Introducere

Alegerea şi întocmirea lucrării de faţă a fost făcută din dorinţa de a contribui la

cunoaşterea mai detaliată din punct de vedere geografic a amenajării hidrotehnice Valea

Mare.

Tema aleasă este destul de vastă ca problematică, pentru a fi realizată într-un timp

relativ scurt şi nu-şi propune altceva, decât să se constituie într-o modestă contribuţie adusă

unui subiect atât de complex.

Pe baza cercetărilor de teren efectuate, a interpretării legăturilor dintre

componentele peisajului geografic şi factorul uman, ca şi pe baza prelucrării unor bogate

materiale climatice, hidrologice, istorico-geografice, statistice, cât şi a unei documentări

bibliografice, am încercat să evidenţiez individualitatea amenajării hidrotehnice studiate.

În lucrare, desfăşurarea părţilor componente şi a capitolelor aferente sunt

prezentate şi structurate într-o forma cât mai explicită, pentru o mai bună înţelegere a

conţinutului ştiinţific, atât de către cititorii cu o experienţă şi pregătire superioară în

domeniul hidrologiei, cât şi de către cei cu o pregătire medie sau chiar inferioară în acest

domeniu.

Eşalonată pe cinci capitole strâns legate şi privite în interdependenţă spaţială şi

temporală, lucrarea a fost un mijloc de a expune caracteristicile fizico-geografice ale

amenajării hidrotehnice Valea Mare şi a factorilor care contribuie la transformarea

continuă a acestei zone.

Consider că studiul de faţă este un pas făcut înainte în domeniul cecetării

geografice, care alături de alte studii privitoare la zona Complexului Hidroenergetic Cerna-

Motru-Tismana, contribuie la aprofundarea acestei regiuni.

În realizarea acestei lucrări ţin să îi mulţumesc cu respect coordonatorului

ştiinţific, domnului conf. univ. dr. Vasile Pleniceanu pentru sprijinul acordat în realizarea

acestei lucrări, în organizarea structurală a acesteia, precum şi în selectarea bibliografiei

necesare elaborării lucrării de licenţă.

1

I. Complexul Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana

1.1. Scurt istoric

Ideea folosirii cursurilor de apă a dat naştere la invenţii din cele mai vechi

timpuri, începutul pierzându-se în negura vremurilor. Cea mai veche utilizare a energiei

apelor este atestată în China şi în Egiptul antic, unde au apărut roţile de apă. Vechii greci şi

romanii utilizau mori de apă (cu roţi hidraulice) pentru măcinatul grânelor. În figura 1 este

prezentată o moară de apă după descrierea lui Vitruvius, care include transmisii cu roţi

dinţate.

Fig. 1. Moară de apă romană1

Dinainte de epoca stăpânirii romane, geţii construiseră mori şi pive pentru

măcinarea minereurilor sau prelucrarea lânii. Cercetarea istorică pune în evidenţă faptul că

1 Sursa: Stematiu, D., 2008, Amenajări hidroenergetice, p.22

2

moara de apă a putut să fie cunoscută de către geto-daci în aceeaşi vreme cu romanii,

respectiv în secolul I î.Hr., în mod sigur existând, însă, în ţinuturile carpato-dunărene în

secolele II şi III d.Hr.2

Primele roţi de apă, cu ax orizontal, erau puse în mişcare de apa care curgea

printr-un canal special amenajat. Mai târziu randamentul roţilor de apă a fost îmbunătăţit

prin crearea de căderi artificiale folosind jghiaburi pentru aducerea apei la partea de sus a

roţii. Roţile erau puse în mişcare de greutatea apei care umplea cupele de pe periferia roţii.

Se obţineau randamente de până la 85%.

În Evul Mediu roţile de apă au fost frecvent utilizate de meşteşugari. Au apărut şi

noi maşini hidraulice. În Norvegia, cea mai utilizată maşină era Kvernkallen, care era o

roată hidraulică cu ax vertical3. Rotorul era format din pale radiale la care apa ajungea

printr-un jgheab înclinat. Dispunerea palelor era artizanală, iar randamentele rar depăşeau

50%.

Numeroase documente ale Evului Mediu pun în evidenţă faptul că moara

hidraulică a fost utilizată în toate provinciile româneşti pentru morărit, apoi pentru

antrenarea unor instalaţii necesare prelucrării minereurilor, lemnului sau textilelor.

Fig. 2. Moara şi gaterul de la „bâlbăros”, izvorul cel mare al Izvarnei4

2 Giurescu C.C., 1973, p.1393 Stematiu, D., 2008, Amenajări hidroenergetice, pag.224 Sursa: imaginea a fost luată în 1939 de istoricul Ion Conea

3

Morile Tismanei au urmat o evoluţie asemenea bisericilor (fig. 3). Cele din

secolul trecut, înlocuiesc pe altele mult mai vechi şi aşa mai departe. Cele mai vechi mori

se află în satele Sohodol şi Izvarna (fig. 4 şi 5).

Astăzi acestea nu mai există, aici aflându-se acum staţia de captare pentru

alimentarea cu apă a oraşului Craiova.

Fig. 3. Actuala staţie de captare de la Izvarna5

Dar unele mori vechi se păstrează şi se mai folosesc şi azi. Monumente de tehnică

populară dobândită timp de milenii, ele fac parte din obiectele de patrimoniu ale Tismanei

şi sunt vizitate de mulţi turişti.

În perioada revoluţiei industriale energia hidraulică a jucat un rol important în

dezvoltarea industriilor textile şi a pielăritului. Primele oraşe industriale au fost asociate

energiei apelor. Au fost construite baraje şi canale, iar ori de câte ori căderea depăşea 5m s-

au instalat roţi hidraulice. Barajele mari şi lacurile de acumulare au apărut mult mai târziu

şi ca urmare energia apei trebuia dublată de maşini cu abur pentru perioadele cînd debitele

erau mici.

La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, utilizarea instalaţiilor

hidraulice era încă în plină floare, în zona de munte funcţionând numeroase fierăstraie,

pive şi mori, în timp ce la deal şi la şes, pe râurile mai mari, dar şi pe unele văi secundare, 5 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

4

predominau morile de cereale, unde se realiza făină de o deosebită calitate, la acestea

adăugându-se şi numeroasele roţi pentru scoaterea apei necesară irigaţiilor în

legumicultură, practicată pe scară largă de-a lungul văilor.

Fig. 4. Moară de la Izvarna6

Fig. 5 „Moara cu butoaie” de la Sohodol7

Renaşterea energiei hidraulice s-a produs odată cu dezvoltarea electricităţii şi a

generatoarelor. Prima uzină hidroelectrică s-a realizat în 1880 în Cragside,

Northumberland. Construcţia de hidrocentrale a căpătat apoi avânt, s-au perfecţionat

turbinele, au apărut lucrări hidrotehnice importante. La nivelul anului 1920, în Statele

Unite ale Americii, 40% din energia electrică se producea pe cale hidro.

6 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu7 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

5

Principiile care stau la baza uzinelor hidroelectrice au rămas aceleaşi şi în prezent.

Amenajările hidroelectrice cuprind lacuri de acumulare create prin bararea cursurilor de

apă, canale, conducte sau galerii de derivare a apei spre centrala hidroelectrică, unde sunt

amplasate turbinele şi generatoarele. Pe plan mondial hidroelectricitatea reprezintă circa un

sfert din producţia de energie electrică şi este în continuă extindere.

Sunt ţări în care energia hidro este dominantă în producţia de energie electrică.

În ceea ce priveşte perspectiva de viitor, cerinţa de surse energetice curate şi

regenerabile constituie principalul motor al promovării amenajărilor hidro. Desigur sunt

necesare o serie de condiţii preliminare şi preocupări pentru îndeplinirea acestora.

Construcţia unei amenajări hidroenergetice necesită studii îndelungate privind regimul

hidrologic al cursului/cursurilor de apă, privind condiţiile morfologice şi geologice din

amplasamente, privind impactul asupra mediului. Pe baza acestor studii se pot alege cele

mai bune amplasamente şi se defineşte regimul de operare al amenajării. Numărul de

amplasamente care pot fi economic amenajate hidroenergetic este limitat. În multe ţări

amplasamentele favorabile s-au epuizat sau sunt în curs de epuizare. Eforturile sunt mai

mari dar şi cerinţele de energie sunt crescătoare şi la fel şi pretenţiile faţă de calitatea

surselor energetice. Hidroenergia are un viitor cert.

În ultimele decenii, folosinţele de apă din bazinul hidrografic al râului Jiu, au

necesitat debite mult mai mari decât cele ce s-au putut obţine prin regularizarea Jiului, aşa

încât ideea de bază a proiectului amenajării Cerna-Motru-Tismana a fost derivarea din

bazinul râului Cerna a unor debite având valori importante .

În acest fel s-a asigurat în medie o triplare a debitului de apă pe sectorul mijlociu

al Jiului, în special pentru marile termocentrale: Rovinari, Turceni, Işalnita şi platforma

industrială a municipiului Craiova.

Complexul Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana este un ansamblu de lucrări

destinate satisfacerii folosinţelor de apă din cursul mijlociu al Jiului şi producerii de

energie electrică.

Schema de amenajare s-a dezvoltat prin aplicarea principiului concentrării

debitelor în principala acumulare printr-o reţea de captări şi aducţiuni secundare, în paralel

cu concentrarea căderii într-o centrală mare situată subteran (fig. 9).

Amenajarea cuprinde, în faza finală un număr de cinci acumulări şi patru centrale

hidroenergetice:

UHE TISMANA SUBTERAN amplasată la 2 km de Mănăstirea

Tismana, echipată cu doua hidroagregate cu turbine Francis având o putere

6

instalată de 2 x 53 MW (fig. 6). Centrala Tismana Subteran a fost dată în

exploatare în anul 1983. Centrala uzinează apa din lacul de acumulare Motru

care are un volum util de 2,9 mil m3;

Fig. 6. Staţia de transformare a UHE Tismana8

UHE TISMANA AVAL este de tip centrală cu baraj echipată cu

două turbine Kaplan având o putere instalată de 2 x 2 MW. Centrala Tismana

Aval a fost dată în exploatare în anul 1985. Acumularea Tismana Aval se află la

8 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

7

confluenţa dintre râul Tismana şi debitul de apă turbinat de către Centrala

Hidroelectrică Tismana Subteran, fiind ultima verigă din lanţul hidroenergetic

Cerna-Motru-Tismana (fig. 7).

Fig. 7. Lacul CHE Tismana Aval9

UHE CLOCOTIŞ situată pe râul Bistriţa uzinând apa dintr-un lac de

acumulare în spatele unui baraj în formă de arc care în faza finală va avea un

volum util de 28,5 mil m3. Centrala este echipată cu o turbina Francis cu putere

instalată de 10 MW şi a fost dată în exploatare în anul 1986. Generatorul are

rotorul realizat cu bobinaj de aluminiu, fiind singurul de acest tip constructiv

aflat în exploatare în România. Centrala Hidroenergetică Clocotiş uzinează apă

din lacul de acumulare aferent barajului Vâja printr-o aducţiune subterană cu o

conductă forţată în lungime de 1092 m (fig. 8).

9 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

8

Fig. 8. Barajul de la Vâja în timpul betonării10

UHE VALEA MARE situată pe malul drept al râului Motru, în

amonte de primirea afluentului Valea Mare şi este echipată cu două turbine

Francis cu putere instalată de 2 x 25 MW, fiind dată în exploatare în anul 1979.

Centrala uzinează apa din lacul de acumulare Valea lui Iovan care are un volum

util de 124 mil m3. Volumul de apă acumulat în lacul Motru este turbinat de

către hidroagregatele aferente UHE Tismana Subteran, prin intermediul

aducţiunii subterane Motru-Pocruia-Tismana cu o lungime de 8 580 m, cu

diametrul interior de 3,6 m la o diferenţă maximă de nivel de 263 m.

10 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

9

Fig. 9. Castelul de echilibru din Cioclovina - Tismana11

Cele patru hidrocentrale funcţionează în regim de vârf de sarcină utilizând

potenţialul hidroenergetic al râurilor Cerna, Motru, Tismana şi Bistriţa precum şi al

afluenţilor acestora (fig. 10).

11Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

10

Fig. 10. Schiţa Complexului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana12

12 Sursa: Hidroelectrica S.A., Sucursala Tg. Jiu

11

1.2. Funcţionarea acumulărilor şi derivaţiilor de apă

În ultimele decenii, ca urmare a dezvoltării deosebite a industriei, în primul rând a

termoenergiei şi chimiei, la care se alătură necesităţile din agricultură, Bazinul Jiului

Mijlociu şi Inferior se înscrie printre marii consumatori de apă ce nu poate fi asigurată în

totalitate pe baza resurselor proprii. Această situaţie a impus îndreptarea atenţiei

specialiştilor spre afluenţii de pe dreapta Jiului, precum şi a unor ape din apropiere, în

primul rând a celei din vecinătatea vestică, respectiv Cerna13. Alegerea acestei văi pentru a

i se trimite apele spre Bazinul Jiului a fost determinată de mai multe considerente:

debitul Cernei nu prezintă însemnătate pentru acumularea Porţile de Fier I în

care se varsă;

creşterea consumului de apă în bazinul propriu nu se întrevede a fi prea mare

deoarece zona se caracterizează prin pronunţate valenţe balneoclimaterice, care

împuţinează sau chiar exclud posibilităţile de dezvoltare industrială;

îndreptarea cursului Cernei spre Bazinul Jiului, pe lângă satisfacerea

necesităţilor de apă, determină o mai corespunzătoare valorificare

hidroenergetică, mai ales dacă se are în vedere faptul că Bazinul Cernei este

labil din punct de vedere geologic, în jur de 75% din cursul râului prezentând

calcare intens carstificate;

realizarea lacului de pe Cerna Superioară nu împiedică alte lucrări

hidroenergetice, fapt care a început să fie pus în practică în ultima vreme.

