Laboratorul Nr. 3SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele endocrine cu secreţie internă sunt formate din epitelii secretorii, ale

căror celule produc substanţe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în

sânge. Aceste glande nu prezintă canale de excreţie.

Hormonii sunt substanţe chimice specifice, care acţionează la distanţă de locul

sintezei şi produc efecte caracteristice.Hormonii sunt mesageri chimici de ordinul întâi.

Principalul rol al hormonilor constă în reglarea metabolismului celular.Se consideră

glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenale, tiroida, paratiroidele,

testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza şi placenta.

În ultima vreme a fost evidenţiată activitatea secretorie a unor neuroni

hipotalamici şi a altor organe nervoase, proces numit neurosecreţie, care reprezintă tot o

funcţie endocrină.În lumina acestor date, sistemul endocrin este conceput ca un sistem

anatomo-funcţional complex, coordonat de sistemul nervos, având rolul de a regla şi

coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul

funcţiilor organismului.

În afara glandelor endocrine enumerate, individualizate anatomo-funcţional,

există şi sisteme endocrine difuze, aflate în diverse ţesuturi şi organe, capabile să secrete

hormoni cu structură foarte diversă. Aceştia nu acţionează neaparat la distanţa de locul de

producere şi nu sunt transportaţi neaparat de sânge sau limfă, ei putând acţiona local,

asupra unor celule ţintă, vecine (secreţie paracrină).Există, de asemenea , şi posibilitatea

sintezei unor substanţe de către o celulă, iar substanţa respectivă să-şi exercite acţiunea

chiar asupra celulei care a produs-o (secreţie autocrină).Unii hormoni pot funcţiona ca

neuromediatori sau neuromodulatori, eliberaţi în sinapsele din sistemul nervos central sau

periferic.

1

2

Hipofiza

Este o glandă cu secreţie internă, situată la baza creierului (encefalului), intr-o

formaţiune anatomică osoasă numită şaua turcească (fosa pituitară) a osului sfenoid.

Hipofiza sau glanda pituitară are dimensiunile unui bob de fasole şi formă ovală.

Căntăreşte 500 mg. Este alcătuită din trei lobi; anterior; mijlociu (intermediar) şi

posterior.Lobul anterior şi cel mijlociu constituie adenohipofiza, iar lobul posterior

neurohipofiza.

Adenohipofiza derivă, embriologic din ectodermul gurii primitive, iar

neurohipofiza se dezvoltă din podeaua ventriculului al III- lea, având ca si hipotalamusul,

origine nervoasă.

Adenohipofiza conţine celule cromofobe şi cromofile. Acestea din urmă sunt de

două feluri: acidofile şi bazofile. Celulele secretorii formează parenchimul glandei. Ele

sunt dispuse în cordoane epiteliale. Între celule se află o bogată reţea de capilare şi de

fibre reticulinice care alcătuiesc, împreună, stroma conjunctivo-vasculară a glandei.

Adenohipofiza mai conţine şi o reţea de fibre nervoase amielinice. Lobul anterior este

partea cea mai dezvoltată a glandei; el reprezintă 75% din masa hipofizei, în timp ce

lobul intermediar reprezintă numai 2%, fiind redus la o simplă lamă epitelială, aderentă

de lobul posterior.

Lobul posterior este format dintr-o stromă conjunctivo-vasculară în ochiurile

căreia se găsesc numeroase celule nevroglice transformate, unele tipuri celulare din

adenohipofiză, precum şi fibrele nervoase ale tractului hipotalamo-hipofizar. Celulele

neurohipofizei sunt încărcate cu granule de neurosecreţie hipotalamică.

Între hipofiză şi hipotalamus sunt relaţii strânse atât anatomice, cât şi funcţionale.

