FACULTATEA DE DREPT

Conf. dr. Teodora PRELIPCEAN

LOGICĂ JURIDICĂ

SUPORT DE CURS

CERCETAREA LOGICII ÎNSEAMNĂ STUDIEREA A TOT CE ESTE CONFORM LEGILOR. IAR ÎN AFARA LOGICII TOTUL ESTE ACCIDENTAL .

LUDWIG WITTGENSTEIN TRACTATUS LOGICO-PHILOSOPHICUS

Numărul orelor pe semestru / activităţi

Total Curs Seminar 56 28 28

PROGRAMĂ ANALITIC Ă

Denumirea disciplinei LOGICĂ JURIDIC Ă

Codul disciplinei FI1205 Semestrul II Numărul de credite 5

Facultatea DREPT

Profilul Specializarea DREPT

Categoria formativă a disciplinei DF-fundamentală, DS-de specialitate, DC-complementară

DC

Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI -impusă (obligatorie), DO-opţională, DL -liber aleasă (facultativă)

DO

Discipline anterioare

Obligatorii TEORIA GENERAL Ă A DREPTULUI

Recomandate FILOSOFIE JURIDIC Ă

Obiective a) însuşirea de către studenţi a principalelor legi ale validităţii argumentative b) formarea deprinderilor utilizării fondului de bază al logicii în momentul angajării în demersul analizei şi cercetării discursului juridic

Conţinut (descriptori)

Capitolul I DE LA DISCURS LA DISCURSUL JURIDIC 1. Definiţii şi clasificări ale discursului 2. Scopul şi construcţia discursului juridic Capitolul II ELEMENTE DE LOGIC Ă 1. Obiectul şi importanţa studiului logicii 2. Principiile logicii 3. Clasificarea judecăţilor logice Capitolul III TIPURI DE RA ŢIONAMENTE 1. Raţionamentele deductive şi discursul juridic 2. Raţionamentele nedeductive şi discursul juridic Capitolul IV ERORI DE ARGUMENTARE 1. Sofisme de limbaj 2. Sofismele circularităţii 3. Sofismele dovezilor insuficiente 4. Sofismele de relevanţă

Forma de evaluare (E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control) E

Stabilirea notei finale (procentaje)

- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc 20 - teste pe parcursul semestrului 70 - teme de control 10

Bibliografia

Petre BIELTZ, Dumitru GHEORGHIU , Logică juridică, Editura Pro

Transilvania, Bucureşti, 1998.

Petre BOTEZATU, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

Ion DIDILESCU, Petre BOTEZATU , Silogistica. Teoria clasică şi

interpretările moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1976.

Teodor DIMA, Andrei MARGA, Dr ăgan STOIANOVICI , Logică

generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

Gheorghe ENESCU, Dicţionar de logică, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985.

Gheorghe ENESCU, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997.

Brîndușa GOREA, Retorică juridică, Editura Zethus, Târgu-Mureş, 2009.

Ioan HUMĂ, Teoria generală a dreptului, Editura Neuron, Focşani, 1995.

Lista materialelor didactice necesare

Pentru predarea disciplinei se vor utiliza cărţi aflate în posesia studenţilor, înregistrări CD/dischete.

Coordonator de

Disciplină Grad didactic, titlu, prenume, numele Semnătura

Teodora PRELIPCEAN

Conf. univ. dr. Teodora PRELIPCEAN

DISCURSUL JURIDIC

Discursul, în general, poate fi definit fie ca "operaţia intelectuală care se

efectuează printr-o suită de operaţii elementare, parţiale şi succesive capabile să surprindă

realitatea", fie ca "o comunicare, o expunere făcută în faţa unui auditoriu pe o temă

anume" (ştiinţifică, filosofică, politică, morală, juridică, retorică etc.), fie ca un "proces

enunţiativ prin care locutorul intenţionează influenţarea auditoriului", fie ca un "ansamblu

de strategii corelate cu o anumită situaţie de comunicare".

În funcţie de orizontul teoretic în care se încadrează (fie al ştiinţelor naturii, fie al

ştiinţelor socio-umane), discursul are caracteristici diferite. Astfel, în ştiinţele naturii, cel

mai adesea, se demonstrează ceva, în timp ce în ştiinţele socio-umane se argumentează.

Argumentarea presupune gândirea, consecvenţa, logica, dar şi convingerea, interesele,

atitudinile, idealurile, valorile. În acest context, discursul juridic este unul argumentativ,

adică susţinerea şi respingerea de probe necesită mecanisme raţionale, acestea fiind

preponderente în discurs.

În funcţie de cele trei forme ale limbajului juridic (limbaj normativ – specific

legiuitorului; limbaj judiciar – întrebuinţat în activitatea organelor jurisdicţionale civile,

penale, administrative şi limbaj juridic persuasiv – specific pledoariei avocatului), putem

vorbi de un discurs juridic normativ, de un discurs judiciar şi de un discurs juridic

persuasiv.

Pentru ca discursul juridic să-şi atingă scopul propus şi pentru a fi performativ

este necesară, în analiza construcţiei sale, coroborarea dimensiunilor logică şi retorică.

Numai în felul acesta se va asigura unitatea de raţionalitate, de sensuri şi semnificaţii, de

performanţă a discursului juridic, mai ales în cazul discursul juridic de tip persuasiv.

În cele ce urmează ne vom ocupa de dimensiunea logică a discursului juridic .

Aceasta presupune analiza tipurilor de raţionamente folosite, evidenţierea modalităţii în

care pot fi ordonate acestea pentru a obţine o construcţie coerentă şi determinarea rolului

sofismelor în ansamblul discursului juridic.

6

OBIECTUL, METODELE ŞI IMPORTAN ŢA STUDIULUI LOGICII

Gândirea, formele acesteia devin obiect de reflexie şi de studiu în cultura greacă,

începând cu filosofii presocratici, continuând cu Socrate, Platon şi culminând cu

Aristotel. Stagiritul (384 - 322 î. Hr.), datorită contribuţiei sale majore în acest domeniu,

este numit "părintele logicii". Considerat de însuşi Platon "inteligenţa" şcolii, Aristotel

şi-a manifestat geniul în aproape toate domeniile: logică, filosofie naturală, metafizică,

etică, politică etc. Spre deosebire de celelalte scrieri, care astăzi au mai mult o valoare

istorică, Organon-ul aristotelic continuă să fie obiect de studiu (precum Elementele lui

Euclid din Megara: 450 - 374 î. Hr.).

Cu toate că nu este inclusă de Aristotel în clasificarea pe care o face ştiinţelor

(teoretice - care au ca scop cunoaşterea; practice - al căror scop este folosul; creatoare -

scopul lor fiind plăcerea), Logica este domeniul în care acesta şi-a adus cea mai

importantă contribuţie, ceea ce l-a determinat pe Imm. Kant să afirme că "logica nu a

făcut nici un pas înainte şi nici înapoi de la Aristotel încoace".

De ce nu apare Logica în clasificarea aristotelică a ştiinţelor ? Deoarece ea nu este

"o ştiinţă ca oricare alta". Făcând abstracţie de conţinut, Logica se ocupă doar de forme,

care se folosesc şi sunt valabile în toate ştiinţele; prin urmare logica este o propedeutică

la orice ştiinţă. Fiind doar instrument, Logica nu are un scop în sine, ci şi-l realizează prin

celelalte ştiinţe.

