locuirea informalĂ În romÂnia martie...

LOCUIREA INFORMALĂÎN ROMÂNIAAnaliză a cadrului legal relevant pentru domeniul locuirii informale în Româniam

art

ie 2

018

Raport de cercetare realizat în cadrul proiectului „No man`s land”: Locuirea informală în comunitățile de romi - recunoaștere, responsabilitate și soluții comune

Finanțator: Open Society Foundations, Roma and the EU Funds

Durata de desfășurare a proiectului: 1 august 2017- 31 Ianuarie 2019

Lider de proiect: Fundatia PACT - Parteneriat pentru Actiune Comunitara si Transformare

Organizații partenere: MKBT:Make Better (Asociația Make Better), Asociația DEP - Bumbești-Jiu, Grupul de inițiativă Valea Corbului, Grupul de Acțiune Local Reșița

Raport realizat în perioada noiembrie 2017 – martie 2018 și este disponibil în limba română și engleză. Mai multe informații despre proiectul mai sus menționat sunt disponibile pe pagina www.locuireinformala.ro.

Asociația DEP

Bumbești Jiu

Grupul deInițiativă

Valea Corbului

GALReșița

Analiză a cadrului legal relevant pentru domeniul locuirii informale în România 3

CUPRINS

1. Introducere ................................................................................................................................. 4

2. Un domeniu interdisciplinar, cu responsabilități și terminologie nearmonizate .. 5

3. Legislația românească în domeniul locuirii ..................................................................... 6

3.1 Responsabilităţi privind asigurarea accesului la locuinţă, asumate de România

prin aprobarea/semnarea de documente strategice pe plan european şi

international ...................................................................................................................... 6

3.2 A locui și a trăi decent - în Constituția României, în Codul Civil și în legile de

organizare a administrației publice din România ................................................... 8

3.3 Legea locuinței - definiții, actori și responsabilități ............................................. 10

4. Legislația în domeniul urbanismului, construcțiilor și sănătății publice ......... 11

5. Legislația în domeniul cadastrului, proprietății și domiciliului ................................ 13

5.1 Cadrul normativ privind regimul proprietății și cadastru ................................... 13

5.2 Cadrul normativ privind regimul construcțiilor și accesului la servicii publice

și utilități ............................................................................................................................ 19

5.3 Cadrul normativ privind domiciliul și identitatea persoanei .............................. 21

6. Informalitate, domiciliu, (lipsă) carte de identitate – elemente relevante în

relația cu accesul la serviciile de sănătate, educație și ocupare ale cetățenilor

români …..................................................................................................................................... 23

7. Concluzii și recomandări ...................................................................................................... 26

8. Bibliografie ................................................................................................................................ 28

9. Anexe ........................................................................................................................................... 29

Locuirea informală în România4

1. Introducere

Raportul prezent este realizat în cadrul proiectului „No man`s land”: Locuirea informală în comunitățile de romi - recunoaștere, responsabilitate și soluții comune, desfășurat în perioada august 2017 – ianuarie 2019. Obiectivul general al proiectului menționat este acela de a combate barierele care împiedică în prezent utilizarea fondurilor UE și celor guvernamentale pentru intervenții integrate care să rezolve problemele comunităților care trăiesc în zone de locuire informală în România. Una dintre barierele identificate din experiența de lucru în comunități informale (în care există probleme cu actele de proprietate) în România ține de lipsurile cadrului juridic – este imposibil să se susțină programe și să se orienteze fonduri care să abordeze această problemă din cauza că locuirea informală nu este recunoscută în legislația națională. Așadar, prezentul raport are rolul de a:

• identificaîncemăsurășisubceformăestelocuireainformalăesteprecizatăînactele normative existente; • identificaînceactenormativeartrebuiintroduseamendamenteșiprecizărilegate de locuirea informală;

Ca structură, raportul conține capitole distincte care analizează legislația în domeniul locuirii, al urbanismului și mediului, al cadastrului, proprietății și domiciliului, precum și alte norme relevante pentru tema locuirii informale. Realizarea acestui raport s-a făcut pe baza analizei cadrului legal sub forma și conținutul valabil la finalul anului 2017.

În complementar acestui raport, în cadrul aceluiași proiect a fost realizate și un raport privind locuirea informală în România, analizând și o serie de studii de caz pe baza cercetărilor de teren, precum și o analiză a programelor și instrumentelor de finanțare, cu accent pe bariere în a finanța acțiuni de soluționarea problemelor asociate locuirii informale. Aceste materiale, împreună cu alte rezultate ale proiectului, sunt disponibile pe pagina proiectului www.locuireinformala.ro.

Proiectul „No man`s land”: Locuirea informală în comunitățile de romi - recunoaștere, responsabilitate și soluții comune este implementat de Fundația PACT (Parteneriat pentru Acțiune Comunitară și Transformare), ca lider de proiect, împreună cu organizațiile partenere MKBT:Make Better (Asociația Make Better), Asociația DEP - Bumbești-Jiu, Grupul de inițiativă Valea Corbului și GAL (Grupul de Acțiune Locală) Reșița, fiind finanțat de Open Society Foundations (OSI) prin Programul Roma and the EU Funds. Elaborarea prezentului raport a fost coordonată de Bogdan Suditu, Ana-Maria Elian, Marina Neagu (MKBT:Make Better) cu contribuții de la echipele de lucru ale partenerilor proiectului: Ioana Petrache și Emanuela Ignațoiu (Fundația PACT).


2. Un domeniu interdisciplinar, cu responsabilități și terminologie nearmonizate

Domeniul locuirii este un domeniu complex, interdisciplinar, ce necesită coordonare pe mai multe paliere, atât de natură socială, economică, tehnică și juridică, în ceea ce privește construcția și folosirea locuințelor, așa cum este menționat în dispozițiile generale ale Legii locuinței nr. 114/1996, dar și în vederea asigurării accesului la infrastructură și servicii publice, precum și asigurarea sănătății și siguranței locuitorilor. În acest context, legislația specifică diferitelor domenii (urbanism, construcții, protecție socială, situații de urgență etc.) prevede definiții, categorii și standarde diferite privind locuințele, ceea ce face dificilă armonizarea acțiunii pe această temă și asumarea unor responsabilități instituționale clare pentru o politică a locuirii coerente.

Astfel, Legea locuinţei nr. 114/1996 defineşte locuinţa ca fiind „construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”. Tot aici este definită locuința convenabilă, ca fiind acea „locuință care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un moment dat, acoperă necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă, asigurând exigenţele minimale prezentate în anexa nr. 1 la prezenta lege”. Conform acestei prevederi, unitățile locative construite după aprobarea prezentei legi trebuie să respecte cerințele minime prevăzute în cadrul anexei menționate. Tot în cadrul Legii nr. 114/1996, sunt definite o serie de categorii funcționale de locuințe, respectiv: locuința socială, locuința de serviciu, locuința de intervenție, locuința de necesitate, locuința de sprijin, locuința de protocol, casa de vacanță și condominiul.

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale menționează alte categorii de locuințe și caracteristici ale acestora:

• Locuință de domiciliu sau reședință reprezintă „construcţia aflată în proprietate personală ori închiriată sau asupra căreia exercită un drept de folosinţă în condiţiile legii,(…), care acoperă condiţiile minimale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă ale persoanei singure sau familiei, conform anexei nr. 1 la Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Conform pct. 2 al aceluiași articol, locuința de necesitate și locuința socială se asimilează locuinţei de domiciliu sau reşedinţei.• Locuința cu condiții improprii este definită ca fiind „locuinţa improvizată sau construcţia cu destinaţie de locuinţă care nu îndeplineşte cerinţele minimale prevăzute la lit. A din anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Menționăm că în Legea locuinței nu este menționată deloc această categorie. • Prinpersoană fără locuință se înțelege, conform aceleiași legi, „persoana care nu are stabilit un domiciliu sau o reşedinţă, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată, nu deţine o locuinţă principală sau, după caz, o locuinţă secundară.”• Persoanele fără adăpost sunt definite ca „o categorie socială formată din persoane


În ciuda unei legislații naționale precare pe tema locuirii, România a adoptat de-a lungul timpului mai multe documente strategice inițiate pe plan european și international, care plasează locuirea în centrul preocupărilor statelor semnatare pentru dezvoltarea echilibrată a așezărilor umane.

3. Legislația românească în domeniul locuirii

3.1 Responsabilităţi privind asigurarea accesului la locuinţă, asumate de România prin aprobarea/semnarea de documente strategice pe plan european şi international

singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori reşedinţă”.

