Introducere

Fluviul Dunărea, a purtat la diferite popoare şi în diferite timpuri diverse nume:

Cel dintâi nume, cel pe care trebuie să-I fi avut la Egipteni, care au cunoscut

pentru prima oară fluviul până la izvoare, este ISTROS. După Egipteni, Fenicienii au fost

printre cei dintâi care au poposit la gurile sale, se pare în epoca bronzului, şi I-au numit:

PHISON. Totuşi cel dintâi nume purtat sigur de Dunare este ISTROS, denumire

cunoscută la Traci şi apoi la Greci.

Cu 900 ani înaintea erei noastre; Hesiod este primul scriitor care il prezintă sub

acest nume. El îl arată ca cel mai mare râu al Europei cunoscut în acea vreme, ca fluviu al

oceanului, dându-i adesea epitetul de frumosul curent sau rîul cu undele frumoase.

Tot sub numele de ISTROS îl găsim la toţi scriitorii vechi, luându-l şi ei probabil

din spusele popoarelor ce locuiau pe malurile Dunării de jos.

Pe vremea Argonauţilor, Dunărea era cunoscută sub numele de ISTRU şi era

considerată ca un fluviu lat şi adânc, izvor mănos pentru mare, pe care el o îmbogăţeşte

cu tributul apelor sale.

Sub acest nume este cunoscut şi mai tîrziu, pe timpul lui Herodot, care I-a vizitat

la gurile sale, spunând despre el că avea maIuriIe locuite şi că foarte mulţi oameni

cunoşteau aceste maluri. Herodot îl considera ca cel mai mare fluviu care se cunoştea pe

atunci.

Alţii îl numeau marele ISTRU sau bătrânul ISTRU.

Romanii au latinizat numele grec şi l-au făcut ISTER, păstrându-l multă vreme,

însă întelegând prin el Dunărea de jos.

GENEZA DUNĂRII

După studiul şi părerea unor geologi, bazinul Dunării a luat fiinţă printr-o mare

depresiune caracteristică continentului european, formată dintr-o serie de depresiuni mai

mici.

Aceste depresiuni erau cuprinse între: la vest munţii VARICHICI şi

ARMORICANI (astăzi dispăruţi), iar spre răsărit prin sfărâmarea arcurilor muntoase

Alpino-Carpatice.

Pe măsura formării lor, aceste depresiuni au fost acoperite de un mare braţ al

mării Mediterane, care forma prin valea Ronului trecerea de-a lungul marginii exterioare

a Alpilor, apoi, prin bazinul Vienei, intra prin strâmtorile din Carpaţi, întinzându-se până

în Caucaz.

Întreaga Europă de sud era pe atunci un amestec de insule şi strâmtori marine

cuprinse în marea Sarmatică, care se întindea aproximativ pe linia Viena - Dardanele –

Turkestan.

Suprafaţa acestei mări s-a redus apoi prin ridicarea scoarţei pământului, iar din

resturile depresiunilor s-a format bazinul Dunării, Marea Neagră şi Marea Caspică.

Prin scurgerea apelor, în urma unei îndelungate evoluţii şi activităţi de eroziune,

transport sau depuneri de materiale, s-a format albia Dunării.

Cercetările cu privire la formarea Dunării sunt încă în curs şi nu şi-au spus ultimul

cuvânt.

După ipoteza lui Scijic Dunărea românească s-a format din scurgerile apelor spre

sudul carpaţilor în timp ce în platoul Panoniei era un lac în care se scurgea Dunărea

superioară. Probabil că după umplerea acestui lac, prin cascadele de la Vîrciorova, lacul

s-a revărsat în albia Dunării româneşti, iar cu timpul prin eroziuni, Dunărea a căpătat

cursul ei actual.

DATE GENERALE

Cursul Dunării de la izvoare până la vărsare.

Dunărea este cel mai mare fluviu din Europa Centrală şi de sud-est. După Volga,

care are o lungime de 3530 km, Dunărea, cu o lungime de 2850 km (dintre care 2588 km

navigabili), este ca mărime al doilea fluviu din Europa şi al 17-lea fluviu din lume.

Mile

Km

Volga Caspian Sea 2,193 3,530

Danube Black Sea 1,770 2,850

Ural Caspian Sea 1,509 2,428

Dnieper Black Sea 1,367 2,200

Don Sea of Azov 1,162 1,870

Pechora Barents Sea 1,124 1,809

Kama Volga River 1,122 1,805

Oka Volga River 932 1,500

Belaya Kama River 889 1,430

Dniester Black Sea 840 1,352

Rhine North Sea 820 1,320

Dunărea ia naştere prin unirea a două râuri de munte: Brege şi Brigach, care

izvorăsc de pe pantele răsăritene ale masivului Pădurii Negre. Aceste două râuri curg într-

o singură vale şi se unesc în apropierea oraşului Donaueschingen.

Teritoriul ţărilor udate de Dunăre.

Pe tot parcursul său, de la izvoare şi până la vărsarea în Marea Neagră, Dunărea

udă teritoriul a opt state. De la izvoare şi până în aval de Passau (km 2223,2), Dunărea

traversează teritoriul Germaniei, iar până aproape de localitatea Engelhartsell (km

2201,8) formează graniţa între Germania şi Austria.

Din acest punct până la gura afluentului său de stânge, Morava (km 1880,3), ea

traversează teritoriul Austriei pentru a forma

apoi între gura Moravei şi regiunea din

amonte de oraşul Bratislava (km 1878,7)

frontiera între Austria şi Cehia. În aval de

Bratislava şi până la localitatea Rajka (km

1850), Dunărea curge pe teritoriul Cehiei şi

Slovaciei.

Între localitatea Rajka şi gura

afluentului stâng Ipoly (km 1708,2) Dunărea

formează frontiera dintre Slovacia

şi Ungaria.

Mai departe, Dunărea

străbate teritoriul Ungar până mai

în aval de oraşul Mohacs (km

1433) şi pătrunde apoi pe teritoriul

Iugoslaviei.

