lumea văzută de la moscova. posibile evoluţii în spaţiul post-sovietic

Lumea văzută de la Moscova. Posibile evoluţii în spaţiul post-sovietic (V) În perioada care a trecut de la dez-membrarea Uniunii Sovietice, majoritatea fostelor republici sovietice au eşuat în de-mersul lor de a construi state moderne care să reziste oricărui impact distructiv intern şi extern. Suveranitatea reală a majorităţii sta-telor din fostul spaţiu sovietic a fost afectată de jocurile politice practicate de Uniunea Eu-ropeană, China, Rusia, ca şi de noile puteri regionale (Iran şi Turcia). Dependenţa tot mai mare de factorii externi ar putea, în anu-mite condiţii, să promoveze stabilitatea; ori-cum, cel mai adesea, astfel de condiţii nu

servesc decât la inflamarea instabilităţii politice şi a crizelor, consideră autorii studiului „Lumea din jurul Rusiei: 2017. Prognoză pe termen mediu”, un grup de experţi ruşi, condus de politolo-gul Serghei Karaganov, preşedintele Consiliului pentru Politică Externă şi Apărare, o structură consultativă de pe lângă Preşedinţia rusă.

Ţările est-europene din fostul spaţiu sovietic – Moldova, Ucraina şi Belarus – constituie o zonă de graniţă integrativă a Uniunii Europene şi au intrat practic pe „coridorul candidaţilor la UE”. Acest factor şi-a pus deja amprenta pe suveranitatea lor economică, socială şi ecologică. Structurile integrative ale UE, cu sprijinul elitelor politice din aceste ţări, vor juca tot mai mult un rol de intermediari politici şi economici regionali.

Transcaucazia, partea de sud a fostei Uniuni Sovietice, rămâne un epicentru al instabi-

la Nr.21, 20 Ianuarie 2008

CUPRINS

1. Lumea văzută de la Moscova (continuare) - de Nicolae PERHAIŢĂ Partea a V-a. Posibile evoluţii în spaţiul post-sovietic _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.1 Partea a VI-a. Relaţiile ruso-americane _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _pag.7 Partea a VII-a. Evoluţii regionale: Asia de Est_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.10 2. De la Războiul Rece la o “Nouă Epocă de Confruntare”- Nicolae PERHAIŢĂ _ _ _ pag. 14 3. Documentar: Fatah şi Hamas, un singur scop, două moduri de abordare - Ambasador prof. Dumitru CHICAN _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag.21

Stimaţi Abonaţi, Continuăm să vă prezentăm analize şi materiale interesante şi în anul 2008. Dacă în anul 2007 suplimentele au însumat 129 de pagini, fiind incluse în preţul abonamentelor anu-ale, sperăm ca în 2008 să ne menţinem cel puţin la aceeaşi densitate de informaţii. În acest supliment finalizăm materialul denumit generic “Lumea văzută de la Moscova”, vă supunem atenţiei o nouă analiză privind perioada post războiul rece şi vă prezentăm un material docu-mentar despre principalele organizaţii palestiniene. Corneliu PIVARIU - Coordonator, Preşedinte şi CEO - INGEPO Consulting, membru al IISS - Londra

Materialele prezentate de noi sub titlul “Lumea văzută de la Moscova” sunt un rezumat al studiului la care se face referire încă de la început. Ca urmare opiniile şi ideile prezentate sunt cele ale Consiliului Karaganov, apropiat de preşedinţia Fe-deraţiei Ruse, ele fiind, aproape în exclusivitate fa-vorabile Rusiei şi aduc previziuni negative, uneori proaste, ţărilor occidentale şi mai ales SUA. Ele sunt însă interesante de cunoscut şi anali-zat, ţinând seama de subiectivismul pe care l-am semnalat.

2

lităţii politice, factorii de instabilitate fiind: ameninţarea unui război total între Azerbaidjan şi Armenia; ameninţarea unor conflicte armate între Georgia şi fostele regiuni autonome georgie-ne; crizele economice şi sociale de durată. În această regiune, politicile interne şi externe sunt serios influenţate de forţe externe. Clasa politică din ţările central-asiatice se confruntă cu o serie de probleme care pot pune în pericol chiar statalitatea lor. Aceste probleme includ: nece-sitatea de a se opune factorului islamic/terorist, precum şi forţelor politice din Pakistan, Arabia Saudită şi Afganistan care stau în spatele acestuia; agravarea inevitabilă a situaţiei sociale, economice şi etnice în Valea Fergana, care poate conduce la destabilizarea politică în Uzbe-kistan şi Kîrgîstan; disputa externă pentru preluarea controlului asupra exporturilor de energie din regiune. Apariţia unor oportunităţi politice, economice şi demografice pentru China este un factor relativ nou în regiune.

Celelalte focare de tensiune din fostul spaţiu sovietic sunt statele nerecunoscute (Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud); zonele de destabilizare politică în creştere (Valea Fergana); potenţialele state problemă (Belarus, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Moldo-va şi Georgia).

Tendinţe politice interne ♦ disputa între tendinţele unitariste şi federaliste va continua în cadrul claselor politice din fos-

tele republici sovietice. Apariţia unor noi elite politice va consolida suveranitatea acestor state. Concomitent, unele procese ireversibile ale degradării politice vor pune în discuţie supravieţuirea lor ca entităţi juridice internaţionale;

♦ o tendinţă autoritaristă combinată cu naţionalismul de stat şi etnic, ca şi sistemele politice subdezvoltate şi corupţia puterii de stat, pot deveni un element dominant în ţările din fostul spaţiu sovietic;

♦ instabilitatea socială şi politică va creşte pe măsură ce viaţa politică din majoritatea acestor ţări va fi blocată de regimuri autoritariste;

♦ în ţările est-europene din fostul spaţiu sovietic (Belarus, Ucraina şi Moldova), principala pro-blemă politică este legitimitatea puterii şi ea se va regăsi în lupta dintre forţele politice in-terne şi atenţia ce se va acorda forţelor externe. Heterogenitatea societăţii din Ucraina, Mol-dova şi, parţial, Belarus, unde diverse grupuri vorbesc limbi diferite, au ideologii diferite şi trăiesc în ritmuri sociale diferite – agrar, industrial şi informaţional, se va accentua şi va de-veni o dominantă politică;

♦ elitele politice din Transcaucazia sunt divizate în suporteri ai vectorilor pro-american (dominant), pro-rus şi pro-iranian, în prezent fiind incapabile să definească o strategie uni-tară pentru dezvoltarea naţională;

♦ politicile conservative asumate de unele ţări din Asia Centrală (Turkmenistan şi Uzbekis-tan), alături de eliminarea opoziţiei din viaţa politică (Kîrgîstan şi Tadjikistan), nu fac decât să amâne perspectiva revoltelor sociale, care vor dobândi inevitabil o dimensiune politico-religioasă. Explozia combinată a conflictelor religioase, sociale, tribale şi economice poate duce la o destabilizare pe scară largă în regiune.

Indicatorii de dezvoltare economică din spaţiul ex-sovietic sunt forte dependenţi de situa-ţia economică a Rusiei şi de nivelul relaţiilor cu Moscova. Astfel: • ţările în care economiile se bazează pe exportul de resurse naturale (Kazahstan, Azerbaid-jan, Turkmenistan) consemnează cea mai mare rată de creştere; • ţările care au o dinamică foarte mare datorită privilegiilor pe care le au pe piaţa Rusiei (Belarus, Armenia) calcă pe urmele primelor; • recesiunea economică din Moldova îşi are rădăcinile în instabilitatea politică internă şi în ruperea relaţiilor economice cu Rusia. Ucraina poate avea o dezvoltare economică promiţătoa-re dacă normalizează relaţiile economice cu Rusia, aducându-le la un nivel nou, şi dacă stabi-leşte relaţii de parteneriat cu UE;

Supliment Pulsul Geostrategic, Nr.21, Duminică 20 Ianuarie 2008 INGEPO Consulting

3

• migraţia permanentă a forţei de muncă din unele ţări din acest spaţiu a devenit un indicator universal al eşecului lor economic. În decada următoare, migraţia poate deveni o resursă folo-sită în scopuri politice; • în următoarea decadă, nici o ţară est-europeană din spaţiul ex-sovietic nu va fi în măsură să se elibereze singură de dependenţa energetică faţă de Rusia; • în Transcaucazia, complexul petrolier al Azerbaidjanului va căuta să elimine debalanţa apă-rută între noile oportunităţi de transport şi volumul de hidrocarburi produs de propriile facilităţi şi primit din Asia Centrală. Rămâne de văzut dacă Azerbaidjanul va reuşi să atingă nivelul de pro-ducţie necesar pentru a satisface cererile pe care le are până în 2010; • noile oportunităţi pentru transportul energiei din Asia Centrală se vor confrunta cu obstacole politice şi economice, înainte de toate, sub forma exporturilor de petrol din Kazahstan către China. Abia după 2010, Kazahstanul va putea face livrări către Ceyhan. În domeniul militar-politic, majoritatea ţărilor din spaţiul ex-sovietic nu sunt jucători inde-pendenţi pe arena internaţională şi rămân piese pe tabla de şah politic a marilor puteri (Rusia, SUA şi China) sau a organizaţiilor regionale (NATO şi Organizaţia de Cooperare Shanghai). Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) nu are nici o perspectivă clară. În loc să joace rolul de acoperire a flancului de sud pentru Rusia împotriva destabilizării politice, CSTO poate doar să atragă Rusia în conflicte regionale sau intrastatale. Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) joacă rolul unui compromis strategic între Rusia şi China în spaţiul ex-sovietic şi uneori apare ca un proiect anti-american. China a utilizat deja SCO pentru a obţine accesul în Asia Centrală iar Beijingul va continua şi în viitor să-şi ex-tindă influenţa prin intermediul acestei organizaţii. Terorismul internaţional, mai precis cel care provine din Afganistan, va relua presiunile asupra ţărilor din regiune, în primul rând asupra Uzbekistanului. O criză în Uzbekistan poate avea efect destabilizator asupra întregului spaţiu ex-sovietic. SUA şi NATO îşi vor conjuga eforturile pentru a-şi amplifica influenţa în spaţiul ex-sovietic, operând din capetele de pod pe care le deţin în Georgia şi, într-o măsură mai mică, în Azerbaidjan, Ucraina şi Moldova. Regimurile aflate la putere în Asia Centrală vor continua să manevreze între Rusia, China şi SUA, care vor fi însă ocupate în următorii 5-6 ani cu proble-matica din Irak şi Iran. NATO va continua eforturile de atragere a ţărilor est-europene din fostul spaţiu sovietic în sfera ei de influenţă. Ucraina ar putea să fie admisă, după 2008, în Programul de Acţiune în vederea aderării. În acest caz, problema admiterii Ucrainei în alianţă se va pune în 2-4 ani; to-tuşi, accesul Ucrainei în NATO poate fi împiedicat. Transcaucazia este un lider global în termeni de creştere militară. În 2005, cheltuielile militare au crescut cu peste 20% în Armenia, 51% în Azerbaidjan şi 137% în Georgia. Ţările din regiune sunt pregătite pentru războaie atât pe teritoriul lor cât şi pe cel al vecinilor. Apariţia unor focare de confruntare militară în Transcaucazia pare să fie inevitabilă pe termen scurt. Atât Rusia cât şi NATO acordă atenţie deosebită Azerbaidjanului, care este un nod de tranzit pentru resursele de energie către Occident prin intermediul „fantei” geopolitice dintre Rusia şi Iran. Pe viitor, rivalitatea internaţională pentru cîştigarea influenţei în Azerbaidjan va fi cea care va influenţa situaţia militar-strategică din Transcaucazia. Statele Unite şi NATO nu vor fi în măsură să elaboreze un program complet de coopera-re cu Baku; în schimb, vor recurge la diverse forme de „parteneriat”. În acelaşi timp, îşi vor con-centra eforturile pentru realizarea unei infrastructuri militare în Georgia, care va asigura acestei ţări rolul de „punct întărit, depozit şi spital de campanie” al NATO în această regiune extrem de instabilă. O astfel de evoluţie nu va garanta Georgiei admiterea în NATO, datorită instabilităţii


4

de la graniţele ei, problemei nerezolvate a integrităţii teritoriale şi slabei autorităţi a instituţiilor statului. Procesele de integrare reală bazate pe resurse interne şi condiţii obiective lipsesc din spaţiul ex-sovietic, iar relaţiile bilaterale vor fi dominante pe parcursul perioadei de analiză, apreciază analiştii ruşi. Doar două ţări, Rusia şi Kazahstan, pot stabili o zonă de comerţ liber ca primă etapă în procesul de integrare economică structurală. CSI, ale cărei funcţiuni administrative slăbesc gradual, va înceta să existe în actualul for-mat. Totuşi, CSI nu va dispare complet ci va evolua pe bazele structurilor consultative şi orga-nismelor viabile, care vor coordona funcţionarea sistemelor naţionale de control al transporturi-lor aeriene, feroviare şi, probabil, maritime. Pot apare şi structuri de coordonare a sistemelor naţionale de oleoducte. Proiectul de integrare Rusia-Belarus nu va fi iniţiat atât timp cât sunt la putere actualele autorităţi de la Minsk. O decizie a Rusiei de a elimina privilegiile Belarusului în domeniul preţu-lui resurselor energetice va fi prima fază a procesului de dezmembrare a Uniunii Statale Rusia-Belarus. Procesul de integrare ar putea fi reluat de Rusia după finalizarea Gazoductului Nord-European şi după schimbarea regimului din Belarus. Începutul unui dialog pe tema creării unei zone de comerţ liber între Ucraina şi UE, care ar putea deveni realitate după ce Ucraina se va alătura Organizaţiei Mondiale a Comerţului, va face imposibilă participarea Ucrainei la Spaţiul Economic Comun. Deocamdată nu se întrevede admiterea Ucrainei în UE.

