• Bilantul articular al coloanei vertebrale

Cele 24 de vertebre (fără sacru) se articulează între ele printr-un dublu sistem articular.

a) Articulaţia discovertebrală, formată din corpurile vertebrale şi discul fibros, constituie o amfiartroză cu 5 grade de libertate :

— mişcări de flexie-extensie în jurul unui ax transversal;— mişcări de înclinare laterală în jurul unui ax sagital ;— mişcări de rotaţie în jurul unui ax vertical ;— mişcări de alunecare pe axe paralele ale corpurilor vertebrale ;— mişcări de îndepărtare şi apropiere între două vertebre, datorită elasticităţii

discului.Corpurile vertebrale sint legate prin ligamentele vertebrale comune anterior şi

posterior.b) Articulaţiile apofizelor posterioare sint alcătuite din suprafeţele apofizelor

articulare între două vertebre — cîte două articulaţii pentrufiecare vertebră. Sint artrodii care permit -doar simple alunecări anterioare, posterioare sau laterale. Aceste articulaţii sînt învelite de un aparat capsuloligamentar.

Poziţia zero a coloanei este cea realizată în ortostatism, în rectitudine,avînd ca repere :— verticala firului cu plumb, care cade de la protuberanta occipitală,

de-a lungul spinelor vertebrale,

în şanţul interfesier

între cele două maleole interne ;— linia dintre vîrfurile scapulelor şi linia bicretă, care sînt orizontaleşi paralele ;— occiputul, zona dorsală medie, fesele şi taloanele, care sînttangente în plan vertical (perete) ;— verticala care trece prin tragus, prin faţa anterioară a umărului,marginea anterioară a marelui trohanter, marginea externă a piciorului,la nivelul liniei Chopart.

Aprecierea mişcărilor coloanei se face pornind de la poziţia zero sifixînd bazinul, fapt deosebit de dificil datorită mişcărilor în articulaţiilecoxofemurale. Numai în şezînd se poate considera că bazinul este maimult sau mai puţin fixat. Mobilitatea coloanei variază foarte mult în funcţie de vîrstă, „normalităţile"

amplitudinilor de mişcare nefiind standardizate în corelaţie cu acest important parametru.

Testarea coloanei cervicalePoziţia pentru testare este în ortostatism sau şezînd.

1. Flexia măsoară 30—45°, din care 20 în articulaţia atlantooccipitală.

Se apreciază

-fie după distanţa menton-stern (gura închisă) —normal mentonul puţind atinge sternul ,

fie cu goniometrul, luînd ca reper linia dintre lobul urechii şi comisura gurii (braţul fix este plasat orizontal, braţul mobil urmează mişcarea acestei linii).

2. Extensia măsoară 35—45°, din care 30° în articulaţia atlantooccipitală.

Se măsoară în acelaşi mod ca şi flexia

3. Lateralitatea (flexia laterală, înclinarea laterală) măsoară 40—45°,

din care 15—20° în atlantooccipitală.

Se apreciază prin unghiul format de linia arcadelor cu linia orizontală a umerilor sau prin distanţa dintre acromion şi tragus (umerii rămînînd pe o linie orizontală).

4. Rotaţia măsoară 45—70° (fără participarea articulaţiei atlantooccipitale).

Se apreciază prin unghiul format de linia care trece prin cele două conducte auditive externe, în poziţia zero, cu linia care trece prin aceleaşi repere după executarea rotaţiei.

Atenţie : • Capul să nu fie flectat sau extins !

• Umerii să rămînă pe linia iniţială, să nu se rotească şi ei !