În alte acte normative, sunt menționate o serie de alte categorii de locuințe, uneori neclar definite:

• Locuința protejată este reglementată de legislația în domeniul asistenței sociale (respectiv Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale, HG nr. 669/2006 privind aprobarea Strategiei naţionale privind incluziunea socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului, Legea 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, Legea nr. 230/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane);• Locuința asistată este definită în cadrul HG 669/2006 privind aprobarea Strategiei naţionale privind incluziunea socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului;• Locuința precară este clasificată în cadrul Normelor metodologice din 19 februarie 2014 de aplicare a prevederilor Legii nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale;• Spațiile de locuit improvizate sau specializate sau tabere pentru sinistrați sunt menționate în HG nr. 547/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civilă;• Locuința precară sau insalubră, respectiv barăci, rulote, cocioabe, remorci, mașini abandonate pe stradă sau în parc, case abandonate etc., este menționată în cadrul Metodologiei din 4 mai 2007 de completare a fișelor standard și de transmitere a datelor prevăzute în foaia individuală de urgență pentru consumul de droguri, în foaia individuală de admitere la tratament pentru consumul de droguri etc.

Din acest motiv, este necesară în special corelarea domeniului locuirii cu cel al sărăciei, vulnerabilității și excluziunii sociale, precum și armonizarea terminologiilor specifice, care ghidează un anumit tip de acțiuni și responsabilități.


Declaraţia de la Vancouver privind aşezările umane (31 mai – 11 iunie 1976) Declaraţia de la Vancouver privind aşezările umane a fost prima conferință pe tema organizării fizice și spațiale a vieții umane, prin care au fost discutați pași necesar de urmat la nivel național și internațional pentru a răspunde provocărilor legate de creșterea populației din mediul urban și rural. Principiile generale asumate prin această declarație includ: - Primul și principalul obiectiv al oricărei politici privind așezările umane trebuie să îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor, începând cu satisfacerea nevoilor de bază (mâncare, adăpost, apă curentă, loc de muncă, sănătate, educaţie, protecţie socială etc.);- În atingerea acestui obiectiv, se va acorda o atenție sporită grupurilor dezavantajate.

Declaraţia de la Istanbul privind aşezările umane (3 – 14 iunie 1996)La Conferința Naţiunilor Unite privind aşezările umane (Habitat II) au fost asumate obiectivele universale de asigurare de locuințe adecvate pentru toți și de îmbunătățire a așezărilor umane pentru ca acestea să devină mai sigure, sănătoase, echitabile, durabile și productive. Temele majore ale Conferinței au fost 1) Locuințe adecvate pentru toți și 2) Dezvoltarea de așezări umane durabile într-o lume aflată în urbanizare, inspirate de Carta Națiunilor Unite, iar miza întâlnirii a fost consolidarea și extinderea parteneriatelor menite să contribuie la îmbunătățirea mediului de viață, prin asumarea comună a unor măsuri locale, naționale și internaționale în acest sens. Angajamentele asumate de statele semnatare au fost în acord cu obiectivele și recomandările din Agenda Habitat și au inclus: - Obligativitatea guvernelor de a asigura așezări adecvate pentru toți, de a oferi șansa tuturor oamenilor de a avea un adăpost și de a contribui la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă pe baze echitabile și durabile;- Întărirea mecanismelor financiare existente și dezvoltarea de noi abordări inovatoare pentru finanțarea implementării Agendei Habitat, incluzând finanțarea locuințelor și a așezărilor umane. Este încurajat managementul eficient și responsabil al resurselor existente, dar și suplimentarea acestora cu surse de finanțare publice, private, multilaterale și bilaterale, fiind recunoscut în mod special potențialul instituțiilor locale de micro-creditare pentru promovarea locuințelor pentru persoanele defavorizate.

Declaraţia privind oraşele şi alte aşezări umane în noul mileniu (9 iunie 2001)Prin această declarație este reafirmat angajamentul de a implementa Declaraţia de la Istanbul privind aşezările umane şi Agenda Habitat, acestea două reprezentând cadrul de bază pentru dezvoltarea de așezări umane durabile în viitor. Tot atunci se stabilesc inițiative viitoare pe această temă, în spiritul Declaraţiei Mileniului a Naţiunilor Unite.

Raportul „Locuinţa şi Politica Regională”, aprobat de Parlamentul European în 10 mai 2007

Prin acest raport sunt formulate recomandări pentru rezolvarea problemelor identificate la nivelul Uniunii Europene, tratând problematica locuinței prin prisma a trei aspecte cheie: dimensiunea socială, dimensiunea privind mediul şi energia și dimensiunea de coordonare. Printre recomandările incluse în acest raport sunt precizate:


- Întărirea importanței dreptului la o locuință decentă ca drept fundamental al fiecărui cetățean al Uniunii Europene și obligativității statelor membre de a adopta cadrul legislativ necesar pentru asigurarea acestui drept;- Recunoașterea complexității provocărilor legate de locuire, renovare a locuințelor în scopuri sociale și eficientizare a energiei, acestea depășind domeniul urbanistic și necesitând abordări corespunzătoare;- Necesitatea identificării la nivel european a unei serii de standarde de calitate minimă care să definească noţiunea de „locuinţă decentă” și necesitatea formulării de politici privind locuinţele ca parte a politicii de planificare spaţială, care să sprijine echilibrul social şi mixitatea socială.

Carta Socială Europeană revizuită (semnată de România în 1997 şi ratificată prin Legea 74/1999) prevede în mod explicit Dreptul la locuinţă (Art. 31). Conform acestui document, semnatarii se angajază să: favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat; prevină și să atenueze lipsa locuințelor, pentru a elimina progresiv această situaţie; asigure un cost accesibil al locuințelor pentru persoanele defavorizate. De asemenea, articolul 30 vizează Dreptul la protecția împotriva sărăciei şi a excluderii sociale. Astfel, “în scopul asigurării exercitării efective a dreptului la protecție împotriva sărăciei şi a excluderii sociale, părțile se angajează: a) să ia măsuri în cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului efectiv în special la angajare, locuință, formare, învățământ, cultură, asistență socială şi medicală al persoanelor care se găsesc sau riscă să se găsească într-o situație de excludere socială sau de sărăcie şi al familiei acestora; b) dacă este necesar, să reexamineze aceste măsuri în vederea adaptării lor”.

Declarația de la Viena privind Așezările Informale în Sud-Estul Europei (2004) a recunoscut problematica așezărilor informale ca fiind prioritară, având ca principal obiectiv (a) stabilirea de comun acord a acțiunilor vizând reglementarea (legalizarea) și îmbunătățirea condițiilor din așezările informale într-un mod durabil și (b) prevenirea în viitor a apariției de așezări informale. Conform acestei declarații, managementul urban durabil include integrarea așezărilor informale în rețeaua spațială, socială, economică și legală. Totodată, este menționată importanța acțiunilor pe această temă pentru creșterea economică pe termen lung, echitate socială, coeziune și stabilitate.

Locuirea, deși nu este domeniu de acquis communitaires, a fost declarativ și normativ un domeniu de interes pentru instituțiile legiuitore și executive din România. Astfel, preocuparea pentru condițiile de viață și de locuit, accesul la locuință etc apar înscrise în diferite acte normative, chiar dacă operaționalizarea principiilor și normelor nu este întotdeauna urmată de acțiuni concrete, coordonate și bine fundamentate.

3.2 A locui și a trăi decent - în Constituția României, în Codul Civil și în legile de organizare a administrației publice din România

În Art.47 alin.(1) din Constituţia României republicată este menționată obligația statului de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. De asemenea, Art.135 alin.(2) lit.f) din Constituţia României republicată consacră obligația statului de a crea „condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii”, acestea incluzând toate condițiile de ordin social, economic,


ecologic, spiritual etc care asigură integritatea și echilibrul vieții umane, dezvoltarea continuă și durabilă a indivizilor.

Deși dreptul la locuire nu este direct menționat în textul Constituției, acesta este inclus în condițiile menționate mai sus, accesul la locuire fiind una din condițiile fundamentale pentru asigurarea unui „nivel de trai decent”. Conform prevederilor citate, statul trebuie să fie garantul asigurării acestor condiții, ceea presupune inclusiv coordonarea unei politici naționale a locuirii. Totodată, această responsabilitate trebuie însă armonizată cu cele atribuite autorităților locale, ca urmare a realizării descentralizării administrative.

În Codul Civil – Republicat (Legea nr. 287/2009), capitolul II reglementează “Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”: • Drepturi ale personalităţii - Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege (art.58); • Atributele de identificare - Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii (art.59). • Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane - Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege. Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei. (art.61)• Dreptul la demnitate - Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. (Art. 72).• Dreptul la domiciliu şi reşedinţă - Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe. Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară (art.86-88).

