DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI

ÎNDATORIRILE CETĂŢEANULUI ROMÂN

ÎN ROMÂNIA ŞI EUROPA

1

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

I.1. Delimitarea conceptelor: Drepturile omului/ Drepturile

fundamentale. Drepturile omului/ Drepturile cetăţeanului.

Drepturi/ Libertăţi

“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” —

astfel începe articolul 1 din "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului"

semnată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) la 10

decembrie 19481. În documentele de istorie constituţională şi politică precum şi în

doctrină, referitor la drepturile omului apar următoarele formulări: “drepturile

omului”, “drepturile omului şi cetăţeanului”, “drepturile şi libertăţile

fundamentale”, “libertăţile publice” sau pur si simplu “drepturi”.

Aceşti termeni vizează acelaşi domeniu (cel al drepturilor omului), însă cu

diferite nuanţe. Astfel, sub aspectul titularului, drepturile omului revin tuturor

fiinţelor umane în calitatea lor de oameni (aspect mai puţin explicit în drepturile şi

libertăţile fundamentale), iar când vorbim de drepturile cetăţeanului avem în

vedere că individul aparţine unei comunităţi politice (statul).

Drepturile cetăţeanului pot fi atât drepturile ce revin fiecărui membru al

comunităţii politice (inclusiv cele ce revin şi străinilor şi apatrizilor), dar şi acele

drepturi ce revin exclusiv cetăţenilor (cum sunt drepturile politice: dreptul de a

alege, de a fi ales şi de a ocupa funcţii publice).

1 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie

1948.

2

Drepturile omului desemnează “în limbajul politic uzual, acele libertăţi

inerente calităţii de fiinţă umană, pe care o comunitate trebuie să le asigure, din

motive etice, prin legi. Există drepturi “naturale”, “pre-statale”, “înnăscute” şi

“inalienabile”, prin a căror respectare şi apărare se legitimează un sistem politic."

Bertelsmann -Discovery Lexikon.

Sintagma “drepturile omului” are o accepţiune 2ce ţine mai mult de discursul

politic, de ideologie, de concepţia dreptului natural (la început, în concepţia

autorilor revoluţiei franceze, “drepturile omului” erau prerogative abstracte,

negarantate în justiţie), dar conceptul mai are şi sensul de drepturi subiective, pe

care individul le poate exercita contra statului, fiind garantate în justiţie.

Spre deosebire de “drepturile omului”, expresia “drepturile fundamentale”

are întotdeauna un conţinut predominant juridic, ea referindu-se la drepturile pe

care individul le poate reclama în justiţie, împotriva autorităţii.

Ele nu au un conţinut abstract, filosofic, universal, ci sunt legate de o

consacrare pozitivă în lege sau Constituţie şi de efectivitatea garanţiei lor juridice,

în faţa instanţei. Începând cu secolul XVIII, englezii şi americanii le-au consacrat

în legislaţiile lor, ca drepturi ce reveneau locuitorilor. Mai demult, “drepturile

omului” reprezentau doar un ghid orientativ, fără valoare juridică; treptat însă

“drepturile omului” şi “drepturile fundamentale” ajung să interfereze (în

documentele oficiale apare uneori sintagma: “drepturile omului şi libertăţile

fundamentale”).

Expresia “drepturile omului” reprezintă la nivel internaţional drepturile

fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia îi sunt recunoscute

drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile.3

Pe plan intern omul devine cetăţean, fiinţa umană se integrează într-un

anumit sistem social-politic, comandat în principal de reguli juridice. Unele

drepturi ale sale sunt proclamate şi asigurate prin constituţia statului al cărui

2 Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pg.983 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Ed. “All Beck”, Bucureşti,

2003, p.198

3

cetăţean este, dobândind astfel eficienţă juridică, sub numele de drepturi

fundamentale.

Drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt strâns legate de concepţia

modernă a libertăţii, cea a liberalismului democratic, în care oamenii sunt priviţi ca

fiinţe mature şi emancipate,4 capabile să ia singure decizii pentru ele, pe propria

răspundere, fără a avea nevoie de protecţia ori dirijarea vreo unei autorităţi politice

sau spirituale (spre deosebire de epocile premoderne când fiinţa nu era emancipată,

existând persoane incapabile să ia decizii).

Odată cu această concepţie modernă se conturează ideea de egalitate,

maturitate, emancipare a fiinţei umane, societatea dobândind o sferă virtual

nelimitată a libertăţilor (oamenii puteau să-şi exercite drepturile şi libertăţile în

măsura în care nu atingeau drepturile şi libertăţile altora şi nu încălcau legea).

Anumite drepturi pot fi definite mai bine ca libertăţi (spre exemplu

libertatea individuală), altele pot fi privite atât ca drepturi, dar şi ca libertăţi

(libertatea conştiinţei-dreptul la libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului-dreptul

la libera exprimare etc.), iar altele ca drepturi şi mai puţin ca libertăţi (cum e

dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul de vot, dreptul de proprietate etc.). Dar

pentru ca exprimarea să fie clară şi exhaustivă se foloseşte formula “drepturile şi

libertăţile fundamentale”, fără a se delimita strict drepturile de libertăţi.

Totuşi, în doctrină se consideră că prin cele două noţiuni (drepturi, libertăţi)

este desemnată o singură categorie juridică: cea de drept; în acest sens, Hans

Kelsen arată că “formularea drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale este

incorectă, deoarece libertăţile sunt drepturi ale omului”.5 Astfel, nuanţarea

terminologică actuală are atât o explicaţie istorică (la început, în catalogul

drepturilor umane au apărut libertăţile, ce presupuneau o abţinere din partea

autorităţilor publice în raport cu individul, mai apoi au apărut şi drepturile ce

4 Ibidem5 Ibidem

4

implicau o prestaţie a statului faţă de individ), dar şi una ce ţine mai mult de

expresivitatea limbajului juridic (valorifică tradiţia).

Expresia “libertăţi publice” desemnează atât libertăţile, cât şi drepturile umane care

aparţin dreptului public, în special dreptului constituţional, şi care se bucură de un

regim juridic aparte.

Drepturile fundamentale 6sunt:

1) drepturi subiective, pentru că titularul lor este omul şi ele reprezintă în

ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a avea o anumită

conduită, de a pretinde celorlalţi o anumită conduită şi de a beneficia de protecţia

şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. Există şi drepturi care aparţin

colectivităţii, drepturi colective (cum sunt: dreptul unui popor la autodeterminare,

drepturile minorităţilor la identitate culturală şi lingvistică, dreptul la un mediu

sănătos etc.);

2) drepturi opozabile statului, căci în cazul încălcării lor de către stat,

individul poate acţiona în justiţie împotriva statului (în baza art. 21 din Constituţie,

ce consacră accesul liber la justiţie, şi a art. 6 din Convenţia europeană a

drepturilor omului, care recunoaşte dreptul la un proces echitabil).

Totuşi, în ultimul timp, doctrina juridică din unele state (Germania, SUA) a

prevăzut efectul terţiar, conform căruia drepturile difuzează, ajungând să fie

opozabile nu numai statului, ci şi indivizilor (de altfel, este evident că exercitarea

unor drepturi poate fi afectată nu numai de autoritate, dar şi de particulari).

În acest sens, soluţia este admiterea posibilităţii că anumite drepturi pot fi

opozabile nu numai statului, ci şi indivizilor, astfel încât unele drepturi

fundamentale pot opera şi împotriva individului (de exemplu, dreptul la imagine ca

limită a dreptului fundamental al libertăţii de exprimare a presei);

3) drepturi ce privesc raporturile sociale fundamentale; drepturi esenţiale

6 Popa, Vasile, Popeţi, Corneliu, Adamescu, Ioan, Drepturile omului (concept,legislaţie, practica statelor), Ed. Presa Universitară Română, Timişoara, 1994, pg.120

5

În lucrarea sa “Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între

oameni” J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale

naturii, de care nimeni nu se poate atinge. Unii au denumit drepturile individuale

libertăţi necesare (A. Esmein), alţii drepturi esenţiale, subliniind că ele prezintă cea

mai mare importanţă atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat şi societate. Astfel,

constatăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor sunt selectate şi

înscrise ca drepturi fundamentale în acte cu forţă juridică supremă (declaraţii de

drepturi, legi fundamentale). Acestor drepturi li se conferă formă şi ocrotire

juridică aparte; înscrise în constituţii, ele sunt recunoscute ca drepturi

fundamentale şi se stabilesc garanţii pentru realizarea şi ocrotirea lor, la nivel

normativ şi instituţional.7 Caracterul esenţial depinde însă de condiţiile concrete de

existenţă ale unei societăţi date (epocile istorice şi gradul de dezvoltare a unei

societăţii, realităţile economice, sociale, politice, chiar voinţa guvernanţilor).

Aşadar, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale

cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea aestora, indispensabile

pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi

garantate prin Constituţie şi legi.

I.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale

De-a lungul istoriei, în legătură cu problema încadrării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale într-una din categoriile ştiinţei, au existat mai multe

teorii. În principiu, în doctrină s-a arătat că drepturile şi libertăţile fundamentale

sunt tot drepturi subiective (prin natura şi obiectul lor).

Însă prin importanţa lor economică, socială şi politică şi prin regimul lor

juridic aparte, ele formează o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective.

Teoria teocratică - Conform acestei teorii drepturile şi libertăţile

fundamentale sunt de origine divină. În “Epistola către romani” (cap. 13, versetele

7 Ibidem

6

1 şi 2 din Biblie) Sf. Pavel arată că “nu este stăpânire care să nu vină de la

Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii

puse de Dumnezeu”. În secolul al XVI-lea puterea absolută a regelui era

considerată de origine divină şi limitată de legea divină. În acest sens, Jean Bodin

arăta că “prinţul suveran”, neputând depăşi limitele legii naturii impuse de

Dumnezeu, nu va putea încălca nici drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Astfel,

divinitatea stabilea atât limitele puterii regelui, cât şi unele drepturi ale cetăţenilor.

în fapt însă monarhul era atotputernic, cetăţenii neputându-se lupta cu el pentru

nerespectarea drepturilor lor.8

Teoria drepturilor naturale - Această teorie a fost formulată în perioada

revoluţiei franceze (1789) şi ca fundament al acesteia de către John Locke, Wolf,

W. Blackstone, J.J. Rousseau, Thomas Hobbes şi susţine că libertăţile publice au o

natură juridică deosebită de celelalte drepturi ale omului, cetăţeanul dobândindu-le

în calitatea sa de om. Ele sunt opozabile statului. W. Blackstone arată că libertăţile

publice aveau caracter absolut şi se deosebeau de alte drepturi, care erau creaţia

societăţii şi deviau de la legile naturii.9

Voltaire scrie că toţi oamenii sunt născuţi egali, dar că “această egalitate nu

înseamnă nimicirea subordonării; suntem toţi egali ca oameni, dar nu membri

egali ai societăţii(...)Oamenii sunt deci egali în esenţă cu toate că joacă pe scenă

roluri diferite”.

Constatăm aşadar că teoria drepturilor naturale nu poate fi studiată decât

împreună cu teoria contractului social.

Teoria individualistă - Această teorie (susţinută de F. Bastiat, A. Eismein,

M. Hauriou, H. Chenan, H.J. Laski) susţine că “sursa oricărui drept este în individ,

pentru că el singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă” (A. Eismein), astfel

încât societatea reprezintă doar cadrul şi garanţia realizării lor, nu şi sursa lor.

8 Genoveva, Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, pg.1859 Mircea, Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, (I, II), Ed. Enciclopedică. Bucureşti, 1996, pg.116

7

Pentru că “scopul oricărei instituţii publice este libertatea individului”

(Sieyes), individul este direct interesat ca societatea să funcţioneze.

Teoria drepturilor reflexe şi a autolimitării statului - Conform acestei

teorii (susţinută de Rudolf von Jhering, Paul Leband) nu există nici o deosebire

între drepturile şi libertăţile fundamentale şi celelalte drepturi subiective, ambele

fiind creaţii ale dreptului obiectiv.10 Cu toate acestea G. Jellinek face distincţia

între “drepturile obişnuite”(care presupun atât o posiilitate cât şi o putere juridică)

şi drepturile publice, creaţii exclusiv ale legii. Leon Duguit consideră că dreptul

obiectiv nu implică existenţa vreunui drept subiectiv, totuşi aceste drepturi au

consecinţe asupra unor persoane, iar în concepţia teoriei drepturilor reflexe şi a

autolimitării statului aceste consecinţe nu constituie drepturi subiective, ci sunt

doar reflexii ale dreptului obiectiv.11

Rudolf von Jhering arată că ”drepturile sunt interese juridice protejate..Nu toate

interesele reclamă protecţia juridică...Orice lege, care protejeaza interesele, nu ne

conferă un drept. Acea lege, spre exemplu, care în interesul anumitor industrii

stabileşte drepturi protectoare, profită fabricanţilor, îi protejează, dar nu le dă

nici un drept...Aceasta nu este decât o acţiune juridica reflexă”.12

Şcoala germană pretinde că în special drepturile politice (dreptul de vot şi

dreptul de a fi ales) ar fi drepturi reflexe, adică drepturi care sunt în intresul unei

persoane, dar folosesc indirect altuia. Acordând cetăţeanului dreptul la vot, statul

se autolimitează, dar în acelaşi timp, dreptul acordat este un drept reflex deoarece

de el beneficiază tot statul, care îl acordă în folosul său.

Teoria drepturilor reflexe a fost o reacţie faţa de ideile revoluţiei franceze,

idei cuprinse in Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

Teoria situaţiei juridice a cetăţeanului şi a obligaţiilor statului - Potrivit

acestei teorii, Leon Duguit arată că drepturile fundamentale trebuie încardrate în

situaţia juridică obiectivă a cetăţeanului, stabilită de lege, opozabilă tuturor şi

10 Ibidem11 Genoveva, Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Ed. “Cugetarea”, Iaşi 1999, p.11212 Ibidem

8

neepuizabilă prin realizări succesive. Aceste drepturi fundamentale, denumite de

Leon Duguit “libertăţi publice”, sunt de fapt obligaţii ale statului faţă de cetăţeni:

”statul este obligat de a nu face nimic de natură să stingherească libera dezvoltare a

activităţii fizice, intelectuale şi morale ale individului. Dar, pe de altă parte, el are

obligaţia de a limita activitatea fiecăruia în măsura în care această limitare este

necesară, pentru a proteja libera dezvoltare a activităţii tuturor. Statul trebuie să ia,

prin forţă, toate măsurile preventive şi represive, în scopul protejării liberei

activităţi a fiecăruia împotriva tuturor atingerilor care ar putea să-i fie aduse.

