulară pentru noua evanghelizare. Este drumul de pregătire pentru Botez, pentru transformarea întregii existenţe în Cristos.

Pentru a înţelege conexiunea dintre Botez şi credinţă, ne poate fi de ajutor să amintim un text din profetul Isaia, care a fost asociat la Botez în vechea literatură creştină: "Stânci întărite vor fi locul lui sigur [...] apa îi va fi asigurată" (Is 33,16)[37]. Cel botezat, răscumpărat din apa morţii, putea să se ridice în picioare pe "stânca întărită", pentru că găsise soliditatea în care să se încreadă. Astfel, apa morţii s-a transformat în apa vieţii. Textul grec o descria ca apa pistós, apă "credincioasă". Apa Botezului este credincioasă pentru că în ea se poate avea încredere, pentru că torentul ei introduce în dinamica de iubire a lui Isus, izvor de siguranţă pentru drumul nostru în viaţă.

43. Structura Botezului, configurarea sa ca renaştere, în care primim un nume nou şi o viaţă nouă, ne ajută să înţelegem sensul şi importanţa Botezului copiilor. Copilul nu este capabil de un act liber care să primească credinţa, nu poate s-o mărturisească încă de unul singur, şi tocmai pentru aceasta ea este mărturisită de părinţii şi de naşii săi în numele său. Credinţa este trăită în cadrul comunităţii Bisericii, este inserată într-un "noi" comun. Astfel, copilul poate să fie susţinut de alţii, de părinţii şi naşii săi, şi poate să fie primit în credinţa lor, care este credinţa Bisericii, simbolizată de lumina pe care tatăl o ia de la lumânare în liturgia baptismală. Această structură a Botezului evidenţiază importanţa sinergiei dintre Biserică şi familie în transmiterea credinţei. Părinţii sunt chemaţi, conform unui cuvânt al sfântului Augustin, nu numai să-i genereze pe copii la viaţă, ci să-i ducă la Dumnezeu pentru ca, prin Botez, să fie renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, să primească darul credinţei[38]. Astfel, împreună cu viaţa, le este oferită orientarea fundamentală a existenţei şi siguranţa unui viitor bun, orientare care va fi ulterior coroborată în sacramentul Mirului cu pecetea Duhului Sfânt.

44. Natura sacramentală a credinţei îşi are exprimarea maximă în Euharistie. Ea este hrana preţioasă a credinţei, întâlnire cu Cristos prezent în mod real cu actul suprem de iubire, dăruirea de sine însuşi care generează viaţă. În Euharistie găsim răscrucea celor două axe pe care credinţa parcurge drumul ei. Pe de o parte, axa istoriei: Euharistia este act de amintire, actualizare a misterului, în care trecutul, ca


22

eveniment de moarte şi înviere, arată capacitatea sa de a deschide la viitor, de a anticipa plinătatea finală. Liturgia ne aminteşte aceasta cu acel hodie al său, acel "astăzi" al misterelor mântuirii. Pe de altă parte, aici se află şi axa care conduce de la lumea vizibilă spre invizibil. În Euharistie învăţăm să vedem profunzimea realului. Pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele lui Cristos, care se face prezent în drumul său pascal spre Tatăl: această mişcare ne introduce, trup şi suflet, în mişcarea întregii creaţii spre plinătatea sa în Dumnezeu.

45. În celebrarea sacramentelor, Biserica transmite amintirea sa, îndeosebi cu mărturisirea de credinţă. În ea, nu este vorba atât de a da asentimentul unui ansamblu de adevăruri abstracte. Dimpotrivă, în mărturisirea de credinţă, toată viaţa intră într-un drum spre comuniunea deplină cu Dumnezeul cel viu. Putem spune că în Crez cel care crede este invitat să intre în misterul pe care îl mărturiseşte şi să se lase transformat de ceea ce mărturiseşte. Pentru a înţelege sensul acestei afirmaţii, să ne gândim, înainte de toate, la conţinutul Crezului. El are o structură trinitară: Tatăl şi Fiul se unesc în Duhul de iubire. Cel care crede, afirmă astfel că centrul fiinţei, secretul cel mai profund al tuturor lucrurilor, este comuniunea divină. În afară de asta, Crezul conţine şi o mărturisire cristologică: se reparcurg misterele vieţii lui Isus, până la moartea, învierea şi înălţarea sa la cer, în aşteptarea venirii sale finale în glorie. Aşadar, se spune că acest Dumnezeu-comuniune, schimb de iubire între Tatăl şi Fiul în Duhul, este capabil să îmbrăţişeze istoria omului, să-l introducă în dinamismul său de comuniune, care are în Tatăl originea şi ţinta sa finală. Cel care mărturiseşte credinţa se vede implicat în adevărul pe care îl mărturiseşte. Nu poate rosti cu adevărat cuvintele Crezului fără să fie tocmai prin aceasta transformat, fără să intre în istoria de iubire care îl îmbrăţişează, care dilată fiinţa sa, făcându-l parte dintr-o comuniune mare, parte a subiectului ultim care rosteşte Crezul şi care este Biserica. Toate adevărurile care se cred exprimă misterul noii vieţi a credinţei ca drum de comuniune cu Dumnezeul cel viu.