Evoluţii în spaţiul post-sovietic în următoarea decadă Viitorul spaţiului ex-sovietic depinde de scenariile referitoare la relaţiile Rusiei cu UE, cu Statele Unite şi China şi, înainte de toate, de direcţia şi ritmul dezvoltării politice şi economice a Rusiei. Elitele politice ale ţărilor est-europene din spaţiul ex-sovietic vor continua eforturile pentru aducerea ţărilor lor în zona de influenţă politică şi economică a UE şi NATO. Resursele lor eco-nomice, de tranzit şi de forţă de muncă vor deveni obiectivul principal al disputei dintre Rusia şi UE. Cel mai probabil, Occidentul va continua să instige cercurile aflate la putere în aceste ţări pentru a folosi instrumentele politice de care dispun împotriva expansiunii economice a Rusiei în regiune. Ucraina va rămâne o ţară cu un sistem constituţional slab, constrâns de probleme in-terne, iar aceşti factori ar putea diminua interesul UE în această ţară, consideră analiştii ruşi. În acelaşi timp, unele cercuri din Ucraina vor încerca periodic să exacerbeze relaţiile cu Rusia cu scopul de a menţine la cote înalte interesul puterilor şi organizaţiilor occidentale faţă de ţara lor. Eventuale confruntări politice majore cu implicarea unor forţe externe ar putea duce la interven-ţia NATO în Ucraina, dar o astfel de situaţie nu va salva ţara de conflictele mocnite îndelungate şi, cel mai periculos, va genera un „arc de instabilitate” şi conflicte la graniţa cu Rusia. Belarus devine treptat un obiect de negociere între Rusia şi SUA/UE. Prin intermediul unor măsuri politice şi economice, Rusia poate transforma Belarusul într-un avanpost al expan-siunii economice ruse către Polonia şi ţările baltice, precum şi într-un model de integrare ener-getică în spaţiul ex-sovietic. Moldova este posibil să se alăture grupului de state falimentare şi să devină obiect de „rivalitate pe moştenire” între România şi Ucraina. În pofida asistenţei masive din partea SUA şi a implicării directe a UE, Transcaucazia nu va deveni un coridor sigur şi eficient pentru resursele de energie din regiunea caspică şi Asia Centrală către consumatorii occidentali. Deteriorarea situaţiei din Kîrgîstan şi Tadjikistan, în pofida întrebuinţării teritoriilor lor ca avanposturi militar-strategice de către Rusia şi SUA, va intra în faza finală.


5

Kazahstanul va rămâne liderul formal al transformărilor politice din regiune. Totuşi, dez-voltarea Kazahstanului poate fi periclitată de posibila destabilizare politică din Uzbekistan. Actualele autorităţi din Uzbekistan nu au perspectivă politică, nefiind în măsură să ofere opţiuni de dezvoltare politico-economică în contextul lipsei de resurse financiare; acest stat es-te supus riscului major de destabilizare politică. Această situaţie va duce la islamizarea inevita-bilă a conflictelor interne şi la migraţii în masă. Ulterior, se va ajunge la distrugerea instituţiilor statului în Kîrgîstan şi destabilizarea situaţiei din Kazahstan. În următoarea decadă, Turkmenistanul va fi scena unor crize majore. Regimul post-Niazov se va confrunta cu amplificarea interferenţelor externe (ruse, americane şi chineze), precum şi cu influenţe ale evoluţiilor din statele vecine (Uzbekistan, Iran şi Afganistan).

Rolul Rusiei în spaţiul ex-sovietic Politica Moscovei faţă de ţările din spaţiul ex-sovietic va suferi schimbări fundamentale şi profunde, ca urmare a scăderii semnificaţiei acestor ţări pentru Rusia. Politica Rusiei se va regionaliza, astfel că relaţiile cu fiecare vecin vor fi individualizate, fiecare cu priorităţile ei. Pen-tru a-şi promova interesele, Rusia va trebui să găsească un echilibru între nevoia de a menţine influenţa asupra situaţiei politice şi economice din ţările vecine şi resursele necesare susţinerii acţiunilor pentru realizarea obiectivelor ei. Mai devreme sau mai târziu, autorităţile de la Mosco-va vor trebui să recunoască faptul că spaţiul ex-sovietic nu mai este prima prioritate a politicii externe ruse. În pofida tendinţei generale de diminuare a rolului spaţiului ex-sovietic în economia Rusiei (cu excepţia sferei energetice), o serie de factori fac imposibilă retragerea Rusiei din regiune şi vor continua să fie relevanţi în perioada următoare: • Spaţiul ex-sovietic va continua să fie scena competiţiei pentru depozitele şi rutele de

transport ale resurselor energetice, precum şi teritorii şi capete de pod avantajoase din punct de vedere strategic;

• Acest spaţiu va rămâne una dintre puţinele regiuni care vor primi continuu investiţii ruseşti; • Companiile ruseşti se vor confrunta cu o competiţie tot mai mare în acest spaţiu; deja nu

mai există nici un stat în spaţiul ex-sovietic în care Rusia să fie principalul exportator; • Eforturile economice şi politice ale Rusiei în acest spaţiu se vor lovi de o tot mai crescândă

opoziţie. De aceea, se va încerca implicarea Rusiei în crize bilaterale şi regionale, de genul celei ruso-georgiene din 2006, care să limiteze potenţialul politic şi economic rus în regiune.

• În perioada 2007-2017, Rusia îşi va menţine unele avantaje strategice în spaţiul ex-sovietic: • Rusia este o piaţă importantă, deşi nu este singura, pentru exporturile ţărilor din fostul spa-

ţiu sovietic; • Piaţa forţei de muncă din Rusia oferă milioanelor de imigranţi din aceste ţări oportunitatea

unui loc de muncă şi a unui câştig cu care să-şi întreţină familiile din ţările de reşedinţă; • Forţele armate ruse, care continuă să-şi dezvolte capacităţile tehnologice şi de luptă, nu au

rival în spaţiul ex-sovietic. Deşi Rusia nu poate asigura, pentru moment, securitatea în spa-ţiul ex-sovietic, nivelul de implicare în procesele regionale rămâne ridicat şi adesea decisiv;

• Poziţia internaţională a Rusiei, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, nu permite altor state să ignore punctele de vedere ale conducerii ruse în orice pro-blemă care are legătură cu fostul spaţiu sovietic. Rusia va trebui totuşi să soluţioneze următoarele probleme generale pentru menţinerea şi

lărgirea influenţei politice şi economice în spaţiul ex-sovietic: • Până în prezent nu a reuşit să producă un model ideologic, politic şi economic atractiv care

să-i permită să reacţioneze la absorbţia părţii de vest a spaţiului ex-sovietic în zona intere-selor frontaliere europene;


6

• Transformarea şi modernizarea economiei ruse este rămasă în urma competiţiei de pe pie-ţele fostului spaţiu sovietic;

• Nevoia de a găsi răspunsuri la provocările globale cu originea în Uniunea Europeană, SUA, ţările din Asia-Pacific va forţa Rusia să îşi concentreze politicile pe direcţii geopolitice sepa-rate şi pe un grup restrâns de state. Schimbările care au loc în spaţiul ex-sovietic impun Rusiei să proiecteze foarte rapid strategii speciale pentru fiecare regiune şi fiecare ţară din regiunea respectivă;

• Orice speranţă ca Ucraina să devină aliat strategic al Rusiei este fără temei. Ucraina este sorocită să participe la două proiecte geopolitice simultan: pro-Rusia şi anti-Rusia. Ca ur-mare, Rusia va trebui să se obişnuiască, în relaţia cu Ucraina, cu formatul standard de rela-ţii internaţionale;

• Pe termen scurt, nu se va consemna nici un acord politic în măsură să rezolve problema tranzitului petrolului şi gazelor naturale din Rusia pe teritoriul Ucrainei. În următoarea deca-dă, Moscova va trebui să dezvolte un program pentru eliminarea dependenţei tranzitului de hidrocarburi de Kiev şi Minsk, un program care va implica realizarea unui oleoduct care să ocolească Ucraina şi Belarus şi a unor facilităţi pentru producerea de gaz natural lichefiat;

• Până în 2017, o serie de factori politici interni şi externi vor coincide în mod favorabil. O no-uă elită politică, mai deschisă la dialog şi înţelegere, va ajunge în prim plan în Ucraina, ce-ea ce va ajuta Rusia să elaboreze o strategie stabilă faţă de Ucraina;

• Problema belarusă se va muta la nivel strategic pentru Rusia. Intransigenţa actuală a auto-rităţilor de la Minsk face imposibilă transformarea Belarusului de către Moscova într-o ram-pă de lansare către Europa Centrală. Sub conducerea lui Lukaşenko, Belarusul va continua să existe ca un sistem politic închis şi un model ineficient de economie administrativă. Dacă Rusia nu vine cu o strategie prudentă faţă de Minsk, Belarusul va repeta, după 5-6 ani, ex-perienţa Ucrainei;

• În Transcaucazia, Rusia va trebui să se concentreze cel mai mult pe Azerbaidjan, care se află la graniţa unei regiuni potenţial instabilă, cea a zonei extinse a Orientului Mijlociu. Pro-blema Iranului este una explozivă, ceea ce va forţa Azerbaidjanul să caute un echilibru în relaţiile cu Moscova şi Washington;

• Astana, capitala Kazahstanului, poate deveni un nou centru regional de influenţă politică. Moscova va trebui să dezvolte o formulă pentru a sprijini regimurile seculare în sudul Kazahstanului şi să fie în măsură să asigure acestora garanţii de securitate în caz de des-tabilizare în statele învecinate;

• Rusia, care deţine baze militare în Tadjikistan şi Kîrgîstan, va continua să fie un factor de-terminant în asigurarea securităţii în Asia Centrală. Acest fapt nu exclude apariţia unor pro-bleme ocazionale cu guvernele acestor ţări pe tema prezenţei trupelor ruse pe teritoriile lor;

• Companiile ruse şi kazahe se vor concura inevitabil între ele în domeniul transportului re-surselor energetice din Asia Centrală către pieţele globale. Sunt însă posibile şi societăţi mixte între aceste companii;

• În cazul în care va avea loc o reacţie în lanţ a proliferării nucleare în zona extinsă a Orientu-lui Mijlociu, Rusia, singură sau împreună cu alte puteri nucleare, va trebui să rezolve pro-blema acordării de garanţii nucleare ţărilor din Asia Centrală şi Kazahstanului;

• Concurenţii geopolitici ai Rusiei îşi vor intensifica eforturile pentru a impune Moscovei rolul exclusiv de putere regională, limitată în graniţele fostului spaţiu sovietic. Rusia va trebui să prevină astfel de evoluţii şi, în acelaşi timp, să nu supraliciteze în regiuni în care beneficiile politice şi economice sunt foarte reduse.


7

Concluzii Ca subiect de analiză generală, fosta Uniune Sovietică este o realitate depăşită. Noile state apărute după dispariţia Uniunii îşi dezvoltă propriile lor relaţii economice şi propriile siste-me de alianţe tactice sau pe termen lung pe arena internaţională. Destinul majorităţii noilor sta-te este dependent de interesele actorilor globali. Totuşi, rămâne o problemă deschisă dacă aceste state sunt capabile să devină state suverane autentice. Cercurile care guvernează aceste state au învăţat deja să întrebuinţeze fostul centru al Uniunii Sovietice, factorul Rusia, ca instrument în lupta pentru propria supravieţuire şi să aibă grijă de propriile resurse materia-le. Rezultatele acestei lupte depind însă de situaţia economică şi politică globală, în primul rând din sfera energiei. Odată cu “autodeterminarea” mai multor ţări din acest spaţiu, familia statelor ex-sovietice nu va mai fi parte integrantă a politicii Rusiei. Aceasta nu înseamnă o “retragere” voluntară din partea Rusiei; o astfel de mutare ar fi imposibilă datorită intereselor de securitate naţională ale Rusiei. Mai mult, cooperarea Moscovei cu majoritatea ţărilor ex-sovietice este vitală pentru reali-zarea intereselor economice ale Rusiei şi a veniturilor la bugetul federal. Legăturile culturale cu fostele republici sovietice rămân puternice, deşi în timp vor începe să slăbească. Totodată, Moscova nu mai vede fostele republici sovietice ca priorităţi indiscutabile, cu care trebuie men-ţinute relaţii speciale, inclusiv prin subvenţii ascunse acordate economiilor acestor state. În re-laţiile cu aceste ţări, Rusia încearcă să promoveze un model mai tradiţional de relaţii interstata-le, bazat pe politica de presiuni şi recompense. În acelaşi timp, Rusia trebuie să îşi reorienteze priorităţile de politică externă către alte ţări şi regiuni ale lumii. În general, apreciază analiştii ruşi, teritoriile care se învecinează cu Rusia devin arena unor jocuri tot mai active în care sunt implicate diverse forţe. Pentru a răspunde noilor realităţi, Rusia trebuie să înţeleagă că tranziţia de la diplomaţia multilaterală a trecutului la relaţiile bila-terale eficiente de mâine înseamnă şi costuri tot mai mari. Ca urmare, în următoarea decadă, Moscova va trebui să găsească o cale pentru a minimiza aceste costuri şi pentru a proiecta o strategie integrată pentru realizarea obiectivelor ei.

Lumea văzută de la Moscova. Relaţiile ruso-americane (VI) Relaţiile actuale dintre Rusia şi Statele Unite sunt caracterizate de o puternică interde-pendenţă politică, sunt de părere autorii studiului „Lumea din jurul Rusiei: 2017. Prognoză pe termen mediu”, un grup de experţi ruşi, condus de politologul Serghei Karaganov, preşedintele Consiliului pentru Politică Externă şi Apărare, o structură consultativă de pe lângă Preşedinţia rusă. Această interdependenţă este datorată următorilor factori:

• fără cooperarea ruso-americană ar fi practic imposibil să se soluţioneze multe probleme globale care ameninţă securitatea ambelor state. Orice confruntare între Rusia şi SUA

poate agrava serios situaţia internaţională, cu consecinţe periculoase pentru existenţa am-belor ţări. În următorii 10-15 ani, Rusia şi SUA trebuie să-şi ridice nivelul de cooperare reci-procă pentru atingerea următoarelor obiecti-ve: stabilizarea situaţiei din Orientul Mijlociu, reducerea tendinţelor conflictuale din regiu-nea Asia-Pacific şi asigurarea dezvoltării paş-nice a Chinei; • nevoia de control a arsenalelor de distru-gere în masă şi problema dezarmării; Experienţa recentă a demonstrat că

Statele Unite nu sunt în măsură să creeze şi să consolideze un nou sistem de autoritate globa-lă pe cont propriu. În pofida unui volum redus al schimburilor comerciale între Rusia şi SUA, interdependen-



8

ţa celor două state, în primul rând în domeniul energetic, va continua să se intensifice. Tot mai multe câmpuri de petrol şi gaze naturale vor fi exploatate în state care sunt în afara controlului Statelor Unite şi corporaţiilor energetice americane. Ca urmare, interesul Statelor Unite în Rusia şi în alte foste republici sovietice, ca surse potenţiale de energie, va fi în creştere. Deşi s-au menţinut în formatul general de parteneriat, căruia ambele părţi îi acordă multă importanţă, agenda „pozitivă” a relaţiilor ruso-americane este în continuă scădere. Ambele părţi vin cu abordări diferite în soluţionarea principalelor conflicte şi provocări internaţionale (Orientul Mijlo-ciu, Iran) – de la lupta împotriva terorismului internaţional la reducerea şi controlul armamente-lor şi menţinerea stabilităţii strategice (chiar dacă elementele de cooperare încă sunt dominan-te în aceste domenii). În contrast, agenda „negativă” ruso-americană este în proces de creştere. Acordurile în-cheiate la summit-ul din 2006 de la St. Petersburg pot încetini această tendinţă, dar procesul nu îşi va schimba cursul în următorii câţiva ani. Agenda „negativă” include aspecte care sunt deosebit de sensibile pentru ambele ţări, dar mai ales pentru Rusia. Practicile Federaţiei Ruse vin indirect în conflict cu principalul laitmotiv al strategiei globale americane, respectiv cu „proliferarea democraţiei”. În prezent, Rusia şi SUA sunt angajate într-o rivalitate deschisă tot mai evidentă în spaţiul post-sovietic, ceea ce ar putea duce spre o agravare a relaţiilor dintre ele în următorii 4-5 ani.

