liliana ardelean - jurnalul calugaritei

243
1 Liliana Ardelean JURNALUL CĂLUGĂRIŢEI POVESTE DE ÎNCEPUT Într-o zi cu soare, mă duc la o prietenă la un ceai. Eu nu beau cafea. După ce am forfecat noi, ca femei care ne respectăm această nobilă titulatură, o văd că scociorăşte într-un sertar al biroului ei, o podoabă de piesă veche, rămasă rătăcită din dota străbunicii, asistând singură şi stingheră la scurgerea clepsidrei care-i fusese pusă în spate. Accentuându-i serios durerea de şale. Se vaită printr-un scârţâit prelung, când i se trage de mânerul sertarului. Apoi tace. Acompaniată de acea tăcere, prietena mea fâşâie printre nişte hârtii, apoi scoate la iveală, ditamai cinci dosare de carton, vechi şi gălbejit. -Poftim, ia-le. Eu le-am citit de curând şi mi s-au părut interesante. Tu, poate scoţi ceva din ele. Ai putea scoate o carte, cred. -Dar ce sunt astea? -Citeşte şi te vei lămuri singură. -De unde le ai? -Nici eu nu ştiu. Au rămas în biroul acesta, când l-am moştenit eu. În toamna aceasta, când am făcut curăţenie mare, am dat peste ele şi, neavând la îndemână, în acel moment, o carte nouă, le-am citit. Am constatat că sunt amintirile unei doamne care acum trebuie să fi trecut în lumea drepţilor. A trăit de pe la începutul secolului al douăzecilea. A trecut prin multe. Prin primul Război mondial, a asistat la Marea Unire, al doilea război, a cunoscut mari personalităţi culturale, nume sonore. Despre unii dintre ei scrie lucruri incredibile. Necunoscute. Cum i-a cunoscut ea. Interesant, deşi unele greu de crezut. Mi-a venit ideea să ţi le dau. Ajunsă acasă, m-am aruncat, curioasă, asupra lor. Într-adevăr, o grămadă de date, hai să le zic inedite, înşirate cum i-a venit ei la mână. Printre rândurile egale, însă, se putea intui atmosfera unor ani, prăfuiţi de- acuma, dar care meritau să fie reînviaţi, deoarece musteau de evenimente şi

Upload: dinhtu

Post on 30-Dec-2016

283 views

Category:

Documents


5 download

TRANSCRIPT

Page 1: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

1

Liliana Ardelean

JURNALUL CĂLUGĂRIŢEI

POVESTE DE ÎNCEPUT

Într-o zi cu soare, mă duc la o prietenă la un ceai. Eu nu beau cafea.

După ce am forfecat noi, ca femei care ne respectăm această nobilă titulatură, o văd că scociorăşte într-un sertar al biroului ei, o podoabă de piesă veche, rămasă rătăcită din dota străbunicii, asistând singură şi stingheră la scurgerea clepsidrei care-i fusese pusă în spate. Accentuându-i serios durerea de şale.

Se vaită printr-un scârţâit prelung, când i se trage de mânerul sertarului. Apoi tace. Acompaniată de acea tăcere, prietena mea fâşâie printre nişte hârtii, apoi scoate la iveală, ditamai cinci dosare de carton, vechi şi gălbejit.

-Poftim, ia-le. Eu le-am citit de curând şi mi s-au părut interesante. Tu, poate scoţi ceva din ele. Ai putea scoate o carte, cred.

-Dar ce sunt astea? -Citeşte şi te vei lămuri singură. -De unde le ai? -Nici eu nu ştiu. Au rămas în biroul acesta, când l-am moştenit eu. În

toamna aceasta, când am făcut curăţenie mare, am dat peste ele şi, neavând la îndemână, în acel moment, o carte nouă, le-am citit. Am constatat că sunt amintirile unei doamne care acum trebuie să fi trecut în lumea drepţilor. A trăit de pe la începutul secolului al douăzecilea. A trecut prin multe. Prin primul Război mondial, a asistat la Marea Unire, al doilea război, a cunoscut mari personalităţi culturale, nume sonore. Despre unii dintre ei scrie lucruri incredibile. Necunoscute. Cum i-a cunoscut ea. Interesant, deşi unele greu de crezut. Mi-a venit ideea să ţi le dau.

Ajunsă acasă, m-am aruncat, curioasă, asupra lor. Într-adevăr, o grămadă de date, hai să le zic inedite, înşirate cum i-a venit ei la mână. Printre rândurile egale, însă, se putea intui atmosfera unor ani, prăfuiţi de-acuma, dar care meritau să fie reînviaţi, deoarece musteau de evenimente şi

Page 2: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

2

informaţii. Nu cele generale, cunoscute de istorie. Unele mici pete de viaţă, trăită de această bătrână doamnă.

M-am pus pe scris. Scriind, am luat doar informaţia, prelucrând-o, colorând-o,

imaginând, fără însă a ştirbi realul informaţiilor căpătate. Doar le-am cosmetizat, le-am rearanjat şi, probabil, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu scriitorii, mi-am lăsat amprenta.

Aceasta formează partea care se poate numi roman de atmosferă. Scriind, mi s-a părut mie că, deşi am metamorfozat într-o bună măsură scrisul

doamnei mele, rândurile acelea puteau să intereseze doar o vreme, după care ar fi devenit plictisitoare, oarecum monotone, oricâtă vervă şi dinamism aş fi căutat eu să le dau. Necăjită de cum se prefigurau lucrurile, nu prea mi-a mai venit să continuu scrisul, până când, cineva cu care trăncănem de toate pentru toţi, la o şuetă întâmplătoare, se repede la mine, la un moment dat, după ce m-am plâns că nu prea sunt mulţumită cum merge cartea.

-Auzi tu! Proastă eşti că nu te apuci de romane poliţiste. Astea au succes. Să vezi cum s-ar vinde. Ascultă-mă pe mine! Scrie poliţiste!

Mi-a venit să râd. „Eu, romane poliţiste?! Fata asta vorbeşte cu gura fără ea.” Totuşi, după câteva zile, constat cu surprindere că ideea cu poliţistele începe să

mă zgândăre binişor. Fantezia mi-o ia razna şi încep a broda ceva ce nici mie nu-mi venea a crede că pot scorni. Mai surprinsă sunt că mintea mea brodează o crimă pe care o împleteşte printre amintirile bătrânei doamne.

Mă cuprinde frenezia şi scriu, scriu în fiecare minut liber. Inventez şi combin în plin clocot al minţii mele dominată de efervescenţa imaginativă. Nu-mi venea să cred că-mi vin în minte scenă după scenă, la care niciodată nici n-am visat şi se leagă între ele şi se împletesc, precum şuviţele în coada lăsată pe spatele unei copile.

Aceasta este povestea naşterii acestei cărţi, zisă „Jurnalul călugăriţei.” Biata doamnă! Nu cred că ar fi putut să-i treacă vreodată prin minte că am s-o

călugăresc, nici că amintirile ei se vor transforma în pagini de roman. Aşa a fost să fie. Niciodată nu poţi fi sigur ce are să iasă, când intră în funcţiune

condeiul. Nici mie nu-mi vine să cred că am putut combina istorie şi adevăr, cu ficţiune

poliţistă, genuri atât de diferite. Uite că a mers. Sau cel puţin, aşa sper eu, în orgoliul meu. Autoarea. Unu

Page 3: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

3

-Hai, şefu, zău! Dacă asta nu-i crimă, eu îs Papa de la Roma. De ce nu vreţi să acceptaţi evidenţele? - Evidenţe? Care? -Păi, cum, care? Doar le ştiţi la fel de bine ca şi mine. Vi le-am spus, de m-am săturat. -Mai satură-te o dată. -În primul şi în primul rând, amprentele. -E casa lor, normal să fie şi amprentele lui acolo. -Păi tocmai asta e curiozitatea. În toată casa sunt amprente de la toţi, numai în camera în care se pare că a omorât-o, nu-i nici una, nici măcar de sămânţă. Înseamnă că au fost şterse deliberat. -Dovedeşte că-i aşa cum spui. Un avocat priceput va pretinde şi chiar va demonstra cu martori că exact în ziua aceea s-a făcut acolo curăţenie, care a fost terminată cu o secundă înainte de-a suna noi la uşă şi nimeni n-a avut vreme să mai atingă ceva, aşa încât totul a rămas imaculat. Poţi demonstra cu probe că nu-i aşa? Ne dă procurorul de-a rostogolul, dacă-i venim cu asemenea poveşti care nu stau în picioare nici cât o clipită. Altceva? -Sângele găsit în spărtura aceea minusculă din marmura care acoperă secreterul. Se vede clar că s-a curăţat bine locul. Nici noi nu am fi putut vedea nimic cu ochiul liber. Doar cu lupa. Am luat o probă, să vedem ce spun cei de la laborator, dar eu sunt sigur că e sângele ei. -O fi. Dar, în primul rând este atât de puţin, încât nu sunt convins că pot obţine un rezultat relevant, în al doilea rând se poate spune că s-a lovit acolo cine ştie când. Din cauza cantităţii atât de mici, aproape inexistente, nu cred că-i vor putea stabili vechimea. Apoi, chiar dacă se demonstrează că e din perioada când se presupune a se fi săvârşit omorul, e posibil să se fi lovit singură. Cum dovedeşti tu că nu-i aşa? Pot pretinde că avea obiceiul să bea din când în când. Acasă, dar mai ales cu acei colegi ai ei, după spectacole. A fost ameţită, s-a împiedicat, cine ştie?! -Eu sper ca laboratorul... -Măi, copile, aici noi nu ne scăldăm în speranţe sau presupuneri. Ori e, ori nu e. Clar. Cu dovezi indubitabile. Alb, negru. Punct. -De ce au spălat atâtea prosoape, chiar în ziua când i-au declarat dispariţia? -Pentru că au fost murdare. Iaca, na, este plauzibil. Şi nu este singura situaţie credibilă. A uitat careva duşul deschis, sau apa la chiuveta din bucătărie peste câteva vase murdare, iar apa a dat pe dinafară şi au adunat-o cu prosoapele. -Cu atâtea?

-De ce nu? Fiecare face cum se pricepe şi cum vrea în casa lui. -De ce a plecat cineva noaptea cu maşina suspectului, cu farurile stinse? -Din câte ştiu eu, maşina a fost văzută astfel doar când a ieşit pe poartă. Se poate să le fi aprins după ce a ieşit pe carosabil. -De ce a coborât panta din faţa porţii cu motorul stins? Vă spun eu: ca să nu-l audă nimeni. -Da, ca să nu-l audă nimeni, să nu deranjeze vecinii. Posibil, nu? -Pleci aşa, de nebun, în dricul nopţii cu maşina la plimbare?

Page 4: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

4

-Nu ţi-a declarat omul că era înnebunit, că trecuse de trei după miezul nopţii şi ea încă nu s-a întors?

Filmul sună cam aşa: După spectacol venise cu el acasă. A luat-o de la cabină. Acasă a rămas numai

pentru câteva minute, a făcut un duş rapid, s-a schimbat, i-a zis că merge împreună cu trupa, ca să sărbătorească succesul. De altfel, între timp, partenerul ei, -au fost protagoniştii la premiera cu Lacul Lebedelor şi au sculat sala în picioare, au ieşit la rampă de vreo cinci ori-, partenerul, prim balerin, la fel ca şi ea, vedetă şi el, a sosit cu maşina lui şi-o aştepta în faţa casei. Era omul nerăbdător, căci a claxonat-o de mai multe ori, iar ea a ieşit învârtindu-se, fără o vorbă, grăbită peste măsură. Un pantof şi l-a încălţat din mers, punându-şi-l cu mâna, de grăbită ce era, aşa îmi amintesc că sună declaraţia lui. Mă mir cum naiba nu şi-a pierdut echilibrul sărind în celălalt picior, având un toc cui de nouă. Unde se duc, până când?! Ioc. Ea, n-a anunţat, el, n-a întrebat. La interogatoriu a mărturisit: -Eu nu-i puneam întrebări. Oricum nu mă alegeam cu nici un răspuns, dacă ea nu voia să mi-l dea. Şi nu mi-l dădea niciodată, dacă o întrebam. Spunea că are dreptul la intimitate. Se înfuria pe mine, nu-mi vorbea cu zilele şi nu mă lăsa s-o ating cu lunile. Scuza ei supremă era întotdeauna aceeaşi.

-Eu sunt artist. Tu ai ştiut foarte bine ce sunt când m-ai luat. Nu ţi-am ascuns că noi suntem uneori, în anumite privinţe, altfel decât ceilalţi. Când eşti artist bun, ai trăiri intense, te transpui în pielea personajului tău, simţi ca el şi faci ca el. Nu te poţi abţine. Altfel nu mai este artă ceea ce faci, e un fiasco. Eu sunt bună. Sunt celebră. Ştii asta foarte bine. Ce vrei să fac? Să renunţ la darul dat de Dumnezeu, de dragul tău? Pretinzi că mă iubeşti. Pe cine iubeşti, dacă mie, aşa cum sunt, îmi aduci veşnic imputări şi învinuiri. Eu sunt cum sunt. Ori mă iubeşti pe mine aşa cum m-a făcut mama, ori eu nu mai înţeleg nimic. Dacă nu-ţi place, ne despărţim şi fiecare-şi vede de ale lui.

-Dar oare tu mă iubeşti pe mine, dacă-mi faci ce-mi faci? Cum crezi că mă simt eu?

-Asta este treaba ta, cum te simţi. Eu cum m-am simţit ani de zile când mi-ai făcut o grămadă de măgării? N-am avut voie să zic nici pâs, iar tu-ţi dădeai cu călcâiele-n fund cât pofteai. Şi tu şi mama ta aţi făcut din mine o sclavă. Acum, că m-am trezit, nu-ţi convine. Ai putea să ieşi şi tu, sau să stai de unul singur dacă asta te satisface. Ar trebui să te bucuri că ai o asemenea soţie... Dacă te iubesc? Sigur că te iubesc. Altfel nu m-aş fi căsătorit cu tine...Cum îndrăzneşti să sugerezi că aş fi putut s-o fac din alte motive?! Să-ţi fie ruşine! Meriţi să fii ignorat cu totul pentru o asemenea mojicie. Mi-am părăsit şi ţara şi familia pentru tine. O familie care mă aprecia, care mă iubea şi-mi respecta personalitatea. Ai mei nu m-au pus la frecat podele cum a făcut mama ta, fără să-i pese că şi eu am făcut o facultate. M-a dispreţuit întotdeauna. Şi acum mă dispreţuieşte. M-ar pune în continuare la salahoreală, însă m-am învăţat minte, nu mă mai supun eu. Iar tu, de câte ori trebuie să-ţi repet că un artist adevărat trăieşte intens tot ceea ce face pe scenă, confundându-se cu rolul lui? Când îţi va intra asta-n tărtăcuţa aia a ta limitată, să mă anunţi şi pe mine. Până atunci nu mai avem ce discuta.

-Vedeţi, a declarat el, întotdeauna ea era aceea care ieşea la suprafaţă ca uleiul şi socotea că are dreptate, iar eu rămâneam de prostul satului. Am învăţat să tac şi să accept, pentru că o iubeam, o iubesc şi acum şi eram convins că nu pot îndura viaţa fără ea.

În seara aceea, la fel, cum v-am spus, am tăcut, a plecat şi dus-a fost.

Page 5: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

5

-Îmi amintec, zice anchetatorul cel tânăr, că mi s-a muiat inima când a început să plângă la fel ca un copil, mărturisindu-mi cât de mult o iubeşte. Eu nu înţeleg cum este asta! Nu-i cum ţi-ai dori-o, dar susţii sus şi tare că nu poţi trăi fără ea. Dumneavoastră înţelegeţi, şefu?