Credinţa, rugăciunea şi decalogul

46. Alte două elemente sunt esenţiale în transmiterea fidelă a amintirii Bisericii. În primul rând, rugăciunea Domnului, "Tatăl nostru". În ea, creştinul învaţă să împărtăşească aceeaşi experienţă spirituală a lui Cristos şi începe să vadă cu ochii lui Cristos. Pornind de la cel care este lumină din lumină, de la Fiul unul-născut al Tatălui, îl cunoaştem pe Dumnezeu şi noi şi putem să aprindem în alţii dorinţa de a se apropia de el.

În afară de aceasta, este la fel de importantă conexiunea dintre credinţă şi decalog. Credinţa, am spus, apare ca un drum, o cale care trebuie parcursă, deschisă de întâlnirea cu Dumnezeul cel viu. Pentru aceasta, în lumina credinţei, a încrederii totale în Dumnezeul care mântuieşte, decalogul capătă adevărul său cel mai profund, conţinut în cuvintele care introduc cele zece porunci: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului" (Ex 20,2). Decalogul nu este un ansamblu de precepte negative, ci de indicaţii concrete pentru a ieşi din deşertul "eu-lui" autoreferenţial, închis în el însuşi, şi a intra în dialog cu Dumnezeu, lăsându-ne îmbrăţişaţi de milostivirea sa. Astfel, credinţa mărturiseşte iubirea lui Dumnezeu, origine şi sprijin a toate, se lasă mişcată de această iubire pentru a merge spre plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. Decalogul apare ca drumul recunoştinţei, al


23

răspunsului de iubire, posibil pentru că, în credinţă, ne-am deschis la experienţa iubirii transformatoare a lui Dumnezeu faţă de noi. Iar acest drum primeşte o nouă lumină din ceea ce Isus învaţă în predica de pe munte (cf. Mt 5-7).

Am atins astfel cele patru elemente care rezumă comoara de amintire pe care Biserica o transmite: mărturisirea de credinţă, celebrarea sacramentelor, drumul decalogului, rugăciunea. Cateheza Bisericii s-a structurat în mod tradiţional în jurul lor, inclusiv Catehismul Bisericii Catolice, instrument fundamental pentru acel act unitar cu care Biserica transmite întregul conţinut al credinţei, "tot ceea ce ea este, tot ceea ce ea crede"[39].

Unitatea şi integritatea credinţei

47. Unitatea Bisericii, în timp şi în spaţiu, este legată de unitatea credinţei: "Un singur trup şi un singur Duh [...] o singură credinţă" (Ef 4,4-5). Astăzi poate să pară realizabilă o unire a oamenilor într-o angajare comună, în a se iubi, în a împărtăşi una şi aceeaşi soartă, într-o ţintă comună. Dar este foarte dificil a concepe o unitate în acelaşi adevăr. Ni se pare că o unire de acest gen se opune libertăţii gândirii şi autonomiei subiectului. Experienţa iubirii ne spune, în schimb, că tocmai în iubire este posibil a avea o viziune comună, că în ea învăţăm să vedem realitatea cu ochii celuilalt şi că acest lucru nu ne sărăceşte, ci îmbogăţeşte privirea noastră. Iubirea adevărată, după măsura iubirii divine, cere adevărul şi în privirea comună a adevărului, care este Isus Cristos, devine fermă şi profundă. Aceasta este şi bucuria credinţei, unitatea de viziune într-un singur trup şi într-un singur duh. În acest sens, sfântul Leon cel Mare putea să afirme: "Dacă credinţa nu este una, nu este credinţă"[40].

Care este secretul acestei unităţi? Credinţa este "una", în primul rând, prin unitatea Dumnezeului cunoscut şi mărturisit. Toate articolele de credinţă se referă la el, sunt căi pentru a cunoaşte fiinţa şi acţiunea sa, iar pentru aceasta au o unitate superioară oricărei alteia pe care putem s-o construim cu gândirea noastră, au unitatea care ne îmbogăţeşte, pentru că ni se comunică nouă şi ne face "una".