Lucrările de logică ale lui Aristotel (cele care ni s-au tranmis) sunt şase şi au fost

grupate de Andronicos din Rhodos (sec. I. î. e. n.) într-un ansamblu de tratate ce poartă

numele de Organon (instrument).

1. "Categoriile" - consacrată predicatelor cele mai generale, numite categorii

2. "Despre interpretare" - se ocupă de teoria propoziţiilor (mai ales opoziţia)

3. "Analitica primă" - dezvoltă teoria silogismului

4. "Analitica secundă" - destinată teoriei demonstraţiei

5. "Topica" - expune Dialectica sa, adică raţionamentul probabil

6. "Respingerile sofistice" - rezervată argumentării eristice, adică

raţionamentului ce foloseşte premise aparent probabile (incorecte)

7

Principalele noţiuni ale logicii. Propoziţia şi inferenţa

Opiniile, părerile, cunoştinţele noastre, fie că aparţin cunoaşterii comune sau celei

ştiinţifice, se exprimă prin propoziţii. Iată câteva exemple:

a) "În Roma antică averea constituia un criteriu de diferenţiere socială"

b) "Cezar a fost asasinat în anul 44 î. Hr"

c) "Ora şul Iaşi este capitala României"

d) 7 + 5 = 12

La o primă analiză, se observă că trei dintre propoziţiile amintite sunt exprimate

în limbaj natural, iar una (ultima) în limbajul simbolic al aritmeticii. De asemenea, se

poate constata că unele propoziţii sunt adevărate, iar altele false. În logică pentru

Adevărat şi Fals se foloseşte denumirea de "valori de adevăr" sau "valori alethice". Cum

aflăm valoarea de adevăr a unei propoziţii? Pentru aceasta există mai multe căi. În

gnoseologie se vorbeşte, de exemplu, de teoria adevărului prin corespondenţă - care

constă în confruntarea directă a conţinutului unei propoziţii cu starea de fapt la care se

referă; este necesară, aşadar, existenţa unei concordanţe între judecăţi şi obiectele

exterioare la care ele se referă. Alteori însă, pentru aflarea valorii de adevăr a

propoziţiilor ne raportăm la alte cunoştinţe, la alte propoziţii, despre care ştim că sunt

adevărate. În acest caz vom spune că facem un raţionament sau o inferenţă. Deci,

raţionamentele ne furnizează temeiurile în virtutea cărora considerăm anumite propoziţii

ca fiind adevărate sau false. Propoziţiile care constituie temeiul sunt numite premise, iar

propoziţia întemeiată este numită concluzie. De exemplu, plecând de la premisele

"Niciun minor nu are drept de vot" şi "Andrei este minor", putem deriva concluzia

"Andrei nu are drept de vot".

8

Validitate şi adevăr

Logica studiază gândirea sau, altfel spus, structura şi operaţiile acesteia,

mecanismele prin intermediul cărora argumentează, făcând abstracţie atât de legăturile

sale cu obiectul cunoaşterii, cât şi de cele cu subiectul cunoscător. Aşadar, logica face

abstracţie de conţinut, ocupându-se doar de formă.

În virtutea formei, o inferenţă este validă sau nevalidă; în virtutea conţinutului

propoziţiile ce alcătuiesc raţionamentul pot fi adevărate sau false. Ceea ce ne interesează

pe noi este validitatea sau nevaliditatea (corectitudinea sau incorectitudinea) unei

inferenţe, validitatea fiind un concept cheie al logicii.

Vom spune că un raţionament est valid dacă adevărul premiselor garantează

adevărul concluziei. Altfel spus, dacă premisele sunt adevărate şi raţionamentul valid,

atunci şi concluzia va fi adevărată. Dacă însă din premise adevărate obţinem o concluzie

falsă, raţionamentul nu este valid. Validitatea ţine de formă, nu de conţinut . De aceea,

pornind de la valoarea de adevăr a premiselor şi a concluziei unui raţionament nu putem

spune nimic despre validitatea acestuia. Însă dacă un raţionament este valid, atunci între

valoarea de adevăr a premiselor şi a concluziei va exista o relaţie de interdependenţă.

Dacă premisele sunt adevărate şi concluzia va fi adevărată.

Prin urmare, dacă dorim să stabilim adevărul unei propoziţii prin intermediul

inferenţei trebuie să pornim de la premise adevărate şi să raţionăm valid.

Aceste două condiţii sunt independente una de cealaltă. Dacă se încalcă legile

formelor gândirii nu putem ajunge la adevăr. Însă, deşi corectitudinea gândirii este o

condiţie necesară a cunoaşterii, ea nu constituie şi o condiţie suficientă.

9

Tr ăsături metodologice ale logicii

Aşa cum am arătat deja, logica se ocupă doar de forma propoziţiilor logice şi de

relaţiile care se pot stabili între acestea, făcând abstracţie de conţinut.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să analizăm următoarea propoziţie :

"Dacă toţi M sunt P şi toţi S sunt M, atunci toţi S sunt P"

Observăm că în această propoziţie întâlnim anumite simboluri literale: S, P, M,

simboluri ce poartă denumirea de "variabile logice". În cazul de faţă aceste simboluri pot

fi înlocuite prin termeni sau noţiuni, de unde şi denumirea de variabile de termeni.

Alteori simbolurile înlocuiesc propoziţii sau judecăţi, situaţie în care vorbim despre

variabile propoziţionale, pe ca le notăm cu p, q, r .... Variabilele logice constituie aşadar

forme ale gândirii. Forma rămâne aceeaşi, conţinutul fiind cel care se schimbă.

Folosirea variabilelor constituie una dintre trăsăturile

metodologice ale logicii.

Întâlnim, de asemenea, unele expresii de forma: "sunt", "dacă", "atunci", "sau",

"şi". Spre deosebire de variabilele logice care se schimbă de la un exemplu la altul, aceste

expresii se repetă în oricare exemplu, fapt pentru care sunt numite constante logice.

Constantele logice sunt operaţii ale gândirii .

În felul acesta se ajunge la o anumită standardizare a limbajului,

standardizarea reprezentând o altă trăsătur ă metodologică a logicii.

Rezultă că operaţiile logice se desfăşoară între forme logice, logica putând astfel

fi definită ca ştiinţă care se ocupă cu studiul "formelor" sau "operaţiilor" sau "structurii

gândirii".

10

Utilitatea studiului logicii

De la apariţia şi dezvoltarea logicii şi până astăzi au existat voci care au contestat

posibilitatea acesteia ca ştiinţă, negându-i în felul acesta şi utilitatea. F. C. S. Schiller,

pragmatist englez, o considera drept o "pseudoştiinţă lipsită de orice semnificaţie",

încredinţând psihologiei întreg studiul gândirii.

Cu toate acestea, logica şi-a continuat drumul său ascendent, dovedindu-şi

necesitatea. Ea ne învaţă cum anume să fim conştienţi de operaţiile gândirii

(întrucât una este să gândeşti şi altceva să fii conştient de ceea ce gândeşti), ne ajută

să nu facem confuzii - adică să fim clari, să nu ne contrazicem - adică să fim

consecvenţi, să nu afirmăm fără argumente.

Claritatea, consecvenţa, întemeierea sunt calităţi ale gândirii iar logica ne

ajută să le dobândim. De asemenea, are un rol important în formarea personalităţii, ca

factor de modelare în direcţia coerenţei, clarităţii şi rigorii. Familiarizându-ne cu

noţiunile şi metodele sale reuşim să definim, să clasificăm, să demonstrăm şi

să argumentăm corect.