Anatomic, hipofiza este legată de planşeul ventricolului al III- lea prin tijă pituitară. Între

eminenţa mediană a hipotalamusului şi adenohipofiză există o legătură vasculară

reprezentată de sistemul port hipotalamo-hipofizar descris de anatomistul român Grigore

T.Popa împreună cu Unna Fielding. Între hipotalamusul anterior şi neurohipofiză există

tractul nervos hipotalamo-hipofizar format din axonii nucleilor hipotalamici supraoptic şi

paraventricular. Prin aceste legături vasculare şi nervoase şi prin produşi de

neurosecreţie, hipotalamusul controlează şi reglează secreţia hipofizei, iar prin

intermediul acesteia coordonează activitatea întregului sistem endocrin.

3

Controlul hipotalamic se realizează prin intermediul unor hormoni produşi în

neuronii acestui organ, prin procesul de neurosescreţie. Hipotalamusul este, în acelaş

timp, şi glandă endocrină, şi centru nervos de reglare a funcţiilor vegetative.

Hipotalamusul secretă trei feluri de hormoni: de inhibare a adenohipofizei, de

stimulare a adenohipofizei şi cei ce se depozitează în neurohipofiză.

Adenohipofiza, celulele cromofile, acidofile, secretă hormonul somatotrop

(STH) şi prolactina (Hormonul mamaotrop - LTH), Celulele bazofile secretă hormoni

glandulotropi (ACTH, FSH, LH, TSH).

Celulele cromofobe, cu semnificaţie funcţională disputată.

Hormoni adenohipofizei sunt hormoni gladulotropi având ca organe ţintă alte

glande endocrine si nonglandulotropi. Majoritatea dintre ei au fost obţinuţi în stare pură,

li s-a identificat structura şi unii au fost chiar sintetizaţi.

Lobul intermediar secretă un hormon care are rol în stimularea pigmentogenezei

numit hormon melanocitostimulant (MSH).

Lobul posterior s-au neurohipofiza eliberează în circulaţia sanguină vasopresina

şi oxitocina. De fapt, vasopresina si oxitocina sunt hormoni secretaţi în hipotalamusul

anterior (nucleii supraoptic – sursă primară de vasopresină şi paraventriculari – sursa

principală de oxitocină). De aici pe calea axonilor tractului hipotalamo-hipofizar, ajung în

lobul posterior, unde se depozitează. Eliberarea în circulaţie a acestor hormoni se face

sub influenţa hipotala-musului.

Glanda pineală (Epifiza)

Este situată între tuberculi cvadrigemeni superiori şi intră în componenţa

epitalamusului. Anatomic şi funcţional are conexiuni cu epitalamusul, împreună formând

un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.

Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice

(pinealocite), cu proprietatea secretorie, şi elemente nervoase (celule şi prelungiri),

înconjurate de o bogată reţea vasculară, conţinând numeroase fibre simpatice.

Epifiza secretă indolamine (melatonina, cu acţiune frenatoare asupra funcţiei

gonadelor) şi hormoni peptidici (vasotocina, cu puternică acţiune antigonadotropă, mai

ales anti LH). Epifiza are legături strânse cu retina. Stimulii luminoşi produc, prin

intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de melatonină. În întuneric, secreţia

4

de melatonină creşte, frânând funcţia gonadelor. Există studii ce sugerează un rol al

epifizei în termoreglare.O serie de experimente indică anumite interrelaţii ale acestei

glande cu suprarenala, tiroida şi pancreasul.

Tiroida

Este cea mai mare glandă cu secreţie internă a organismului. Poartă numele după

cartilajul nepereche laringian în dreptul căruia se află.

Tiroida cântăreşte 30 g. Este localizată în faţa anterioară a gâtului, intr-o capsulă

fibroasă (loja tiroidei). Glanda are doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidei.

Parenchimul glandular este format din celule epiteliale organizate în foliculi. Aceştia sunt

formaţiuni veziculoase conţinute în stroma conjuctivo-vasculară a glandei. În interiorul

foliculilor tiroidieni se află un material omogen, vâscos, numit coloid. Acesta conţine

tireoglobulina, forma de depozit a hormonilor tiroidieni.Tireoglobulina este o proteină

sintetizată de celulele foliculare. Prin iodare moleculele de tirozină din structura

tireoglobulinei, rezultă hormoni tiroidieni (T3 şi T4).