5. Circumducţia este o mişcare combinată din celelalte patru mişcări.

Testarea coloanei dorsolombare

1. Flexia măsoară 80—90°, din care 50° din coloana dorsală şi 40 din cea lombară. Se apreciază astfel :1. măsurînd distanţa degete-sol : pacientul în ortostatism, cu picioarele apropiate ;2.măsurînd distanţa degetul III — haluce : pacientul în decubit dorsal, cu genunchii în extensie ;(în aceste aprecieri contribuţia şoldului nu poate fi evitată.)3.măsurînd cu un metru-panglică distanţa dintre C1şi S 1;4.cu un goniometru obişnuit : pacientul în ortostatism ; braţul fix al goniometrului este plasat la nivelul

crestei iliace, paralel cu podeaua, iar braţul mobil, pe linia medioaxilară (atenţie să nu se roteze trunchiul !).

2. Extensia este mult mai limitată (20—30°) şi aproape imposibil de măsurat clinic. Eventual se poate încerca măsurarea cu goniometrul, prin aceeaşi metodă ca la flexie (atenţie să nu se flecteze genunchii !).

măsurarea distanţa degete-sol Distanta degete - sol se apreciaza prin masurarea distantei dintre sol si varful mediusului, dupa executarea flexiei coloanei.Pentru coloana cervico-dorsala se masoara distanta menton-stern inainte si dupa executarea miscarilor de flexie-extensie.

3. Lateralitatea, apreciată la 20—35°, poate fi măsurată, cu pacientul în ortostatism, astfel :

— punctul de pe faţa laterală a membrului inferior pe care îl atinge vîrful degetelui III (în mişcare, palma alunecă de-a lungul coapsei);cu banda metrica

— cu goniometrul : braţul fix, vertical, pe linia spinelor, orientat între S1 şi C7 ; braţul mobil urmează linia S1 C7, după înclinare ;

— ca variantă goniometrică : braţul fix plasat orizontal pe linia bicretă (sau spinele iliace superioare); braţul mobil urmează linia S1—C7, care se înclină.

4. Rotaţia măsoară 30—45° pe fiecare parte şi se apreciază prin unghiul format între linia umerilor (care se mişcă) şi linia bicretă a pelvisului.

Considerînd rahisul în ansamblu, mişcările maxime pe care le poate realiza sînt :

— flexie 110—135°

— extensie 50— 75°

— lateralitate 60— 80°

— rotaţie 75—105°

Poziţia de funcţiune a coloanei corespunde poziţiei zero, cu coloana făcînd curburile fiziologice — cervicală (36°), dorsală (35°), lombară (50°)—, calculate radiologie pe baza înclinării platourilor vertebrale.

Bilantul articular al coloanei vertebraleprin teste cu banda metrica

Testul separarii degetelor se executa astfel: se plaseaza policele si indexul

sau policele si mediusul pe doua apofize spinoase vecine.

Se masoara distanta dintre aceste repere, inainte si dupa flexia trunchiului.

In mod normal, departarea este de 3-4cm.

Testul Schober

se efectueaza astfel:

-se determina apofiza spinoasa a vertebrei sacrale S1 (reper 1);

-se masoara proximal l0 cm (reper 2).

-se executa apoi flexia trunchiului,

In mod normal distanta dintre cele doua repere creste cu 5cm.

Se va nota Schober = 10 / 15cm.

Testul Ott se efectueaza astfel:

-se determina apofiza spinoasa a vertebrei cervicale C7 (reper 1);-se masoara distal 30 cm (reper 2).-se executa apoi flexia trunchiului,

In mod normal distanta dintre cele doua repere creste cu 8cm. Se va nota Ott = 30 / 38cm.

Testul Stibor se efectueaza astfel:

-se determina apofiza spinoasa a vertebrei sacrale S1 (reper 1)si a vertebrei cervicale C7 (reper 2);-se masoara distanta dintre cele doua repere -se executa apoi flexia trunchiului,

In mod normal distanta dintre cele doua repere creste cu 10 cm.

Miscari in plan frontal si ax sagital -reprezentate de inclinarile laterale

•  pentru coloana cervico-dorsala se masoara distanta lobul urechii - acromion;

•  pentru coloana dorso-lombara se masoara distanta dactilion - capul fibulei.