Aşadar logica este un domeniu ştiinţific vast, cu multiple ramificaţii, cu aplicaţii

importante în matematică, în gândirea tehnică, filosofie şi ştiinţele socio-umane.

11

PRINCIPIILE LOGICII

Legile logicii, caracteristicile şi necesitatea lor

Deoarece în orice ştiinţă se înaintează de la simplu la complex, vom proceda la fel

şi în cazul logicii; şi pentru că rezultatele cercetărilor pot fi organizate în sisteme, vom

începe studiul logicii cu logica principiilor, care formează sistemul logic al gândirii

obişnuite. Acest sistem are la bază patru principii: al identiăţii , al necontradicţiei, al

terţului exclus şi al raţiunii suficiente.

Aceste principii sunt legi de maximă generalitate, condiţii necesare ale gândirii

logice. Din ele sunt deduse celelalte legi şi reguli logice. Fireşte, există legi în toate

domeniile. Însă pot fi desprinse câteva caracteristici ale legilor logicii:

1. sunt fundamentale, în sensul că celelalte legi, reguli le presupun şi că au o

sferă de aplicaţie foarte largă;

2. sunt formale, adică nu ne oferă informaţii cu privire la caracteristicile

obiectelor; ele nu sunt simple convenţii la care se poate renunţa, temeiul fiind

situat în afara convenţiilor de limbaj. Aşadar, prin intermediul acestora logica

reuşeşte să separe conţinutul de forma gândirii;

3. pot fi formulate în funcţie de cele trei niveluri: ontologic, gnoseologic şi

logic

Definite ca legi logice, principiile logicii, aşa cum afirma şi Leibniz, sunt valabile

în toate lumile posibile.

12

Principiul identit ăţii

Aristotel s-a ocupat şi el de acest principiu în legătură cu teoria noţiunilor şi a

definiţiei, definindu-l ca unitate de existenţă a unei pluralităţi. Însă Leibniz este cel care

l-a formulat cu claritate, afirmând că " Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în

atâtea exemple câte vreţi: A este A, B este B etc."

La o primă analiză s-ar putea crede că principiul este un truism, o banalitate, un

adevăr evident. Însă nu este aşa. Atunci când spunem că "A este A" trebuie să fim atenţi

la semnificaţia verbului "este". În acest caz "este" nu exprimă nici posesia unei însuşiri,

nici apartenenţa la o clasă, nici incluziunea într-o clasă, ci persistenţa substanţei, a esenţei

lucrului, persistenţa unor proprietăţi, chiar dacă altele se schimbă. Când afirmăm că

"omul este om" ne raportăm la esenţă, dincolo de accidente.

De asemenea, este necesar ca noţiunile să-şi păstreze înţelesul în cadrul aceluiaşi

demers raţional. Dacă ne referim la ceva şi se va înţelege, de fapt, altceva, nu vom putea

construi argumentări corecte. Să analizăm, de exemplu, raţionamentul "Întrucât cerul este

albastru iar albastru este adjectiv, rezultă că cerul este adjectiv".

Apar, aşadar, dificultăţi deoarece corespondenţa semantică cuvânt - obiect nu este

biunivocă (precum în cazul limbajelor formale), ci multiunivocă.

Există situaţii în care acelaşi cuvânt exprimă obiecte diferite. Este cazul

omonimiei - când sensurile sunt total diferite: lac - apă stătătoare; lac - preparat chimic;

şi al polisemiei - când sensurile sunt înrudite, având o rădăcină comună: pământ -

planetă; întindere de uscat; teren cultivabil. Alteori, aceeaşi noţiune se exprimă prin

cuvinte diferite (sinonimia) : nea - omăt - zăpadă; secol - veac.

De aceea, pentru a verifica respectarea principiului identităţii trebuie să examinăm

înlănţuirea ideilor şi să avem prezentă definiţia fiecărui termen.

În logica modernă, identitatea se exprimă prin formula p ≡ p care afirmă că orice

variabilă propoziţională este echivalentă cu ea însăşi. De asemenea, identitatea este

utilizată în tehnica definiţiei, întrucât între definiendum - ceea ce trebuie definit, şi

definiens - ceea ce defineşte, trebuie să existe identitate.

13

Principiul necontradicţiei

Deşi acest principiu este respectat, cel mai adesea, în chip spontan, Aristotel a

simţit nevoia să-l formuleze şi să-l caracterizeze precis. În Metafizica ne spune că "este

peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se

potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat". Raportându-ne la propoziţii,

principiul poate fi formulat astfel: "două propoziţii opuse, p şi non-p, nu pot fi

adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport". Desprindem din această definiţie

cele două condiţii de valabilitate ale principiului necontradicţiei: 1. în acelaşi timp; 2. sub

acelaşi raport.

Fiind o lege de maximă generalitate, valabilitatea acestui principiu poate fi

demonstrată doar prin procedeul reducerii la absurd. Presupunem, aşadar, că

principiul nu ar fi valabil. De aici decurg următoarele consecinţe absurde:

1. însuşirile esenţiale ale lucrurilor ar dispare; toate ar fi accidentale, pentru că

numai accidentul poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp;

2. şi-ar pierde valabilitatea şi principiul identităţii, toate lucrurile s-ar confunda

în unul singur;

3. adevărul nu s-ar mai putea deosebi de fals.

Prin urmare, principiul necontradic ţiei este o condiţie necesară

a gândirii logice, asigurând consecvenţa logică a argumentării. El este însă valabil doar

într-o lume bivalentă, lume în care nu avem decât două valori de adevăr: adevărat şi fals

(există şi lumi multivalente: necesar, posibil, contingent).

Principiul necontradicţiei a fost considerat de Aristotel ca fiind "cel mai sigur

dintre toate".

14

Principiul ter ţului exclus

Principiul necontradicţiei ne spune că două propoziţii opuse nu pot fi adevărate în

acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Pot fi însă ele false ? Răspunsul la această întrebare ni-l

oferă principiul terţului exclus. Acest principiu a fost formulat de Aristotel prin raportare

la problema intermediarilor. Stagiritul se exprimă astfel: "Dar nu este cu putinţă nici să

existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre

orice obiect trebuie neaparat sau să fie afirmat sau să fie negat fiecare predicat". Prin

urmare, terţul exclus enunţă că din două propoziţii opuse una este cu necesitate adevărată,

iar cealaltă este falsă; o a treia posibilitate nu există: "tertium non datur". Altfel spus,

două propoziţii opuse nu pot fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport , false.

Dacă nu suntem atenţi, cele două principii formulate de Aristotel pot fi

confundate. Pentru a evita astfel de confuzii, facem câteva precizări: 1. principiul

necontradicţiei afirmă o imposibilitate: este imposibil p şi non-p; principiul terţului

exclus afirmă o necesitate: este necesar p sau non-p; 2. în cazul necontradicţiei se

foloseşte conectivul "şi" , raţionând de la adevărat la fals; în cazul terţului exclus se

foloseşte conectivul "sau" şi inferenţa de la fals la adevărat .

