Ludwig Josef Johann Wittgenstein, unul dintre cele mai stranii şi influente spirite filosofice ale secolului XX s-a născut la 26 aprilie 1889 (fatidicul an în care moare Eminescu şi înnebuneşte Nietzsche) într-o familie de origine evreiască din Viena. Tatăl său, Karl Wittgenstein, inginer de profesie, era cunoscut în spaţiul austro-ungar pentru afacerile sale de success din domeniul industriei oţelului. Mama filosofului, Leopoldine avea o sensibilitate culturală şi muzicală deosebită. Aşa se explică prezenţa unor mari compozitori precum Brahms sau Mahler în casa Wittgenstein, dar şi înclinaţiile copiilor spre muzică. Ludwig cânta la clarinet, fluiera în plus din memorie partituri întregi, iar fratele lui, Paul, devine pianist. Leopoldine îi oferă copilului o educaţie sistematică în spiritul religiei romano-catolice ceea ce va face ca aluziile la acest domeniu al spiritului să devină o dominantă a gândirii wittgensteiniene. Sentimentele sale religioase au fost atât de acaparante încât a cochetat de mai multe ori cu gândul călugariei. Până la vârsta de paisprezece ani, Ludwig este educat în familie după un program stabilit de tatăl său, program care până la urmă s-a dovedit a fi ineficient deoarece băiatul n-a reuşit să atingă nivelul cerut pentru a fi admis la Gymnasium sau la Realschule (şcoală profesională) din Viena. Până la urmă reuşeşte să se înscrie la o Realschule de provincie, mai precis la cea din Linz, unde va fi coleg cu Adolf Hitler. Pleacă de aici după trei ani însă fără o calificare în vederea examenului la universitate. Pentru că avea aptitudini inginereşti încă din copilărie, părinţii îl înscriu la un colegiu tehnic din Berlin – Charlottenburg unde va rămâne doar trei semestre. În toamna anului 1908 devine student în inginerie aeronautică la Universitatea din Manchester, Anglia. După doi ani abandonează studiile arătându-se interesat de probleme filosofice şi în special de fundamentele matematicii.

Logica limbajului

De îndata ce te-ai familiarizat întrucâtva cu capriciosul discurs wittgensteinian, în care aproape fiecare propozitie pare a vorbi despre altceva decât cea de dinainte, de îndata ce ai înteles ca textul nu paseste ferm-argumentativ si ca nu exista câtusi de putin pretentia ca totul, în final, sa „tina laolalta“, capeti deja intuitia adevaratei naturi a acestui limbaj filozofic. Pricepi ca totul, departe de a fi o constructie în curs de ridicare, provine dintr-una care s-a darâmat. Peisajul care se deschide este marcat parca de o explozie ce a avut loc cândva si care a lasat în urma ei, întinse pe un teritoriu vast, toate aceste fragmente ce nu se mai potrivesc unele cu altele. Si totusi, ele au stat cândva în legatura, sunt bucati ale aceluiasi întreg. De fapt, editorul Însemnarilor postume, G.H. von Wright, asta ne si spune atunci când ne previne ca „însemnarile nu pot fi totusi întelese corect si pretuite decât prin raportare la fundalul pe care îl ofera filozofia lui Wittgenstein“.

Dar ce anume s-a „spart“, care-i acel gând unic ce a lasat în urma lui aceasta puzderie de cioburi? Metafora nu e nepotrivita aici, caci ideea fundamentala a Tractatus-ului era tocmai aceasta: limba reprezinta o imagine fidela a realitatii, o oglinda a ei. Ceea ce numim sens al unui cuvânt este chiar obiectul din lume la care el trimite (în exegeza wittgensteiniana se vorbeste de aceea despre „teoria reprezentationala a sensului“ 1). Aceasta functie de oglindire perfecta pusa în seama limbii implica o conceptie pe deplin articulata despre natura ei si reprezinta totodata adevaratul

motiv pentru care analiza limbajului, asa cum apare configurata în Tractatus, poarta în sine o tendinta implicita catre absolutizare. Caci, presupusa fiind capacitatea oricarui fapt de limba de a trimite, prin reprezentare, la un fapt din realitate, este deschisa calea catre o asezare a limbii sub o logica unica, ea putând fi conceputa pornind exclusiv de la acest principiu al sensului ca reprezentare. Pe urmele lui Russell, Wittgenstein încearca în Tractatus sa conceapa limba pornind de la „limbajul perfect“, care este logica.