Principalele direcţii şi scenarii ale evoluţiei până în 2017 În domeniul militar, Statele Unite îşi vor menţine avansul faţă de celelalte state şi grupuri

de state atât cantitativ cât şi calitativ. Mai mult, acest avans va continua să crească. În domeniul economic, în pofida ameninţării unor posibile crize, Statele Unite vor rămâne

probabil cea mai dezvoltată şi puternică economie din lume. Există însă indici conform cărora în următoarea decadă se va consemna un uşor declin al rolului şi influenţei americane în eco-nomia globală. Până în 2017, contribuţia la SUA la produsul intern brut global s-ar putea situa la 17-19%.

Politica externă a SUA la nivel global în următoarea decadă va fi caracterizată de urmă-toarele tendinţe:

• orientarea către mai mult multilateralism, mai puţin egoism în politica externă şi co-merţul exterior şi mai multă toleranţă faţă de instituţiile internaţionale; totuşi, aborda-rea unilaterală va persista;

• reconsiderarea parţială a strategiei americane faţă de ţările „nedemocratice”, cu mu-tarea accentului de pe „democratizarea” către stabilizarea acestora; oricum, se va menţine mesianismul democratic la nivel retoric faţă de unele ţări (China, Rusia);

• reorientarea parţială a politicii de slăbire a liderilor regionali, cu un mai mare accent pe oferirea de sprijin pentru aceşti lideri în schimbul loialităţii lor faţă de SUA. Totuşi, este puţin probabil ca această politică să aibă succes cu China, dar nu este exclus ca, după recentele încercări de a limita influenţa Rusiei în spaţiul post-sovietic, în ur-mătorii 4-6 ani SUA să încerce să facă din Rusia un lider regional loial şi garant al stabilităţii în fostul spaţiu sovietic. Va depinde însă de Rusia şi de abilitatea ei de a-şi apăra interesele la periferie, precum şi de angajarea sau nu într-o confruntare inflexi-bilă cu Satele Unite în următoarea perioadă.

Chiar dacă parametrii absoluţi ai puterii americane rămân neschimbaţi, influenţa SUA în lume în următoarea decadă va continua să crească. Retragerea trupelor americane din Irak, aşteptată pentru următorii 2-3 ani, va fi cea mai elocventă ilustrare a acestei afirmaţii, deoarece retragerea va afecta siguranţa afişată de politica externă americană cel puţin în aceeaşi măsu-ră în care a fost afectată de înfrângerea din Vietnam. Având în vedere durata „sindromului post-Vietnam”, se poate aprecia că Statele Unite se vor reface de pe urma şocului din Irak abia prin 2013-2015.

În prezent, nu există în lume nici o forţă sau combinaţie de forţe care să compenseze o Americă slăbită. Ca urmare, reducerea influenţei Statelor Unite nu va avea drept consecinţă o


9

lume multipolară; mai degrabă se va consemna un vacuum de autoritate care va afecta relaţiile internaţionale. Există posibilitatea ca, datorită problemelor cu care se confruntă în economie, politica internă şi cea externă, SUA să revină în următorii 5-7 ani la o politică mai realistă, multilaterală şi mai puţin agresivă. În această situaţie, împreună cu alte puteri ale lumii, SUA vor construi un nou sistem de autoritate globală, bazat pe o „armonie a marilor puteri” în care Statele Unite vor juca rolul de lider.

În Europa, Statele Unite vor încerca să crească rolul NATO (controlată încă în mare mă-sură de Washington) dincolo de zona de responsabilitate tradiţională a alianţei, însă nu este clar cât de eficiente vor fi aceste demersuri.

Până în 2017, fostul spaţiu sovietic va fi printre priorităţile politicii externe a SUA datorită, în primul rând, a posibilităţii de destabilizare din zona lărgită a Orientului Mijlociu şi consecinţe-lor negative pe piaţa mondială a energiei. Deşi este dificil de evaluat perspectiva atitudinii SUA faţă de zona extinsă a Orientului Mijlociu în 2017, se poate afirma că va domina politica de re-tragere – mai mult sau mai puţin rapidă, cu consecinţe mai mult sau mai puţin negative atât pentru Statele Unite cât şi pentru stabilitatea şi autoritatea regională. Sunt şanse mari ca islamişti radicali să ajungă la putere în mai multe ţări din regiune. Rezultatul unui astfel de sce-nariu va depinde în foarte mare măsură de acţiunile SUA faţă de Iran şi programul nuclear ira-nian, revenirea SUA la o politică multilaterală în privinţa Iranului fiind de natură să inspire opti-mism.

Evoluţia relaţiilor ruso-americane Următorii câţiva ani ar putea consemna o agravare a relaţiilor ruso-americane. În primul rând, pe măsură ce se apropie alegerile din SUA, criticile la adresa Rusiei se vor intensifica, atât din partea democraţilor cât şi din partea republicanilor. În al doilea rând, rivalitatea ruso-americană în spaţiul fost-sovietic va continua să se amplifice, datorită politicii americane de a atrage Ucraina în NATO, cât şi datorită încercărilor Statelor Unite de a soluţiona problema „statelor nerecunoscute” din spaţiul fost-sovietic exclusiv în favoarea Georgiei şi Moldovei. Unele încercări de a rezolva această problemă prin intermediul forţei pot provoca un conflict direct între Rusia şi Georgia (mai puţin probabil între Rusia şi Moldova). De asemenea, pot pro-voca intervenţia trupelor ruse pe teritoriile „statelor nerecunoscute” care va fi ulterior calificată de Statele Unite ca intenţie de ocupare sau anexare a acestor teritorii. Admiterea Ucrainei în NATO poate schimba caracterul de parteneriat al relaţiilor ruso-americane. În acest caz, Rusia ar putea să-şi amplifice vertiginos cooperarea militaro-tehnică cu China şi alte regimuri anti-americane din lumea a treia, moment în care agenda ruso-americană va fi definitiv deteriorată. Nu sunt excluse nici încercările de a reorienta din nou complexul militar industrial rus către o confruntare cu Statele Unite. În al treilea rând, următorii 5-7 ani vor consemna accentuarea competiţiei dintre Rusia şi SUA pe tema controlului asupra resurselor energetice din fostele republici sovietice. În al patrulea rând, independenţa politicii externe ruse pe scena internaţională şi reluctanţa Rusiei în a sprijini multe zone ale politicii SUA vor fi în următorii ani un factor puternic perturbator în relaţiile ruso-americane. Cu toate acestea, există motive care pot determina o îmbunătăţire a relaţiilor dintre Rusia şi SUA pe noi baze, pe la mijlocul următoarei decade. Această îmbunătăţire poate fi produsă de următorii factori:

• slăbirea relativă a poziţiilor globale ale Statelor Unite; • agravarea unor provocări comune de securitate (proliferarea armelor de distruge-

re în masă, posibila destabilizare în Pakistan etc.); • destabilizarea şi amplificarea haosului în zona extinsă a Orientului Mijlociu; • degradarea autorităţii în relaţiile internaţionale; • intensificarea activităţilor teroriste internaţionale; • consolidarea Chinei până acolo încât să devină o ameninţare pentru securitatea

atât a Rusiei cât şi a Statelor Unite.


10

Până la mijlocul decadei următoare, Statele Unite şi, în general, lumea occidentală vor recunoaşte rolul special al Rusiei de garant al păcii şi securităţii în spaţiul post-sovietic, în spe-cial în domeniul energiei. Dintr-o perspectivă pur obiectivă, Statele Unite ar avea de câştigat mai mult de pe urma unui acord cu Rusia în problema energiei decât din dependenţa lor de ţă-rile instabile şi cu sentimente anti-americane din America Latină şi Orientul Mijlociu. Orice re-luctanţă din partea Rusiei şi a Statelor Unite faţă de normalizarea relaţiilor bilaterale în scopul soluţionării problemelor menţionate mai sus pot genera serioase provocări de securitate şi dez-voltare economică pentru ambele state. Analiştii ruşi sunt de părere că în a doua parte a deca-dei următoare s-ar putea consemna o îmbunătăţire a relaţiilor ruso-americane pe baze multila-terale, contribuind astfel la construirea unui nou sistem de autoritate globală.

Evoluţii regionale: Asia de Est (VII) Asia de Est se poziţionează ca o regiune într-o rapidă dezvoltare din punct de vedere economic şi neuniformă din punct de vedere politic, se arată în studiul intitulat „Lumea din jurul Rusiei: 2017. Prognoză pe termen mediu” realizat de un grup de experţi ruşi, condus de polito-logul Serghei Karaganov, preşedintele Consiliului pentru Politică Externă şi Apărare, o structu-ră consultativă de pe lângă Preşedinţia rusă. În pofida creşterii economice rapide a ţărilor din estul Asiei, alături de rolul lor în creştere în politicile globale, Rusia nu s-a arătat convingătoare în privinţa abilităţii ei de a-şi întrebuinţa poziţia geografică în scopul dezvoltării proprii. De multe ori, Moscova a neglijat schimbările

geopolitice apărute în această regiune şi a abordat dinamica situaţiei numai prin prisma rivalităţii ei cu SUA. De asemenea, strategia economică a Rusiei nu a luat în calcul marele progres economic din regiune. În opinia analiştilor ruşi, indiferent de reacţiile Moscovei, dinamica şi evoluţiile complicate din Asia de Est vor avea, inevitabil, o influenţă tot mai mare asupra evoluţiilor din Rusia, cu efecte, în primul rând, asupra Siberiei Orien-tale şi Orientului Îndepărtat. Ca urmare, Rusia va trebui nu doar să se adapteze la provocări-

le şi oportunităţile Asiei de Est, ci şi să caute mecanisme pentru a-şi exercita influenţa în regiu-ne. Cea mai importantă misiune în acest context constă în elaborarea unei „strategii pentru Ma-rea Asie” care să coreleze obiectivele şi mecanismele de dezvoltare internă cu factorul Asia de Est.

Principalul factor al schimbării politice şi economice din regiune este China. Creşterea economică a Chinei exercită o influenţă politică de natură să schimbe percepţia tradiţională a politicienilor asupra „factorului chinez” şi să îi determine să se adapteze la noua poziţionare globală şi regională a statului chinez. Dinamismul economiei şi politicii chineze este responsa-bil pentru interesul Rusiei în regiune, precum şi pentru schimbarea structurii legăturilor Rusiei cu statele din regiune. În ultima decadă, China a devenit principalul partener comercial al Rusiei în regiune, lăsând Japonia şi Coreea de Sud pe următoarele locuri, iar în următorii cinci ani China are şanse de a deveni cel mai mare investitor în economia Rusiei.

Tendinţe şi probleme În perioada 2001-2006, rata de creştere medie anuală a produsului intern brut în regiu-

ne a fost foarte diferită: de la 1,5-2,0% în Japonia până la 9,5-10,0% în China. Cea mai mare rată de creştere a comerţului exterior, 30% pe an, a înregistrat-o tot China. Trei economii din nord-estul Asiei (Japonia, China şi Coreea de Sud) reprezintă mai mult de 90% din economia regiunii. Japonia, care a înregistrat un ritm de creştere economică mai redus, rămâne totuşi lider regional în termeni economici absoluţi şi prin influenţa asupra economiei globale. În ce priveşte volumul comerţului exterior, China se poziţionează înaintea Japoniei.



11

Din punct de vedere militar şi politic, Asia de Est este divizată în mai multe organizaţii. SUA menţin relaţii speciale cu Japonia şi Coreea de Sud; ASEAN este o altă structură politică şi economică; alte ţări joacă şi ele un rol unic în regiune, cum sunt China, membru al Organiza-ţiei de Cooperare Shanghai (SCO), Coreea de Nord şi Mongolia, observator la SCO. Situaţia politică va fi dominată de tendinţele de stabilizare în Asia de Est. Interesele specifice în dome-niul economic, în sectorul energetic şi resursele alocate pentru contracararea terorismului şi ameninţărilor atipice (cataclisme naturale, gripa aviară etc.) vor face ca vechile rivalităţi dintre principalii actori din regiune să nu ducă la conflicte militar-politice directe. Principalul factor care va împiedica o posibilă deteriorare a relaţiilor politice dintre China şi SUA, China şi Japonia va fi interdependenţa economică dintre aceste părţi.

Principalele ameninţări şi provocări pentru securitatea Asiei de Est sunt: problema nucleară a Coreei de Nord; disputele teritoriale în care sunt implicate Japonia, Rusia, Coreea de Sud, China, şi unele ţări ASEAN din Marea Chinei de Sud; divergenţele chino-japoneze şi coreeano-japoneze asupra unor probleme de natură istori-

că; chestiunea Taiwanului; securitatea energetică a nord-estului Asiei; ameninţările noi şi non-convenţionale, inclusiv terorismul, pirateria, dezastrele ecologice şi

naturale, epidemiile etc. Alături de factori de destabilizare, situaţia politică din Asia de Est este caracterizată şi de o serie de factori de stabilizare:

• negocierile în şase de la Beijing privind Coreea de Nord; • demersurile pentru găsirea căilor de sprijin reciproc multilateral regional în probleme

energetice; • cooperarea în combaterea ameninţărilor noi şi atipice; • formatele economice multilaterale în curs de constituire : Cooperarea Economică

Asia-Pacific; „Comunitatea Economică ASEAN”; „ASEAN plus China”; „ASEAN plus Japonia”; „ASEAN plus Coreea de Sud”; Comunitatea est-asiatică.