-E cam complicată treba. Poate să-ţi placă foarte mult ceva la o persoană şi acest lucru să tragă mai greu în balanţă decât restul. Poate că iubeşti, de fapt, numai ceea ce ţi-ai imaginat că este şi eşti prea orgolios, aşa-i natura umană, să recunoşti că ai greşit, sau că tu însuţi nu eşti iubit. Uneori orgoliul şi mândria sunt atât de absurde, încât te fac să înghiţi rahat cu vadra şi să zici că bei mied zeiesc. Uneori este propria ta nevoie de iubire şi o cauţi cu disperare şi te încăpăţânezi să crezi c-ai găsit-o, deşi e limpede pentru tot prostu’ că ai dat-o-n bară. Ştii cum e, „Nu ştie bărbatul, ce ştie tot satul.” Greu de spus... Unii-s obsedaţi, bolnavi. Buni de dus la balamuc. Apropo, ăstuia i s-a făcut expertiza psihiatrică?

-Aşteptăm rezultatul. Cică nu e concludent şi trebuie o perioadă mai lungă ţinut sub observaţie şi supus la diverse teste. Am încercat şi cu detectorul de minciuni. Tot aşa şi aşa. Mie mi se pare că, oricum, tipul este cel puţin instabil psihic. Trece de la o stare la alta, într-o fracţiune de secundă. De la furie, la blândeţe, de la iubire tandră, la ură, de la calm, la strigăte şi gestică violentă. Nu mi se pare normal.

-Oricum, ceea ce ţi se pare ţie, nu poate constitui o probă valabilă la dosar. Este doar orientativă pentru noi. Una peste alta, nu prea avem pe ce ne baza. Colac peste pupăză, nu este nici un cadavru. Deci, unde-i crima? Dacă a fugit în lumea largă cu partenerul ăla al ei şi-n curând o să vuiască mapamondul de ce talentaţi şi de neegalat sunt?! Se poate, nu?

-Se poate şefu’, dar... hmm!, mie mi se pare cusută cu aţă albă... Multe nu puşcă. Cine a boncăluit la pian în noaptea aia?! Soacră-sa, pianista, a fost plecată din oraş. Adică, cu maşina nu vrea să facă zgomot, ca să nu deranjeze vecinii, dar trăncăne pe clape la falseturi de să-ţi vină s-o iei la fugă, cum mi-a declarat baba cu care stau perete-n perete.

-Ai şi tu dreptate, nu miroase-a bine. -Totuşi nu avem de ce ne lega. Tatăl ne oferă o explicaţie cât se poate de veridică

legată de trăncănitul la pian. Nu fiul, ci el a lovit clapele. Cu putere, cu nervi. A fost un fel de a se descărca. Ştii ce-a spus? Ascultă banda:

-Altfel aş fi spart toată casa de furie. Sper că vă puteţi imagina ce simte un tată când îşi vede copilul atât de nefericit. Băiatul acesta n-a băut în viaţa lui. O picătură n-a pus în gură. De mic este alergic. Printre altele şi la alcool. În noaptea aceea n-a mai ţinut seamă de nimic şi trăgea cu sete dintr-o sticlă de vodcă. Când a dat-o gata, a izbit-o de podele şi a râs ca un nebun, cu hohote, până când au început să-i curgă lacrimile, iar râsul s-a transformat în plâns. S-a dus clătinându-se până în cămară şi a apucat o altă sticlă, a destupat-o cu furie şi a început, literalmente, să şi-o toarne pe gât. Eu auzeam acel gâlgâit continuu şi am simţit că cedez. Îmi era teamă că va intra în şoc dintr-o clipă în alta. De umflat s-a umflat tot, ca o gogoaşă, din cauza alergiei. Am reuşit cu forţa, să-l imobilizez în fotoliu, eu fiind, pe de o parte, treaz, iar pe de alta, mult mai solid decât el, şi i-am îndesat pe gât un antihistaminic. Cred că porţia a fost triplă. N-am mai judecat nici eu. I-am dat, să-i fie. A avut noroc. Doar se astupa din când în când şi tuşea, de să-şi scuipe pieptul afară cu totul. Dacă fiin ţa aceea, podoaba de nevastă-sa, ar fi fost acasă, cred că aş fi omorât-o cu mâna mea. Sunt jurist, cum bine ştiţi, cunosc consecinţele, de

Page 6: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

6

asemenea sunt cotat ca unul dintre cei mai echilibraţi şi stăpâni pe sine dintre colegii mei, mi se spune Statuia, pentru că nu pot fi clintit din ale mele şi nu mă las dus de sentimente. Nu sunt un impresionabil pe care să-l îmbeţi cu apă chioară. Dar acum era prea mult chiar şi pentru unul ca mine. Când a plecat cu maşina, ştiindu-l beat criţă, am încercat să-l opresc. N-a fost chip, deşi am urlat unul la altul ca nişte apucaţi. Ce-or fi crezut vecinii?! Sunt convins că, în cel mai bun caz, ne-au înjurat, fiindcă le stricăm somnul. Am încercat să-l ţin, l-am încleştat cu mâinile, dar avea o putere de taur. N-am reuşit. S-a smuls ca o fiară sălbatică. Nu ştiu de unde a luat-o în acel moment, în rest, v-am spus, nu e cine ştie ce forţos, deşi nu arată rău, are o costituţie armonioasă, ca bărbat. Atunci, însă, devenise brusc ca turbat şi m-a zvârlit cât colo ca pe o surcea. După ce a plecat, am crezut că înnebunesc, în special când am observat prin geam că a uitat să aprindă farurile. Fiind întuneric, putea oricine să nu-l observe şi să dea peste el.******* Din acest punct de vedere putem spune că a fost un mare noroc faptul că era o noapte cu lună plină. Una mare cât roata carului, care lumina destul de bine. Putea să vadă drumul. Totuşi n-am fost în stare să mă liniştesc. Şi, luna aceea, mare şi roşie, deşi îi putea fi un ajutor important fiului meu, mă scotea din sărite, atârnată cum era în vârful cerului, cu mutra aceea a ei, dolofană şi încremenită într-o tentă ironică şi batjocoritoare. Aşa mi se profila imaginea ei în creerii mei bulversaţi, care se răzvrăteau surescitaţi în strâmtoarea cutiei mele craniene. Nu-mi dau seama de ce mă enerva, dacă mă întrebaţi, dar vă pot spune că mă scotea din pepeni rău de tot.********* M-am repezit furibund, cred că prima dată în viaţa mea mi-am pierdut cumpătul, am apucat primul lucru care mi-a picat în mână, o vază scumpă, unicat, foarte veche, şi-am trăznit-o de marginea comodei. A şi sărit o ţandără din colţul marmurei. Când se va întoarce soţia mea şi-o să vadă că i-am distrus vaza ei preferată, moştenire de la străstrăbunica ei, care i-a dat-o în ziua majoratului, iar apoi, la câteva zile după, a pus mâinile pe piept, când va vedea şi comoda ciobită, o să mă mănânce cu fulgi cu tot.

Doru, spre surprinderea mea, s-a întors în două, trei minute. Cred că abia a ajuns să dea roată la două străzi. Probabil că n-a fost în stare să conducă, dar i-a mai rămas o undă de luciditate, care l-a făcut să se întoarcă. A şi dat cu botul maşinii în poartă. Nu s-a întâmplat nimic grav, doar că pe bara maşinii se văd şi acum urme de vopsea. Intenţionat n-am remediat nimic, ca să nu distrug o eventuală probă. Poarta şi ea a rămas zgâriată.

Eu am auzit buşitura, dar n-am vrut să ies să-l ajut. Eram supărat foc pe el, cum poate fi atât de tâmpit, de mort după o pupăză de muiere?! A trecut ceva vreme şi când mi-am dat seama că ar fi trebuit să apară de mult, m-am dus să văd ce se întâmplă. L-am găsit cu capul pe volan, cu mâinile căzute moi, pe lângă el. Era beat mort, sau poate c-o fi fost comă alcoolică. Nu ştiu, că nu-s doctor. Poate c-ar fi trebuit să-l duc la urgenţă. Ar fi avut acum un alibi solid. Dar, sincer să fiu, în clipele acelea nu am putut să simt decât o imensă ruşine şi n-am fost în stare să-mi calc pe mândrie şi să afle lumea ce podoabă de fiu am. Atunci aşa am gândit, deşi, în mod absolut sigur, este un băiat bun, nici pe departe podoabă, cum l-am catalogat eu la furie. V-am mărturisit c-a fost prima dată în viaţă, când îmi amintesc să-mi fi pierdut stăpânirea de sine şi controlul. Cu toate acestea, atâta minte am avut, încât să-l iau în braţe şi să-l car sus, direct în dormitorul lor. L-am trântit pe pat şi l-am lăsat în plata domnului. Nu s-a mişcat mai bine de douăzeci şi patru de ore. Când a apărut, în sfârşit, s-a dus încă împleticit, cu ochii tulburi şi roşii ca ai unui taur în plină coridă, direct la frigider, a luat o sticlă de apă minerală şi a băut-o toată, fără s-o ia de la gură. Apoi s-a aşezat, a pus coatele pe masă, capul pe braţe, a început să plângă cu

Page 7: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

7

suspine, de se scutura din toate-ncheieturile. Am avut senzaţia că se află sub ochii mei o mare şi hidoasă piftie de om.

Când s-a mai potolit, a luat din baie un flacon cu ceva calmante de-ale maică-si, pe care ea a început să le ia din momentul când a aflat de intenţia lui de a se însura. Săraca, a tăcut, n-a comentat, dar a înghiţit pilule, ca să se ţină dreaptă. De când o ştiu a fost o femeie deosebită. A făcut numai ce trebuie, oricât ar fi costat-o pe ea. Mai ales pentru copii. Părea că ea-i înţelege, orice ar fi făcut. Eu, nu. De multe ori am avut discuţii pe tema aceasta. Dar asta-i altă poveste, care nu vă interesează pe dumneavoastră. Scuzaţi-mă. M-am lăsat luat de val. Îmbătrânesc şi eu, trebuie să accept că-mi mai slăbesc curelele pe ici, pe colo.

-Prin urmare, nici de alibi nu duce lipsă, deşi-i cam subţirel. Spusele bătrânului îl acoperă. Atât cât pot constitui o mărturie valabilă declaraţiile unui membru de familie.

-Aţi văzut ce frumos vorbeşte şi de nevastă-sa, cu toate că informaţiile noastre scot în evidenţă cu totul altceva? Atât în ceea ce priveşte comportarea lui faţă de ea, cât şi felul ei de a fi. Numai o fire blândă şi înţelegătoare, dăruită copiilor, nu este.

-Pe de altă parte, nu ascunzi un cadavru în doar zece minute, apoi dormi de rupi pământu’, chiar beat criţă fiind. Nu avem ceva indubitabil pe care să ne bazăm. Presupuneri, bănuieli... Unele chestii nu puşcă, ce-i drept, dar nici de cap nu le-am putut da. Mereu am ajuns într-o fundătură. Ca asta. Dacă tatăl minte, ca să-l acopere?!.. Dar dacă nu minte? Nu putem proba nici pro, nici contra. Pfuf! A naibii chestie! Şi cum ţi-am spus. Nu-i cadavru, nu-i crimă. Apoi, el însuşi a venit să ne anunţe dispariţia. Dreptu-i că unii criminali o fac deliberat, ca să încurce iţele şi să ne împiedicăm în ele, dar cei mai mulţi au învăţat lecţia cum că aşa ceva nu ţine, iar suspectul nostru pare om cu scaun la cap, cu şcoală şi educaţie, nu poate fi chiar atât de naiv, încât să-şi imagineze că ne poate trage-n piept atât de uşor.

Nouă ne-a povestit că, văzând că nu se mai întoarce, a plecat s-o caute. Apoi, negăsind-o, dimineaţa, a venit la noi ca să declare dispariţia. Noi i-am spus să mai aştepte, pentru că n-au trecut nici douăzeci şi patru de ore şi-ar putea fi posibil să apară. S-o fi dus cu colegii la vreo petrecere, ca să sărbătorească succesul, cum mai obişnuiesc artiştii, şi au scăpat vreun pahar, două, în plus. Or fi adormit cum au apucat şi nu s-au trezit încă.

Asta nu-i în concordanţă cu ce a declarat tatăl, dar, când s-a prezentat suspectul la noi, nu aveam de unde să ştim care-i realitatea. L-am crezut pe cuvânt. Poate că şi el a fost de bună credinţă şi nu a conştientizat că a dormit şi cât a dormit. Cei în comă alcoolică, sau, mă rog, beţi morţi, cum se zice, când îşi revin, nu realizează ce s-a întâmplat cu ei, cât timp a trecut şi înnoadă firul de la ultima lor amintire. A lui a fost că a plecat s-o caute. -Dar de ce a plecat în dricul nopţii s-o caute, dacă ştia că ea e cum e şi pretinde că el este cel care îi tolerează tot? De ce n-a aşteptat până la ziuă?.. Unde mai pui că sursele spun cum că el nu-i chiar un mieluşel în comportamentul cu ea. Că ea face ce face, pentru că s-a săturat. I s-a umplut paharul. Colegii ei susţin că el e mai gelos decât Othello, aşa s-au exprimat. O urmăreşte peste tot, îi face zile fripte, este chiar agresiv. Nu o dată au sesizat contuzii pe corpul ei.

-Sunt două săptămâni de la dispariţie. Aţi uitat că-n portbagajul maşinii s-a găsit un fir de păr de al ei şi o fibră de îmbrăcăminte, obiect care nu se găseşte în dulapul ei de haine şi nici altundeva în toată casa? Posibil să o fi purtat în momentul când a fost ucisă.

Page 8: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

8

-Na, şi? Fibra putea fi acolo de cine ştie când. Doar era maşina lor. Mergea femeia cu ea la cumpărături. S-o fi agăţat odată când scotea o plasă. Cu părul la fel. S-a aplecat să ia ceva şi i-a căzut un fir de păr. Treabă ce i se întâmplă oricui. Caută tu la tine-n portbagaj şi vezi ce găseşti de la nevastă-ta. Învaţă că în meseria noastră nu-i sănătos să te repezi fără argumente şi dovezi beton. -O.K. Unde-i haina? Îmi spuneţi? -Nu i-o mai fi plăcut, ştii cum sunt astea, artistele, mofturoase. O fi dat-o de pomană. -Hai, şefu, vezi să nu fie! De pomană! Ha! Eu am aflat de la babele din vecini că tipa-i destul de modestă, că-i o fată bună, salută întotdeauna, le zâmbeşte şi le întreabă de sănătate. Că o văd scuturând cârpa de praf, bătând covoare şi măturând prin curte. Nu cred că babele fantazează. Ori, dacă-i adevărat ce spun ele despre dispărută, cum rămâne cu cele ce le pretinde bărbatu-su. Numai că n-a zis că ea-i o târfă, iar el este martirul, care îi suportă o grămadă de mizerii. Haida, de! Prin urmare, unde-i îmbrăcămintea? -A aruncat-o la gunoi, na, dacă asta-ţi convine mai bine!.. Ştii ce?! Am obosit să tot despic firu-n patru cu acest caz. Adu-mi dosarul, îl mai văd şi eu o dată, citează-l pe suspect din nou şi-i iau iarăşi un interogatoriu eu însumi şi, dacă tot nimic, închidem cazul. N-avem încotro. -Sper să aveţi mai mult noroc la interogatoriu decât mine. Dacă începe ca de obicei să plângă şi să spună că nu poate trăi fără ea, că el se va sinucide, o să-l pierdeţi de client. Ascultaţi ce vă spun.

-A sugerat el ceva despre sinucidere? De ce aflu abia acum? -Păi,… cred că v-am spus, şefu’. Poate n-aţi fost pe fază. -Măi, ia vezi! Nu mi te obrăznici! -Scuzaţi-mă. Ar fi trebuit să insist asupra acestui lucru. Oricum, l-am pus pe Gigi

să-l fileze şi, dacă vrea să facă o mişcare în acest sens, avem posibilitatea să-l împiedicăm.

-Nu cumva Gigi doarme cu el în pat şi-i ţine lumânarea la toaletă? Fugi măi de-aci, dacă mai scoţi aşa o idioţenie, te retrogradez. Înţeles? Pune tărtăcuţa în funcţie. Ai fost copil deştept la Academie, cum de ţi-a răhăţit enormitatea asta pe gură? Ha?

Merge acasă, ca tot omul, se suie în pod şi se agaţă în ştreang. Poate să-l fileze Gigi şi cu infraroşii, că tot de-a pomana.