Philippe Braud arăta de aseamenea că ”libertăţile publice pot fi considerate

ca obligaţii în sarcina statului, adică limitări aduse competenţei sale, lăsând sa

subziste o sferă de autonomie individuală”. Justificarea acestei opinii stă în

necesitatea punerii de limite ferme atotputerniciei statului, prin intermediul

normelor, care stabilesc obligaţiile statului de a nu depăşi limitele sferei

autonomiei individuale.13

Teoria capacităţii de folosinţă - Susţinătorul acestei teorii, Jean François

Aubert, arată că ”problema nu este deloc de a decide dacă drepturile individuale

sunt sau nu veritabile drepturi subiective, de felul drepturilor de creanţă sau de

proprietate. Esenţialul este că ele au titulari care pot să le invoce...Această

titularitate este, ca şi cacpacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor civile,

unul din elementele capacităţii necesare recursului de drept public”. Aşadar, în

cadrul acestei teorii, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate

elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor.14

Teoria raportului juridic de cetăţenie - Pornind de la ideea că drepturile şi

libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective şi că ele nu pot exista decât în

13 Iancu, Gheorghe, Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România: Jurisprudenţa Curţii Europene,

Revista Dreptul nr.12/1999, pg.14

14 Ovidiu, Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, (IV), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pg. 78

9

cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic este cetăţenia

şi că el se naşte între persoana fizică, membru al societăţii, şi stat, ca reprezentant

juridic al societăţii. Drepturile şi libertăţile fundamentale constituie conţinutul

acestui raport juridic, drepturile cetăţeanului fiind obligaţii pentru stat, iar

îndatoririle cetăţeanului drepturi ale statului.

Teoria statutului juridic al cetăţeanului - Această teorie a fost formulată

de J. Renauld şi constă în a considera drepturile şi libertăţile fundamentale trăsături

esenţiale ale statului juridic al fiinţei umane, fără însă a le caracteriza ca drepturi

subiective sau în alt mod, ci doar a arăta ce reprezintă ele în totalitate. 15Drepturile

şi libertăţile fundamentale sunt însă drepturi subiective, care împreuna cu celelalte

drepturi subiective şi cu îndatoririle fundamentale corelative, formează statutul

juridic al cetăţeanului.

I. 3. Drepturile omului, separaţia puterilor şi democraţia

Drepturile omului au fost adoptate în constituţiile democratice moderne ca

drepturi fundamentale elementare. Se impune astfel întrebarea dacă democraţia

este o condiţie necesară pentru promovarea drepturilor omului şi a demnităţii

umane. Sau, invers: poate exista oare un stat democratic care nu realizează aceste

drepturi ? Fragmentul ce urmează subliniază stricta interdependenţă dintre

democraţie şi drepturile omului:

"Chintesenţa luminării politice din epoca modernă a fost unitatea dintre

drepturile omului, separaţia puterilor şi democraţie. Adevărata eficienţă a

drepturilor omului se manifestă în justiţie, iar mai apoi în principiul separaţiei

puterilor. Pentru că numai atunci când suveranul este legat de o lege el poate fi

15 Ibidem

10

legat şi de drepturile omului. El este însă legat doar de legile din sistemul

separaţiei puterilor, acolo unde executivului i se impun reguli de către organele

constituţionale şi cele legislative şi unde judecători independenţi veghează la

respectarea drepturilor.(...)

Dezvoltarea drepturilor omului presupune existenţa unui sistem democratic,

libertatea poporului de a-şi elabora legile şi de a controla cele trei puteri în stat.

Cercul se închide: separaţia puterilor şi democraţia izvorăsc din ideea

drepturilor omului şi sfârşesc tot în ea.

Aceste trei elemente: drepturile omului, separaţia puterilor şi democraţia

constituie o unitate instituţională de drept.

Realitatea lor politică este condiţia respectării umanităţii şi dreptăţii, a

libertăţii şi demnităţii umane. Dacă unul dintre aceste trei elemente se desprinde

de celelalte două, nici unul dintre ele nu va mai putea exista ."16

CAPITOLUL II

Originea şi evoluţia istorică a drepturilor omului

II.1. Evoluţia ideii drepturilor omului în cadrul ideologiei

dreptului natural

Ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa anumite drepturi, chiar dacă ele nu

se reflectă în dreptul pozitiv, s-a conturat încă din timpuri străvechi. De la apariţia 16 Martin , Kriele, Befreiung und politische Aufklarung pladoyer fur die Wurde des Menschen, Freiburg, 1980, p, 42

11

ei şi până în prezent, această idee a parcurs o întreagă evoluţie, fiind împărtăşită şi

promovată sub diverse concepţii filosofice. În continuare voi încerca să expun

principalele etape ale afirmării şi dezvoltării acestei idei.

La baza acestei concepţii a stat teoria dreptului natural, care promovează

drepturile naturale şi inalienabile ale omului, adică acele drepturi care sunt

independente de stat, precedă statul şi dreptul de stat (dreptul pozitiv).

Dreptul natural (din lat. jus naturale) în filosofia juridică17 reprezintă “acel drept

suprastatal, suprapozitiv, care nu se sprijină pe legea umană şi care, în anumite

cazuri, poate veni în contradicţie cu dreptul statal.(...)Dreptul natural apare ca drept

raţional(...)încă din filosofia antică, mai apoi şi în epoca modernă (Renaştere,

Baroc şi Iluminism). Dreptul natural a devenit o materie de sine stătătoare, fiind

predată la Universităţi, emiţând pretenţii de filosofie a dreptului şi de fundament al

marilor sisteme legale (Grotius, Pufendorf), pentru teoria contractului statal şi

social şi astfel şi a statului constituţional.18

Uzul abuziv al dreptului statal pozitiv în prima jumătate a secolului XX a

condus, după 1945, la o resuscitare a antropologiei filosofice şi la o reîntoarecere a

dreptului natural”. (Bertelsmann Discovery Lexikon)

Dreptul natural/ Pozitivismul

Este un fapt indisputabil că drepturile omului provin din dreptul natural.

Teoria raţionalistă şi iluministă a drepturilor naturale şi-a trăit momentele de glorie

în secolele XVII-XVIII. În secolul al XIX-lea a predominat însă o mişcare

împotriva drepturilor naturale, aşa numitul "pozitivism", care stipula că doar legile

pozitive (în vigoare) deţin valabilitate, indiferent de conţinutul acestora. În cazul

dreptului natural există un drept superior, mereu valabil, deasupra oricăror norme

pozitive. Teoria clasică a dreptului natural consideră conţinuturile legale ca fiind

absolute.

17 Ioan, Muraru, Elena, Simina, Tanasescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pg.11818 Ibidem, pg, 120

12

"Există principii care sunt mai puternice decât orice altă dispoziţie legală. Dacă o

lege vine să contrazică aceste principii, ea este considerată invalidă. Aceste

principii poartă numele de drepturi naturale sau drepturi raţionale. Cu siguranţă

că şi în jurul lor planează unele îndoieli, totuşi secolele care au trecut peste ele au

conturat o componentă stabilă, reunindu-le în aşa-numitele Declaraţii ale

Drepturilor Omului şi Cetăţenilor"(Gustav Radbruch- “Rechtsphilosophie”,

1950)19

Judecătorul dispune, având autoritatea necesară de a trece judecăţile sale

raţionale înaintea legilor scrise. Dreptul natural prezintă şi pericole (precum

instabilitate legală, abuzuri).Dreptul pozitiv derivă din norme pozitive, indiferent

de conţinutul acestora. Pozitivismul consideră forma legilor absolută. Politica are

dreptul să stabilească conţinuturile legale.20

Astfel, judecătorul este legat de legile emise de stat, iar pericolele acestui

drept pot fi legile "nedrepte" ale unui dictator aplicate la literă. Pozitivismul

secolului XIX considera cazurile extreme, precum introducerea unor legi

"nedrepte" pur ipotetice.

Dar tocmai acest lucru s-a întâmplat în dictaturile totalitariste şi fasciste ale

secolului XX. De aceea, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,

dreptul a fost regândit, dreptul natural reintrându-şi în atribuţii. În cadrul

Naţiunilor Unite s-a încercat pozitivarea dreptului natural sub forma drepturilor

omului. Acest lucru a însemnat că, cu toate că exista deja ideea existenţei unui

drept superior, oficialităţile au încercat să fixeze aceste drepturi şi să le imprime

caracterul obligatoriu şi universal.21 Evoluţia ideii drepturilor şi libertăţilor

fundamentale pe parcursul istoriei poate fi împărţită în trei etape, şi anume:

rădăcinile filosofice (în cadrul concepţiilor de drept natural), integrarea politică

19 Victor, Dan, Zlătescu, Irina, Moroianu, Zlătescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, pg.111 20 Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept Internaţional Public, Editura Getic, Bucureşti, 1997, p. 89;

21 Ibidem

13

(în Constituţiile statelor sub forma drepturilor fundamentale, mai întâi în Anglia,

apoi în SUA şi mai apoi în majoritatea Constituţiilor europene) şi universalizarea

lor (odată cu “Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” din Franţa 1789,

drepturile omului se extind peste cadrul statului naţional, iar în sec. XX, prin

semnarea “Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului" de către Adunarea

Generală a ONU, începe procesul de universalizare a lor).22

Stoicii împing gândirea politică spre individualism (omul, ca titular al

drepturilor este un individ independent şi nu doar o parte a întregului) şi văd

necesitatea existenţei unei legi universale superioare celorlalte legi, care să

guverneze cetatea universală. Împotriva concepţiei lui Aristotel, ei consideră că

toţi oamenii sunt liberi şi egali (ca indivizi, nu şi ca cetăţeni).

În timp ce în Grecia ideea drepturilor naturale reprezenta doar curente

filosofice, în Roma antică ea se concretizează în instituţii juridice (ius gentium).

Toma d’Aquino, cel mai important doctrinar al catolicismului din acea

epocă, recunoaşte alături de dreptul pozitiv (compus din ius gentium şi ius civile)

şi dreptul natural, ca drept comun oamenilor şi animalelor. El creează o ierarhie a

acestor legi, ierarhie corespunzătoare pretenţiilor de hegemonie a bisericii, care va

caracteriza secole de-a rândul gândirea medievală.

Astfel, dreptul şi justiţia sunt aşezate pe baze moral-religioase: legile eterne

preexistente în Dumnezeu (din care sunt deduse toate celelalte legi), mai apoi

urmează legea naturală şi în cele din urmă leges humanae (care asigură existenţa şi

ordinea societăţii umane).23

Concepţiile iusnaturaliste rămân în slujba luptelor sociale şi după formarea

orânduirii sociale feudale. Utilizarea lor este legată de rivalitatea dintre biserica

catolică şi puterile laice, în special absolutismul monarhic. Astfel, ideea unui drept

suprem capătă fie un caracter divin şi apără interesele clerului, fie un conţinut

pozitivist, urmărind în acest caz afirmarea proprietăţii feudale, laice. Treptat, în

22 Ibidem23 Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Ed. Institutui Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993, p.112

14

concepţia iusnaturalistă burgheză factorul divin, ca fundament al legii, îşi pierde

importanţa în favoarea raţiunii umane.

Marsilio de Padova, deşi îşi întemeiază tezele pe adevăr şi pe Aristorel, prezintă

societatea ca o uniune a oamenilor liberi, care se constituie într-o societate civilă,

singura în măsură să judece dacă o dispoziţie este în interesul tuturor. Pentru a

aprecierea justeţei legilor el propune interesele universale ale oamenilor uniţi în

societate şi organizaţi ca stat: numai comunitatea este capabilă să judece dacă o

dispoziţie este în interesul unei singure persoane sau al tuturor.

Ideologul burgheziei olandeze din secolul al XVI-lea, juristul Hugo Grotius,

elaborează fundamentarea teoretică a revendicărilor politice şi juridice burgheze

(un sistem juridic care să asigure proprietatea privată, libertatea de antrepriză,

concurenţa liberă şi posibilitatea de cuceriri coloniale), reactualizând concepţiile

clasice de drept natural şi căutând noi accepţii pentru a-i acorda un sens uman,

contemporan.

El proclamă autonomia dreptului natural, face distincţia între societate şi

comunitate (Gesellschaft und Gemeinschaft), teoretizează rolul individului în

societate, prefigurând unele idei din viitoarea Declaraţie a drepturilor omului.

După “etapa olandeză” urmează “etapa engleză” în care năzuinţele

capitalismului se formulează mai conturat şi la scară mai largă: se discută

problemele interne si mai ales libertăţile politice.24 Adept al absolutismului regal,

Thomas Hobbes punea problema dreptului natural pentru justificarea şi

legitimarea absolutismului (punerea lui în acord cu năzuinţele oamenilor spre

drepturi). John Locke teoretizează compromisul de clasă încheiat între burghezie şi

nobilime. În numele dreptului natural (cu care Hobbes argumenta suveranitatea

monarhică ca garanţie supremă a drepturilor omului) el combate absolutismul

susţinând că, constituindu-se în stat, oamenii n-ar fi renunţat la toate drepturile şi

libertăţile lor originare şi naturale, ci numai în măsura necesităţii menţinerii puterii.

24 Ibidem

15

Între aceste drepturi cel mai important este dreptul de proprietate, considerat de

Locke ca drept natural primar.

La Montesquieu dreptul este rezultatul unor relaţii între natura omului şi

mediul său fizic şi social, iar legile sunt raporturi necesare ce decurg din însăşi

natura lucrurilor. În lucrarea sa “Despre spiritul legilor” el abordează problema

factorilor care determină legile şi formele de guvernământ, lărgind cercetările spre

condiţiile geografice şi sociale. Drepturile naturale ale omului apar formulate tot

mai concret, transformându-se în contestaţii împotriva absolutismului şi în

programe politice.