Studiul analiştilor ruşi atribuie Chinei rolul de „perturbator regional al păcii”, pe conside-rentul că autorităţile de la Beijing caută să îşi consolideze influenţa politică pe baza puterii eco-nomice în creştere, aspirând la un rol de lider pe piaţa mondială, şi pe baza expansiunii active a capitalului chinez. Intrând în spaţiul geo-economic şi geopolitic est-asiatic, India este pe cale de a deveni un nou factor cu influenţă în regiune, căutând să-şi extindă orizonturile dominaţiei în Oceanul Indi-an prin asocierea la procesele din sud-estul Asiei şi, mai departe, din estul Asiei. Consolidarea poziţiei regionale este realizată de India prin normalizarea relaţiilor cu potenţialii oponenţi, Pakistan şi China, şi prin redefinirea relaţiilor cu Statele Unite.

Evoluţii în regiune în următoarea decadă În următorii zece ani, Asia de Est va continua să construiască un nou model de integrare, diferit de cel al Uniunii Europene. Modelul est-asiatic se concentrează nu atât de mult pe redu-cerea taxelor vamale şi crearea unei zone de comerţ liber, cât pe integrarea în sectoare mai deschise ale economiei informaţiei şi pe interacţiunea financiară pentru a preveni recurenţa cri-zei financiare asiatice din 1997-98. În 2017, Asia de Est va fi încă departe de crearea unei va-lute comune, dar va consemna o mai bună interacţiune între băncile centrale în cadrul acordu-rilor privind situaţiile de crize valutare şi financiare. În domeniul securităţii, accentul va fi pus, în primul rând, pe construirea unor noi structuri multilaterale regionale de securitate, care ar putea rezulta din discuţiile celor şase pe problema


12

nord-coreeană. În al doilea rând, accentul se va pune pe interacţiune în combaterea ameninţă-rilor noi şi atipice de securitate. Problemele teritoriale nerezolvate şi problemele istorice vor avea mai puţină influenţă asupra relaţiilor dintre vecini în Asia de Est decât în prezent, iar pe termen foarte lung acestea se vor rezolva în mod natural prin integrare regională şi proiecte comune de dezvoltare a terito-riilor în dispută. Rolul în creştere al ameninţărilor noi şi atipice în strategiile naţionale va modifi-ca gradual uniunile militare ale SUA cu Japonia şi Coreea de Sud, pe care le va face mai des-chise la cooperare cu alte ţări din regiune, inclusiv China şi Rusia. Relaţiile chinezo-americane vor fi caracterizate, pe de o parte, de o mai mare interdepen-denţă economică a capitalului american şi chinez şi, pe de altă parte, de preocupările recipro-ce: Washingtonul este preocupat de creşterea netransparentă a puterii militare chineze, în timp ce Beijingul este preocupat de proliferarea teoriilor despre „ameninţarea chineză”. Totuşi, la sfârşitul decadei este foarte probabil ca relaţiile chino-americane să fie caracterizate de un înalt nivel de interacţiune şi mai puţină ostilitate decât în prezent. Relaţiile sino-japoneze vor evolua conform unui scenariu similar, dar cu unele particulari-tăţi. China şi Japonia nu-şi vor schimba fundamental percepţia negativă una despre cealaltă datorită interpretărilor diferite ale istoriei. Se aşteaptă ca venirea la putere în 2012 a celei de „a cincea generaţie de lideri chinezi”, majoritatea educaţi în Occident, şi revigorarea elitei politice japoneze să poată reduce substanţial ostilitatea istorică după 2020 în favoarea condiţionării reciproce în implementarea intereselor. În interesul cooperării se va crea un format tripartit SUA-Japonia-China pentru a discuta probleme ale securităţii şi dezvoltării regionale. În cazul în care nu se va consemna nici un progres în negocierile asupra liberalizării globale a comerţului, va fi stimulat regionalismul economic, inclusiv în formatele ASEAN şi ASEAN plus trei. China se va apropia mai mult de Occident, datorită reformelor de piaţă şi integrării în spa-ţiul economic, informaţional şi politic global. Factorii care vor contribui la aceasta sunt: • creşterea interdependenţei intereselor comerciale chineze şi internaţionale; • schimbările în compoziţia elitei politice chineze; • democratizarea societăţii chineze pe bazele statului de drept şi a „strategiei inegalităţii non-destabilizatoare” („societatea armonioasă”); • cooperarea cu comunitatea internaţională în combaterea terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă şi a ameninţărilor noi şi non-tradiţionale. China va menţine rata înaltă de creştere economică de 9-9,5% datorită, în primul rând, creşterii cererii interne în urma urbanizării a peste 700 milioane de ţărani şi a dezvoltării rapide a clasei de mijloc. Prin această tendinţă, China se va depărta de imaginea anterioară de „factor mondial” (datorită dezvoltării, în principal, pe baza producţiei destinate exportului) şi va dobândi imaginea de „turbion de cerere constantă”. Concomitent, China se va confrunta cu ameninţări şi riscuri, care, în anumite condiţii, pot genera o criză profundă şi o răsturnare completă a prognozelor, consideră analiştii ruşi. Factorii economici interni şi externi sunt generatori de crize profunde mai probabili decât factorii politici externi. Pe termen scurt, sectoarele social, financiar şi energetic sunt cele mai vulnerabile sfe-re, alte zone vulnerabile incluzând chestiunea Taiwanului şi problemele ecologice. Alţi câţiva factori vor duce şi ei la creşterea tensiunilor internaţionale. Creşterea cheltuielilor militare ale Chinei, în intenţia de a dobândi statutul de superputere globală, va genera contramăsuri din partea Japoniei şi a uniunii militare japonezo-americane; alte ţări din Asia de Est îşi vor majora şi ele bugetele militare. Deşi poziţia Chinei în noua etapă din cursa înarmărilor nu va conduce direct la conflicte militare, se vor amplifica rivalităţile iar cooperarea internaţională în regiune va fi ameninţată. Problema coreeană va rămâne nerezolvată, continuând să fie un conflict cu dezvoltare lentă cu perturbări ocazionale cauzate de provocările nord-coreenilor prin intermediul testelor


13

cu rachete, incursiunilor în Zona Demilitarizată, pregătiri pentru teste nucleare etc. Totuşi, un război în Peninsula Coreeană nu este probabil. Tehnologic, Coreea de Nord nu va fi capabilă să dezvolte singură arme nucleare şi rachete cu rază lungă de acţiune şi va continua să apele-ze la tactici de bluf şi şantaj nuclear pentru a-şi asigura supravieţuirea actualului regim politic. Factorul indian va avea un efect tot mai vizibil în regiune, dar până în 2017 India nu va reuşi să concureze liderii tradiţionali din sud-estul şi centrul Asiei şi, în consecinţă, nu va reuşi să contrabalanseze influenţa chineză şi japoneză în spaţiul economic şi politic est-asiatic. În-cercările Indiei de a-şi consolida poziţia în regiune vor complica mai mult configuraţia relaţiilor ei de cooperare şi competiţie cu China. În acelaşi timp, India şi China vor încerca să evite în-cleştările militare pe tema problemelor politice şi teritoriale nerezolvate (Pakistan, Kashmir, Ti-bet) şi vor dezvolta cooperările transfrontaliere, comerţul bilateral şi în sfera energetică. Rivali-tatea chinezo-indiană va înregistra noi evoluţii, principalele ei domenii fiind:

• relaţiile cu SUA. India va promova relaţii strânse cu SUA, comparativ cu China, mi-zând pe doi factori: „democraţia indiană” ca o contrapondere la „socialismul chinez” şi ajutorul acordat Statelor Unite în „încercuirea” Chinei;

• sursele globale de finanţare a economiei, pe care India va încerca să le atragă din drumul către China;

• influenţa asupra vecinilor. India va menţine controlul asupra situaţiei din Oceanul Indi-an şi va încerca să se insinueze în zona de influenţă chineză din sud-estul Asiei;

• energia şi „noua economie”. India va încerca să elimine China de pe piaţa energetică internaţională şi de pe cea de înaltă tehnologie;

• cooperarea militară cu Rusia. India are interesul de a deveni un partener preferenţial al Rusiei în domeniul militar-tehnologic şi va exploata competiţiile ruso-americane şi ruso-europene pe piaţa armelor din Asia de Sud.

În formatul tripartit Rusia-India-China, India va pune accent pe dezvoltarea legăturilor bi-laterale. India poate folosi relaţiile bilaterale şi multilaterale din „triunghiulară” pentru a pune presiune pe Statele Unite în caz de turbulenţe în relaţiile indo-americane. India va pune accent pe relaţiile bilaterale şi în politica faţă de SCO, în căutarea unor avantaje concurenţiale pe piaţa de hidrocarburi din Asia Centrală. India nu vede China şi ţările central asiatice membre ale SCO ca adevărate democraţii şi îşi va menţine statutul de observator în organizaţie pentru a monitoriza nivelul cooperării în domeniul energiei în Asia Centrală, precum şi comportamentul Chinei. Perspectivele Organizaţiei Shanghai depind de disponibilitatea organizaţiei de a-şi ajusta strategia de dezvoltare, fiind posibil ca Rusia şi China să caute implementarea propriilor intere-se în Asia Centrală în afara SCO. Astfel, Rusia va încerca să consolideze Organizaţia Tratatu-lui de Securitate Colectivă şi Comunitatea Economică Eurasiatică (EurAsEC), în timp ce China va încerca deschiderea dialogului cu NATO.

Riscuri şi oportunităţi pentru Rusia În pofida poziţiei geo-economice a Rusiei ca punte între zonele de integrare europeană şi est-asiatică, factorul est-asiatic nu joacă un rol decisiv în stabilirea priorităţilor de dezvoltare naţională. Strategia economică rusă duce lipsă de o „gândire economică spaţială” care i-ar per-mite să observe problemele regiunilor slab dezvoltate din Siberia Orientală şi Orientul Îndepăr-tat în context supranaţional, geo-economic şi nu în cadrul îngust al graniţelor de stat. De ase-menea, strategiei îi lipseşte un model de dezvoltare „dual vector” care ar permite orientarea în spaţiu a economiei ruse către o integrare paralelă cu Uniunea Europeană şi Asia de Est. Până în 2017, aceste deficienţe din viziunea Rusiei despre locul ei în regiunea est-asiatică pot avea ca rezultat pierderi economice, dar şi necazuri politice. Pe măsură ce China îşi va consolida poziţiile economice şi politice în regiune, interesul politic şi economic în Asia de Est va tinde să scadă.


14

Pe de altă parte, pe măsură ce Rusia devine un actor important în livrările globale de energie, China, Japonia şi Coreea de Sud vor arăta un interes mai mare în resursele energeti-ce şi cooperarea energetică cu Rusia. Ţările ASEAN vor căuta să folosească energia Rusiei şi, în consecinţă, influenţa politică drept o contrapondere la influenţa SUA, Chinei şi Japoniei în sud-estul Asiei.

Interesul în Rusia ca spaţiu de transport între Europa şi Asia de Est va depinde de poli-tica rusă pentru dezvoltarea propriei infrastructuri de transport, în primul rând din Siberia Orien-tală şi Orientul Îndepărtat al Rusiei

Principalele riscuri pentru Rusia în regiune vor fi: pe măsură ce China se integrează în economia globală şi regională, Rusia poate constata

că se află mai departe de Occident, cel mai important de SUA şi Japonia, decât China. Acest factor va reduce avantajele competitive ale Rusiei şi îi va slăbi poziţia politică; Rusia poate ajunge în afara proceselor de integrare din Asia de Est, care vor implica

Japonia, China şi Coreea de Sud; Rusia poate ceda tentaţiei de a miza pe divergenţele chinezo-japoneze şi chinezo-

americane, în speranţa unor avantaje tactice dar cu pierderea din vedere a perspectivelor stra-tegice; Rusia este încă expusă riscului de a pierde oportunitatea de folosire a negocierilor în şase

pe problema nucleară nord-coreeană în scopul asocierii la mecanismele multilaterale de securi-tate şi cooperare din sud-estul Asiei, care vor lua naştere pe baza acestor discuţii. S-ar putea ca Rusia să continue să interpreteze greşit principalele ameninţări din-spre Asia de Est privind perspectiva unei “invazii” demografice sau economice în Siberia Orientală sau Orientul Îndepărtat. În acelaşi timp, s-ar putea să nu sesizeze că principalele tendinţe în dezvoltarea regiunii vor minimaliza aceste ameninţări, punând în prim plan ameninţarea pierderii avantajelor rezultate din neparticiparea Rusiei la proce-sele integraţioniste regionale.

Concluzii Analiştii ruşi consideră că, pentru a contracara aceste provocări, este important pentru Rusia: • să folosească interesul afişat de alte state în sectorul eneregetic rus pentru a crea o piaţă

est-asiatică de hidrocarburi pe baza resurselor energetice ale Rusiei; • să continue participarea şi intensificarea activităţii şi iniţiativelor în formate economice şi

politice în regiune; • să continue aprofundarea transformărilor democratice şi orientate către piaţă şi cooperarea

pe scară largă în Asia de Est împreună cu SUA, Japonia şi China; să preia iniţiativa găsirii şi folosirii zonelor în care interesele acestor naţiuni coincid astfel încât să nu ajungă în urma Chinei în ceea ce priveşte relaţiile cu SUA şi Japonia. În acest context, este important ca Rusia să dezvolte dialoguri strategice permanente cu SUA, Japonia şi China pe probleme est-asiatice, astfel încât să prevină formarea unui parteneriat regional tripartit americano-japonezo-chinez fără participarea Rusiei.