În tiroida în repaus, foliculii sunt dilataţi, ca urmare a acumulării de

tireoglobulină. În hiperactivitate, cavitatea foliculară se reduce prin eliberarea în

circulaţie a hormonilor tiroidieni. Între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale,

numite celule parafoliculare sau celule C, care secretă calcitonina.

Acţiunea hormonilor tiroidieni este foarte complexă. Ei influenţează procesele

energetice din organism, intensificând oxidaţiile celulare, care cresc metabolismul bazal,

respectiv creşte consumul de oxigen, şi consumul de energie. Pe de altă parte, au rol

deosebit în procesele morfogenetice, de creştere şi diferenţiere celulară şi tisulară.

La om, hipofuncţia tiroidei duce la consecinţe variabile în funcţie de vârstă.Dacă

survine la copilul mic, se produce o încetinire a dezvoltării somatice şi psihice, care poate

merge până la cretinism. Forma tipică de insuficienţă tiroidiană la adult se numeşte

mixedem, producându-se doar o diminuare a atenţiei, memoriei şi capacităţii de învăţare.

Indiferen de vârstă procesele energetice sunt reduse, metabolismul bazal este scăzut, iar

ţesuturile sunt îmbibate cu un edem mucos.

5

Hiperfuncţia tiroidei se întâlneşte în boala Basedow. Boala (sindromul) Basedow

este caracterizată prin creşterea metabolismului bazal cu peste 100%, protuzinarea

globilor oculari (exoftalmie) şi tulburări din partea principalelor funcţii.

O altă afecţiune a glandei tiroide, întâlnită în zonele montane, este guşa endemica.

Guşa endemică este o creştere anatomică a glandei, în special a stromei conjunctive,

însoţită de obicei de hipofuncţie.

Paratiroidele

Sunt patru glande mici, situate câte două pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni, în

afara capsulei acesteia. Epiteliul secretor este reprezentat de două tipuri de celule dispuse

în cordoane sau formând mici foliculi: celule principale ce secretă parathormonul şi

celule parafoliculare, identice cu celulele C de la tiroidă. Acestea secretă calcitonina.

Parathormonul (PTH), este activ asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv, fie prin

efecte directe, fie prin efectele vitaminei D3 a cărei secreţie o controlează.

În caz de hipersecreţie are loc rarefierea oaselor care pot prezenta fracturi

spontane, iar calciul aflat în exces în sânge se depune în ţesuturi sau formează calculi

urinari.

Calcitonina (CT) este un polipeptid secretat de celulele „C” parafoliculare

tiroidiene.

Timusul

Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la

pubertate.Este o glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are

localizare retrosternală. La pubertate involuiază, fără a dispărea complet.

Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale

extractului de timus.

Acţiune de frânare a dezvoltării gonadelor;

Acţiune de stimulare a mineralizări oaselor;

Efecte de frânare a mitozelor;

Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormonii steroizi, care determină

involuţia acestui organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o

reţea de celule reticulare între care se află timocite. Acestea sunt celule hematoformatoare

6

primordiale (stem), migrate în măduva hematogenă şi transformate sub influenţa

factorilor locali în celule limfoformatoare de tip T.

Glanda suprarenală

Este situată la polul superior al rinichiului, fiind format dintr-o regiune corticală şi

una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional.

Corticosuprarenala

Zona corticală este dispusă la periferie şi o înconjură complet pe cea medulară.

Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone : zona glomerulară la periferie, zona

fasciculată la mijloc şi zona reticulată la interior, în contact cu medulara. Zona medulară

este formată din celule mari, de formă ovală, ce prezintă granule de neurosecreţie.

Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. Ei au o structură

sterolică.