Pe baza cerinţelor actuale şi de perspectivă a consumatorilor industriali, casnici şi

agricoli, fiind prevăzute lucrări destul de ample de irigaţii în Câmpia Olteniei, s-a ajuns la

concluzia că sunt necesare acumulări care să însumeze circa 150 mil m3 de apă, din care

posibilităţile cele mai mari le are Cerna (în jur de 120 mil m3), apoi lacurile Vâja (28,5 mil

m3), Clocotiş (2 mil m3) şi Motru (3 mil m3). Realizarea acestor importante retenţii a

condus la îmbunătăţirea considerabilă a debitului mediu zilnic în diferitele secţiuni ale

Jiului, permiţând o mai bună aprovizionare cu apă a tuturor consumatorilor din zonă.

Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, schema de amenajare a Complexului Cerna-

Motru-Tismana a prevăzut realizarea unui mare baraj, cu acumularea corespunzătoare, pe

Valea Cernei, a aducţiunii din acest lac spre Bazinul Motrului, un baraj pe Bistriţa

13 Constantinescu Fl., 1980, p.1-5

12

(Gorjană), altul pe Motru, precum şi o serie de aducţiuni care să valorifice volumele de apă

reţinute, trecându-le prin hidrocentralele de la Valea Mare, Tismana, Clocotiş etc. (fig. 11).

Fig. 11. Schema amenajării hidroenergetice şi hidrotehnice Cerna-Motru-Tismana

1. Aducţiunea Cerna-Motru (5,93 km); 2. Aducţiunea Motru-Pocruia-Tismana (8,58 km);

3. Aducţiunea Bistriţa-Tismana (11,4 km)14.

Începute cu peste trei decenii în urmă, amplele lucrări ce au în vedere

valorificarea potenţialului hidroenergetic din sudul munţilor Godeanu şi Vâlcan, respectiv

din bazinele hidrografice Cerna, Motru, Tismana şi Bistriţa (Gorjană) s-au desfăşurat cu

migală şi îndrăzneală, în prezent fiind în stadiul de finisare. Complexul Hidrotehnic şi

Energetic Cerna-Motru-Tismana-Bistriţa cuprinde 15 baraje, din care 10 sunt baraje de

derivaţie, din beton, obişnuit cu înălţimi ce nu depăşesc 10 m, două sunt din anrocamente,

unul din beton în arc şi două din balast şi balast argilos, în cazul ultimelor cinci (Iovanu,

Motru, Vâja, Clocotiş şi Tismana) fiind realizate şi importante acumulări de apă, în care

volumul util este de 154,1 mil m3 (77,9% în L. Iovanu, 1,9% în Motru, 18,5% în Vâja,

1,3% în Clocotiş şi 0,4% în Tismana).

Colectarea apei spre acumulări şi apoi transportul acesteia către turbinele

hidrocentralelor se face prin intermediul aducţiunilor principale şi secundare, care măsoară,

14 Grigor P., 1996, p.155

13

în total, 41,402 km, la acestea adăugându-se 4,84 km galerii şi canale de fugă. Pe baza

debitelor instalate şi a căderilor realizate, în cadrul complexului au fost construite patru

hidrocentrale ce au puterea totală de 169 MW (29,6% la Valea Mare, 5,9% la Clocotiş,

62,7% la Tismana şi 1,8% la Tismana-Aval), a căror producţie totală într-un an hidrologic

mediu este de 418 mil kWh, ponderea acestora, în ordinea menţionată, fiind de 31,1 %,

5,9%, 62,7% şi 1,4%.

Ca şi în situaţia altor amenajări hidroenergetice, unul dintre câştigurile cele mai

importante îl constituie regularizarea scurgerii anuale a debitelor în toată partea de nord-

vest a Olteniei, prin aceasta asigurându-se cantităţi sporite de apă, de bună calitate, pentru

toate folosinţele de pe pe Jiul Mijlociu şi Inferior, amplificate în mod deosebit în ultimele

decenii. În acelaşi timp, lucrările conduc la modificarea proceselor de versant, a

transportului de aluviuni, a scoaterii de sub efectul inundaţiilor a unor întinse suprafeţe

agricole, creând, de asemenea, disponibilităţi de apă pentru a fi utilizată în irigaţii. Cu alte

cuvinte, peisajul geografic s-a modificat în mod evident, fiind pus să slujească necesităţile

omului în chipul cel mai potrivit.

Măsurători batimetrice asupra cuvetei lacului de acumulare Valea Mare

O galerie de aducţiune cu diametru de 3,6 m şi lungime de 5930 m poate

transporta 36 m3/s până în zona nodului de presiune al Hidrocentralei Motru ce produce o

energie electrică medie totală de 130 GWh/an.15

Apa uzinată ajunge în acumularea Valea Mare cu un volum util de 2,8 milioane

m3 creată prin construcţia barajului de pământ Motru cu o înălţime de 48 m şi un volum de

610.000 m3 (fig. 13).

Aducţiunea Motru-Tismana în lungime de 2593 m are un diametru interior de 3,6

m şi poate transporta 37 m3/s din lacul Valea Mare spre nodul de presiune şi centrala

Tismana.

15 Sursa: Hidroelectrica S.A. Sucursala Tg. Jiu

14

II. Parametrii amenajării hidrotehnice Valea Mare

2.1. Acumularea Valea Mare

Puterea şi energia pe care le poate livra o uzină hidroelectrică depind de debitele

şi volumele de apă care pot fi folosite, de căderea disponibilă la momentul turbinării şi de

randamentele de transformare a energiei hidraulice în energie electrică. Din expresiile

puterii şi energiei:

P = 9,81 η Qi H (kW)

E = 86 000 ε η Qi H (kWh/an)

rezultă că, pe lângă putere şi energie, principalii parametri energetici sunt: lacul de

acumulare de care depinde mărimea debitului instalat Qi şi gradul de utilizare a stocului ε,

debitul instalat Qi şi căderea H .

Fig. 12. Harta satelitară a Lacului Valea Mare16

16 Sursa: Google Maps

15

2.2. Centrala CHE Valea Mare

În cadrul Complexului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana se remarcă, mai întâi,

Barajul Cerna, amplasat pe Valea Cernei, mai sus de Cerna-Sat, în locul numit Lunca Largă,

a cărui construcţie a început în anul 1972. Bararea Cernei în punctul menţionat s-a făcut de

fapt prin două baraje adiacente de dimensiuni diferite, unul principal (numit Valea lui Iovan)

şi altul de închidere (numit Cerna Închidere). Barajul Valea lui lovan, de tip rambleu, este

realizat din anrocamente cu nucleu central din material argilos, cu paramentul amonte având

panta de 1:l,75, iar cel din aval, cu trei berme, prezintă o pantă de l:1,5 în treimea superioară,

începând de la ultima bermă, în rest fiind de 1:l,3.

Înălţimea maximă a barajului este de 110,5 m, lăţimea la bază de 365 m, iar lungimea

la coronament de 342 m. Al doilea baraj, cunoscut sub numele de Cerna Închidere, este tot în

rambleu, din anrocamente, etanşeizarea făcându-se, însă, cu o mască din beton armat pe

paramentul amonte, taluzurile având atât în amonte, cât şi în aval panta de 1:1,3.

Fig. 14. Schiţa Barajului Cerna

1. Miez din material argilos; 2. argilă de contact în strat de 1 m grosime; 3. filtru I balast sortat cu

diametru de 0-7 mm; 4. filtru II balast sortat cu diametrul de 7-150 mm; 5. zone de trecere; 6. anrocamente în

straturi de 1,50 m; 7. anrocamente de protecţie pe paramentuI amonte; 8. filtru II din balast natural; 9. injecţii cu

beton; 10. berme17.

17 Grigor P., 1996, p.154

16

Acest baraj, a cărui înălţime este de 92 m şi lungimea la coronament de 266 m,

completează închiderea Văii Cerna pe şaua de pe versantul drept al râului (fig. 14)

Pentru realizarea ambelor baraje s-au utilizat 2,8 mil m3 de materiale, de departe

ponderea cea mai însemnată având-o anrocamentele.

Descărcătorul de ape mari din Lacul Cerna este de tip pâlnie, cu puţ şi galeria de

evacuare subterane, amplasat pe versantul stâng, fiind în măsură să evacueze în jur de 940

mc/s. Barajul este prevăzut, de asemenea, cu golire de fund pentru un debit de 120 m3/s, în

casa vanelor acesteia fiind instalată o microhidrocentrală prin care trece debitul de servitute.

Barajul Cerna, pe baza debitelor Cernei şi a unor afluenţi, este în măsură să permită

formarea unei retenţii – Lacul Iovanu – cu o suprafaţă de 678 ha şi un volum de apă de 124

mil m3, lacul întinzându-se pe circa 10 km, până mai sus de confluenţa cu pârâul Cărbunele.

În Lacul Iovanu sunt aduse şi apele unor afluenţi mai mici de pe dreapta Cernei, cu confluenţă

în aval de baraj: Craiova (captat la 514 m), Olanul (509 m), Stârminosul (508 m) şi Balmezul

(504,5 m), întreaga aducţiune măsurând 8,15 km în lungime. Interesantă este trecerea unei

anumite cantităţi de apă din cursul superior al Motrului în Lacul Iovanu, în acest scop fiind

realizate captările Motru (513 m) şi Alunu (512 m) şi aducţiunea de 3,25 km lungime între

Motru şi lacul de pe Cema.

Rezultă, din cele menţionate, că aducţiunile secundare au lungimea totală de 11,4

km, aportul lor de apă fiind de 4,20 m3/s, în comparaţie cu 5,80 m3/s al Cernei în profilul

barajului.

Trecerea apei din Lacul Iovanu în Bazinul Motrului se face pe sub Muntele Stevaru

printr-o galerie cu lungimea de 5,93 km şi diametrul interior de 3,60 m, care transportă un

debit de 36 m3/s. La capătul acestei aducţiuni a fost construită UHE Valea Mare (anexa A),

intrată în funcţiune în anul 1979, ca prima unitate din cadrul Complexului Cerna-Motru-

Tismana, prin aceasta având loc întâlnirea apelor celor trei văi. Hidrocentrala Valea Mare este

situată în cuveta Lacului Motru, la 30 m sub nivelul acestuia, pe malul drept al Motrului,

având o putere instalată de 50 MW (căderea netă este de 188 m, iar cea brută de 215 m,

debitul instalat fiind de 36 m3/s), în două grupuri Francis vertical, de câte 25 MW fiecare, iar

capacitatea de producţie de 130 mil kWh/an.

La aproximativ 15 km mai sus de cunoscuta localitate Padeş, pe Valea Motrului, a

fost înălţat Barajul Motru, realizat din balast argilos şi balast de râu, cu lăţimea la bază de

285 m, înălţimea de 49 m şi lungimea la coronament de 370 m, corpul barajului având un

volum de 650 000 m3. Pentru evacuarea apelor mari s-a realizat un deversor – pâlnie, cu

17

înălţimea de 44 m, care se continuă cu o galerie cu diametrul de 7 m, în stare să conducă un

debit de 720 m3/s. În acelaşi corp cu evacuatorul de viituri s-a construit şi golirea de fund şi de

deviere a apelor în timpul construcţiei. În spatele barajului s-a format Lacul Motru ce are un

volum util de 3 mil m3.

Toate lucrările menţionate s-au înscris în prima etapă de realizare a Complexului

hidrotehnic şi energetic Cerna-Motru-Tismana, care, în general, s-au încheiat până în anul

1980.

În a doua etapă, lucrările din cadrul amenajării s-au caracterizat printr-o complexitate

mult mai ridicată, acestea constând în edificarea mai multor baraje de diferite tipuri, aducţiuni

principale şi secundare, castele de echilibru şi conducte forţate, uzine hidroelectrice, galerii şi

canale de fugă ş.a.

Având în vedere succesiunea poziţională a lucrărilor, se remarcă, mai întâi,

aducţiunea Motru-Tismana, respectiv până la castelul de echilibru al acestei uzine, în

lungime de 8,58 km şi diametrul interior de 3,60 m, care poartă un debit instalat de 37 m3/s, ce

provine atât din Lacul Motru, cât şi din uzinarea apei în UHE Valea Mare. Pe traseu,

aducţiunea Motru-Tismana mai primeşte 1 m3/s prin captarea Văii Pocruia, racordată acesteia

printr-un puţ. Acest obiectiv, împreună cu toate lucrările prezentate la etapa întâia, pot fi

considerate ca formând prima ramură (vestică) a dendrosului Cerna-Motru-Tismana pe care se

grefează a doua ramură (estică), formată la rândul ei dintr-un complex de lucrări, care începe

pe Bistriţa (Gorjană) cu Barajul Vâja şi se încheie în nodul de presiune Tismana.

Primul obiectiv al ramurii estice îl constituie Barajul Vâja, realizat din anrocamente

în rambleu, cu nucleu de argilă şi înălţimea de 93 m, având panta de 1:1,7 la paramentul

amonte şi 1:1,6 pe cel din aval, unde sunt prezente trei berme cu lăţime de 4 m. Barajul, care a

condus la formarea Lacului Vâja, cu un volum util de 28,5 mil m3, este prevăzut, normal, cu

priză şi galerie de aducţiune, galerie de fund şi galerie de deviere, descărcător de ape mari ş.a.

Lacul Vâja a permis construirea, la mică distanţă în aval (aducţiunea având lungimea de 1 092

m şi diamentrul interior de 2,40 m, cu castel de echilibru şi conductă forţată, a UHE Clocotiş.