Nicolae PERHAIŢĂ

De la Războiul Rece la o „Nouă Epocă de Confruntare”

Politica globală, în care relaţiile dintre Occidentul tradiţional şi Rusia ocupă un rol de importanţă majoră, a ajuns într-o nouă fază calitativă – este de părere profesorul Serghei Karaganov, într-un articol publicat în revista Russia in Global Affairs, 4/2007. Mulţi analişti au


15

evitat să denumească schimbările în politica globală drept un „Nou Război Rece”, nu doar pen-tru faptul că formele de manifestare şi cauzele confruntării între cele două părţi diferă foarte mult de motivele confruntării care a încetat acum aproape două decenii. Noua confruntare se desfăşoară în condiţii diferite şi, foarte probabil, va fi mai puţin profundă, chiar dacă poate fi mai periculoasă, decât confruntările trecutului. Noua etapă este denumită de analistul rus „Nouă Epocă de Confruntare” (NEC). Pe fond, această epocă diferă nu doar de perioada Războiului Rece ci şi de perioada care a început la sfârşitul anilor 1980 şi se apropie acum de final. Principala caracteristică a ultimilor 15 ani a fost triumful economic, ideologic şi geopolitic al capitalismului liberal-democrat (reprezentat în pri-mul rând de Statele Unite) şi redistribuirea forţei de muncă, a resurselor economice şi financia-re în favoarea acelor ţări care au urmat acest model. Profesorul Karaganov constată însă că, în prezent, situaţia este în schimbare.

Forme de manifestare a NEC În ultima perioadă, Rusia a devenit o ţintă pentru atacurile propagandistice occidentale.

Paradoxal, atacul politic asupra Rusiei este mai dur decât era cel împotriva Uniunii Sovietice, deşi, spre deosebire de aceasta din urmă, Rusia nu este preocupată de impunerea ideologiei sale în alte zone ale lumii şi nu este înclinată către confruntare. În perioada sovietică, regimul comunist şi nu poporul sovietic era inamicul „lumii libere”. Se pare că acum Occidentul face ori-ce ca să blameze pe preşedintele Rusiei şi Rusia pentru ceea ce el percepe ca fiind un imperi-alism intrinsec. Mai mult, Moscova este stigmatizată pentru expansionism şi pentru politica de presiuni când este vorba de subvenţionarea economiilor din ţările vecine sub forma vânzărilor de resurse energetice la preţuri reduse şi când se pune problema reconsiderării acestor preţuri.

Karaganov constată că Rusia nu este singura ţintă a atacurilor propagandistice, o altă ţintă fiind China, cu deosebirea că Washingtonul a decis să nu se angajeze într-o politică vizibil ostilă faţă de China, ci a ales abordarea de încercuire graduală. China s-a dovedit prea puterni-că şi nevulnerabilă şi nu a cedat provocărilor de a se angaja într-un război rece.

Prin contrast, Rusia a început să răspundă criticilor, uneori chiar pe un ton dubios de ridicat. Această tendinţă de a răspunde mereu la critici îşi are rădăcinile în complexul de inferio-ritate care s-a accentuat după înfrângerea geopolitică din anii 1990. Unii politicieni ruşi au apre-ciat că o agravare a relaţiilor ar putea fi utilă pentru formarea noii identităţi a Rusiei şi refacerea suveranităţii şi credibilităţii proceselor politice din această ţară. O astfel de abordare ar fi însem-nat că Rusia începe să joace conform regulilor care i se impun, angajându-se astfel într-o con-fruntare retorică pe care adversarii ei par să o provoace în mod deliberat.

În opinia lui Karaganov, evoluţiile recente sugerează faptul că SUA şi o parte a Occi-dentului tradiţional au renunţat la orice speranţă de a face din Rusia un aliat, existând indici ai tranziţiei către o politică de „neo-încercuire” (neo-containment). În acelaşi timp, Moscova a înţe-les că nu doreşte şi nici nu îşi poate permite să se integreze cu Occidentul în termenii propuşi de acesta, deoarece ar fi o integrare fără drept de vot. Ca urmare, Kremlinul a început să schimbe regulile jocului sau cel puţin a încetat să mai joace conform regulilor anilor 1990.

Începuturile NEC Cel mai evident motiv pentru prefaţarea Noii Epoci de Confruntare constă în disponibili-

tatea şi abilitatea Rusiei revitalizate în afirmarea intereselor proprii. Pentru greşelile strategice făcute de puterile occidentale în decada anterioară Moscova a adoptat o politică în forţă şi de neîncrederea aproape totală în Occident. Când Rusia era slabă nu a fost invitată în clubul de-mocraţiilor dezvoltate ca partener egal. Acum însă, Rusia a decis să nu se alăture acestui club, iar dacă va decide, cândva în viitor, va dori să fie primită ca o mare putere. Deocamdată, Rusia a început să se comporte faţă de alte ţări aşa cum acestea se comportau anterior faţă de Rusia. Reacţia Occidentului la comportamentul Rusiei este agravată şi de nostalgia după o Rusie debilă şi slăbită, o nostalgie care a dominat politica occidentală din ultima decadă.

Încercările ineficiente ale Uniunii Europene de a construi o politică externă comună sunt


16

de natură să slăbească gradual unitatea Europei, apreciază analistul rus. În paralel, şi influenţa în politica externă a statelor dezvoltate din Europa este în curs de scădere. Pentru greşelile europenilor trebuie să plătească şi Rusia. În primul rând, percepţia generală de slăbiciune, ca-racteristică Europei de astăzi, amplifică resentimentul faţă de revigorarea Rusiei. În al doilea rând, inabilitatea Uniunii Europene de a se consolida lasă Rusia fără un partener important pe scena internaţională. În anii `90, multă lume era convinsă că Statele Unite sunt sortite să fie singura putere globală, chiar hegemonică. Ulterior, campania din Irak a arătat că supremaţia militară copleşitoare a SUA nu poate fi transpusă într-o politică externă eficace. Mai mult, eşe-cul Statelor Unite a făcut ca democraţia, pe care Washingtonul dorea să o impună prin forţă, să fie mai puţin atractivă.

Pe fondul acestor slăbiciuni de ambele părţi ale Atlanticului, ascensiunea politicii exter-ne ruse a făcut o impresie bună. Analistul rus consideră că este corect să afirme că această ascensiune nu se datorează doar revitalizării statului rus, creşterii economice şi unei politici ex-terne competente şi constante, ci şi, pur şi simplu, norocului. La sfârşitul anilor 1990, evoluţiile geopolitice au început să fie favorabile Rusiei. Rolul de furnizor de energie la nivel global a de-venit un factor semnificativ al politicilor globale; a început destabilizarea pe termen lung a zonei extinse a Orientului Mijlociu; iar autoritatea sistemului internaţional a început să de degradeze. Toate aceste evoluţii, inclusiv campania aeriană împotriva Iugoslaviei şi invazia din Irak, au contribuit la creşterea rolului forţei militare. Rusia, în pofida dificultăţilor proprii, este totuşi a do-ua putere militară a lumii, care a dovedit disponibilitate de a utiliza forţa şi chiar să şi câştige un război împotriva islamiştilor radicali şi separatişti în Cecenia (deşi costurile au fost foarte mari). Chiar şi creşterea economică şi geopolitică a Chinei este în favoarea Rusiei: Statele Unite sunt preocupate de perspectiva unei alianţe între Rusia şi China. Alţi factori care au favorizat Rusia includ dorinţa Coreei de Nord şi, mai important, a Iranului de a-şi dezvolta facilităţi nucleare, probleme care nu puteau fi rezolvate fără contribuţia Moscovei.

Elitele americane şi europene sunt deranjate de puterea energetică a Rusiei, în condiţii-le în care dependenţa europenilor de importurile de energie, mai ales din Rusia, va urma un curs exclusiv ascendent. Competiţia în domeniul energiei este principalul motiv de presiune asupra Rusiei. Dacă europenii ar accepta aranjamentul propus de Rusia, adică accesul compa-niilor ruse la reţelele de distribuţie a energiei din Europa în schimbul accesului companiilor occi-dentale la facilităţile de extracţie a hidrocarburilor din Rusia, atunci divergenţele generate de această competiţie ar fi surmontate în beneficiul ambelor părţi. Conform propunerii ruse, s-ar crea un singur complex energetic pe continentul european care ar consolida ambele părţi şi ar elimina multe suspiciuni. Oficial, propunerea a fost respinsă la Bruxelles, deşi sunt puse în practică o serie de tranzacţii individuale. Un compromis reciproc avantajos este încă posibil, cu condiţia ca unele circumstanţe politice, cum ar fi presiuni din partea Statelor Unite, să nu între-rupă discuţiile. Pentru că un complex energetic unificat în toată Europa nu este în interesul Sta-telor Unite. Dacă Uniunea Europeană ajunge la un acord cu Rusia şi îşi reduce dependenţa de resursele de energie non-europene, influenţa Statelor Unite în Europa se va reduce, ca şi de-pendenţa Europei de SUA. Statele Unite singure dispun de capabilităţi politice şi militare care să garanteze accesul la resurse pentru toţi aliaţii lor. O înţelegere în domeniul energetic între Rusia (sau fosta Uniune Sovietică) şi Uniunea Europeană a fost mereu respinsă de Washington. Numai că Statele Unite nu au reuşit să se opună construcţiei de conducte de pe-trol şi gaze naturale pentru exportul acestor resurse energetice către Europa de Vest şi sunt acum preocupate nu doar de revenirea Rusiei ci şi de consolidarea Europei.

Rivalitatea pe tema energiei se datorează unei schimbări fundamentale consemnată în ultimii zece ani. Până recent, cea mai mare parte a resurselor energetice era deţinută sau se afla sub controlul companiilor occidentale. Acum, o mare parte a resurselor energetice mondia-le, dincolo de graniţele Americii de Nord şi Europei, sunt deţinute sau controlate de state sau companii de stat. Regulile jocului se schimbă din mers. Lumea de azi este martora diminuării unui element major al politicii americane şi occidentale din ultimii 60 de ani: asigurarea contro-lului asupra ţărilor producătoare de energie cu scopul de a avea acces neîngrădit la resursele


17

de energie ieftină din lumea a treia, acolo unde sunt concentrate aceste resurse. Argumentul vehiculat în mediile politice de la Moscova conform căruia presiunea politică

şi propagandistică exercitată de Occident asupra Rusiei ar fi rezultatul dezvoltării Rusiei este parţial corect. „Preocupările Occidentului faţă de Rusia sunt o consecinţă a politicii ruse care este percepută că are ca obiectiv subminarea intereselor occidentale; ele sunt însă şi o reflec-tare a scăderii încrederii în propriile capacităţi şi a eficienţei propriilor politici” – susţinea Tho-mas Graham, fost consilier pe probleme ruse în Consiliul Securităţii Naţionale al SUA, în revis-ta Russia in Global Affairs 3/2007 (The Dialectics of Strength and Wakness).

Presiunea occidentală este apreciată de Karaganov ca fiind mai mult un contraatac de-cât un atac împotriva Rusiei, un contraatac menit să prevină slăbirea în continuare a poziţiilor occidentale şi, pe cât posibil, redobândirea poziţiilor avute anterior. Acest contraatac este o caracteristică definitorie majoră a Noii Epoci de Confruntare. Rusia s-a văzut inclusă în disputa pentru noua redistribuire a puterii şi influenţei în lume şi, ca urmare, a trebuit să se implice ac-tiv. Respingerea de către Moscova a controlului strict asupra resurselor energetice, urmată de privatizarea acestora în anii `90, a lăsat impresia că securitatea energetică a Occidentului a fost considerabil consolidată. Oricum, în ultimii ani, Rusia a reinstaurat, într-un fel sau altul, controlul asupra resurselor ei energetice. Simţindu-se mult mai puternică, Moscova nu mai pier-de timpul în dispute pentru recucerirea unora dintre poziţiile pierdute sau abandonate în anii `90. Cu toate acestea, Occidentul este angajat într-un contraatac menit să prevină orice pierde-re de poziţii în faţa Rusiei.

Fundamentele economice ale NEC. Capitalismul autoritar Un alt aspect al acestei aprigi rivalităţi globale constă în disputa tot mai evidentă între

două modele de dezvoltare – capitalismul liberal-democratic occidental şi „capitalismul autori-tar” promovat de „tigrii” şi „dragonii” asiatici, dar şi de Rusia. Occidentul consideră că progresul economic rapid al ţărilor despotice din sud-estul Asiei şi al Coreei de Sud este o excepţie şi nu o regulă. Totuşi, creşterea economică a Chinei, în pofida predicţiilor din ultimii 20 de ani referi-toare la un colaps iminent, nu mai permite evitarea realităţii. Victoria capitalismului liberal-democratic în Războiul Rece a creat iluzia că această victorie a fost finală. „Sfârşitul istoriei” preconizat de filozoful şi economistul politic american Francis Fukuyama (autorul lucrării The End of History and the Last Man, 1992), nu s-a materializat, pentru simplul fapt că dispariţia sistemului comunist nu a dus la instaurarea haosului. Dimpotrivă, economiile socialiste planifi-cate au fost înlocuite cu un nou model, care inspira o atractivitate potenţială, mai ales pentru fostele ţări ale lumii a treia. Acesta este modelul capitalismului semi-democratic autoritar, un model eficient din punct de vedere economic şi acceptabil din punct de vedere politic.

Spre deosebire de comunism, capitalismul asigură creşterea (chiar dacă este o creştere inegală) a bunăstării majorităţii populaţiei; şi, spre deosebire de comunismul totalitarist, autori-tarismul – sau democraţia limitată – asigură un nivel acceptabil de libertate a individului pentru majoritatea populaţiei.

Rivalitatea dintre cele două forme de capitalism a fost analizată de istoricul militar israelian Azar Gat în revista americană Foreign Affairs. „Statele capitaliste autoritare, exemplifi-cate în prezent de China şi Rusia, pot reprezenta o cale alternativă viabilă către modernism, ceea ce sugerează că nimic nu este inevitabil când este vorba despre victoria finală a demo-craţiei liberale, adică despre supremaţia în viitor”, scria Azar Gat, adăugând că „ un al Doilea Război Mondial non-democratic de succes ar putea fi văzut de către multe state ca o alternati-vă atractivă la democraţia liberală.” S-ar putea foarte bine ca forma de „capitalism autoritar” să fie doar o fază de dezvoltare către un model mai liberal. În fond, înainte de a doua jumătate a secolului trecut, multe ţări din vestul Europei şi Statele Unite aveau caracteristicile care sunt specifice astăzi statelor care promovează aşa-numitul capitalism autoritar.