În afară de aceasta, credinţa este una pentru că se adresează unicului Domn, vieţii lui Isus, istoriei sale concrete pe care o împărtăşeşte cu noi. Sfântul Irineu de Lyon a clarificat acest lucru în opoziţia faţă de ereticii gnostici. Aceştia susţineau existenţa a două tipuri de credinţă, o credinţă urâtă, credinţa celor simpli, imperfectă, care se menţinea la nivelul trupului lui Cristos şi al contemplării misterelor sale; şi un alt tip de credinţă, mai profund şi perfect, credinţa adevărată, rezervată unui mic cerc de iniţiaţi care se înălţa cu intelectul dincolo de trupul lui Isus spre misterele divinităţii necunoscute. În faţa acestei pretenţii, care continuă să aibă fascinaţia sa şi adepţii săi şi în zilele noastre, sfântul Irineu reafirmă că credinţa este una singură, deoarece trece mereu prin punctul concret al întrupării, fără a depăşi niciodată trupul şi istoria lui Cristos, din moment ce Dumnezeu a voit să se reveleze pe deplin în ea. Pentru aceasta, nu există diferenţă în credinţă între "cel care este în măsură să vorbească despre ea mai îndelung" şi "cel care vorbeşte puţin despre ea", între cel care este superior şi cel care este mai puţin capabil: nici primul nu poate lărgi credinţa, nici al doilea s-o diminueze[41].


24

În sfârşit, credinţa este una pentru că este împărtăşită de toată Biserica, ea care este un singur trup şi un singur Duh. În comuniunea unicului subiect care este Biserica, primim o privire comună. Mărturisind aceeaşi credinţă, ne sprijinim pe aceeaşi stâncă, suntem transformaţi de acelaşi Duh de iubire, iradiem o unică lumină şi avem o unică privire pentru a pătrunde realitatea.

48. Dat fiind faptul că credinţa este una singură, trebuie să fie mărturisită în toată puritatea şi integritatea sa. Tocmai pentru că toate articolele de credinţă sunt legate în unitate, a nega unul dintre ele, chiar şi dintre cele care ar părea mai puţin importante, echivalează cu a dăuna întregului. Fiecare epocă poate găsi puncte ale credinţei mai uşoare sau dificile de acceptat: pentru aceasta este important a veghea ca să se transmită întregul depozit al credinţei (cf. 1Tim 6,20), ca să se insiste în mod oportun asupra tuturor aspectelor mărturisirii de credinţă. De fapt, întrucât unitatea credinţei este unitatea Bisericii, a lua ceva din credinţă înseamnă a lua ceva din adevărul comuniunii. Părinţii au descris credinţa ca un trup, trupul adevărului, cu diferite mădulare, în analogie cu trupul lui Cristos şi cu prelungirea sa în Biserică[42]. Integritatea credinţei a fost legată şi de imaginea Bisericii fecioare, de fidelitatea ei în iubirea nupţială faţă de Cristos: a dăuna credinţei înseamnă a dăuna comuniunii cu Domnul[43]. Unitatea credinţei este, aşadar, aceea a unui organism viu, aşa cum bine a afirmat fericitul John Henry Newman când enumera, printre notele caracteristice pentru a distinge continuitatea învăţăturii în timp, puterea ei de a asimila în sine tot ceea ce găseşte, în diferitele locuri în care se face prezentă, în diferitele culturi pe care le întâlneşte[44], purificând totul şi ducând totul la cea mai bună exprimare a sa. Astfel, credinţa se arată universală, catolică, pentru că lumina sa creşte pentru a ilumina tot cosmosul şi toată istoria.

49. Ca slujire adusă unităţii credinţei şi transmiterii sale integrale, Domnul a dat Bisericii darul succesiunii apostolice. Prin intermediul său, este garantată continuitatea amintirii Bisericii şi este posibil să se ia cu certitudine din izvorul curat din care izvorăşte credinţa. Garanţia conexiunii cu originea este dată, aşadar, de persoane vii, iar acest lucru corespunde credinţei vii pe care Biserica o transmite. Ea se sprijină pe fidelitatea martorilor care au fost aleşi de Domnul pentru această misiune. Pentru aceasta, magisteriul vorbeşte mereu în ascultare faţă de Cuvântul originar pe care se bazează credinţa şi este credibil pentru că se încrede în cuvântul pe care-l ascultă, îl păstrează şi-l expune[45]. În discursul de rămas-bun adresat bătrânilor din Efes, la Milet, preluat de sfântul Luca în Faptele Apostolilor, sfântul Paul mărturiseşte că a îndeplinit misiunea încredinţată lui de Domnul de a vesti "tot planul lui Dumnezeu" (Fap 20,27). Graţie magisteriului Bisericii poate ajunge la noi în mod integral acest plan şi cu el bucuria de a-l putea îndeplini în plinătate.