Această unitate, intrată în funcţiune în aprilie 1987, prelucrează o cădere netă de 115,5 m (cea

brută este de 120 m) şi un debit instalat de 12 m3/s, pe baza cărora a fost posibilă instalarea

unei turbine Francis verticală de 10 MW, rezultând o capacitate de producţie de 20 mil

kWh/an.

Pe Valea Bistriţei, la pasul următor, este prezent Lacul Clocotiş (cu un volum util de

2 mil m3), format pe baza apei provenită din hidrocentrala omonimă printr-o galerie de fugă

18

cu lungimea de 640 m, zăgăzuirea acesteia fiind obţinută prin înălţarea unui baraj de beton în

arc, cu înălţimea de 56 m, pentru care s-a utilizat 31 000 m3 de beton, scopul principal

constând în îndreptarea apei spre UHE Tismana, prin aducţiunea Bistriţa-Tismana. Această

aducţiune, în lungime de 11,40 km, cu un diametru interior de 3 m şi un debit instalat de 19

m3/s, colectează pe parcursul său apele a trei dintre văile întâlnite: Bistricioara (Qi = 1,60

m3/s), Tismăniţa (Qi = 1 m3/s) şi Tismana (1,60 m3/s), racordul acestora cu aducţiunea

principală făcându-se, în fiecare caz, prin câte un puţ.

Aducţiunile din vest (Cerna-Motru şi Motru-Pocruia-Tismana) se întâlnesc cu

aducţiunea din est (Bistriţa-Tismana) în nodul de presiune Tismana, format dintr-un tronson

comun de aducţiune cu diametrul interior de 4,40 m şi debitul instalat de 56 m3/s, un castel de

echilibru înalt de 75 m, urmat de o conductă forţată cu lungimea de 206 m şi un diametru de

3,50 m (de fapt un puţ forţat) ce se termină prin cele două distribuitoare spre turbinele de tip

Francis - vertical. Debitul instalat de 56 m3/s şi căderea de calcul determină, în cele două

turbine identice, o putere instalată totală de 106 MW, care, pe baza timpului de funcţionare

stabilit, conduce la o capacitate de producţie de 262 mil kWh/an. Parametrii menţionaţi

aparţin UHE Tismana, care a intrat în funcţiune, cu întreaga capacitate, în anul 1983.

Având în vedere faptul că este uzină de tip subteran, evacuarea apei după uzinare se

realizează printr-o galerie de fugă, în lungime de 4,20 km, cu secţiunea de 33 m2, în formă de

potcoavă. Galeria străbate, în drumul său de la Hidrocentrala Tismana şi până în Lacul

Tismana, formaţiuni geologice destul de diferite: pe primii trei km este săpată în şisturi

cristaline, pe următorii 1,4 km în calcare şi marne, din care 0,6 sunt în marne argiloase cu

infiltraţii destul de importante de apă, situaţie care a impus măsuri mai deosebite în timpul

efectuării lucrărilor18 (Simionescu A. AI., 1983).

La capătul aval al galeriei de fugă, continuată cu un canal de fugă închis, prin

betonare, pe Valea Tismanei, a fost realizat Barajul Tismana-Aval, din balast periat cu beton,

având înălţimea de 10 m şi lungimea la coronament de 1 370 m. Ridicarea acestui baraj a

condus la formarea Lacului Tismana-Aval, cu rol compensator şi un volum util de apă de 0,6

mil m3, pe baza căruia s-a construit UHE Tismana-Aval, de tip baraj, cu două turbine Kaplan,

care funcţionează utilizând o cădere de 6,5 m şi un debit instalat de 20 m 3/s. Cele două

turbine, fiecare de 1,5 MW, sunt în măsură să producă, într-un an hidrologic mediu, în jur de

6 mil kWh energie electrică.

Elemente caracteristice ale amenajării Valea Mare:

18 Simionescu A. Al.,1983

19

Baraj:

Tipul: de pământ

Înălţimea: circa 49 m

Cotă coronament: 484.000

Volum: 0.65 mil.m3

Lungimea la coronament: 370 m

Descărcător:

Tipul: pâlnie verticală continuă cu galeria orizontală subterană

Debit maxim: 700 mc/s

Cota crestei pâlniei: 480,00 mdM

Cota galeriei de debuşare: 439,00 mdM

Centrala:

Puterea instalată: 50 MW

Debitul instalat:36 m3/s

Căderea de calcul: 175 m

Nivel ax turbine: 458,40 mdM

Adâncimea de înnecare: 11,6 m

Cota de fundare: 452,07 - 469,50 mdM

Amplasament:

La baza versantului drept şi al văii râului Motru în zona confluenţei cu pârâul

Cărpinăi

Conducta forţată:

Diametru: 2,7 m

Cotă ax conductă la intrarea în centrală: 458,40

Priza:

Tipul: priză cu grătar des înclinat cu vană în puţ umed prevăzută cu

maşină de curăţat grătarul, funcţionând pe un plan înclinat (460)

Cota pragului: 455,265 mdM

Cotă radier galeria de aducţiune: 457,00 mdM

Amplasamentul:

Pe malul stâng al râului Motru în aval de confluenţa cu pârâul Căpăţânei şi circa

200 m amonte de baraj

20

III. Bilanţul apei lacului de acumulare Valea Mare

Lacul de acumulare trebuie să asigure regularizarea debitelor, între caracterul variabil

aleator al debitelor afluente şi variaţiile în timp ale debitelor uzinate, care depind de cerinţele

sistemului energetic. În funcţie de durata ciclului de umplere/golire al lacului se disting:

regularizarea zilnică, care corespunde unui ciclu de golire –umplere de o zi;

regularizarea săptămânală, care presupune acumularea debitelor afluente pe

durata maximă a unei săptămâni, astfel încât acestea să poată fi uzinate în zilele

(orele) cu cerinţe mai mari în sistemul energetic;

regularizarea sezonieră, care presupune acumularea unei părţi din volumul

afluent din perioadele cu debite mai mari în scopul uzinării acestuia iarna; în

cazul regularizării sezoniere modul de exploatare a uzinei depinde de faza în care

se află lacul; în faza de golire uzinarea se face în regim variabil, în acord cu

cerinţele sistemului; în faza de umplere a lacului uzinarea se face cu turbinare

continuă. Volumul necesar în lac este: Vacumulare = Wafl (Stoc) – Qi t umplere

regularizarea anuală sau multianuală, care presupune acumularea stocului de

apă care este excedentar în sezoanele ploioase în scopul uzinării în perioadele

deficitare; dacă transferul de volume excedentare în perioadele cu deficit se

realizează într-un an regularizarea este anuală; dacă transferul se face din ani

hidrologici bogaţi în ani hidrologici săraci regularizarea este multianuală.

În cazul regularizării sezoniere sau anuale a debitelor apar două perioade

caracteristice, de umplere şi de golire a lacului. Perioada de umplere a lacului se realizează în

lunile cu debite mari, de primăvară, iar perioada de golire are loc în lunile cu debit mic, de

iarnă, când consumul de energie electrică este maxim. Pentru ca un lac să asigure o

regularizare sezonieră sau anuală trebuie să aibă un volum util important.

Poziţia lacului în cadrul schemei de amenajare influenţează sistemul de regularizare a

debitelor. După poziţia acumulării în cadrul schemei de amenajare se disting:

acumulări de regularizare directă, care sunt amplasate pe cursul principal şi sunt

proprii centralei hidroelectrice, fiind legate direct de aceasta;

acumulări de compensare, care sunt amplasate fie pe afluenţi fie chiar în alt

bazin hidrografic; regularizarea prin compensare apare la centralele

hidroelectrice în cascadă, care au în amonte un lac de acumulare mare;

21

acumulări de redresare (regularizare secundară sau tampon) care sunt amplasate

în aval de debuşarea debitelor uzinate; rolul lor este de a redistribui în timp

debitele uzinate, care sunt variabile şi pulsatorii, în debite cât mai uniforme,

pentru protecţia albiei râului şi a folosinţelor aval.

Capacitatea lacului de acumulare este descrisă de curba capacităţii lacului, care

defineşte variaţia volumului acumulat în lac în funcţie de cota apei din lac. Pe lângă

exprimarea grafică se folosesc şi relaţii analitice care descriu această variaţie:

o relaţie exponenţială pentru zona volumului util: V(h) = a h n şi respectiv o relaţie liniară

peste nivelul normal de retenţie V(h) = a0 + a1 h.

Volumele caracteristice ale lacului de acumulare sunt determinate de cotele

caracteristice asociate obiectelor constructive şi regimului de exploatare a lacului:

NNR – Nivel normal de retenţie;

NME – Nivel minim energetic, până la care centrala poate funcţiona în

condiţii normale de randament;

NAE – Nivelul apelor extraordinare, care se atinge în lac atunci când prin

acumulare se tranzitează viitura de verificare;

NMT – Nivel minim tehnic, până la care se poate prelua apă către turbine

fără disfuncţionalităţi hidraulice;

NP - Nivelul prizei energetice.

Volum util (Vu) este delimitat de NNR şi NME şi reprezintă volumul ce poate fi

utilizat energetic în condiţii normale de exploatare. Mărimea lacului de acumulare se

raportează la stocul anual (volumul de apă care curge în regim liber pe râu în timp de un an) şi

este definită de indicele de acumulare α = V util / Stoc annual.

Volum de atenuare (Vat) este delimitat de NNR şi NAE şi reprezintă volumul care se

reţine temporar în lac, la tranzitarea viiturilor, pentru a reduce debitul maxim evacuate în aval.

Volum utilizabil (Vut) este delimitat de NNR şi NMT şi reprezintă volumul care poate

fi uzinat la limită, fără a ţine cont de restricţii energetice.

Volumul rezervei de fier (Vrf) este delimitat de NME şi NP şi reprezintă volumul

care este reţinut sub nivelul minim de exploatare şi care poate fi, la limită, evacuat prin

centrală.

Volumul mort (Vm) este delimitat de cota prizei şi fundul lacului şi nu poate fi

preluat de centrală.

22

Având în vedere faptul că măsurătorile au fost efectuate până la cota de 470,87mdM

şi că în această perioadă nu au fost refăcute măsurătorile topometrice în cuveta lacului de

acumulare în zona superioară acestei cote, se recomandă efectuarea acestora pentru

determinarea cu exactitate a curbei de capacitate a lacului la cote ridicate (fig. 16-23).

Din analiza comparativă dintre curba de capacitate trasată în anul 1991 de către ISPH

şi curba de capacitate (fig. 15) trasată după efectuarea măsurătorilor batimetrice în

septembrie 2001, rezultă că nivelul colmatării lacului de acumulare Valea Mare este foarte

scăzut.

Figura 15. Curba capacităţii lacului Valea Mare, 199119

19 Sursa: Hidroelectrica S.A. Sucursala Tg. Jiu

23

Fig. 13. Schiţa lacului de acumulare Valea Mare – trasarea profilelor transversale în analiza nivelului colmatării20

20 Sursa: Hidroelectrica S.A. Sucursala Tg. Jiu

24

25

26

Fig.16-23. Profile transversale al Acumulării Valea Mare,

numerotare plecând de la baraj spre coada lacului

(prelucrare după datele de la Hidroelectrica, Sucursala Târgu-Jiu )

Pentru exploatarea energetică raţională a lacurilor de acumulare este bine ca în

perioadele de ape mari lacul să acumuleze întregul volum de apă în exces, iar în lunile de vară

şi de toamnă lacul să fie menţinut aproape de NNR, pentru a se obţine o cantitate de energie

maximă. Prin programul de exploatare, în perioada de iarnă lacul trebuie golit, astfel încât să

intre în primăvară gol pentru a putea prelua excesul de debit, dar intervalul de timp între

golire şi umplere să fie cât se poate de scurt astfel încât să existe cât mai puţine pierderi de

energie datorate căderii mai mici.

Exploatarea se face pe baza unui grafic dispecer, care stabileşte pentru fiecare

perioadă caracteristică din timpul anului mărimea debitelor care pot fi livrate din lac, în

27

special pentru producerea de energie electrică şi, acolo unde este cazul şi pentru alte folosinţe.

Mărimea debitelor livrate depinde de volumul existent în lac la începutul perioadei respective.

Graficul dispecer trebuie să asigure o funcţionare optimă în toate perioadele hidrologice

caracteristice şi, de aceea, este diferenţiat în funcţie de hidrologia previzionată a anului

calendaristic.

28

3.1. Debite afluente şi defluente

Debitul instalat (Qi) este debitul maxim care poate trece prin derivaţie şi centrala

hidroelectrică la căderea nominală. Mărimea lui se stabileşte în funcţie de debitul mediu

multianual (Qm), de regularizarea asigurată de lacul de acumulare şi de eficienţa energo-

economică adusă de un debit instalat mai mare. Se defineşte coeficientul de instalare ki = Qi /

Qm, avînd valori uzuale:

- pentru AHE pe firul apei, fără lacuri de acumulare, cu încadrare în bază - ki = 1 ...1,5

- pentru AHE cu lacuri mici, cu regularizare zilnică - ki = 1,5 ... 2,5

- pentru AHE cu lacuri mari, cu regularizare anuală sau multianuală, care furnizează energie

de vârf - ki = 3 ... 4,5.

3.2. Variaţia nivelului apei

3.3. Influenţa lacului de acumulare asupra

scurgerii râului Motru

29

IV. Acumularea Valea Mare, factori de impact şi

componente ale mediului înconjurător

4.1. Efecte geofizice şi măsuri de ameliorare

Efectele geofizice sunt efecte directe, primare (de ordin 1), ale construcţiilor

hidrotehnice asupra mediului geofizic, neînsufleţit. Toate aceste efecte interesează în fond,

deoarece au efecte secundare majore asupra altor componente ale mediului: ecosistemele,

funcţionalitatea construcţiilor hidrotehnice, activitatea economică şi viaţa socială, astfel că

măsurile cele mai eficiente sunt cele care se iau asupra cauzelor primare, respectiv asupra

elementelor mediului geofizic.