Nu este greu sa vezi ca, de fapt, limitele analizei logice a limbajului provin din faptul ca aceasta întelege limba pornind exclusiv de la functia ei denominativa: uneia dintre partile de vorbire, nomen-ului, îi este acordata o preeminenta absoluta si, pornind de la ea, este înteles apoi întregul limbii. E în joc aici, totodata, si o anumita conceptie cu privire la geneza limbajului natural, care s-ar fi nascut doar prin numirea unui lucru sau altul. Însa nu toate partile de vorbire (verbele, adverbele, pronumele) sunt primordial denominative, chiar daca împlinesc si aceasta functie. Evidentierea acestui fapt l-a preocupat pe Husserl în cea de-a 6-a Cercetare logica, chiar în locul în care face marea „descoperire“ numita intuitie categoriala. Aflam acolo o teorie asemanatoare cu cea wittgensteiniana (dar nicidecum la fel de absolutizanta) despre functia limbii, pe care am putea-o numi teorie a corelatiei. Analizând un enunt precum „aceasta hârtie este alba“, Husserl descopera ca semnificatia ei contine un „preaplin“ 3, în speta ca nu tot ceea ce ea „spune“ îsi afla un corelat în realitate. E adus în discutie mai întâi de toate verbul „a fi“, a carui referinta nu poate fi „intuita sensibil“, adica nu e de aflat precum foaia alba de hârtie, ci are o subzistenta de un alt fel. Dar nu numai verbul „a fi“ se comporta astfel, ci si adverbele demonstrative („acesta“, „acela“), conjunctiile („si“) ori unele pronume, carora nu le poate fi indicat ca referinta un obiect din realitatea perceputa sensibil. Drept pentru care Husserl, a carui preocupare directa nu era nicidecum sa determine natura limbii ca atare, ci sa doar observe, în cuprinsul ei, felul în care se realizeaza „actele“ gândirii, va extinde conceptul de intuitie, admitând ca exista nu numai intuitie sensibila, ci si una „categoriala“ (nu vedem doar lucrurile ca atare, ci „vedem“, privindu-le, mai mult). Si tocmai limbajul natural îl conduce catre aceasta observatie, din moment ce acesta se vadeste a nu fi doar o fidela oglinda a realitatii, ci una în care, ca sa spunem asa, atunci când e pusa fata în fata cu lucrurile, ne „arata“ un „mai mult“. Astfel, Husserl accepta faptul ca limba nu se comporta doar denominativ si, prin urmare, ca nu-i poate fi pusa în seama, atunci când e urmarita referirea ei la realitate, fidelitatea unei oglinzi.

În schimb, prin a sa teorie a sensului, Wittgenstein supraliciteaza tocmai aceasta „fidelitate“. Ea e luata ca presupozitie pentru „analiza logica a limbajului“, al carei scop era sa împiedice limba sa mai functioneze ca izvor al neîntelegerilor (în spatiul filosofiei). Atingerea acestui scop a parut realizabila prin punerea limbii sub puterea logicii, a unei logici unice, care sa-i asigure oricarui fapt de limba ramânerea în matca propriei naturi, aceea de oglindire a realitatii. Taria convingerii lui Wittgenstein ca Tractatus-ul ar fi rezolvat „toate problemele filozofice“ provine fara-ndoiala din taria presupozit iilor de la care cercetarea din aceasta carte pleca.