Miscari in plan transversal (orizontal) si ax vertical - reprezentate de rotatii

•  pentru coloana cervico-dorsala se masoara distanta menton-acromion;

•  pentru coloana dorso-lombara (in cazul unui subiect asezat calare pe un scaun) se masoara gradul deplasarii planului frontal al umerilor in raport cu planul bazinului.

Bilantul articular al toracelui

Morfologia toracelui conditioneaza pe cele ale trunchiului si centurii scapulare.

Dimensiunile si mobilitatea lui influenteaza atat mobilitatea membrului superior cat si dinamica ventilatorie.

Bilantul toracelui se aplica mai ales

in malformatii: torace in carena sau in palnie,

in deformatiile secundare deviatiilor vertebrale cifoze,

scolioze

Bilantul articular al toracelui se apreciaza

in mod indirect, prin masurarea perimetrului toracelui,

completata daca este cazul, de masuratori spirografice

de studiu radiologie al dinamicii costale.

E) Biomecanica toraceluiMişcările pe care le realizează toracele sunt importante pentru satisfacerea

funcţiei respiratorii.Respiraţia se efectuează în doi timpi: 1.Inspir - presupune pătrunderea unei cantităţi mai mari de aer în plamâni,

extinderea plamânilor şi deci mărirea volumului cavitaţii toracice. 2.expir- presupune un mecanism invers.Cavitatea toracică trebuie să prezinte un oarecare grad de mobilitate

pentru a permite efectuarea ritmică a celor doi timpi respiratori. Coloana dorsală şi sternul sunt rigide, mobilitatea cavităţii toracice rămâne

legată de gradul de mobilitate al coastelor. Coastele pot efectua mişcări de ridicare şi de coborâre. Prin ridicarea coastelor, unghiul costo-vertebral se măreşte, iar prin

coborârea lor acest unghi se micşorează.Odată cu ridicarea se execută şi o mişcare de proiectare înainte, de

îndepărtare laterală şi de rotaţie a fiecărei coaste.

Timpul inspirator beneficiază astfel de o mărire a dimensiunilor cavităţii toracice în toate sensurile.

În timpul acestor mişcări coastele se comportă ca nişte pârghii de gradul III.

- articulaţia costo-vertebrală reprezintă punctul de sprijin (S),

- zonele de inserţie ale muşchiului pe corpul coastei reprezintă punctul de aplicare al forţei (F),

-iar partea anterioară a coastelor reprezintă rezistenţa (R).

Mişcările coastelor sunt însoţite de mobilizarea pasivă a sernului, care este puternic ataşat de coaste. Când acestea se ridică şi sunt proiectate înainte, sternul suferă o deplasare asemănătoare; la revenire, la fel.

Pentru a realiza mai uşor o imagine a biodinamicii cutiei toracice, Braus sugerează :

Împreunăm mâinile înaintea toracelui şi arcuim membrele superioare astfel ca ele să formeze un cerc.

- acest cerc reprezintă circumferinţa cutiei toracice, - mâinile împreunate reprezentând sternul, - toracele nostru reprezentând coloana vertebrală, - iar membrele noastre superioare reprezentând coastele. Dacă coborâm mâinile, ele se apropie de corp, iar dacă le ridicăm, ele se depărtează. Aceasta este mişcarea efectuată de stern în timpul expirului şi inspirului şi explică micşorarea şi

mărirea diametrului antero-posterior al cutiei toracice. Dacă ţinem mâinile fixe şi mişcăm coatele în sus şi în jos, reproducem mişcările coastelor, care

se apropie între ele atunci când coboară şi se depărtează atunci când se ridică, micşorând sau mărind astfel diametrul transversal al cutiei toracice.

Muşchii care realizează acţiunea completă de ridicare şi coborâre a coastelor – dat fiind efectul pe care îl au asupra respiraţiei – se împart în muşchi inspiratori şi muşchi expiratori.

Muşchii inspiratori, deci cei care ridică coastele, sunt: diafragmul, scalenul anterior, scalenul posterior, supracostalii, marele pectoral, micul pectoral, micul dinţat postero-superior, fasciculele superioare şi inferioare ale marelui dinţat.