Procesul de colmatare a rezervoarelor, rezultat al reducerii vitezei apei în lacuri,

constituie un efect geofizic de primă importanţă, prin amploarea efectelor directe şi indirecte,

afectând în subsidiar domeniul ecologic şi mai cu seamă pe cel economico-social. Gravitatea

efectelor constituie o problemă pe plan mondial. De aceea, problematica face obiectul unui

număr extrem de mare de studii, între care metodologiile de calcul şi prognoză a proceselor

ocupă un loc important (UNESCO, 1985). în România, situaţia gravă se manifestă pentru

lacurile mici21, având un coeficient de acumulare sub 0,1.

Efectele nefavorabile ale acestui grad ridicat de colmatare sunt foarte numeroase şi în

general bine cunoscute22:

- utilitatea barajelor şi supleţea regimului de exploatare este diminuată de reducerea

volumelor utile ale acumulărilor;

- pierderea de energie prin micşorarea căderii centralelor din cascade datorită

ridicării nivelului albiei la coada lacului din aval atinge în medie pe centralele în cascadă 4%

din producţie, iar la unele dintre acestea până la 7%;

- la evacuarea debitelor maxime de viitură, nivelele înregistrate la cozile de lac sunt

considerabil mai înalte, iar digurile laterale şi unele construcţii învecinate (poduri, drumuri,

căi ferate) pot fi inundate şi deversate;

- este favorizată apariţia formaţiunilor deltaice şi dezvoltarea procesului de

eutrofizare, folosinţele pentru agrement fiind practic compromise.

21 Ionescu, F., (1980).22 Ichim şi Rădoane, (1986).

30

Procesul de colmatare a rezervoarelor este determinat de un număr relativ mare de

factori primari, în general cunoscuţi calitativ, pentru care există şi modele de prognoză.

Urmărirea sistematică a proceselor de colmatare, măsurătorile efectuate şi corelarea

rezultatelor cu caracteristicile factorilor primari permit însă să se facă o serie de observaţii

importante, capabile să orienteze evaluarea şi ameliorarea procesului. În condiţiile de mediu

specifice râurilor interne din România, se pot face următoarele observaţii principale:

provenienţa materialului solid antrenat de apă (debit solid) este în mare parte

datorată antrenării materialului fin din bazinul versant, favorizată de alunecări de

teren, prăbuşiri şi eroziuni torenţiale. Granulozitatea materialului aluvionar

depus în lacuri este întotdeauna inferioară granulozităţii materialului din patul

albiei naturale. Aprecieri bazate pe măsuratori arată că la ape mari ordinare

(maxime anuale), 68% din materialul aluvionar provine din bazinul versant şi

numai 32% provine din translaţia particulelor din patul albiei;

cea mai mare parte a transportului aluvionar se produce la ape mari, de regulă în

prima parte a viiturii, la debile lichide ce depăşesc valoarea debitului maxim cu

probabilitate anuală de depăşire de 10%. Lipsa unor ape mari extraordinare pe

perioade lungi de timp creează impresia unei situatii staţionare convenabi1e;

apariţia acestora modifică însă rapid şi dramatic situaţia;

în cazul lacurilor dispuse în lanţ (cascadă) pe cursul unui râu, o importanţă

deosebită o are poziţia în cascadă. Măsurătorile efectuate arată că în perioada de

început a exploatării, ritmul de colmatare a lacului amonte este net superior;

după atingerea însă a unui anumit grad de colmatare, precum şi în cazul apariţiei

unor ape mari extraordinare procesul se extinde rapid şi inexorabil spre aval,

adesea cu spălări ale depunerilor din lacul amonte şi redepunerea lor în lacurile

aval;

forma în plan a lacurilor de acumulare influenţează sensibil tendinţele de

colmatare; zonele de apă moartă sunt supuse unei colmatări rapide şi

ireversibile;

regimul de exploatare al lacurilor, în special în perioadele de ape mari constituie

un factor de cea mai mare importanţă. Evacuarea viiturilor la nivele înalte, cu

scopul de a produce energie suplimentară au condus la o colmatare accelerată,

iar efectele asupra producţiei de energie au fost nefavorabile.

31

În lacurile puternic colmatate, acolo unde efectele asupra funcţionării prizelor,

regularizării zilnice a debitelor, înălţării nivelelor la ape mari sau asupra mediului înconjurător

au devenit supărătoare, s-au încercat două categorii de măsuri de decolmatare: dragajele şi

spălarea hidraulică.

Dacă decolmatarea nu pare a fi convenabilă, soluţia raţională constă în prevenirea,

împiedicarea sau încetinirea colmatării.

Prima şi cea mai importantă măsură este fără îndoială controlul eroziunii solului în

amonte23. Măsurile posibile pentru realizarea acestui deziderat sunt foarte diverse, adoptarea

lor depinzând de condiţii locale specifice fiecărui lac şi de aspecte tehnico-economice. Dintre

aceste numeroase soluţii posibile, se amintesc unnătoarele:

împădurirea şi fixarea terenurilor în bazinul hidrografic amonte;

regularizarea (stingerea) torenţilor;

stabilizarea alunecărilor de teren spălate de apele râurilor.

O a doua măsură este captarea şi reţinerea sedimentelor în amonte de lac. Între

măsurile posibile se pot menţiona:

realizarea unor baraje de reţinere a aluviunilor la coada lacurilor, cu transportul

acestora prin canale sau galerii în aval sau cu exploatarea lor la uscat (cu devierea locală a

apelor mici);

realizarea unor plantaţii de stuf sau a unor perdele de vegetaţie la coada lacurilor,

care favorizează depunerile deltaice; soluţia este admisibilă dacă există condiţii

topografice favorabile (delte cu suprafeţe mari) şi dacă există premise de

dezvoltare în aceste zone a unor noi ecosisteme favorabile;

realizarea unor bazine de reţinere selectivă a aluviunilor grosiere (inclusiv nisip)

pe afluenţii cu transport solid semnificativ, astfel ca acestea să poată fi exploatate

economic ca surse de balast pentru construcţii;

dirijarea aluviunilor spre zone mai adânci ale lacurilor, prin amenajarea cozilor

de lac sau prin transport hidraulic al materialului dragat.

Tranzitarea aluviunilor spre aval constituie o soluţie ideală, însă ea poate fi aplicată

numai în situaţii particulare: la lacurile barajelor stăvilar cu pragul fix apropiat de talveg,

eventual cu realizarea unui şenal bordat de diguri permeabile, prin evacuarea viiturilor cu

stavilele complet deschise.

23 Ichim şi Rădoane, (1986).

32

La lacurile relativ mici, dirijarea curenţilor încărcaţi cu aluviuni, prin funcţionarea

dirijată a diferitelor organe de priză sau golire, poate influenţa favorabil procesul de

colmatare.

Ca o consecinţă a procesului de colmatare a lacurilor, apare diminuarea aportului de

aluviuni în aval. Efectele pot fi favorabile pentru depoluarea mecanică în aval, dar, de regulă,

sunt dăunătoare: apare eroziunea fundului şi malurilor albiilor de râuri, precum şi diminuarea

sau împiedicarea refacerii depozitelor de agregate naturale pentru construcţii (balast), de mare

importanţă pentru economia naţională sau/şi regională.

Eroziunea albiilor şi malurilor se datorează tendinţei normale a apelor curate emise

în aval de a se încărca cu particule solide, până la limita capacităţii de transport solid

determinată de caracteristicile scurgerii (debite, viteze, pante etc.). Efectele sunt adesea

potenţate de emisia unor debite variabile (neredresate), ale căror valori maxime se pot apropia

de debitele critice de formare a albiei, precum şi de exploatările de balast în aval de lacuri,

care măresc local panta râului. Efectele secundare ale eroziunilor pot fi foarte grave:

erodarea terenurilor riverane, cu prăbuşirea malurilor;

dezvelirea pilelor şi culeelor podurilor rutiere ori de cale ferată, cu

apariţia pericolului de deplasare sau prăbuşire;

rămânerea pe uscat a prizelor de apă de mal;

coborârea nivelului freatic în zonele riverane.

Măsurile obişnuite care s-au practicat şi se recomandă pentru construcţiile noi sau

ameliorarea impactului celor existente au în vedere:

- exploatare raţională a lacurilor, acolo unde este posibil (stăvilare cu prag la talveg şi

tranzitarea viiturilor fără retenţie);

- realizarea unor praguri de regularizare, care să fixeze talvegul la cotele iniţiale în

profile suficient de dese, cel puţin în aval de zonele de interes (poduri);

- consolidarea construcţiilor (poduri, drumuri, căi ferate) sau a terenurilor riverane;

- observaţii şi măsurători sistematice, care să permită intervenţii utile, înainte de

apariţia unor consecinţe nefavorabile.

În acest domeniu s-a manifestat tendinţa de a pune în seama barajelor unele efecte

datorate exploatării intensive şi neraţionale a unor depozite de balast, dar şi invers, negarea

unor efecte aproape evidente ale barajelor de către administratorii acestora.

Colmatarea albiilor cuprinse între baraj (captare) şi secţiunea de restituţie (sau primul

emisar important), lipsite de debite lichide (derivate prin aducţiuni), are efecte importante:

33

afluenţii creează conuri de dejecţie care nu se mai spală, creşte vegetaţie în albia minoră,

scade capacitatea de transport al debitului lichid la ape mari, fiind posibile inundaţii grave;

apar braţe moarte, uneori cu apă stagnantă, care pot evolua spre ecosisteme nefavorabile şi

focare de infecţie. Spălarea lacurilor la ape mici are efecte durabile de înnămolire în zona din

aval.

Măsurile obişnuite de combatere a efectelor negative constau din:

- spălări periodice ale albiilor, prin viituri naturale sau/şi artificiale cel puţin o dată la

5 ani;

- regularizarea albiilor din aval;

- nivelarea şi întreţinerea albiei minore şi a celei majore, inclusiv curăţarea de

vegetaţie, care facilitează depunerile;

- regularizarea afluenţilor torenţiali cu praguri de reţinere a materialului grosier

transportat la viituri;

- interdicţia amplasării de mici construcţii noi în albia majoră; ca urmare a faptului că

pe perioade îndelungate, în albiile din aval nu mai apar ape mari, populaţia locală şi mai cu

seamă cea din gospodăriile riverane avansează spre albie, mai ales cu anexe gospodăreşti:

coteţe, cocini, latrine etc.; la prima apă mare, acestea diminuează capacitatea de scurgere,

ridică nivelurile şi adesea sunt luate de ape;

- interdicţia fermă a amplasării de construcţii noi în albia minoră sau/şi majoră fără

avize serioase de gospodărire a apelor;

- realizarea de observaţii sistematice asupra albiilor şi aplicarea unor corecţii

necesare (prin lucrări efective sau măsuri privind regimul de exploatare), înainte de

manifestarea efectelor nefavorabile.

Deşi în mod normal barajele reduc riscul de inundaţii (prin atenuări sau îndiguiri),

există un efect negativ potenţial, derivând din riscul de cedare al barajelor. În general acesta

este foarte redus, fiind controlat prin responsabilitate şi în fazele de proiectare, execuţie şi

exploatare, în conformitate cu legea calităţii în construcţii (Legea nr. 10/1995), prin urmărirea

întreţinerii şi reparaţiilor şi mai cu seamă prin organizarea atentă a urmăririi comportării

barajului în exploatare. Există de asemenea un sistem operativ de micşorare a efectelor în caz

de accident, bazat pe aparate de măsură şi control, cu valori de atenţie şi alarmă, observaţii

vizuale sistematice, sistem de avertizare şi alarmare a populaţiei din aval şi planuri detaliate

de organizare a acţiunilor în caz de alarmă, inclusiv evacuarea populaţiei din zona

periculoasă.

34

Realizarea marilor lacuri de acumulare, dacă sunt îndeplinite simultan mai multe

condiţii defavorizante, poate conduce la apariţia unei seismicităţi regionale:

- înălţimea de retenţie mai mare de 80-100 m;

- structura geologică particulară;

- starea de tensiune preexistentă în roci aflată la valori limită;

- existenţa sensibilităţii rocilor şi contactelor tectonice la inundare.

Efectele seismicităţii induse apar în primii cinci ani de la umplerea quasicompletă a

lacului. Magnitudinile seismelor sunt de cel mult 4-5 grade (Richter), dar cu focare situate la

adâncimi mici (sub 15 km), astfel că pot să rezulte intensităţi locale mari (pe scara MSK sau

Mercalli). De aici derivă vechea regulă de a adopta in calcule seismice pseudo-statice un

coeficient seismic mare, a/g = 0,1.

În scoarţa terestră se produc practic permanent seisme naturale, care sunt resimţite pe

zone întinse cu diferite intensităţi. Problema este de a identifica în mod suficient de riguros

acele seisme care se datorează focarelor noi, apărute ca urmare a creării lacurilor, întrucât

efectele lor pot depăşi pe cele ale seismelor naturale şi pot face obiectul unor cereri de

despăgubire.

Printre efectele posibile ale seismicităţii induse se pot număra:

- avariile proprii barajului şi pagubele produse în aval, prin inundare;

- pagubele aduse terţilor de mişcarea seismică (afectarea clădirilor,

alunecări de teren, efecte psihologice).

În asemenea situaţii, legea prevede acordarea de compensaţii şi despăgubiri.