De la confluenţa Nerei, afluent

de stânga (km 1075) până la gura

Timocului, afluent de dreapta (km

845,6), Dunărea formează graniţa între

România şi Iugoslavia; mai departe

până în aval de oraşul Silistra (km

375,1) constituie frontiera între

România şi Bulgaria şi intră apoi pe

teritoriul român. De la gura Prutului

(km 134,1), afluent de stânga, până la

începutul Deltei, Ceatalul Ismail (km

79,6 – Mm 43), Dunărea formează

frontiera între Moldova şi România. La ceatalul

Ismail, Dunărea se împarte în două braţe: Chilia şi Tulcea. Frontiera trece prin braţul

Chilia între km 76 şi km 60, unde graniţa urmează talvegul (firul apei) care separă

insulele Tătarul Mic (Salangic), Dalerul Mic şi Dalerul Mare de malul drept al braţului.

Mai departe, de la bifurcarea braţului Chilia (în aval de localitatea Vîlkovo), frontiera

trece mai întâi prin braţul Stari Stambul şi apoi prin braţul Musura.

Cursul Dunării de la izvoare până la mare.

De la Donaueschingen până la Tutlingen (km 2747), Dunărea curge mai întâi spre

sud-est şi după aceea spre nord-est până la Regensburg (km 2379). De la Regensburg,

unde atinge punctul cel mai nordic al cursului său, Dunărea se îndreaptăspre sud-est şi se

menţine pe această direcţie până la Gönyü (km 1791). De la Gönyü Dunărea curge spre

est, pentru ca în regiunea oraşului Vaţ (km 1679,5) să cotească brusc spre sud, direcţie pe

care o păstrează până la Vukovar (km 1333).

De aici şi până la Palanka (km 1298), Dunărea curge spre nord-est şi apoi până la

gura Tisei (km 1214,5), spre est. De la gura Tisei până la Arcer (km 771), Dunărea

făcând o curbă pronunţată, curge spre sud-est şi apoi spre est, direcţie pe care o urmează

până la Zimnicea (km 554), unde atinge punctul del mai sudic al cursului său. După aceea

coteşte spre nord-est şi curge în această direcţie până la Cernavoda (km 300). De la

Cernavoda înainte, Dunărea curge spre nord pentru ca de la gura Siretului să se îndrepte

usor spre est, direcţie pe care o păstrează aproape până la vărsarea în Marea Neagră.

Bazinul de recepţie al Dunării.

Bazinul de recepţie al Dunării, având o suprafaţă de 817000 km2 acoperă teritoriul

ce se întinde între latitudinile 42o 05’ şi 50o 25’ nord şi longitudinile 24o 47’ şi 08o 07’ est.

Bazinul Dunării se întinde la nord şi la nord-vest pe versanţii orientali ai Munţilor

Pădurea Neagră şi cei meridionali ai Munţilor Bavariei şi Boemiei, pe partea orientală a

platoului Boemiei şi Moraviei, aproape tot bazinul Carpţilor, şi pe lângă acesta – prin

cursurile de apă ale Siretului şi Prutului – pe o mare parte ai versanţilor orientali ai

lanţului Carpaţilor.

La sud şi sud-vest, suprafaţa bazinului hidrografic se întinde pe coastele Alpilor

Orientali şi cele septentrionale ale Carpaţilor, Alpilor Iulieni, Dinarici, şi Albaniei de

nord, pe partea septentrională a munţilor Rila şi a lanţului Balcanilor şi în fine pe platoul

Dobrogei.

Bazinele râurilor învecinate sunt: la nord bazinele Weser-ului, Elbei, Oder-ului şi

Vistulei, la nord est bazinul Nistrului şi la nord-vest bazinul Rinului.

AFLUENŢII DUNĂRII

Afluenţii Dunării sunt repartizaţi în patru grupuri principale:

A) GRUPUL RÂURILOR DIN BAVARIA

Cel mai important este Innul, care izvoreşte din Alpii Elveţieni şi se varsă în

Dunăre la Passau.

Mai sunt: Iler, Lech, Linul, Vaab, Regen.

În Bavaria, Dunărea este aşa de bine alimentată de afluenţii ei din stânga şi mai

ales din dreapta, încât după o mică distanţă de la izvoare, devine navigabilă pentru vase

de 20 tone.

Din cauza apelor formate prin topirea zăpezilor din Alpi, apa Dunării în acest

sector are culoarea limpede albăstruie.

B) GRUPUL RÂURILOR DIN AUSTRIA ŞI UNGARIA

În Austria, Dunărea este slab alimentată. În Ungaria de Sus, primeşte al doilea

grup de afluenţi mai importanţi, cum ar fi: March, Raab, Weag, Gran, afluenţi care vin

din Boemia, Tatra, şi Alpii Salzburgului.

Limita acestora ţine până la Estergom, 50 km mai sus de Budapesta. În câmpia

ungară, Dunărea nu primeşte afluenţi.

C) GRUPUL RÂURILOR DE LA CONFLUENŢA CU DRAVA LA

PANCIOVA

În această regiune, Dunărea primeşte cel de-al treilea grup de afluenţi, cei mai

puternici şi mai vijelioşi:

Drava şi Sava pe dreapta, care srâng apele gheţarilor Alpilor Tirolului, Istriei şi

Dalmaţiei, iar pe stânga Tisa, care strânge apele întregului bazin vestic al Carpaţilor.

Cu aceşti afluenţi Dunărea îşi măreşte considerabil debitul, obţinând regimul pe

care îl are şi la noi.

D) GRUPUL RÂURILOR DE LA BAZIAŞ LA MAREA NEAGRĂ

Pe o distanţă de 1075 km, Dunărea primeşte ultimul grup de afluenţi din

Iugoslavia, Bulgaria, România şi Moldova.