Astfel, Legea-Cadru a descentralizării nr. 195/2006, stabileşte că autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi oraşelor exercită competenţe partajate cu autorităţile administraţiei publice centrale privind construirea de locuinţe sociale şi pentru tineret (art.24, lit. b).

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, prevede în art. 36, pct. 6 faptul că în exercitarea atribuţiilor sale, „consiliul local asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind (...), locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa” și că în exercitarea atribuţiilor prevăzute anterior, „consiliul local aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa”.

Legea nr. 116 / 2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale face referire la “caracterul social al statului român, prevăzut în Constituţie” care “impune


instituirea unor măsuri pentru evitarea degradării nivelului de trai şi păstrarea demnităţii tuturor cetăţenilor”, obiectul legii constituindu-l “garantarea accesului efectiv, în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare şi fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuinţă, la asistenţă medicală, la educaţie, precum şi instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a marginalizării sociale şi mobilizarea instituţiilor cu atribuţii în domeniu.” (art. 1 şi 2)

Responsabilitățile autorităților centrale și locale privind construcția de locuințe cu finanțare publică și asigurarea unor condiții de trai decent, inclusiv prin condiții de locuire adecvate, așa cum este prevăzut în Constituție, nu sunt însă în prezent coordonate și suficient de clar demarcate. Sunt necesare așadar atât armonizarea legislației în domeniu, cât și operaționalizarea și clarificarea relației dintre autorităţile administraţiei publice centrale (Guvern / Ministerul Dezvoltării Regionale) şi autorităţile administraţiei publice locale (comune şi oraşe) cu privire la finanţarea, producţia şi gestiunea locuinţelor realizate din fonduri publice.

3.3 Legea locuinței – definiții, actori și responsabilități

Legea locuinţei nr. 114/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare reglementează cadrul general de realizare, exploatare şi administrare a locuinţelor şi are la bază următoarele principii: „accesul liber şi neîngrădit la locuinţă este un drept al fiecărui cetăţean”și „realizarea locuinţelor constituie un obiectiv major, de interes naţional, pe termen lung, al administraţiei publice centrale şi locale”, așa cum este menționat în preambulul actului normativ. De asemenea, în primul său articol este specificat obiectul de reglementare a legii, respectiv aspectele sociale, economice, tehnice şi juridice ale construcţiei şi folosinţei locuinţelor.

Art.2 litera a) definește termenul de locuință ca fiind „o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”. Totodată, în același articol, litera b), legea definește locuința convenabilă ca reprezentând „locuinţa care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un moment dat, acoperă necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă, asigurând exigenţele minimale prezentate în anexa nr. 1 la prezenta lege”.

În sens invers, o locuință neconvenabilă poate fi definită ca fiind acea locuință care nu îndeplinește condițiile mai sus menționate, inclusiv exigențele minimale din Anexa 1, ceea ce poate include în anumite cazuri așezările informale.

Cu toate acestea, nu există în prezenta lege definirea, menționarea sau dispoziții directe cu privire la așezările informale.


4. Legislația în domeniul urbanismului, construcțiilor și sănătății publice

Absența planificării este unul dintre elementele reprezentative și comune al tuturor așezărilor informale din România. Tocmai de accea, în cadrul discuțiilor profesionale privind apariția, dezvoltarea și formalizarea acestora, se caută soluții în legislația privind planificarea urbană și teritorială. Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul cu modificările şi completările ulterioare menționează responsabilitatea repsonsabilitatea statului, prin intermediul autorităților publice, de a asigura condiții de locuire adecvate. Conform art.1, alin. (5), „Gestionarea spaţială a teritoriului urmăreşte să asigure indivizilor şi colectivităţlor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului, condiţii de locuire adecvate, condiţii de muncă, de servicii şi de transport ce răspund diversităţii nevoilor şi resurselor populaţiei, (...), securitatea şi salubritatea publică, (...), protejarea identităţii arhitecturale şi culturale a localităţilor urbane şi rurale.”

În acest sens, legea prevede la art. 31, alin. (4) că pentru „emiterea autorizaţiei de construire de către autoritatea publică emitentă, pe lângă prevederile documentaţiilor de urbanism şi ale regulamentelor de urbanism aferente acestora” să fie avute în vedere mai multe aspecte printre care: „existenţa unui risc privind securitatea, sănătatea oamenilor sau neîndeplinirea condiţiilor de salubritate minimă; (....) existenţa riscului de încălcare a normelor de protecţie a mediului; (...) existenţa riscurilor naturale de inundaţii sau alunecări de teren precum şi evidenţierea unor riscuri naturale şi/sau antropice care nu au fost luate în considerare cu prilejul elaborării documentaţiilor de urbanism aprobate anterior pentru teritoriul respectiv”.

Aceste prevederi crează premisele prevenirii formării și dezvoltării așezărilor informale.

Totodată, în cadrul Secțiunii 3, dedicate documentațiilor de urbanism, este precizat că Planul Urbanistic General va cuprinde reglementări pe termen scurt cu privire la „formele de proprietate și circulație juridică a terenurilor” și prevederi pe termen mediu și lung cu privire la „delimitarea zonelor în care se preconizează operaţiuni urbanistice de regenerare urbană” ,precum și „stabilirea și delimitarea zonelor cu interdicție temporară și definitive de construire” (art. 46, alin.3).

Astfel, conform legii, PUG-ul ar trebui să cuprindă prevederi care să permită delimitarea zonelor care vor face obiectul unor operațiuni de regenerare urbană, ceea ce poate include zonele de așezări informale.

Totodată, în anexa 2 a Legii nr.350/2011, în care sunt definiți termenii utilizați în lege, este menționată noţiunea de zonă defavorizată, care ar putea cuprinde așezările informale, deși acestea nu sunt menționate direct în textul legii. Conform acelei definiții, zona defavorizată reprezintă „arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel puţin una din următoarele condiţii: a). au structuri productive monoindustriale


care în activitatea zonei mobilizează mai mult de 50% din populaţia salariată; b). sunt zone miniere în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma aplicării programelor de restructurare; c). în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici apar concedieri colective care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor care au domiciliul stabil în zona respectivă; d). rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional; e). sunt lipsite de mijloace de comunicaţie şi infrastructura este slab dezvoltată.

În ceea ce privește construcțiile edificate fără autorizație, așa cum este cazul în cadrul multor așezări informale, conform Ordonanței de urgență nr. 7/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, art. 56, „Nu pot fi inițiate și aprobate documentații de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcții edificate fără autorizație de construire sau care nu respectă prevederile autorizației de construire”. De asemenea, prin aceeași ordonanță este prevăzut faptul că „Anularea hotărârilor de aprobare a documentațiilor de urbanism emise cu încălcarea prevederilor legale se cere, în condițiile legii, de prefect, în urma controlului de legalitate sau la sesizarea inspectorului general al Inspectoratului de Stat în Construcții, a arhitectului-șef al județului sau a autorităților centrale de specialitate, în termenele prevăzute de lege”.

În afara aspectelor menţionate, care pot viza așezările informale, deși acestea nu au fost menționate ca atare, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul cu modificările şi completările ulterioare nu conţine definiții sau dispoziții directe cu privire la aşezările informale.

Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi

Prin această lege s-a aprobat Planul de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi, care reglemementează ierahizarea localităților urbane și rurale din România. Art. 10 din prezenta lege prevede că, „În vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate a localităților urbane și a asigurării de spații de agrement și recreare, în planurile urbanistice elaborate și aprobate potrivit legii se va prevedea înființarea de centuri sau zone verzi în jurul Capitalei României și al municipiilor de rangul I”. Această prevedere poate crea premisele prevenirii formării și dezvoltării așezărilor informale la periferia localităților urbane, mai ales în condițiile în care la art.12 sunt menționate modalități de sancționare pentru nerespectarea prevederilor acestei legi.

Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localitaţi nu conţine prevederi specifice legate de aşezările informale.

LEGE nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii - Republicare*)

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor de construire, reconstruire, consolidare, modificare,


extindere, reabilitare, schimbare de destinaţie sau de reparare a construcţiilor de orice fel, precum şi a instalaţiilor aferente acestora, de către investitor şi executant (Art. 26 (1).O dată cu aplicarea amenzii (pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă (Art. 28 (1)).