Cele două legi pot fi asociate într-un unic principiu, numit chiar principiul

combinat al necontradicţiei şi al terţului exclus. O formulare în acest sens aparţine lui

Leibniz: "O propoziţie este sau adevărată, sau falsă". Dacă ne raportăm la două propoziţii

opuse, vom spune că acestea nu pot fi nici adevărate, nici false în acelaşi timp şi sub

acelaşi raport.

Valoarea terţului exclus este demonstrată de Aristotel prin metoda reducerii la

absurd. Dacă acest principiu nu ar fi valabil, ar însemna să admitem intermediari între

termeni opuşi: afirmaţie şi negaţie; adevăr şi fals. Condiţiile de valabilitate ale

principiului sunt aceleaşi ca pentru necontradicţie: identitatea de timp şi identitatea de

relaţie, la care se mai adaugă identitatea de obiect. Şi în cazul necontradicţiei această

condiţie este necesară, doar că nu a fost specificată pentru că nu este afectată.

Chiar dacă terţul exclus nu are universalitatea celorlalte principii (problema

valabilităţii în cazul obiectelor inexistente şi teoria viitorilor contingenţi), asigură gândirii

consecvenţă, permiţându-ne să ocolim unele dificultăţi şi să înaintăm mai repede pe

terenul demonstraţiilor.

15

Principiul ra ţiunii suficiente

Principiul a fost formulat de Leibniz, pornind de la distincţia dintre adevăruri de

raţionament - care sunt necesare, opusul lor fiind imposibil -, şi adevăruri de fapt -

care sunt contingente, opusul lor fiind posibil. Adevărurile de raţionament sunt

fundamentate de principiul necontradicţiei, cele de fapt de principiul raţiunii suficiente.

Raţiunea suficientă afirmă că "nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o

propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt

aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne pot fi cunoscute".

Principiul raţiunii suficiente mai este cunoscut şi sub numele de principiul

condiţionării . Relaţia de condiţionare se manifestă între doi termeni: între condiţie şi

consecinţă. Deşi universală, relaţia nu operează între oricare două propoziţii. Nu orice

propoziţie condiţionează oricare altă propoziţie, ci doar unele propoziţii condiţionează

alte propoziţii. Spre deosebire de celelalte principii, raţiunea suficientă nu poate fi

exprimată printr-o formulă de logică matematică.

Deoarece propoziţiile care se condiţionează sunt fie adevărate, fie false, între

acestea se stabilesc mai multe tipuri de condiţionare:

- Condiţionarea suficientă - declanşează consecinţe, dar nu este unică; în

limbaj natural se recunoaşte prin expresia "dacă ...., atunci ...";

- Condiţionarea necesară - în absenţa acesteia, consecinţa nu apare; se

recunoaşte prin expresia "dacă nu..., atunci ...";

- Condiţionarea suficientă şi necesară - determină singură consecinţa; se

recunoaşte prin expresia "dacă şi numai dacă".

Întrucât cunoaşterea ştiinţifică are în vedere în primul rând aflarea condiţiilor

suficiente, principiul a primit şi numele de raţiune suficientă. Principiul are o deosebită

importanţă în practica cercetării ştiinţifice, determinându-ne să nu acceptăm ca

demonstrate decât acele propoziţii pentru care există un temei suficient.

16

PROPOZIŢIA ANALIZAT Ă

Propoziţiile logice sunt fie simple (sau atomare), fie compuse (sau moleculare).

Propoziţiile compuse sunt funcţii de adevăr, fiind conexiuni de propoziţii simple, legate

prin diverşi conectori (operatori). Propoziţiile simple sunt funcţii propoziţionale şi sunt

alcătuite din termeni sau predicate; de aceea, această parte a logicii mai este cunoscută şi

sub denumirea de logica termenilor sau logica predicatelor. În forma sa clasică, logica

predicatelor a fost expusă de Aristotel în Analitica primă şi Analitica secundă. Logica

modernă a predicatelor a fost construită de G. Frege (1848 - 1925) şi Ch. Sanders Peirce

(1839 - 1914).

Analiza tradi ţională a propoziţiei

În studiul nostru vom porni de la câteva exemple :

1. "Magistraţii sunt inamovibili"

2. "Normele juridice au o structură logică"

3. "Legile sunt promulgate de Preşedinte"

Analizând aceste propoziţii se poate constata că fiecare dintre ele poate fi

reprezentată prin formula "S este P", unde S este subiectul logic, P este predicatul

logic iar "este" - copula (lat. legătură), prin care se realizează enunţarea a ceva despre

altceva. Aşadar, orice propoziţie categorică este alcătuită din subiect, predicat şi copulă.

Aceste denumiri au fost împrumutate din gramatică, însă există deosebiri între aceste

noţiuni şi cele de subiect şi predicat utilizate în analiza gramaticală. Prin urmare,

distingem între propoziţia logică şi propoziţia verbală în sensul că:

1. Orice propoziţie logică se exprimă printr-o propoziţie verbală, dar nu orice

propoziţie verbală este şi propoziţie logică. Sunt logice numai propoziţiile

enunţiative, adică acele propoziţii care sunt adevărate sau false. Întrebările,

rugăminţile, ordinele nu pot fi nici adevărate, nici false şi, prin urmare, nu pot

constitui propoziţii logice;

2. Din propoziţia logică nu poate să lipsească nici unul din cele trei elemente;

propoziţiile verbale însă pot fi eliptice fie de subiect, fie de predicat, fie de

copulă;

17

3. Structura logică a gândirii este aceeaşi la toate popoarele, în timp ce structura

gramaticală variază de la o limbă la alta;

4. Elementele propoziţiei gramaticale nu coincid întotdeauna cu elementele

propoziţiei logice; în propoziţia gramaticală apar şi alte părţi de vorbire:

atributul, complementul, care în propoziţia logică fac parte fie din subiectul,

fie din predicatul acesteia.

Clasificarea tradiţională a judecăţilor

Clasificarea tradiţională a judecăţilor îşi are rădăcinile în Organon-ul aristotelic,

fiind definitivată de Immanuel Kant (1724 - 1804). Ea s-a realizat pornindu-se de la

următoarele patru criterii:

1. criteriul calităţii : afirmative, negative, indefinite

2. criteriul cantităţii : universale, particulare, singulare

3. criteriul relaţiei: categorice, ipotetice, disjunctive

4. criteriul modalităţii : asertorice, problematice, apodictice

1. Clasificarea judecăţilor în func ţie de criteriul calităţii

Această clasificare are în vedere rolul copulei în judecată.

1.1. Dacă aceasta reflectă apartenenţa unei însuşiri la obiect, respectiva judecată

va fi afirmativ ă (de exemplu, "Statul este o instituţie politică"; "Grotius a scris lucrarea

Despre dreptul războiului şi al păcii"; "Recidiviştii sunt persoane cu antecedente

penale"). Judecăţile afirmative sunt de forma "S este P".

1.2. În cazul în care copula reflectă neapartenenţa unei însuşiri la obiect,

judecata este negativă (de ex., "Dreptul natural nu cuprinde doar principii secundare";

"Unele regimuri politice nu sunt democratice"; "Majoritatea oamenilor nu apreciază

lașitatea"). Forma generală a judecăţilor categorice negative este "S nu este P".

1.3. Tot în cadrul acestei clasificări apare judecata indefinită, care este o

judecată afirmativă şi predicat negativ. Forma generală a acesteia este "S este non-P"

(de exemplu, "Spaţiul este non-finit"; "Pământul este non-fix").