Această parte se poate împărţi în 3 regiuni:

Regiunea rapidelor (Cataractelor) între Baziaş şi Cetate (270 km), foarte săracă în

afluenţi.

Regiunea de câmpie Cetate – Galaţi (654 km), prezintă o serie de afluenţi destul

de importanţi: Jiul, Oltul, Argeş, Ialomiţa, Siretul, etc.

Regiunea Deltei, de la Galaţi la Marea Neagră (151 km), prezintă ca afluent

Prutul.

Dintre toţi aceşti afluenţi, următorii au o importanţă deosebită din punct de vedere

economic:

Inul cu o lungime de 525 km;

Tisa cu o lungime de 977 km, din care 150 km navigabili până la Tokai;

Sava 1062 km lungime, din care 604 km navigabili până la Sisak;

Morava cu o lungime de 420 km;

Siretul cu o lungime de 535 km, din care 150 km pot fi amenajaţi pentru

navigaţie;

Prutul, 950 km lungime, din care 404 km pot fi amenajaţi pentru navigaţie.

După ce-şi adună apele din munţii Pădurea Neagră, Dunărea, tăind lanţul munţilor

Suabi, formează primul defileu sau prima poartă.

Străbate apoi podişul Bavariei, adunând din Alpi o mulţime de afluenţi cu ape

bogate vara, provenind din topirea zăpezilor şi gheţarilor.

După ce iese din podişul Bavariei, valea se strâmtează din nou între Alpii

calcaroşi şi munţii Pădurea Boemiei, unde trece prin al doilea defileu, pentru ca apoi să-şi

lărgească din nou valea în bazinul Vienei.

Încărcându-se cu apele Moraviei Dunărea trece prin al treilea defileu între

Carpaţii mici şi prelungirile Alpilor austrieci, de unde iarăşi scapă la larg în câmpia

Ungariei.

După ce trece prin al patrulea defileu, situat între munţii Baconi şi Matra, Dunărea

se îndreaptă brusc spre sud, străbătând câmpia joasă ungară până la confluenţa cu Drava.

De aici se îndreaptă spre răsărit primind pe stânga pe Tisa şi apoi pe dreapta pe Sava şi

Morava.

Începând de la Baziaş şi până la Turnu Severin, Dunărea străbate Carpaţii,

creându-şi cel de-al cincilea defileu lung de 125 km.

Strânsă între coastele Carpaţilor sudici şi ramura vestică a munţilor Stara Planina,

Dunărea prezintă o vale cum rar se poate vedea.

Valea sa devine când îngustă în clisuri, când se lărgeşte, având aspectul unor

lacuri liniştite. Clisurile cele mai însemnate sunt cele de la Cazane şi cele de la Porţile de

Fier.

De la Călăraşi la Galaţi, Dunărea ocoleşte pe la vest podişul Dobrogei, având un

curs mult mai domol ca până aici. Din această cauză, valea se lărgeşte mai mult.

Între munţii Măcinului şi platforma Covurluiului, din sudul podişului

moldovenesc, Dunărea îşi strânge din nou apele într-un singur braţ şi cu forţele unite îşi

croieşte cel de-al şaselea şi ultim defileu.

ÎMPĂRŢIREA DUNĂRII PE SECTOARE

În bazinul Dunării se găsesc două mari lanţuri de munţi. Fluviul străpunge primul

dintre aceste lanţuri la localitatea Devin (poarta Devin km 1880) şi pe cel al doilea între

localitatea Moldova Veche (km 1048) şi oraşul Drobeta Turnu Severin (sectorul

Cataractelor şi Porţilor de fier).

Din punct de vedere fizico-geografic şi geologic Dunărea se împarte în trei părţi,

şi anume:

Dunărea de sus, de la izvoare (km 2863) până la Gonyu (km 1791); lungimea

totală de 1072 km;

Dunărea de mijloc, de la Gonyu (km 1791) până la Drobeta Turnu Deverin (km

931); lungimea totală de 860 km;

Dunărea de jos, de la Drobeta Tunru Severin (km 931) până la Marea Neagră;

lungimea totală de 931 km;

Din punct de vedere al condiţiilor de navigaţie, cele trei părţi principale ale

Dunării se împart în următoarele sectoare caracteristice.

Dunărea de sus:

Ulm – Regensburg (km 2588-2379)

Regensburg – Passau (km 2379-2226)

Passau – Linz (km 2226-2135)

Linz – Viena (km 2135-1929)

Viena – Devin (km 1929-1880)

Devin – Gonyu (km 1880-1791)

Dunărea de mijloc:

Gonyu – Budapesta (km 1791-1647)

Budapesta – Moldova Veche (km 1647-1048)

Moldova Veche – Drobeta Turnu Severin (km 1048-931)

Dunărea de jos:

Drobeta Turnu Severin – Brăila (km 931-170)

Brăila – Sulina (km 170-0)

Aceste sectoare nu sunt limitate în mod riguros, dar ele au totuşi particularităţile

lor şi se disting unele de altele prin condiţiile lor nautice specifice

NAVIGAŢIE ŞI NOŢIUNI DE HIDROLOGIE

Navigaţia este ştiinţa şi arta conducerii în siguranţă a navelor pe căi navigabile,

de a stabili drumul de parcurs şi de a determina poziţia navei în raport cu acest drum. În

linii mari se deosebeşte: navigaţia maritimă, pe mări şi oceane, navigaţia pe ape

interioare, pe râuri, fluvii, canale şi lacuri navigabile.

Navigaţia pe ape interioare constă din conducerea navelor sau a convoaielor de

nave de-a lungul râurilor, fluviilor, canalelor, sau pe suprafeţele de ape navigabile ale

lacurilor, prin observarea punctelor de reper şi a balizajului, precum şi prin cunoaşterea

condiţiilor hidrologice locale.

Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor generale ale apelor

din natură, precum şi cu măsurarea diferitelor elemente variabile în timp şi în spaţiu ale

acestora.