Ordin nr. 119/2014 pentru aprobarea Normelor de igiena și sănătate publică privind mediul de viață al populației

Normele de igienă şi sănătate publică sunt obligatorii, potrivit legii, pentru toate unităţile din sistemul public şi privat, precum şi pentru întreaga populaţie (Art. 2.).În cadrul Anexei, în capitolul I: Norme de igienă referitoare la zonele de locuit se reglementează că amplasarea clădirilor destinate locuinţelor trebuie să se facă în zone sigure, pe terenuri salubre care să asigure: a)protecţia populaţiei faţă de producerea unor fenomene naturale ca alunecări de teren, inundaţii, avalanşe; b)reducerea degajării sau infiltrării de substanţe toxice, inflamabile sau explozive, apărute ca urmare a poluării mediului; c)sistem de alimentare cu apă potabilă în conformitate cu normele legale în vigoare; d)sistem de canalizare pentru colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea apelor reziduale menajere, a apelor meteorice;e)sistem de colectare selectivă a deşeurilor menajere; f)sănătatea populaţiei faţă de poluarea antropică cu compuşi chimici, radiaţii şi/sau contaminanţi biologici.

5. Legislația în domeniul cadastrului, proprietății și domiciliului

În cadrul Programului de Guvernare a cabinetului Viorica Dăncilă, recent instalat (ianuarie 2018) devine prioritate rezolvarea problemelor legate de dreptul de proprietate asupra terenurilor și locuințelor deținute de romi și implementarea unor programe de reabilitare a locuințelor din zonele locuite de romi prin asigurarea energiei electrice, a apei potabile, a canalizării, a gazului metan, a salubrității. În acest sens, o seriei de prevederi legislative absente sau care fac imposibilă luarea de măsuri pentru garantarea siguranței locuirii (majoritatea din domeniile cadastrului și propriuetății, a domiciliului și accesului la servicii publice) vor putea fi implemente și/sau armonizate.

5.1 Cadrul normativ privind regimul proprietății și cadastru

Regimul juridic incert al proprietăţii terenurilor şi a unor imobile după 1990 generate de lacunele legislative ale Legii 112 din 1995 privind reglementarea juridică a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, ale Legii nr. 231 din 1998


privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sau ale Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, a condus la o dinamică accentuată a fenomenului de informalitate, atât la nivelul aşezărilor, dar și al locuirii. Astfel, grupurile de persoane vulnerabile din punct de vedere social se instalează ilegal, de regulă, în clădirile nelocuite, contribuind decisiv la accentuarea stării de degradare sau distrugere totală a respectivelor imobile. O situaţie specifică o constituie clădirile din zonele centrale ale marile oraşe, unele dintre ele de patrimoniu, având un regim juridic sau destinații incerte. Alterori, mai ales în cazul clădirilor de patrimoniu care au valoare imobiliară nu prin ele însele ci prin valoarea terenului și speculării imobiliare prin derogare urbanistică a unei viitoare construcții, imobilele sunt locuite ilegal de către grupurile vulnerabile cu acordul proprietarului, tocmai pentru a contribui la degradarea fizică şi structurală, uneori chiar incendiere, fapt care favorizează obţinerea autorizaţiei de demolare a acestora pentru eliberearea terenurilor.

Deținere, proprietate, uzucapiune, ascesiune.

Uzucapiunea – ca mod de dobândire a proprietăţii unui bun imobil

Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. (Cod civil 475, 479, 481 şi urm., 489 şi urm., 585, 586, 620 şi urm., 841 şi urm., 1001, 1002, 1306, 1310). În sistemul codul civil român uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii unui bun imobil ca efect al exercitării unei posesii utile asupra acelui bun, într-un interval de timp determinat de lege. În acest sens, art.1846 al.1 vechiul Cod civil prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Conform art.1847 din vechiul Cod civil, ca să se poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Aşadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că aceasta reuneşte cele două elemente constitutive (animus şi corpus) şi toate calităţile cerute pentru ca posesia să fie utilă. Toate caste elemente sunt întrunite de numeroase gospodării instalate pe terenuri diverse din cadrul așeărilor informale.

În perioada comunistă, statul român, prin legislaţia adoptată, a dispus scoaterea tuturor terenurilor din circuitul civil, adică a stopat tranzacţiile referitoare la terenuri între persoanele fizice (HCM nr. 1678/1959 privind îmbunătăţirea activităţii de sistematizare și proiectare din cadrul sfaturilor populare; Lege nr. 9 / 1968 pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vînzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case proprietate personală de odihnă sau turism; Lege nr. 19/1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor; Legea nr. 4 / 1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vînzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie și construirea de case de odihnă proprietate personală etc.). În pofida restricțiilor impuse, mai ales în mediul rural, tranzacţiile cu terenuri au continuat să se perfecteze, dar nu în formă autentincă, la notariatul de stat, ci prin încheierea aşa numitelor “chitanţe de mână” între “vânzător” şi “cumpărător”, acesta din urmă plătind o anumită sumă de bani pentru terenul respectiv şi intrând în posesia lui de la momentul încheierii chitanţei respective cu intenţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra sa. Deşi cumpărătorul s-a comportat faţă de terenul “cumpărat” ca un adevărat proprietar, din punct de vedere legal acestuia i-a


lipsit înscrisul care să demonstreze că şi în acte este un adevărat proprietar. Tocmai situaţiile mai sus descrise reprezintă “temeiul”, “motivarea în fapt” a acţiunilor declanşate de “cumpărătorii” din chitanţele de mână pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor-terenuri prin uzucapiune. Uzucapiunea este modul de dobândire a proprietăţii, prin posedarea neîntreruptă (a imobilului) în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune în justiţie (prin cerere de chemare în judecată), dar şi pe cale de excepţie (Moceanu, 2014/1).

Pentru a putea opera uzucapiunea mai este necesar ca bunurile imobile (terenuri) să se afle în circuitul civil, ceea ce înseamnă că bunurile nu trebuie să fi fost declarate inalienabile (Conform art. 13 alin.(2) din Constituţia României). Având în vedere acest aspect, reţinem că bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile şi, deci, nu pot fi uzucapate, spre deosebire de bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrative-teritoriale (al consiliilor locale) care nu sunt inalienabile şi, pe cale de consecinţă, pot fi uzucapate, adică poate fi obţinut dreptul de proprietate asupra acestora prin uzucapiune.

Prin împlinirea uzucapiunii se naşte dreptul de proprietate al “cumpărătorului” / al uzucapantului şi, concomitent, se stinge dreptul de proprietate al “vânzătorului” / al fostului proprietar. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 din noul Cod Civil, uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a acestuia, sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, respectiv sunt supuse dispoziţiilor vechiul Cod Civil. Procedurile privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii începute după intrarea în vigoare a noului Cod Civil vor respecta dispoziţiile art. 1049-1052 din noul Cod de Procedură Civilă (Moceanu, 2014/1).

Condiţiile de drept material impuse de vechiul Cod civil pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. Potrivit vechiului Cod Civil (art. 1846-1847), condiţiile pentru a putea opera dobândirea proprietăţii prin uzucapiune sunt ca posesia să fie utilă, adică posesia să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Din punct de vedere al timpului cât trebuie să dureze posesia pentru a putea opera uzucapiunea, vechiul Cod Civil arată că uzucapiunea poate fi de 30 de ani sau de 10-20 de ani. Referitor la noţiunea de just titlu, acesta este un act translativ de proprietate care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Buna credinţă reprezintă convingerea greşită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, bună credinţă ce trebuie să existe la momentul dobândirii bunului, nefiind necesar ca aceasta să existe pe tot parcursul exercitării posesiei.

Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, potrivit noului Cod de Procedură Civilă. Prin dispoziţiile art. 1049-1052 din noul Cod de Procedură Civilă s-a stabilit o procedură nouă pentru a se obţine o hotărâre judecătorească privind uzucapiunea, procedură care este una vădit mai uşoară decât cea anterioară prevăzută de vechiul Cod de Procedură Civilă. Mai mult decât atât, noua procedură reglementată de noul Cod de Procedură Civilă este, cel puţin la începutul său, una de natură „necontencioasă”, nefiind necesară existenţa unui pârât în cauză la momentul respectiv.

Reclamantul va putea cere înscrierea provizorie a dreptului ce a uzucapat, în temeiul încheierii date potrivit art. 1051 alin. 5 din NCPC sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti,


de primă instanţă, prin care s-a admis cererea de înscriere, înainte de rămânerea definitivă a acesteia. Justificarea înscrierii provizorii se va face pe baza încheierii sau, după caz, a hotărârii judecătoreşti (rămasă definitivă). Dacă reclamantul nu solicită înscrierea provizorie a dreptului său, acesta dobândeşte calitatea de proprietar la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de real dobândit prin efectul uzucapiunii, întemeiat pe încheierea sau, după caz, sentinţa rămasă definitivă (Moceanu, 2014/2).

Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea reprezintă încorporarea materială a unui lucru mai puțin important în un lucru mai important [Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Editura Actami, Bucuresti, 1998, pag. 240]. Sensul mai larg al accesiunii este însa dat de art. 482 Cod civil: “Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune.” Intrucât în cazul în care cele două lucruri aparțin unor proprietari diferiți, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important, accesiunea apare și ca un mod de dobândire a proprietății. În funcție de obiectul principal, accesiunea poate fi: a) imobiliara (artificiala sau naturala); b) mobiliara (artificiala sau naturala). Potrivit legii, lucrul principal este considerat terenul, prin urmare, proprietarul terenului devine si proprietarul constructiei sau plantatiei: superficies solo cedit (cf. art. 493 -494 Cod civil).

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenția omului, distingându-se două cazuri: a) proprietarul ridică pe terenul său o construcție sau o plantație dar cu materialele altcuiva; în temeiul accesiunii, proprietarul terenului este și proprietarul lucrărilor și este obligat la plata valorii materielelor de la data efectuării construcției cu eventual daune interese. b) o altă persoană decât proprietarul terenului ridica pe teren o construcție sau o plantație, cu propriile materiale; în temeiul accesiunii, proprietarul terenului este și proprietarul lucrărilor și este obligat la plata unei despagubiri către constructor. Dacă însă proprietarul nu invocă dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției ridicate de altă persoană pe terenul sau, lăsându-l pe constructor sa foloseasca nestingherit construcția, nu poate fi obligat la despagubiri. În această ipoteză, se face distincția după cum constructorul este de bună-credință sau de rea-credință.

Constructorul este de bună credință atunci când nu știa că terenul aparține altuia, crezând în temeiul unui titlu ale cărui vicii nu le cunoaște, că îi aparține lui și le construiește pe acel teren. Constructorul este de rea credință atunci când cunoaște că terenul aparține altcuiva și totuși face construcția, plantația, lucrarea. În cazul constructorului de bună credință, proprietarul devine proprietar al construcției, fără a mai putea cere dărâmarea și ridicarea construcțiilor, trebuind însa să dezdăuneza pe constructor. Când constructorul este de rea credință, proprietarul poate opta între a păstra lucrările cu obligația de a-l dezdăuna pe constructor sau posibilitatea de a-l obliga pe constructor să își ridice construcțiile.


LEGE nr. 7 din 13 martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare – Republicată

Legea cadastrului și publicității imobiliare are prevederi care pot fi utile în identificarea și stabilirea pentru anumite gospodării și persoane a dreptului de posesie asupra unor imobile, fie ele construcții sau terenuri. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 13, în lipsa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, pentru cazurile în care aceste înregistrări vizează identificarea realităților spațiale din cadrul așezărilor informale, în documentele tehnice se va înscrie posesia de fapt asupra imobilului, în baza identificării efectuate de specialișii și reprezentanții legali îstabiliți prin lege, cu ocazia efectuării măsurătorilor şi sub condiţia prezentării următoarelor documente: a) fişa de date a imobilului semnată de către posesorul imobilului şi de către persoana autorizată să efectueze lucrările de înregistrare sistematică; b) adeverinţa eliberată de autorităţile administraţiei publice locale, care atestă faptul că:(i)posesorul este cunoscut că deţine imobilul sub nume de proprietar; (ii)imobilul nu face parte din domeniul public sau nu a fost înscris în evidenţe ca fiind în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Reglementarea dreptului de posesie este apreciat frecvent ca soluția de formalizare a așezărilor ce respectă prevederile legale în materie de siguranță și sănătate publică.

În aplicarea prevederilor Legii nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, a fost promovată Hotărârea Guvernului nr. 294/2015 privind Programul național de cadastru și carte funciară. În cadrul acestui act normativ ce stabilește regulile și prioritățile de cadastrare a terenurilor extravilane al unităților administrativ-teritoriale din România, se menționează pentru prima dată noțiunea de așezare informală. Astfel, Comisia interministerială urmează ca anual să prioritizeze orașele și comunele care urmează să primească finanțările necesare ținând cont de cel puțin unul dintre criterii, printre care și “[...] c) u.a.t. care prezintă așezări informale ale comunităților aflate în condiții de sărăciei extremă”.

LEGEA fondului funciar nr. 18 din 19 februarie 1991 – Republicare

Art. 24 (1) Terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari.

(11) Suprafaţa terenurilor prevăzute în alin. (1), aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producţie, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă.

(2) Foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar, dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri.


Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr.112/1995 a permis restituirea locuinţelor foştilor proprietari doar în două situaţii, rar întâlnite în practică şi anume: în situaţia în care acestea erau nelocuite şi în situaţia în care fostul proprietar fusese lăsat să locuiască în propria casă naţionalizată în calitate de chiriaş. Prevederile legii sunt importante în contextul discuțiilor și analizelor referitoare la locuirea informală și efectele pe care aplicarea legii – fără măsurile de protecției socială aferente acesteia – le-a generat în anumite cazuri. Spre deosebire de așezările informale, locuirea ilegală se referă la ocuparea fără forme legale de către indivizi sau familii aparținând grupurilor marginale etnic sau economic a unor construcții deja existente. Situațiile cele mai numeroase identificate în România sunt următoarele: a) locuințe și alte clădiri evacuate de proprietari/locatari în vederea demolărilor din cadrul proiectelor de renovare urbană din perioada comunistă, ocupate de marginali etnici și economici; b)clădiri naționalizate, aflate în proprietatea statului si autorităților publice, abandonate de acestea sau/și ocupate abuziv de către categorii diverse de marginali etnici și economici.

Astfel, primele situații de locuire informală (squatting) sunt legate de procesul de evacuare-relocare din cadrul amplelor proiecte de renovare a centrelor orașelor din România la sfârșitul anilor 80. În acest proces, concomitent cu evacuarea proprietarulor sau locatarilor din locuințele aflate în vecinătatea frontului demolărilor, grupuri de marginali etnici și/sau economici se instalau pentru câteva zile în locuințele eliberate, utilizîndu-le ca adăpost temporar până la apariția buldozerelor. Astfel, în numeroase locuințe ocupate inițial doar pentru câteva zile în această perioadă, ca urmare a căderii comunismului și încetării demolărilor, ocupanții abuzivi au rămas și după 23 de ani. O altă situație de locuire informală ste legată de abandonul sau proasta gestiune după 1990 a unor imobile naționalizate nefolosite , degradate și/sau care nu au fost retrocedate proprietarilor de jure. Aceste imobile, adăpostind instituții publice diverse sau folosite ca locuințe sociale, nu au mai fost bine administrate de către autoritățile publice, fiind ocupate abuziv de romi sau diverși marginali economici. Până la soluționarea situației juridice, dacă un proprietar a dorit reintrarea în posesia proprietății, aceste imobile au fost folosire ca locuințe ilegale.

Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică cu modificările şi completările ulterioare

Legea nr.213/1998 a reglementat până la 1 octombrie 2011, regimul aplicabil proprietăţii publice dezvoltând dispoziţiile art.136 din Constituţia României republicată, dată de la care o mare parte a dispoziţiilor acestei reglementări a fost abrogată prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil (Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil), lege care i-a schimbat şi denumirea. Astfel, o parte consistentă a Legii se regăseşte în prezent în Noul Cod civil, în partea consacrată Proprietăţii publice. Prevederile legii sunt importante din perspective problematicii proiectului deoarece o seriei de cazuri de locuire informală se desfășoară pe proprietăți deținute de stat, dintre care unele în stare de degradare avansată.


Pentru rezolvarea legală a unor asemenea situaţii, se poate recurge la aplicarea dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică cu modificările şi completările ulterioare care stabilesc condiţiile în care se poate realiza trecerea unui bun din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale în domeniul privat al acesteia şi respectiv, din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativteritoriale şi ulterior, în domeniul privat al acesteia. Doar astfel, construcţia aflată în stare avansată de degradare – intrată în proprietatea privată (domeniul privat) a unităţii administrativteritoriale va putea fi dezafectată prin emiterea unei autorizaţii de desfiinţare de către primar. Se pare că există vid legislativ în ce priveşte construcţiile aflate în stare avansată de degradare care în acte se află în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice dar în realitate, acestea nu se folosesc de ele, lăsându-le să se degradeze. În consecinţă, s-ar impune introducerea unei prevederi exprese pentru asemenea situaţii ce există în realitate.