Capitolul al IV-lea

Dumnezeu pregăteşte pentru ei o cetate (cf. Evr 11,16)

Credinţa şi binele comun

50. Prezentând istoria patriarhilor şi a drepţilor din Vechiul Testament, Scrisoarea către Evrei evidenţiază un aspect esenţial al credinţei lor. Ea nu se configurează numai ca un drum, ci şi ca edificarea, pregătirea unui loc în care omul să poată locui


25

împreună cu alţii. Primul constructor este Noe care, în arcă, reuşeşte să-şi salveze familia (cf. Evr 11,7). Apare apoi Abraham, despre care se spune că, prin credinţă, locuia în corturi, aşteptând cetatea cu temelii solide (cf. Evr 11,9-10). Aşadar, în raport cu credinţa, apare o nouă credibilitate, o nouă soliditate, pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Dacă omul de credinţă se sprijină pe Dumnezeul fidel, pe Dumnezeul care este "Amin" (cf. Is 65,16), şi astfel devine el însuşi ferm, putem adăuga că soliditatea credinţei se referă şi la cetatea pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru om. Credinţa revelează cât de solide pot să fie legăturile dintre oameni atunci când Dumnezeu devine prezent în mijlocul lor. Nu evocă numai o soliditate interioară, o convingere stabilă a celui care crede; credinţa luminează şi raporturile dintre oameni, pentru că se naşte din iubire şi urmează dinamica iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeul credibil le dăruieşte oamenilor o cetate credibilă.

51. Tocmai datorită conexiunii sale cu iubirea (cf. Gal 5,6), lumina credinţei este în slujba concretă a dreptăţii, a dreptului şi a păcii. Credinţa se naşte din întâlnirea cu iubirea originară a lui Dumnezeu în care apare sensul şi bunătatea vieţii noastre; aceasta este luminată în măsura în care intră în dinamismul deschis de această iubire, adică întrucât devine drum şi practică spre plinătatea iubirii. Lumina credinţei este în măsură să valorizeze bogăţia relaţiilor umane, capacitatea lor de a se menţine, de a fi credibile, de a îmbogăţi viaţa comună. Credinţa nu îndepărtează de lume şi nu este străină de angajarea concretă a contemporanilor noştri. Fără o iubire credibilă, nimic n-ar putea să-i ţină cu adevărat uniţi pe oameni. Unitatea dintre ei ar putea să se conceapă numai ca întemeiată pe utilitate, pe unirea intereselor, pe frică, dar nu pe bunătatea trăirii împreună, nu pe bucuria pe care simpla prezenţă a celuilalt poate să o trezească. Credinţa face să se înţeleagă arhitectura raporturilor umane, pentru că îi percepe fundamentul ultim şi destinul definitiv în Dumnezeu, în iubirea sa, şi astfel luminează arta edificării, devenind o slujire adusă binelui comun. Da, credinţa este un bun pentru toţi, este un bun comun, lumina ei nu luminează numai interiorul Bisericii, nici nu foloseşte numai pentru a construi o cetate veşnică în lumea de dincolo; ea ne ajută să edificăm societăţile noastre, în aşa fel încât să mergem spre un viitor de speranţă. Scrisoarea către Evrei oferă un exemplu în această privinţă atunci când, printre oamenii de credinţă, îi nominalizează pe Samuel şi pe David, cărora credinţa le-a permis să "înfăptuiască dreptatea" (Evr 11,33). Expresia se referă aici la dreptatea lor în conducere, la acea înţelepciune care aduce poporului pacea (cf. 1Sam 12,3-5; 2Sam 8,15). Mâinile credinţei se ridică spre cer, dar fac acest lucru în timp ce edifică, în caritate, o cetate construită pe raporturi în care iubirea lui Dumnezeu este fundamentul.

Credinţa şi familia

52. În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinţi copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. Întemeiaţi pe această iubire, bărbatul şi femeia pot să-şi promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viaţă şi


26

care aminteşte atâtea trăsături ale credinţei. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credinţa ajută la perceperea în toată profunzimea şi bogăţia sa a naşterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruieşte şi ne încredinţează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinţei sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).