Hidrografia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea şi

caracterizarea apelor dintr-un anumit teritoriu, studiindu-le în ansamblu condiţiile fizico-

geografice. Într-un sens mai restrâns, hidrografia este topografia maritimă sau fluvială

care se ocupă cu cercetarea şi descrierea amănunţită a suprafeţelor de apă şi ridicarea

planimetrică a fundului mărilor şi cursurilor de apă, în care se navigă, cu amenajarea lor

cu mijloace pentru asiurarea navigaţiei (faruri, semnale, geamanduri etc.).

Hidrosfera este unul dintre învelişurile globului pămîntese, care este alcătuit din

apă (oceane, mări, lacuri, gheţari, ape curgătoare, ape subterane).

Suprafaţa solidă a globului pământesc este formată din continente şi insule, iar

cea lichidă din oceane şi mări. Aceste ape, împreună cu toate apele pe suprafaţă uscată,

cu numeroase pânze de ape ascunse în scoarţa tare a Pământului şi marea cantitate de

vapori care plutesc neîncetat prin păturile de aer ale atmosferei, alcătuiesc cel de-al doilea

înveliş al globului pământesc, numit hidrosferă.

Din întreaga suprafaţă a Pământului (510 milioane km2) uscatul acoperă numai

29% (149 milioane km2), iar apa 71%, adică aproape trei sferturi (361 milioane km2).

În emisfera nordică, învelişul de apă ocupă 600% din suprafaţa ei, iar în cea

sudică, 81%.

Apele continentale sunt toate apele din interiorul continentelor, şi anume : pârâuri,

râuri, fluvii, lacuri etc.

Circuitul apei între oceane şi continente. Existenţa apelor continentale este legată

de cea a mărilor şi oceanelor cu care are loc un schimb neîntrerupt. Din cauza căldurii

puternice a Soarelui, o bună parte din apele de la suprafaţa mărilor şi oceanelor se

transformă în vapori. Aceştia, ridicându-se în atmosferă dau naştere formaţiunilor de nori.

Purtaţi de vânturi şi duşi deasupra continentelor, vaporii întâlnesc pături de aer cu

temperaturi mai joase şi atunci câd atmosfera depăşeşte un anumit grad de umiditate se

transformă în picături de apă sau ace subţiri de gheaţă, care cad pe pământ sub formă de

ploaie sau zăpadă.

Picăturile de apă aduse de ploaie pe pământ iau drumuri diferite: unele se

transformă imediat în vapori - datorită căldurii - şi se ridică din nou în atmosferă, o parte

se scurg pe văi iar altele se infiltrează în pământ, până ce dau de straturi impermeabile, la

suprafaţa cărora se adună dând naştere pânzelor de ape subterane. Acolo unde straturile

scoarţei pământeşti sunt înclinate, apele subterane pornesc la vale şi uneori ies din nou la

suprafaţa pământului, dând naştere izvoarelor care alimentează pâraiele. Acestea curg

mai departe, se varsă în râuri trec apoi în fluvii şi în sfârşit ajung acolo de unde au plecat,

în mări şi oceane. De aici, apa porneşte din nou pe acelaşi drum.

Apa provenită din topirea zăpezilor urmează în general aceeaşi cale ca şi apa

provenită din ploi.

Straturile permeabile şi impermeabile; formarea izvoarelor şi a apelor curgătoare.

Scoarţa pământului este formată din straturi diferite din punct de vedere al

permeabilitătii.

Straturile permeabile sunt formate din roci care permit apei să pătrundă uşor prin

ele. Dintre acestea fac parte: nisipurile, pietrişurile, piatra spartă, gresia şi rocile care au

multe crăpături.

Straturile impermeabile sunt formate din roci care nu lasă aproape de loc să treacă

apa prin ele. Dintre acestea fac parte: argila, mâlul, şisturile argiloase, granitul fără

crăpături şi altele.

Apele provenite din ploaie şi zăpadă se infiltrează până când ajung la un strat

impermeabil. Ele îmbibă rocile permeabile aflate deasupra stratului impermeabil,

formând pânze de apă.

Toate apele infiltrate în pământ se numese ape subterane.

Izvoarele. Dacă stratul impermeabil are o înclinare oricât de uşoară, apa

subterană se scurge în direcţia înclinării. Apele subterane se scurg foarte încet, deoarece

trebuie să se infiltreze printre particule de rocă. În lacul în care stratul impermeabil apare

la suprafaţa pământului, apa subterană iese afară, formând un izvor.

Cantitatea de apă sau debitul izvoarelor depinde de grosimea şi întinderea pânzei

de apă care le alimentează.

Apele curgătoare sunt ape provenite din ploi, topirea zăpezilor şi gheţurilor,

precum şi din colectarea izvoarelor; ele se scurg de-a lungul văilor, sub formă de pâraie,

râuri, şi fluvii.

Mai multe pâraie mici unite între ele formează pâraie mari, iar mai multe pâraie

formează râuri mici; acestea la rândul lor dau naştere râurilor mari şi, în sfârşit, acestea

din urmă unite într-o vale comună formează fluviile, care printr-o deltă, liman sau estuar,

se varsă în mare sau în lacuri mai întinse.

Cel mai mare dintre râurile care se unesc se numeşte rîu principal. Apele care se

varsă în râul principal se numese afluenţii lui. Locul de unde ia naştere râul se numeşte

izvor. Întâlnirea a două râuri se numeşte confluenţă. Locul unde râul se varsă în mare, lac

sau alt râu, se numeşte gură.

Dacă un observator se aşează cu faţa spre sensul în care curge un curs de apă,

malul din dreapta se numeşte malul drept, iar cel din stînga, malul stâng. Adâncitura pe

fundul căreia curge râul se numeşte albia râului, care se compune în mod obişnuit din

două părţi: albia minoră şi albia majoră.