Şeful cel mare iese trântind uşa, aruncând în urmă o ultimă privire ameninţătoare, după ce a tunat:

-Mâine-l vreau aici pe el, pe la prânz, iar dosarul, la prima oră, ca să am timp să-l revăd. Prima oră am spus. Nemţească, nu de-a noastră. Clar?

-Clar, şefu’, se aude venind răspunsul moale, de om care se simte cu musca pe căciulă.

*** Se lasă pe scaunul de la birou. „Are dreptate că mi-a tras perdaful. Trebuia să mă gândesc la chestia asta cu

sinuciderea. Am luat-o uşor, că, de... vorba vine, „zic şi eu aşa, ca să intimidez curcanii şi să nu mă mai frece atâta la melodie.” Dar... Chiar că are dreptate şefu’. Cum de nu mi-am amintit de povestea ce mi-a spus-o sor’ mea, aia cu prietenii ei, unde el s-a spânzurat. Ar fi fost bine să ţin seamă de ceea ce am învăţat la statistică. Oamenii aceştia cu şcoală

Page 9: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

9

multă au mintea mai pusă pe bigudiuri decât ăilalţii, cei mai simpli, care nu ştiu multe, nu le umblă prin cap atâţia gărgăuni. Cu ăştia, obişnuiţii-i oablă. Ori e laie, ori bălaie. Ori cred în Dumnezeu, care le e apărătorul şi oblăduitorul invincibil, şi-atunci îşi fac cruce, zicând despre cel ce le-a greşit, „Doamne, iartă-l că nu ştie ce face”, apoi îşi scuipă-n sân, să-l alunge din cuget pe cel necurat, ca să nu-i ademenească spre păcat, ori, cealaltă categorie, mai poavări şi întunecaţi la suflet, dacă se simt ei cumva jigniţi sau înşelaşi, călcaţi pe coadă într-un fel sau altul, bagă şişul, apoi se dau prinşi de bună voia lor, ca un fel de spălare a păcatului, de demonstrare a cinstei şi dreptăţii lor, în care, de cele mai multe ori, chiar cred cu tărie. Asta trebuie că este o rămăşiţă atavică din vremurile în care funcţiona cu drept de lege imbatabilă, legea zisă a talionului. Există şi cei fără de căpătâi. Încearcă ei să se fofileze şi să mintă, doar că mint atât de prost că-i găbjeşti imediat. Cu cei care au educaţie, însă, cu docţii, citi ţii, cultivaţii, care ştiu multe şi le e capul calendar, ca o enciclopedie ambulantă, mai greu. Au o minte întortochiată mai ceva decât labirintul din Creta. Ştiu prea multe, se îndoiesc de toate, se tot întreabă şi nu găsesc răspunsuri care să le convină, scormonesc, lasă gropi în urmă, de-şi fac mintea şvaiţer.

Bunăoară, Traian ăsta, soţul prietenei sor’mi. Să fiu al naibii dacă înţeleg ce l-a apucat să se spânzure. Cu cureaua de la pantaloni, de pironul de care era agăţat candelabrul. Şi eu l-am cunoscut. Părea un bărbat tare ca oţelul. Deştept, şcolat, arheolog de vază şi istoric, director de muzeu. Bun, capabil. Invidiat, normal, cum se poartă în lumea suspuşilor. Ca urmare, săpat şi torpilat pe toate căile. Recunosc, nu-i uşor să suporţi aşa ceva, în cel mai bun caz te agasează, dar de cele mai multe ori te stresează în aşa hal că ţi-e lehamite de tot şi-ţi vine să-ţi iei câmpii. Dar de aici, la sinucidere...

Poate că au dreptate într-un fel orientalii aceia care propovăduiesc detaşarea şi zic că toate relele ni se trag de la ataşamentul faţă de cele lumeşti. Că e bine să nu-ţi laşi mintea să cutreiere otova, pe unde-i vine cheful. E bine s-o goleşti de dorinţe, să-l ai numai pe Dumnezeu ca ţel suprem, pentru că nimic alt nu contează, decât să te înalţi pe calea către punctul suprem, adică Dumnezeu, punct suprem care este esenţa spiritualităţii, desprinse total de materialitate, chiar în pofida faptului că trăim în această materialitate şi necesităm satisfacerea anumitor nevoi, fără de care această fază a străbaterii drumului spre punctul final n-ar fi posibilă. Important este să nu ne lăsăm conduşi de dorinţele noastre, care nu fac altceva decât că ne sufocă starea de linişte, de pace şi de fericire. Ne obstrucţionează, ne îngreunează accesul mai rapid către punctul final, numit Dumnezeire, acel punct care este de o subtilitate extremă, de neconceput şi respins adesea de mintea noastră. Acest punct, pe care-l putem numi punctul zero, ca în matematică, de la el porneşte totul şi tot la el se sfârşeşte totul. Este capătul căii. Acest zero, acest nimic, este începutul şi sfârşitul, este totul. Speranţa pentru care trebuie să luptăm a o înfăptui este să găsim calea de acces spre acest centru, numit de unii cauza primordială.

Am citit, nu de mult toate acestea, într-o carte ce mi-a căzut în mână, mi s-au părut interesante, am citit de două, trei ori un pasaj pănă am avut senzaţia că înţeleg ce vrea să spună, ca în momentul următor, abstracţiunea formulărilor, care n-avea nimic de-a face cu ceea ce ştiu eu că înseamnă viaţă, să-mi şteargă din minte bruma de înţelegere pe care am crezut c-am dobândit-o. M-am trezit iarăşi cu un imens gol de neînţelegere, de neputinţă a perceperii acelor filozofeli, cel puţin pentru mine unul, atât de abstracte, încât sunt de neconceput, de nepătruns. De fapt, nici nu mă pot aştepta la ceva mai mult, doar coşmarul meu la şcoală a fost matematica. Aşa că, din start pot spune adio la chestii dintr-astea ca cifra zero... etc, etc.

Page 10: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

10

Una peste alta, ori pe ce parte am întors foaia, cu tot cu filozofia lu’ peşte, nu m-a dus mintea de ce s-a sinucis Traian. Nu era cazul, orice probleme ar fi avut. Unul ca el ar fi trebuit să poată pricepe cum e cu detaşarea, cu punctul zero. Ori, dacă nici unul ca el n-a priceput asta... Ce să zic? Rămân la ce ştiu eu din vechime, spusa clară din Biblie, pe înţelesul tuturor: „Să nu ucizi!”, că e mare păcat. Cel mai mare. De fapt este cel mai mare furt posibil. Iei ceva ce nu-ţi aparţine. Viaţa altcuiva. Nici dacă tu ai dat-o, n-ai voie s-o iei. Cadoul, odată făcut, rămâne bun făcut. E a celui căruia i l-ai făcut. Dacă-l iei înapoi, înseamnă că furi. Asta-i valabil pentru bestiile care se numesc, încă, în vocabularul comun, părinţi, şi care-şi ucid copiii. Pentru ăştia ar trebui găsit alt cuvânt, nu părinţi.

Bun! Cum rămâne cu sinuciderea? „E viaţa mea, fac ce vreau cu ea!”, zic unii. Aşa o fi. Dacă umblăm iarăşi la subtilităţi, viaţa ţi-au dat-o părinţii. Prin urmare, este o moştenire. Pentru orice moştenire, normal e să lupţi s-o păstrezi, nu s-o arunci la gunoi. Pe de altă parte, tu, viaţa ta, cea pe care ei ţi-au dat-o, e o frântură din ei. Tu eşti ei, cum ar veni. Dacă îţi iei viaţa, împlicit îi furi pe ei. Unde mai pui, dacă te iei după ce se zice că în fiecare din noi este o fărâmă de dumnezeire. Aşadar, ar veni că-l furăm pe însuşi Dumnezeu?!

Frate, complicată treabă! Mă doare capul. Mă ia cu ameţeală, dar de înţeles de ce-şi iau oamenii zilele unul altuia sau lor înşile tot nu pot pricepe. Ce-i în capul lor? Cică depresie. Ia mai dă-o-ncolo de treabă! Dacă numai un pic eşti cu frica lui Dumnezeu, nu mult, te laşi pe mâna Lui şi gata. Ce atâta depresie?! Am auzit pe unii firoscoşi, care susţin sus şi tare că trebuie să ai mare curaj ca să te sinucizi. Auzi colo! Curaj! De ce curaj? Dacă vrei să trăieşti, trăieşte şi cu asta, basta. Cel care-şi curmă viaţa nu se cheamă că este curajos, este un mare laş. Laş, pentru că nu ai putere să înduri relele vieţii şi preferi s-o dai naibii, să abandonezi lupta. Este mai simplu să dai bir cu fugiţii şi să scapi de toate, decât să te iei la trântă cu un regiment de greutăţi, care dau năvală peste tine, precum hoardele de migratori. Hm! De pe undeva am mai cules o idee. Nu-mi amintesc exact de unde, dar asta nu are nici o relevanţă. Importantă este idea care susţine că s-ar putea ca viaţa aceasta a noastră, plină de rele care aduce a iad, să-ţi fi fost intenţionat hărăzită astfel, pentru ca, prin suferinţă, să te plăteşti de cine ştie ce păcate săvârşite cine ştie când de tine sau de vreun strămoş ajuns de mult oale şi ulcele. Dacă stau să rumeg bine, parcă aş prefera să fiu în iadul vieţii, plătind din greu, decât să gust mort, iadul lui Scaraoţchi. Spun asta, fiindcă se ştie că sinucigaşii merg oricum direct în iad, drept pedeapsă pentru fapta lor păcătoasă. Şi oricum plătesc prin chinuri. Şi atunci mai bine chinuri, viu, decât chinuri, mort. Nu c-aş crede în cazane cu smoală şi fl ăcări care să-ţi ardă trupul şi să nu mai termine în veci a-l arde. Nu. Dar, dacă există ceva după moarte, atunci poate că au dreptate cei care susţin, precum Dante, că mai întâi trebuie să te purifici, ca abia mai apoi, curat, să ajungi în câmpiile Elizee, ori Valhala, ori cum s-o fi numind. Probabil nicicum, doar noi oamenii simţim nevoia să-i dăm o identitate oarecare, care să aibă o semnificaţie materială pentru noi, fie şi prin întruparea ideii într-un cuvânt. În aceste condiţii, zău că mi-ar plăcea o purificare, trăind, decât să-mi petrec acest timp gustând din purgatoriu. Şi iar mă întorc, ca şi mâţa-n jurul cozii, şi ajung de unde am pornit, de la subtil, la material, de la idee, la palpabil, de la gând, la tangibil. Dă-o-ncolo! Nu-mi mai sparg capul, că, tot degeaba. Eu ştiu una şi bună: crima-i, crimă, e rău, iar răul se pedepseşte. Eu trebuie să prind criminalul... La fel de rea e şi sinuciderea, numai că nu mai am ce criminal prinde, căci criminalul e mort. Prinde orbul, scoate-i ochii.”

Page 11: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

11

Omul se ridică de pe scaun şi se duce să-şi ia ceva de mâncare. Iese în stradă. E o căldură ca-n potcovăria lui Hefaistos. Te usuci de cald. Pastramă te faci. Lui nu-i place căldura mare, în general, dar mai ales asta de valoare cod galben, cum au anunţat la televizor. Măcar femeile poartă pălării de soare, unii bărbaţi au şi ei pălării, dar el, poliţist, cu şapca lui... O scoate un moment şi-şi şterge transpiraţia de pe frunte cu o batistă din cele de unică folosinţă, umede şi răcoritoare, impregnate cu mentă. I le-a cumpărat soţia lui. De treabă femeie. Cât o mai iubeşte! De multe ori vrea să i-o spună, însă ceva mai presus de el îl opreşte.

„Bărbatul, e bărbat, ce Dumnezeu! E spiţa tare. Femeia-i cea slabă. El trebuie să-şi dovedească puterea şi supremaţia, nu să fie cârpă.”

-Eşti un bou retrograd, de la 1800, toamna, i-a replicat un coleg, odată când a venit vorba. Fă, fraiere, spune ce simţi şi-ai să vezi cu cât eşti mai câştigat. Ai să guşti senzaţii şi sentimente ce nici cu visul n-ai visat. De ce crezi că a fi tare înseamnă că trebuie să nu-ţi arăţi adevăratele sentimente şi să te manifeşti ca atare? Tu eşti un frustrat care nu-şi dă drumul şi, sigur, de aici ţi se trage o stare de neîmplinire, iar femeia, ea tânjeşte întotdeauna după tandreţe şi căldură manifestată. Dacă nu te manifeşti, ea nu are de unde şti ce simţi tu. Este ca şi când nu ar fi, iar ea crede că nu o iubeşti, etcetera, etcetera, suferă...

L-a ascultat. A încercat. Şi-a mers. Şi-ncă cum a mers! Mare dăndănaie şi cu iubirea asta. Trebuie nu numai să iubeşti, ci să şi ştii cum să iubeşti. Altfel, din joc, iese poc. Ce bine este când mai ai pe cineva care să te înveţe ce şi cum.

„Eu aş fi de părere ca învăţatul ăsta al iubirii să se oficializeze într-un fel. Nu mă gândesc la educaţia sexuală, care sigur că este extrem de necesară, mai ales acum, cu atâtea boli venerice şi Sida pe deasupra. Mă refer la o deschidere a orizonturilor afective. Legate, cred, de psihologie, de comportamente, cam aşa ceva, nu mă pricep eu la de-alde astea, dar simt că este foarte necesar şi că lipseşte, iar mulţi tineri sunt complet debusolaţi şi ajung nu de puţine ori la noi. Violuri şi alte chestii, una mai scabroasă decât alta.

Uf, ce căldură, maica mea!” Are el o metodă prin care de obicei poate depăşi tot ce-i este neplăcut. Se

gândeşte la ceva exact pe dos. De exemplu, acuma o să-şi imagineze că e iarnă: Afară nu-i foarte frig. Ninge. Nici n-a observat când a început să ningă. Merge

încet, ca să tragă de timp şi să poată savura cât mai mult acea senzaţie de bucurie simplă pe care i-o dă plutirea fulgilor în aer. Sunt mari şi deşi, de parcă ar vrea să inunde pământul cu frumuseţe, să spele cu puritatea lor de alb imaculat, toate sângerările omenirii, să le oblojească, să le vindece şi să le şteargă urma pentru totdeauna.

Într-o curte pe lângă care trece, un brad mare cât casa, împodobit cu lumini strălucitoare. Strălucesc, deşi e-n plină zi, dar desimea fulgilor de nea creează un fel de perdea doar uşor transparentă, ca cele care constituie decoruri la operă, şi prin care strălucirea becurilor se face mult mai sesizabilă. Stă pe loc, priveşte şi are senzaţia că a trecut în altă lume, una a poveştilor. Se simte bine şi se bucură că oamenii au înţeles că şi brazii au viaţa lor, pe care n-o poţi lua doar pentru propria ta plăcere pasageră, ca apoi să-i arunci, morţi, ba mai să te şi superi pe ei, din cauză că n-ai unde să-i arunci, nu ştii ce să faci cu ei, au devenit o problemă şi un motiv de stres.

„Ce frumos e! Nu m-aş mai mişca de aici o veşnicie.” Numai că-l cam ronţăie la stomac şi asta îl aduce cu picioarele pe pământ.

Page 12: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

12

„Trebuie să rezolv problema cât mai repede şi să mă întorc la treabă, că, har domnului, am cu ghiotura.”

Se îndepărtează după ce mai aruncă o privire în urmă la bradul falnic, bine înfipt în pământ cu rădăcinile lui puternice.