Înainte de apariţia seismicităţii induse, la realizarea oricărui baraj de mari

dimensiuni, trebuie luate unele măsuri, chiar dacă acestea se pot dovedi de prisos. Se

menţionează astfel:

- controlul vitezei de umplere a lacului; s-a constatat că umplerea foarte rapidă

face ca reaşezările în roca din profunzime să se facă violent, prin şocuri

seismice, în timp ce o umplere lentă permite ca aceleaşi reaşezări să se facă

prin deformaţii plastice, fără şocuri;

- concepţia antiseismică a lucrărilor şi construcţiilor noi realizate pe o distanţă

de 10-15 km de lac, asigurate la un coeficient seismic acoperitor.

Dacă existenţa fenomenului de seismicitate indusă a fost constatată şi confirmată, iar

solicitările seismice aşteptate sunt mai mari decât cele normale pentru seisme naturale, sunt

35

necesare unele măsuri suplimentare, de regulă pe cheltuiala proprietarului barajului; se

menţionează dintre acestea:

- consolidarea construcţiilor vechi, eventual cu dezafectarea lor temporară;

- măsuri speciale pentru protejarea construcţiilor vulnerabile la seisme, care

pot avea urmări potenţiale grave (depozite de deşeuri toxice; exploatări

petrolifere; mine şi construcţii miniere);

- elaborarea de norme locale pentru proiectarea şi consolidarea construcţiilor

civile şi industriale din zona afectată;

- modificarea hărţilor de zonare seismică a teritoriului afectat.

Printre cauzele alunecărilor de versanţi datorate realizării barajelor (dar şi a altor

lucrări hidrotehnice) se pot număra:

- variaţia nivelului în lac; după saturarea terenului la nivele înalte, coborârea

rapidă a acestora în zone cu roci sau terenuri puţin permeabile, înrăutăţesc

considerabil condiţiile de stabilitate;

- inundarea unor straturi sensibile la înmuiere, ale căror caracteristici fizico-

mecanice de rezistenţă la alunecare scad, facilitând depăşirea stării de

echilibru limită;

- eroziunea bazei versanţilor sau execuţia unor lucrări de excavaţii la lucrările

principale sau auxiliare (drumuri tehnologice şi de acces, cariere, platforme

etc.), neînsoţite de lucrări de sprijinire, consolidare sau drenare (după caz);

- seismicitatea indusă sau producerea de explozii puternice în perioada de

execuţie a lucrărilor.

O categorie specială de efecte sunt cele provocate de alunecarea unor mase de teren

din versanţi în lacul de acumulare. În afara acestui efect de undă care poate apărea în cazul

alunecărilor mari şi rapide, se produce colmatarea (micşorarea volumului) lacurilor, foarte

gravă dacă zona alunecării se găseşte în apropierea prizelor de apă.

Dacă alunecările sunt mici, lente sau au loc în afara amprizei lacului, pot să apară

efecte constând din:

- distrugerea lucrărilor din ampriza alunecării;

- afectarea stabilităţii barajelor, dacă alunecările afectează versanţii aval ai

acestora (umerii barajului);

- efectele secundare ale unor asemenea ruperi (pierderi de debite relativ

mari, până la viituri catastrofale);

36

- afectarea peisajului;

- apariţia unor terenuri neutilizabile;

- afectarea drumurilor de contur ale lacuritor.

Dintre numeroasele măsuri posibile, există unele măsuri cu caracter ceva mai

general, dintre care se menţionează:

- realizarea de studii extinse la proiectare şi pe parcursul execuţiei lucrărilor,

când încep de regulă să se manifeste primele semne de instabilitate;

- studii speciale şi calcule adecvate în situaţii suspecte (prin metode specifice

mecanicii rocilor, respectiv prin cea de analiză a echilibrului limită al unor

volume delimitate de accidente sau discontinuităţi geologice, cunoscută sub

numele de metoda Londe);

- măsuri constructive adecvate situaţiei, cum sunt: descărcări de versanţi,

umpluturi de steril la baza versanţilor instabili, drenaje de suprafaţă sau/şi

subterane, ancoraje profunde, eventual post-tensionate (procedeu utilizat la

versantul stâng al barajului Tău), piloţi Benotto, ziduri de sprijin (cu umplerea

spaţiilor dintre acestea şi versant înainte de amorsarea sau plecarea

alunecării);

- urmărirea atentă în exploatare a tuturor zonelor din perimetrul amenajării,

dar în special a acelora în care lucrările hidrotehnice modifică starea

preexistentă (prin excavaţii, explozii, modificarea nivelului apelor subterane,

exfiltraţii din conducte sau galerii sub presiune etc.);

- luarea unor măsuri imediat după apariţia primelor semne şi manifestări ale

unei alunecări (cel mai adesea sub forma unor crăpături în teren în zona părţii

superioare a alunecării sau tendinţa de înclinare a arborilor înalţi).

Apariţia marilor lacuri de acumulare poate produce unele modificări locale ale

climatului, cu efecte nefavorabile, dar şi favorabile ecosistemelor şi oamenilor, constând în

special din următoarele elementele:

schimbări în regimul termic prin înmagazinarea căldurii în apă, cu reducerea

amplitudinilor termice locale, modificări ale ciclului îngheţ – dezgheţ şi a

numărului de zile geroase;

aplatizarea suprafeţei şi modificări în regimul vânturilor şi gheţurilor;

schimbări în evaporaţie şi umiditate.

37

Măsurile de micşorare a unor efecte negative se concretizează de regulă în

combaterea poleiului pe drumurile învecinate, avertizarea rutieră şi prevederea de materiale

antiderapante (zgură, nisip) în zonele afectate. Uneori, dacă localnicii care trăiesc permanent

pe marginea lacului suferă de boli incompatibile cu modificările de climă (astm, reumatism

etc.), este posibil să se pună problema mutării lor definitive în zone prielnice, cu acordul celor

în cauză, pe cheltuiala proprietarului barajului.

38

4.2. Impactul ecologic şi măsuri pentru

protecţia mediului acvatic

Cea mai importantă măsură pentru ameliorarea impactului asupra mediului biologic

este cunoaşterea situaţiei acestuia. Aceasta se poate face numai prin studii realizate de

instituţii de specialitate, pe baza observaţiilor, eşantionărilor şi analizelor periodice, acoperind

perioadele caracteristice ale anului (ape mici şi ape mari, de iarnă şi de vară), nu numai

înainte de execuţia lucrărilor, ci mai cu seamă în cursul exploatării acestora. Se recomandă ca

instituţia care face monitorizarea mediului biologic să fie aceeaşi pe o perioadă mare de timp

(cel puţin câţiva ani), spre a avea continuitate în observarea unor fenomene esenţialmente

dinamice. Aceeaşi instituţie poate fi angajată pentru asistenţă tehnică şi ştiinţifică în

exploatarea curentă (stabilirea perioadei de eclozare a icrelor pentru diverse specii de peşti în

vederea protejării acestora, intervenţii în cazul apariţiei unor fenomene speciale, cum ar fi

înflorirea apei sau apariţia unui miros deosebit al apei etc.).

Pentru mediul biologic, sinteza monitorizării se va reface cel puţin o dată la cinci ani,

concretizată de regulă într-un studiu EIM, necesar pentru prelungirea autorizaţiei de mediu. În

cazul în care se constată că lacul prezintă fenomene avansate de eutrofizare (ca urmare a

studiilor anterioare sau a observaţiiilor şi determinărilor privind calitatea apei), studiul asupra

mediului biologic trebuie realizat anual, cu cel puţin două campanii de eşantionare: de vară şi

de toamnă târzie.

Personalul de exploatare a amenajării sau construcţiei hidrotehnice trebuie să asigure

urmărirea realizării prognozelor din studii, prin observaţii şi măsurători ce le sunt accesibile,

precum şi depistarea fenomenelor şi evoluţiilor neprevăzute sau noi, care trebuie imediat

semnalate specialiştilor.

De asemenea, personalul de exploatare este responsabil de urmărirea activităţilor

conexe în regiune, care au incidenţă asupra mediului biologic din zona amenajării

(despăduriri, poluare, alunecări de teren, turism, braconaj etc.), deoarece cea mai mare parte a

fenomenelor nefavorabile se datorează unor cauze exogene. Se urmăreşte în mod special

gradul de poluare pe râurile afluente din amonte (respectiv a funcţionării instalaţiilor de

tratare a apelor uzate), precum şi asupra antrenării de îngrăşăminte agricole din terenurile

riverane; în cazul constatării unei calităţi necorespunzătoare a apei, se vor lua măsuri urgente

de atenţionare a Agenţiei Teritoriale de Protecţie a Mediului.

39

Nivelul apelor subterane din zonele învecinate construcţiilor hidrotehnice (sau

influenţate de acestea chiar la distanţe mari) are, fără îndoială, un efect ecologic important

asupra ecosistemelor terestre, naturale sau antropice.

Proiectarea construcţiilor hidrotehnice şi instrucţiunile lor de exploatare trebuie să

prevadă o serie de dispoziţii constructive şi reguli privind în special regimul de funcţionare

zilnic şi sezonier, a căror respectare ameliorează considerabil impactul ecologic. Dintre

acestea, de cea mai mare importanţă este alegerea unor parametri funcţionali convenabili, care

să permită realizarea unor valori limită determinate ştiinţific, cu corectarea prin observaţii în

exploatare. În acest sens se menţionează:

- menţinerea unor viteze reduse de variaţie a nivelelor apei în lac, care permit

migrarea, cel puţin parţială, a faunei de tip psamon ori neuston;

- menţinerea unui nivel constant al apei în lac, cu variaţii sub ± 10 cm, pe

perioadele de depunere a pontei (icre şi lapţi) de către peştii lacuştri;

perioadele se determină prin studii, observaţii şi prognoze, cu asistenţa

ştiinţifică a unei persoane (sau instituţii) de specialitate;

- controlul aluvionării lacului, în cazurile în care acest lucru este posibil,

respectiv la baraje de tip stăvilar, cu lacuri relativ mici şi cu pragul

deversorului fix amplasat în apropierea talvegului; la acestea, evacuarea apelor

mari (care transportă peste 90% din debitele solide) trebuie să se facă cu toate

stavilele complet ridicate, astfel încât aluviunile să fie tranzitate într-un regim

asemănător celui natural, în aceste perioade relativ scurte renunţându-se la

funcţionarea centralelor electrice;

- primenirea hipolimnionului la cel mult doi ani, prin urmărirea regimului de

funcţionare, chiar dacă aceasta implică pierderi de apă; de regulă, emisia

apelor din hipolimnion, prin goliri de fund, se combină cu emisia debitelor de

spălare a albiei din aval.

În vederea prevenirii sau combaterii eutrofizării, analiza şi eventual trecerea la

aplicarea unor măsuri speciale, dintre care se menţionează:

- fixarea fosforului în sedimente cu coagulanţi speciali;

- realizarea în jurul lacului a unor construcţii de protecţie contra pătrunderii

substanţelor nutritive (contracanale pe contur, cu descărcare în aval de lac sau

chiar transferul spre aval a unor torenţi regularizaţi);

- curăţarea perfectă a cuvetei lacului cu ocazia unor goliri de lac;

40

- tăierea vegetaţiei de la coada lacului, recoltarea algelor şi evacuarea acestora

în aval;

- controlul (combaterea) chimică a algelor (cu sulfat de cupru);

- inhibarea dezvoltării formaţiunilor de macrofite, prin mărirea amplitudinii

variaţiei decadale a nivelului apei în lac până la valori de 4-5 m, dacă regimul

de exploatare a lacului permite aceasta (în afara perioadei de reproducere a

ichtiofaunei);

- controlul biologic al algelor (prin popularea lacurilor sau canalelor cu

peşti fitofagi).

O serie de măsuri suplimentare posibile pot fi luate pentru favorizarea dezvoltării

speciilor valoroase de peşte:

- planificarea lucrărilor de întreţinere, revizie şi reparaţii care necesită golirea

lacului în afara perioadelor de reproducere a ichtiofaunei;

- salvarea populaţiilor de peşte în cazul golirii quasi-totale a lacului, din

motive tehnice;

- repopulările piscicole (pe bază de studii calificate, care să asigure prevenirea

metisajului speciilor prin repopulări nesupravegheate din punct de vedere

ştiinţific, care depăşesc uneori nivelul de competenţă al organelor silvice

locale);

- asigurarea unui aport suplimentar de hrană pentru peşti în perioade deficitare;

- frânarea dezvoltării speciilor nefavorabile (sau indezirabile).

Pentru ameliorarea impactului ecologic, se pot lua o serie de măsuri compensatorii,

care nu elimină efectele nefavorabile, ci le compensează prin acţiuni benefice, de natură

similară. Dintre acestea se menţionează: extensia potenţial majoră a ecosistemelor acvatice

prin piscicultură şi dirijarea evoluţiei acestora, popularea periodică a lacurilor şi a sectoarelor

de râu din aval de captări cu specii de peşte adecvate noilor ecosisteme, crearea şi protejarea

unor habitate convenabile diferitelor populaţii din biocenoze, îmbunătăţirea condiţiilor de

viaţă pentru unele specii terestre afectate de lucrări (amenajarea unor zone de hrănire în

perioade critice, protecţie pentru pui etc.). Apariţia şi formarea unor populaţii importante de

păsări migratoare pe marile lacuri de acumulare este un efect benefic, care are loc în mod

natural în unele zone. De aceea, crearea sau protejarea unor habitate convenabile pentru

păsările migratoare şi speciile însoţitoare care apar în timp poate potenţa sensibil şi

41

semnificativ acest efect favorabil al construcţiilor hidrotehnice, în special ale celor cu mari

lacuri de acumulare.

În cazul în care în zonele învecinate amenajărilor hidroelectrice există specii sau

biocenoze valoroase din punct de vedere biologic (specii rare sau endemice, asocieri rare de

specii etc.), administraţia trebuie să se implice în realizarea condiţiilor de protecţie a acestora,

chiar până la realizarea unor rezervaţii pentru flora şi fauna terestră; iniţiativa pentru

asemenea măsuri trebuie să aparţină instituţiilor abilitate (Comisia pentru protecţia

monumentelor naturii a Academiei Române).