Ideologul cel mai reprezentativ al acestei perioade este J.J. Rousseau, iar

contribuţia ideilor sale la apariţia primelor declaraţii ale drepturilor omului este

incontestabilă.

El este totodată autorul unei originale şi influente teorii asupra democraţiei,

unele dintre ideile sale regăsindu-se în viaţa social-politică contemporană. În

doctrina lui noţiunea de natură ca izvor de drept se defineşte ca natura omului

însuşi: “din însăşi natura omului, din constituţia şi starea lui trebuie deduse

principiile acestei ştiinţe.” (din: “Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”). 25

II.2. Principalele declaraţii şi consacrări legislative ale drepturilor omului

1) Magna Cartha Libertatum- 1215 (Anglia)

2) Petition of Rights- 1628 (Anglia)

3) Habeas Corpus Act- 1679 (Anglia)

4) Virginia Bill of Rights- 12 iunie 1776 (SUA)

5) Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii- 4 iulie 1776

(SUA)

6) Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului-1789 (Franţa)25 http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html - librărie de drept

16

7) Carta Naţiunilor Unite- 26 iunie 1945

8) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului- 10 decembrie 1948 (ONU)

9) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- 4 noiembrie 1950

10) Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale- 9 decembrie 1966

11) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice- 19

decembrie 1966

12) Convenţia Americană a Drepturilor Omului- 22 noiembrie 1969

13) Actele Finale CSCE de la Helsinki- 1 august 1975

14) Carta africană (Banjul) a drepturilor omului şi ale popoarelor- 27 iunie

1981

15) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din Islam- 19 septembrie

1981

16) Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare –14 iunie 1992

17) Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului- 25 iunie 1993 (Vienna

Declaration and Programme of Action)26

În continuare voi dezvolta pe scurt adoptarea şi conţinutul celor mai

importante astfel de documente. Doctrina modernă a drepturilor omului încetează

să mai fie obiectul unei meditaţii teoretice odată cu instituţionalizarea ei, odată cu

apariţia statului modern. Ea exprima revendicările burgheziei în lupta împotriva

orânduirii feudale, de aceea nu a fost abordată doar teoretic, ci a devenit şi obiectul

unor confruntări politice şi juridice concrete. Prima putere care a asimilat

năzuinţele exprimate în drepturile omului s-a format în coloniile engleze din

America de Nord; astfel se explică apariţia primei legislaţii propriu-zise privind

drepturile omului pe acest continent.

Se crede că legiferarea drepturilor omului îşi trage originea din “cartele coloniale”

(”Magna Charta”, “Petition of Rights”, “Habeas Corpus Act”, “Bill of Rights”) ce

26 http://www.un.org/Overview/Charter/contents.html - Carta Naţiunilor Unite

17

reglementau drepturile si îndatoririle primelor colonii engleze înfiinţate pe acest

teritoriu.

”Magna Charta” ia naştere în urma unor negocieri între regele Ioan fără Ţară,

nobilimea şi clerul superior, materializându-se în formă contractuală (dar

consacrarea drepturilor omului din secolele XVIII-XIX se face sub formă

declarativă, unilaterală care mai apoi se încorporează în constituţii). ”Magna

Charta” vizează doar anumite clase (recunoaşte sau întăreşte privilegiile

feudalilor), or declaraţiile burgheze vorbesc în numele “omului şi cetăţeanului”

proclamând astfel drepturi pentru întreaga societate. 27

Astfel, nu se poate considera că istoria legislaţiei drepturilor omului izvorăşte

direct din ”Magna Charta”, ci mai curând dintr-o declaraţie ulterioară numită

“Petition of rights”.

Spre deosebire de ”Magna Charta”, “Petition of rights”, impusă regelui

Carol I de catre Parlament, apără drepturile şi libertăţile pe o scară mai largă:

titular al drepturilor este aici “omul liber” şi unele categorii de cetăţeni simpli fără

intenţie de a le privilegia. 28

“Habeas Corpus Act” este o încercare de a se pune capăt încălcărilor masive

ale libertăţilor personale consemnate în ”Magna Charta” şi “Petition of rights”,

reprezentând totodată un pas înainte spre un ideal burghez al libertăţii personale.

Acest act consacra dreptul deţinutului de a afla imediat decizia de arestare, de a

ieşi pe cauţiune, de a fi eliberat în cazul în care nu era condamnat în a doua sesiune

a curţii cu juraţi, sancţionând pe funcţionarii judiciari încălcau regulile procedurale

privind garanţiile libertăţii personale. 29

Aceste acte au inclus într-o formă rudimentară eliminarea arbitrariului în

reţinerea persoanelor şi promovarea principiului legalităţii în elaborarea legilor. În

secolul XVII aceste principii au fost în general aplicate, dar ţinându-se seama de

limitele feudale ale timpului respectiv. Odată cu revoluţia engleză din 1688,

27 http://www.findlaw.com/04publications/index.html - publicaţii juridice pe internet28 Ibidem29 Vasile, Popa, Principii de drept internaţional, Revista de drept, nr./2003

18

poporul şi-a câştigat dreptul de a-şi alege monarhul şi câteva drepturi individuale

de bază (ele au inclus interdicţia ca pedeapsa să fie arbitrară şi inegală).

Ideile consacrate in aceste acte au fost dezvoltate şi completate de

Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) de la

Philadelphia, care sintetizează concluziile filosofice ale unor generaţii întregi de

gânditori, şi în primele constituţii ale statelor coloniale răsculate împotriva Angliei.

În această perioadă de revendicare a eliberării coloniale manifestările cele mai

importante vizau libertăţile omului, dar ulterior se reliefează şi celelalte năzuinţe

generate de restructurarea relaţiilor dintre state.

La 12 iunie 1776 statul Virginia ia iniţiativa elaborării unei declaraţii

(declaraţie ce va servi ca exemplu şi celorlalte state) ce reglementează toate

năzuinţele fundamentale pentru momentul istoric respectiv, ridicându-le la rangul

de “drepturi fundamentale”, drepturi “naturale” şi “veşnice”. 30

Declaraţia se prezintă ca un document al ascensiunii burgheziei şi al

avântului revoluţionar, fiind totodată o adevărată revendicare a cuceririi şi

consolidării puterii politice şi având pretenţia unei constituţii (căci începe cu

recunoaşterea unor drepturi naturale, inalienabile, prezentând mai apoi modelul

unei societăţi şi al unui aparat statal).

Ea vizează în special problemele ce se puneau în acel timp în faţa unui stat

burghez format în urma luptei revoluţionare împotriva unei puteri coloniale. Stilul

si maniera în care drepturile au fost formulate dezvăluie faptul că declaraţia îşi are

rădăcinile teoretice în filosofia dreptului natural, în special în doctrina lui Hobbes,

Locke şi J.J. Rousseau. Astfel, este recunoscut că prin natură oamenii sunt în mod

egal liberi şi independenţi, că ei au anumite drepturi înnăscute (cum sunt dreptul la

viaţă, la libertate, la proprietate, la siguranţă etc.), că suveranitatea emană de la

popor şi este a poporului, că scopul guvernării este binele comun etc. Prin 30 http://europa.eu.int/en/eu.html - Uniunea Europeană

19

declaraţia “Virginia Bill of Rights” ia formă legislativă idealul burghez într-o

perioadă când burghezia reprezenta progresul uman faţă de lumea feudală şi

exploatarea colonială.

Ulterior şi celelalte state care aderaseră la confederaţie au adoptat

declaraţii aseănătoare (numite “bill of rights”) consacrând astfel drepturile şi

libertăţile fundmentale.

Primul document de referinţă pentru drepturile omului este însă “Declaraţia

Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului”, adoptată în urma Revoluţiei Franceze.

În Franţa modul diferit de declanşare şi desfăşurare a revoluţiei a conferit

legiferării drepturilor omului un caracter deosebit. De remarcat la această

declaraţie este faptul că face distincţie între două categorii de drepturi

fundamentale: drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului, distincţie ce rezultă

din raportul dintre statul politic şi societatea civilă.31

Cu toate că pe plan teoretic distincţia se face clar, în textul declaraţiei

demarcaţia dintre drepturile omului şi drepturile cetăţeanului se estompează.

Declaraţia enumeră drepturi de diferite categorii în ordinea importanţei şi urgenţei

lor la momentul respectiv, însă fără să prevadă expres cui aparţine fiecare drept

(omului sau cetăţeanului).32

Pentru ca drepturile să nu fie violate, au fost instituite unele garanţii prin

stabilirea unor principii de ordin procedural (cum ar fi: principiul conform căruia

nici un om nu poate fi acuzat, arestat ori deţinut decât în cazurile prevăzute de lege

şi potrivit formelor pe care ea le-a prescris). În ciuda individualismului ce

caracteriza concepţia de viaţă a burgheziei în ascensiune, în declaratie au fost

consacrate şi drepturi colective, ca o expresie a voinţei întregii societăţi, fapt ce-i

atestă caracterul democratic si prezintă o deosebită importanţă pentru dezvoltarea 31 http://law.house.gov/89.htm - biblioteca Internet a Camerei Reprezentanţilor SUA32 John, Stuard, Mill, Despre Libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pg. 102

20

ulterioară a doctrinelor drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale în

constituţiile şi convenţiile din Europa: “principiul oricărei suveranităţi rezidă, în

esenţă, în naţiune.

Ultima declaraţie, intitulată “Declaraţia drepturilor si îndatoririlor omului

şi cetăţeanului”, pune pentru prima dată şi problema îndatoririlor, ea formulează

concluzia că: “menţinerea societăţii cere ca cei care o compun să cunoască şi să

îndeplinească îndatoririlo lor”.

Îndatoririle, care apar ca decurgând din dreptul natural şi se împletesc cu

diferite explicaţii etice, derivă din cele două principii naturale: 1) nu faceţi altora

ceea ce n-aţi dori să vi se facă ; 2) faceţi continuu altora binele pe care l-aţi dori să

vi se facă.

Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului a fost considerată ca

fiind forma clasică a drepturilor inviolabile ale individului din acea vreme; ea

afirma: “Libertatea constă în puterea de a face orice, cu condiţia de a nu leza pe

aproapele tău.” Astfel, potrivit drepturilor naturale, fiecare om este limitat în

libertatea sa de existenţa aceloraşi drepturi pe care le au şi ceilalţi, aceste limite

trebuind să fie determinate numai de lege.

II.3. Declaraţia universală a drepturilor omului. Pactele şi convenţiile

realizate pe baza ei. Principii constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor

fundamentale

Atrocităţile petrecute în răstimpul celui de-al Doilea Război Modial i-au făcut

pe oameni să se gândească cum ar putea aplica, pe tot cuprinsul lumii, principiile

enunţate de drepturile omului: istoria nu trebuia în nici un caz să se mai repete

vreodată, toţi oamenii lumii trebuiau să se bucure de drepturi şi libertăţi

fundamentale. Acest lucru a constituit una dintre cele mai importante forţe care au

condus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.33 Prin aderarea tuturor statelor

33 http://europa.eu.int/en/eu.html - Uniunea Europeană

21

la această organizaţie, drepturile omului nu mai erau claustrate la nivelul statelor şi

deveneau o problemă a comunităţii statale internaţionale.

Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a Naţiunilor Unite, a

fost adoptat la data de 26 iunie 1945.

Toate statele membre se obligă, conform Cartei, să colaboreze cu ONU pentru

îndeplinirea obiectivelor enunţate de aceasta (art. 56), iar printre aceste obiective

se numără şi promovarea şi garantarea drepturilor omului. În acest articol se

specifică că toţi membrii Naţiunilor Unite (astăzi aproape toate ţările lumii sunt

membre ONU) se obligă să respecte drepturile omului.

Pentru a clarifica ce înţelege prin drepturile omului, ONU a elaborat

"Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată la 10 decembrie 1948. În

această Declaraţie sunt enumerate toate drepturile omului, grupate pe categorii; ea

marchează începutul strădaniilor de popularizare şi universalizare politică şi

juridică a drepturilor omului. Această Declaraţie doreşte să desfiinţeze barierele

naţionale şi să impună aceste drepturi la nivel universal. 34

Carta Naţiunilor Unite, proclamând realizarea drepturilor omului ca obiectiv

de primă importanţă al cooperării internaţionale, precizează şi modurile de

realizare a acestui scop, stabilind obligaţia statelor de a coopera în comun sau

separat cu ONU, dar şi între ele. Dar ONU, nefiind o organizaţie suprastatală, ci

una interstatală, nu puteau fi cuprinse şi mijloacele concrete pentru realizarea

acestor drepturi, aceasta fiind de competenţa statelor suverane. Aşadar Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului nu este un act cu forţă juridică obligatorie, ci o

sinteză a drepturilor omului şi îndatoririlor corelative situată în domeniul

aspiraţiilor şi idealurilor umane. Ea a fost concepută ca ideal comun de atins pentru

toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toţi indivizii şi toate organele societăţii,

prin învăţământ şi educaţie, să facă eforturi să dezvolte respectul faţă de aceste

34 Ionel, Cloşcă, Ion. Suceavă, Tratat de Drepturile Omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995. pg.57

22

drepturi şi libertaţi şi să asigure, prin masuri progresive, de ordin naţional şi

internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor.35

Recunoscând şi acceptând declaraţia, statele membre ale ONU şi-au asumat

obligaţia de a-i transpune prevederile în Constituţiile lor şi de a coopera între ele.

Astfel, promovarea drepturilor fundamentale se întrepătrunde cu principiile de

bază în dreptul internaţional, care prevăd şi obligativitatea statelor de a colabora

între ele, inclusiv în vederea respectării drepturilor omului.

Această concepţie, prezentă în numeroase acte internaţionale, este înscrisă şi

în Actul final de la Helsinki din 1975.