53. În familie, credinţa însoţeşte toate vârstele vieţii, începând de la pruncie: copiii învaţă să se încreadă în iubirea părinţilor lor. Pentru aceasta este important ca părinţii să cultive practici comune de credinţă în familie, care să însoţească maturizarea credinţei copiilor. Mai ales tinerii, care străbat o vârstă a vieţii atât de complexă, bogată şi importantă pentru credinţă, trebuie să simtă apropierea şi atenţia familiei şi a comunităţii ecleziale în drumul lor de creştere în credinţă. Cu toţii am văzut cum, în Zilele Mondiale ale Tineretului, tinerii arată bucuria credinţei, angajarea de a trăi o credinţă tot mai trainică şi generoasă. Tinerii au dorinţa unei vieţi mari. Întâlnirea cu Cristos, faptul de a se lăsa cuprinşi şi conduşi de iubirea sa lărgeşte orizontul existenţei, le dăruieşte o speranţă solidă care nu dezamăgeşte. Credinţa nu este un refugiu pentru oameni fără curaj, ci o dilatare a vieţii. Ea face să se descopere o mare chemare, vocaţia la iubire, şi asigură că această iubire este credibilă, că merită să ne încredinţăm ei, pentru că fundamentul ei se află în fidelitatea lui Dumnezeu, mai puternică decât orice fragilitate a noastră.

O lumină pentru viaţa în societate

54. Asimilată şi aprofundată în familie, credinţa devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experienţă a paternităţii lui Dumnezeu şi a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În "modernitate" s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puţin câte puţin, am înţeles că această fraternitate, privată de referinţa la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reuşeşte să subziste. Aşadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternităţii. Istoria de credinţă, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din ţara sa şi îi promite să facă din el o unică mare naţiune, un mare popor, asupra căruia se odihneşte binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toţi să participe, ca fraţi, la unica binecuvântare, care îşi are plinătatea sa în Isus, pentru ca toţi să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, şi prin prezenţa fratelui. Credinţa ne învaţă să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feţei lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feţei fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinţei creştine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viaţa lor comună! Datorită credinţei am înţeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproşa creştinilor ceea ce lui i se părea o iluzie şi o înşelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: "De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni şi nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără raţiune?"[46]. "Dacă privim pământul din înaltul


27

cerului, ce diferenţă ar oferi activităţile noastre de cele ale furnicilor şi ale albinelor?"[47]. În centrul credinţei biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă faţă de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire şi întreaga creaţie şi care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face preţioasă şi unică viaţa omului. El pierde locul său în univers, se rătăceşte în natură, renunţând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-şi o putere de manipulare fără limite.

55. În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credinţa ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaştem în ea o gramatică scrisă de el şi o locuinţă încredinţată nouă ca să fie cultivată şi păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate şi pe profit, ci care să considere creaţia ca dar, faţă de care cu toţii suntem debitori; ne învaţă să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credinţa afirmă şi posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare şi de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar şi mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viaţa noastră este mai profund decât toate negaţiile noastre. De altfel, şi dintr-un punct de vedere pur şi simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră şi conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depăşirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanţ, într-o dezvoltare spre unitate.

Când credinţa dispare, există riscul ca şi fundamentele trăirii să dispară, aşa cum avertiza poetul T.S. Eliot: "Oare aveţi nevoie să vi se spună că până şi acele succese modeste/ care vă permit să fiţi mândri de o societate educată/ cu greu vor supravieţui credinţei căreia îşi datorează semnificaţia lor?"[48]. Dacă scoatem credinţa în Dumnezeu din oraşele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ţine uniţi numai din frică, iar stabilitatea ar fi ameninţată. Scrisoarea către Evrei afirmă: "Dumnezeu nu se ruşinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate" (Evr 11,16). Expresia "a nu se ruşina" este asociată cu o recunoaştere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturiseşte public, cu acţiunea sa concretă, prezenţa sa printre noi, dorinţa sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom ruşina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viaţa noastră publică, cei care nu propunem măreţia vieţii comune pe care el o face posibilă? Credinţa luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea şi destinul a toate în Tatăl care ne iubeşte.

O forţă mângâietoare în suferinţă

56. Sfântul Paul, scriindu-le creştinilor din Corint despre încercările şi suferinţele sale, pune în relaţie credinţa sa cu predicarea evangheliei. De fapt, spune că în el se împlineşte textul din Scriptură: "Am crezut, de aceea am vorbit" (2Cor 4,13). Apostolul se referă la o expresie din Psalmul 116, în care psalmistul exclamă: "Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam: sunt foarte nefericit" (v. 10). A vorbi despre credinţă presupune adesea a vorbi şi despre încercări dureroase, dar