42

4.3. Impactul acumulării Valea Mare în

domeniul social şi economic

Impactul funcţional este în ultimă instanţă un impact economico-social, dar a fost

evidenţiat separat pentru că se referă la efecte intenţionate, care constituie scopul

construcţiilor hidrotehnice. În cursul exploatării acestora, mediul înconjurător natural,

economic sau social se modifică. Funcţionalitatea proiectată poate să devină nenecesară, fie

din cauza lipsei de cerere (scăderea consumurilor de energie sau apă pentru irigaţii, realizarea

unor surse de alimentare cu apă mai avantajoase din punct de vedere calitativ şi financiar

etc.), fie datorită incapacităţii de a-şi îndeplini funcţiile (colmatarea lacului, defectarea sau

ieşirea din funcţiune a unor echipamente sau construcţii auxiliare etc.).

În asemenea situaţii este necesară reevaluarea utilităţilor şi modificarea

corespunzătoare a construcţiei sau a regimului său de exploatare, atât din motive economice,

cât şi din motive de protecţie a mediului.

Potenţialul de pescuit cu interes economic pe râurile interioare din ţara noastră în

regim neamenajat a fost şi este relativ scăzut, influenţat în mod determinant de poluarea

apelor din surse industriale sau agricole. Interesul principal a fost cel al pescuitului sportiv, în

special în râurile de categoria I şi II, aflate de regulă în zone de deal şi munte. Amenajările

hidrotehnice, concentrate în aceleaşi zone, au influenţat neîndoielnic potenţialul natural,

dezavantajând sectoarele de râu ocolite prin derivaţii, dar au protejat bazinele amonte, au creat

ecosisteme lacustre cu mari perspective de dezvoltare au avantajat sectoarele aval, prin

diminuarea viiturilor catastrofale (pentru faună!) şi mărirea debitelor minime în perioade

critice de secetă prelungită.

Dezvoltarea pescuitului şi pisciculturii în condiţiile amenajării hidrotehnice are însă

un potenţial favorabil uriaş, care nu a fost din păcate valorificat decât local şi izolat;

numeroase exemple din alte părţi ale lumii o demonstrează cu prisosinţă. Amenajarea

complexă şi completă a bazinului râului Tenessee, sub conducerea celebrei Tenessee Valley

Authority, a condus la o creştere de 50 de ori a producţiei de peşte faţă de regimul natural

(ICOLD 1987). Succese spectaculoase sunt oferite de lacul Kariba ori de numeroase lacuri

artificiale din Suedia, Norvegia sau Finlanda.

Conservarea zonelor de râu cu potenţial foarte ridicat a dat rezultate prin

segmentarea raţională a arealelor speciilor valoroase, aşa cum se constată pe râurile Timiş,

43

Argeş, Someşul Cald, Izvorul Muntelui, Drăgan etc. (Bănărescu ş.a., 1991). Măsurile de

limitare a braconajului, indirect legate de realizarea barajelor, sunt din păcate încă

insuficiente.

Organizarea pisciculturii în râuri şi mai cu seamă în lacurile de baraj, a fost limitată

de legislaţia necorespunzătoare şi lipsa de colaborare între departamentele administraţiei de

stat; s-au realizat totuşi relativ numeroase amenajări, prin iniţiative ale unor gospodari locali,

cum sunt păstrăvăriile (Tismana aval), repopularea periodică a râurilor cu salmonide pentru

care s-a limitat accesul spre zonele de reproducere. Realizarea de iazuri la coada lacurilor, în

albii părăsite sau în incintele balastierelor după exploatarea acestor a rămas din nefericire în

stadiul de proiect.

Dintre posibilele măsuri în scopul dezvoltării producţiei de peşte, se pot enumera

următoarele:

Conservarea zonelor de râu cu potenţial piscicol foarte ridicat implică

fie renunţarea la amenajare, fie adoptarea unor soluţii speciale, fie secţionarea

raţională a arealelor, care conduce la ecosisteme sănătoase atât în amonte, cât şi în

aval de baraj; asemenea soluţii trebuie să fie adoptate pe baza unor studii de

prognoză serioase şi suficient de îndelungate (Bănărescu ş.a., 1991).

Organizarea pisciculturii în zonele amenajate prin construcţii

hidrotehntce trebuie realizată prin oricare din procedeele cunoscute, adecvate

situaţiei locale: viviere, păstrăvării, iazuri la coada lacurilor, iazuri sau bazine

amenajate în albii părăsite sau în balastiere etc. Repopularea periodică a râurilor

pentru care s-a limitat accesul spre zonele de reproducere din amonte constituie, de

asemenea, o măsură benefică.

Schimbarea speciilor de peşte în noile ecosisteme (lacuri, zone de râu

cu regim hidrologic sau biotop modificat), astfel încât să se introducă specii mai

bine adaptate noilor condiţii, este o practică curentă. Asemenea soluţii trebuie să

fie adoptate numai în urma unor studii anticipate serioase, deoarece practica

mondială curentă înregistrează pe lângă succese incontestabile (introducerea de

peşti fitofagi în canale şi lacuri eutrofe, popularea lacurilor de munte cu păstrăv

canadian specific condiţiilor de lac etc.) şi o serie de insuccese, cu efecte

economice şi mai ales ecologice grave. Un insucces îl reprezintă introducerea :în

apele lacului natural Tanganica, fără un studiu suficient de atent şi în lipsa unor

precedente similare, a unor specii noi de peşti algofagi din America de Sud. După

44

curăţarea lacului de algele aflate în exces, peştii, din lipsă de hrană, au devenit

omnivori şi răpitori de temut, eliminând numeroase specii autohtone, ce

constituiau nu numai hrana de hază a populaţiei din regiune, ci şi un patrimoniu

ecologic valoros.

Prevederea unor grătare electrostatice la prizele de apă din lacuri este

de natură să diminueze considerabil pierderile de peşte produse prin antrenare în

aducţiuni şi turbine. O problemă deosebită o constituie combaterea

pseudoefectelor. Producţia de peşte are fluctuaţii naturale cu cauze dificil de

identificat, care merg în mod obişnuit de la simplu la de trei-patru ori. În lipsa altor

explicaţii, beneficiarii producţiei de peşte acuză realizarea sau regimul de

exploatare a amenajărilor hidrotehnice. De aceea administratorii acestora din urmă

trebuie să fie bine pregătiţi şi sfătuiţi de către specialişti autentici, spre a nu fi în

situaţia de a plăti despăgubiri pentru o vină imaginară. Cel mai adesea, dovada

lipsei de influenţă se face prin monitorizarea în paralel a sistemului amenajat cu

unul vecin în stare naturală; metoda se aplică nu numai pentru producţia de peşte,

ci şi pentru alte activităţi economice agricole din zonele limitrofe amenajărilor

hidrotehnice mari: livezi de arbori fructiferi (ca în cazul cunoscut pe valea

Argeşului), evoluţia numărului de animale (de exemplu numărul de reni în unele

zone din Suedia) etc.

Măsurile de limitare a braconajului pot fi în unele cazuri extrem de

importante, iar administratorii lucrărilor hidrotehnice trebuie să se implice în acest

sens, chiar dacă nu au obligaţii legale, ci numai interese indirecte.

Dezvoltarea infrastructurii rutiere legată de execuţia barajelor şi lucrărilor

hidrotehnice a avut numeroase efecte benefice: crearea de accese pentru curăţarea pădurilor şi

exploatarea raţională a acestora, facilitarea hrănirii animalelor săllbatice, scoaterea

putregaiului din păduri, dezvoltarea economică a zonelor izolate, avantaje sociale (acces la

şcoli, spitale, relaţii culturale), dezvoltarea turismului, facilitarea luptei împotriva incendiilor

de pădure (izolarea parcelelor, acces uşor pentru echipele de intervenţie şi materialele de

stingere).

Există însă şi efecte negative: facilitarea braconajului, furtul lemnelor din pădure,

apariţia turismului neorganizat şi necivilizat, perturbarea mediului biologic (distrugeri,

poluare, incendii, zgomote).

Măsurile practicate vizează în special:

45

evitarea zonelor pitoreşti speciale (realizată la noi în ţară prin soluţiile

adoptate pentru protecţia unor obiective: Cheile Cernei, Parcul Naţional Retezat,

Cheile Corcoaiei);

evitarea drumurilor inutile, prin combinarea drumurilor provizorii şi

definitive;

studiul unor fluxuri de transport unitare, prin combinarea cu necesităţile

altor utilizatori şi eventual acceptarea lungirii unor distanţe de transport (cu

cheltuieli suplimentare, acceptate cu scopul protecţiei mediului);

analiza oportunităţii modernizării (asfaltării) drumurilor de şantier,

pentru reducerea prafului (protecţia vegetaţiei şi a zonelor locuite);

tratarea estetică a zidurilor de sprijin şi lucrărilor de artă, tratarea

taluzelor în săpătură şi umplutură cu procedee clasice şi modeme (cleionaje,

plantaţii, geogrile, tratare prin împroşcare cu amestec de fibre, pământ, bitum şi

seminţe de ierburi perene speciale);

execuţie îngrijită a lucrărilor, fără distrugerea vegetaţiei.

Realizarea reţelelor de linii electrice pentru execuţia şi exploatarea amenajărilor

hidrotehnice contribuie la ameliorarea condiţiilor de viaţă a populaţiei din zone izolate şi la

crearea premiselor de dezvoltare economică a zonelor respective. Desigur că acestea au şi

forme de impact negativ (ocuparea de terenuri, influenţe ale câmpurilor electromagnetice,

electrocutări accidentale, afectarea peisajului), dar efectele benefice ale electrificării sunt fără

îndoială preponderente.

Dezvoltarea sistemelor de alimentare cu apă potabilâ şi canalizări, realizate de

regulă pentru execuţia marilor amenajări hidrotehnice, contribuie nu numai la accesul

populaţiei din zonă la un nivel de viaţă civilizat şi la îmbunătăţirea stării de sănătate a

acesteia, ci şi la protecţia mediului natural, prin diminuarea poluării.

Reţelele de învăţământ public (şcoli), de asistenţă medicală (spitale, dispensare,

policlinici), de facilităţi culturale (biblioteci, cinematografe, relee de televiziune) ori de

comunicaţii (telefonie), prilejuite de regulă de şantierele de construcţii şi lăsate apoi ca zestre

în administrarea autorităţilor locale, constituie tot atâtea efecte benefice importante pe plan

local şi regional. Planificarea realizării lor în construcţii durabile, cu eventuale cheltuieli

suplimentare, constituie o măsură necesară, care poate fi avantajată de contribuţii ale

autorităţilor locale sau ale programelor naţionale de dezvoltare a zonelor defavorizate.

Ocuparea de terenuri agricole constituie o problemă importantă la scară regională,

46

naţională şi planetară. Un argument în acest sens ar fi acela că din suprafaţa planetei 71% este

ocupată de oceane şi numai 29% de uscat. Pe suprafaţa de uscat, din punct de vedere utilitar

terenurile sunt repartizate astfel:

teren arabil 9,5%;

păşuni 17,6%;

păduri 12,2%;

teren necultivat (aride, stâncoase, oraşe, industrii şi lucrări)

38,4%;

acoperite cu gheaţă 22,3%.

În consecinţă, numai 2,8% din suprafaţa uscatului planetar constituie teren arabil,

care trebuie protejat cu exigenţă.

În cazul amenajărilor hidrotehnice principalii ocupanţi de terenuri sunt: lacurile,

balastierele, carierele şi canalele. La ocupare (expropriere) este importantă folosinţa actuală şi

virtuală: arabil, fâneaţă, păşune, silvic, neproductiv, Clasificarea terenurilor pe categorii de

proprietari, ducerea de tratative şi negocieri înainte de ocupare, acordarea de despăgubiri

directe şi indirecte proprietarilor şi încercarea de redare circuitului vegetal a unor suprafeţe

echivalente constituie operaţiuni preliminare de mare importanţă, a căror durată poate fi foarte

mare, mai mare decât cea a proiectării şi execuţiei amenajărilor hidrotehnice.

Măsurile recomandate, dintre care unele au fost practicate cu consecvenţă până în

prezent, sunt:

alegerea schemelor, a amplasamentelor şi a soluţiilor constructive,

astfel încât să se ocupe suprafeţe minime de teren, pe cât posibil de calitate

inferioară;

realizarea de fertilizări şi plantaţii pe terenurile ocupate temporar;

fertilizări în compensaţie, pe terenuri neproductive;

reamenajarea finală a terenurilor ocupate temporar;

recuperarea solului vegetal din lacuri, de sub halde şi de pe platformele

de organizare de şantier, cu reutilizarea sa în lucrări de fertilizare;

îndiguiri ale terenurilor de la marginea unor lacuri din zona de deal şi

câmpie, care ar fi avut o adâncime mică de apă (soluţie practicată consecvent la

quasi-totalitatea amenajărilor din asemenea zone);

schimbarea calităţii unor terenuri prin: desecări, ridicarea nivelului

pânzei freatice, irigaţii, crearea de terenuri pentru agrement (cu valoare foarte

47

mare).

Ocuparea de terenuri ce pot conţine în subsol bogăţii minerale.