Un document important în domeniu este şi “Declaraţia celor nouă” de la

New York (decembrie 1978) cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului, în care se precizează, printre altele, că valoarea

unui stat în cadrul comunităţii internaţionale depinde de modul în care acesta

garantează şi aplică drepturile omului şi ale cetăţeanului.36

Un progres important pe linia recunoaşterii şi afirmării drepturilor şi

libertăţilor fundamenale s-a realizat prin adoptarea de către ONU, în anul 1966, a

celor două Pacte: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (Rezoluţia

Adunării Generale ONU, 2200 A). Ele prevăd obligativitatea adoptării pe plan

naţional a unor masuri legislative, administrative, sociale şi reprezintă importante

garanţii pentru protecţia drepturilor omului. La fel de importante sunt şi

convenţiile şi declaraţiile adoptate pentru ocrotirea drepturilor omului în diferite

domenii (convenţii generale, umanitare, protecţia fiinţei umane, eliminarea

35 ibidem36 Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept Internaţional Public, Editura Getic, Bucureşti, 1997, pg.129

23

discriminării, protecţia străinilor, a refugiaţilor şi apatrizilor, protecţia femeii,

protecţia muncii, a libertăţii de informare etc.).

De asemenea, se are tot mai mult în vedere faptul că realizarea drepturilor

economice si social-culturale are o importanţă deosebită, ele constituind premisa

necesară pentru exercitarea reală şi efectivă a tuturor drepturilor şi libertăţilor

fundamentale.

Cu toate progresele înregistrate în acest domeniu, rămân totuşi probleme

nerezolvate practic sau teoretic. Una dintre ele se referă chiar la forţa juridică a

Declaraţiei drepturilor: unii specialişti consideră că ea are forţă juridică, alţii că nu

are; dacă pentru unii ea rămâne expresia dreptului natural, având doar valoare

morală, alţii (Duguit, René Capitant) consideră că trebuie să i se acorde cel puţin o

oarecare forţă juridică, cea a legii obişnuite, dacă nu a legii constituţionale. Dacă

lista drepturilor fundamentale este astăzi aproape stereotipă, uniformă, punerea ei

în practică variază foarte mult de la un stat la altul, depinzând de tipurile de

civilizaţie, ideologii, rivalităţi de interes, neîncrederea dintre grupurile sociale etc.

(de exemplu, dictaturile recunosc doar formal drepturile omului, în fapt acestea

nefiind respectate).

Universalizarea drepturilor fundamentale ale omului - Universalizarea

drepturilor fundamentale reprezintă acceptarea lor generală de către guvernele

naţionale. După 1945 organizaţiile internaţionale s-au ocupat de conceptualizarea

globală a noţiunii de “drepturile omului”; Declaraţia universală a drepturilor

omului a fost astfel suplimentată prin numeroase tratate specializate la diverse

drepturi (Convenţia internaţională pentru eliminare a tuturor formelor de

discriminare rasială - 1965, Convenţia de eliminare a discriminării femeii - 1979

etc.). Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la 4 noiembrie 1950 la

Roma, fondează protecţia internaţională a drepturilor omului în spaţiul european. 37

37 Iancu, Gheorghe, Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale în România: Jurisprudenţa Curţii Europene revista “Dreptul” nr. 12/1999

24

O comisie şi o curte a drepturilor omului au fost instituite să asiste Comitetul

miniştrilor de externe pentru protejarea drepturilor omului în statele membre.

Inspirată din Declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia europeană a

drepturilor omului, reprezintă un model de garanţie efectivă a drepturilor omului

proclamate pe plan internaţional: ea oferă indivizilor beneficiul unui control

judiciar al respectării drepturilor lor. Convenţia leagă o mare parte din cele 43 de

state membre ale Consiliului Europei (Albania, Andora, Azerbaidjan, Austria,

Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Spania, Finlanda,

Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Lichtenstein, Luxemburg, Malta, Norvegia,

Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia, Turcia, San-Marino etc.).

Convenţia europeană a drepturilor omului a fost completată de 8 protocoale

adiţionale (adoptate toate cu excepţia protocolului 8). 38

Spre deosebire de Declaraţia Universală, care este o simplă rezoluţie

emanând de la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Convenţia europeană a

drepturilor omului are forţă juridică obligatorie pentru statele membre, nu doar

recunoaşte drepturile, dar le şi conferă un regim protector. Nici o protecţie

internaţională a drepturilor omului nu poate prinde viaţă dacă nu este însoţită de

mecanisme jurisdicţionale corespunzătoare.

Drepturile omului sunt promovate şi în Acordul rezultat la Helsinki (1975)

în urma Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa. În alte regiuni ale

lumii s-au făcut progrese mai reduse decât în Europa în crearea instruentelor

regionale pentru protejarea drepturilor omului. În anul 1848 Organizaţia Statelor

Americane a adoptat Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor omului.

Sistemele africane şi sud-est asiatice cu privire la protecţia drepturilor omului sunt

încă în stare iniţială. 39

38 Ibidem39 Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Ed. Institutui Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993; pg.66

25

Receptarea în legislaţia română a normelor din convenţiile internaţionale ce

privesc drepturile omului

Problematica drepturilor omului pentru ţările est-europene are o conotaţie

specială, motivată de două aspecte: tradiţiile democratice ale acestor state au fost

curmate brusc de invazia totalitară bolşevică cu consimţământul ţărilor

occidentale, după cel de-al doilea razboi mondial şi începând cu deceniul nouă al

sec. XX aceleaşi ţări vestice, democrate şi prospere încearcă să recupereze Estul.

Formula cu care s-a declanşat erodarea sistemului totalitar socialist a avut la bază

tocmai “drepturile omului”; aceasta pentru că regimurile totalitare (fascist,

naţional-socialist sau marxist-leninist) considerau statul ca o valoare supremă, în

faţa căruia interesele individuale trebuiau să cedeze. Puternic mediatizată, teza

drepturilor fundamentale ale omului cuprind masele, în 1989 (cu o sincronizare

perfectă) ţările socialiste recurg la arestarea şi chiar exeutarea liderilor şi se

proclamă ţări democrate.

În anul urmator ONU publică un raport tulburător, în care se constată cu

obiectivitate ştiinţifică faptul că democraţia este un lux, pe care şi-l pot permite

numai ţările cu un înalt nivel de dezvoltare economică (iar dintre fostele ţări

comuniste numai Cehia şi Republica Democrată germană se apropiau la acel

moment de aceste exigenţe.40

În ceea ce priveşte ţara noastră, din motive democratice, s-a păstrat mereu

sincronismul cu actele normative internaţionale privind drepturile omului;

singurele rezerve pe care le făcea România când adera la o Convenţie

internatională priveau chestiuni de procedură şi posibilitatea organismelor

internaţionale de a interveni în viaţa internă. 41

40 http://www.un.org/Docs - Organizaţia Naţiunilor Unite41 Genoveva, Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Ed. “Cugetarea”, Iaşi, 1999, pg.89

26

Chiar şi constituţia comunistă din 1965 (dacă se face abstracţie de articolele

care stabileau locul şi rolul partidului comunist) a receptat în materia drepturilor

omului tot ceea ce era semnificativ la momentul respectiv pe plan internaţional. De

asemenea, au fost revizuite numeroase legi interne pentru alinierea lor la cerinţele

legislatiei internaţionale (spre exemplu modificarea Codului penal, al Codului de

procedură penală şi a legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, prin

abrogarea prevederilor referitoare la pedeapsa capitală, abrogarea sancţionării

penale a delictelor de opinie etc.).

Aşadar România a receptat prevederile actelor normative privind drepturile

fundamentale ale omului, a făcut şi continuă să facă eforturi susţinute pentru

transpunerea lor în practică. La început, au existat însă o serie de factori interni

(cum ar fi baza materială şubredă a ţării, inerţia gândirii şi mecanismelor statului

totalitar, inadaptabilitatea moralei comune cu anumite coportamente proclamate

drepturi fundamentale) şi internaţionali (ingerinţele statelor dezvoltate în afacerile

interne ale noilor democraţii) care au condus la încetinirea sau chiar blocarea

acestei materializări (în special în materia drepturilor economice).

Astăzi însă, după revizuirea Constituţiei din 2003 (s-au adăugat drepturi noi

preluate din catalogul drepturilor omului şi mecanisme juridice de garantare a lor,

s-a consacrat expres principiul separaţiei puterilor etc.) garantarea drepturilor

omului în România a înregistrat un real progres.

Cooperarea internaţională în domeniul drepturilor omului - După primul

război mondial, Pactul Societăţii Naţiunilor reflectă şi preocupări privind

drepturile omului: se constată necesitatea ca statele membre să asigure condiţii de

muncă echitabile şi umane pentru bărbaţi, femei, copii şi să coopereze între ele în

acest domeniu. 42

42 http://www.finflaw.com/01topics/24international/index.html - drept internaţional

27

Astfel a fost înfiinţată prin tratatul de la Versailles din 1919, Organizaţia

internaţională a muncii. După al doilea război mondial, cooperarea internaţională

în domeniul drepturilor omului devine un sector principal al cooperării

internaţionale. Atrocităţile acestui război au pus în actualitate problema drepturilor

fundamentale înscrise printre obiectivele principale ale Cartei ONU. Astfel s-a

format un cadru instituţional larg pentru promovarea drepturile omului cuprinzând

pe lângă organele ONU, instituţii specializate (O.I.M., UNESCO- Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Cultură, FAO- Organizaţia Naţiunilor Unite

pentru Alimentaţie şi Agricultură, OMS- Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi

organizaţii internaţionale regionale (în cadrul Organizaţiei Statelor Americane, al

Consiliului Europei, Ligii Statelor Arabe). Carta ONU a deschis calea unei largi

cooperări între state pentru afirmarea şi adoptarea a numeroase instrumente

poltico-juridice internaţionale de apărare a drepturilor omului, pentru asigurarea de

către toate statele a unui standard minim de protecţie a atribuţiilor de bază ale

personalităţii umane, precum şi pentru mobilizarea opiniei publice mondiale în

vederea promovării universale a cauzei drepturilor omului.

Pe lângă Declaraţia universală a drepturilor omului, Adunarea Generală a ONU

a adoptat două pacte unul privitor la drepturile civile şi politice, altul la drepturile

economice, sociale şi culturale.43 Prin aceste două pacte se consară dreptul

popoarelor de a dispune de ele însele, dar şi anumite drepturi elementare ale

individului: dreptul la muncă, la hrană, la adăpost, la îmbrăcăminte, la un nivel de

trai satisfăcător, la civilizaţie şi cultură.

Numeroase convenţii având ca obiectiv promovarea drepturilor omului în

diferite domenii au fost adoptate în cadrul ONU si al instituţiilor sale specializate

(vezi Anexe).

43 Documente de Bază ale Comunităţii Europene, Ed. Polirom 1999, pg. 45

28

De asemenea, o serie de conferinţe internaţionale au consacrat problematica

în discuţie (spre exemplu Conferinţa internaţională a drepturilor omului de la

Teheran- 1968, Conferinţa mondială a populaţiei- 1974, Conferinţa internaţională a

anului internaţional al femeii- 1975 etc.). Dar, potrivit convenţiilor încheiate în

domeniul drepturilor omului, înfăptuirea acestora este de competenţa exclusivă a

statelor, de aceea procedurile privind îndeplinirea angajamentelor statelor pe plan

internaţional nu pot fi decât cele asupra ele au convenit.44 Principala procedură este

cea a rapoartelor periodice din partea statelor părţi la convenţii, rapoarte ce trebuie

supuse unor organisme internaţionale.

Această procedură este reglementată pe larg în Pactele ONU cu privire la

drepturile civile şi politice/ economice, sociale şi culturale. Ambele pacte conţin

prevederi prin care statele părţi se angajează să transmită secretarului general al

ONU, rapoarte asupra măsurilor luate pentru asigurarea drepturilor proclamate si

asupra realizărilor obţinute în asigurarea respectării acestor drepturi.

Prin unele convenţii internaţionale s-a prevăzut şi posibilitatea persoanelor

fizice de a adresa petiţii unor organisme internaţionale împotriva statelor care le-au

încălcat drepturile. Prin Protocolul adiţional la Pactul cu privire la drepturile civile

şi politice statele părţi recunosc competenţa Comitetului pentru drepturile omului

de a primi şi examina comunicările primite de la orice persoană particulară (care

pretinde că i-a fost încălcat un drept prevăzut în pact) aflată sub jurisdicţia lor. Şi

Convenţia Europeană prevede o procedură asemănătoare.45

44 Ibidem45 La Cooperation politique europeene (CPE), R.F. dA Office de presse et information du gouvernement federal,

1998, pg 22

29

CAPITOLUL III

DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

III.1. Conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale -

clasificare

Ideea unui conflict virtual între individ şi autoritate este esenţială pentru

concepţia drepturilor omului. Nici o societate, nici un stat şi nici un sistem juridic

nu a putut exista fără a garanta individului anumite drepturi (dreptul la viaţă, la

proprietate, un anumit grad de libertate individuală).46 În practică există două

variante de consacrare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale: sub forma unui

document solemn, dar fără valoare juridică (cum este Declaraţia franceză a

drepturilor omului şi cetăţeanului şi în general declaraţiile franceze) sau într-un

text juridic (contract, convenţie, act- documente producătoare de efecte juridice) ce

consacră drepturi concrete, recunoscute în instanţe (cum sunt declaratiile engleze şi

americane).

Georg Jellinek susţine că declaraţia franceză are origine germană, având la

bază vechile libertăţi germane (prestatale), dar francezii insistă asupra specificului

ei, afirmând că ea e pentru toţi oamenii şi toate timpurile, nu numai pentru

cetăţenii unui stat şi nu numai pentru epoca respectivă.