• Muşchii expiratori, care coboară coastele, sunt: marele drept abdominal, marele oblic, micul oblic, transversul abdomenului, miculdinţat postero-inferior şi fasciculul mijlociu al marelui dinţat.

Regiuni speciale A) Calităţile biomecanice ale craniuluiForma sferoidală a craniului asigură, sub o formă minimă, o cavitate cu un volum

maxim, care adăposteşte encefalul. Luat în totalitate, craniul prezintă o rezistenţă şi o elasticitate remarcabile. În mod normal, el suportă presiunile transmise de muşchii masticatori, presiuni ce pot atinge 400-600 kg. Un craniu lăsat să cadă pe podea sare ca o minge. Comprimat în sens transversal sau sagital, el îşi poate reduce diametrele cu câţiva centimetri fără să se fractureze.

În cazul traumatismelor craniene, gravitatea leziunilor este legată în primul rând de viteza cu care agentul vulnerant loveşte craniul sau viteza cu care craniul loveşte un plan rezistent. La o viteză mică, deci la o energie cinetică mică, craniul poate absorbi, datorită calităţilor sale mecanice, întreaga forţă şi poate să nu se fractureze, la o viteză mai mare, se pot produce fisuri (plesnituri), la una şi mai mare apar fracturile cominutive (cu mai multe fragmente), iar la una considerabil mai mare apar fracturile penetrante (în care oasele se înfundă în encefal).

B) Biomecanica articulaţiei temporo-mandibulare

Articulaţia temporo-mandibulară prezintă trei grade de libertate,

mandibula putând executa trei feluri de mişcări:

de coborâre şi de ridicare,

de proiecţie înainte şi înapoi

de lateralitate.

În timpul acestor mişcări mandibula se comportă ca o pârghie de gradul III.

-punctul de sprijin este reprezentat de articulaţiile temporo-mandibulare (S)

-rezistenţa – de greutatea mandibulei şi duritatea bolului alimentar (R), - forţa – de inserţiile masticatorilor pe unghiul mandibulei (F).

Braţul forţei SF fiind mai scurt decât braţul rezistenţei SR, pârghia mandibulară pierde din forţa ei, dar câştigă în schimb din viteză, ceea ce ajută la scurtarea timpului de masticaţie.

Mişcările de coborâre şi de ridicare se execută în jurul unei axe transversale, care trece prin partea mijlocie a ramurilor verticale ale maxilarului inferior.

Mişcarea de coborâre a mandibulei este produsă, în primul rând, de acţiunea gravitaţiei, şi este ajutată de următorii muşchi ai gâtului: pântecele anterior al digastricului, milo-hioidianul, genio-hioidianul şi pielosul gâtului. Aceşti muşchi îşi iau punct fix de inserţie pe capetele lor distale şi se contractă izotonic, acţionând prin capetele lor proximale asupra mandibulei.

 

 

 

Mişcarea de ridicare a mandibulei este produsă de muşchii temporal, maseter şi pterigoidian. Aceşti muşchi îşi iau puncte fixe de inserţie pe capetele lor proximale, se contractă izotonic şi acţionează prin capetele lor distale asupra mandibulei.

Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi se execută în plan antero-posterior. În timpul proiecţiei înainte, condilii mandibulari părăsesc concomitent cavităţile glenoide temporale.

Mişcarea de proiecţie înainte este produsă prin contracţia simultană a celor doi muşchi pterigoidieni externi.

Mişcarea de proiecţie înapoi este produsă de digastric şi temporal.

Mişcările de lateralitate, numite şi mişcări de diducţie, sunt mişcări prin care mentonul se îndreaptă alternativ la dreapta şi la stânga. În aceste mişcări condilii mandibulari părăsesc consecutiv cavităţile glenoide: când unul din ei părăseşte cavitatea glenoidă, celălalt rămâne pivot şi invers.