Formarea văilor. Pentru a înţelege cum se formează văile cursurilor de

apă,trebuie să se cunoască, mai întâi, acţiunea unui şuvoi de apă de ploaie. Şuvoiul curge

pe coastă luând cu el boabe de nisip şi pietriş mic, pe care le cară în jos. Treptat, şuvoiul

sapă un mic şanţ. Cu cât înclinarea (panta) este mai mare, cu atât şuvoiul curge mai

repede şi cu atât mai repede este săpat şanţul. Şuvoaiele mari de apă sapă şanturi mai

adânci. Pe baza acestor observaţii, se trag următoarele concluzii:

- cu cât panta este mai mare, cu atât apa curge mai repede;

- cu cât apa curge mai repede, cu atât albia se adînceşte mai repede;

- cu cât şuvoiul are mai multă apă, cu atât mai repede este spălată şi adâncită

albia.

Profilul transversal al văii şi forma în plan a cursului de apă. Văile râurilor se

caracterizează prin secţiuni transversale diferite, care depind în general de reliefurile

zonei geografice prin care curge râul, precum şi de vârsta cursului de apă respectiv. Văile

tinere din regiuni muntoase au de obicei sectiunea în formă de V.

Cu timpul, datorită acţiunii de eroziune, rîul se lărgeşte şi rotunjeşte valea, a cărei

secţiune transvorsală capătă forma literei U.

În regiunile de şes apa cuarge încet; de aceea pe fundul albiei se depun,

necontenit, nisip şi nămol. Foarte multe materiale de acest fel se depun în locul în care

şuvoiul de apă se varsă în altă apă stătătoare sau curgătoare.

În partea superioară a râului (mai aproape de izvor), înclinarea (panta) terenului

pe unde curge râul este mai mare şi de aceea şi viteza râului este mai mare; în aceste

condiţii râul îşi adânceşte nepede albia. În partea inferioară a râului, aproape de gura lui,

înclinarea (panta) terenului este mai mică, de aceea şi viteza râului este mai mică; în

aceste condiţii râul roade mai mult malurile şi nu-şi adânceşte aproape de loc albia. De

aceea, albia se lărgeşte treptat de la izvor spre gura de vărsare.

Râurile care curg prin văi largi au adeseori

foarte multe coturi. La fiecare cot se distinge malul

concav şi, opus acestuia, malul convex. La coturi,

apa loveşte partea concavă a malurilor, pe care o

roade; de aceea aceste maluri sunt abrupte iar apa este mai adâncă lângă ele. Lângă

malurile convexe, cursul apei este

mai domol şi de aceea râul depune

aluviunile pe care le poartă; ca urmare a acestui fapt, aici se formează bancuri de nisip şi

insule.

Roaderea malurilor înalte (concave) şi depunerile produse la malurile joase

(convexe) determină accentuarea treptată a meandrelor (coturilor).

Profilul longitudinal al unui curs de apă într-un anumit sector este dat pe de o

parte de intersecţia unui plan vertical cu oglinda apei pe direcţia curgerii indicând linia

piezometrică sau linia de pantă longitudinală, iar pe de altă parte de intersecţia aceluiaşi

plan cu fundul cursului de apă, care marchează linia de fund a albiei sau talvegul. Profilul

longitudinal prezintă pante de suprafaţă din ce în ce mai mici dinspre amonte în aval,

provenite din adâncituri în unele porţiuni ale reliefului fundului văii, datorită rocilor slabe

pe care cursul de apă le străbate.

Nivelul unui curs de apă într-un anumit punct se măsoară fie în raport cu cota zero

convenţională a unei mire hidrometrice apropiate, fie faţă de nivelul suprafeţei mării,

considerată ca nivel de bază (pentru ţara noastră, Marea Neagră)

Nivelurile Caracteristice ale unui curs de apă la un punct dat sunt următoarele:

- nivelul cel mai scăzut cunoscut, cel mai coborât nivel care s-a înregistrat de

când se fac observaţii.

- etiajul nivelul convenţional de referinţă de pe un curs de apă, corespunzător în

general apelor scăzute; de obicei se consideră nivel de etiaj media nivelurilor mici ale

râului pe o perioadă lungă de observaţii;

- etiajul de navigaţie şi de regularizare (ENR), nivelul a cărui frecvenţă atinge

94%; nivelurile mai mici decât acestea pot avea cel mult pe o durată de 6% dintr-un an,

adică cel mult 22 zile;

- nivelul mediu, media tuturor nivelurilor care au avut loc într-o perioadă de timp

considerată;

- nivelul cel mai înalt cunoscut, nivelul cel mai ridicat care s-a înregistrat de când

se fac observaţii.

Nivelurile minime şi maxime, luate de obicei în consideraţie, sunt acelea ce se

înregistrează în regim de scurgere liberă a cursului de apă.

Debitul unui curs de apă este cantitatea de apă (în metri cubi) care se scurge

printr-o secţiune transversală a lui în unitatea de timp (o secundă), la un moment dat.

Creşterea şi scăderea debitului de apă depinde de regimul precipitaţiilor din

bazinul de recepţie şi de felul cum acestea sunt repartizate în timp.

Întreaga înfăţişare şi viaţa cursurilor de apă este strâns legată de clima şi relieful

ţinuturilor în care se află.

Debitul unui curs de apă variază în timp înregistrându-se variaţii foarte mari.

Debitele caracteristice ale unui curs de apă sunt: debitul mediu, pe o anumită perioadă

de timp, debitul maxim şi debitul minim. Aşa de exemplu la apele mici (la etiaj),

debitul Dunării la Olteniţa este de 2400 m3/s, iar la apele foarte mari poate să atingă

18000 – 20000 m3/s.

Debitul unui curs de apă creşte în general dinspre amonte înspre aval ca urmare a

aportului de apă datorit afluenţilor.

BALIZAREA CĂII NAVIGABILE

Dunărea navigabilă este balizată în sistemul lateral, indicându-se poziţia limitelor

şenalului navigabil în raport cu drumul unei nave care urmează şenalul.