46 Rollanad Patrice, La protection internationale des droits de l`homme, Textes, P.U.F., Paris, 1989, pp. 34-38

30

Adevărul se află de fapt la mijloc: dacă americanii şi englezii sunt creatorii

ideii drepturilor fundamentale, Franţa este cea care a dat lumii drepturile omului

(după cum consideră Martin Kriehle).

a) Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Georg Jellinek împarte drepturile şi libertăţile fundamentale în funcţie de trei

criterii: 47

1) Statut - Statutul este specific sistemului de drept medieval (premodern) şi

desemnează ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce revin unei persoane

(posibilitatea de schimbare a statutului era redusă). Reglementarea drepturilor a

evoluat în istorie de la statut la contract, astfel încât în epoca modernă ea este

bazată pe contract. Referindu-se la drepturile şi libertăţile fundamentale,

Jellinek distinge patru categorii de situaţii:

a) Status pasivus, în care individul este elementul pasiv faţă de autoritatea politică,

neavând drepturi faţă de ea; El beneficiază de prestaţiile organelor autorităţii,

dar nu are drepturi opozabile statului (nu poate reclama în justiţie încălcarea

unor drepturi de către stat);

b) Status negativus presupune dreptul individului de la o abţinere din partea

statului: i se recunoaşte o sferă a libertăţii personale, în care statul poate

interveni doar în condiţii limitate (statul trebuie să legitimeze, să justifice

necesitatea ingerinţei sale). Acestei categorii în sunt subsumabile cele mai

multe drepturi civile, drepturi precum: dreptul la viaţă, dreptul la liberă

exprimare, dreptul la informaţie, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea

domiciliului, secretul corespondenţei etc.;

c) Status pozitivus implică obligaţia statului la prestaţii efective faţă de individ;

aici se încadrează drepturile sociale, economice şi culturale (dreptul la

47 Popa, Vasile, Popeţi Corneliu, Adamescu Ioan- Drepturile omului (concept, legislaţie, practica statelor), Ed.

“Presa Universitară Română”, Timişoara 1994, pg. 98

31

învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la protecţie socială, la protecţie a copiilor,

a persoanelor cu handicap etc.);

d) Status activus conţine drepturi ce implică participarea individului la procesul

decizional la nivel politic, aşadar drepturile politice: dreptul de a alege, de a fi

ales şi de a ocupa funcţii publice.

2) evoluţia istorică (generaţiile de drepturi): 48a) Drepturi de generaţia întâi; b)

Drepturi de generaţia a doua;c) Drepturi de generaţia a treia

a) Generaţia I de drepturi are la bază libertatea şi corespunde drepturilor din

status negativus (protejează sfera libertăţii individuale împotriva ingerinţelor

statului). Ea cuprinde drepturi ale individului opozabile statului (libertatea

individuală, libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie,

inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc.) consacrate în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) în articolele 1-21;

Drepturi civile şi politice - După al doilea război mondial, începând procesul de

consacrare internaţională a unor drepturilor fundamentale, în “Declaraţia

universală a drepturilor omului” s-au prevăzut în special drepturi civile şi politice

precum dreptul la viaţă, la libertate, siguranţa persoanei, interzicerea sclavajului, a

torturii, a tratamentelor inumane, crude, dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau

reţinut în mod arbitrar, dreptul la un proces echitabil, dreptul la prezumţia de

nevinovăţie etc.

Această primă categorie de drepturi a impus tuturor statelor o serie de valori

universale care trebuie realizate prin neîncălcarea prerogativelor consacrate în

acest domeniu pe planul dreptului obiectiv, luarea unor măsuri pozitive,

întreprinderea unor acţiuni pentru garantarea lor.

Aşadar, în această categorie intră aşa numitele drepturi ale persoanei,

drepturi ce constituie nucleul drepturilor omului, ele regăsindu-se în toate

documentele şi cataloagele privitoare la drepturile omului. Dreptul la liberă

48 Ibidem

32

exprimare şi libertatea presei joacă un rol deosebit de important în sens, căci la

acest nivel sunt reflectate atitudinile oamenilor cu privire la conducerea unui stat şi

gradul în care sunt satisfăcuţi de activităţile acesteia. Dacă aceste atitudini sunt

cenzurate, conducerea unei ţări nu mai poate pretinde că reprezintă în mod

democratic cetăţenii.49

b) Generaţia II conţine drepturi subsumabile categoriei “egalitate” şi implică o

participare a întregii societăţi. Drepturile sociale, economice şi culturale sunt

consacrate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în articolele 22-27;

Drepturi sociale, economice şi culturale - În această categorie intră: dreptul la

muncă, la securitate socială, la protecţie împotriva şomajului, dreptul la un salariu

egal pentru o muncă egală, dreptul la remuneraţie echitabilă, dreptul la odihnă, la

nivel de trai satisfăcător etc.

Ele sunt guvernate de principiul formulat în “Declaraţia universală a

drepturilor omului”(art. 22):50 “Orice persoană, în calitatea sa de membru al

societăţii(...)este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională,

ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea

drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi

libera dezvoltare a personalităţii sale.” Aceste drepturi, spre deosebire de primele,

care nu presupuneau acţiuni concrete din partea statului, ci numai abţinere de la

încălcarea libertăţii individului, presupun asigurarea lor prin eforturi din partea

statului.

Acestea garantează faptul că toţi oamenii dispun de un minimum de

supravieţuire. În plus, ele susţin dreptul la educaţie al tuturor indivizilor.

Dacă pornim de la ipoteza că pentru a trăi o viaţă demnă este nevoie de mult

mai mult decât de asigurarea hranei minime, atunci este necesar ca fiecare să

49 http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#internationalandcomparative - drept internaţional comparat50 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie

1948.

33

beneficieze şi de o bază educaţională care să îi permită să atingă un anumit

ideal.Există o strânsă legătură între cele două generaţii de drepturi: ele se presupun

reciproc.

Astfel, realizarea drepturilor din prima generaţie deprinde în mare măsură de

înfăptuirea celor din a doua generaţie (asigurarea unui nivel de trai decent, unor

condiţii demne de muncă, a dreptului la educaţie etc.) şi invers (drepturile

economice, sociale şi culturale nu pot fi asigurate decât în condiţii de libertate, de

protejare a vieţii).

c) Generaţia III de drepturi porneşte de la ideea de solidaritate (“fraternitate”) şi

depăşeşte limitele statului, implicând o solidaritate internaţională. Ea cuprinde

dreptul la pace, la dezarmare, la un mediu sănătos, drepturi consacrate în art. 28

din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Drepturile de solidaritate - Ulterior (începând cu deceniul VII) acestor două

categorii le-au fost adăugate aşa numitele drepturi de solidaritate precum dreptul

la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. Spre deosebire de primele

două categorii, care sunt asigurate de fiecare stat în parte în mod diferit cetăţenilor

săi, acestea pot fi realizate doar prin cooperarea statelor.51 Ele sunt expresia vie a

faptului că drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea aflându-se într-o

permanentă dezvoltare şi schimbare. Această a treia categorie de drepturi reflectă

în plus faptul că apar mereu noi probleme care periclitează dreptul oamenilor la

viaţă şi care ar trebui întâmpinate cu introducerea unor noi drepturi în catalogul

drepturilor omului.

În afară de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prăpastia

dintre cei bogaţi şi cei săraci, printre aceste drepturi de generaţia a treia se numără

şi drepturile care privesc mediul înconjurător. Aceste drepturi au rolul de a garanta

că mediul natural al omului nu este afectat sau chiar distrus în întregime. De la 51 Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Ed. Institutui Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993, pg.90

34

summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi precum dreptul omului la un

mediu intact – mai ales în ceea ce priveşte generaţiile următoare – au devenit din

ce în ce mai importante. Putem observa aşadar că drepturile omului nu au fost

stabilite o dată pentru totdeauna, ci că ele sunt suficient de flexibile pentru a putea

reacţiona la noi provocări (cum sunt de exemplu problemele globale ale mediului).

Odată cu căderea regimurilor comuniste şi a discreditării ordinii promovate

de acestea, controversele cu privire la drepturile omului, exagerate ideologic, au

scăzut în intensitate. În prim-plan au apărut însă acum două alte controverse: prima

dintre ele vizează problema apariţiei unor drepturi colective ale omului, cealaltă

atinge problematica caracterului universal al dreptului omului în contrast cu

multitudinea culturilor din lume. În ceea ce priveşte prima discuţie, reprezentanţii

emisferei sudice, dar şi apărătorii mai "progresişti" din nord, încearcă să preia în

textul universal al drepturilor omului aşa numitele "drepturi de solidaritate".

Printre acestea se numără în primul rând dreptul la pace, dreptul la dezvoltare şi

dreptul la un mediu curat. Drepturile de solidaritate postulate reprezintă, fără

excepţie, expresia unor situaţii colective şi presupun acţiuni politice active, nefiind

exclus faptul ca ele să şi eşueze. Filosofia drepturilor omului a presupus însă

mereu că drepturile omului sunt drepturile morale şi inalienabile ale indivizilor, pe

care toate statele trebuie să le respecte."52

3) Obiect - Naţiunile Unite au adoptat Pactele internaţionale privind drepturile

omului (1966), pacte care preiau dispoziţii declarative pur politice ale

Declaraţiei universale a drepturilor omului din decembrie 1948 şi le conferă

statutul de norme juridice ce leagă statele membre. În baza acestor pacte sunt

recunoscute două mari categorii de drepturi:

52 Ludger Kühnhardt, Menschenrechte, Minderheitenschutz und der Nationalstaat im KSZE-Prozeß, în: Aus Politik

und Zeitgeschichte, Editura politica, 1994, nr.47, p. 8

35

a) Drepturi civile şi politice - Statele sunt obligate să respecte fiecare dintre

aceste drepturi cu condiţiile şi limitele prevăzute în textul fiecărui articol.

Ele sunt reclamabile în instanţă şi respectarea lor nu presupune cheltuieli din

partea statului (cel puţin nu direct). Ciudat este faptul că în Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice nu este consacrat

dreptul de proprietate, dar având în vedere contextul politic din Europa la

acea vreme (existenţa statelor comuniste, în care proprietatea privată nu era

recunoscută) această lacună devine explicabilă, chiar necesară;

b) Drepturi sociale, economice şi culturale

Statele au obligaţia de a le respecta în limita resurselor şi a posibilităţilor lor

economice şi financiare. Aceste drepturi reclamă cheltuieli din partea statului (de

exemplu accesul la educaţie); ele sunt subsumabile categoriei de status pozitivus şi

sunt în acelaşi timp drepturi din generaţia a doua, drepturi în care statul trebuie să

dea ceva individului (dreptul la muncă, la învăţătură, la sănătate, la protecţie

socială, la un nivel de trai, la protecţia copiilor, accesul la cultură etc.).

În timp ce statele din lumea liberă insistau pe drepturile civile şi politice,

statele socialiste garantau cu precădere a doua categorie de drepturi (primele

drepturi erau recunoscute doar formal: erau consacrate în constituţie, dar nu erau şi

respectate). 53

În doctrina comunistă clasificarea drepturilor era diferită; astfel se

distingeau: libertăţi individuale, ca drepturi pe care individul le poate exercita

singur (libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei

etc), drepturi social-politice, a căror exercitare implică interacţiunea cu societatea

(libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei, libertatea de întrunire, dreptul de

53 Ibidem, pg.112

36

asociere etc.) şi drepturi pur politice (dreptul de a alege, de a fi ales şi de a ocupa

funcţii publice).

Mai există şi aşa-numitele drepturi-garanţii, drepturi ce servesc la apărarea

celorlalte categorii de drepturi. Constituţia României (art. 21) şi Convenţia

europeană a drepturilor omului (art. 6, 13) consacră dreptul la accesul liber la

justiţie, iar art. 51 din Constituţie are în vedere dreptul la petiţie (care nu înseamnă

mare lucru, dar cel puţin garantează faptul că cererea nu va atrage o sancţiune; din

2001 însă s-a înregistrat un progres în acest sens: o petiţie odată formulată produce

efecte juridice, autoritatea având obligaţia de a comunica un răspuns la petiţie în

termen de 30 de zile). 54

Un alt drept-garanţie este cel cuprins în art. 52 din Constituţie: dreptul la

acţiune în contencios administrativ (numit în Constituţie dreptul persoanei

vătămate de o autoritate publică), care permite celui vătămat într-un drept al său

sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea

dreptului respectiv, anularea actului sau repararea pagubei.55

III.2. Principii constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor; ele sunt consacrate în Cap. I al titlului II

din Constituţie (intitulat Dispoziţii comune- art. 15-21) completându-se cu alte

dispoziţii din alte titluri, capitole sau articole (spre exemplu art. 53). Aceste

principii sunt:

Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale -

Recunoscut fiind că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile, în art.

15 alin. 1 Constituţia arată că “cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile

consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de

acestea”. Universalitatea drepturilor se referă atât la sfera propriu-zisă a

54 Constituţia României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 199155 Ibidem

37

drepturilor (vocaţia omului, a cetăţeanului de a avea toate drepturile şi

libertăţile), cât şi la titularii acestora (toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de

aceste drepturi şi libertăţi). Aceasta este o posibilitate juridică, generală şi

abstractă, recunoscută de către constituţie fiecărui cetăţean (desigur

valorificarea lor, exerciţiul efectiv al acestor drepturi rămâne la latitudinea

fiecăruia). În cele două pacte (cel privitor la drepturile civile şi politice şi cel

privitor la drepturile sociale, economice şi culturale) se arată că aceste drepturi

decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statului de a promova

respectul universal si efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului. Dar

universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor (în cele două

pacte se prevede: “individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea

căreia în aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea

drepturilor recunoscute în pacte”).56

Neretroactivitatea legii - Art. 15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul

neretroativităţii legii: este recunoscut că o lege, odată adoptată, produce efecte

numai pentru viitor. Nu se poate pretinde unui subiect de drept să răspundă

pentru o conduită avută anterior intrării în vigoare a legii ce reglementează

acestă conduită; el nu poate să prevadă ce va reglementa legiutorul, iar

comportamentul său este normal atât timp cât nu încalcă ordinea de drept în

vigoare.