Terenurile cu bogăţii subterane cunoscute sau potenţiale (petrol, minereuri), de foarte

mare valoare potenţială în condiţiile unor resurse limitate se exclud de regulă de la ocuparea

care ar împiedica exploatarea lor. Decizia asupra admisibilităţii ocupării se ia pe baza unor

informaţii credibile, obţinute prin studii anticipate execuţiei lucrărilor (începute cu 5-10 ani în

avans pentru lucrările hidrotehnice importante), de către Departamentul Geologiei, instituţie

perenă de multe decenii. Se menţionează în subsidiar că realizarea unor lucrări hidrotehnice

(în special galerii subterane) poate contribui (şi a contribuit realmente) la identificarea unor

zone cu conţinut ridicat de substanţe minerale; în unele cazuri aceasta a condus la modificarea

(cel puţin locală) traseelor lucrărilor şi schemelor de amenajare hidrotehnică.

Ocuparea unor terenuri, fie ele agricole, fie mai cu seamă populate de aşezări umane

rurale sau urbane, ridică problema exproprierilor şi despăgubirilor pentru terenurile, bunurile

sau locuinţele dezafectate; această problemă a fost, din nefericire, prost rezolvată până în

1989, datorită legislaţiei făcute în dispreţul proprietăţii particulare şi al intereselor populaţiei

locale. S-a creat astfel neîncrederea şi nemulţumirea populaţiei, care se manifestă în

continuare, deşi condiţiile s-au modificat. Într-un singur caz, în anii '70-'80, datorită

protestului curajos al moţilor din zona Câmpeni din Munţii Apuseni a fost oprită realizarea

barajului Mihoeşti la cote înalte, care ar fi lipsit populaţia de puţinele terenuri favorabile

culturilor agricole.

Legislaţia elaborată după anul 1990, deşi din punct de vedere a promotorului unei

investiţii îngreunează rezolvarea problemelor, este de natură să protejeze mediul social,

înlocuind arbitrarul prin reguli echitabile şi posibilitatea unor negocieri. În cazuri extreme,

pentru lucrări aprobate prin lege ca fiind de interes public, exproprierea se poate face prin

hotărâre judecătorească, la un plafon maxim legal al compensaţiilor. În orice caz, noile reguli

impun existenţa la promotorul investiţiei (sau la o firrnă angajată de acesta să-l reprezinte) a

unui personal specializat, pentru tratative şi negocieri, cunoscător al legii şi mai cu searnă

dotat cu forţă de persuasiune şi inventivitate.

Consecinţele sociale ale exproprierilor pentru populaţia afectată, precum şi costurile

foarte mari la investitor, justifică eforturile ce se fac pentru o derulare a problemei

exproprierilor convenabilă ambelor părţi. Literatura de specialitate menţionează un exemplu

semnificativ: pentru convingerea unui fermier nord-american vârstnic şi fără familie, legat de

amintirile din tinereţe, de a accepta exproprierea, investitorul a construit pe o vale vecină o

48

fermă quasi-identică (inclusiv mormântul sotiei decedate), angajând în plus o persoană

apropiată celui în cauză pentru a-l convinge să accepte schimbul.

Strămutările de populaţie, consecinţă directă a ocupării unor terenuri populate,

constituie o problemă deosebit de importantă în viziunea organizaţiilor internaţionale şi a

băncilor finanţatoare, consecinţă a punctului de vedere antropic şi respectării drepturilor

omului, dar şi amploarei deosebite a acestora în unele zone ale globului, în special în Asia şi

Africa (ICOLD, 1992). De exemplu, pentru realizarea amenajării hidrotehnice complexe de la

Three Gorges, pe râul Iangtse (China), sunt strămutaţi peste două milioane de locuitori.

La realizarea amenajărilor hidrotehnice din România, probleme majore din acest

punct de vedere au existat la numai două amenajări: Izvorul Muntelui (Bicaz) şi Porţile de

Fier, care au fost rezolvate în general în condiţii civilizate, ţinând seama de condiţiile politice

şi economice ale vremii.

Măsurile menite să micşoreze impactul social inevitabil în asemenea situaţii constau

în general din:

anchete şi studii sociologice, antropologice, etnografice, de folclor,

privitoare la monumente etc., începute cu cel puţin 3-5 ani înainte de declanşarea

operaţiunilor de strămutare;

măsuri operative de salvare, conservare sau consemnare a elementelor

valoroase identificate cu prilejul studiilor;

tratare anticipată cu autorităţile locale şi obţinerea acordului locuitorilor

asupra condiţiilor de strămutare;

studii de teren extinse şi utilităţi realizate anticipat pentru noul

amplasament al locuinţelor sau localităţilor (care să asigure apă potabilă, drumuri,

canalizări, energie electrică, biserici, şcoli, cimitire);

respectarea tipului de mediu anterior (climă, peisaj) şi a condiţiilor

pentru practicarea unor obiceiuri şi meşteşuguri tradiţionale (olărit, lucrarea unor

obiecte în lemn sau piatră, topirea cânepii, păstorit);

mutarea (reconstituirea) unor monumente şi edificii reprezentative

(biserica satului şi monumentele comemorative, cimitirele inclusiv poziţiile

relative ale mormintelor, spaţii pentru târguri săteşti şi iamaroace etc.);

asigurarea acceselor tradiţionale fără lungirea drumurilor (uneori prin

realizarea de viaducte şi pasarele peste lacuri);

dotări noi în compensaţie (spitale, şcoli, cinematografe, relee TV etc.).

49

Realizarea unor amenajări hidrotehnice, în mod deosebit a marilor lacuri de

acumulare, poate crea mari probleme, în special în zonele tropicale şi ecuatoriale: paludism,

dezvoltarea unor paraziţi, amestec de populaţii însoţită de transmiterea de boli endemice etc.

(lCOLD, 1992).

În zonele cu climă temperată, în condiţii în care de regulă marile lacuri sunt de

întinderi modeste, efectele potenţiale (care se realizează numai în anumite cazuri sau numai

temporar) au amploare mai mică, manifestându-se prin:

schimbarea microclimatului, care antrenează agravarea manifestărilor

unor boli (reumatism, astm); cum cei afectaţi pot cere despăgubiri, este important

ca proprietarul sau administratorul lucrărilor hidrotehnice să aibă minime

informaţii asupra stării de sănătate a locuitorilor din zonă, spre a preveni apariţia

pseudoefectelor;

schimbarea surselor de alimentare cu apă, care fie pot conţine diverse

componente chimice în cantităţi ce pot fi nocive (sulfat de sodiu, iod), fie pot fi

ape infectate bacteriologic (chiar şi numai temporar), poate provoca apariţia unor

boli endemice sau epidemice: tulburări gastrointestinale, guşă endemică, carii

dentare, calculi renali etc.;

posibilitatea/eventualitatea apariţiei în timpul lucrărilor a unor boli

infecţioase, datorate condiţiilor specifice.

Măsurile recomandate constau în principal din:

studii anticipate asupra stării de sănătate a locuitorilor din zona afectată

de execuţia şi exploatarea amenajării hidrotehnice;

urmărire atentă a stării de sănătate a populaţiei în tot timpul execuţiei

lucrărilor, precum şi în primii 3-5 ani după intrarea în exploatare a acestora;

luarea unor măsuri corective, prompte şi energice în cazul identificării

apariţiei unor boli sau carenţe de sănătate de natură epidemică sau endemică.

Impactul asupra ocupaţiilor autohtonilor

Asigurarea condiţiilor pentru continuarea activităţii populaţiei autohtone constituie o

condiţie importantă în protejarea mediului social, fie că este vorba de ramuri economice

banale (agricultură, păstorit), fie de ramuri speciale (topit in şi cânepă, plantaţii de duzi pentru

sericicultură), dar mai cu seamă dacă este vorba de domenii cu valoare etnografică sau/şi

artistică (olărit, sculptură în lemn). Dacă amenajarea hidrotehnică face să dispară sau alterează

50

condiţiile de practicare a ocupaţiilor tradiţionale, constituie o obligaţie a proprietarului

acesteia de a crea noi condiţii, cel puţin egale cu cele iniţiale. De exemplu, inundarea unui

depozit de argilă necesară olăritului, dacă nu există alte surse apropiate, implică realizarea

unui depozit artifIcial, cu rezerve suficiente pentru cel puţin câteva decenii.

În cursul execuţiei lucrărilor de construcţie a amenajărilor hidrotehnice importante,

care durează cel puţin cinci ani (dar se prelungesc adesea până la 15-20 de ani), numeroşi

localnici deprind meserii specifice şi nu se mai pot întoarce la ocupaţiile anterioare. La

terminarea lucrărilor, aceştia preferă adesea plecarea la muncă pe un nou şantier, părăsindu-şi

gospodăria şi familia. De aceea este importantă preocuparea pentru asigurarea de locuri de

muncă în zonă. pentru localnicii calificaţi în timpul execuţiei lucrărilor, evitând un exod cu

probleme sociale mari, între care destrămarea unor familii.

Măsurile recomandate în asemenea situaţii pot avea în vedere:

crearea în zonă de unităţi de producţie cu profil de construcţii

(facilitarea obţinerii unor credite, concesionare sau vânzare avantajoasă a bazei

materiale) sau turistic;

recalificare pentru meserii ce se pot practica local, în condiţiile create

prin realizarea amenajării (piscicultură, exploatare şi întreţinere a construcţiilor

hidrotehnice, turism, deservire);

stimularea de noi industrii şi ocupaţii locale, profitând de facilităţile

create: drumuri, disponibilităţi de energie, alimentări cu apă, existenţa unei

populaţii calificare, vânzare sau concesionare a unor amenajări pentru organizare

de şantier.

Realizarea acestor măsuri cere o pregătire prealabilă constând din studii sociologice

şi de marketing, opinii, opţiuni şi avize ale autorităţilor locale, colaborare cu autorităţile şi

întreprinzătorii interesaţi (de preferinţă din zonă) (ICOLD, 1992).

După construirea între anii 1964-1971 a Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie

„Porţile de Fier”, inginerii de aici studiază soluţia captării râurilor Cerna, Motru şi Tismana în

vederea producerii de energie electrică. Se proiectează construirea unor mari lacuri de

acumulare, legate subteran între ele într-un mare Complex Hidroenergetic, capabil să susţină

sistemul energetic naţional în perioada vârfului de consum.

Organizarea de şantier de la Porţile de Fier se mută la Tismana şi într-un timp record

se construiesc coloniile Centru lângă Stadionul cel vechi al Tismanei, Coşbuc pe Valea

51

Tismanei, Tismăniţa la poalele nord-estice ale Cioclovinei, colonia Pocruia şi altele asemenea

pe râurile Bistriţa, Motru, Cerna.

Urmează pentru Tismana o perioadă de boom economic, forţa de muncă este atrasă

de salariile bune acordate pe noile şantiere de lucru deschise pe lângă colonii. Migrarea ei

antrenează declinul exploatării forestiere şi a industriei de artizanat.

Dar câştigurile oamenilor de pe şantier, se observă în amenajările urbanistice. Apar o

serie de construcţii noi de case, se reabilitează cele vechi, se construiesc anexe. După

finalizarea lucrărilor însă, o parte din forţa de muncă migrează odată cu şantierul, la noile

amenajări de pe râul Jiu.

Protejarea vestigiilor culturale şi istorice

Realizarea unor amenajări hidrotehnice poate afecta grav monumentele şi vestigiile

arheologice, istorice sau culturale. Pe plan mondial sunt cunoscute marile eforturi financiare

şi tehnice făcute pentru salvarea unor monumente de interes mondial, precum cele ameninţate

prin realizarea lacului de la Assuan (Egipt), între care se distinge complexul de la Abu-Simbel

(lCOLD, 1992).

La noi în ţară protejarea vestigiilor culturale şi istorice a constituit o grijă permanentă

a proiectanţilor şi constructorilor de baraje, mai cu seamă că unele din acestea aveau un

caracter religios, ceea ce în perioada de până în 1989 a condus la căi de salvare ocolite şi

uneori riscante.

S-au realizat în cele mai multe cazuri cercetări arheologice complete anticipate (în

etape), cu asigurarea fondurilor necesare. Au existat numeroase acţiuni privind salvarea

vestigiilor descoperite sau cunoscute, prin conservare (Porţile de Fier I – ruinele podului lui

Traian, castrul roman de la Turnu-Olt), prin mutarea unor obiective (Bicaz-biserici şi

gospodării reconstituite din materialele originale la Muzeul Satului din Bucureşti, schitul

Ostrov, situat în lacul Călimăneşti pe Olt, elementele complexului de monumente de pe insula

AdaKaleh), prin protecţia altora (mănăstirea Cozia) sau prin schimbarea locală a

amplasamentelor barajelor (la Turnu-Olt, adoptarea unei variante de traseu de dig la Valea

Sadului – Gorj, care să evite inundarea ruineilor unui castru roman).

Un al doilea exemplu se referă la încercarea de conservare a ruinelor celor patru

fundaţii de piatră ale podului peste Dunăre, realizat din ordinul împăratului Traian de către

celebrul arhitect Apolodor din Damasc, în anii 101-102 d.H. Noile niveluri ale apei după

execuţia barajului de la Porţile de Fier I ar fi inundat periodic ruinele. De aceea, acestea au

fost înconjurate cu incinte etanşe din beton armat, prevăzute cu sisteme de epuizare a apei

52

prin pompaj, permiţând menţinerea lor la uscat şi o conservare convenabilă.

În general, mai cu seamă dacă lucrările hidrotehnice se realizează în zone cunoscute

sau pasibile de existenţa unor monumente sau vestigii de natură cultural-istorică, sunt

necesare unele măsuri preliminare, ce trebuie luate încă din primele faze ale studiului

proiectului, între care se menţionează:

cercetări arheologice complete anticipate (în etape), pentru care trebuie

să se prevadă o perioada de lucru de cel puţin 3-5 ani şi asigurarea fondurilor

necesare (cel puţin parţial pe cheltuiala beneficiarului);

cercetarea atentă a construcţiilor vechi (biserici, case tărăneşti etc.) din

zona afectată, care pot ascunde relicve cu valoare istorică, artistică sau

documentară, considerate uneori monumente de arhitectură (aşa cum s-a întâmplat

la realizarea lacului Izvorul Muntelui – Bicaz, unde câteva biserici şi gospodării au

fost demontate şi reconstituite la Muzeul Satului din Bucureşti);

salvarea vestigiilor descoperite, prin conservare in situ, mutare,

protecţie, schimbarea locală a amplasamentelor lucrărilor hidrotehnice etc.;

acordarea unei atenţii deosebite la execuţia lucrărilor în oraşe vechi, în

special pentru lucrări de canalizare şi alimentări cu apă, care pot conduce la

descoperiri importante; este cazul a numeroase descoperiri în oraşul Roma.