„Poate că la iarnă au să-l împodobească. Dacă nu voi uita, am să vin să-l văd. Îmi plac brazii împodobiţi, dar nu tăiaţi, ci aşa, ca ăsta. Oroare am şi de cei falşi. Din plastic sau din fier. Asta chiar că-i culmea: brad împodobit, din fier. Şi se mai găsesc unii să-l şi admire. Am citit într-o carte o chestie care mi-a mers la suflet. Mi-a plăcut. Când mă duc acasă, am s-o caut ca s-o recitesc. Poate chiar să i-o citesc la ăl mic. Tot e azi rândul meu la citit povestea de culcare.” Omul îşi cumpără hot dogul şi se întoarce la birou. L-a ajutat imaginaţia să reziste, dar aerul condiţionat dinăuntru este de o mie de ori mai confortabil. Se apucă şi muşcă cu poftă, trântit pe scaunul cu spetează tapiţată şi moale, cu picioarele întinse sub birou, cât sunt de lungi. Oftează satisfăcut. După câteva clipe, însă, constată că mintea nu-i dă pace şi continuă să se vânjolească.

„Ce-oi fi având azi, de mă obsedează povestea asta cu Traian. A trecut atâta timp de atunci, ce m-a pucat?! Probabil că discuţia cu şeful despre cazul în curs. Şi ăsta s-a spânzurat. Am făcut legătura cu Traian, săracul.

Parcă-l văd. Era un bărbat arătos. Avea o statură impunătoare, tras la patru ace, ca unul care se respectă. Nu atât elegant, cu ţoale de firmă, dar obişnuia să poarte costum şi cămaşă albă întotdeauna, cu cravată. Dar ce avea omul acesta deosebit, erau ochii. De un verde griat, care te pătrundea până în adâncuri. Cred că era suficientă o singură uitătură, ca să poată stăpâni pe oricine. Nu erau priviri reci, sau rele, sau dure. Nu. Erau calde, bune, catifelate, dar, în acelaşi timp penetrante. O curiozitate rar întâlnită. În jurul irisului avea o dungă de culoarea mierii, o alună coaptă.

Mă întreb, în paşaport, la rubrica ochi, cum i-or fi descris? Bănuiesc că verzi, pur şi simpu. Nu sunt chiar convins că, dac-ar fi trebuit să-l identifice după asta, s-ar fi putut. Câte ne scapă şi nouă! Chestii mici, par fără importanţă, dar... Eh, asta e. N-o să schimb eu lumea.

Exprimau ochii aceştia o tărie de caracter deosebită. Tot asta ar fi trebuit să denote şi maxilarele bine sculptate, nasul drept, impecabil croit, şi buzele bine conturate, care dovedeau putere, echilibru, dar, dacă mă gândesc acum, retro, aveau ceva care te făcea să simţi căldură, sensibilitate, bunăvoinţă, tandreţe. Poate că de aici i s-a tras, săracu’.

Nu-i vorbă, că n-a avut viaţă uşoară, dar, totuşi până la urmă a reuşit, asta ar fi trebuit să-l facă să fie cel puţin mulţumit, dacă nu mândru de sine. Când colo, el tocmai atunci se împiedică şi-şi frânge gâtul. Şi la propriu, şi la figurat. N-aş fi crezut, nici să mă tai bucăţi.”

-Hopa! exclamă, ofiţerul. „Tai bucăţi! Asta e ceva!” Mintea lui de criminalist a făcut brusc clic. „M ăi, să fie! Dacă ăsta, al nostru, a tăiat-o bucăţi şi a ascuns-o care pe unde şi de

asta nu-i mai dăm de urmă? O bucată, ici, o bucată colo... Azi, cucoane, cum se vede, ai luat-o bine de tot razna, se autoapostrofează. Ce gând stupid!.. Totuşi o să mă mai gândesc. Literatura citează cazuri şi nu puţine. Eu n-am întâlnit încă... Na, halt! Las-o pe

Page 13: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

13

altă dată, acum fii bun şi ia pauză, nu te mai agita, măcar până termini de mâncat. Ori vrei un pui de ulcer?!...”

Muşcă în continuare cu poftă. Termină. Aruncă cutia la coşul de gunoi şi-şi ia o sticlă aburită, cu apă rece, din frigider. Bea cu nesaţ. Îşi duce mâna în dreptul stomacului.

-Aşa mai merge. Oftează relaxat, dar gândurile-s gânduri, ele nu ştiu de siestă şi de respect. Se

năpustesc pe tine când ţi-e lumea mai dragă. „Traian. N-am crezut să facă un bărbat de calibrul lui aşa pocinog. Pocinog, cum

să-i zic altfel, pentru că a fost, cel puţin pentru mine, ca o glumă de prost gust. Nici n-am vrut să cred. Nici acum nu cred, doar că sesizez că nu-l mai găsesc pe orbita existenţei mele. Am încă senzaţia că s-a mutat prin Australia, undeva unde şi-a înţărcat mutu iapa. Şi de aceea nu-l mai întâlnesc.

Sigur că i-a fost tare greu la început. Copil de preot din Ardeal, a suportat toate vicisitudinile şi persecuţiile pe care le-au aplicat comuniştii, copiilor de popă. Nici carte nu aveau voie să facă. Orcât de buni la învăţătură, nu le dădeau locuri pe la admiteri. De fel. Niciunul. Nici la liceu, nici la facultăţi. Cei pe care i-a prins schimbarea fiind deja pe la şcoli, i-au dat afară. Pur şi simplu. Au găsit ei motive. Cusute cu aţă albă, pentru toată lumea fiind clar cum stă treaba şi că-i o nedreptate şi-o ticăloşie fără margini, dar cine îndrăznea să comenteze?! Cătuşele şi închisoarea pe viaţă i-ar fi păscut. Trădători de patrie şi ai regimului comunist, aşa ar fi fost catalogaţi. Criminali împotriva poporului. Bieţi oameni care n-au strivit o muscă la viaţa lor. Criminali!... Procese scurte, din trapul calului, gata verdictul. Condamnare pe viaţă. Criminal. Criminali fără de crimă... Vremuri!

Traian le-a trăit pe toate. Cantine mizere, muncă necalificată, ce şi pe unde a apucat, fără mofturi, spunea bogda proste că era ş-atât. Câştig mic, de abia să-ţi tragi viaţa de pe o zi pe alta. Cămine de nefamilişti cu zeci de colegi de cameră, trebuind să suporţi scărpinatul şi izul fiecăruia. El a fost copil subţire, bine educat, deşi sărac, crescut de maica preoteasă cu bun simţ şi cu frica lui Dumnezeu, cu respect pentru muncă şi bună-cuviinţă. Îi venea să-şi ia lumea-n cap când îi vedea pe toţi neisprăviţii, ridicaţi în ranguri, când ei nu erau în stare nici bună ziua să dea ca lumea. A tăcut şi a răbdat şi a înghiţit, mai să se înece cu propria greaţă, dar nu avea încotro. Trebuia să trăiască. De acasă nici o nădejde de sprijin. Preoţii erau plătiţi de batjocură, cu banii aceia nu se putea ţine la casă nici o pereche de găini ş-un cocoş. Taica popa semna state de plată cu sume frumuşele pe ele, dar pe care nu le vedea niciodată. De la statul comunist primea numai o parte din salari, o nimica toată, iar restul, cică, se încasa de la enoriaşi, din cotizaţia pentru biserică. Asta era de ochii străinilor, ai Europei, pentru a le demonstra ălora cu acte în regulă că în socialism religia este liberă. Iar aceia parcă-ar fi avut orbul găinilor. De ce le-o fi plăcut să se lase aşa prostiţi pe faţă? Or fi avut ei vreun motiv temeinic, vrun pact, ceva, un interes. Că altfel... Ori, poate că-i durea-n cot... Cât despre enoriaşi... vai de mama lor! Toţi au ajuns la sapă de lemn de când cu colectivul. Abia aveau ei înşişi ce duce la gură şi ce să tragă pe ei. Nişte zdrenţe. De unde să mai dea la biserică. De abia găseau ceva mărunţiş pentru o lumânare la Paşti şi la Crăciun. În rest, vai ş-amar. Se mulţumeau să-şi facă o cruce şi să zică o rugăciune. Înţelegea, El, Dumnezeu, că de aia-i Dumnezeu.

Numai mahărilor de la partid le mergea bine, dar aceia nu contribuiau la biserică. Ei erau atei convinşi, după oda comunistă, după legile marxist-leniniste. Adică n-aveau

Page 14: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

14

nimic sfânt şi-şi făceau batjocură de toate cele. Tăiau şi spânzurau, fără ca nimeni să se lege de ei în vreun fel. Erau Tovarăşii! Emisarii partidului, care deţinea supremaţia adevărului în stare pură. Cum să li te pui în poară? Suficient dacă li se năzărea ceva, sau aveau ei clenci pe cineva se întâmpla cam aşa: azi erai, până mâine dimineaţă, nici urmă de tine. Nu ştia familia dacă eşti la ocnă, la canal, sau te mănâncă viermii pe undeva, azvârlit, nici de groapă să n-ai parte, să-ţi poată dragii plânge, la cap. Nu la cruce. Asta era sacrilegiu. Sacrilegiu era şi să te duci la biserică. Se ţinea slujba cu biserica goală. Un moş afon şi două babe surde, la care ce să le mai facă, doar îi aştepta moartea după colţ. Nu merita osteneala. Totuşi s-au văzut şi dintr-astea, când nici pe bătrâni nu-i lăsau în pacea lor. Au făcut-o tovarăşi dedicaţi cu trup şi... o, ba nu, nu cu suflet, aşa ceva ar fi trebuit să ai, ori ei n-aveau, căci chestiunea cu sufletul era catalogată drept superstiţie, menită să adoarmă vigilenţa poporului împotriva exploatatorilor, chiaburilor şi bogătoilor, deşi pe toţi aceştia i-au făcut nevăzuţi de la bun început. O noapte le-a fost suficient. Pe întuneric, luaţi direct din pat, puşi în bou-vagon, şi... duşi au fost. Nici în zi de azi nu se ştie unde şi cum şi-au găsit pieirea unii dintre ei. La cei care au scăpat vii, le-au dat drumul după nişte ani buni. Au plecat copii şi-au venit oameni în toată firea. Acasă n-au mai găsit nimic din ce-au lăsat. Casele distruse şi lucrurile furate. Au luat-o de la capăt.

Părinţii lui Traian, preotul şi preoteasa, lucrau la colectiv, dar asta nu le aducea mai mult de-un pumn de grâu, unul de porumb şi-o vadră de tărâţe. Se ţineau de foame cu grădina. Au rămas săraci lipiţi. Le-au luat pământurile, păşunile şi fâşia de pădure.

Hm! N-aş fi crezut niciodată că mi le pot aminti atât de bine. Mi le-a povestit pe toate Traian, odată, la o beţie, când a devenit sentimental şi melancolic. A dat o petrecere soră-mea, de ziua ei. L-a invitat şi pe el, că-i cam trăgea clopotele pe atunci. Eu eram puştan, mă tot hâşâiau dintre ei, dar eu mă strecuram te miri cum, ca să lungesc urechea să aud, să casc ochii, ca să ştiu tot şi să am cu ce mă împăuna la gaşca cu care mă jucam, vezi, doamne, că am cunoştinţă despre lucruri de care ei habar’ n-aveau.

Traian m-a văzut şi m-a luat lângă el. Mă ţinea oblăduitor pe după umeri şi, dând peste cap încă un pahar, mi s-a destăinuit. Era obidit rău şi-i era tare dor de pădurile lui.

Era un patriot născut, iar nu făcut. Îi curgea prin vene sângele bunicului său care a fost martor activ la înfăptuirea Marii Uniri, punându-şi întreg sufletul la bătaie, toată influenţa şi puterea, chiar limitată, cum era aceea a unui simplu preot de ţară.

-Propagandă pe şoptite, întruniri secrete, planuri ştiute doar de câţiva aleşi, ca să se evite trădarea. Vremuri care au devenit istorie, pe care poate că tu le urăşti când trebuie să înveţi despre ele la şcoală, dar eu le ştiu de la moşu şi chiar de la tata, care, cu mintea lui de atunci, de copil necopt, nu le înţelegea, dar le simţea cu sufletul. Simţea cum zbârnâia şi în cei mari, de dorinţa libertăţii.

Când am crescut, mi-a sădit în inimă dragostea de neam şi glie, dragostea de Ardealul nostru cel paşnic şi molcom. Şi mi-a sădit-o temeinic. Nu sunt un afurisit de extremist, dar, cum toţi oamenii sunt doar oameni, nici eu nu sunt altfel croit, am rămas legat de locurile străbunilor şi nu pot uita pădurile copilăriei.

Primăvara, de cum clopoţea primul ghiocel, o tuleam în pădure, spre groaza mamei când îmi constata dispariţia. Mă duceam ca să culeg fragilele flori nevinovate. Îmi vineţeau buricele degetelor de frigul adunat din atingerea zăpezii, printre ale cărei prime fisuri, care marcau cedarea iernii în faţa viitorului implacabil, ele, floricuţele, aveau puterea să îşi scoată capul drăgălaş, deşi atât de micuţe. Eu cred că sunt cele mai suave şi

Page 15: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

15

gingaşe flori, însă şi cele mai curajoase, care rezistă eroic ultimelor supărări ale gerului, când îşi dă sufletul, în ultime zvâcniri dureroase. Dintre ele răsărea acea viaţă pe care eu o furam cu o bucurie nestăvilit ă şi, de cele mai multe ori, trăgeam câte un chiot la vederea primului ghiocel, de răsuna ecoul peste brazii cetiniţi, până dincolo, pe cel’lalt pisc, de pe muntele fârtat.

Acasă, mama mă aştepta cu coada măturii pregătită, dar la vederea darului, i se inmuia necazul, dar mai ales grija care o mâncase cât eu hălăduisem pe coclauri, cum că cine ştie ce lup flămând mi-ar fi putut ieşi în cale, sau ce urs atipic matinal, se socotea să-şi lase bârlogul înainte de vreme, să dea peste mine şi să mă ia la îmbrăţişat.

La vederea mea, cu obrajii coloraţi cu sănătate dată de rezistenţa dobândită prin călire naturală, cu faţa luminată de un râs cu gura până la urechi, cu mâna întinsă către ea, dându-i ofranda străduinţei mele, mama capitula fără condiţii, mă mângâia, mă săruta, mă strângea la pieptul ei din care izvora iubire. Iubirea ei mă pătrundea până în adâncul fiin ţei. O voi simţi acolo câte zile oi avea. Apoi, tot ea, mama, cu jumătate de glas, îngăima, numai aşa ca să nu-şi piardă cu totul autoritatea faţă de mine şi respectul de sine, fiindcă manifesta asemenea slăbiciuni femeieşti:

-Să nu mai faci niciodată aşa ceva, că rup coada măturii de spinarea ta. Înţeles-ai, măi copchile?!

-Îhî! -Ce-ai ştiut a zice? Aşa te educ eu?, se supăra de data aceasta cu adevărat şi-şi

încreţea sprâncenele şi fruntea a mare nemulţumire. -Cer iertare. Da, mamă, n-o să mai fac. Zisă de formă, până data viitoare, când o făceam din nou. Când am început a merge la şcoală, am început a-i duce şi învăţătoarei ghioceii

adunaţi de pe coclauri, iar mai apoi brânduşe şi alte sălbătăciuni de flori, ivite prin cele văi şi poiene, pe malul câte unui pârâu de cleştar, care bătea străluciri în razele de soare furişate printre frunzele cântătoare ale copacilor, mai ceva decât cel mai valoros diamant din lume.

Aveam o învăţătoare tânără şi frumoasă, cu cosiţe lungi şi ochi albaştri, iar mie mi se părea că sunt norocosul norocoşilor, de se nimerise să mă înveţe carte tocmai pe mine Zâna Pădurii. Asta era ea pentru mine. Eram în stare să sar la bătaie cu orice nemernic de copil, care-ar fi-ndrăznit să zică vorbă legănată despre ea. Asta a fost prima iubire. Cred. Că ce altceva ar fi putut fi ceea ce simţeam?!

După ani de zile, mare istoric, vezi doamne, mă duc într-o vacanţă acasă şi caut vechituri prin lăzile de zestre ale bunicii. Am găsit şi o cutie de tablă, în care fuseseră bomboane de ciocolată aduse de la Viena. Aştepta liniştit între pereţii prăfuiţi ai cutiei, un pachet de scrisori, legate cu panglicuţă de mătase, toată decolorată şi tăiată de vreme.