18

2. Clasificarea judecăţilor în func ţie de criteriul cantităţii

Această clasificare are în vedere felul subiectului. Astfel, facem distincţie între:

1.1. judecăţi singulare, care au ca subiect un lucru individual. Acestea sunt de

forma "S este P" sau "S nu este P". De exemplu: "Platon nu a fost elevul lui

Socrate"; "Retorica este arta de a vorbi bine "; "Samuel von Pufendorf era

adept al teoriei dreptului natural."

1.2. judecăţi care au ca subiect un universal sau o clasă de obiecte. Dacă clasa

de obiecte este luată în întregime, judecata este universală şi are fie forma

"Toţi ....... ", fie forma "Niciun ...... ". În cazul în care predicatul este enunţat

despre o parte nedeterminată a extensiunii subiectului, judecata este

particular ă, de forma "Unii .... ". Acest ultim tip de judecată pregăteşte sau

infirmă o judecată universală.

Clasificarea judecăţilor în func ţie de criteriul combinat al

cantităţii şi calităţii

Combinând cele două criterii obţinem următoarele patru tipuri de judecăţi:

1. Judecata universal-afirmativă: "To ţi S sunt P" - SaP - A

2. Judecata universal-negativă: "Niciun S nu este P" - SeP - E

3. Judecata particular-afirmativ ă: "Unii S sunt P" - SiP - I

4. Judecata particular-negativă: "Unii S nu sunt P" - SoP - O

Simbolurile propoziţiilor afirmative sunt primele vocale din cuvântul latin

affirmo , iar cele ale propoziţiilor negative sunt vocalele cuvântului latin nego.

19

Distribu ţia termenilor în judecată

Distribuţia termenilor în judecăţile categorice a fost intuită de Aristotel, însă

stagiritul nu s-a ocupat în mod explicit de această problemă care va fi dezvoltată abia în

Evul Mediu.

Teoria distribuţiei termenilor are la bază interpretarea judecăţilor din punctul de

vedere al extensiunii termenilor. Astfel, se consideră că un termen este distribuit

atunci când este luat în totalitatea sferei sau, altfel spus, când judecata ne spune

ceva despre întreaga lui extensiune. În caz contrar termenul este nedistribuit.

Referindu-ne la distribu ţia subiectului, acesta este distribuit în propoziţiile

univerale (SaP şi SeP) şi nedistribuit în cele particulare (SiP şi SoP).

În ceea ce priveşte predicatul, acesta este distribuit în propoziţiile negative

(SeP şi SoP) şi nedistribuit în cele afirmative (SaP şi SiP).

Distribuţia termenilor în judecată joacă un rol deosebit de important în teoria

silogismului, precum şi în conversiunea propoziţiilor. De aceea, pentru inferenţele valide,

de orice fel, cu propoziţii categorice vom formula următoarea cerinţă:

Dacă un termen este distribuit în concluzie, atunci el trebuie să fie distribuit

şi în premisa din care face parte. În caz contrar inferenţa nu este validă.

20

Inferenţe imediate cu propoziţii categorice

Clasificarea propoziţiilor categorice pornind de la criteriul combinat al calităţii şi

cantităţii a dat naştere următoarelor patru tipuri de propoziţii: SaP, SeP, SiP, SoP.

Acestea se opun fie calitativ (SaP şi SeP), fie cantitativ (SaP şi SiP; SeP şi SoP), fie şi

calitativ şi cantitativ (SaP şi SoP; SeP şi SiP). Mai mult, încă din antichitate s-a observat

că fiecare dintre aceste propoziţii se află într-o relaţie logică diferită cu celelalte trei.

Pentru a reprezenta aceste tipuri de relaţii ne folosim de aşa-numitul "p ătrat logic al

opoziţiilor" sau pătratul lui Boethius (logician roman, 480 - 524).

Analizând "pătratul" descoperim următoarele patru tipuri de raporturi :

1. Raportul de contrarietate. Acesta se realizează între propoziţiile universale

(SaP şi SeP) şi are la bază principiul necontradic ţiei. De aici rezultă că

propoziţiile aflate în raport de contrarietate nu pot fi adevărate împreună,

dar pot fi , eventual, ambele false.

2. Raportul de subcontrarietate. Propoziţiile particulare (SiP şi SoP) se află

într-un asemenea raport, care are la bază principiul ter ţului exclus. Potrivit

acestuia cele două propoziţii particulare nu pot fi false în acelaşi timp.

3. Raportul de contradicţie se realizează între propoziţiile opuse şi calitativ şi

cantitativ. Acest raport este fundamentat de principiul combinat al

necontradicţiei şi al terţului exclus. Propoziţiile aflate în raport de

contradicţie nu pot fi împreună nici adevărate, nici false.

4. Raportul de subalternare se realizează fie între SaP şi SiP, fie între SeP şi

SoP. Conform principiului ra ţiunii suficiente care fundamentează acest

raport, adevărul propozi ţiilor universale determină adevărul propozi ţiilor

particulare de aceeaşi calitate, iar falsitatea particularelor determină

falsitatea universalelor de aceeaşi calitate.

Aceste relaţii sunt posibile numai dacă plecăm de la supoziţia că toate clasele cu

care se operează nu sunt vide.

Ca o caracteristică a inferenţelor imediate prin opoziţie poate fi menţionat faptul

că în cadrul acestora S şi P nu suferă nici un fel de transformări, modificându-se doar

cantitatea şi calitatea propoziţiilor.

21

Educţiile sunt, de asemenea, inferenţe imediate. Însă în cazul lor subiectul şi

predicatul propoziţiei iniţiale suferă transformări fie prin transpunerea unuia în locul

celuilalt, fie prin negarea lor, fie prin ambele operaţii.

Există patru operaţii prin care pot fi efectuate educţii: Conversiunea,

Obversiunea, Contrapoziţia şi Inversiunea. Primele două sunt fundamentale, celelalte

două putând fi deduse din ele.

CONVERSIUNEA este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată derivăm

o altă propoziţie, de aceeaşi calitate, care are ca subiect predicatul dat, iar ca predicat

subiectul dat. De la o propoziţie de forma S - P trecem la o propoziţie de forma P - S.

Premisa se numeşte convertendă, iar concluzia se numeşte conversă.

Există două tipuri de conversiune: simplă (în cazul în care conversa este de

aceeaşi cantitate cu convertenda) şi prin accident (atunci când dintr-o propoziţie

universală obţinem o propoziţie particulară).

SaP, prin conversiune, se transformă într-o propoziţie de forma PiS.

Conversiunea se realizează, în acest caz, prin accident.

SeP, prin conversiune, devine PeS. În acest caz conversiunea este simplă.

SiP, prin conversiune, devine PiS. De asemenea, conversiunea este simplă.

SoP nu se converteşte.

OBVERSIUNEA este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată derivăm o

altă propoziţie, de calitate opusă, care are ca subiect subiectul dat, iar ca predicat

predicatul dat negat. De la o propoziţie de forma S - P se trece la o propoziţie de

forma S - nonP. Premisa se numeşte obvertendă, concluzia obversă.

Din SaP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Se nonP.

Din SeP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Sa nonP.

Din SiP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma So nonP.

Din SoP, prin obversiune, obţinem o propoziţie de forma Si nonP.

Scopul educţiilor este de a dezvălui întreaga cantitate de informaţie existentă

într-o propoziţiei.