Muşchii care realizează aceste mişcări, prin contracţia lor alternativă de o parte şi de alta, sunt muşchii pterogoidieni, externi şi interni. Când pterigoidienii de o parte se contractă izotonic, cei de partea opusă se contractă izometric şi invers.

C) Biomecanica articulaţiei atlano-axoidieneMişcările care se realizeză între atlas şi axis prezintă unele particularităţi, deoarece

între aceste două vertebre nu există o articulaţie între corpii vertebrali. Atlasul nu are corp vertebral şi nici apofize articulare inferioare, acestea fiind

reduse la nişte simple suprafeţe articulare, aflate pe feţele inferioare ale maselor lui laterale. Împreună cu aceste, apofizele articulare superioare ale axisului realizează articulaţiile atlanto-axoidiene laterale, articulaţii plane ca şi cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.

Există, însă, în plus o articulaţie atlanto-axoidiană mediană, realizată din partea axisului de apofiza lui odontoidă, iar de partea atlasului de un inel osteo-fibros, în care pătrunde apofiza odontoidă. Inelul osteo-fibros al atlasului este format înainte de arcul anterior, care prezintă pe faţa lui posterioară o mică suprafaţă articulară, şi înapoi de un ligament transvers ce se întinde între cele două mase laterale ale atlasului. Astfel realizată, articulaţia atlanto-axoidiană mediană este o articulaţie trohoidă.

La nivelul articulaţiei atlanto-axoidiane se realizează numai mişcarea de rotaţie a capului.

Axa în care se realizeză mişcarea este verticală şi ea se suprapune axei lungi a apofizei odontoide.

În timpul mişcărilor de rotaţie a capului apofiza odontoidă rămâne, pe loc ca un pivot, în timp ce inelul osteo-fibros al atlantului se roteşte în jurul ei. Pentru ca rotarea atlasului să fie posibilă, acesta alunecă pe feţele articulare axoidiene laterale.

Când capul se roteşte spre dreapta, faţa articulară atlantoidă dreaptă alunecă înapoi pe faţa articulară axoidiană dreaptă, a cărei jumătate posterioară o acoperă, dar în acelaşi timp faţa articulară atlantoidiană stângă alunecă înainte pe faţa articulară axoidiană stângă, acoperindu-i jumătatea anterioară.

Mişcarea de rotaţie permisă de complexul articular atlanto-axoidian este de numai 30de o parte şi 30 de cealaltă parte.

Rotaţiile de amplitudini mai mari se realizează prin participarea articulaţiilor vertebrelor subiacente.

Biomecanica articulaţiei occipito-atlantoidieneArticulaţia occipito-atlantoidiană permite mişcări de flexie, extensie şi de înclinare (aplecare) laterală

a capului, dar nu permite mişcări de rotaţie.Mişcările de flexie şi extensie se realizează în jurul unei axe transversale ce trece prin partea

superioară a cavităţilor glenoide ale atlasului, capul acţionând pe coloană ca o pârghie de gradul I, în care sprijinul (S) este plasat între forţa musculară (F), reprezentată de muşchii cefei, şi rezistenaţa (R), reprezentată de greutatea capului care tinde să cadă înainte. Amplitudinea de flexie a capului permisă în articulaţia occipito-atlantoidiană este de 20, iar cea de extensie de 30. Această amplitudine nu este suficientă decât pentru mişcările de cap, prin care se încuviinţează sau se confirmă ceva. Mărirea amplitudinii în flexie şi extensie este posibilă numai prin participarea vertebrelor subiacente.

Muşchii flexori sunt: marele şi micul drept anterior ai capului şi dreptul lateral al capului. Muşchii extensori sunt: trapezul, spleniusul, marele complex, marele şi micul drept posterior ai capului.

Mişcarea de înclinare (aplecare) laterală este limitată la numai 15 la nivelul articulaţiei occipito-atlantoidiene şi se realizează în jurul unei axe sagitale care trece prin fiecare condil occipital. Intervin ca muşchi motori pentru realizarea lor: trapezul, spleniusul, micul complex, sterno-cleidomastoidianul şi dreptul lateral al gâtului.