Din ele am aflat lucruri autentice, nu poveşti dichisite din cărţile de istorie. De exemplu, cât de greu s-a-nfiripat şcoala românească în Ardeal, după Marea Unire.

Domnişoarele vremii erau cam afectate şi învăţate să facă pe cucoana mare. Urmau singurul liceu din centrul Budapestei. Cele cu dare de mână, bineînţeles, şi acestea alese pe sprânceană. Chiar şi la preparandiile din Ardeal ori Banat se intra foarte greu, locurile fiind limitate. La Sibiu exista o şcoală superioară de fete, nu liceu, ci un fel de curs complementar de cultură generală. Era, spune una dintre semnatarele scrisorilor acelora, o adevărată universitate a snobismului, unde odraslele familiilor româneşti mai cu dare de mână, învăţau să rupă câte puţin vreo limbă străină. Franceza era la mare

Page 16: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

16

căutare. Deprindeau unele cunoştinţe destul de superficiale de literatură universală şi românească, deşi de multe ori nu cea mai valoroasă. Mai studiau un pic de muzică, atât cât să poată clămpăni mai bine sau mai puţin bine la un pian de salon, sau să interpreteze vocal, o piesă la modă, scăpând câte un falset, trecut cu vederea de puţinii pricepuţi şi absolut neobservat de necunoaşterea celorlalţi, dar care aplaudau frenetic, nepierzând ocazia să se arate vajnici cunoscători, dându-şi cu aplomb părerea lor de snobi neinstruiţi, cu totul afoni în domeniu. Întrunirile acestea erau organizate cu mare grijă. Cei ce le organizau îşi făceau de lucru cu ele, ca să aibă cu ce pierde vremea. Totuşi, nu rare ori plictiseala se instala în rândul invitaţilor, dar erau nevoiţi să şi-o ascundă, pentru că n-ar fi fost de bon ton să facă mutre în salonul vreunei doamne importante, care era socotită demnă de toată încrederea în ceea ce priveşte datul tonului într-ale mondenităţii în întreaga urbe.

Aceleaşi scumpe domnişoare mai învăţau la şcoală lucru manual, stând la palavre, adunate la câte una dintre ele, după mese întregi, ţinând o cusătură în poală, bârfind mărunt şi tocând la răutăţi, cu fiecare împunsătură de gherghef. Tot pe atunci, fetele mai trebuiu să deprindă o anumită practică în gospodărie, care se rezuma la câteva reţete de torturi delicioase şi la modul cum să fie conduse slugile, ca să meargă totul ca pe roate.

„Mi-aş dori, scria amica bunicii, un liceu serios de fete, dar, după cum bine ştii, aşa ceva nu se cunoaşte în Transilvania noastră în acest început de veac şi cine ştie, dacă se va cunoaşte vreodată.”

Iată ce lipsă totală de dascăli români a găsit Unirea, ce carenţă intolerabilă, pentru o ţară aflată la primii ei paşi independenţi. În asemenea condiţii, unele domnişoare, desigur din familii mai răsărite, dar şi cu minte luminată şi sufletul deschis către înnoire, cu conştiinţa unor necesităţi stringente, renunţă cu uşurinţă la fumuri şi sclifoseli, pe care se pare că nu le prea aveau, de fapt, la inimă, dar într-o vreme a trebuit să se conformeze cerinţelor şi obligaţiilor. De cum s-a putut, au schimbat rapid macazul şi s-au înscris la şcoli de unde să poată ieşi învăţătoare şi să-i scoată pe români din neştiinţă, să-i ridice şi să deschidă drumul spre formarea unei autentice clase de intelectuali şi profesionişti, aparţinând acestei naţii.

Dintre toate scrisorile găsite în pod, una mi-a atras cel mai mult atenţia şi mi s-a părut foarte interesantă. Când ai să poţi trece odată pe la mine, am să ţi-o arăt.

Flatat de atâta încredere, m-am dus chiar a doua zi, şi, deşi abia trezit după beţie, Traian nu-şi mai aducea aminte de promisiune, totuşi şi-a onorat-o şi mi-a dat scrisoarea, s-o citesc.

O ţineam cu frică între degete, pentru că hârtia era îngălbenită şi părea fragilă. -Bagă de seamă, să nu care cumva să se rupă. Asta-i document, mi-a atras atenţia

peste umăr Traian, îndreptându-se spre baie, pentru a-şi domoli mahmureala cu un duş prelungit şi apoi cu o cafea tare, neîndulcită şi cu trei picături de lămâie în ea, care tăia durerea de cap şi limpezea mintea.

Pe aceasta tot de la el am învăţat-o, atunci, în pruncie, dar am ţinut-o minte şi, de câteva ori, mi-a prins tare bine.

Până şi-a îndeplinit el tabieturile, eu mă aştern pe citit: La mijloc, în susul paginii stătea notat:

Anul 1918

Page 17: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

17

Era o seară de august superbă. Soarele s-a călătorit spre apus şi a lăsat în urmă o dâră de atmosferă purpurie, străpunsă doar de ultimele raze palide ale astrului în declin. O linişte groasă şi apăsătoare, rezultată din puterea caniculei de peste zi, se instalase nestingherită.

Am fost în după amiaza aceea la scăldat, pe insulă, iar apele întinse ale fluviului mi-au răcorit trupul tânăr şi înfierbântat. Îmi plăcea să mă las toropită de dogoarea soarelui, stând întinsă pe limba de nisip arzătoriu, cu mintea rătăcind cu lentoare târâtă de reptilă leneşă şi aproape lascivă, pe meleagurile de vise absurde ale vârstei adolescentine. Simţeam o plăcere absolută în această leneveală, ca numai o clipă mai apoi să sar în apele Dunării albastre, celei neasemuite, care mă revigorau cu răcoarea lor inegalabilă, dătătoare de senzaţii unice. Reveneam la vitalitate şi, plină de energie, ieşeam din unde şi-mi scuturam cu putere, râzând de satisfacţie, pletele creţe, îmbibate de apă, ca un căţel uitat în ploaie, fără să-mi fac nici cea mai mică grijă despre aspectul frizurii mele, fapt care le scandaliza foarte pe celelalte domnişoare, companioane ale mele. Ele îşi fereau cu grijă frizurile eleborate cu grijă de cei mai renumiţi coafori ai capitalei imperiului, punându-şi căşti de gumă, bine strânse pe cap. Nu realizau cu aceasta mare lucru faţă de mine, pentru că, dacă părul meu era ud şi zburlit, al lor se pleoştea de tot, lipindu-se de cap sub presiunea etanşă a gumei şi arătau precum un viţel tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Eu măcar mă alegeam cu libertatea confortului de-a nu mă şti ţinută în chingi, de-a mă simţi comod şi liberă ca pasărea cerului.

Tocmai m-am întors acasă şi, după un duş rapid, m-am aşezat oftând relaxată pe terasa casei noastre, unde urma să ni se servească cina, când a sunat telefonul. A sunat strident. Parcă mai strident ca de obicei. Pe mine m-a trecut un fior pe şira spinării, din cauza sunetului care parcă m-a străpuns, de ascuţit ce era.

“Trebuie să-i spun lui tata să-l înlocuiască. E groaznic de neplăcut! Ce-o fi păţit, fiindcă nu era aşa mai înainte?! Probabil l-a dereglat servitoarea când l-a şters de praf.” Ca de obicei, la apel a răspuns tatăl meu, cum făcea întotdeauna când se afla acasă. Majoritatea telefoanelor îi erau adresate, el fiind înalt demnitar în capitala imperială. Se întoarce cu o morgă serioasă şi încruntată şi ne comunică sec: -A fost împuşcat contele Tisza Istvan. Contele acesta a fost unul dintre pilonii monarhiei, un om politic important, care a jucat un rol deosebit în izbucnirea Primului Război Mondial. -Ce spui?, se scapă mama, ducând, inelegant, mâna la gură, ca o ţărancă oarecare dintr-un sat din Ardealul nostru de baştină, uitând, şocată cu totul, de controlul bunelor maniere. Eu, deşi născută pe pământ străin, tot româncă mă consideram în orice împrejurare, fapt care nu de puţine ori mi-a adus neajunsuri serioase, atât la şcoală cât şi în societate. Dar nu despre aceasta e vorba acum, ci despre acea împrejurare, care, oricum o iei, tot tragică se numeşte că este, pentru că a murit un om, de orice speţă ar fi fiind acesta. -Este adevărat, draga mea, l-a împuşcat în urmă cu o jumătate de oră un grup de soldaţi revoluţionari. -Vai de mine!

Page 18: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

18

-Ei, Dumnezeu să-l ierte, mai spune tata, că are ce ierta, adaugă ca pentru sine, mai pe mormăite, pesemne ca să nu auzim noi, copiii, adică eu şi fratele meu. La ora aceea nu am realizat nici pe sfert prin ce perioadă a istoriei treceam, ci-mi vedeam cu dezinvoltură de preocupările zilnice ale unei domnişoare de familie bună şi bine crescută. Treceam pe lângă evenimente precum gâsca prin apă. Mult mai târziu am priceput ce au însemnat multe din lucrurile care se petreceau în casa noastră şi presupun că nu numai. Este adevărat că uneori eram surprinsă şi chiar deranjată de atmosfera agitată şi de neliniştea care plutea în aer în familie şi printre prietenii români. Eram contrariată de vizitele interminabile ale unui grup de bărbaţi necunoscuţi mie, în afara persoanei lui Gusti Maior, un român foarte însufleţit, care mai apoi l-a însoţit pe tatăl meu în ţară. Tata a desfăşurat după Marea Unire o activitate excepţională pentru consolidarea românităţii şi românismului pe teritoriul transilvano-bănăţean. Aceşti domni discutau ceasuri întregi, până noaptea târziu, cu uşile închise, la noi în sufragerie şi numai mama, personal, îi servea cu câte ceva, servitoarea nu avea voie să intre ca să ducă tăvile, aşa cum ar fi fost normal. Eu mă miram, dar simţeam că pluteşte ceva deosebit în atmosferă, ceva care încă nu era de nasul meu a şti şi de aceea nici nu întrebam, deşi mă rodea curiozitatea precum carii, mobila veche. Însă aveam convingerea fermă că mama nu mi-ar fi satisfăcut-o cu nici un preţ, dacă aş fi pus întrebări. Eventual m-aş fi căptuşit cu o tiradă despre bună-cuviinţa şi discreţia pe care trebuie să o manifeste o domnişoară adevărată şi nicidecum să inoportuneze cu indiscreţie, precum o zarzavagioaică cu gură mare, din marginea pieţei. Noi, copiii, nu aveam voie nici măcar să ne apropiem de uşa camerei aceleia, nici fie şi numai din politeţea de a ne înfăţişa dinaintea musafirilor şi a da bineţile cuvenite, lucru care altcând era obligatoriu pentru noi. Mult mai târziu am înţeles de ce era atât de inoportună, chiar periculoasă, în momentul acela prezenţa noastră la aceste întruniri secrete, unde se puneau la cale chestiuni deosebit de serioase, lucruri vitale pentru viitorul neamului nostru, în legătură cu dezrobirea apropiată a Transilvaniei, discutându-se şi punându-se la cale cât mai în amănunt şi în secret cele mai serioase planuri de punere în imediată practică. Victoria armatelor Antantei de la Marna din luna lui mai 1918, a făcut ca intelectualitatea română să-şi dea seama că războiul se apropie de sfârşit, iar pentru românii ardeleni şi bănăţeni ar putea însemna lucruri mari, dacă toţi vor pune umărul.

În toamnă, eu am fost trimisă în ţară, la o şcoală românească, care tocmai luase fiinţă. Aşa am putut trăi pe viu evenimente unice nu numai pentru viaţa unui om, ci pentru existenţa unui întreg neam. Odată cu destrămarea Imperiului Habsburgic şi lumea românească a prins curaj şi a început a se aduna prin pieţele oraşelor transilvane şi din Banat, în curtea bisericilor, la puţinele şcoli româneşti, de-abia înfiinţate, mai toate adăstate pe lângă lăcaşul Domnului, de parcă această poziţionare, în umbra edificiului sfânt, le putea apăra fragilitatea de nou născut şi le-ar fi putut oblădui, ferindu-le de cine ştie ce niscai opoziţiuni periculoase şi întoarcere la ceea ce a fost, fapt ce românul nu-l voia în ruptul capului. Mai bine moartea, decât iar înhămaţi la jugul străinului, să nu poţi tu, în ţara ta, pe pământul tău din veac, să-ţi vorbeşti limba neamului, să-ţi porţi portul, să-ţi cânţi cântecele de dor, de alean şi de veselie, deşi aceasta, veselia adică, se găsea tot mai rar

Page 19: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

19

printre românii ardeleni. Să nu-ţi învârţi hora ca pe vremea străbunilor, să nu-ţi faci crucea cruce, ci deandoaselea, căci altfel eşti trecut la răbojul mai marilor vremii, ca duşman şi persona nongrata, privită cu suspiciune şi pusă la zid cu prima ocazie prielnică.

Bărbaţii se mai întruneau, sub un pretext cât se poate de nobil, acela al întregirii şi fortifierii neamului, şi pe la restaurante cei de neam, ori pe la cârciumi ceilalţii, punând ţara la cale, dregându-şi mintea şi simţirea cu un sănătos pahar de palincă.

-Haah! Bună-i doamne! Sănătate curată, nu alta. Nume unguresc, această palincă, dar licoare de sorginte cât se poate de neaoşă.

Mai neaoşă şi mai românească nici că se putea, cu atât mai mult cu cât vajnicii ei consumatori simţeau şi aşteptau cu tot sufletul venirea marelui eveniment. Citeau din foaie ultimele ştiri, fie câte unul cu voce tare pentru întreaga asistenţă, ca să ia aminte şi să cunoască, fie era trecut ziarul din mână în mână, pentru ca toţi să fie la curent cu mersul lucrurilor.

-Ai văzut, frate - pe atunci toţi se simţeau fraţi întru românie - ce zice la foaie, că aşa şi pe dincolo. Nu-i dăparte mântuirea. Ţ-o spune neica! Ascult-aci! -Te ţâi de băsneli, frate, cum bag samă eu! Ce-i crede tu acuma, că lasă aceia ciolanu’ din cel bot, cu una cu două şî noi om fi stăpâni, aşa anţ, ţvai, cum îi zîsa neamţului, pocnind din dejte? Vezi să nu! Or ţîne cu tăţi dinţîi şi cu ghiarăle bine înfipte, că n-or fi proşti să scape asemenea ciosvârtă grasă cum îi Ardealu’ nost.

- No, lasă şi tu amu, că doară-i clar ca lumina că nu mai au ce face. Or fi vrând ei, dară..., no, ş-or mai şî pune pofta-n cela cui, că le-o fo dăstul d-acuma. Şi uite-aşa se lungeau la vorbă până spre seară, când îi răzbea foamea către casă şi treburile de încheiere-a zilei. Dacă vreunul apuca vreo ştire mai proaspătă, se întâmpla ca să se urce pe câte un scaun sau pe soclul unei statui ori pe vreo bancă aflată pe de marginea piaţetei şi să-i anunţe ca din goarnă noutatea.

-Regina şi Regele or făcut şî or dres... asta şî asta şî ailaltă. Îi bine, fraţîlor, îi bine, mă auziţi?! Ne unim cu ţara! Iţ vedea domniile voastre! Pe la sate am auzit că se bătea toba şi se anunţa cum că domnul notarăşul sau domnul dascălul aduce la cunoştinţa tuturora, ca să se ştie,…şi aşa mai departe, iar duminica, din faţa altarului, preotul făcea acelaşi lucru, le spunea drept credincioşilor din turma pe care o păstorea cu smerenie şi drepcredinţă întru ortodoxie, ruptă de papistăşia ungurească, în predica pe care o ţinea, le spunea ce şi cum, pre limba lor, ca să înţeleagă că acum sunt liberi, adicătelea, nimeni la înscrierea la primărie nu le va mai schimba pruncilor numele dat la sfântul botez în sfânta biserică, muiaţi în cristelniţă, spre-un exemplu din Elena în Ecaterina, numai pentru că Elena era pe româneşte, iară şraibărul ungur avea ştiinţă numai de Ecaterina. În astfel de zile fierberea era mare peste tot. Evenimentul se apropia cu paşi uriaşi. Intervenţiile regelui Ferdinand, dar mai ales, şuşoteau gurile rele, ale reginei Maria pe lângă puternicii Europei, mulţi dintre ei fiind neamuri mai de aproape sau mai de departe, începeau să-şi facă efectul şi tot mai multe ecouri, cum că dorinţa de veacuri a românilor, de-a fi una, se va plini curând. Retrăiesc şi astăzi tensiunea de coardă întinsă la refuz, a zilelor de atunci. Se amestecau speranţa cu temerea, cu visele, cu îndoielile.