22

SILOGISMUL

Teoria silogismului constituie nucleul logicii aristotelice. Rezultatele la care a

ajuns părintele logicii cu privire la această problemă sunt cuprinse în "Analitica primă".

Ca inferenţă deductivă mediată, silogismul este definit de stagirit astfel:

"o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea

ce a fost dat". Pornind de la această definiţie, mulţi logicieni au identificat silogismul cu

inferenţa în general, vorbind astfel despre silogisme categorice, ipotetice şi disjunctive.

Însă o a doua definiţie pe care Aristotel o formulează în aceeaşi lucrare, şi care restrânge

înţelesul termenului silogism, ne demonstrează că stagiritul nu a avut intenţia de a

cuprinde în sfera acestuia şi inferenţele ipotetice sau disjunctive: "ori de câte ori trei

termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din urmă să fie conţinut în cel

mijlociu luat ca un tot, iar mijlociul să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el luat

ca un tot, termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect". Aceeaşi idee

se poate desprinde şi din alte explicaţii pe care le oferă Aristotel: "Premisa este un enunţ

care afirmă ori neagă ceva despre ceva"; prin urmare, deducem că silogismul conţine

numai propoziţii categorice. În continuare se precizează câte premise are silogismul:

"este clar că o concluzie silogistică urmează din două premise şi nu din mai multe".

Din definiţiile şi explicaţiile prezentate până aici putem formula câteva legi de

structur ă ale silogismului.

1. Silogismul conţine trei termeni şi numai trei: termenul major - este

predicatul concluziei şi îl notăm cu litera "P"; termenul minor - este subiectul

concluziei şi îl notăm cu litera "S"; termenul mediu, notat cu litera "M".

Termenii major şi minor mai sunt numiţi şi termeni extremi;

2. Termenul mediu are rolul de a mijloci legătura dintre termenii extremi ;

el se regăseşte în ambele premise şi dispare în concluzie;

3. Termenii extremi figurează fiecare în câte o premisă şi împreună în

concluzie;

4. Silogismul conţine trei propoziţii - două premise şi concluzia; premisa în

care se regăseşte predicatul se numeşte majoră, iar aceea în care se regăseşte

subiectul se numeşte minoră.

23

Rezultă că silogismul poate fi definit ca "raţionamentul în care se stabileşte o

relaţie între doi termeni pe baza relaţiei lor cu un al treilea termen".

Legile generale ale silogismului

Se cunosc opt legi generale, stabilite în perioada medievală; cinci dintre ele au

fost formulate de însuşi Aristotel; legile referitoare la distribuţia termenilor au fost

formulate ulterior.

1. Un silogism conţine trei termeni şi numai trei - lege de structură.

Nerespectarea legii conduce la apariţia sofismului echivocaţiei (acesta

presupune folosirea unui termen în două sensuri în cadrul aceluiaşi silogism);

2. Concluzia nu conţine termenul mediu - lege de structură;

3. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă. În caz

contrar, există posibilitatea ca într-o premisă să ne referim la o parte a sferei

sale, iar în a doua la cealaltă parte a sferei sale; în felul acesta, cele două

premise nu ar avea în mod real un termen comun;

4. Dacă un termen ne apare ca distribuit în concluzie, el trebuie să fie

distribuit şi în premisa din care face parte. Dată fiind natura silogismului,

în cadrul acestuia nu putem conchide de la particular la general sau de la un

anumit grad de generalitate la un grad de generalitate mai mare. Prin urmare,

raţionând astfel ne confruntăm cu o eroare logică, fie aceea a extinderii ilicite

a majorului, fie aceea a extinderii ilicite a minorului;

5. Dacă avem două premise afirmative, concluzia va fi afirmativă;

6. Din două premise negative nu se poate deriva o concluzie;

7. Din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie;

8. Concluzia urmează partea cea mai slabă:

- dacă avem o premisă universală şi una particulară, concluzia va fi particulară

- dacă avem o premisă afirmativă şi una negativă, concluzia va fi negativă.

Aceste legi asigură validitatea silogismelor. Este suficient ca una dintre ele să

nu fie respectată pentru ca silogismul să nu fie valid.

24

Fiecare silogism aparţine unei figuri şi unui anumit mod silogistic. În funcţie de

poziţia termenului mediu în premise, se cunosc patru figuri silogistice:

fig. I. M - P fig. II. P - M fig. III. M - P fig. IV. P - M

S - M S - M M - S M - S

S - P S - P S - P S - P

Aristotel s-a referit doar la primele trei figuri, cea de a patra fiind introdusă în

logica post-aristotelică de Galenus (130 - 200).

În funcţie de calitatea şi cantitatea judecăţilor ce alcătuiesc premisele şi concluzia,

sunt posibile mai multe moduri silogistice în fiecare figură.

Astfel, dacă notăm cu:

- m - numărul judecăţilor categorice

- n - numărul elementelor care intră în fiecare aranjament

cu ajutorul formulei mn vom calcula numărul modurilor silogistice:

mn = 43 = 64 × 4 = 256

Însă nu toate aceste moduri sunt valide. Doar 24 respectă legile generale ale

silogismului, câte 6 moduri în fiecare figură.

În afară de cele opt legi generale, există legi particulare ale figurilor, de la care

pornind pot fi demonstrate modurile valide corespunzătoare fiecărei figuri silogistice.

Legile primei figuri silogistice

1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă

2. Premisa majoră trebuie să fie universală

Legile figurii a II-a silogistice

1. O premisă trebuie să fie negativă

2. Premisa majoră trebuie să fie universală

Legile figurii a III-a silogistice

1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă

2. Concluzia trebuie să fie particulară

Legile figurii a IV-a silogistice

1. Dacă premisa majoră este afirmativă, premisa minoră trebuie să fie universală

2. Dacă o premisă este negativă, premisa majoră trebuie să fie universală

3. Dacă premisa minoră este afirmativă, concluzia trebuie să fie particulară

25

3. Clasificarea judecăţilor după criteriul rela ţiei cuprinde:

3.1. Judecata categorică, în care predicatul este asertat fără condiţie.

Forma judecăţii este "S este P".

Ex. "Principiul supunerii în faţa înţelegerilor stabilite este principiul primar al

dreptului natural"

3.2. Judecata ipotetică, în care predicatul este afirmat sub condiţie.

În funcţie de tipul de condiţionare ce se stabileşte între antecedent şi

consecvent avem:

3.2.1. Judecata ipotetică neexclusivă sau condiţională.

Forma judecăţii este "dacă p, atunci q".

În acest caz p este o condiţie suficientă pentru q.

Se recunoaşte prin expresiile "dacă ..., atunci ..."; "în caz că .... "; "în

ipoteza că .... ".

Ex. "Dacă rata inflaţiei creşte, scade puterea de cumpărare a populaţiei";

"Dacă citesc ziarele, atunci sunt bine informat"; "Dacă un buletin de vot

este ştampilat în mai mult de o căsuţă, atunci el va fi anulat"; "Dacă creşte

sărăcia socială, apare riscul unor tulburări politice"; "Dacă statul este bine

organizat, atunci domneşte legea" etc.

3.2.2. Judecata ipotetică exclusivă sau bicondiţională.

Forma judecăţii este "dacă şi numai dacă p, atunci q".

În acest caz p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q.

Se recunoaşte prin expresiile "dacă şi numai dacă ... "; "numai dacă ... ".