WITTGENSTEIN si ACTUALITATEA FILOSOFIEI LIMBAJULUI

Wittgenstein a conceput filosofia sa ca expresie a nevoii de orientare pe care o resimte omul instruit de îndată ce se încumetă să gândească în mod independent. Ludwig Wittgenstein – a adus cele mai importante contributii cu privire la analiza relatiei dintre limbaj si realitate ,

respectiv limbaj si gandire . In “ Tractatus logico-philosofichus” este analizat modul in care limbajul si gandirea se pot raporta la realitate .Punctul de plecare este ideea ca noi ne raportam la realitate prin intermediul propozitiilor (imagini ale realitatii ). Acestea reprezinta situatii sau stari de lucru , ceea ce exista sau se petrece in realitate , au corespondent in elementele imaginii. O imagine poate fi adevarata sau falsa in masura in care “ concorda “ sau nu cu realitatea .Pe de alta parte , propozitiile sunt si modalitati de exprimare a gandirii “ nu putem gandi nimic nelogic “. Tot ceea ce poate fi gandit poate fi gandit clar , iar ceea ce poate fi gandit clar poate fi exprimat prin intermediul limbajul .Ceea ce nu poate fi exprimat poate fi aratat. Problemele filosofice apar atunci cand incercam sa exprimam inexprimabilul prin limbaj  (ex. Dumnezeu , frumos ) este o vorbire fara sens . Sarcina filosofiei este aceea de a delimita ceea ce se poate spune prin limbaj de ceea ce nu poate fi spus . In  “ Cercetarii filosofice “ , Wittgenstein realizeaza   prejudecati ce stau la baza unor teorii clasice  ale limbajului si a gandirii occidentale .Prima este aceea  a limbii ca reprezentare : limba este un ansamblu de nume prin care sunt desemnate entitati reale (lucruri , fenomene , actiuni , insusiri) si alte functii => sursa multor dificultatii filosofice ( de ex. referirea la “lucruri” care nu exista in realitate) . O alta prejudecata : semnificatia sau intelesul unui cuvant este asemenea unei definitii , o idée prin care se reda ceea ce este comun , esential pentru lucrurile desemnate  prin cuvantul respectiv. Pentru Wittgenstein , semnificatia unui cuvant nu este data de ceea ce desemneaza acesta , nici de experienta interioara a vorbitorilor , ci de utilizarea acestuia in diferite jocuri de limbaj si pe baza unor asemanari de familie . De pilda , semnificatia termenului “numar”  este data de folosirea acestuia in diferite contexte si se determina printr-o “ retea complicata de asemanari care se suprapun si se incruciseaza “.  Intelesul lui este dat de inrudirea lucrurilor pe care le numim “ numar” ; pe baza acestora nu ajungem la ceva comun tuturor numerelor , ci la trasaturi care se suprapun partial, dar care dau impreuna , asa un anumit inteles , asa cum fibre diferite formeaza un fir de lana .O alta prejudecata este aceea a aprecierii limbajului comun -neordonat, neomogen, neechivoc- drept un limbaj imperfect. Pentru Wittgenstein , limbajul comun este etalonul, modelul a ceea ce este un limbaj si contine resursele necesare solutionarii problemelor filosofice . Chiar dacã o ierarhie a gânditorilor de talie mondialã rãmâneuna relativã si fatalmente subiectivã, trebuie sã admitem însã cã Wittgenstein rãmâne un punct de referinþã în evoluþia cugetãrii filosofice, el instituind un nou mod paradigmatic de a face filosofie din perspectiva limbajului, alãturi de ºtiutele paradigme ontologicã si gnoseologicã. Unii dintre discipolii sãi susþin cã Wittgenstein nu era un erudit, ci un geniu spontan, opera sa constituind mai degrabã o colecþie de intuiþii intelectuale decât originala organizare a ideilor altora sau ale lui propri În lucrarea sa ,,A Biographical Sketch” (Schiþã biograficã, 1958), dedicatã gânditorului austriac si oferitã celor interesaþi la ºapte ani dupã dispariþia acestuia, G.H.Von Wright declarã tranºant cã, dupã pãrerea lui, Wittgenstein nu a avut nici un predecesor în istoria filosofiei (,,nu are nici un strãmoº în istoria gândirii”), un frumos omagiu adus originalitãþii unui gânditor realmente fascinant din prima jumãtate a secolului XX. La aproape ºase decenii de la trecerea din viaþã a acestui mare neînþeles care a fost Wittgenstein, el rãmâne autorul cel mai discutat din a doua jumãtate a secolului XX, cel puþin în literatura filosoficã de limbã englezã. Obiectul predilect al reflecþiilor si observaþiilor din textele lui Wittgenstein este limbajul, acesta precizând într-o însemnare din 1931 cã ,,Noi ne luptãm cu limba. Suntem în luptã cu limba. Faptul nu este de mirare, rolul limbajului fiind central, filosofia nefiind formatã din gesturi sau acte fizice, ci din cuvinte ºi fraze, filosofia fiind o activitate legata de discursuri, dar deosebitã de alte activitãþi legate de limbaj (precum literatura, poezia, istoria sau geografia) atât prin stil, cât si prin felul propriu de a fi. Se însealã aceia care cred cã vor gãsi în opera lui Wittgenstein opinii ferme ºi