5.2 Cadrul normativ privind regimul construcțiilor și accesului la servicii publice și utilități

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii republicată cu modificările şi completările ulterioare

Legea conţine dispoziţii speciale privind atribuţia primăriilor (primarilor, prin aparatul de specialitate care le este subordonat –n.n.) de a putea dezafecta construcţiile, proprietate a unităţii administrativ-teritoriale, aflate în stare avansată de degradare şi care pun în pericol siguranţa publică, cu excepţia construcţiilor monument istoric, pe bază de autorizaţie de desfiinţare emisă în condiţiile alin. (16), cu obligaţia de a se întocmi documentaţii specifice în conformitate cu prevederile cuprinse în anexa nr. 1. (art.7 alin.17).

Constatăm că, prin Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii au fost introduse prevederi exprese în situaţia construcţiilor aflate în stare avansată de degradare, care pun în pericol siguranţa publică – construcţii care în măsura în care sunt locuite, pot fi desfiinţate cu condiţia să aparţină domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale. Deci deocamdată nu se aplică situațiilor de locuire informală pe proprietăți private. Dar legea are prevederi clare şi dispoziţii speciale pentru situaţiile în care autoritatea administraţiei publice nu acţionează în sensul trecerii la acţiunea de desfiinţare efectivă a construcţiilor executate în absenţa autorizaţiei de construire.

Importante pentru problematicile legate de locuirea și așezările informale sunt prevederile din ultimul capitol al legii, în care este consacrată expres imposibilitatea intabulării în cartea funciară - deoarece nu se consideră finalizate - a construcţiilor executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi a construcţiilor care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor (art.37 alin.5 din Legea nr. 50/1991). Semnalăm de asemenea că, în Anexa 2 a Legii nr.50/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare consacrată definirii unor termeni de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii este definită categoria lucrărilor de intervenţie în primă urgenţă (definiţie introdusă prin OUG nr.214/2008) calificate ca reprezentând orice fel de lucrări


necesare la construcţiile existente care prezintă pericol public ca urmare a unor procese de degradare a acestora determinate de factori distructivi naturali şi antropici, inclusiv a instalaţiilor aferente acestora, pentru: a). punerea în siguranţă, prin asigurarea cerinţelor de rezistenţă mecanică, stabilitate şi siguranţă în exploatare; b). desfiinţarea acestora. Prin acest text care face corp comun cu dispoziţiile legii având caracter obligatoriu apreciem că, autorităţile administraţiei publice locale pot să intervină prin asemenea lucrări în primă urgenţă, pentru a lua măsuri concrete în cazul aşezărilor informale.

LEGE nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice - Republicare

Serviciile comunitare de utilităţi publice, denumite în continuare servicii de utilităţi publice, sunt definite ca totalitatea activităţilor reglementate prin prezenta lege şi prin legi speciale, care asigură satisfacerea nevoilor esenţiale de utilitate şi interes public general cu caracter social ale colectivităţilor locale, cu privire la: a) alimentarea cu apă; b) canalizarea şi epurarea apelor uzate; c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale; d) alimentarea cu energie termică în sistem centralizat; ) e) salubrizarea localităţilor; f) iluminatul public; h) transportul public local de călători.

În cadrul așezărilor informale, serviciile de alimentare cu apă și canalizare ridică cela mi adesea probleme, deoarece realizarea de către autoritățile publice și instituțiile legal implícate a acestor servicii presupun în anumite localități sau zone a acestora, existența cumulativă a unor condiții ce țin de urbanism (ex. perimetrele în care infrastructura necesară a fi realizată sa fie în intravilan), de pregim de proprietate (branșamente pe domeniu public etc.), de domiciliu (contractarea implică pentru utilizatori dovedirea unui drept de posesie asupra imobilului, respectiv a unui act de identitate) etc.

Legea nr. 123 din 10 iulie 2012 energiei electrice şi a gazelor naturale stabileşte cadrul de reglementare pentru desfăşurarea activităţilor în sectorul energiei electrice şi al energiei termice produse în cogenerare, în vederea utilizării optime a resurselor primare de energie în condiţiile de accesibilitate, disponibilitate şi suportabilitate şi cu respectarea normelor de siguranţă, calitate şi protecţie a mediului.

Problemele cele mai mari le întâmpină persoanele ce locuiesc în așezările informale se referă la racordarea la rețelele de distribuției a energiei electice.

Ordinul 59/2013 al ANRE - REGULAMENT din 2 august 2013 privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public

Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, stabileşte etapele şi procedurile necesare pentru racordarea instalaţiilor utilizatorilor la reţelele electrice de interes public pentru transportul şi distribuţia energiei electrice. În conformitate cu acest regulament, gospodăriile care un sunt racordate la rețeaua electrică de distribuție a energiei electrice, trebuie să parcurgă următoarele etape până la încheierea contractului de furnizare:

1. Obținerea Avizului de Amplasament, dacă este cazul (pentru construcțiile noi sau extinderi);2. Obținerea Avizului Tehnic de Racordare;


3. Realizarea instalației de racordare;4. Încheierea contractului de furnizare a energiei electrice;5. Racordarea la instalația de distribuție.

Dar toate aceste proceduri pot fi realizate, în conformitate cu prevederile art. 14 din Reguament, doar cdacă pentru un loc de consum şi/ sau de producere nou, documentaţia anexată cererii de racordare cuprinde, în funcţie de categoria de utilizator, o seriei de documente, printre care și : […] f) copia actului de identitate, certificatului de înregistrare la Registrul Comerţului sau a altor autorizaţii legale de funcţionare emise de autorităţile competente, după caz; g) actul de proprietate sau orice alt înscris care atestă dreptul de folosinţă asupra terenului, incintei şi/ sau clădirii care constituie locul de producere sau de consum pentru care se solicită racordarea, în copie. În cazul spaţiilor care nu sunt în proprietatea utilizatorului, este necesar acordul scris al proprietarului pentru realizarea de instalaţii electrice şi/ sau capacităţi energetice; h) autorizaţia de construire pentru obiectivul ce se realizează pe locul de producere sau de consum respectiv, în termen de valabilitate, în copie, în situaţia în care se solicită racordarea unei organizări de şantier pentru realizarea acestuia; […]

Această modificare normativă face ca după 2013 racordarea gospodăriilor care nu dețin acte de proprietate asupra imobilelor și autorizații ale construcțiilor nu mai pot fi racordate le rețelel de energie electrică.

5.3 Cadrul normativ privind domiciliul și identitatea persoanei

Codul Civil (Legea nr. 287/2009 - Republicare)

Principiile generale privind identitatea și domiciliul persoanei în România sunt stabiite de Codul Civil. Chiar dacă prevederile acesuia dau impresia simplității și universalității cadrului de stabilire a domiciliului și actelor de identitate (art. 59: Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii), în practică, aplicarea condițiilor legii crează diferențe semnificative. Domiciliu şi reşedinţă sunt drepturi (art.86 și următoarele), cetăţenii români având dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt. În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte. Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.


Operaționalizarea prin lege a acestor principii de drept civil au determinat crearea de identități (carte de identitate) temporare și definitive.

ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 97 din 14 iulie 2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români*) – Republicare (cu modificările și completările ulterioare)

Condițiile legii , așa cum sunt anunțate de Codul Civil sunt clarificate prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 97 din 14 iulie 2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, acest act normativ constituind cadrul care reglementează evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, prin care se asigură realizarea raporturilor juridice dintre persoanele fizice, juridice şi instituţiile statului de drept.

Actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă (art.13). iar posesia unei cărții de identitate permit titularului utilizarea acestora ca şi card naţional de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei ordonanţe de urgenţă. Chiar dacă legea română certifică egalitatea deplină în drepturi și obligații a cetățenilor săi, accesul limitat la un act de identitate definitiv face, în realitate ca titularii unei cărți de identitate provizorii să aibă drepturi limitate.

Actul de identitate se eliberează de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu sau reşedinţă a persoanei fizice, pe baza cererii acesteia sau a reprezentantului său legal (art.14). În conformitate cu prevederile at. 20, alin.(1), cartea de identitate provizorie se eliberează în următoarele cazuri: a) când solicitantul nu prezintă toate documentele necesare pentru eliberarea cărţii de identitate sau a cărţii electronice de identitate; b) când, temporar, nu se poate realiza procedura preluării datelor biometrice; c) în cazul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, care locuiesc temporar în România; d) când se solicită eliberarea unei cărţi electronice de identitate sau a unei cărţi de identitate, în unul din cazurile următoare: • laexpirareatermenuluidevalabilitateaactuluideidentitatecareurmeazăafipreschimbat; • dacăs-amodificatnumelesauprenumeletitularului,dataoriloculnaşterii,iarîncazul titularului unei cărţi electronice de identitate, şi prenumele părinţilor; • încazulatribuiriiunuinouC.N.P.;• încazuldeteriorăriiactuluideidentitate;• încazulpierderii,furtuluisaudistrugeriiactuluideidentitate;• cândimagineafacialădinactuldeidentitatenumaicorespundecufizionomiatitularului; • încazulschimbăriisexului;• încazulanulării.În practica administrativă, absența unui domiciliu oficial, determinat adesea de inexistanța juridică a locuinței și adresei la care solicitantul unei cărți de identitate locuiește de fapt, determină imposibilitatea de a deține o carte de identitate permanentă. Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală (art.27 și următoarele). Dovada adresei de domiciliu se poate face cu: a) acte încheiate în condiţiile de validitate


prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă; e) actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate.