Acest principiu este consacrat şi în Codul civil (art. 1: “legea dispune numai

pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”), precum şi în Codul Penal (art. 11:

“legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau

prevăzute ca infracţiuni”). 57

56 Ion , Diaconescu, Drepturile Omului, Institutui Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993; p. 67

57 http://www.finflaw.com/01topics/24international/index.html - drept internaţional

38

Există două excepţii de retroactivitate: aplicarea legii penale şi

contravenţionale mai favorabile (excepţie instituită din motive umanitare) şi legea

interpretativă (care în doctrină este apreciată drept o pseudo-excepţie). Ca urmare a

transformării neretroactivităţii legii dintr-un principiu legal într-unul constituţional,

el este obligatoriu pentru toate ramurile de drept, iar în afara excepţiei stabilite prin

Constituţie, nici o altă excepţie nu poate limita acest principiu, orice alte prevederi

legale contrare trebuind a fi considerate neconstituţionale.

Principiul neretroativităţii legii reprezintă o garanţie fundamentală a

drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - Acesta este principiul constituţional

(consacrat prin art. 16 alin 1 şi 3 şi art. 4) în temeiul căruia cetăţenii români,

fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie

sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi în mod egal de

toate drepturile prevăzute în Constituţie şi pot partiipa în egală măsură la viaţa

politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, de

către autorităţile publice şi de către cetăţeni. 58

Acest principiu cuprinde 3 aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii

(conform art. 16 alin. 3, care consacră egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în

ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, femeile pot ocupa în condiţii egale cu

bărbaţii orice funcţii şi demnităţi, iar la muncă egală, ele primesc salariu egal cu al

bărbaţilor).

Deasemenea, cuprinde şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială (conform art. 6

alin. 1 minorităţile naţionale din ţara noastră se bucură în mod egal cu românii de

toate drepturile şi libertăţile şi-şi asumă, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale,

lor li se asigură accesul egal la toate categoriile de munci şi funcţii) şi egalitatea în

drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, sex, opinie sau apartenenţă politică.

58 Ţuculeanu, Alexandru, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, revista “Dreptul” nr.

12/1999, pg.9

39

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au românii

(consacrate în Constituţie şi alte acte normative) şi toate domeniile de activitate.

Funcţiile şi demnităţile pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenie

română şi domiciliul în ţară - Acest principiu este aplicabil nu numai pentru

domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci şi pentru cel al accesului la

autorităţile publice. Funcţiile şi demnităţile publice desemnează acele funcţii ce

presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi depunerea unui

juraământ (potrivit art.54 din Constituţie).

Două condiţii sunt impuse pentru ocuparea unor astfel de funcţii: cetăţenia

română şi domiciliul în ţară. Revizuirea constituţiei din 2003 a eliminat condiţia

exclusivităţii cetăţeniei române pentru ocuparea funcţiilor publice, consacrând

posibilitatea deţinerii lor si de către persoanele cu dublă cetăţenie.

Prima cerinţă trebuie corelată cu art. 54 din Constituţie (una dintre

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitatea faţă de ţară): astfel

cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de

îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, iar condiţia domiciliului

reprezintă alături de cetăţenie, încă o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de

ţară.

Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor - Acest principiu

(prevăzut în art. 17) arată că cetăţenia este legătura politică şi juridică între stat

şi cetăţean şi determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea.

În temeiul ei, cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la

protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le

asigura protecţia. Însă acest lucru nu înseamnă că cetăţeanul român aflat temporar

pe teritoriul altui stat este scutit de obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi altor

legi (spre exemplu îndatoririle militare- art. 55 alin. 2, obligaţiile de plată a

impozitelor-art. 56 etc.)59

59 http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

40

Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică -

Art. 18 din Constituţie arată că cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în

România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată

de Constituţie şi de alte legi (în calitatea lor de oameni, le sunt recunoscute

anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile, dar drepturile politice

aparţin exclusiv cetăţenilor români), dreptul la azil se acordă şi se retrage în

condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care

România este parte (dreptul de azil aparţine străinilor şi apatrizilor; el cuprinde

găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane, care în statul lor

de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea

umanităţii, progresului şi păcii) şi în afara drepturilor naturale ce aparţin

oricărei fiinţe umane, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi

exercitare nu o condiţionează calitatea de cetăţean român.

Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi - Extrădarea este instituţia

juridică ce permite unui stat să ceară altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un

cetăţean de-al său (autor al unor infracţiuni internationale grave) să i-l predea,

pentru a fi judecat şi pedepsit în statul în care a comis infracţiunea. 60

Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când persoana care

urmează să fie extrădată ar putea fi condamnată la moarte, supusă torturii,

tratamentelor crude, inumane sau degradante. Ea se admite în cazurile de piraterie

maritimă şi aeriană, trafic persoane, trafic de arme, trafic de stupefiante, terorism,

genocid etc.

Expulzarea este institutia juridică ce permite autorităţilor publice să oblige o

persoană să părăsească ţara. Codul penal reglementează expulzarea străinilor în

cadrul măsurilor de siguranţă (pentru înlăturarea unei stări de pericol,

preîntâmpinarea savârşirii unor fapte penale), măsuri ce se iau faţă de persoanele

care au comis fapte prevăzute de legea penală. Art. 19 din Constitutie stabileşte că:

1) cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, dar, prin

60 Ibidem

41

derogare de la această regulă, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor

internationale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de

reciprocitate, 2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei

convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, 3) Expulzarea sau

extrădarea se hotărăşte de către justiţie (decizia revine de regulă autorităţilor

administrative şi nu judecătorului).

Prioritatea reglementărilor internaţionale - Conform art. 20 interpretarea şi

aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se face în

concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte

(este vorba despre Declaraţia Universală a drepturilor omului, de alte pacte şi

tratate; textul constituţional face fără îndoială referire la cele două pacte

adoptate de ONU: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice) şi reglementările internaţionale au prioritate în faţa reglementărilor

interne în cazul unor neconcordanţe între ele, cu excepţia cazului în care

constituţia sau legile interne au dispoziţii mai favorabile. Această prioritate se

acordă numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului.

De asemenea, art. 11 dispune că ratificarea unui tratat internaţional ce ar

cuprinde dispoziţii contrare legii fundamentale se poate face doar după revizuirea

constitutiei, iar art. 146 lit. b stabileşte competenţa Curţii Constituţionale a

României de a controla constituţionalitatea tratatelor şi acordurilor internationale

anterior ratificării lor.

Accesul liber la justiţie - Justiţia este una dintre garanţiile exercitării efective a

drepturilor şi libertilor cetăţeneşti; ea se înfăptuieşte în numele legii, de către

judecători independenţi şi care se supun numai legii. Principiul accesului liber

la justiţie se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate (cetăţean român,

străin sau apatrid) şi permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept

sau interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte

42

legi. Cele două alineate noi ale art. 21, introduse în urma revizuirii constituţiei

din 2003, precizează că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi că jurisdicţiile speciale

administrative sunt facultative şi gratuite.

Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau

libertăţi - Receptând unele reglementări internationale în acest sens (unele

prevederi din cele două pacte internaţionale referitoare la drepturile omului),

Constituţia României exprimă acest principiu în art. 53: este permisă

restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca

excepţie şi condiţionat, numai prin lege.

Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune, numai în anumite

situaţii clar definite (de exemplu, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii

publice, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,

desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale, a unui dezastru

ori sinistru deosebit de grav). Revizuirea constituţiei a adăugat articolului 53 o

nouă condiţie: restrângerea poate opera, doar dacă ea este necesară într-o societate

democratică.61

Inviolabilităţile

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - Aceste drepturi sunt

reglementate de art. 22 din Constituţie. Dreptul la viaţă este cel mai natural

drept al omului şi un drept cetăţenesc cu care începe catalogul drepturilor

omului în cele mai importante acte internaţionale (art. 3 din Declaraţia

61 Popa, Vasile, Popeţi Corneliu, Adamescu Ioan- Drepturile omului (concept, legislaţie, practica statelor), Ed.

“Presa Universitară Română”, Timişoara 1994, pg.67

43

Universală a Drepturilor Omului prevede că: “Orice om are dreptul la viaţă,

libertate şi la inviolabilitatea persoanei”, art. 2 din Convenţia europeană pentru

protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispune: “Dreptul

oricărei persoane la viaţă este protejat de lege.”, iar art. 6 pct. 1 din Pactul

privitor la drepturile civile şi politice stabileşte că “Dreptul la viaţă este inerent

persoanei umane(...)Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”).

Art. 33 alin. 3 din Constituţie interzice pedeapsa cu moartea, nefiind posibilă

nici o excepţie (nici în caz de război, pentru menţinerea disciplinei militare).

Interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume, de

abolire a acestei sancţiuni. Prin aceste dispoziţii, Constituţia realizează o corelare

cu Protocolul facultativ la Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice,

vizând abolirea pedepsei cu moartea. Dreptul la integritatea fizică este de

asemenea garantat, orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei urmând să fie

sancţionată de lege, iar dacă ea se impune totuşi din motive de ordin social, ea se

poate face numai în baza legii, în condiţiile art. 53 din Constituţie Dreptul la

integritatea psihică este şi el ocrotit şi are valoare constituţională, căci omul (şi sub

aspect juridic) este conceput ca un complex de elemente, în care fizicul şi psihicul

sunt strâns legate între ele. 62

Astfel, respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice impune interzicerea

torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (art. 22 alin. 2);

practicarea lor reprezintă o încălcare gravă a demnităţii şi personalităţii umane,

amintind de obiceiuri primitive care trebuie reprimate de lege. Drepturile prevăzute

în art. 22 sunt ocrotite de Constiuţie faţă de toate subiectele de drept, atât faţă de

autorităţile publice cât şi faţă de ceilalţi cetăţeni.

62 Ibidem

44

Libertatea individuală - Articolul 23 din Constitutie, priveste libertatea fizică

a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liberă, de a nu fi ţinută

în sclavie sau în orice forma de servitute, da e nu fi reţinută, arestată sau

deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi

legi. Libertatea individuala este expresia constituţională a stării naturale umane,

omul nascându-se liber. Libertatea individuala nu este, nu poate si nu trebuie sa

fie abosluta. Încalcarea ordinii de drept de către individ indreptateste autorităţile

publice la intervenţie, la represiune ce implică unele măsuri care privesc direct

libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări. Siguranţa persoanei

poate fi văzută ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea

măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în

condiţiile prevăzute de lege.

Dreptul la apărare - Cele doua alineate ale aritcolului 24 prezintă într-o

accepţiune largă dreptul la libertate ca fiind totalitatea drepturilor şi regurilor

procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva

acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile şi să poată fi reprezentat de un

avocat. În accepţiunea sa restrânsă dreptul la aparare se referă doar la

posibilitatea folosirii unui avocat.

Dreptul la liberă circulaţie - Constituţia reglementează ambele aspecte ale

conţinutului dreptului la liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul României

şi circulaţia în afara teritoriului.

Acest drept nu este absolut, libera circulaţie trebuind să se desfăşoare

potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege

(aceste condiţii urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor

şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc.).În

ceea ce priveşte libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 Constituţia

asigură posibilitatea oricărui cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului

nostru şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate. Libera circulaţie

45

a cetăţenilor români în străinătate este şi ea asigurată prin permiterea emigrării şi

revenirii în ţară. Aici constitutia preia o regulă din reglementările internaţionale:

orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De

asemenea, orice om aflat în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula

liber şi de a-şi alege liber reşedinţa; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de

dreptul de a intra în propria sa ţară, iar străinul aflat legal pe teritoriul unui stat nu

poate fi expulzat decât în executarea unei decizii conforme cu legea.

Reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau alte documente

privind trecerea frontierelor nu reprezintă restricţii la libera circulaţie a persoanei,

dimpotrivă ele asigură un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private - Acest drept este strâns

legat de respectarea personalităţii umane, proclamată de Constituţie în art.1 ca

valoare supremă. Art. 26 impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi

ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscând acest drept tuturor

oamenilor. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile

în acest sens. Astfel, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa de judecată

secretă în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să servească

justiţiei. 63

Se consideră un atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea

sau transmiterea printr-un aparat imagini sau vorbe pronunţate de o persoană, fără

consimţământul acesteia (aşa procedează unii fotografi de presă). În dimensiunile

vietii intime, familiale şi private mai intră dreptul exclusiv al persoanei la propria

imagine, precum şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi (sau dreptul

persoanei de a dispune de corpul său, numit şi libertate corporală, consacrat şi în

art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si politice; cuprinde în

63 Ibidem, pp.123

46

conţinutul său dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau

ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale etc.). Multă vreme acest

drept a fost refuzat din motive religioase, morale sau cutumiare, de aceea ea apare

în legislaţii mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a

dispune de ea însăşi cuprinde două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa

sa (de integritatea sa fizică, de libertatea sa) şi prin exercitatea acestui drept

persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele

moravuri.

Inviolabilitatea domiciliului - Acest drept (consacrat în art. 27) exprimă

juridic interdicţia de a pătrunde în domiciliul unei persoane fără

consimţământul acesteia. În dreptul constitutional noţiunea de domiciliu are un

sens mai larg decât în dreptul civil: ea cuprinde domiciliul în sensul dreptului

civil (locul unde îşi are persoana fizică locuinţa sa statornică şi principală), dar

şi reşedinţa unei persoane fizice. Inviolabilitatea domiciliului are la bază mai

mult respectul personalităţii umană decât dreptul de proprietate.64 Totuşi, prin

derogare de la art. 27 alin. 1, se poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără

învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin.2 din

Constituţie.

Aceste situaţii sunt enumerate limitativ: situaţiile prevăzute la literele a), c)

şi d) sunt cele în care legea ordonă, pentru aplicarea ei, violarea locuinţei unei

presoane (percheziţia domiciliară, arestarea unei persoane, executarea silită a

hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asiguratorii), iar la litera b) se prevăd

cazurile în care pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia este

permisă, nefiind sancţionată.

64 Ţuculeanu, Alexandru, Garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, revista “Dreptul” nr.

12/1999, pg. 5

47

Aceste măsuri formează starea de necesitate (incendiu, inundaţii, cutremure

de pământ), iar fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se

consideră comisă în stare de necesitate. Astfel, nu numai autorităţile, dar şi

cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia

privind viaţa, integritatea ori bunurile unei persoane; de asemenea salvarea unei

persoane care a încercat să se sinucidă sau a unei persoane accidentate reprezintă

tot situaţii în care pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia

este permisă de lege.