Rolul hormonilor steroizi este vital. Îndepărtarea glandei suprarenale duce la

moartea organismului respectiv în câteva zile. În funcţie de acţiunea principală exercitată

de aceşti hormoni, ei sunt împărţiţi în trei grupe : mineralocorticoizii, glucocorticoizii si

hormoni sexosteroizi.

Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul. Sunt secretaţi de

zona glomerulară. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a sodiului în organism, are

rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului

sanguin, precum şi în echilibru acido-bazic.

Glucocorticoizii, reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol),

sunt secretaţi în zona fasciculată. Circulă în sânge legaţi de proteine plasmatice.O mică

fracţiune liberă a cortizolului exercită efecte metabolice specifice.

1. Stimulează catabolismul proteic ăn muşchii scheletici, ţesutul conjunctiv

şi limfoid. Stimulează anabolismul în ficat.

2. Induce hiperglicemie prin gluconeogeneză, glicogenogeneză hepatică,

inhibiţiaconsumului periferic de glucoză, cu menajarea cordului şi a

creierului.Efect antiinsulinic.

3. Stimularea lipolizei. Creşte concentraţia acizilor graşi liberi plasmatici.

Stimularea cetogenezei.

7

Hormonii sexosteroizi sunt reprezentaţi de androgeni, asemănători celor secretaţi

de testicul. Sunt produşi mai ales în zona reticulară, au acţiune masculinizantă redusă faţă

de cea a testosteronului.

Acţiunea lor fiziologică se manifestă în timpul vieţii intrauterine şi al pubertăţii,

contribuind la apariţia caracterelor sexuale secundare. În circulaţie, pot fi transformaţi în

estrogeni.

Medulosuprarenala

Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din

ectodermul crestelor ganglionare. Anatomic şi funţional, medulara glandei suprarenale

este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelugiri.

Hormoni secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Ei sunt : adrenalina, în

proporţie de 80%, şi noradrenalina, în proporţie de 20%. Acţiunea acestor hormoni este

identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. De fapt, la terminaţiile

simpatice din ţesuturi se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă.

Noradrenalina şi, în măsură mai redusă, adrenalina sunt mediatori chimici ai sistemului

nervos simpatic.

Atât secreţia corticalei, cât şi secreţia medularei suprarenale sunt stimulate în

condiţii de stress emoţional, încordare neuropsihică, de emoţii, frig sau căldură excesivă.

Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor

agresiuni interne şi externe.

Pancreasul endocrin

Pancreasul este o glandă voluminoasă anexă tubului digestiv. Forma pancreasului

este de ciocan sau “J” culcat. Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1 şi L2.

Are o greutate de aproximativ 100g, lungime de 15-20 cm şi grosime de 2 cm. Pancreasul

este un organ friabil, rupându-se uşor. I se descriu pancreasului un cap, un col şi o coadă.

Pancreasul endocrin are rol de transductor neuroendocrin periferic şi derivă

embriologic din endoderm. Termeni pancreas endocrin şi pancreas exocrin desemnează

cele două funcţii majore ale pancreasului şi diferenţele în calea de evacuare a produţilor

de secreţie.

Pancreasul endocrin este implicat în controlul metabolismului intermediar ale

glucidelor, lipidelor şi proteinelor prin hormonii secretaţi şi constă din insule de celule

8

endocrine- insulele Langerhans. Aceste conţin mai multe tipuri de celule secretorii :

celule A 20% care secretă glucagonul, celulele B 60 – 70%, dispuse în interiorul

insulelor şi care secretă insulina, celule D 10%, care secretă somatostatin, şi celule F,

care secretă polipeptidul pancreatic.

Insulina este un hormon proteic, ce conţine 51 de aminoacizi, fiind secretată sub

forma unor precursori prin a căror transformări succesive rezultă insulina ce se

depozitează la nivelul granulelor din celule B. Insulina este singurul hormon cu efec

anabolizant pentru toate metabolismele intermediare şi singurul hormon hipoglicemiant.