Page 20: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

20

Era un început de toamnă molcom, călduţ şi însorit. Pomii se pregăteau şi ei de marea paradă, îmbrăcând veşminte preţioase, alcătuite cu artă din frunze de aur, aur curat, precum cel din coroana regilor României. Întreaga fire trepida de aşteptarea împlinirii şi de bucuria speranţei care se întrevedea împlinită. Drapele în tricolor umpleau de veselia vitalităţii lor cromatice sufletele oamenilor, care sălăşluiau în piepturi larg deschise şi care primeau la adăpostul lor, cântece ale lui C. Porumbescu, Ion Vidu şi alţii, al căror har, dăruit de Cel de Sus, a izvodit cântări care te fac să te treacă toţi fiorii şi-ţi umplu ochii de lacrimi. Unde te duceai se auzea Eroi am fost, Trompetele răsună, Fiii României. Masele se însufleţeau la auzul lor şi li se întărea tot mai mult năzuinţa legitimă şi seculară de unire cu patria mumă. Coralele cântau prin foişoarele din parcuri sau prin pieţe, iar oamenii strânşi în jur îşi dădeau drumul la voce şi cântau toţi într-o unire, de se auzea până în inima mahalalelor. Pretutindeni s-au ţinut adunări poporale unde s-au ales delegaţii cu drept de vot la Marea Adunare care avea să aibă loc la Alba Iulia în întâi decembrie, anul după Hristos una mie nouă sute optsprezece. Acolo avea să prindă viaţă aleanul românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, de-a se aduna laolaltă ca o familie dezbinată de duşmani şi care se regăseşte şi se poate strânge în braţe frate cu frate şi de a-şi simţi spiritele unite, revărsate în iubirea asupra aceluiaşi pământ rămas moştenire de la moşii care se odihnesc într-însul pentru vecie. Acum pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că am trăit pagini de istorie înălţătoare. Una dintre aleşii pentru Adunarea de la Alba Iulia a fost şi mătuşa mea, tanti Ileana, din partea unei asociaţii de femei, care, cu mijloace incredibil de precare, reuşeau prin nu ştiu ce minune, să propage cultura şi valorile româneşti în toate mediile, precum în vorba ceea spusă într-o situaţie similară şi rămasă nemuritoare: de la vlădică până la opincă.

Tanti Ileana s-a milostivit de jelaniile mele şi m-a luat cu ea. Mai apoi la Alba Iulia am crezut că visez, că nu poate fi aievea ceea ce văd. La încoronare, clopotele care băteau la toate bisericile Albei Iulii îşi reverberau

sunetele sfinte până în adâncul munţilor, care răspundeau cu ecouri ireale. Măreţia momentului încoronării, cu regii tuturor românilor blagosloviţi de vlădică, mulţimea fremătătoare, care se întindea cât cuprindeai cu ochii, mare de oameni vălurindu-şi speranţele încoace şi încolo, speranţe care tocmai cunoşteau momentul împlinirii.

Doamne, când îmi amintesc cum am rămas cu ochii lipiţi de regina pe care o vedeam ca pe cea mai frumoasă întrupare omenească, înveşmântată în văluri şi cu coroana pe cap. Am stat nemişcată minute în şir, până când regii şi marele sobor de preoţi au pierit în catedrala rămasă cunoscută sub numele de Catedrala Întregirii Neamului.

Toată viaţa de atunci încolo, de câte ori drumurile m-au purtat prin Alba Iulia, am adăstat măcar pentru un minut la catedrală, ca să aprind o lumânare întru pomenirea celor care au făurit acele zile de lumină.

După nişte ani buni de la întâmplarea cu cititul scrisorii aceleia coapte de vreme,

am aflat, cu totul întâmplător, că Traian s-a-nsurat. O fată bună, profesoară de engleză şi

Page 21: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

21

pictor amator. Picta tablouri pe sticlă. Ei se înţelegeau, dar ea era unguroaică, iar mama ei, mai ales, nu şi-a dorit un ginere român, după cum nici tata lui, o noră de altă naţie.

Bătrânii mai păstrau unele apucături de modă veche. S-au împăcat cu situaţia, mai ales părintele, care a prins drag de Eva, în special de când aceasta, ajunsă, în vacanţe, în satele ardelene, prinde gust de arta naivă a icoanelor pe sticlă şi pictează şi ea câteva.

Nodul discordiei s-a îmbârligat din nou, când li s-a născut o fetiţă, Gabriela, căreia, mama Evei îi spunea pe limba ei, Gobiko şi nu-i vorbea româneşte niciodată, deşi Eva i-a atras atenţia, iar ea însăşi vorbea cu copilul doar în limba română, sau englezeşte, ca să ştie prunca din start o limbă de circulaţie, cu atât mai mult, cu cât abia atunci a început să se introducă în şcolile din România şi alte limbi decât limba rusă.

Discordia n-a fost pe faţă, a fost ca un foc mocnit, dar care stă să izbucnească pălălaie în orice moment.

Cu grija celor tineri şi înţelepciunea scripturilor cetite de părintele în biserică şi pe care le urma, înfrângându-şi păcatul ostilităţii şi aplicând principiul că toate fiinţele omeneşti sunt asemenea în faţa lui Dumnezeu, anii s-au scurs, fără ca divergenţe majore să le macine căsnicia.

Numai că, atunci când nu-i să fie, nu e şi pace. Eva pictează tot mai mult. Tablourile ei pe sticlă, cu tematici profane, câştigă

teren şi devine cunoscută. Ea picta oriunde. Când mama mea a zăcut la pat, paralizată, într-o zi, Eva a venit la sora mea, a

intrat şi-n camera mamei, ca să-i mai ţină companie, în speranţa că-i va uşura măcar un pic suferinţa. Îi vine o idee.

-Tanti, nu vreţi să vă pictez ceva pe geamul ferestrei ăsteia din faţa patului? Ca să vă înveselească.

-Draga mea, despre mine, e o bucurie, numai să nu te deranjezi tu prea tare. -Ce deranj, tanti! Îmi place. Şi-n zi de azi mai există geamul pictat cu nişte flori stranii, ca un fel de foc de

artificii, care luminează, dau culoare, înveselesc toată încăperea şi împrăştie optimism. Odată am privit mai atenţi şi am remarcat că mersul liniilor se îndreptau de jos în sus, că explozia de culori este o lumină care se înalţă, ca şi cum ar fi un suflet care se ridică senin, la ceruri.

După ce a pictat acel tablou, mama mea a mai avut puţine zile. A plecat cu ochii spre tabloul Evei şi cu un zâmbet împăcat pe buze. Oare o fi văzut şi ea ceea ce mi s-a părut mie, mai apoi, că văd? Oare Eva ce-a vrut să exprime prin acel tablou? Înălţarea sufletului?

N-am apucat să aflu. Eva a plecat la o expoziţie cu tablourile ei, în Elveţia. În timpul expoziţiei, îşi pierde cunoştinţa. Salvare, spital, tumoră pe creier, benignă, dar tumoră craniană, operaţie şi infirmitate pe viaţă. Luciditatea ei se ivea doar ca o frântură de lumină palidă, ca o părere incertă, strecurată pe furiş, doar pentru câteva momente, printre norii încruntaţi şi ameninţând a furtună, ale zilelor cu cer negru de mânie.

Pentru Traian a fost o lovitură ca o pală de baltag, care l-a clătinat din temelii. Tot în acelaşi timp începe să aibă neplăceri la muzeu. Ajunsese director.

Ajunsese, pentru că era bun. Bun de tot, în meseria lui, pe care a reuşit cu chiu cu vai să şi-o facă, fiindcă pentru copilul de preot care era el, piedicile întinse de căte regimul comunist au fost multe, una mai perfidă şi mai perversă decât alta. Dacă drumul a fost atât de greu de străbătut, la sfârşit, după ce învins, nu înţelegea să-şi bată joc de munca lui

Page 22: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

22

sub nici o formă. Atitudinea aceasta însă deranja diverse interese. Ardeleanul, ca ardeleanul, căpos. A ţinut-o pe-a lui. Ca urmare a devenit persona non grata pentru acoliţii de partid. S-au găsit urgent alţii, care să se plieze necesităţilor orânduirii socialisto-comuniste şi, chit că habar nu aveau cu ce lingură se mănâncă istoria, arheologia şi muzeografia, i-au făcut vânt lui Traian din directorat şi i-au azvârlit un rest anemic de ciozvârtă jerpelită, o slujbuşoară care putea fi îndeplinită şi dacă persoana era absolvent de şapte clase, nici o zi în plus.

Dezamăgirea a fost fără de margini. Nevasta la sanatoriu, fata s-a aciuat pe lângă bunica dinspre mamă şi nici nu venea să-l vadă acasă la ei, în casa lor, a mamei ei şi a lui, casa în care s-a născut, iar când mergea el la ea, abia-i vorbea monosilabic şi trăncănea cu bunică-sa în limba lor, din care el nu înţelegea o iotă. La bunicii ceilalţi, părinţii lui, nu mergea nici măcar o singură zi dintr-o vacanţă.

Traian nu înţelegea schimbarea. Ei au fost toţi trei foarte uniţi, s-au iubit mult. Nu înţelegea ce s-a întâmplat cu fetiţa lui, pentru care şi-ar fi dat şi sufletul.

La început, comportarea aceasta a atribuit-o şocului legat de ceea ce i s-a întâmplat Evei. A aşteptat să treacă. N-a trecut. Capac i-a pus când s-a lăsat de şcoală, s-a măritat c-un electrician şi s-a mutat în străinătăţurile de pe unde era acesta.

Peste capac s-a aşezat pietroiul de moară, când, având un nepot, de-acum de câţiva anişori, asupra căruia îşi revărsa toată dragostea, a constatat că nu se poate înţelege cu el de nici un fel, pentru că nu ştia o boabă româneşte, iar lui i s-a interzis să-i vorbească în limba strămoşilor lui.

Întors acasă, nu poate dormi nopţi în şir şi-i vine-a plânge în continuu, dar lacrimile refuză să-l elibereze.

O prietenă, medic, îl sfătuieşte să meargă la un psihiatru, pentru că ce i se întâmplă miroase de la o poştă a depresie.

Nu ascultă. Nu se duce. Peste câteva zile îl găsesc vecinii spânzurat. Au intrat, contrariaţi de uşa care stătea crăpată de o vreme, chiar şi peste noapte. Depresie să fi fost?! Ori durere prea mare ca s-o mai poată îndura? Şi-atunci mă întreb pentru a suta mia oară când am de-a face cu diverse cazuri de

sinucidere: sinucigaşul o face din slăbiciune, nefiind suficient de puternic ca să-şi tragă după el durerile şi, sătul, cedează, lăsându-se îngenuncheat, sau îi trebuie o mare putere, ca să se hotărască să renunţe la propria existenţă? Cred că, în mod normal, ar trebui să fie extrem de greu să te decizi să-ţi faci felul, dacă nu de alta, de frica de moarte pe care mai toţi oamenii o au înfiptă adânc în conştiinţă.

După câte am văzut şi de câte m-am lovit în meseria mea, am ajuns la concluzia că nu-i o regulă. Unii o fac, de una, alţii, de alta. Poate că-i natura egoistă a omului, şi-ntr-un caz şi-n altul. Unii sunt egoişti că vor să-şi trăiască viaţa şi dau naibii pe toţi cei ce le fac greutăţi, îi şterg cu buretele din viaţa lor şi-şi văd de treburi, alţii, sunt egoişti, că nu mai vor să rabde. Mare lucru este să poţi rămâne echilibrat şi senin la tot ce ţi-i dat a petrece pe lumea aceasta şi să-ţi păstrezi sufletul curat, cu speranţa în bine, să rămâi drept, să nu te laşi încovoiat, chiar dacă primeşti lovituri sub centură.

Praful s-a ales de casa lor. De lăzile vechi, aduse din Ardeal, de mobila făcută din scândură curată, de mână de meşter autentic, care a sculptat-o din vârful cuţitului. Meşteri de care, dacă se mai află vreo doi rătăciţi prin sate uitate de lume. De cergile ţesute în război, cu suveica, din lână de casă, tunsă de pe mioarele păscute pe tăpşanul satului, lână

Page 23: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

23

colorată cu culori vegetale, naturale, făcute din foi de nuc, de ceapă şi mai ştiu eu câte, artă pierdută aproape cu totul, dar de unde s-o ştiu eu. Toate s-au dus pe apa sâmbetei.

Fata a înstrăinat tot, fără socoteală. Parcă le-a aruncat la gunoi. Am auzit-o nu de mult pe sor’mea vorbind cu doctoriţa aceea, prietenă comună, că fata nici nu se mai duce pe la mamă-sa, la sanatoriu, numai ca s-o vadă, nu să-i ducă sau să-i facă ceva, mi-te să dea pe la mormântul lui taică-său, măcar o dată în an, într-o fugă.

„Oare fata aia n-are nici o mustrare de conştiinţă? Oricum, sunt părinţii ei. Le-am auzit pe cucoane când vorbeau că s-ar fi exprimat Gabriela către doctoriţă:

-Eu am viaţa mea. Soţul meu, copilul meu. Ce să le fac?! Ea-i legumă, tot nu ştie nimic, nici dacă merg la ea, nici dacă nu merg. Destul că-i plătesc jumate din costul sanatoriului. Norocul meu că mătuşă-mea plăteşte restul. Nici pe mine nu mă dau banii afară din casă. Cât despre el, oricum, e mort. Ce-i ajută dacă mă duc la mormânt? Pierdere de vreme. Nu eu l-am pus să se spânzure.

-Bine, dar soţul tău e om de afaceri, am înţeles, cum de o duceţi greu? -Ei, na, acuma, greu! Înţelege şi tu. Sunt banii munciţi de el, nu-i putem da pe

orice. -Cum, Gabriela, acum mama ta este orice? comentează doctoriţa. Răspunsul cu care a învrednicit-o, a fost o întoarcere pe călcâie şi un spate întors,

după ce a gratulat-o cu o privire lung dispreţuitoare, care a scuturat-o cu frisoane mărunte de la tălpi şi până-n vârful firelor de păr din cap, care mai că nu i s-au ridicat precum ţepii la arici, de oripilare.

După ce-am aflat asta nu m-am mai mirat chiar aşa de tare că Traian şi-a făcut felul.

*** -Dar ăsta al meu, oare ce hram poartă? De ce naiba s-o fi spânzurat? O fi sau n-o

fi criminal? Naiba s-o ia de treabă, că-i încurcată rău, se trezeşze omul vorbind cu glas tare. Să-i pregătesc lui şefu’ dosaru’ pentru mâine.

Ceasul din perete bate ora. -Maica mea! Atâta-i ceasul? Aranjează dosarul la îndemână, îl încuie şi pleacă şi el spre casă. De la uşă, ăla micu-i sare-n braţe: -Tati, tati, bine că ai venit. E aproape ora de culcare şi mi-ai promis că astăzi îmi

citeşti o poveste. -Bine scumpule! Citeşte tata! Dar îmi dai voie să fac şi eu un duş, să-mi dea mami

ceva să mănânc, îmi pun pijamaua şi apoi citim. Bine? Până atunci, tu pregăteşte-te şi vâră-te în pat. Astă seară am o idee. Vreau să-ţi citesc o poveste mai specială. Mi-am adus aminte de ea. Se numeşte Pribegiile lui Moş Crăciun. Este o poveste şi pentru copii, dar şi pentru oamenii mari. Sunt multe de învăţat din ea.