Malul drept şi malul stâng, respectiv, limita dreaptă şi stângă a şenalului navigabil

se consideră pentru navigaţia în aval.

a) limitele şenalului navigabil sunt balizate:

pentru limita dreaptă şi a pericolelor de pe malul drept cu:

geamandură roşie cilindrică, şcondru sau jalon roşu (pe geamandurile

necilindrice şcondrii sau jaloane se montează semn cilindric roşu)

lumină ritmică roşie, perioadă 3,5 sec., (0,7 sec. lumină roşie, 2,8 sec.

întuneric)

pentru limita stângă şi a pericolelor de pe malul stâng :

geamandură verde, şcondru sau jalon verde (pe geamandurile neconice

şcondrii sau jaloane se montează semn conic verde)

lumină ritmică verde,perioadă 3,5 sec., (0,7

sec. lumină verde, 2,8 sec. întuneric)

b) bifurcaţia şenalului, joncţiunea şensalului şI perioadele situate în limitele

şenalului se balizează cu:

* geamandură sferică cu benzi orizontale roşii şi verzi, şcondru, jalon cu

benzi orizontale roşii si verzi prevăzute cu semn sferic cu benzi orizontale roşii şi verzi;

* lumină albă intermitentă, perioadă 1sec. (0,5 sec. lumină albă, 0,5 sec.

întuneric)

la navigaţia în apă acest semnal poat fi lăsat atât la babord cât şI la tribord.

c) Locurile de staţionare se balizează astfel :

la malul drept: cu geamandură luminată de dreapta (cilindrică vopsită în

roşu şI inscripţionată cu litera P), lumină roşie, perioadă 4,0 sec.(2.0 sec. lumină roşie,

2,0 sec întuneric);

la malul stîng: cu gemandură luminata de stînga (cilindrică vopsită în

verde şi inscripţionată cu litera P), lumină verde, perioadă 4,0 sec.(2.0 sec. lumină

verde, 2,0 sec întuneric);

d) pozitia senalului in raport cu malurile se balizeaza astfel:

la malul drept: far rosu prevazut cu panou patrat vopsit in rosu marginit de

doua benzi orizontale albe, lumina ritmica rosie, perioada 5.5sec.(0.7 sec. de lumina rosie

si 4.8 sec.intuneric)

la malul sting: far verde prevazut cu panou patrat jumatate verde jumatate

alb, lumina ritmica verde, perioada 5.5 sec.(0.7 sec. de lumina verde si 4.8 sec.intuneric)

e) traversarea senalului de pe un mal pe celalalt se balizeza astfel:

* la malul drept: lumina galbena prevazuta cu panou in dungi galben si

negru, lumina galbena cu sclipiri de o perioada 5.0 sec.(0.7 lumina galbena, 2.9 sec

intuneric )

* la malul stâng: lumina galbena prevazuta cu panou in dungi galben cu

negru, lumina galbena cu sclipiri de o perioada 3.5 sec.(0.7 lumina galbena, 2.8 sec

intuneric )

f) punctele periculoase şI obstacolele se balizează astfel:

la malul drept : cu semnal costier, triunghi alb, mărginit cu bandă roşie, cu

vârful în jos.

la malul stâng: cu semnal costier, triunghi alb, mărginit cu bandă verde, cu

vârful în sus.

g) trecerea posibilă pe ambele părţi se balizează cu:

far prevăzut cu două panouri triunghiulare albe vârf la vârf mârginite cu

bandă roşie cel de sus şI cu bandă verde cel de jos, lumină albă, perioadă 5.0 sec.(2.5sec.

lumină albă şI 2,5sec. întuneric)

h) pilele podurilor se balizează folosind geamandurile roşii sau verzi ce indică

limita dreaptă sau stângă a şenalului plasate în amonte şI aval de pile pe pilele podurilor

se montează reflectoare radar.

i) liniile aeriene se marchează cu reflectore radar montate chiar pe ele sau cu

reflectoare radar instalate pe geamanduri galbene dispuse în pereche şI apropiere de

fiecare mal.

SEMNALE PENTRU REGLEMENTAREA NAVIGAŢIEI

PE APE INTERIOARE

Semnalele folosite în reglementarea navigaţiei pe ape interioare se ape interioare

se împart în:

1)semnale principale :

a) semnale de interzicere

b) semnale de obligaţie

c) semnale de restricţie

d) semnale de recomandare

e) semnale de indicaţie.

2)semnale auxiliare:

-caracteristicile, aspectul şI semnificaţia acestor semnale sunt prevăzute în anexa

7 din Regulamentul de Navigaţie pe Dunăre în sectorul românesc 1993.

1.a.Semnalele de interzicere reglementează situaţiile de interzicere:

de trecere

de depăşire:

a oricărei depăşiri

depăşire numai între intervale

de întâlnire şI de depăşire

de staţionare

de ancora sau de a ţine ancore, parâme sau lanţuri

de a se lega la mal

de a întoarce

de a provoca valuri

de a trece în afara spaţiului indicat

de a trece sau de fiiind pregătit de marş

navigatiei navelor cu autopropulsoar

navigaţiei ambarcaţiunilor de sport sau agrement

practicării

navigaţiei navelor care nu sunt nici autopropulsate nici cu vele

1.b.Semnalele de obligaţie reglementează activităţile obligatorii astfel:

obligaţia de a urma direcţia sudică prin săgeată

obligatia de a încrucişa şenalul situat la babord sau la tribord

obligatia de a opri

obligatia de viteză

obligatia de atenţie

obligatia de a emite semnal sonor

obligatia de asigurare de a nu manevra stânjeni alte nave

obligatia de a intra în legătura radio.

1.c.Semnalele de restricţie avertizează asupra unor situaţii deosebite restricţii :

adâncimea apei limitate

înălţimea liberă deasupra suprafeţei apei limitată

lăţimea pasei sau a şenalului limitat

restricţii diverse de navigaţie

şenalul este îndepărtat de mal.