În zonele carstice este indicată efectuarea de cercetări geofizice şi prin lucrări de

studii pentru depistarea şi protectia unor peşteri (Peştera Urşilor din judeţul Bihor a fost

descoperită cu ocazia unor lucrări la o carieră de piatră).

Cu ocazia cercetărilor este de dorit ca specialiştii etnografi sau folcloriştii să

identifice obiceiuri şi produse tradiţionale (ceramică specifică, ţesături specifice unei zone sau

chiar cântece şi poezii populare) şi să le pună în valoare, deoarece după pătrunderea

personalului de execuţie a lucrărilor şi modificarea modului de viaţă. acestea pot să dispară.

Activităţi de turism şi agrement

Preocuparea pentru dezvoltarea activităţilor de turism şi agrement este nu numai de

dorit, ci chiar obligatorie, deoarece cu sau fără voia realizatorilor, crearea lacurilor atrage

inevitabil asemenea activităţi. Neorganizate, acestea produc pagube: poluare, gunoaie,

distrugerea vegetaţiei, incendii de pădure, afectarea peisajului, folosirea haotică a lacurilor cu

risc de accidente, inconfort prin aglomerare sau incomodare reciprocă, îmbolnăviri de la apă

şi dejecţii. De aceea, activitatea trebuie organizată de către instituţii cu personal competent,

specializat, care să asigure respectarea unor reguli elementare de igienă şi să impună un

53

comportament civilizat

Organizarea turismului şi a unor activităţi de agrement şi odihnă are efecte benefice

importante: beneficii sociale generale, beneficii ale administratorului lucrării hidrotehnice şi

ale organizaţiilor de turism asociate, întărirea economiei locale şi generale, fixarea şi

asigurarea prosperităţii localnicilor, efecte ecologice favorabile.

Un exemplu remarcabil îl oferă modul de organizare a acestor activităţi în cadrul

sectorului hidroenergetic din cunoscuta regie naţională Electricité de France (EDF), care

produce aproximativ 20% din energia electrică a Franţei, cantitate practic egală cu producţia

totală de energie electrică din România (Houis ş.a., 1988). Acest sector obţine 7% din

beneficiile sale din activităţi de turism şi agrement, organizate pe 140 mari lacuri de baraj,

incluse în circuit turistic (din totalul de 275 baraje administrate), dispunând de 27.500ha de

luciu de apă, incluzând 450 centrale electrice cu atribuţii specifice şi regim de funcţionare

subordonat în sezonul turistic tocmai satisfacerii maxime a exigenţelor de agrement. EDF

deţine şi administrează spaţii de cazare (hoteluri, cabane, vile) şi utilităţi specifice: baze

sportive proprii, închirieri de ambarcaţiuni şi materiale sportive, expoziţii permanente şi vizite

organizate în centralele electrice, reclamă turistică, transport asigurat cu autobuze proprii între

obiectivele turistice şi localităţile apropiate sau mari parcări amenajate lângă autostrăzile din

zonă etc. Regimul de exploatare asigură menţinerea nivelului apei la nivelul normal maxim;

utilizarea luciului apei se supune unei reglementări stricte a folosinţelor de agrement; pentru

asigurarea respectării acesteia, pentru protectia mediului şi combaterea braconajului, EDF

dispune de o poliţie proprie, cu atribuţii foarte largi pe teritoriul administrat.

Un exemplu la fel de convingător este dat de modul în care cunoscuta Tenessee

Valley Authority administrează şi stimulează activităţile de agrement în bazinul râului

Tenessee (SUA), extinzând domeniul de la împrejurimile lacurilor la toată regiunea,

dispunând de exemplu de adevărate staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă (ICOLD.

1987).

În ţara noastră, deşi cu ocazia execuţiei unor mari amenajări hidroenergetice au fost

realizate cabane sau chiar staţiuni de odihnă (Vidra, Voineasa, Vidraru, Leşu-Bihor, Fântânele

etc.), potenţialul dezvoltării activităţii de turism şi agrement este departe de a fi în totalitate

utilizat, în special datorită faptului că, în loc să fie exploatate armonios împreună cu lacul de

acumulare, acestea au fost transferate unor organizaţii interesate numai în obţinerea de profit

imediat sau dându-li-se o destinaţie improprie.

Simultan cu proiectul amenajării hidrotehnice este necesar să se prevadă modalităţi

54

de creare a unei infrastructuri cel puţin strict necesare dezvoltării unor activităţi de turism şi

agrement, cu cheltuieli minime şi coerentă conceptuală: spaţiile de organizare de şantier

(coloniile pentru cazarea personalului de execuţie) pot fi proiectate pentru a deveni staţiuni,

cabane sau campinguri; locuinţele trebuie realizate în construcţii definitive, care prin finisaje

ulterioare să poată deveni hoteluri confortabile; cantinele trebuie realizate spre a putea deveni

restaurante atrăgătoare; sistemele pentru alimentări cu apă şi canalizări (prevăzute cu staţii de

epurare) trebuie să fie durabile şi să corespundă exigenţelor severe ale unor staţiuni de odihnă

şi agrement; platformele de organizare de şantier sau haldele de steril trebuie realizate, ca

poziţie şi dimensiuni, astfel încât să poată deveni terenuri de sport, terenuri pentru camping

(dotate cu apă potabilă, energie electrică etc.), parcuri sau grădini.

Proiectele spaţiilor de cazare, ca şi a celorlalte amenajări în scopuri turistice. trebuie

studiate anticipat împreună cu organizaţiile de turism (proprii sau independente), astfel încât

să corespundă unor exigenţe specifice şi să permită folosinţe complexe, armonizate cu

regimul de exploatare proiectat a amenajărilor hidrotehnice. Aceste organizaţii de turism pot

fi atrase să participe la investiţie (eventual numai pentru suplimentul de investiţie necesar), în

condiţii negociate reciproc avantajoase.

Concepţia şi proiectarea drumurilor de acces trebuie să satisfacă cerinţele de bază ale

dezvoltării turistice: construcţia parcărilor şi refugiilor în zonele de unde pot fi admirate

privelişti panoramice sau peisaje deosebite (belvedere), legături cu obiective vecine

preexistente (peşteri, chei, sate de interes turistic), realizarea de obiective sau amenajări noi

(pârtii de schi, circuite şi facilităţi pentru vizitarea amenajării hidrotehnice), remarcarea

potecilor turistice, construcţia unor popasuri sau refugii pe traseele turistice montane lungi,

tipărirea, difuzarea şi afişarea de hărţi ori ghiduri turistice ale regiunii învecinate etc.

În zonele montane, în care apa lacurilor este relativ rece chiar şi în miezul verii, se

recomandă amenajarea de bazine şi piscine, cu apă mai caldă, care pot fi cu mare uşurinţă

întreţinute şi primenite. Unele asemenea bazine pot utiliza părţi ale unor construcţii

tehnologice.

În zonele în care investitorul dispune de terenuri excedentare, eventual

disponibilizate prin dezafectarea unor construcţii sau amenajări provizorii (platforme

tehnologice, foste balastiere sau cariere etc.), una din soluţii este parcelarea terenului şi

vinderea sau concesionarea acestuia în scopul construirii unor case de vacanţă, dispunând de

dotări elementare (apă, canalizare, energie electrică), ceea ce le ridică valoarea.

Una dintre măsurile fundamentale pentru utilizarea lacurilor de baraj în scopuri de

55

agrement este menţinerea nivelului apei în lacuri la nivelul normal maxim în sezonul turistic

(mai-septembrie). Pentru lacurile a căror folosinţă dominantă este producerea de energie

electrică, această restricţie nu induce practic pagube.

La mai toate lacurile artificiale (ca de altfel şi la numeroase lacuri naturale),

amenajarea acceselor la apă (cu pasarele, pontoane, punţi pozate pe teren etc.) este foarte

necesară, deoarece accesul pe terenul pietros sau înămolit al malurilor este dificil şi periculos.

O problemă de cea mai mare importantă este reglementarea folosinţelor lacului în

scopuri de agrement, eventual pe zone şi perioade, în raport de câteva criterii restrictive:

calitatea necesară a apei la utilizatori (de exemplu dacă sursa este

destinată producerii de apă potabilă, restricţiile merg de la interzicerea

ambarcaţiunilor cu motor, până la interzicerea totală a accesului la apă şi

instituirea pe maluri a unei zone de protecţie sanitară);

interacţiunea folosinţelor de agrement (spre a evita accidentele şi

incomodările reciproce);

crearea unei zone de sigurantă la baraj şi prize;

protejarea altor folosinţe existente pe lac (viviere, zone piscicole).

56

Concluzii

Lucrarea de faţă a fost realizată în urma unui studiu amplu asupra elementelor

caracteristice amenajării hidrotehnice Valea Mare.

Documentarea a fost anevoioasă şi lacunară, iar datele au fost obţinute cu greutate de

la surse.

În cadrul lucrării am încercat să cuprind majoritatea elementelor ce fac sau au făcut

parte din amenajarea studiată, structurând-o în patru capitole.

Amenajarea hidrotehnică Valea Mare face parte din Complexul hidroenergetic

Cerna-Motru-Tismana, care constituie titlul primului capitol al lucrării de licenţă.

În acest prim capitol am introdus subcapitole ce se referă la istoricul utilizării

potenţialului hidroenergetic şi la funcţionarea acumulărilor şi derivaţiilor de apă. Schema de

amenajare a Complexului Cerna-Motru-Tismana a prevăzut realizarea unui baraj, cu

acumulare corespunzătoare, pe Valea Cernei, a aducţiunii din acest lac spre Bazinul Motrului,

un baraj pe Bistriţa (Gorjană), altul pe Motru, precum şi o serie de aducţiuni care să valorifice

volumele de apă reţinute, trecându-le prin hidrocentralele de la Valea Mare, Tismana,

Clocotiş etc.

Capitolul al II- lea Parametrii amenajării hidrotehnice Valea Mare cuprinde

Capitolul al III-lea Bilanţul apei lacului de acumulare Valea Mare cuprinde

În capitolul al IV-lea Acumularea Valea Mare, factori de impact şi componente ale

mediului înconjurător

57

Bibliografie

Constantinescu, Fl., (1980), Complexul hidrotehnic şi energetic Cerna-Motru-Tismana,

Hidrotehnica, 1, Bucureşti;

Diaconu C., Serban P., (1994), Sinteze şi regionalizări hidrologice, Editura Tehnică,

Bucureşti;

Gavrilescu, Elena, (2008), Evaluarea ecosistemelor acvatice, Editura Sitech, Craiova;

Giurescu, C.C., (1973), Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;

Grigor, P., (1996), România – Geografie hidroenergetică, Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj;

Ichim I., Rădoane Maria, (1986), Efectul barajelor în dinamica reliefului, Editura

Academiei, Bucureşti;

Ionescu, F., (1980), Consideraţii privind colmatarea acumulărilor, Hidrotehnica, 4,

Bucureşti;

Ionescu, Şt., (2001), Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra mediului, Editura HGA,

Bucureşti;

Pandi, G., Şerban, Gh., (1995), Dinamica scurgerii de aluviuni aval de baraje,

Hidrotehnica, vol. 40, nr.6, Bucureşti;

Pişota I., Zaharia Liliana, (2002), Hidrologie, Editura Universităţii din Bucureşti;

Popovici A., (2002), Baraje pentru acumulări de apă, vol I, II , Ed. Tehnică, Bucureşti;

Rădoane Maria, Rădoane, N. (2003), Impactul construcţiilor hidrotehnice asupra

dinamicii reliefului, în vol. „Riscuri şi Catastrofe”, vol. II, Editor Sorocovschi, V., Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, pg. 174-18;

Simionescu, A. Al., (1983), Lichidarea surpării de la galeria de fugă a UHE Tismana,

Hidrotehnica, 4, Bucureşti;

Simionescu, A. Al., (1984), Betonarea mecanizată a galeriei de fugă de la centrala

hidroelectrică Tismana, Hidrotehnica, 4, Bucureşti;

Stematiu, D., (2008), Amenajări hidroenergetice, Editura Conspress, Bucureşti.

* * * Hidroelectrica S.A., Sucursala Târgu-Jiu;

Şerban Gh., (2007), Lacurile de acumulare din bazinul superior al Someşului Mic, Editura

Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;

58

Şerban, P., Theodor, S.,M., (1986), Colmatarea lacurilor de acumulare din

Romania, PEA Piatra Neamţ;

Ştef, I., (2006), Impactul acumulărilor asupra mediului înconjurător în bazinul hidrografic

Sebeş, Editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu;

*** (1992), Atlasul Cadastral al Apelor din Romania, I, Reţeaua hidrografică, Editura

Aquaproiect şi Ministerul Mediului, Bucureşti;

*** (2000), Hidroelectrica, Sucursala Târgu-Jiu, Amenajarea hidroenergetică a râului Motru,

Acumularea Valea Mare;

*** (1980), Îndrumări metodologice şi tehnice pentru reconstituirea scurgerii naturale a

râurilor, INHGA Bucureşti;

*** (2009), Planul de Management al Bazinului Hidrografic Jiu, Administraţia Bazinală de

Apă Jiu;

59