28

tocmai în ele sfântul Paul vede vestirea cea mai convingătoare a evangheliei, pentru că în slăbiciune şi în suferinţă iese în evidenţă şi se descoperă puterea lui Dumnezeu care depăşeşte slăbiciunea şi suferinţa noastră. Apostolul însuşi se află într-o situaţie de moarte, care va deveni viaţă pentru creştini (cf. 2Cor 4,7-12). În ceasul încercării, credinţa ne luminează, şi tocmai în suferinţă şi în slăbiciune devine clar că "noi [...] nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Isus Cristos Domnul" (2Cor 4,5). Capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei se încheie cu referinţa la aceia care au suferit pentru credinţă (cf. Evr 11,35-38), între care un loc special îl ocupă Moise, care a luat asupra sa dispreţul pentru Cristos (cf. v. 26). Creştinul ştie că suferinţa nu poate să fie eliminată, dar poate să primească un sens, poate să devină act de iubire, încredinţare în mâinile lui Dumnezeu, care nu ne abandonează, şi astfel să fie o etapă de creştere a credinţei şi a iubirii. Contemplând unirea lui Cristos cu Tatăl, chiar şi în momentul suferinţei celei mai mari pe cruce (cf. Mc 15,34), creştinul învaţă să participe la însăşi privirea lui Isus. Chiar şi moartea este luminată şi poate să fie trăită ca ultima chemare a credinţei, ultimul "Ieşi din ţara ta" (Gen 12,1), ultimul "Vino!" rostit de Tatăl, căruia ne încredinţăm cu încrederea că el ne va face fermi şi în pasul definitiv.

57. Lumina credinţei nu ne face să uităm suferinţele lumii. Pentru câţi bărbaţi şi femei de credinţă cei suferinzi au fost mediatori de lumină! Aşa a fost leprosul pentru sfântul Francisc din Assisi, sau pentru fericita Maica Tereza de Calcutta săracii ei. Au înţeles misterul care exista în ei. Apropiindu-se de ei, desigur că n-au şters toate suferinţele lor, nici n-au putut să explice orice rău. Credinţa nu este lumină care risipeşte tot întunericul nostru, ci făclie care conduce în noapte paşii noştri, iar acest lucru este suficient pentru drum. Omului care suferă Dumnezeu nu-i dăruieşte un raţionament care să explice totul, ci oferă răspunsul său în forma unei prezenţe care însoţeşte, a unei istorii de bine care se uneşte cu orice istorie de suferinţă, pentru a deschide în ea o breşă de lumină. În Cristos, însuşi Dumnezeu a voit să împărtăşească împreună cu noi acest drum şi să ne ofere privirea sa pentru a vedea în el lumina. Cristos este cel care, suportând durerea, "dă început credinţei şi o duce la desăvârşire" (Evr 12,2).

Suferinţa ne aminteşte că slujirea credinţei adusă binelui comun este mereu slujire de speranţă, care priveşte înainte, ştiind că numai de la Dumnezeu, de la viitorul care vine de la Isus înviat, poate găsi temelii solide şi durabile societatea noastră. În acest sens, credinţa este unită cu speranţa pentru că, deşi locuinţa noastră aici pe pământ se destramă, există o locuinţă veşnică pe care Dumnezeu a inaugurat-o de acum în Cristos, în trupul său (cf. 2Cor 4,16-5,5). Astfel, dinamismul de credinţă, speranţă şi caritate (cf. 1Tes 1,3; 1Cor 13,13) ne face să îmbrăţişăm preocupările tuturor oamenilor, în drumul nostru spre acea cetate "al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu" (Evr 11,10), pentru că "speranţa nu înşală" (Rom 5,5).

În unitatea cu credinţa şi caritatea, speranţa ne proiectează spre un viitor sigur, care se situează într-o perspectivă diferită faţă de propunerile iluzorii ale idolilor din lume, dar care dăruieşte elan nou şi forţă nouă trăirii zilnice. Să nu lăsăm să ni se fure speranţa, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluţii şi propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spaţiu. Timpul este mereu superior spaţiului. Spaţiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor şi determină să se meargă cu speranţă.


29

Fericită aceea care a crezut (Lc 1,45)

58. În parabola semănătorului, sfântul Luca prezintă aceste cuvinte cu care Isus explică semnificaţia "pământului bun": "Sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade întru răbdare" (Lc 8,15). În contextul Evangheliei după sfântul Luca, menţionarea inimii curate şi generoase, cu referinţă la cuvântul ascultat şi păstrat, constituie un portret implicit al credinţei Fecioarei Maria. Acelaşi evanghelist ne vorbeşte despre amintirea Mariei, despre modul în care păstra în inimă tot ceea ce asculta şi vedea, în aşa fel încât cuvântul să aducă rod în viaţa ei. Maica Domnului este o icoană perfectă a credinţei, aşa cum va spune sfânta Elisabeta: "Fericită aceea care a crezut" (Lc 1,45).