1.d.Semnalele de recomandare :

* trecere recomandată

* recomandarea de a se ţine în spaţiul indicat

* îndreptarea în sensul indicat de săgeată sau de lumină .

1.e.Semnalele de indicaţie centru indicate necesare pentru siguranţa navigaţiei şi:

* permitere de trecere

* traversarea cu o linie electrică

* baraj

* bac în mişcare

* permisiune de ancorare sau staţionare

* loc de întoarcere

* reglementarea afluenţilor căii navigabile urmate

* de prevenire

* permisiunea navigaţiei cu diferite mijloace (navă autopropulsată, sport,

agrement, vele etc)

* facilitate (apă, telefon, VHF).

2.Semnale auxiliare sunt folosite pentru a da un plus de informaţii suplimentare

de distanţe, lumini, etc referitoare la unele semnale principale.

REGULI DE STAŢIONARE PE APE INTERIOARE

REGULI SPECIALE DE NAVIGAŢIE

APLICABILE PE SECTORUL MARITIM AL DUNĂRII

1. INTRODUCERE

1.1.Pe timpul navigaţiei pe ape interioare navele sunt nevoite să şi staţioneze.

Alegerea locului de staţionare presupune cunoaşterea zonei în aşa fel încăt staţionarea să

se facă cât mai aproape de mal funcţie de pescaj, pentru a nu împiedica desfăşurarea

normală a navigaţiei.

1.2.Navele, grupările de nave şi de materiale plutitoare, instalaţiile plutitoare, pe

timpul staţionării trebuie să fie solid ancorate sau legate ţinând cont de curent, valuri,

variaţia nivelului apei pentru a nu constitui un pericol şi pentru a nu stânjeni navigaţia în

zonă.

2. REGULILE DE STAŢIONARE PE APE INTERIOARE

2.1.Regulile de staţionare sunt stipulate în RND - capitolu f. În acest capitol sunt

prevăzute principiile generale de staţionare şi regulile care reglementează această

importantă activitae.

2.1.1.Pe apele interioare locurile de staţionare sunt desemnate prin semnalele de

indicaţie de la semnalul E.5 la semnalul E.7.1 care au următoarele semnificaţii:

semnalul E5 permitere de staţionare la ancoră sau legat la mal.

semnalul E7.1 zona de staţionare pentru ancorarea şi decărcarea autovehiculelor

2.1.2.Faţă de aceste situaţii reglementate mai sus, există o serie de alte semnale

când staţionarea nu este permisă .

De regulă navele şi materialele plutitoare ansamblate şi instalaţiile plutitoare nu

pot să staţioneze pe calea navigabilă acolo unde de regulă, staţionarea este interzisă.

Celelalta situaţii când staţionarea nu este posibilă sunt:

în sectoarele stabilite de organele competente

în sectoarele interzise semnalizate cu semnalul de interzicere

sub poduri şi liniile electrice de înaltă tensiune

în trecerile înguste şi în apropierea lor, sau în sectoarele care pot

deveni înguste din cauza staţionării navelor.

la intrările şi ieşirile din căile afluenţilor

pe traseul bacurilor

pe traseul de acostare şi plecare de la debarcader

în sectoarele de întoarcere

în dreptul unei nave care semnalizează staţionarea interzisă datorită

încărcăturii sale

în sectoarele marcate la o distanţă de semnal indicată pe aceasta

2.2.Reguli de ancorare

2.2.1.Ancorarea pe apele interioare este posibilă în locurile semnalizate cu

semnalul E6-permitere de a ancora.

2.2.2.Faţă de acestea, situaţiile de mai sus, se prevăd şi situaţiile când ancorarea

nu este posibilă astfel:

în sectoarele unde, de regulă, ancorarea este interzisă

în sectoarele semnalizate cu semnalul A6-ancorarea interzisă

2.3.Reguli de legare

2.3.1.Legarea navelor a materialelor plutitoare ancorate şi a instalaţiilor plutitoare

este permisă în zonele semnalizate corespunzător cu semnalul E7.

2.3.2.Faţă de situaţiile de mai sus se prevăd şi situaţiile când legarea la mal nu

este posibilă asfel:

în sectoarele unde, de regulă, legarea este interzisă

în sectoarele semnalizate cu semnalul de interzicere.

3.LOCURI DE STAŢIONARE

3.1.Locurile de staţionare se aleg respectând semnificaţia semnalelort de

permisiune prezentată mai sus respectând partea şenalului navigabil, distaţa indicată,

sectorul indicat, numărul de nave indicat, iar în lipsa altor prevederi staţionarea se va face

începând de la mal pa parte ape care este instalat semnalul.

3.1.1.Locul de staţionare poate fi delimitat şi cu semnale plutitoare, gamanduri

roşii (de dreapta) şi geamanduri verzi (de stânga).

3.2.Staţionarea în zonele semnalizate este prmisă numai acelor categorii de nave

la care se referă semnalul, pe partea unde este instalat semnalul şi respectând distanţele

regulamentare minime în cazul transportului de materiale inflamabile (10 m) şi materiale

explozibile (50 m).

3.2.1.Navele care staţionează în şenal sunt obligate să asigure o pază permanentă

care să poată lua rapid măsurile regulamentare eficace în caz de nevoie.

4. REGULI SPECIALE DE NAVIGAŢIE PE SECTORUL MARITIM AL

DUNĂRII

4.1.Pentru sectorul maritim al Dunării în R.N.D. sunt prevăzute o serie de reguli

speciale în cap. III referitoare la direcţia de marş, masuri de siguranţă, navigaţia în derivă

întîlnire, obiecte părăsite în fluviu, trecerea navelor prin porturi, gabaritele

navelor,prioritate la întâlnire, distanţa dintre nave, opturarea şenalului, eşuări, naufragii.