definitive, trasate cu mânã sigurã, cu privire la ceea ce înseamnã filosofie, religie si credintãvreligioasã. Cel care se prezenta singur un ,,cãutãtor internaþionalval adevãrului” nu scuteste pe nimeni de efortul de a gândi apelând la propria-i raþiune, preluând de-a gata ideile altora, ci îl îndeamnã sã-si punã în valoare propriile posibilitãti intelectuale. De aceea, noteazã cu modestie în 1931 cã ,,Eu nu trebuie sã fiu decât oglinda în care cititorul sã-ºi vadã propria lui gândire, cu toate neregularitãþile ei, pentru a le putea îndrepta, cu acest ajutor,, . Este o mare tentaþie sã doreºti sã faci spiritul explicit, nota Wittgenstein în Însemnãri postume, el luptând efectiv pentru claritate în exprimarea noastrã de zi cu zi. ,,Filosofia, în felul în care folosim noi cuvântul, este o luptã împotriva fascinaþiei pe care o exercitã asupra noastrã formele de exprimare”, afirmã el în

Caietul albastrietu. Iar bãtãlia sa pentru ,,dezvrãjirea intelectului” .Mieritã si astãzi toate aprecierile celor preocupaþi de filosofie. Spre deosebire de filosofii care au revoluþionat sau reformat

traditia filosofiei teoretice, de la Descartes la Kant si de la Kant la Husserl, Wittgenstein nu identificã un nou obiect sau o nouã metodã, aratã Mircea Flonta. Ceea ce îi conferã lui Wittgenstein o pozitie unicã unicã printre filosofi - el considerând claritatea, transparenta un scop un sine - este modalitatea de a supune examinãrii critice intuitiile si reprezentãrile extreme de familiare, unele chiar mai vechi decât filosofia, lucru observabil mai ales în scrierile sale de dupã 1930.

In concluzie pot spune ca Ludwig Wittgenstein foloseşte instrumentele logicii moderne într-o încercare originală de analiză a limbajului, gândirii şi a raporturilor lor cu realitatea. Distincţia celebră pe care o face între a spune şi a arăta exclude orice vorbire cu sens despre frumos, bine sau Dumnezeu. Wittgenstein reuşeşte ceea ce nici un alt filosof nu pare să fi realizat: o ruptură radicală cu vechiul său mod de a vedea, o dată cu inaugurarea unui mod cu totul nou de a practica filosofia.

Analiza jocurilor de limbaj în care sunt angajaţi oamenii şi a legăturii lor cu formele de viaţă în care apar devine un mijloc de catapultare în afara sferei locurilor filosofice comune. Sunt astfel scoase în evidenţă şi denunţate supoziţii metafizice care îşi au originea tocmai la Platon şi stau la baza gândirii europene.

Surse bibliografice:

1) revista «Helis»2) Flonta, M., Ludwig Wittgenstein şi Philosophia Perennis, în “Academica”, aprilie 20013) wikipedia

A elaborat:Stamati Elena,gr.J126L

Facultatea de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii;

Obiect:Introducerea în ştiinţele comunicării;

Prof.Dorogan Valentin