Oricum, învingătorii liberal-democraţi constată deja că încep să sufere unele înfrângeri. Acţiunile în Orientul Mijlociu au slăbit poziţia globală a Statelor Unite, ceea ce a făcut ca demo-


18

craţia, aşa cum este ea promovată de Washington, să pară mai puţin atractivă. Mai mult, „revoluţiile culorilor”, în majoritate nereuşite, importate din fostele republici sovietice, au fost lovituri, chiar dacă nu foarte semnificative, la adresa ideii de democraţie. În acelaşi timp, alege-rile democratice din Palestina au deschis calea către un adevărat război civil. În Liban, un stat suficient de democratic, s-a instaurat teroarea, în timp ce statul vecin – autoritara Sirie – pare să nu aibă probleme majore.

Competiţia între modele nu este chiar o luptă pentru afirmarea superiorităţii morale. Pe termen lung, victoria unui model anume va însemna o redistribuire a resurselor umane şi de altă natură în favoarea acelor state care sprijină acel model. Perioada de timp de la sfârşitul anilor 1980 şi până la începutul anilor 2000 a consemnat o imensă redistribuire de resurse în favoarea Statelor Unite şi a Europei Occidentale. Procesul ar putea schimba de sens, mai ales datorită faptului că succesul capitalismului autoritar şi slăbiciunile democraţiei coincid în timp cu o altă mişcare tectonică: centrul economiei şi geopoliticilor globale se mută din spaţiul euro-atlantic în cel asiatic.

Statele care sunt liberal-democratice dar slabe din punct de vedere economic trebuie să se orienteze automat către Occident şi să urmeze politica acestuia, cu slăbiciunile ei evidente. Totuşi, dacă un alt model se dovedeşte a fi de succes, unele state vor avea oportunitatea de a se reorienta singure sau, cel puţin, vor avea mai mult spaţiu de manevră. De exemplu Rusia, demonstrând ţărilor post-sovietice şi în curs de dezvoltare că pot să-şi organizeze economiile în alte maniere şi nu neapărat în conformitate cu modelul liberal-democratic dependent din Eu-ropa Centrală şi de Est, este în situaţia de a restaura, deşi foarte încet, capacitatea ei de a atrage societăţile şi ţările mediu dezvoltate. Multe societăţi vecine, sătule de sărăcie, haos şi nesiguranţă sunt dornice să imite sistemul autoritar guvernat al Rusiei. În plus, liderii autoritari ai multor state preferă o Rusie puternică dar predictibilă, care să nu atenteze la suveranitatea lor.

Istoria a împins Rusia în centrul unei noi competiţii aprige între modelele liberal-democratic şi autoritar de capitalism. Rusia este un stat cheie din punct de vedere al competiţiei dintre mo-dele politice şi socio-economice şi, mai mult, este capabilă să încline balanţa militar-politică a lumii. Neîncrederea în modelul de dezvoltare autoritaristă explică în mare măsură suspiciunile europenilor faţă de politica energetică a Rusiei. Un stat autoritarist găseşte că este uşor de jon-glat cu energia şi alte resurse pentru realizarea unor obiective de politică externă. În acest sens, democraţia, mai ales atunci când are slăbiciuni, este mai convenabilă pentru parteneri deoarece este mai puţin spaţiu de manevră pentru astfel de jonglerii.

De fapt, Rusia este angajată concomitent în două noi competiţii, care, în mare măsură, vor defini viitorul omenirii. Cele două competiţii se desfăşoară (1) între producătorii de energie şi consumatori asupra controlului resurselor energetice şi (2) între forme diverse ale capitalismu-lui. Mai mult, Rusia se găseşte pe trei graniţe critice: (a) graniţa dintre civilizaţia islamică şi cea creştină; (b) graniţa dintre bogaţi şi săraci; şi (c) dintre Asia şi Europa.

Unele caracteristici ale NEC Introducerea de noi elemente în actuala competiţie a fost de natură să o complice şi mai

mult. Iar evoluţiile pe plan mondial sunt tot mai puţin predictibile. În faţa noilor provocări şi fisuri, polurile american şi european ale Occidentului tradiţional, care au evoluat diferit după Războiul Rece, ar putea încerca o nouă apropiere. Totuşi, relativa lor unitate va fi posibilă numai în cazul în care se va reface, într-un fel sau altul, confruntarea militară generală.

Statele Unite vor continua să se bazeze pe NATO pentru a-şi menţine poziţiile în Europa şi, posibil, pentru a încuraja o nouă confruntare militaro-politică. Se vehiculează şi un plan provocativ, dar nerealist, de transformare a Alianţei Nord-Atlantice prin includerea altor ţări cum ar fi Japonia, Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, ceea ce ar transforma alianţa într-o organizaţie politico-militară a unei „uniuni globale de democraţii”.

Ideea constituirii unei comunităţi de state puternice şi responsabile, care să conducă lupta


19

împotriva noilor ameninţări la adresa ordinii mondiale este una rezonabilă, dar într-o epocă a unei competiţii toţi-împotriva-tuturor o astfel de idee este nu foarte puţin probabilă dar şi pericu-loasă, deoarece ar putea pune bazele unei noi divizări ideologice şi a unei noi confruntări gene-rale. O astfel de turnură, menţionează profesorul Karaganov, a fost semnalată de Ivo Daalder, fost director în Consiliul Securităţii Naţionale, şi James Lindsay, director al Centrului Robert S. Strauss pentru Drept şi Securitate Internaţională al Universităţii Texas, într-un articol publicat în The American Interest. Cei doi autori consideră că „democraţiile dispun de cea mai mare capa-citate de a proiecta politicile globale. Ele angajează cele mai mari şi mai puternice forţe armate; cele mai mari 20 de democraţii cheltuiesc trei pătrimi din resursele alocate forţelor armate în lumea de azi”, după care se întreabă: „Ar putea un Concert de Democraţii să aibă succes dacă sunt excluse ţări mari precum China şi Rusia?”. După ce găsesc un răspuns afirmativ, cei doi experţi americani fac observaţia că o astfel de comunitate de democraţii ar putea încuraja Chi-na şi Rusia să creeze o organizaţie alternativă.

Schimbările majore în economia şi politica globală, împreună cu redistribuirea rapidă a for-ţelor şi resurselor, amplifică percepţia de impredictibilitate a climatului extern. Acesta este moti-vul pentru care NEC va fi cel mai probabil marcată de remilitarizarea continuă a relaţiilor in-ternaţionale şi chiar de o cursă a înarmărilor. Iar extinderea în continuare a NATO este mai mult decât posibilă în situaţia în care Rusia cade în capcană şi începe să toarne gaz pe focul remilitarizării globale.

O altă caracteristică a NEC este concurenţa aprigă pe mai multe paliere – economic, geopolitic şi ideologic – formulată de ministrul de externe rus Serghei Lavrov astfel: „paradigma relaţiilor internaţionale contemporane este determinată de concurenţă în sensul cel mai larg al acestei noţiuni, mai ales atunci când subiectul concurenţei este sistemul de valori şi modelele de dezvoltare. Noutatea acestei situaţii constă în faptul că Occidentul este în curs de pierdere a monopolului asupra proceselor de globalizare. Probabil că aceasta explică încercările de a pre-zenta actualele evoluţii ca o ameninţare pentru Occident, pentru valorile şi modul de viaţă din acest spaţiu”.

Analistul rus se aşteaptă la o nouă serie de încercări pentru limitarea expansiunii economi-ce a ţărilor cu capitalism autoritar şi a corporaţiilor afiliate. Multe state liberale împrumută prac-tici protecţioniste de la noii capitalişti autoritari şi introduc limite pentru investiţiile străine în „industriile strategice”. În acelaşi timp, dorinţa de a folosi organizaţii internaţionale vechi ca in-strumente în noua competiţie poate afecta serios importanţa acestora. Influenţa Fondului Mo-netar Internaţional s-a diminuat drastic; Banca Mondială îşi pierde din autoritate; se fac încer-cări de folosire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului în interesele fondatorilor acesteia – ţările reprezentante ale „vechiului” capitalism. Pe de altă parte, creşterea măsurilor protecţioniste au generat în trecut, în afara conflictelor comerciale şi investiţionale, chiar şi conflicte militare.

Concurenţa se va intensifica şi în domeniul ideologic, un domeniu în care democraţiile au lansat deja un contraatac. Statele Unite au nevoie să-şi refacă propria atractivitate. Din păcate, apreciază analistul rus, concurenţa feroce va transforma lupta pentru nobilele valori democrati-ce într-o confruntare geopolitică. Acest factor poate afecta serios perspectiva de liberalizare în acele ţări care au demonstrat intenţii serioase pentru capitalismul autoritar, inclusiv Rusia. În acest context, nu ar trebui uitate lecţiile Războiului Rece. În acel timp, presiunile puternice din afară au consolidat poziţiile reacţionarilor şi conservatorilor din interiorul Uniunii Sovietice. Ca şi în trecut, cei care susţin reformele vor fi acum etichetaţi ca agenţi ai statelor rivale.

Cea mai neatractivă consecinţă a noii confruntări va fi reducerea intensităţii şi calităţii coo-perării internaţionale în contracararea provocărilor globale, între care proliferarea armelor de distrugere în masă, degradarea mediului şi expansiunea extremismului islamic.

Reperele în timp pentru NEC sunt predictibile. Într-o perioadă de 5-7 ani, este foarte proba-bil ca Europa să înceapă etapa de depăşire a actualei crize sistemice, iar dezvoltarea economi-că se va accelera. Statele Unite vor pleca din Irak, vor depăşi „sindromul irakian” şi vor reveni la o politică multilaterală mai raţională. Rusia va reveni cu picioarele pe pământ după euforia


20

actuală şi va urma o politică mai precaută, dar mai activă. Vor fi îndeplinite premisele politice şi economice pentru depăşirea confruntării iraţionale actuale asupra aprovizionării cu energie, ca şi pentru constituirea unei Uniuni Energetice în Europa. Consumatorii de energie se vor familia-riza probabil cu noua situaţie creată de redistribuire a resurselor din proprietate privată şi străi-nă în mâinile statului. Dar nu poate fi exclus un val de reprivatizări. Istoria a cunoscut multe exemple când guvernele, după ce au constatat lipsa de eficienţă a companiilor de stat, au transferat managementul resurselor naturale către sectorul privat. Astfel de forme de reprivati-zare sunt posibile şi în Rusia.

Fundamentul ideologic al noii confruntări între cele două modele de capitalism poate fi de-păşit parţial deoarece aceste modele nu sunt incompatibile aşa cum au fost „socialismul real” şi capitalismul. Provocările globale, care sunt active acum datorită concurenţei aprige în cadrul NEC, vor impune o cooperare chiar mai strânsă. O nouă rundă de cooperare ar putea fi mai stabilă decât cea din anii 1990. În acei ani, relaţiile dintre state se derulau conform regulilor dic-tate de câştigătorii Războiului Rece. O epocă a strânsei cooperări va fi posibilă doar atunci când comunitatea globală, inclusiv Rusia, va evita greşelile sistemice, adică militarizarea şi in-stituţionalizarea noii competiţii. Mai mult, va trebui să nu mai existe nici o nouă confruntare mili-tară, de genul celei care se conturează acum la orizont în regiunea extinsă a Orientului Mijlo-ciu. Evoluţia competiţiei către punctul de confruntare generalizată poate genera, în final, o serie de războaie de mare amploare şi chiar un nou război mondial.

Încercând să răspundă la întrebarea „ce ar trebui să facă Rusia în acest caz?”, Serghei Karaganov apreciază că, în primul rând, Rusia trebuie să renunţe la încrederea arogantă în succes, o atitudine care ar putea fi de înţeles după anii de greutăţi şi umilinţe suferite. Toate prognozele privind dezvoltarea economiei globale indică pentru Rusia posibilitatea unei creşteri de maxim 2,5% a produsului naţional brut; dacă nu se va realiza o creştere sustenabilă de 8-10% pe an ponderea economiei ruse în economia globală se va reduce. Totuşi, majoritatea factorilor care au favorizat în trecut revenirea Rusiei (de la declinul autorităţii globale până la succesele Chinei) poate produce probleme serioase pe termen lung. În al doilea rând, noua epocă de confruntare impune tranziţia către o economie modernă, deoarece avantajele bazate exclusiv pe resurse energetice sunt temporare. Continua modernizare a sistemului politic este şi ea o condiţie pentru prevenirea alunecării într-un autoritarism stagnant. Dacă Rusia nu va profita de situaţia economică şi geopolitică favorabilă şi nu va folosi metodele semiautoritare şi cele ale capitalismului de stat pentru tranziţia la un nou model de dezvoltare, atunci declinul ei în următoarea perioadă va fi sigur. În al treilea rând, lumea devine din ce în ce mai complicată. Comparativ cu Uniunea Sovietică, dependenţa Rusiei de lumea externă a crescut considerabil. Ca urmare, Rusia trebuie să majoreze semnificativ investiţiile în studiul actualului climat in-ternaţional, să investească în pregătirea personalului astfel încât viitorii specialişti să poată fo-losi metode noi pentru protejarea poziţiilor Rusiei şi pentru promovarea intereselor ei. În al pa-trulea rând, toate eforturile trebuie orientate către prevenirea remilitarizării şi instituţionalizării noii confruntări, ceea ce ar fi dezavantajos pentru interesele Rusiei pe termen mediu şi lung. Din acest motiv, se impune o politică pentru prevenirea extinderii şi consolidării în continuare a NATO, în paralel cu abordarea precaută a alianţelor şi negocierilor pe tema dezarmării. Experi-enţe anterioare au arătat că astfel de alianţe şi negocieri pot fi întrebuinţate în scopul remilitari-zării. Prevenirea remilitarizării nu înseamnă renunţarea la eforturile de refacere a forţelor arma-te pe baze noi şi nici la modernizarea doctrinei militare. În acelaşi timp, restaurarea rezonabilă a puterii militare trebuie să fie fundamentată pe nevoi unilateral identificate şi nu neapărat pe răspunsuri asimetrice la acţiunile altor puteri.

În al cincilea rând, cooperarea cu toate forţele responsabile este necesară în scopul preve-nirii proliferării în continuare a armelor nucleare şi a unor noi conflicte de amploare, mai ales nucleare, care pot provoca deteriorarea necontrolată a mediului politic internaţional. În al şase-lea rând, Rusia nu are nici un motiv să facă unele concesii Occidentului pe timpul unei faze acute a Noii Epoci de Confruntare, deoarece concesiile vor fi tratate ca semnale de slăbiciune. Oricum, Rusia trebuie să evite demonstraţii nejustificate de forţă, chiar şi în cazul unor provo-


21

cări, deoarece nu va face altceva decât să-şi irosească forţele. Rusia nu mai este o ţară slabă, în derivă. Ca urmare, este important pentru ea să zâmbească politicos şi nu într-o manieră aro-gantă sau de batjocură.