În Maria, fiica Sionului, se împlineşte lunga istorie de credinţă din Vechiul Testament, cu relatarea despre atâtea femei fidele, începând de la Sara, femei care, alături de patriarhi, erau locul în care promisiunea lui Dumnezeu se împlinea şi viaţa cea nouă îmbobocea. La plinătatea timpurilor, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei şi ea l-a primit cu toată fiinţa sa în inima ei, pentru ca în ea să ia carne şi să se nască drept lumină pentru oameni. Sfântul martir Iustin, în Dialog cu Trifon, are o expresie frumoasă în care spune că Maria, acceptând mesajul îngerului, a zămislit "credinţă şi bucurie"[49]. De fapt, în mama lui Isus, credinţa s-a arătat plină de rod, iar atunci când viaţa noastră spirituală dă rod, ne umplem de bucurie, care este semnul cel mai clar al măreţiei credinţei. În viaţa ei, Maria a făcut pelerinajul credinţei, în urmarea Fiului ei[50]. Astfel, în Maria, drumul de credinţă din Vechiul Testament este asumat în urmarea lui Isus şi se lasă transformat de el, intrând în privirea proprie Fiului lui Dumnezeu întrupat.

59. Putem spune că în fericita Fecioară Maria se adevereşte lucrul asupra căruia am insistat anterior, adică faptul că acela care crede este implicat total în mărturisirea sa de credinţă. Maria este strâns asociată, datorită legăturii sale cu Isus, la ceea ce credem. În zămislirea feciorelnică a Mariei avem un semn clar al filiaţiei divine a lui Cristos. Originea veşnică a lui Cristos este în Tatăl, el este Fiul în sens total şi unic; şi pentru aceasta se naşte în timp fără intervenţia bărbatului. Fiind Fiu, Isus poate să aducă lumii un nou început şi o nouă lumină, plinătatea iubirii fidele a lui Dumnezeu care se încredinţează oamenilor. Pe de altă parte, adevărata maternitate a Mariei a asigurat pentru Fiul lui Dumnezeu o adevărată istorie umană, un adevărat trup în care va muri pe cruce şi va învia din morţi. Maria îl va însoţi până la cruce (cf. In 19,25), de unde maternitatea ei se va extinde la fiecare discipol al Fiului ei (cf. In 19,26-27). Va fi prezentă şi în Cenacol, după învierea şi înălţarea lui Isus, pentru a implora cu apostolii darul Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14). Mişcarea de iubire dintre Tatăl şi Fiul în Duhul a parcurs istoria noastră; Cristos ne atrage la sine pentru a ne putea mântui (cf. In 12,32). În centrul credinţei se află mărturisirea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, născut din femeie, care ne introduce, prin darul Duhului Sfânt, în filiaţia adoptivă (cf. Gal 4,4-6).

60. Mariei, mama Bisericii şi mama credinţei noastre, ne adresăm în rugăciune. Ajută, o, Mamă, credinţa noastră! Deschide ascultarea noastră faţă de Cuvânt, ca să recunoaştem glasul lui Dumnezeu şi chemarea sa. Trezeşte în noi dorinţa de a urma paşii săi,


30

ieşind din ţara noastră şi primind promisiunea sa. Ajută-ne să ne lăsăm atinşi de iubirea sa, ca să-l putem atinge cu credinţa. Ajută-ne să ne încredem pe deplin în el, să credem în iubirea sa, mai ales în momentele de încercare şi de cruce, atunci când credinţa noastră este chemată să se maturizeze. Seamănă în credinţa noastră bucuria Celui Înviat. Aminteşte-ne că acela care crede nu este niciodată singur. Învaţă-ne să privim cu ochii lui Isus, pentru ca el să fie lumină pe drumul nostru Şi ca această lumină a credinţei să crească mereu în noi, până va veni ziua aceea fără de apus, care este însuşi Cristos, Fiul tău, Domnul nostru!

Roma, la "Sfântul Petru", în ziua de 29 iunie, solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, din anul 2013, primul de pontificat.