Drepturile şi libertăţile sociale, economice şi culturale

Dreptul la învăţătură - Este o parte a dreptului la educaţie, la care toţi oamenii

ar trebui să aibă acces, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare

a forţei de muncă. Acest drept este în acelaşi timp şi o îndatorire, astfel

explicându-se obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc.).

De asemenea, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental, trebuie astfel

organizat încât sa asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică

folosirea criteriului competenţei profesionale şi interzicerea discriminărior şi

privilegiilor. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca rezultat

educarea persoanei pentru ca să devină capabilă de a avea un rol util în

societate..Dreptul la învăţătură implică şi obligaţii, prestaţii materiale din partea

statului: se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii,

precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii sau de merit.

O componentă importantă a dreptului la învăţătură este învăţământul religios

(organizat de culte sau în şcolile de stat), care este facultativ, asigurându-se astfel

libertatea conştiinţei şi dreptul părinţilor şi tutorilor de a-şi educa copiii potrivit

propriilor convingeri.

Învăţământul se face în limba oficială a statului (conform art. 13 limba

oficială este româna), însă minorităţilor naţionale (care, conform art. 6, au dreptul

la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi

48

religioase) li se recunoaşte dreptul de a învăţa şi de a putea fi instruite în limba lor

maternă. De asemenea, Constituţia mai prevede că învăţământul se poate desfăşura

şi într-o limbă de circulaţie europeană, în condiţiile legii. 65

Accesul la cultură - Acesta este un drept fundamental nou, introdus în urma

revizuirii Constituţiei şi reprezintă posibilitatea neîngrădită şi nediscriminatorie

de acces la informaţia cu caracter educativ şi cultural. El este reglementat ca o

obligaţie de abţinere din partea statului de a aduce vreo atingere posibilităţii

persoanei de a accede la valorile culturii naţionale şi la patrimoniul cultural

universal.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii - Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale consacră în art. 9 dreptul persoanei la securitate

socială (aici intrând şi asigurările sociale), iar în art. 12 dreptul persoanei de a

se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Preluând din pact aceste

idei, art. 34 din Constituţie recunoaşte dreptul la ocrotirea sănătăţii, ca drept ce

asigură cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale

care să-i permită participarea reală la viaţa politică, economică, socială şi

culturală.

Dreptul la mediu sănătos - Acest nou drept fundamental (art. 35) este

recunoscut nu doar cetăţenilor români, ci tuturor subiectelor de drept. Statul are

obligaţia de a asigura atât cadrul legislativ pentru exercitarea deplină a acestui

drept, cât şi obligaţia de a participa activ la cooperarea internaţională în acest

domeniu, având în vedere că problema protecţiei mediului înconjurător nu face

doar obiectul colaborării pe plan ştiinţific, ci mai ales al negocierilor politice şi

documentelor internaţionale cu caracter juridic. Dreptul la mediu sănătos este

un drept subiectiv al persoanei, dar şi o obligaţie a acesteia (obligaţia 65 Vasile. Popa, Gheorghe, Mihai, Drepturile Omului în Comunitatea Europeană, Nr.2/2001.pp.88-91

49

proprietarilor de a respecta sarcinile privitoare la protecţia mediului era

consacrată în constituţie şi înainte de revizuire, dar ca obligaţie corelativă a

dreptului de proprietate).

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii - Art. 41 reglementează

dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, ca drept social-economic de

tradiţie. Unele constituţii consacră dreptul şi obligaţia de a munci (Constituţia

Franţei); acest drept este aşadar şi o îndatorire. Dreptul la muncă include: libertatea

alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii,

retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective. Protecţia socială a muncii

implică următoarele componente: securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al

femeilor şi al tinerilor, salariul minim brut pe ţară, repaosul săptămânal, concediul

de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele precum şi “alte situaţii

specifice”. 66

Dreptul la grevă - Reglementat de art. 43, dreptul la grevă este un

important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau ameliorarea

condiţiilor de muncă, de salarizare sau de viaţă.

El se află în strânsă legătură libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor

colective, dreptul de asociere şi mai ales cu asoierea în sindicate (conform art. 9

din Constituţie sindicatele contribuie la apărarea drepturilor si promovarea

intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţiilor).

Greva are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale

(art. 43, alin.1) şi exercitarea acestui drept intervine doar atunci când celelalte

mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, greva fiind soluţia ultimă,

extremă, prin care patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.

66 http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

50

Dreptul la proprietate privată - Este dreptul persoanei fizice de a dobândi o

proprietate, de a se folosi şi a dispune liber de ea şi de a putea transmite dreptul său

altuia si presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe

căi licite. Art. 44 reglementează dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra

statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.

Dreptul la moştenire decurge din dreptul de proprietate, este reglementat prin

art. 46 din Constituţie şi reprezintă dreptul în temeiul căruia o persoană poate

dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun.

Libertatea economică - Această libertate a fost introdusă în constituţie după

revizuirea din 2003. Astfel a fost consacrată nu numai libertatea de asociere (art.

40) ca expresie a libertăţii conştiinţei (art. 29), ci şi libera exercitare a unor

activităţi lucrative, prin care se urmăreşte obţinerea sau împărţirea de beneficii.

Art. 54 din Constituţie reglementează acest drept, precizând că dreptul oricărei

persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar

accesul la libera iniţiativă şi exercitarea acesteia.67

Dreptul la un nivel de trai decent - Art. 47 din Constituţie consacră acest

drept fundamental, ce include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă

care să-i asigure lui şi familiei lui un trai civilizat, decent.

În principiu traiul decent se realizează prin munca cetăţeanului şi a familiei

sale, însă statul trebuie să contribuie la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru fi

îndeplinite standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul să ia măsuri

de dezvoltare economică şi protecţie socială. Aşa cum este consacrat el în

Constituţia României, acest drept cuprinde: dreptul la pensie, la concediu de

maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de

şomaj şi alte forme de asigurări sociale prevăzute de lege.

67 http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

51

Dreptul la căsătorie - Un alt drept al fiinţei umane este acela de a se căsători si

de a-şi întemeia o familie (în acest sens Pactul internaţional privitor la drepturile

economice, sociale şi culturale arată în art. 10 că familia este elementul natural şi

fundamental al societăţii). Art. 48 din Constituţie garantează libertatea căsătoriei

liber consimţite, stabilind marile reguli ce guvernează acest drept (familia trebuie

să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită, egalitatea soţilor). Se consacră

alături de acest drept şi obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea,

educaţia şi instruirea copiilor.

Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă - Art. 49 consacră acest

drept, valorificând realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele

potenţial uman al societăţii, continuitatea şi viitorul, de aceea lor le revine dreptul

la o protectie şi asistenţă aparte. Acestui drept fundamental în corespunde obligaţia

corelativă a statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării

armonioase a aptitudinilor lor fizice şi mentale. Art. 41 stabilea că tinerii au dreptul

la măsuri speciale de protecţie socială a muncii, mai mult art. 49 alin.4 interzice

angajarea tinerilor sub vârsta de 15 ani. Aici mai intră obligaţia statului de a acorda

alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori cu handicap,

precum şi alte forme de protecţie socială. Textul constituţional interzice

exploatarea minorilor.

Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială este prevăzut în

art. 50 din Constituţie şi asigură protecţia persoanelor cu handicap în toate

domeniile vieţii şi egalitatea şanselor.68

Drepturile exclusiv politice

În această categorie intră acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect

participarea lor la conducerea statului, la guvernare, adică drepturile electorale:

dreptul de vot (art. 36), dreptul de a fi ales în ceea ce priveşte autorităţile prin care

68 Ibidem

52

se exprimă suveranitatea naţională (art. 37) şi în ceea ce priveşte Parlamentul

European (art. 38).

Drepturile şi libertăţile social-politice

Libertatea conştiinţei - Într-o accepţiune largă libertatea conştiinţei este

dreptul cetăţeanului de a avea şi a exprima public o concepţie a sa despre lumea

înconjurătoare. Reglementată prin art. 29, această libertate include libertatea

religioasă, libertatea cultelor (exteriorizarea unei credinţe religioase), O altă

prevedere constituţională priveşte raportul dintre culte: se interzic în relaţiile dintre

culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. Libertatea

conştiinţei este şi un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii

având dreptul natural, dar si obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea

copiilor.

Libertatea de exprimare - Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea

de exprimare este consacrată în art. 30 din Constituţie şi reprezintă posibilitatea

omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, imagini, sunete sau alte mijloace

de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase sau creaţiile

spirituale de orice fel.

Această libertate, cu toate drepturile pe care le presupune, a condus la

formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii şi

responsabilitatea. Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material;

astfel, Constituţia arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa

publicaţii. Pentru a garanta libertatea exprimării legea poate impune mijloacelor de

comunicare în masă, obligatia de a face publică sursa finanţării. Libertatea de

exprimare permite oamenilor să participe la viaţa politică, socială şi culturală, dar

ea nu poate fi absolută, fiind astfel supusă unor coordonate juridice. Aşadar

constituţia protejează unele valori umane, statale, publice.

53

Drepul la informaţie - Este un drept fundamental deoarece dezvoltarea

materială si spirituală a omului şi exercitarea libertăţilor prevăzute în Constituţie

(mai ales cele prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi

creaţiile de orice fel) implică şi posibilitatea de a putea recepţiona informaţii

privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. De aceea art. 31

din Constituţie exprimă juridic conţinutul complex al acestui drept. 69

Dreptul la informaţie cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt,

corect şi clar cu privire la măsurile autorităţilor publice, accesul liber la sursele de

informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, posibilitatea persoanei

de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune, s.a.m.d.

Acest drept presupune şi colaborare internaţională. Nici acest drept nu este

absolut, el fiind supus unor coordonate juridice (limite) stabilite de alin. 3.

Libertatea întrunirilor - Este o libertate cu caracter social-politic şi constă

în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi

exprima gândurile, opiniile, credinţele.

Ea face parte, alături de libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, din

categoria libertăţilor de opinie. În art. 39 Constituţia arată formele şi mijloacele în

care această libertate se poate exercita: mitinguri, demonstraţii, procesiuni precum

şi “orice alte întruniri”(publice sau private).

Dreptul la asociere - Intră tot în categoria libertăţilor de opinie şi este

consacrat în art. 40, care se referă doar la asociaţiile de drept public, nu şi la

asociaţiile şi societăţile de drept privat (constituite în temeiul contractului). De

asemenea, asociaţiile prevăzute de art. 40 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc

69 Note de curs- Drept constituţional şi instituţii politice Constituţia României (republicată în Monitorul Oficial nr.

767 din 31 octombrie 2003), ed. “All Beck”, Bucureşti, 2004, p.7

54

obţinerea unor beneficii, ci au scopuri politice, religioase, culturale etc., scopuri

care să exprime libertatea de gândire şi exprimare. Garantând acest drept, textul

constituţional stabileşte şi formele de asociere (partide, sindicate, patronate şi alte

forme de asociere). Deoarece nici dreptul la asociere nu poate fi un drept absolut,

sunt prevăzute şi limitele sale, limite ce privesc: scopurile şi activitatea asociaţiilor,

membrii asociaţiilor.

Secretul corespondenţei - Acest principiu constituţional urmăreşte să

protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica (prin scris, telefon sau alte

mijloace de comunicare) gândurile şi opiniile, fără a-i fi cunoscute de alţii,

cenzurate sau făcute publice. Art. 28 consacră inviolabilitatea corespondenţei şi

regulile ce o guvernează.70

Astfel, obligaţia de a respecta secretul corespondenţei revine tuturor (atât

persoanele fizice, cât şi autorităţile publice), nimeni nu poate reţine, deschide, citi,

distruge, publica o corespondenţă ce nu-i este adresată, nimeni nu are dreptul de a

intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul unei convorbiri

telefonice auzite întâmplător. Obligaţii aparte revin funcţionarilor din poştă şi

telecomunicaţii.

Drepturile- garanţii

Dreptul de petiţionare - Exercitarea acestui drept este o modalitate de rezolvare a

unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Conform art. 51 din

Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean,

fie de un grup de cetăţeni sau organizaţii legal constituite. Petiţiile (care se pot

prezenta cel puţin sub patru forme: cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri)

adresate autorităţilor publice se fac numai în numele petiţionarilor sau al

70 Ibidem

55

colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă (alin.2), aşadar orice

petiţie trebuie semnată şi trebuie să conţină datele de identificare a petiţionarului.

Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică - Art. 52 din

Constituţie stabileşte răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse

cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale acestora. Această răspundere intervine în situaţii clar definite: când emit un act

administrativ prin care vatămă o persoană, când nu soluţionează în termenul legal

o cerere a unei persoane sau când, prin erori judiciare săvârşite în procese, se

produc prejudicii unei persoane. Constituţia prevede si pretenţiile pe care le poate

formula cetăţeanul în acest sens: reunoaşterea dreptului pretins, anularea actului,

repararea pagubei. În realizarea acestor drepturi cetăţeanul trebuie doar să justifice

dreptul său şi că actul emis de autoritatea publică i-a produs o vătămare, el nu are

obligaţia de a proba vinovăţia funcţionarului sau a autorităţii publice.

III.3. Drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în actuala Constituţie a

României. Încălcări ale drepturilor omului. Îndatoriririle fundamentale

Actuala Constituţie a României, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită în

2003, consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului în Titlul II,

intitulat Drepturile şi libertăţile fundamentale.

Pentru a ne face o imagine cât mai realistă a reglementărilor din Titlul II,

acestea trebuie interpretate în corelaţie cu celelalte reglementări constituţionale

(precum cele din Titlul I- “Principii generale” şi cele din Titlul IV care prevăd o

serie de sarcini ale statului atât faţă de cetăţenii săi, cât şi faţă de străini şi apartizi,

îndeosebi cu caracter economic).