Pentru persoanele care nu au o reședință înregistrată, accesul la drepturile fundamentale este foarte dificil în România. Pentru a avea acces la drepturile sale fundamentale, o persoană trebuie să facă dovada unui act de identitate. Din păcate, în conformitate cu legislația românească , autoritățile nu pot emite un document de identitate decât dacă persoana face dovada că are o reședință, adică fie deține o casă, fie este recunoscut oficial ca locuind într-o casă de către proprietar. Având în vedere că, în lipsa unui act de identitate, o persoană nu poate fi angajată, nu poate beneficia de îngrijire medicală, de educație și chiar de protecție socială de bază, lipsa locuințelor constituie o vulnerabilitate severă în România . Conform unei anchete sociale efectuate în 2015 , 147.969 de persoane nu aveau documente de identitate.

6. Informalitate, domiciliu, (lipsă) carte de identitate – elemente relevante în relația cu accesul la serviciile de sănătate, educație și ocupare ale cetățenilor români.

Absența unui domiciliu recunoscut și a cărții de identitate crează mari dificultăți în a avea acces la serviciile de sănătate, educație și ocupare pentru persoanele afectate.

Limități în a accesa servicii de sanătate. - O mamă care urmează să nască și nu are buletin, nu poate scoate certificatul noului născut, care devine la rândul lui victimă – nu va primi alocația de stat, medic de familie, nu va intra în datele recensământului școlar, iar la trei ani nu va putea fi înscris la grădiniță, iar mai târziu la școală. În felul acesta, copilul este invizibil pentru sistemul de asistență socială. - O mamă care naște și are buletin provizoriu, ar trebui să fie asistată de asistentul social care lucrează la maternitate, pentru că lipsa spațiu în buletin reprezintă un important factor de risc. În realitate, personalul medical nu sesizează cazul spre

1 Codul Civil (art. 59, art. 87, art. 88, art. 91), OUG 97/2005.2 (Centrul de Resurse Juridice, 2005)3 (GUVERNUL ROMÂNIEI Ministerul Fondurilor Europene, 2015)


asistentul social, de multe ori învinovățește mama și aceasta nu mai dorește să revină într-un mediu unde a fost stigmatizată. În acest fel, copilul riscă să rămână fără vaccinurile obligatorii, sau alte îngrijiri medicale.- Un adult fără spațiu locativ poate fi cu ușurință refuzat de un medic de familie, pe motiv că au prioritate persoanele dintr-o zonă arondată cabinetului și pe motivul supraaglomerării. Medicul de familie nu poate refuza să înscrie copii, chiar dacă părinții nu au buletin, însă părinții din comunitățile margionalizate nu știu cum să-și revendice acest drept. În general, au nevoie de asistare din partea serviciilor sociale și chiar și așa medicii refuză să primească persoane care provin din medii insalubre. - Ambulanța nu intervine dacă nu poți să dai o adresă exactă, așadar comunitățile informale au nevoie să fie recunoscute oficial de Primării.

Lipsa de domiciliu si dificultăți de acces la sistemul de educație- Copiii care trăiesc în comunități informale nu intră în mod automat, așa cum se întâmplă cu ceilalți copii, a căror părinți au acte de identitate cu adresă, în recensământul anual al sistemului de educație. Sistemul de educație își face planul de școlarizare în funcție de câți copii aflați în statisticile oficiale împlinesc trei ani într-un anumit an. Copiii din comunități sunt din start excluși. - Înscrierea în clasa pregătitoare a copiilor din așezările informale nu se poate face după normele în vigoare, în absența informării părinților fără adresă, respectiv a absenței unei arondări școlare oficiale a așezărilor informale.

Efectul absenței cărții de identitate asupra accesului la formare profesională și ocupare a forței de muncă

Toate teoriile serviciilor sociale spun că persoana aflată în nevoie trebuie consiliată și asistată să depășească cât mai repede situația vulnerabilă în care se găsește și să fie încurajată să-și găsească un loc de muncă. Astfel, persoanele apte de muncă care nu realizează venituri în baza unui contract individual de muncă, etc. se iau în considerare la stabilirea numărului membrilor de familie pentru determinarea nivelului de venit al familiei numai dacă se află în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, denumită în continuare agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, ca persoane în căutarea unui loc de muncă şi care nu au refuzat un loc de muncă ori participarea la serviciile pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi de formare profesională oferite de aceste agenţii (art.13 L.196/2016).

Domiciliu și acces la prestații sociale Prevederile Legii nr.196/2016 privind venitul minim de incluziune confirmă necesitatea domiciliului sau reședinței înscrise în actele de identitate ale persoanei pentru a avea acecs la serviciile sociale minimale de care pot beneficia cetățenii României. Acești termeni cu evident impact juridic și operațional se regăsesc în cadrul definițiilor din lege și au următoarele semnificaţii:

b)familie - constituie o familie persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii: [….].; 2. soţ şi soţie cu copiii lor necăsătoriţi, aflaţi în întreţinere cu vârsta de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învăţământ - cursuri de zi, organizată potrivit legii, cu domiciliul ori reşedinţa comună înscrisă în actele de


identitate şi care locuiesc împreună; e)persoane care locuiesc şi gospodăresc împreună - persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: 1.locuiesc împreună în acelaşi imobil/locuinţă şi/sau, după caz, au domiciliul ori reşedinţa comună, înscrisă în actele de identitate;

2. contribuie împreună la achiziţionarea sau la realizarea unor bunuri şi a unor venituri din valorificarea acestora ori la consumul acestora; f)persoane fără domiciliu sau reşedinţă şi fără locuinţă, denumite în continuare persoane fără adăpost - persoanele care nu deţin o locuinţă principală sau, după caz, o locuinţă secundară, în condiţiile legii, şi care trăiesc în stradă sau în adăposturi improvizate ori în centre rezidenţiale pentru persoanele fără adăpost; m)locuinţă de domiciliu sau de reşedinţă - construcţia cu destinaţia de locuinţă aflată în proprietatea titularului ajutorului/ajutoarelor financiare ori închiriată sau asupra căreia se exercită un drept de folosinţă în condiţiile legii, situată la adresa înscrisă în actele de identitate ale persoanei singure/membrilor de familie sau, după caz, adresa la care persoanele sunt înscrise în cartea de imobil şi sunt luate în calcul la stabilirea cheltuielilor de întreţinere a locuinţei. Se asimilează locuinţei de domiciliu sau reşedinţei şi locuinţa de necesitate, precum şi locuinţa socială, astfel cum sunt acestea definite potrivit prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea stabilește că “familiile şi persoanele singure, cetăţeni români, fără domiciliu sau reşedinţă şi fără locuinţă, denumite în continuare persoane fără adăpost, beneficiază de venit minim de incluziune numai pe perioada în care se află în evidenţa serviciilor publice de asistenţă socială de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale în care trăiesc” (art.7).