Ex. "Dacă şi numai dacă câştigi alegerile parlamentare, praticipi la

guvernare"; "O persoană este majoră numai dacă a împlinit 18 ani";

"Numai dacă încalci legile, vei fi pedepsit" etc.

26

Însă nu toate judecăţile în care întâlnim expresia "dacă" sunt ipotetice. De

exemplu, "Parlamentul va stabili dacă Constituţia va fi modificată" sau

"Andreescu nu mi se pare o persoană de încredere, dacă înţelegi ce vreau să

spun", nu sunt judecăţi ipotetice.

De asemenea, propoziţiile optative ("Dacă aş intra în politica activă, aş

renunţa la cariera didactică") sau contrafactuale ("Dacă aş fi fost parlamentar,

atunci aş fi lucrat în Comisia de Relaţii Externe"; "Dacă România ar fi astăzi

monarhie, atunci în fruntea statului s-ar afla un rege") nu sunt propoziţii ipotetice.

3.3. Judecata disjunctivă este o altă formă clasică a judecăţii compuse. În

acest tip de judecată sunt enunţate mai multe predicate posibile, dintre care

unul aparţine subiectului, fără să ştim exact care anume. Logica modernă a

stabilit două tipuri de judecăţi disjunctive:

3.3.1. Judecata disjunctivă neexclusivă.

Judecata este de forma "p sau q".

Ex. "Mă înscriu la Ştiinţe Politice sau la Drept"; "Citesc ziarele sau

urmăresc emisiunile de ştiri; "Logica este ştiinţa formelor gândirii sau a

validităţii inferenţelor" etc.

3.3.2. Judecata disjunctivă exclusivă.

Judecata este de forma "sau p, sau q"; "fie p, fie q"; "ori p, ori q".

Ex. "Fie mă înscriu în PDL, fie în PSD"; "Mitingul va fi organizat sau joi,

sau vineri"; "Inculpatul sau va fi achitat, sau va fi găsit vinovat" etc.

27

4. Clasificarea judecăţilor după criteriul modalit ăţii

4.1. Judecata apodictică sau necesară. Aceasta reflectă apartenenţa acelor

însuşiri care nu pot fi absente.

Forma judecăţii: "S este necesar P".

Ex. "Triunghiul este trilater"; "Orice membru de partid este major" etc.

4.2. Judecata de posibilitate. Aceasta reflectă posibilitatea prezenţei sau absenţei

unei însuşiri.

Forma judecăţii: "S este posibil P".

Ex. "Triunghiul poate fi isoscel"; "Este posibil ca doctrinele să fie politice"

etc.

4.3. Judecata asertorică sau de realitate. Acesta exprimă existenţa sau absenţa

în fapt a unei însuşiri.

Forma judecăţii: "S este P".

Ex. "Acest triunghi este isoscel"; "România este Republică" etc.

28

Inferenţe ipotetice

Inferenţele ipotetice sunt acele raţionamente în componenţa cărora intră propoziţii

ipotetice.

A. Dacă atât premisele, cât şi concluzia sunt propoziţii ipotetice, atunci avem

o inferenţă ipotetică pură:

"Dacă ai rezolvat corect ambele exerciţii, vei lua cel puţin nota opt

Dacă iei cel puţin nota opt, vei fi admis

Deci, dacă ai rezolvat corect ambele exerciţii, vei fi admis"

Forma logică este următoarea:

"Dacă p, atunci q

Dacă q, atunci r

Deci, dacă p, atunci r"

B. Dacă numai prima premisă este o propoziţie ipotetică, iar cea de a doua şi

concluzia sunt propoziţii categorice, atunci avem o inferenţă ipotetico-

categorică .

B.1. În cazul în care propoziţia ipotetică exprimă o condiţionare suficientă,

pornind de la cele două legi ale raţiunii suficiente, obţinem următoarele moduri

valide:

"Dacă p, atunci q "Dacă p, atunci q

p este adevărată şi q este falsă

q este adevărată" p este falsă"

29

B.2. Dacă propoziţia ipotetică exprimă un raport de condiţionare suficientă şi

necesară, obţinem următoarele moduri valide:

"Numai dacă p, atunci q "Numai dacă p, atunci q

p este adevărată şi q este adevărată

q este adevărată" p este adevărată"

"Numai dacă p, atunci q "Numai dacă p, atunci q

p este falsă şi q este falsă

q este falsă" p este falsă"

Aceste inferenţe au un rol foarte important în cazul demonstraţiilor.

Inferenţe disjunctive

Inferenţele disjunctive sunt acele raţionamente în componenţa cărora intră

propoziţii disjunctive. Predicatele acestor propoziţii sunt termeni opuşi, relaţiile dintre ei

fiind reglate de principiul necontradicţiei şi de principiul terţului exclus.

Cel mai adesea întâlnite sunt inferenţele disjunctivo-categorice în care prima

premisă este o propoziţie disjunctivă, iar cea de a doua şi concluzia sunt propoziţii

categorice. În funcţie de felul disjuncţiei, rezultă următoarele moduri valide:

A. Disjuncţia este exclusivă şi incompletă:

p este incompatibilă cu q p este incompatibilă cu q

p este adevărată şi q este adevărată

q este falsă p este falsă

B. Disjuncţia este inclusivă şi completă:

p sau/şi q p sau/şi q

p este falsă q este falsă

q este adevărată p este adevărată

C. Disjuncţia este exclusivă şi completă:

sau p, sau q sau p, sau q sau p, sau q sau p, sau q

p este adevărată q este adevărată p este falsă q este falsă

q este falsă p este falsă q este adevărată p este adev.

Aceste inferenţe au un rol important în viaţa practică.

30

ERORI ÎN ARGUMENTARE

Orice discurs (juridic, retoric, politic), chiar urmând toate regulile stabilite, este

expus anumitor tipuri de erori. De ce? Apelând la argumentul autorităţii, un răspuns

simplu şi facil ar fi să acceptăm drept premisă a argumentării noastre dictonul latin

errare humanum este ("A greşi este omeneşte"; Spusa apare la celebrul orator roman

Cicero sub forma "Cuiusvis hominis est errare" - "Oricărui om i se întâmplă să

greşească", iar la Seneca în forma "humanum est errare"). Dacă am proceda astfel ne-am

situa noi înşine în eroare (aşa numitele sofisme de relevanţă) întrucât premisa formulată

nu este relevantă pentru adevărul concluziei. Cauzele erorilor sunt multiple şi trebuie

analizate sistematic. În cazul în care erorile sunt făcute intenţionat, adică regulile

validităţii logice sunt încălcate în mod conştient, avem de-a face cu sofisme. Dacă

eroarea este comisă fără intenţie, atunci vorbim de paralogisme.

Când ne aflăm în eroare? Suntem în eroare atunci când concepem ca adevărat

ceea ce este fals, sau ca fiind fals ceea ce este adevărat. Însă nu întotdeauna cel care se

înşeală ştie acest lucru. Ulterior, eventual, îşi poate da seama că a greşit. Prin urmare,

ceea ce el considera a fi adevărat se dovedeşte a fi eroare. Uneori o teorie este în

întregime eronată, alteori numai părţi, fragmente ale sale sunt supuse erorii. De exemplu,

potrivit sistemului geocentric, elaborat de Ptolemeu (90-168) în secolul al II-lea,

Pământul este imobil, se află în centrul Universului iar Soarele şi celelalte planete descriu

orbite circulare în jurul acestuia. În opoziţie cu acesta, heliocentrismul, conceput pentru

prima oară de Aristarh din Samos (265 î.Hr.), fundamentat de Copernic (1543) şi

dezvoltat de Kepler (1609), Galilei (1613), Newton (1687) consideră că Soarele se află în

centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul său

pe orbite eliptice. Studii recente infirmă însă teza că Soarele ar fi în centrul Universului.