Francisc

Note

[1] Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 121, 2: PG 6, 758. [2] Clement Alexandrinul, Protrepticus, IX: PG 8, 195. [3] Brief an Elisabeth Nietzsche (11 iunie 1865), în: Werke in drei Bänden, München, 1954, 953 ş.u. [4] Paradisul XXIV, 145-147. [5] Acta sanctorum, Iunii, I, 21. [6] „Dacă Conciliul nu tratează în mod expres despre credinţă, vorbeşte despre ea în fiecare pagină, îi recunoaşte caracterul vital şi supranatural, o presupune integră şi puternică şi construieşte deasupra ei învăţăturile sale. Ar fi suficient de amintit afirmaţiile conciliare […] pentru a ne da seama de importanţa esenţială pe care Conciliul, coerent cu tradiţia doctrinară a Bisericii, o atribuie credinţei, adevăratei credinţe, aceea care îl are ca izvor pe Cristos şi drept canal magisteriul Bisericii” (Paul al VI-lea, Audienţa generală [8 martie 1967]: Insegnamenti, V [1967] 705). [7] Cf., de exemplu, Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3020; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, nr. 5; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 153-165. [8] Cf. Catechesis, V, 1: PG 33, 505A. [9] In Psal. 32, II, s. I, 9: PL 36, 284. [10] M. Buber, Die Erzählungen der Chassidim, Zürich, 1949, 793. [11] Émile, Paris, 1966, 387. [12] Lettre ŕ Christophe de Beaumont, Lausanne, 1993, 110. [13] Cf. In Ioh. Evang., 45, 9: PL 35, 1722-1723. [14] Partea a II-a, IV. [15] De continentia, 4, 11: PL 40, 356. [16] Vom Wesen katholischer Weltanschauung (1923), în: Unterscheidung des Christlichen. Gesammelte Studien 1923-1963, Mainz, 1963, 24. [17] XI, 30, 40: PL 32, 825. [18] Cf. ibidem, 825-826. [19] Cf. Vermischte Bemerkungen / Culture and Value, G.H. von Wright (coord.), Oxford, 1991, 32-33; 61-64. [20] Homiliae in Evangelia, II, 27, 4: PL 76, 1207. [21] Cf. Expositio super Cantica Canticorum, XVIII, 88: CCL, Continuatio Mediaevalis, 87, 67. [22] Ibidem, XIX, 90: CCL, Continuatio Mediaevalis, 87, 69. [23] „Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin «ascultarea credinţei» (Rom 16,26;


31

cf. Rom 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul. Iar pentru ca înţelegerea revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa, prin darurile sale” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, nr. 5). [24] Cf. H. Schlier, Meditationen über den Johanneischen Begriff der Wahrheit, în: Besinnung auf das Neue Testament. Exegetische Aufsätze und Vorträge 2, Freiburg, Basel, Wien, 1959, 272. [25] Cf. Summa theologiae, III, q. 55, a. 2, ad 1. [26] Sermo 229/L, 2: PLS 2, 576: „Tangere autem corde, hoc est credere”. [27] Cf. Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 73: AAS (1999) 61-62. [28] Cf. Confessiones, VIII, 12, 29: PL 32, 762. [29] De Trinitate, XV, 11, 20: PL 42, 1071: „Verbum quod intus lucet”. [30] Cf. De civitate Dei, XXII, 30, 5: PL 41, 804. [31] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), 15: AAS 92 (2000) 756. [32] Demonstratio apostolicae praedicationis, 24: SC 406, 117. [33] Cf. Bonaventura, Breviloquium, prol.: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, p. 201; In I Sent., proem., q. 1, resp.: Opera Omnia, I, Quaracchi 1891, p. 7; Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q.1. [34] Cf. De Baptismo, 20, 5: CCL, 1, 295. [35] Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, nr. 8. [36] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum concilium, nr. 59. [37] Cf. Epistula Barnabae, 11, 5: SC 172, 162. [38] Cf. De nuptiis et concupiscentia, I, 4, 5: PL 44, 413: „Habet quippe intentionem generandi regenerandos, ut qui ex eis saeculi filii nascuntur in Dei filios renascantur”. [39] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, nr. 8. [40] In nativitate Domini sermo 4, 6: SCh 22, 110. [41] Cf. Irineu, Adversus haereses, I, 10, 2: SCh 264, 160. [42] Cf. ibidem, II, 27, 1: SCh 294, 264. [43] Cf. Augustin, De sancta virginitate, 48, 48: PL 40, 424-425: „Servatur et in fide inviolata quaedam castitas virginalis, qua Ecclesia uni viro virgo casta cooptatur”. [44] Cf. An Essay on the Development of Christian Doctrine, Uniform Edition: Longmans, Green and Company, London, 1868-1881, 185-189. [45] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, nr. 10. [46] Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372. [47] Ibidem, 85: SCh 136, 394. [48] „Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106. [49] Cf. Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 100, 5: PG 6, 710. [50] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre biserică Lumen gentium, nr. 58.

Autor: Papa Francisc Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Publicarea în original: 29.06.2013 (sursa: http://www.magisteriu.ro/lumen-fidei-2013/).

lumen fidei - scrisoarea enciclic a papei francisc 1 · dante, în divina comedie, după ce şi-a...

Documents