Nicolae PERHAIŢĂ

DOCUMENTAR: FATAH ŞI HAMAS- UN SINGUR SCOP, DOUĂ MODURI DE ABORDARE

Fatah şi Hamas sunt două organizaţii palestiniene care militează pentru realizarea ace-luiaşi obiectiv programatic – crearea unui stat palestinian viabil, suveran şi independent – dar care se situează pe poziţii diferite, dacă nu chiar diametral opuse şi conflictuale în ceea ce pri-veşte mijloacele şi căile de ajungere la această finalitate. La o primă privire, conflictul actual dintre aceste două mişcări este generat de competiţia pentru liderism, pentru preluarea controlului asupra “revoluţiei” şi a cauzei naţionale palestinie-ne şi orientarea acestora potrivit propriilor coordonate ideologice şi programe politice. Cauzele divergenţelor sunt, însă, mai profunde şi mai complexe şi ele se circumscriu scindării care a caracterizat rezistenţa palestiniană încă de la naşterea sa şi care s-au materializat, nu o dată, în confruntări sângeroase şi, în final, în dispariţia de facto a ceea ce a fost recunoscut pe plan internaţional drept unicul reprezentant al poporului palestinian – Organizaţia de Eliberare a Pa-lestinei. Documentarul de faţă îşi propune să ofere cititorului un summum de date şi informaţii asupra acestor două mişcări de care depinde, astăzi, însăşi soarta dosarului şi a poporului pa-lestinian.

I. FATAH 1. Repere istorice

FATAH (sau FATH , “cucerire”, în limba arabă) este acronimul inversat al denumirii de “ Haraka Al-Tahrir Al-Filastiniya” –Mişcarea Palestiniană de Elibera-re-HATAF- care a luat fiinţă la sfârşitul anilor ’50 – înce-putul anilor ’60 sub forma unor celule conspirative în Siria, Liban, Iordania, Kuwait, Egipt, în urma agresiunii tripartite Israel-Marea Britanie-Franţa împotriva Egiptului ca reacţie la naţionalizarea Canalului Suez în anul 1956.

În anul 1959, primul număr al revistei “Filastinuna”-Palestina noastră”-, editată de FATAH chema la lupta pentru constituirea unei entităţi palestiniene independente şi libere de orice in-fluenţă şi control străin, inclusiv din partea lumii arabe. Circa 40 de organizaţii de rezistenţă constituite spontan în diverse state arabe erau chemate să se unească în ceea ce, mai târziu, avea să fie Organizaţia de Eliberare a Palestinei. Celule armate ale aripii militare a FATAH- Forţele “Al-Assifa” (Furtuna) sunt constituite, între 1962-1964, în Algeria, Liban, Siria, Gaza, Cisiordania, iar primul atac împotriva unor obi-ective israeliene este executat în anul 1965. Condusă de principalul ei fondator, Yasser Arafat, mişcarea a beneficiat de o importantă susţinere financiară, logistică şi militară din partea statelor arabe, dar şi a fostelor ţări comunis-te europene. Odată cu impunerea sa ca principal detaşament al mişcării de rezistenţă, mişca-rea şi-a lărgit rândurile prin afilierea la ea a altor facţiuni de mai mică anvergură, precum “Avangărzile Sacrificiului pentru Eliberarea Palestinei” (7 septembrie 1968), “Frontul Palestinian de Eliberare Naţională” ( 25 noiembrie 1968), “Forţele Jihadului Sfânt” ( 12 iunie 1969) etc. 2. Principii fundamentale 2.1. Palestina este parte integrantă a patriei arabe, poporul palestinian este parte indivizi-bilă a naţiunii arabe, iar lupta sa este componentă integrantă a acesteia.


Sigla FATAH

22

2.2. Poporul palestinian este entitate independentă, cu drept inalienabil la a-şi hotărî sin-gur soarta şi de suveranitate absolută asupra pământului său. 2.3. Revoluţia palestiniană este avangarda naţiunii arabe în lupta de eliberare a Palesti-nei. 2.4. Lupta poporului palestinian este parte a luptei popoarelor lumii împotriva sionismului şi a colonialismului mondial. 2.5. Orice rezoluţii sau acorduri ale O.N.U. sau bilaterale ori colective interstatale care aduc atingere drepturilor legitime ale poporului palestinian vor fi considerate nule de drept şi neavenite. 2.6. Prezenţa israeliană în Palestina este o invazie sionistă agresivă şi un aliat natural al colonialismului şi imperialismului mondial. 2.7. Organizaţia FATAH este o mişcare naţională revoluţionară, independentă şi constitu-ie avangarda luptătoare a poporului palestinian.

3.După Oslo (1983) Odată cu derularea negocierilor directe de pace cu Israelul şi semnarea Acordurilor de

la Oslo, în septembrie 1993, FATAH a introdus o serie de modificări în Carta constitutivă, între care eliminarea prevederilor referitoare la “aruncarea evreilor în mare” şi distrugerea statului Israel, renunţarea la acţiunile cu caracter terorist şi promovarea demersurilor politico-diplomatice pentru soluţionarea conflictului palestiniano-israelian şi recunoaşterea Rezoluţiilor 242 şi 338 ca bază de derulare a acestui proces1. În anul 1994, ca un corolar al negocierilor palestiniano-israeliene, a fost constituită Autori-tatea Naţională Palestiniană în Gaza şi Cisiordania, condusă de Yasser Arafat şi, după moar-tea acestuia, de actualul preşedinte Mahmud Abbas (Abu Mazen)2. În 2006, în urma unor alegeri libere şi democratice (confirmate, ca atare, de echipele ob-servatorilor internaţionali), este constituit un guvern majoritar format de mişcarea islamistă Hamas şi condus de Ismail Haniyeh, fapt care a generat numeroase dispute şi conflicte politi-co-ideologice între această organizaţie şi Fatah, dar şi reacţii punitive din partea Israelului, a SUA şi a Uniunii Europene, în urma cărora a fost constituit un efemer nou guvern de uniune naţională, repede dizolvat după preluarea, de către Hamas, prin forţă, a controlului asupra Sec-torului Gaza, transferul Autorităţii Naţionale la Ramallah, în Cisiordania şi constituirea unui al doilea guvern palestinian condus de Salam Fayyad. În prezent, se poate vorbi de existenţa unei profunde scindări a poporului palestinian între două teritorii, două administraţii şi două conduceri politice care nu reuşesc să identifice o cale spre dialog şi spre refacerea unităţii naţionale cel puţin în limitele sale minimale care să permită conturarea unei perspective de dinamizare a procesului de pace , aşa cum fiecare mişcare pro-clamă, la nivelul bunei-intenţii, şi cum a fost convenit la reuniunea de la Annapolis, din 27 no-iembrie 2007.

II.HAMAS 1. Retrospectivă istorică “Harakat Al-Muqawama Al-Islamiya” – Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas) a fost

înfiinţată oficial în anul 1987, de către şeicul Ahmad Yassin, dar existenţa acesteia, sub diferite alte denumiri succesive, datează încă dinainte de anul 1948, când a fost creat statul Israel, 1O contribuţie deosebită şi decisivă în acest sens a avut-o România. Autorul acestor rânduri a fost co-elaborator, la Bucureşti, al proiectului declaraţiei pe care Yasser Arafat a făcut-o, la Conferinţa Mişcării de Nealiniere de la Harrare, prin care acesta consfinţea oficial aceste principii. Motivul pentru care OEP şi statele arabe au refuzat, vre-me îndelungată , rezoluţiile în cauză a fost acela că documentele vorbeau despre drepturile unei “populaţii” palestini-ene şi nu ale unui “popor palestinian”. 2Autorul a avut privilegiul de a-l cunoaşte personal pe preşedintele palestinian şi de a traduce în limba română car-tea sa de memorii “ Drumul spre Oslo” ( Al-Tariq Ila Oslo) în care Mahmud Abbas, principalul negociator palestinian, dezvăluie culisele îndelungatului proces de tratative cu Israelul. Din motive independente de voinţa traducătorului, cartea nu a putut să vadă lumina tiparului.


23

ca o prelungire în Palestina a mişcării islamiste a Fraţilor Musulmani, constituită în Egipt, în anul 1928. Clasificată drept organizaţie teroristă de către majoritatea statelor occidentale, chiar dacă ţinta acţiunilor sale de “rezistenţă” este exclusiv Israelul, şi interzisă în unele state arabe, miş-carea a cunoscut, îndeosebi după moartea liderului palestinian Yasser Arafat, o constantă creştere a popularităţii, îndeosebi în Fâşia Gaza, unde a implementat mai multe programe de asistenţă socială, umanitară, educaţională, etc., fiind percepută, prin rădăcinile şi principiile isla-mice promovate, drept o formaţiune integră şi ne-erodată de corupţia cronică de care a fost acuzată mişcarea Fatah. Aceasta a făcut ca, în iunie 2006, Hamas să obţină o răsunătoare vic-torie în alegerile parlamentare, fiind desemnată să constituie noul guvern palestinian în fruntea căruia se află premierul Ismail Haniyeh. După asumarea puterii, Hamas a făcut cunoscută oferta sa de încetare a acţiunilor anti-israeliene în cadrul unui armistiţiu “experimental” cu o durată de 10 ani, în schimbul retragerii complete a Israelului din Gaza şi Cisiordania. Ca urmare a refuzului mişcării Fatah de a coopera cu noul Cabinet islamist, din cauze ţinând de repartizarea “inechitabilă” a portofoliilor şi a altor demnităţi oficiale, sau a unor măsuri coercitive anti-Hamas, precum excluderea din instituţiile Autorităţii Naţionale a reprezentanţilor acestei organizaţii şi înlocuirea lor cu reprezentanţi Fatah, sau scoaterea în afara legii, prin de-cret prezidenţial, a miliţiilor şi formaţiunilor paramilitare islamiste, în iunie 2007 Hamas îşi impu-ne, prin forţa armelor, controlul asupra întregului sector Gaza şi a sediilor şi bunurilor Autorităţii Naţionale Palestiniene care este obligată să se transfere la Ramallah, în Cisiordania. Mişcarea este condusă, cu statutul de secretar general al Biroului Politic, de către Khaled Maşhal, emul al fondatorului Ahmad Yassin (ucis de un raid al aviaţiei israeliene), în prezent cu reşedinţa în Siria.

2. Principii Potrivit Cartei constitutive, Hamas proclamă că actualul teritoriu al statului Israel, pre-

cum şi Gaza şi Cisiordania ( Iudeea şi Samaria, pentru evrei) sunt o posesiune şi un subiect moral şi de drept islamic, neputând, în consecinţă, să fie cedate sau trecute sub controlul unei entităţi non-islamice, în vreme ce lupta (Jihadul) pentru redobândirea teritoriului deja ocupat reprezintă îndatorirea religioasă fundamentală pentru toţi musulmanii. Hamas nu recunoaşte existenţa statală a Israelului, acesta fiind etichetat, în discursul ide-ologic al mişcării, drept o simplă “entitate sionistă”. Deşi, în documentele şi în luările de poziţii oficiale, nu este menţionată explicit sintagma “ ştergerea de pe hartă a statului evreu”, aceasta este frecvent utilizată în abordările politice neoficiale sau oficioase. “Visez să am în casă o ma-re hartă a lumii pe care Israelul să nu figureze…În teritoriul istoric al Palestinei noastre nu este loc pentru Israel” declara, pentru un canal islamist de televiziune, Mahmoud Al-Zahhar, mem-bru în conducerea Hamas şi ministru de Externe în guvernul Haniyeh. În 1992, fostul lider al organizaţiei, Ahmad Yassin se refera la anul 2027 ca posibilă dată a “dispariţiei Israelului”, locul acestuia urmând a fi luat de crearea – evocată în Carta Hamas – a unei republici islamice palestiniene. Potrivit Institutului pentru Politici în Orientul Apropiat din Washington, însuşi ansamblul conflictului arabo-israelian este văzut, de ideologii Hamas, ca o “bătălie religioasă între iudaism şi islam care nu poate fi câştigată decât prin dispariţia statului evreu de pe hartă”. O asemenea ideologie este elocvent sintetizată în sloganul-deviză a mişcării, potrivit că-ruia “Allah este scopul, Profetul este modelul, Coranul este Constituţia”.


24

III. INSTITUŢII DE SECURITATE ŞI INFORMAŢII Articolul VIII din Acordul de la Oslo (septembrie 1993) ca şi Acordul “Gaza-Ierihon”, sem-nat la Cairo în 19943 stipulează, între altele, crearea unei instituţii poliţieneşti palestiniene unificate şi unice, cu atribuţii specifice în Gaza şi Cisiordania, obiectiv care, însă, a fost realizat doar parţial şi fără eficienţa cuvenită, în condiţiile în care eşichierul palestinian în domeniu este sufocat de o multitudine de servicii partizane, aflate în concurenţă , corupte, de cele mai multe ori, şi servind în mod făţiş comenzii politice şi decizionale.

III-A. SECURITATEA FATAH este împărţită în două instituţii principale, având, fiecare, subdiviziunile proprii:

1.SECURITATEA INTERNÂ, cu următoarele departamente: 1-a : Securitatea preventivă care are în responsabilitate asigurarea securităţii şi aco-

peririi informative în interiorul teritoriilor palestiniene autonome. Are un efectiv de cca. 5.000 oameni repartizaţi în Gaza şi Cisiordania, majoritatea fiind membri sau simpatizanţi Fatah din interior, spre deosebire de alte departamente constituite, preponderant, din refugiaţi reveniţi după constituirea, în 1994, a Autorităţii Naţionale

1-b: Forţa 17 (Securitatea Prezidenţială), creată la începutul anilor ’70 cu misiunea de asigurare a protecţiei şi pazei pentru preşedintele Yasser Arafat şi a altor demnitari din condu-cerea O.E.P. Desfăşoară atât operaţiuni cu caracter de protecţie şi militar, cât şi în domeniul culegerii de informaţii. Este subordonată direct preşedintelui Autoriăţii Naţionale Palestiniene.