De asemenea ele trebuie analizate şi din perspectiva normelor ce stabilesc

fizionomia politică a statului, acest lucru ipunând o privire de ansamblu asupra

reglementării puterilor publice la noi. Triada de valori consacrată de Carta de la

Paris pentru o nouă Europă (“statul de drept”, “democraţia” şi “drepturile omului”)

56

a influenţat, fără îndoială, constituantul român. Astfel, în anul 1989, după căderea

regimului comunist, au fost adoptate noi principii de organizare socială precum

pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, economia de piaţă, principii ce

constituie cerinţe ale statului de drept, iar mai apoi, prin Decretul-lege nr. 92/1990

“statul de drept”, “democraţia” şi “drepturile omului” sunt declarate “valori

supreme”, garantate de statul român.71

În prezent se poate vorbi la noi de un “stat de drept în sens formal” (sunt

îndeplinite formal exigenţele, în sensul că sunt consacrate şi garantate normativ:

suveranitatea poporului, pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, principiul

autonomiei locale, drepturile şi libertăţile fundamentale etc.), dar încă nu poate fi

vorba de un “stat de drept în sens material” căci din păcate nu toate normele

juridice (ce reglementează în mod democratic puterile publice) sunt şi transpuse în

realitate.72

1) “Dispoziţii comune” - conţine principii ce guvernează reglementarea

drepturilor fundamentale, precum: principiul universalităţii drepturilor şi

obligaţiilor (art. 15), principiul egalităţii în drepturi (art. 16, alin. 1),

principiul protecţiei românilor în străinătate (art. 17), principiul conform

căruia restrângerea exerciţiului unor drepturi se poate face numai prin lege,

în acord cu prevederile din Constituţie şi din documentele internaţionale

referitoare la drepturile omului (art. 53), principiul priorităţii dreptului

71 Ovidiu, Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei (IV), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994 ,pg.7772 Ibidem

57

internaţional privind drepturile omului în caz de contradicţie între acesta şi

legile interne (art. 20, alin. 2), principiul accesului liber la justiţie în vederea

apărării drepturilor şi libertăţilor (art. 21) etc.;

2) “Drepturile şi libertăţile fundamentale” cuprinde atât drepturi ale omului

cât şi drepturi ale cetăţeanului. Sunt consacrate astfel în articolele de la 22 la

53: dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică, libertatea individuală,

dreptul la apărare, libera circulaţie, drepturi în ceea ce priveşte viaţa intimă,

familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,

libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul

la învăţătură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la

mediu sănătos, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul de a fi ales în

Parlamentul European, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, drepturi

privind munca şi protecţia muncii, interzicerea muncii forţate, dreptul la

grevă, dreptul la proprietate privată, libertatea economică, dreptul la

moştenire, drepturi în cadrul familiei, drepturile copiilor şi ale tinerilor,

protecţia persoanelor cu handicap, dreptul de petiţionare.

3) “Îndatoririle fundamentale” care prevede obligaţiile cetăţenilor faţă de

stat: fidelitatea faţă de ţară, apărarea ţării, contribuţii financiare şi

exercitarea drepturilor şi libertăţilor;

4) “Avocatul poporului”, instituţie creată pentru ocrotirea drepturilor

fundamentale. Acest capitol reglementează: numirea şi rolul instituţiei,

exercitarea atribuţiilor sale şi raportul în faţa Parlamentului.

Se remarcă la noua Constituţie o lărgire a sferei reglementărilor privind

drepturile şi libertăţile fundamentale şi ridicarea unor principii ce aparţineau

anterior dreptului civil sau penal la rangul de principii constituţionale, spre

exemplu: principiul neretroactivităţii legii (art.15 alin. 2), principiul bunei-credinţe

58

în exercitarea drepturilor constituţionale (art. 57), principiul respectării dreptului

altuia etc.

Garanţiile reprezintă importante premise ale respectării drepturilor, în special

de către autorităţile publice; majoritatea drepturilor cosacrate în Titlul II au

asemenea garanţii, spre exemplu: cele cuprinse în art. 23, care consacră libertatea

individuală ( alin. 2-“Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt

permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, alin 3. “Reţinerea nu

poate depăşi 24 de ore”, alin. 4- “Arestarea preventivă se dispune de judecător şi

numai în cursul procesului penal”, alin. 9

Se remarcă de asemenea alinierea reglementărilor constituţionale la unele

prevederi noi din dreptul internaţional (de exemplu art. 42 alin. 2 şi art. 55 ce

reglementează “obiecţiunea de conştiinţă”, care poate fi invocată de cei ce nu pot

efectua serviciul militar din motive religioase), completarea Constituţiei române cu

noi drepturi şi libertăţi dintre cele prevăzute în documentele internaţionale

referitoare la drepturile omului (precum dreptul la cultură (art. 33), libertatea

economică (art. 45), dreptul la un mediu sănătos (art. 35)) şi adaptarea unor

reglementări la exigenţele integrării europene prin recunoaşterea unor drepturi

specifice cetăţenilor europeni (dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul

european (art. 38), dreptul de a ocupa funcţii sau demnităţi publice, ...).73

Deosebit de importantă este şi existenţa unor reglementări privind obligaţiile

statului, corelative drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, având rolul de garanţii ale

acestora şi totodată de premise ale responsabilităţii lui (de exemplu, prevederile

art. 47 obligă statul la măsuri de dezvoltare economică şi protecţie socială menite

să asigure un nivel de trai decent, art. 135 conţine sarcina referitoare la creşterea

calităţii vieţii, iar art. 136 prevede garantarea proprietăţii publice).

73 http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

59

Normele referitoare la autoritatea judeătorească (din capitolul VI, titlul III)

apar ca mijloace de realizare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale: orice

persoană se poate adresa justiţiei “pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi

intereselor sale legitime” (art. 21).

Apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este şi scopul

reglementărilor cu privire la organizarea şi atribuţiile Curţii Constituţionale (din

titlul V) pentru că pe baza deciziei acestei instituţii orice lege care contravine

Constituţiei (implicit drepturilor şi libertăţilor fundamentale) este lipsită de

efectivitate. În titlul I, art. 1 alin. 3 consacră drepturile fundamentale ca “valori

supreme”, art. 4 alin. 2 stabileşte criteriile non-discriminării (însă tocmai prin

această enumerare limitativă a criteriilor, legea noastră fundamentală lasă

posibilitatea apariţiei discriminării pe baza altor criterii decât cele menţionate), iar

art. 6 (împreună cu art. 4 alin. 2 şi art. 16) recunoaşte dreptul la identitate al

minorităţilor naţionale.

Deşi noua Constituţie a României este apreciată pe plan intern şi

internaţional ca o constituţie democratică, ce îndeplineşte exigenţele organizării

democratice a societăţii, au existat şi voci critice la adresa unor reglementări

constituţionale, unele chiar în “Revista română de drepturile omului” (Constituţia

română mai e criticată şi de alţi autori precum: Eleodor Focşeneanu, François

Julien Laferrière, Bernard Lime).

Într-adevăr în actuala Constituţie a României există şi reglementări

criticabile privind drepturile şi libertăţile fundamentale.74

Astfel, se remarcă destul de frecvent consacrarea unor drepturi, însă fără a se

preciza şi modalităţile de realizare a lor, garanţiile lor juridice. O altă insuficienţă

constituţională o constituie afirmarea unor drepturi, a căror realizare este lăsată pe

seama legiuitorului ordinar (spre exemplu art. 33 alin.1 consacră dreptul la

ocrotirea sănătăţii, pentru ca alin. 3 al aceluiaşi articol să lase în sarcina

74 Constituţia României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991

60

legiutorului ordinar “organizarea asistenţei medicale, a sistemului de asigurări

sociale pentru boală, accidente, maternitate” etc.). De asemenea, art. 47 alin. 1

cuprinde formulări imprecise cu privire la obligaţia statului de a asigura “un nivel

de trai decent”, nivel ce nu poate fi garantat doar prin drepturile consacrate în alin.

2 al aceluiaşi articol (şi anume, dreptul la pensie, dreptul la concediu de

maternitate plătit, dreptul la ajutor de şomaj etc.), drepturi a căror absenţă ar fi, de

altfel, imposibil de conceput. Există şi pericolul ca principiile consacrate în

Constituţie să fie încălcate de parlament, prin edictarea unor legi ce contravin

Constituţiei; astfel, Legea nr. 58/1992 încalcă grav dispoziţiile art. 16 coroborat cu

art. 4 referitoare la egalitatea cetăţenilor, impunând un impozit majorat pe cumul

numai pentru anumite categorii de salariaţi. Decizia Curţii Constituţionale cu

privire la Legea de modificare a Legii nr. 58/1992 dezvăluie şi alte lacune ale

Constituţiei: se constată mai întâi lipsa posibilităţii sesizării Curţii Constituţionale

de catre cetăţeni în legătură cu neconstituţionalitatea unei legi decât dacă au ajuns

la proces şi apoi observăm că formularea art. 4 din Constituţie face posibilă

discriminarea pe alte criterii decât cele prevăzute expres aici (în acest sens

exemplu este Legea nr. 58/1992 în care s-a făcut o discriminare în ceea ce priveşte

regulile aplicabile impozitului în cazul cumulului de funcţii).

Comparând art. 4 cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, se poate

constata greşeala din textul nostru constituţional: face o enumerare limitativă a

criteriilor de non-discriminare, în loc să recurgă la una enunciativă, lăsând astfel o

portiţă deschisă discriminării.

Între drepturile fundamentale şi obligaţiile statului există o strânsă legătură;

aceste obligaţii sunt reglementate relativ detaliat, însă şi în această zonă există

lacune. Astfel se prevede răspunderea statului în situaţia unor grave prejudicii

61

suferite de cetăţeni ca urmare a erorilor judiciare într-un proces penal, dar nu se

precizează o astfel de răspundere în cazul în care cetăţeanul a fost grav prejudiciat

prin lipsa de reglementare juridică în domenii importante de relaţii sociale sau prin

întârzierea lor condamnabilă. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte reglementările

privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţia română,

comparativ cu alte constituţii adoptate în statele ex-comuniste din Europa centrală

şi de est, precum şi cu cele ale statelor democratice occidentale, se poate afirma că

avem o adevărată Constituţie democratică, bine pusă la punct.

Încălcări ale drepturilor omului - În probleme ce privesc drepturile omului, ONU

a repurtat, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, succese atât de mari,

încât mulţi oameni cred că acestea sunt de la sine înţelese. Când cineva aude de

violări ale drepturilor omului, de tortură şi opresiune, se gândeşte automat la

„lumea a treia” sau la dictaturi îndepărtate, dar actele de încălcare ale drepturilor

omului nu se petrec doar pe anumite continente sau în anumite sisteme politice,

forme sociale sau religii. Practic în fiecare ţară din lume se petrece anual câte o

astfel de faptă reprobabilă.

Termenul de "violare a drepturilor omului" nu este decât o expresie

eufemistică pentru cea mai mare crimă pe care o poate comite un stat în

detrimentul cetăţenilor săi.

Actele de încălcare a drepturilor omului sunt crime comise la însărcinarea,

cu acceptul sau tolerate de anumite guverne. Ele periclitează pacea din interiorul şi

exteriorul statelor. S-a dovedit că există un instrument potrivit în vederea

controlării monopolului puterilor din stat prin separaţia acestora în legislativ,

executiv şi juridic precum şi prin organizarea periodică a unor alegeri generale cu

vot secret. Dictaturile nu cunosc însă acest instrument, ele încălcând astfel

drepturile omului şi reprezentând o ameninţare generală la pacea lumii.

62

Dacă drepturile omului sunt încălcate atât de des, nu înseamnă acest lucru că

instituţiile care trebuie să vegheze la respectarea lor au eşuat în misiunea lor ?75

Drepturile omului nu mai sunt decât un ideal ? În acest punct trebuie să

sărim în apărarea acestor instituţii şi să spunem că fără ele drepturile ar fi încălcate

şi mai mult şi că nu am mai auzi niciodată de majoritatea acestor acte. Mulţumită

ONU şi ONG-urilor internaţionale care cooperează, noi suntem informaţi de aceste

acte. Acesta este un prim pas important pentru a limita comiterea acestora.

Bineînţeles că mai sunt multe de făcut; nu ne aflăm decât la începuturile unei

protejări eficiente a drepturilor omului pe tot cuprinsul lumii. Dar dacă ne gândim

la câte s-au făcut de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial — o perioadă

destul de scurtă, putem privi viitorul cu mai mult optimism. Drepturile omului sunt

astăzi mai mult decât un simplu ideal şi se fac multe pentru ca oamenii să se poată

bucura de ele. În acest sens este extrem de important ca noi toţi să cooperăm

pentru îndeplinirea acestui obiectiv: depinde de noi toţi să respectăm drepturile

omului şi demnitatea semenilor noştri. 76

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Articolul 73 - Fidelitatea faţă de ţară

(1) Pentru orice cetăţean român, fidelitatea faţă de ţară este sacră şi obligatorie.

75 John Stuart Mill, Despre Libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pg.9976Genoveva Vrabie, Marius Balan- Organizarea politico-etatică a României, Ed. “Institutul European”, Iaşi 2004,

pg.118

63

(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii

răspund de îndeplinirea cu credinţă, responsabilitate si profesionalism a

obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

Articolul 74 - Obligativitatea privind apărarea ţării

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.

(2) Serviciul militar nu este obligatoriu.

(3) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege

organică.

(4) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de

ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

Articolul 75 - Contribuţiile financiare

(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile

publice.

(2) Sistemul legal prin care se stabilesc contribuţiile financiare ale persoanelor

fizice şi juridice române trebuie să asigure aşezarea echitabilă a sarcinilor fiscale.

(3) Orice alte contribuţiile financiare sau prestaţii sunt interzise, în afara celor

stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

Articolul 76 - Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

(1) Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile

şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile

celorlalţi.

64

(2) Cetaţenia română se poate pierde în cazul comiterii unor acte de terorism sau

a unor infracţiuni grave specificate în legea organică.

Protectia mediului inconjurator si ocrotirea monumentelor

Protectia mediului inconjurator,conservarea si ocrotirea monumentelor istorice si

culturale constituie o obligatie a fiecarui cetatean.

65