4.1.1.Principalele reglementări pot fi prezentate asfel:

navele trebuie să ţină dreapta faţă de sensul nord de înaintare (cu excepţia

unor condiţii speciale locale când schimbarea sensului de marş se face după anunţarea şi

convenirea ei cu navele care navigă în zonă)

navele sunt obligate să aibă pregătite mijloacele de acostare, semnalizare,

ancorare(inclusiv la pupa pentru navele mai lungi de 75m).

DOCUMENTE NAUTICE PENTRU NAVIGAŢIA PE APE INTERIOARE

1.Introducere

Pentru executarea navigaţiei pe ape interioare se folosesc o serie de documente

nautice specifice care asigură baza regulamentară şi documentară necesare siguranţei

acesteia.

1.1.Documentele folosite în navigaţia fluvială asigură:

cunoaşterea de către navigator a lesgislaţiei actualizate ce reglementează

această activitate

cunoaşterea specificului zonei asigurări hidrografice şi de navigaţie

cunoaşterea regulilor specifice

cunoaşterea modificărilor survenite în semnalizarea şenalului navigabil şi

în general a modificărilor apărute în zone ce pot influenţa buna desfăşurare a traficului

naval.

2.Documente nautice pentru navigaţia pe ape interioare

Documentele nautice folosite pentru navigaţia fluvială (pe ape interioare) sunt

următoarele:

2.1.Regulamentul de navigaţie pe Dunăre în sectorul românesc-1993

2.2.Reguli speciale de navigaţie pe Dunărea de jos.

2.3.Reguli speciale de navigaţie pe sectorul român al Dunării fluviale.

2.4.Harta de navigaţie a Dunării (rutiera).

2.5.Buletinul hidrometeorologic pentru Dunăre.

2.6.Albumul curbelor Dunării

2.1.REGULAMENTUL DE NAVIGAŢIE PE DUNĂRE ÎN SECTORUL

ROMÂNESC-1993

2.1.1.Regulamentul de navigaţie pe Dunăre în sectorul românesc R.N.D.

reprezintă baza juridică a navigaţiei fluviale el a fost elaborat de Inspectoratul de stat al

Navigaţiei Civile şi a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Trannsporturilor

nr.494/4.09.1992.

R.N.D.reglementează modul de desfăşurare al navigaţie fluviale şi modul de

acţiune în diferite situaţii ce pot apare pe timpul acestei activităţi.

2.1.2.R.N.D. cuprinde un prim capitol de dispozitii generale prin care sunt definiţi

o serie de termeni sunt prezentate îndatoririle conducătorilor şi echipajelor şi

documentele de bord şi reglementează modul de acţiune în situaţii caracteristice refritoare

la :

obiecte periculoasea la bord

protejarea căi navigabile

deteriorarea lucrărilor de artă

salvare şi eşuare, scufundare, poluare

controlul

desfăşurarea activităţilor sportive

adăpostirea şi iernarea navelor

2.1.3.R.N.D. se aplică pe căile navigabile româneşti în acvariile porturilor

blocurilor de adăpostire, de încărcare-descărcare ţinând cont de reglementările specile ale

autorităţilor competente locale .

2.1.4.R.N.D. conţine în afara dispoziţiilor generale umătoarele capitole referitoare

la:

mărci şi scări de pescaj

semnalizarea vizuală a navelor

semnalizarea de zi

semnalizarea de noapte

semnalizari speciale

semnalizarea sonoră, legătura radio telefonică

semnalizarea şi balizajul căii navigabile

regulile de navigaţie

regulile de staţionare

2.2.REGULI SPECIALE DE NAVIGAŢIE PE DUNĂREA DE JOS.

Aceste reguli se aplică pe Dunărea maritimă de la Brăila la Sulina (Dunărea

de jos) şi au fost întocmite în baza "Convenţiei despre regimul Navigaţiei pe Dunăre"

Belgrad-1948 şi a "Dispoziţiilor Fundamentale relative la navigaţia pe Dunăre " adoptate

de Comisia Dunării prin decizia sesiunii a 48-a din 1990 şi au fost adoptate prin Ordinul

619/1992 al ministrului transporturilor.

2.2.1.Regulile speciale de navigaţie pe Dunărea de jos completează prevederile

R.N.D. şi reglementează navigaţia între km 175 (Brăila) şi rada Sulina inclusiv aceste

reguli se aplică tuturor navelor maritime şi fluviale ce navigă pe Dunărea de jos.

2.2.2.Reguli speciale definesc termenii folosiţi :

modul de amplasare al lor prin avizele către navigatori

obligativitatea pilotării navelor.

De asemenea aceste reguli conţin:

documentele şi condiţile tehnice ale navelor

regulile specifice de navigaţie

dispoziţii speciale pe canalul Sulina

dispoziţii speciale la gura canalului Sulina

navigaţia în condiţii dificile

pilotarea navelor

remorcaje

materiale plutitoare

transportul materialelor inflamabile şi explozibile

daune şi avarii

prevenirea poluării.

2.3.REGULI SPECIALE DE NAVIGAŢIE PE SECTORUL ROMÂN AL

DUNĂRII FLUVIALE.

Aceste reguli se aplică pe sectorul românesc al Dunării între km 175 (Brăila) şi

km 1075 (Gura Nerei).Aceste reguli speciale completează prevederile R.N.D. şi cuprind:

reguli speciale la trecerea pe sub podul Giurgieni-Vadul Oii

reguli speciale la trecerea pe sub podurile de la Cernavodă

reguli speciale la trecerea pe sub podurile de la Feteşti şi Borcea

reguli speciale la trecerea pe sub podul Giurgieni-Russe

SEMNALE CARE SERVESC REGLEMENTĂRII NAVIGAŢIEI PE CALEA

NAVIGABILĂ

Interzicere de intâlnire şi de depăşire

Interzicere de a ancora şi de a lăsa să se târască ancore, parâme sau lanţuri

Interzicere de a provoca valuri

Obligaţia de a emite un semnal sonor

Obligaţia de a păstra o vigilenţă deosebită

Loc de întoarcere

Permitere de a ancora şi de a lăsa să se târească parâme sau lanţuri