1-c: Servicul de Informaţii Generale, cu un efectiv de cca. 2.500 oameni, înfiinţat la începutul anilor’60 de mai mulţi responsabili Fatah, în frunte cu Salah Khalaf (Abu Ayyad) şi Hael Abdul Hamid ( Abul Hol). Se subordonează direct preşedintelui Mahmud Abbas şi are ca atribuţie principală culegerea de informaţii cu caracter general, pe plan intern şi extern. 1-d: Poliţia civilă, însărcinată cu menţinerea ordinii şi liniştii publice. Este constituită din Direcţiile Circulaţie, Cercetări Penale, Combaterea Drogurilor şi a Crimei organizate, Intervenţii anti-demonstranţi şi este condusă de generalul Kamal El-Shaikh.

2.SECURITATEA NAŢIONALÂ, formată din patru departamente: 2-a: Securitatea publică, însărcinată, cel puţin teoretic, cu contracararea activităţilor

desfăşurate de serviciul israelian de informaţii “Shin Beth”. 2-b: Poliţia maritimă, însărcinată cu paza coastelor mediteraneene (în Fâşia Gaza),

combaterea traficului maritim de arme, droguri, etc. Majoritatea celor cca. 2.500 de cadre au fost instruite şi pregătite în Yemen.

2-c: Securitatea aeriană, un departament de dimensiuni mai reduse, având atribuţii preoponderent tehnice care constau în asigurarea deplasărilor responsabililor palestinieni între Gaza şi Cisiordania, cu cele cinci elicoptere cu care este dotată.

2-d: Serviciul de Informaţii Militare cu atribuţii de culegere de informaţii din afara teri-toriilor palestiniene şi de contrainformaţii pe plan intern. Are în subordine şi poliţia militară care funcţionează ca unitate auxiliară de protecţie şi pază a demnitarilor.

III-B. SECURITATEA HAMAS, cunoscută şi sub denumirea de “Forţa Executivă”, a fost constituită după venirea la putere a mişcării Hamas, ca aparat poliţienesc, de securitate şi infor-maţii, având un efectiv de peste 5.000 de oameni proveniţi fie din “Batalioanele Ezzeddin Al-Kassam”- aripa militară a organizaţiei – fie din “Forţele Populare de Rezistenţă”3 cunoscute şi 3Pentru sensul istoriei, se cuvine menţionat că ideea acestui acord a fost discutată, pentru prima oară, la Snagov, în 1987, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu, în cadrul unei întâlniri între acesta şi fostul preşedinte palestinian Yasser Arafat.


25

sub numele de “Brigăzile Salaheddin”, unităţi civile înarmate ale populaţiei. Prin lege, aceste servicii sunt subordonate Ministerului de Interne, dar, în realitate, sunt controlate de conduce-rea politică a mişcării, având drept misiune principală asigurarea ordinii şi securităţii publice, dar şi culegerea de informaţii şi executarea de acţiuni cu caracter operativ militar. Au participat nemijlocit la ocuparea sediilor din Gaza ale Autorităţii Naţionale Palestiniene şi ale serviciilor de securitate Fatah, în cursul confruntărilor sângeroase din iunie 2007. Potrivit unor evaluări palestiniene şi străine, toate instituţiile menţionate, indiferent de obedienţa şi subordonarea pe linie instituţională şi administrativă, au în comun o excesivă poli-tizare şi, implicit, o independenţă decizională redusă, concurenţa acerbă fie între departamen-tele aparţinând aceleiaşi mişcări, fie între acestea şi cele ale mişcării rivale, implicarea activă a responsabililor şi comandanţilor în activitatea politică, de partid, corupţia administrativă şi finan-ciară profundă.

IV.COMPONENŢA PUTERII LEGISLATIVE. Parlamentul Palestinian, denumit, oficial, “Consiliul Legislativ” este parte componentă a

Autorităţii Naţionale Palestiniene, fiind constituit din 132 deputaţi aleşi pentru un mandat de 5 ani. Actualul parlament a fost constituit în urma alegerilor din 25 ianuarie 2006 în care mişca-rea Hamas a candidat pe o listă electorală intitulată “Schimbare şi Reformă”, adjudecându-şi 76 de locuri, în vreme ce, cu numai 45 de fotolii, Fatah a pierdut, pentru prima oară, controlul asu-pra instituţiei legislative şi, implicit, asupra celei executive Şapte segmente de reprezentativitate politică formează actualul Consiliu Legislativ, res-pectiv: 1.Lista “Schimbare şi Reformă” (Hamas) : 57% 2. Mişcarea Fatah : 32% 3. Independenţi aliaţi cu Hamas : 3% 4. Lista “Alternativa” (stânga palestiniană) : 2% 5.Partidul “Palestina Independentă”, condus de Mustafa Barghouthi, aflat în detenţie în Israel : 2% 6.Mişcarea “A treia cale” (Hannan Ashrawi şi actualul premier interimar din Gaza, Salam Fayyad) : 2% 7. Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (Abu Ali Mustafa) : 2%

V.CAUZE ALE CONFRUNTĂRILOR DINTRE FATAH ŞI HAMAS Confruntările armate dintre cele două organizaţii nu au fost decât un episod din lunga se-rie de conflicte care au opus, de-a lungul timpului, cele mai diverse componente ale Organizaţi-ei de Eliberare a Palestinei sau între acestea şi celelalte detaşamente din afara acestei organi-zaţii, conflicte începute încă în perioada în care O.E.P. a fost stabilită în Iordania şi continuate, ulterior, după transferul în Liban al prezenţei palestiniene şi, apoi, vremelnic, după 1982, când, în urma invaziei israeliene în Liban (operaţiunea “Ciorchinii mâniei”), efectivele, comanda şi logistica palestiniană au fost mutate în Tunis, Yemen şi unele state arabe din Golf. Asemenea incidente au fost înregistrate între Fatah şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (Georges Habbache) şi Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei (Nayef Hawatmeh), Fatah şi Fatah-Consiliul Revoluţionar ( Abu Nidal), Fatah şi Fatah-Intifada şi lista ar putea continua. La aceasta se pot adăuga şi ciocnirile frecvente între diversele servicii de securitate, informaţii şi contrainformaţii, poliţie şi servicii de informaţii etc. aparţinând aceleiaşi organizaţii. Dacă, de cele mai multe ori, aceste conflicte au avut la origine orgolii, calcule, ambiţii şi interese personale ale liderilor organizaţiilor implicate, ele au căpătat o motivaţie politică odată


26

cu negocierea şi, apoi, semnarea, în septembrie 1993, a Acordului de la Oslo, prin care fostul lider palestinian Yasser Arafat şi conducător al mişcării Fatah se angaja să pună capăt fenome-nului terorist. “Organizaţia ( de Eliberare a Palestinei-n.n.) condamnă recursul la terorism şi la alte acte de violenţă şi îşi asumă răspunderea de a impune membrilor săi respectarea acestui angajament”, spunea Yasser Arafat într-o scrisoare adresată fostului premier israelian Iytzak Rabin cu puţin înainte de semnarea oficială a documentelor de la Oslo. Scrisoarea nu specifică explicit identitatea “fenomenului terorist” şi a teroriştilor, dar se înţelege că nu terorismul latino-american sau asiatic era cel avut în vedere. Ulterior, într-un alt agrement cu Israelul, încheiat la Taba, în Egipt, fostul lider palestinian reitera şi mai explicit angajamentul de a combate terorismul şi elementele teroriste şi de a nu-i urmări, reţine sau supune anchetelor pe palestiniene dovediţi a fi colaboratori ai serviciilor israeliene de informaţii.. Sute de palestinieni membri ai altor formaţiuni ale rezistenţei, inclusiv membri Hamas au fost arestaţi şi încarceraţi sau predaţi părţii israeliene, fără nici o procedură juridică, ci doar pentru suspiciunea neprobată de a fi aparţinut unor structuri teroriste sau de a fi intenţionat executarea unor acţiuni cu asemenea caracter, fapt care a produs puternice rupturi şi resentimente între cele două mişcări, dar şi între Fatah şi alte organizaţii palestiniene precum Jihadul Islamic. Pe de altă parte şi pornind de la discursul său doctrinar, Hamas acuză mişcarea Fatah şi Autoritatea Naţională Palestiniană de trădare a cauzei palestiniene, de colaboraţionism cu “duşmanul sionist” şi cu imperialismul occidental, susţinându-şi aserţiunea ideologică potrivit căreia Israel nu există decât ca un corp străin inserat în organismul naţiunii arabe şi al poporu-lui palestinian şi că, în consecinţă, unicul drum către recucerirea Palestinei este cel al luptei armate. Frontierele între adevăr, mistificare şi impulsivitate emotivă sunt labile şi dificil de trasat. Hamas este acuzat , la rândul său, de colaboraţionism cu Iranul şi Siria – fapt real din punct de vedere ideologic şi financiar-militar, dar discutabil din punct de vedere politic. Hamas este, în primul rând, o organizaţie politico-militară de sorginte ideologică religioasă al cărei obiectiv nu excede graniţele Israelului şi ale teritoriilor palestiniene, pentru a se suprapune aventurismului unei Al-Qaida, dar care nu a dovedit , cel puţin până în momentul de faţă, capacitatea de a asi-mila evoluţiile pe plan internaţional şi regional, de a se adapta la acestea, rămânând cramponat în propriile sale iluzii ideologice caduce la acest început de mileniu.

VI. REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE În mod paradoxal, conflictul acut dintre Fatah şi Hamas îşi are originea în însăşi cauza

care le-a determinat apariţia – ocupaţia israeliană în teritoriile palestiniene şi provocarea pe care aceasta o reprezintă în încercarea de a da un răspuns întrebării: cum pot fi recuperate teritoriile şi redobândite drepturile poporului palestinian? Este obiectivul pentru care ambele organizaţii şi-au elaborat propriile programe, diferite unul de altul din perspectiva manierei de abordare. Dacă Fatah acreditează principiul negocierii cu ocupantul, Hamas crede exclusiv în rezis-tenţa armată, iar crizele apărute între cele două mişcări nu izvorăsc, aşa cum arătam, doar din această deosebire fundamentală, ci şi, poate în mai mare măsură, din factori care caracteri-zează ambele tabere: dificultatea trecerii din statutul de mişcare de rezistenţă armată în cel de mişcare politică, lipsa de experienţă în administrarea propriilor programe politice, diferenţele conflictuale între islamismul mişcării Hamas şi laicismul promovat de Fatah, problemele cu care se confruntă fiecare în parte în gestionarea dificultăţilor sociale şi lista ar putea continua atâta timp cât tensiunile existente nu ţin doar de partajarea puterii şi a fotoliilor parlamentare şi gu-vernamentale. Hamas, bunăoară, este pus în faţa a cel puţin trei probleme majore: administrarea efici-entă a guvernului pe care îl conduce, chiar demis fiind, şi a problemelor economico-sociale ale


27

populaţiei, armonizarea dintre politică şi lupta armată, miza eronată pe posibilitatea declanşării unei a treia Intifade care să-i potenţeze argumentaţiile ideologice, fapt care pune cu acuitate o reorientare majoră înspre factorul politic pentru care Hamas nu pare, încă, a fi pregătită. După conferinţa de la Annapolis, care a condus la un acord de principii asupra unor ne-gocieri susţinute care să ducă, până la finele anului 2008, la cristalizarea cadrului general al viitorului stat palestinian, par tot mai puţin sustenabile alegaţiile palestiniene şi arabe tradiţiona-le potrivit cărora Israelul este singurul vinovat de lipsa unei voinţe politice reale pentru soluţio-narea pe cale diplomatică a problemei palestiniene. Sunt, însă, şi palestinienii pregătiţi pentru o pace reală şi nu declamatorie? Responsabilitatea se îndreaptă, tot mai mult, către ei înşişi. Fatah este insuficient de pu-ternic pentru a oferi pacea pentru toţi palestinienii, în vreme ce Hamas continuă să refuze chiar ideea dialogului nu numai cu Israelul, fără de care nu poate exista pace şi normalitate, dar chiar şi cu Fatah şi Autoritatea Naţională Palestiniană.

ANEXĂ - DIN CARTA FUNDAMENTALĂ A MIŞCĂRII HAMAS

(Traducere selectivă din limba arabă) -“Pentru Mişcarea de Rezistenţă Islamică, Islamul este regulă de viaţă din care decurg ideile, conceptele şi modul de înţelegere a universului, vieţii şi omului” (Art.I) - “Mişcarea de Rezistenţă Islamică este aripa palestiniană a Fraţilor Musulmani - cea mai importantă organizaţie islamică mon-dială a lumii contemporane” (Art.II). - “Hamas este deschisă fiecărui musulman care îmbrăţişează această credinţă, îi acceptă ideile şi regulile de viaţă, îi păstrează tainele şi îşi manifestă explicit dorinţa de a se alătura mişcării şi de a-şi îndeplini toate îndatoririle care decurg din aceasta” ( Art. IV) - “Mişcar ea de Rezistenţă Islamică este o structură palesti-niană specifică, pentru care Islamul este mod de viaţă şi care acţio-

nează pentru a ridica stindardul lui Allah pe întregul pământ al Palestinei” (Art. VI). - “Dumnezeu este ţelul, Profetul este model de urmat, Coranul este Constituţia Hamas, iar Jihadul şi sacrificiul pe calea lui Dumnezeu sunt speranţă şi ideal” (Art.VIII). - “Mişcarea de Rezistenţă crede că pământul Palestinei este un teritoriu islamic pentru toate generaţiile de musulmani de astăzi şi până în ziua Judecăţii de Apoi…” (Art.XI). - “Patriotismul este o profesiune de credinţă religioasĂ. Jihadul este cea mai profundă şi mai puternică manifestare de patriotism care impune această manifestare fiecărui bărbat şi fie-cărei femei musulmane…”(Art.XII). -“Numai Jihadul va aduce o soluţie pentru problema palestiniană…Orice iniţiativă sau conferinţă internaţională consacrată acestui scop sunt o simplă risipire de vreme” (Art.XII). - “Eliberarea Palestinei este o îndatorire religioasă individuală a tuturor musulmanilor. Faţă de uzurparea Palestinei de către evrei, trebuie ridicat steagul Jihadului” (Art.XV)

Ambasador prof. Dumitru CHICAN


Sigla HAMAS

lumea văzută de la moscova. posibile evoluţii în spaţiul post-sovietic

Documents