De fapt era un fragment din jurnalul pe care l-a găsit în casa dispărutei. Mai exact, într-un scrin vechi din camera soacrei ei. L-a luat pe şest, n-a spus nimănui. Nici măcar lui şefu’. L-ar fi certat şi l-ar fi obligat să-l ducă înapoi imediat, pentru că n-ar fi avut voie, din punct de vedere legal, să-l ia.

Page 24: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

24

„Eh, acum nu au timp să observe aşa un fleac. O să-l pun frumuşel la locul lui, data viitoare când vom merge acolo pentru investigaţii. Poate că dau de vreun fir, citindu-l. Nu poţi şti niciodată de unde sare iepurele.”

*** Iese din baie, cu halatul peste pijama. Se îndreaptă spre camera copilului, ca să-şi

ţină promisiunea. Se aşază pe pat şi începe a citi, în timp ce băieţelul se cuibăreşte mai bine sub plapumă, pregatindu-se să asculte.

-Tata, m-am gândit dacă vreau o poveste pentru oamenii mari şi am decis că vreau. Nu-i nimic dacă-i o poveste pentru oameni mari. Acum şi eu sunt mare. O să mănânc tot din farfurie, ca să cresc şi mai mare, aşa că este O.K. cu povestea.

Bărbatul zâmbeşte amuzat de seriozitatea întipărită pe faţa puştiului lui. Îl mângâie tandru pe părul frumos, negru şi cârlionţat, lăsat să crească cu un deget mai mult decât era necesar. Educatoarea de la grădiniţă le-a atras atenţia că este prea modern şi cam decadent. Soţia lui, mama copilului, nici nu vrea s-audă. Nu din pricina modernismului i-a lăsat copilului părul lung, ci pentru că ea şi-a dorit o fetiţă, pe care s-o poarte ca pe o păpuşă.

„Ei! Las’ că o să facem şi-o fetiţă, dacă ea-şi doreşte atât! Doar nu-i vreo greutate.”, gândeşte bărbatul, continuând să zâmbească. Dac-o fi să fie tot băiat, asta este. Tot al nostru-i.

-Tati, ce faci, nu citeşti? Unde te gândeşti?, protestează piciul, revoltat de atare neglijenţă. Omul se scutură de gânduri şi-şi ţine promisiunea.

Începutul poveştii e cam brusc, parcă nu ar fi un început, ci o continuare. Când a citit pasajul pentru prima dată a întors foile de mai multe ori, ca să fie sigur că acolo începe. N-a mai găsit nimic, care să aparţină de acest fragment.

De câteva zile bune plouă de toarnă. De ce-o fi cerul aşa de cătrănit, încât nu mai

conteneşte să-şi descarce obida în lacrimi amare de crocodil, dându-şi tristeţile pe dinafară, precum aluatul pentru colacii de Crăciun, care creştea în vailingul străbunicii, Baba, cum îi ziceau copiii, fără ca ei să-i sară ţandăra, pentru c-o făceau babă. Era o mândrie nedisimulată să fii Baba şi nici prin cap nu i-ar fi trecut să pretindă a i se spune pe numele mic, pentru că aşa, vezi doamne, ar lăsa impresia că are mai puţini ani adunaţi pe răboj. Aceasta-i o modernitate cam absurdă, căci orice-ai face, anii nu intră la apă şi tot atâţia rămân câţi sunt, nu se-mpuţinează cu nici un chip. Deh, fandoseli deşarte! Aşadar, era mândră foarte, Baba, de numele ei de babă, stăpână cum era peste mătura pe care numai de-o pomenea, nici nu trebuia s-o arate, că aducea instantaneu la respect copilama în stare să născocească năzbâtii la minut, dar şi s-o adune în doi timpi şi trei mişcări în jurul cuptorului, la spus poveşti din cele de te lasă cu gura căscată. Cu Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene, Muma Pădurii şi balauri cu limbi de foc. Aceeaşi gloată sprinţară se aduna în spatele Babei când scotea din cuptor colacii proaspeţi, unşi pe deasupra cu ou bătut, ca să strălucească precum ochii copiilor la care le lăsa gura apă de poftă nesăţuită, de parcă ar fi lihniţi de foame şi alta nu.

Page 25: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

25

– Daţî-vă dân loc, că nu pot să umblu cu lopata, ca s-o bag în cuptor, să scot cipsiile. Vreţ să ard colacii? Atâta vă trăbă, că v-arăt io voauă. Mereţ dă vă jucaţ, până nu pun boata pă voi. Facieţ şî voi un om dă niauă afară, să vadă Moşu lu Crăciun că vi-s copii cuminţ. Altă formă luaţ sara bună dă la darurilie dân straiţa lui. La aşa pericol mare, se lipeau de pereţii de la cuină, dar tot nu plecau, doar, doar, s-o îndura Baba ş-or să capete un colţ de scorsură, or v-o pupurea făcută special pentru ei, din aluatul rămas de la colaci.

-Că doară nu-l dau la porci, bodogănea, ca pentru sine, aceeaşi Babă, dar de fapt pentru urechile ciulite ale prichindeilor.

„Numa’ gura-i dă Baba, că altă formă-i bună ca pita caldă”, se înţelepţeau puştanii.

-Tati, stai puţin. Nu înţeleg tot. Ce-i aia sraiţă şi niauă? Ha, ha, râde bărbatul cu poftă, amuzat din cale-afară de pronunţia greşită a

copilului. -Nu sraiţă, puiule. Straiţă. Cu t. Înseamnă traistă. Ştii tu, sacul acela special, mai

mic, cu care umblau ţăranii în vechime, pentru a-şi duce în ea lucrurile, mâncarea... În loc de geantă.

-Ce mâncare? Unde se duceau cu mâncare? -Ujina lor. Cum îţi duci tu la grădiniţă. Numai că ei mergeau la câmp, să lucreze. -Păi eu sunt copil. -În vremurile acelea, mergeau şi copiii la câmp. Nu mergeau la grădiniţă sau la

şcoală. -Ce bine de ei! -Cum bine ? Cine ar mai învăţa să citească şi să scrie, dacă nimeni n-ar merge la

şcoală ? Cine ţi-ar mai citi ţie poveşti ? Ar trebui să adormi fără poveşti. -Asta nu-mi place. Nu vreau. -Păi vezi ce bună-i şcoala ?! M-ai întrebat şi ce este aceea niauă. Este zăpadă. Dar

cipsie şi boată ştii ce sunt ? -Ţţ ! -Halo ! Nu-i frumos să răspunzi aşa. Eşti tu un copil al străzii? -Nuu! Tati, ce spui?! -Atunci? -Atunci spune-mi ce înseamnă... cum ai zis? -Cipsie. Aceasta este tava în care mama face prăjitură, iar boată înseamnă bâtă, un

băţ mai mare şi mai gros. Acum ai înţeles? -Îhî! Scuze, se repede copilul. Da, e clar, am înţeles. -Atunci pot să continuu? -Da, te rog! Toate acestea, despre Baba şi copii, mi le-a istorisit Doina, o prietenă a mea,

scria autoarea. Când îmi povestea, Doina zâmbea la asemenea aduceri aminte, care parcă au fost ieri şi n-ar fi trecut între timp o jumătate de secol...

Doina coboară din maşină oftând şi deschizându-şi umbrela, pentru că nu vrea să se trezească murată toată în următorul minut.

Doina e o fiinţă bună şi blândă, îţi încălzeşte sufletul numai privind-o, exact ca şi cântecul al cărui nume-l poartă: „Doin ă, Doină, cântec dulce / Când te-aud, nu m-aş mai duce.” Eu nu pot fi ca ea. O admir, dar nu pot.

Page 26: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

26

Mi-a mărturisit, nu o dată, că îi place numele ei, Doina. -Ştii, este atât de românesc şi mi se pare atât de dulce, de muzical, de fin când îl

pronunţi. La fel ca şi melodiile cântecului de doină. Nu pot spune că mă omor după marfa de import precum Beatrice, Briana, Issabell şi altele pe acelaşi calapod.

Uneori mă apostrofez: „Bătrâneşti, prosteşti. Nu ţi-or fi plăcând ţie, dar cine te întreabă?! Sunt în modă. Trend... Ce mai cuvinte! Auzi colo, trend! Îţi trebuie traducător ca să vorbeşti! Am auzit că se vor introduce şi-n dicţionarul oficial al limbii române. Bine fac. Măcar să ştim şi noi, cei de pe vremuri, unde să căutăm, ca să nu murim proşti... Ce te-a găsit, cucoană, de cârteşti?! Vremile se schimbă. Ţii pasul, bine, nu, asta este.”

Doina sună la poarta vilei unde-i stă feciorul cu familia. Ea a venit să-şi împlinească serviciul de pensionară, să-şi ducă nepoţica la grădiniţă.

Uşa se deschide şi fetiţa o zbugheşte afară, bine ambalată în jacheţica ei cochetă toată numai catarame şi scaiuri, din fâş, cu glugă. Poate să tot plouă, cea mică e ferită de apa care şiroia în continuare şi băltea trotuarele de parcă şi-a pus în gând să le topească ca şi când ar fi fost un cub de zahăr scăpat, ca din greşeală, în pofida curei acerbe de slăbire, într-o ceaşcă de ceai, care ar fi trebuit să rămână chior de tot.

-Cum ceai chior, tati? - Aşa cum spunem şi apă chioară, adică nu e limonadă sau sirop, e doar apă. Aşa

şi ceaiul chior. Nu are zahăr în el. -Bine, spune cu o voce deja un pic voalată de somn copilul. Te ascult. -Pusi, Bunica. Hai mai repede, să plecăm, c-o să întârziem. Fuge la portiera din spate a maşinii şi urcă rapid, ca o zvârlugă, aruncând o

privire fugară la ceasul minuscul pe care-l poartă la mână. -E deja nouă fără un sfert. Hai! Ştii că e trafic aglomerat la ora asta. Nu vreau să

întârzii, pentru că azi Frau ne-a promis că ne învaţă O Tannenbaum, pentru că se apropie Crăciunul şi vine Santa la grădi.

- Cine vine? - Of, Bunica!, duce fetiţa mâna la frunte a disperare. Santa! Ce, nu ştii nici atâta

lucru? Doar ai fost profică de română... Lasă că intru eu pe net când ne întoarcem acasă şi ţi-l arăt. De fapt, trebuie să-ţi aduci şi tu aminte de el, doar anul trecut era plin de ei, de Sanţi, în tot oraşul. Unii conduceau tramvaiul, alţii troleibuzul, metroul, taxiurile. La tot pasul te loveai de câte unul. Erau până şi în vitrinele magazinelor de unde cumpărau părinţii cadourile de Crăciun pentru copii. Să nu-mi spui că te-ai sclerozat în aşa hal şi nu-ţi aminteşti!

De uimire, femeia mai că uită să introducă cheia în contact şi să pornească maşina.

„Copiii din ziua de azi!” - Scumpo, Santa ăsta n-o fi cumva Moş Crăciun? - Ei, sigur că da, dar aşa-i zice-n ţara lui, în Laponia, la Polul Nord. Mi-a promis

tata că, dacă mai creşte şi aia mică, ca să priceapă, ne duce să-l vedem acolo. -Nu zău?! Da ce, Santa al tău are o ţară anume a lui? Eu ştiam că este peste tot

ţara lui, că le aduce daruri la copiii cuminţi din toată lumea, apoi se întoarce în Cer, la Doamne-Doamne, ca să se odihnească după aşa mare efort. Stă împreună cu Moş Nicolae şi cu Iepuraşul şi ascultă cântecul îngeraşilor. Din când în când mai aruncă un

Page 27: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

27

ochi pe Pământ la copilaşi şi vede dacă sunt cuminţi sau nu, dacă le aduce la anul ceva sau nu şi cât de multe le aduce, sau de frumoase, după comportarea fiecăruia.

-Cum din când în când? Dacă tocmai atunci unul dintre cei răi e cuminte sau invers? Nu e fair, nu crezi?

-Păi ce, tu eşti întotdeauna cuminte? Şi de aia, câte cadouri ai primit de fiecare dată! Vezi, fii atentă, că o dată s-ar putea să te prindă. Pe de altă parte, îi mai scriu, să-l ţină la curent, şi părinţii, bunicii, vecinii. Moşul le întreabă şi pe animale, aşa că fii atentă cum te porţi cu Cuţa, să n-o mai stresezi cu smotoceala. Ai grijă s-o scoţi zilnic la plimbare.

Fetiţa tace o vreme, prinsă cu mâţa-n sac. Îşi revine repede. -Ei haide, Bunica! E clar că asta este aşa o poveste fantastică pentru ăia micii. -Dar pentru tine, ce-i, mă rog frumos? -Ei, na! Ce-i!, dă fetiţa ochii peste cap a exasperare. E Crăciunul. Deci, trebuie

să fie şi Moş. Altcumva cum să ne distrăm?! Apropo, să ştii că vă pregătesc o surpriză pentru Ajun. Vă fac serbare. O învăţ şi pe Mara, că ea-i prea mică şi nu ştie nimic singură. De pe acum facem repetiţie în fiecare seară.

-Ce repetaţi? -Păi.., cântăm, dansăm, poezii. -Ce cântaţi? -Diferite cântece. - Colinde? - Şi. Ţi-am spus că ne învaţă Frau. Doina îşi promite solemn că, încă din acea zi, îşi va învăţa nepoatele colinde.

Colinde neaoşe, aşa cum le-a cântat ea, împreună cu Moşu. Trei Păstori, O ce veste, O brad frumos.

„Trebuie. Trebuie cu orice preţ să le învăţ. Cum de nu mi-am dat seama până acum?!”

– Aţi fost aseară în piaţă să vedeţi cum se aprinde bradul acela mare, aproape cel mai mare din Europa?

–Aaam fost. Tonul copilei e saturat de dezamăgire. – Şi? – Şi! O porcărie! Naşpa! Femeia iarăşi se şochează la auzul vocabularului nepoţelei sale de numai cinci

ani, dar se abţine de la comentarii. Va găsi altă dată momentul prielnic pentru educaţie. Acum, oricum ar fi-n zadar. Copiii sunt recalcitranţi şi rebeli când le-o spui direct.

– De ce? Nu-i frumos? L-am văzut la televizor şi mi s-a părut impresionant, aşa uriş cum e şi plin de lumini şi ornamente strălucitoare. Părea înalt până la cer.

– M...m...da. Nu mi-a plăcut, totuşi. E din fier. A spus tata că au tot montat la el nu ştiu câtă vreme. Două luni, cred. Şi apoi, nici n-am văzut mare lucru, deşi tata m-a ţinut pe umeri pe mine, iar mama, pe Mara. A fost o îmbulzeală... Om în om. Mara era să cadă de pe umerii lui mama, când nişte nenea beţi, cu sticle în mână, s-au împins în noi, dându-ne coate. Noi am scăpat ieftin, pe alţii au fost gata să-i calce-n picioare, să-i strivească. A fost urât. Câţiva copii s-au pierdut de părinţi, i-au dus poliţiştii la cortul lor şi au anunţat prin radio şi pe ecranul mare de televizor din piaţă, să vină părinţii să-i ia. Ţipete, îmbrânceli, înjurături, trafic blocat. Abia am ajuns acasă. Nasol!

Page 28: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

28

– De ce foloseşti tu cuvinte din acestea ca naşpa, nasol, porcărie? Nu-i frumos pentru o domnişorică bine educată.

– Ei, Bunica! Las-o baltă! Aşa-i la modă. Toţi vorbesc aşa. Vrei să fiu eu altfel şi să mă arate cu degetul şi să râdă copiii de mine?! Dar ştii, deşi a fost nasol, tot e bine! Am auzit de dimineaţă la ştiri, la radio, că nimeni n-a păţit nimic, nici un rănit, nimic. În final, e O.K.

– Cu alte cuvinte, nu ţi-a plăcut?! – Ştii, Bunica, sinceră să fiu, eu prefer brăduţul tău natural, care creşte în ghiveci

şi care miroase aşa de frumos. Mă laşi să-l împodobesc? Dacă e în ghiveci nu moare, nu-i aşa? Mi-ar părea rău de el. N-ar mai împrospăta aerul, s-ar accentua încălzirea globală, s-ar topi gheaţa de la pol şi ne-am îneca cu toţii.