7. Concluzii și recomandări

Locuirea înformală și așezările informale sunt realități ce afectează mii de persoane și gospodării, dar aceste realități sunt cvasi-absente din discursul și acțiunea publică, cel civic și nu fac obiect al prevederilor cadrului normativ în vigoare.

a Legislație si terminologii nearmonizate în domeniul locuirii

În legislația specifică domeniilor complementare locuirii, în prezent există definiții și categorii diferite pentru noțiunea de locuință. Acest lucru conduce inclusiv la neclarități cu privire la responsabilitatea autorităților publice de a acționa pe această temă. În plus, deși există numeroși termeni care au legătură cu problematica locuirii și așezărilor informale, acești termeni descriu secvențe din realitatea juridică, socială, constructivă, sanitară a locuirii informale și nu oferă cadru de intervenție coordonată a actorilor publici și/sau privați implicați în sectorul locuirii.

a Așezările informale / locuirea informală nu sunt menționate în legislația românească

Prin analiza actelor normative relevante pentru domeniul locurii în general, se poate constata lipsa definirii fenomenului și absența prevederilor cu privire la așezările informale, deși în mai multe acte normative există prevederi cu incidență directă asupra acestora. Este necesară completarea și corelarea acestor prevederi, în așa fel încât să fie posibile atât recunoașterea lor ca fenomen distinct, cât și acțiunea particulară vizată pentru soluționarea / prevenirea unor situații de informalitate. Informalitatea locuirii poate fi tratată din perspectiva urbanistică, constructivă, socială, sănătate publică și sigurață a persoanelor, identitate și drept la domiciliu, drept la viață decentă și acces la servicii de utilitate publică etc. dar, din păcate, perspectivele limitative unilaterale ale unor prevederi legale specifice domeniilor menționate, generează probleme în lanț pentru persoanele și gospodăriile ce trăiesc în aceste zone.

a Deși există prevederi care crează premisele prevenirii formării și dezvoltării așezărilor informale, acestea nu ajută în prezent la înlăturarea / stoparea fenomenului

Apațiția și extinderea așezărilor informale, respectiv multiplicarea situațiilor de locuire informală sunt generate de un cumul de factori de natură juridică, de lipsa de informare a locuitorilor cu privire la procedurile legale privind autorizarea și realizarea construcțiilor, respectiv de intervenția limitată sau absența autorităților din teritoriile cu potențial de dezvoltare informală.

a Absența actelor de identitate definitive împiedică accesul la servicii sociale, sanitare, de educație, formare și ocupare a forței de muncă.

Efectul informalității în aceste așezări excede problematicile legate de planificare urbanistică și status de deținere, afectând drepturi fundamentale ale cetățenilor, așa cum sunt dreptul la locuire și condiții de viață decentă, acces la educație și sănătate,


dreptul la identitate și domiciliu, la mobilitate și formare profesională etc.

a Deși există proceduri legale legate de acces la deținere / proprietate, acestea nu sunt cunoscute și sunt dificil de accesat de cei vulnerabili.

În absența unor programe de informare și de sprijin pentru clarificarea statusului acestor comunități, accesul la lege și la beneficiile sale sunt greu de accesat de locuitorii din așezările informale. Prevederile Codului civil (atât cel vechi, cât și cel nou) au prevederi prin care, cu răbdare și un avocat bun, individual, aproape orice deținător de construcție și lot din aceste așezări ar putea să își clarifice statusul juridic al gospodăriei sale. Din păcate, lipsa de informare și necunoașterea legii determină neîncredere și lipsă de acțiune a acestora. În plus, lipsa de cooperare a autorităților, lipsa bazelor de date teritoriale și a cadastrului general, respectiv absența unor norme juridice și operaționale cadastral-urbanistice, determină creșterea fenomenului, nu stoparea și resorbția acestuia.


8. Bibliografie

Centrul de Resurse Juridice. (2005, 12 4). Facilitarea accesului la documente de identitate pentru persoane

vulnerabile. Preluat de pe www.crj.ro:

http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2015/12/IDs2.pdf

GUVERNUL ROMÂNIEI Ministerul Fondurilor Europene. (2015, Octombrie). Preluat de pe

www.fonduri-ue.ro:

http://www.fonduri-ue.ro/images/files/transparenta/romi/23.03/Analiza.judetelor.RO.pdf

Moceanu M., 2014, În ce condiţii putem să dobândim dreptul de proprietate prin uzucapiune?,

https://legestart.ro/in-ce-conditii-putem-sa-dobandim-dreptul-de-proprietate-prin-uzucapiune, aprilie 2014

Moceanu M., 2014, Procedura privitoare la înscrierea dreptului de proprietate dobândit în temeiul

uzucapiunii,

https://legestart.ro/procedura-privitoare-la-inscrierea-dreptului-de-proprietate-dobandit-in-temeiul-

uzucapiunii/ aprilie 2014

Popeangă M., 2013, Accesiunea imobiliara artificială,

http://www.dreptonline.ro/resurse/accesiune_imobiliara.php

Suditu, B., & Vâlceanu, D. (2013). Informal settlements and squatting in Romania: socio-spatial patterns and

typologies. HUMAN GEOGRAPHIES – Journal of Studies and Research in Human Geography.

UNECE . (2016). Informal settlements in countries with economies in transition in the UNECE Region.

UNECE.

UNECE. (2009). Self-Made Cities: In search of sustainable solutions for informal settlements in the UNECE

Region. New York and Geneva: United Nations.

URBAN-INCERC. (2013-2014). Analiză privind aşezările informale din România – evaluarea situaţiei actuale

în vederea formulării unor reglementări şi instrumente de intervenţie. București: I.N.C.D. URBAN-INCERC.


9. Anexe Legi și reglementări relevante pentru domeniul locuirii informale în România(actualizat aprilie 2018)

Titlul legii

Cadru general / Legislația în domeniu locuirii

LEGEA Locuinţei nr.114/1996 Republicată, cu modificările şi completările ulterioare

HG nr. 1275/2000 Norme Metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996

LEGEA nr.152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe cu modificările şi completările ulterioare

H.G. nr.962/2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe cu modificarile si completarile ulterioare

Programe de locuire

LEGE Nr. 646 / 2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural

LEGE Nr. 15 / 2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personal Republicată

H.G nr.896/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personală

Legislație în domeniul urbanismului și sănătății mediului

LEGEA Nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul cu modificãrile si completãrile ulterioare;

OUG nr. 7/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul

LEGE nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi

ORDIN NR.119 DIN 04.02.2014 al MINISTERULUI SANATATII pentru aprobarea Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei

ORDIN Nr. 13/N/1999 pentru aprobarea reglementãrii tehnice „Ghid privind metodologia de elaborare si continutul-cadru al planului urbanistic general”, indicativ GP038/99;

ORDIN Nr. 176/N/2000 pentru aprobarea reglementãrii tehnice „Ghid privind metodologia de elaborare si continutul-cadru al planului urbanistic zonal”, indicativ GM-010-2000;

ORDIN Nr. 37/N/2000 pentru aprobarea reglementãrii tehnice „Ghid privind metodologia de elaborare si continutul-cadru al planului urbanistic de detaliu”, indicativ GM 009-2000;

ORDINUL Nr.21/N/10.04.2000 pentru aprobarea reglementării tehnice “Ghid privind elaborarea si aprobarea regulamentelor locale de urbanism”

HG. Nr. 525/1996 pentru aprobarea regulamentului general de urbanism republicatã;

Cadastru, proprietate și domiciliu


LEGE Nr. 18 din 19 februarie 1991 Legea fondului funciar Republicată

LEGE nr. 112 din 1995 privind reglementarea juridică a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului

LEGE nr. 231 din 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia

LEGE Nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale

LEGE nr. 7 din 1996 cadastru și publicitate imobiliară Republicată

OUG 97/2005 republicata 2011 privind evidenta, domiciliul, resedinta si actele de identitate ale cetatenilor romani.

Codul Civil

Protecție socială, combaterea marginalizării sociale

LEGE nr. 116 / 2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale

LEGE nr. 292/2011 a asistenței sociale

HG nr. 669/2006 privind aprobarea Strategiei naţionale privind incluziunea socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului

LEGE 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap

LEGE nr. 230/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane

LEGE nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale;

HG nr. 547/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civilă

Regimul construcțiilor și accesului la servicii publice și utilități

LEGE Nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii

LEGE Nr. 10 din 18 ianuarie 1995 privind calitatea în construcţii

LEGE nr. 260 / 2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor - REPUBLICARE

LEGE Nr. 51 din 8 martie 2006 Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice

LEGE Nr. 101 din 25 aprilie 2006 Legea serviciului de salubrizare a localităţilor

LEGE Nr. 230 din 7 iunie 2006 Legea serviciului de iluminat public

Legea nr. 123 din 10 iulie 2012 energiei electrice şi a gazelor naturale

Ordinul 59/2013 ANRE - REGULAMENT din 2 august 2013 privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public

Ordinul 64/2014 ANRE - REGULAMENT din 14 iulie 2014 de furnizare a energiei electrice la clienţii finali

Cadru instituțional

Constituţia României

Codul Civil vechi (1864)

Codul Civil nou (Legea nr.287/2009)

Legea nr. 215/2001 administraţiei publice locale

Legea-Cadru a descentralizării nr. 195/2006

H.G. Nr. 711 / 2001 privind înfiinţarea Centrului Naţional pentru Aşezări Umane (habitat), cu modificările şi completările ulterioare

O.G. Nr. 21 / 2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi rurale

LOCUIREA INFORMALĂÎN ROMÂNIA

Analiză a cadrului legal relevant pentru domeniul locuirii informale în România

martie 2018

locuirea informalĂ În romÂnia martie...

Documents