Aşadar, în timp, s-a dovedit că geocentrismul este în întregime eronat, în timp ce

heliocentrismul este doar parţial supus erorii. De asemenea, se poate aminti faptul că

există propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, dar false din punct de vedere

gnoseologic ("Soarele se mişcă în jurul pământului", "Toate legile sunt egale cu zero").

Primul filosof care s-a ocupat în mod sistematic de analiza sofismelor a fost

Aristotel. În Respingerile sofistice stagiritul stabilea două tipuri fundamentale de sofisme:

sofisme de limbaj (care se întemeiază, de obicei, pe omonimia sau polisemia termenilor)

31

şi sofisme din afara limbajului (acestea se întemeiază pe faptul că realităţile pe care le

exprimă cuvintele, judecăţile sunt altceva decât par în virtutea unei similitudini).

Toate erorile, indiferent de caracterul intenţionat sau neintenţionat al acestora,

sunt clasificate în formale (sau logice) şi materiale (sau nelogice).

Erorile formale se produc ori de câte ori sunt încălcate regulile validităţii

logice în inferenţe. În funcţie de tipul de inferenţă avut în atenţie, întâlnim mai multe

tipuri de erori formale. Despre acestea am amintit deja în momentul analizei inferenţelor

imediate sau mediate.

În cele ce urmează ne vom referi doar la erorile materiale. Sofismele

materiale sunt erorile logice care respectă, din punct de vedere formal, regulile de

validitate ale argumentelor, dar conţin anumite erori de conţinut, legate de sensul şi

semnificaţia premiselor sau componentelor acestora. În acest sens, întâlnim:

1. Sofisme de limbaj (sau ale ambiguităţii). Acestea sunt determinate de

folosirea greşită a termenilor.

1.1. Echivocaţia (sau omonimia) se datorează folosirii în sens diferit a unui

termen care îndeplineşte o funcţie importantă într-un argument (silogism cu

4 termeni).

1.2. Amfibolia apare atunci când o expresie (sau o propoziţie) dintr-un argument

este ambiguă din punct de vedere al structurii gramaticale, înţelesul acesteia

nefiind bine precizat (X îi spune lui Y că el a greşit).

1.3. Accentuarea se produce datorită sublinierii improprii a unui cuvânt sau a

unei expresii dintr-un argument (Mă îmbăt de fericire)

1.4. Diviziunea apare datorită despărţirii defectuoase a cuvintelor. De ex.,

expresia te-am făcut sclav odinioară liber, în funcţie de plasarea virgulei, are

două înţelesuri: te-am făcut, sclav odinioară, liber sau te-am făcut sclav,

odinioară liber.

1.5. Compoziţia se datorează asocierii defectuoase a cuvintelor. Ea apare în

momentul în care se produce o confuzie între o relaţie în principiu şi o relaţie

în anumite circumstanţe (cel care nu scrie, scrie, formulare aparent

contradictorie; aparenţa de contradicţie dispare dacă precizăm circumstanța:

cel care nu scrie acum are totuşi capacitatea de a scrie).

32

2. Sofismele circularităţii . Acestea sunt determinate de presupunerea a ceea

ce urmează a fi argumentat.

2.1. Argumentul circular se produce în momentul în care se asumă drept

premisă a unui argument propoziţia concluzie care trebuie demonstrată. (de

ex., în raţionamentul Primele societăţi omeneşti s-au bazat pe contractul

social şi Contractul social prevede respectarea drepturilor naturale, deci

Primele societăţi omeneşti respectau drepturile naturale, concluzia îţi

întemeiază adevărul pe prima premisă iar aceasta nu poate fi adevărată decât

în baza concluziei).

2.2. Expresiile circulare presupun că ceea ce este de demonstrat a fost deja

demonstrat. (de ex., Inculpatul nu poate fi condamnat deorece este elev).

2.3. Întrebarea complexă apare atunci când este formulată o întrebare care

presupune şi răspunsul la o altă întrebare, dar care nu a fost adresată. (de ex.,

Cum şi unde ai ucis victima? Răspunsul la această întrebare presupune un

altul la întrebarea neformulată dacă cel întrebat a ucis sau nu victima, fapt

presupus însă ca adevărat în întrebarea formulată).

2.4. Afirmarea repetată se produce ori de câte ori cineva încearcă să impună o

idee prin repetarea ei.

3. Sofismele dovezilor insuficiente apar în momentul în care premisele

unui raţionament nu sunt suficiente în vederea derivării concluziei.

3.1. Generalizarea pripită apare ori de câte ori formulăm consideraţii generale

despre toţi membrii unei clase, bazându-ne însă pe exemple insuficiente (de

ex., Toţi avocaţii sunt incompetenţi).

3.2. Cauza falsă se referă cel mai adesea la situaţiile în care se argumentează că

A este cauza lui B, deoarece A apare înaintea lui B (de ex., fulgerele

determină tunetele, deoarece ele sunt sesizate înaintea tunetelor).

3.3. Analogia neconcludentă se produce în baza atribuirii incorecte a unei

asemănări unor diverse realităţi (de ex., din faptul că X şi Y sunt avocaţi şi

prieteni, iar Y este incompetent, nu se poate deduce prin analogie că şi X este

incompetent).

33

4. Sofismele de relevanţă (sau ignorarea tezei) se produc atunci când

premisele, deşi poate adevărate, nu sunt relevante pentru adevărul concluziei,

argumentarea ducându-se în favoarea altei teze.

4.1. Argumentul autorit ăţii , eroare ce constă în invocarea autorităţii cuiva

pentru a întemeia sau respinge o teză (de ex., Soarele se roteşte în jurul

Pământului deoarece marele Ptolemeu afirma acest lucru).

4.2. Argumentul relativ la persoană este o eroare ce se produce în momentul în

care în vederea acceptării sau respingerii unei idei se face apel la calităţile

sau defectele persoanei care o susţine şi nu la argumentarea însăşi (Avocatul

X nu este bun deoarece este prea tânăr).

4.3. Argumentul relativ la neştiin ţă. Eroarea constă în a lua ca argument în

favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei ( de ex.,

Există extratereştri, deoarece nimeni nu a dovedit contrariul).

4.4. Argumentul relativ la mil ă face apel la sentimentele cuiva pentru a dovedi

adevărul unei teze (de ex., Trebuie să vorbesc cu autorităţile, altfel mă

sinucid). Pledoariile avocaţilor sunt contextele predilecte pentru astfel de

erori.

4.5. Argumentul relativ la popor sau al majorităţii presupune a considera drept

argument al unei teze asentimentul unei mulţimi de oameni (de ex., Acest

produs este foarte bun deoarece toţi cumpărătorii spun acest lucru).

4.6. Argumentul for ţei vizează învocarea forţei – fizice, psihologice, morale – în

vederea întemeierii unei concluzii (de ex., Dacă nu eşti de acord cu decizia

directorului, atunci te concediez).