Deficitul de insulină, diabetul zaharat. Este o boală metabolică complexă,

caracterizată prin prezenţa valorilor crescute ale glicemiei la determinări repetate.

Principalele modificări ale homeostaziei în diabetul zaharat sunt: hiperglicemia,

glicozuria, poliuria, polidipsia, polifagia, acidoza şi coma diabetică.

Boala diabetică duce la complicaţii majore la nivelul sistemului nervos,

cardiovascular şi excretor.

Excesul de insulină se caracterizează prin hipoglicemie severă, care poate

compromite dramatic sistemul nervos.

Glucagonul, hormon proteic alcătuit din 29 de aminoacizi, se secretă si el sub

forma unor precursori.

În cantităţi foarte mari, glucagonul determină : creşterea foţei de contracţie a

cordului, creşte secreţia biliară, inhibarea secreţiei gastrice.

Glicemia este cel mai important factor de control al secreţiei de glucagon, astfel

că în hipoglicemie el este secretat în cantităţi mari şi determină creşterea eliberări de

glucoză hepatică, corectând nivelul glicemiei. Concentraţii crescute de aminoacizi

stimulează secreţia de glucagon.

Glandele sexuale

Testiculul (glanda masculină) şi ovarul (glanda feminină) sunt glande mixte

exo- şi endocrine.

Testiculul, îndeplineşte în organism două funcţii : funcţie spermatogenetică şi de

secreţie internă (secreţia testosteronului).

Funcţie spermatogenetică. Aceasta este funcţia exocrină. Are loc la nivelul

tubului seminifer, începând cu pubertatea. Procesul se desfăşoară în mai multe etape de

9

diviziune ecvaţională apoi reducţională, pornind de la celule primordiale, spermatogonii,

cu număr diploid de cromozomi, şi ajungând la celule mature, gameţii masculini,

spermiile cu număr haploid de cromozomi.Spermatogeneza este stimulată de FSH.

Secreţia internă. Celulele interstiţiale testiculare Leydig secretă hormonii

androgeni, al căror reprezentant principal este testosteronul.Testiculul secretă un procent

redus de estrogeni. Acţiunea testosteronului constă în stimularea creşterii organelor

genitale masculine şi apariţia caracterelor sexuale secundare la bărbat : dezvoltarea

scheletului şi a muşchilor somatici, vocea, modul de implantare a părului, repartiţia

topografică a grăsimii de rezervă. Testosteronul este si un puternic hormon anabolizant.

Ovarul, prezintă ca şi testiculul, o dublă activitate.

Formarea foliculilor maturi şi ovulaţia. Fiecare ovar conţine la naştere câteva

sute de mii de foliculi primordiali.Dintre aceştia, numai 300 – 400, câte unul pe lună,

începând cu pubertatea şi terminând cu menopauza, vor ajunge la maturaţie. Procesul de

creştere şi maturaţie foliculară este ciclul. Ciclul ovarian este însoţit de modificări la

nivelul uterului, vaginului, glandelor mamare. Durata medie a unui ciclu genital la femeie

este de 28 de zile şi de aceea el se numeşte ciclul menstrual.

Secreţia internă a ovarului. Pereţii foliculului ovarian prezintă două teci

celulare, una internă şi alta externă. În perioada preovulatorie (1 – 14 zile), celulele teci

interne secretă hormonii sexuali feminini- estrogenii. Secreţia acestor hormoni este

stimulată de FSH şi LH. Acţiunea estrogenilor este de a stimula dezvoltarea organelor

genitale feminine, a mucoasei uterine, a glandelor mamare, apariţia şi dezvoltarea

caracterelor sexuale secundare la femeie, precum şi comportamentul sexual feminin. În

faza a doua a ciclului, rolul de secreţie internă il îndeplineşte corpul galben. Acesta

secretă atât hormoni estrogeni, cât şi progesteron, un hormon care favorizează păstrarea

sarcini.Corpul galben involuiază după 10 zile şi se transformă în corp alb. Secreţia

corpului galben este stimulată de LH şi prolactină.

10