– Nu-ţi bate căpşorul tău dulce cu asemenea probleme. Tu şi cu colegii tăi, veţi sădi mulţi pomi, veţi avea grijă de natură şi atunci nu se va deteriora stratul de ozon şi nimic din ce ai spus nu se va întâmpla. Cât despre brăduţ, sigur că ai voie să-l împodobeşti, doar că va trebui să aşteptăm seara de Ajun, ca să vină Moşul cel adevărat şi să ne aducă podoabele. Tu şi Mara o să-i spuneţi poezii frumoase, cu Iisus pruncul şi cu îngeraşi, o să-i cântaţi colinde pe care o să le învăţăm împreună, iar Moşul o să-şi deşarte sacul cel vrăjit şi fără fund, în care încap cadouri pentru toţi copiii lumii. O să-i dăm colac, ca să-i ţină de foame, pentru că acesta este Moşul cel adevărat.

Fetiţa stă puţin pe gânduri. – Aha! Înţeleg. Ceilalţi sunt falşi, costumaţi numai aşa, pentru reclamă, pentru

comerţ. – Vezi cât de bine le ştii tu pe toate, ca un om mare?! Străbate o urmă de amărăciune în tonul femeii, tristeţe pe care nu şi-o poate

reprima. – Când ies de la grădi, mergem la supermarket să cumpărăm colaci pentru Moşul

cel adevărat? – Nu, păpuşă. O să facem noi amândouă colaci din aluat proaspăt şi-o să-i

coacem noi, ca să fie şi ei din cei adevăraţi. Mă ajuţi? – Ura! Ce bine! Întoarsă acasă, Doina simte nevoia să se adune. Se reculege înălţând rugă Celui

de Sus şi îngânând în surdină colinde binecunoscute de când se ştie. Îi vine o idee. Va cere voie copiilor să-şi ducă de Crăciun nepoatele în satul ei. Să audă colindătorii opriţi pe la fereştile în care ard lumânări şi să le plimbe cu sania trasă de cai pe o zăpadă imaculată, mereu reîmprospătată de fulgii care se zburătăcesc prin aer într-un joc de îndrăgostiţi fluturi exotici, - „Doamne, dă zăpadă de Crăciun!” - iar pe capră, vizitiu, Moşul în persoană, înfofolit în şubă miţoasă de oaie. Pe cap, căciulă de miel bârsan. Pieri-vor arătările înveşmântate în fâlfâitele acelea de ţoale roşii şi tichie caraghioasă cu moţ, de parc-ar fi un comersant ajuns, de prin anii 1930, la ora de culcare, în odaia intimă, alături de consoarta-i trupeşă.

„Doamne, fă-mi parte pentru nepoatele mele de-un Crăciun ca pe vremuri, cu zăpada până-n brâu, cu sănii cu zurgălăi atârnaţi de obrăzarele cailor, de colinde cântate din gură şi din lăută, din broancă şi din dubă. De colaci calzi şi aromaţi, cu nuci, şi miere, de slujbă la biserică, de apostolul cântat de copii în mijlocul naosului, înghiţind găluşca de emoţie. De câte şi mai câte. Uită o clipă, te rog, Doamne, de încălzire, de stratul de ozon, de potop şi lasă pruncii să-şi trăiască bucuriile naive ale copilăriei pure.

Page 29: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

29

Fă, Doamne, să le pot dărui mireasma caldă de sărbătoare binecuvântată cu pacea, liniştea şi bucuriile ei molcome. Să le dăruiesc sufletul Crăciunului, aşa cum a fost dintotdeauna, purtat neîntinat în spiritul străbunilor. Nu-l lăsa, Doamne, să piară şi fă-l să se înfiripe iar în sufletele tinere, care acum sunt năucite de strălucirile false ale trăirilor exaltate de dorinţi acerbe, de distracţii nebune în ritmuri turbate de disco, adăpate peste măsură cu alcool şi prafuri halucinogene, scufundate tot mai adânc în mocirla filmelor pentru adulţi.

Adă, Doamne, zăpada cea albă, ca să purifice aerul şi să cureţe minţile în care să pătrundă colindele cele sacre.

Adă, Doamne, înapoi, O ce veste minunată!” ....................................................................................................................................

– Ei, cum a fost Crăciunul la ţară? Frumos?, întreabă mama, îmbrăţişându-şi fetele, nu prea încrezătoare într-un răspuns afirmativ al micuţelor, despre care îşi închipuia că s-au plictisit de moarte. Fără televizor, fără computer.

– Bunica ne-a plomis, pe bune că asa-i!, să ne ducă ţi la anul viitol, răspunde plină de vervă cea mai mică, cu ochii strălucitori şi obraji îmbujoraţi de sănătate.

-Excelent, nemaipomenit, cool, ce mai!, exclamă plină de importanţă şi cea mai mare. Abia aştept să merg la grădi şi să le povestesc ce extra a fost.

-Ale tale nepoate sunt tot aşa, ca ale mele ?, mă întreabă Doina. -Tot aşa, fii liniştită. Astea-s timpurile. Alte generaţii, alte obiceiuri. -Da, dar parcă... -Ce vrei acuma? Schimbi tu lumea?, i-o retez scurt. Aici scrisul se opreşte brusc. Pe pagina următoare este notat cu totul altceva.

Terminând de citit, tatăl îşi priveşte fiul, care adormise, cu o faţă senină, toată un zâmbet şi cu mânuţele împreunate sub cap “Ce frumos doarme. Ca un înger. Îi lipsesc doar aripile, altfel e leit îngeraşii din icoane.”

Copilul simte, îşi bate o secundă genele lungi şi întoarse, ca de fetiţă, în încercarea de a ridica pleoapele, care, însă, sunt prea grele, ca să poată fi ţinute deschise.

Reuşeşte totuşi să mormăie ceva, doborât de somn, ceva care, descifrat şi decodificat suna astfel:

-Tati, te rog, vreau şi eu la Moşul cel adevărat. Vreau cu sania cu cai. Pleoapele îi recad. -Bine, Pui. Fă nani acum!

Doi

În dimineaţa aceea de-abia ce făcusem ochi. Pe trei sferturi încă pradă somnului, cu mişcări automate îmi vâr mâinile pe mânecile alunecoase ale capotului din mătase satenată, deschisă la culoare, presărată cu trandafiraşi minuscului de un roşu aprins cu câte două frunzuliţe verzi drept sprijin de-o parte şi de alta a corolei lor liliputane. Un cadou de Crăciun de la soţul meu, fapt pentru care rareori mă despărţeam de acest obiect, care devenise un fel de parte integrantă a fiecărei mele dimineţi, când săream din patul încă moleşit de letargia trupurilor noastre, nu total dezmeticite din braţele hodinei prea

Page 30: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

30

scurte, după nopţi de pasiuni învinse cu greu de-abia către crăpatul zorilor. Am noroc că nimeresc doar după câteva încercări uşa, în papucii pufoşi în formă de cap de pisică persană. Îi târşesc sonor pe gresia din holul care duce la bucătărie, ca să iau o gură de cafea binefăcătoare. Deja i-am simţit mirosul, probabil că soacra mea s-a sculat, ca de obicei, cu noaptea-n cap şi a pregătit micul dejun, cu nelipsita cafea alături. Ea bea rareori cafea, considerând-o în acelaşi timp moft, lux şi dăunător sănătăţii. Nu mică-mi fu mirarea când am văzut-o cu ditamai stacana de cafea în faţă, ţinând-o strâns cu amândouă mâinile, între palme mai exact şi sorbind cu sete. Cred că am făcut ochii mari, mi-a pierit şi ultima urmă de somn, casc gura să întreb ce s-a întâmplat, dar nu-mi dă vreme căci se repede ea:

-Ai auzit azi noapte? Iar a fost scandal la Sineşti. Da’ ce mai scandal, maică!, le-a întrecut pe toate cele de până acum. M-au trezit urlete, însă urlete, nu aşa. Am impresia că era glasul ei, al balerinei. Ţipa ca din gură de şarpe, de parc-ar fi băgat unu’ cuţitu-n ea. Şi bufnituri ca şi când dai cu cineva de toţi pereţii, cât te ţin puterile. Nici nu sunt sigură că n-am visat eu, pentru că, în timp ce se auzea scandalul ăsta, cineva cânta la pian. Doamna Sinescu a bătrână, presupun, că ea e pianistă. Mi s-a părut că nu cânta normal, bătea clapele tare şi mai multe deodată, de parcă ar fi vrut să acopere zgomotul. Scotea şi falseturi. Dacă stau acum să mă gândesc la rece, s-ar putea nici să nu fi fost ea. Ea cântă ca un înger. Nu ştiu dac-ar fi în stare să cânte aşa de aiurea. Vorba vine cânte, numai cântat nu era acela. Fals, tare, fără o linie melodică anume. Aia era zgomot, nu muzică. Părerea mea este că cineva voia să acopere scandalul, să nu audă vecinii. Ce să nu auzi! Se auzea până la colţ, sunt sigură. Hm! Ce-o mai fi fost de data asta? Cred că ea iar a venit târziu şi lui Doru iar i-a sărit ţandăra pe ea. E gelos ca naiba. Nu pricep de ce nu se despart, dacă nu se înţeleg.

-Poate că se iubesc. -Ce iubire mai e şi asta, când o ţin numai într-un scandal? E sărbătoare în ziua

când nu se ceartă. Într-o zi când am fost mai întoarsă pe dos ca de obicei din cauză că n-am putut dormi toată noaptea din pricina lor, am întrebat-o pe madam Sinescu până când mai au de gând s-o ducă tot aşa.

-Iar au făcut copiii scandal, d-na Sinescu. De ce nu divorţează, dacă se au ca mâţa cu câinele? În felul ăsta îşi mănâncă tinereţea unul altuia, fără rost. Şi mă mai ţin şi pe mine trează, nopţi întregi, de-s căpie mâine zi şi nu-s bună de nimic. Nu merge, nu merge! Adio şi n-am cuvinte! Nu-i mai bine aşa?

O ştii cum e de încuiată. N-a răspuns nimic. Parc-o văd cum s-a aplecat, cică să plivească o iarbă crescută între dalele cărării. Asta numai ca să nu-i văd faţa. Cred că era neagră de supărare. Ea, care-i aşa de mândră şi se ţine de mare aristocrată, să trebuiască să-mi suporte mie comentariile, o nima-n drum de pensionară, fostă inginer de drumuri. Cu atât mai mult cu cât era vorba de odrasla ei cea bine crescută şi educată cu grijă. Uite cu câtă grijă, că-şi bate nevasta mai ceva ca Ioane de la târlă. Nu ştiu ce să mai cred de copilu’ ăsta. Uneori parcă-i dus, aşa merge pe stradă. Încruntat şi cu o privire ciudoasă şi încrâncenată, de te apucă groaza. Nu a fost aşa. Doar îl ştiu de copil mic. L-am văzut crescând. Era un copil vesel şi zbânţuit, veşnic făcea câte-un pocinog, dar aşa-l făcea şi te privea cu aşa nişte ochi ghiduşi de te pufnea râsul şi pas de-l mai ceartă. De multe ori a mâncat bărbatu-tău papara în locul lui. Ori că soru-sa. Deşi gemeni, Dora e alt aluat. De mică a fost foarte potolită. Mult prea matură pentru vârsta ei. Un copil copt înainte de vreme. Când te uitai la ea, părea picată din lună, cu gândul dus aiurea. Şi acuma,... cu

Page 31: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

31

credinţele alea orientale ale ei, e chiar stranie. În fine. Nu-i frumos să bârfesc. Să mă ierte Ăl de Sus, că, din partea mea, fiecare cu ale lui, nu-i treaba mea, nu mă bag, însă nu-mi place când fac galăgie noaptea. Văd un somn acuma, din cauza lor... Până la urmă, orice şi oricum, totul merge cât merge. Mă întreb, aici până când va mai merge în felul ăsta. Într-o bună zi îi dă cu capu’ de pereţi şi, ptu, ptu, ptu, îmi scuip în sân.., apără şi păzeşte.., o mai omoară din greşeală şi-l înfundă puşcăria.

-Vorbeşti şi dumneata!, zic, sorbind tacticos şi cu plăcere savurată profund, din cafeaua fierbinde, a cărei aromă mă face să simt că viaţa e frumoasă. Cum m-aş putea gândi în asemenea momente la grozăviile pe care le ţese mintea soacră-mi, femeie extrem de activă, care odată văzându-se casnică, îşi caută supape în bârfeli menite să umple timpul?!

-De fapt ai dreptate. Nu te duci să vezi ce face mamă-ta, dacă nu vrea să mănânce dejunul? Mai devreme am fost eu la ea, dar nu i-a trebuit nimic. Doar s-o pun în scaunul cu rotile, să deschid fereastra şi s-o duc să se uite afară.

Pe mama am adus-o la noi de când a căzut şi-a făcut o fractură de col femural. Au operat-o, dar încă nu s-a recuperat şi, pe moment, nu se poate deplasa singură. Sper din tot sufletul să nu rămână aşa, deşi am fost avertizată că e posibil. De la o anumită vârstă, acest soi de fractură nu se mai vindecă, orice i-ai face. Este începutul sfârşitului. O degenerescenţă progresivă şi acesta ţi-e capătul.

Îmi piere pofta de cafea, las ceşca pe masă şi mă duc la mama. „Şi soacră-mea asta! N-a fost ea sănătoasă până nu mi-a stricat cheful de

dimineaţă. Ce-ar fi fost să-şi ţină gura încă cinci minute şi să mă lase să-mi savurez cafeaua. Da’ nu! Ea a trebuit să-mi aducă aminte de starea mamei şi să-mi strice şi acest dram de plăcere lipsită de griji, care, oricum, nu durează prea mult. Parcă eu n-aş iubi-o pe mama şi n-aş avea grijă de ea! Dar câteodată mai simt şi eu nevoia să mă rup pentru un minut dintre fălcile grijilor.

Hm! Ce ţi-e viaţa! Îmi amintesc cum n-am putut-o înţelege pe Rodi, când mama ei a fost bolnavă de cancer şi ea m-a rugat să stau cu tanti într-o după amiază, pentru ca ea, Rodi, să se poată duce la vernisajul unei expoziţii de fotografii, făcută de o lectoriţă americancă, una Nadine, care preda limba engleză la universitatea noastră, la Filo.

-Stai, te rog cu mami, două ore. Trebuie să mai ies puţin, altfel simt că plesnesc. Îmi iau câmpii, tot numai lângă ea. Simt că înnebunesc, dacă o mai aud cum geme permanent de durere. Degeaba îi fac morfină. Îmi zbârnâie creierii de atâtea vaiete şi-mi vine... nici eu nu ştiu ce-mi vine. Mă doare aşa de tare durerea ei, încât simt că nu mai rezist. Uneori, Dumnezeu să mă ierte!, femeia-şi face o cruce mare cât tot pieptul şi-şi ţine capul plecat a căinţă şi ruşine, câteodată mă rog s-o ia Cel de Sus cât mai repede. Dacă tot e să se ducă, apoi să se termine, să nu se mai chinuie în halul ăsta. Mi-e ruşine că îmi vin astfel de gânduri, dar nu le pot opri. Mi se face rău când îmi dau seama ce gândesc, mă lasă pur şi simplu picioarele, iar fruntea mi se umple de broboane, dar nu am ce face! Mă simt vinovată, îmi imput că sunt o fiinţă groaznică. Doar groaznic poţi fi când gândeşti aşa, sau ticălos ordinar, ca să fiu blândă în terminologie. Numai astfel poţi fi categorisit dacă ajungi în halul de a dori moartea propriei mame! Numai că asta e ce mi se întâmplă. Fără voia mea, dar se întâmplă. E cumplit! E cumplit! Cine aduce astfel de gânduri în capul meu şi de ce, nu pot înţelege. Când de fapt, eu nu mai ştiu ce să fac ca să-i lungesc viaţa, fie şi cu o zi. Tu ştii bine că i-am făcut de toate, şi ce-au zis doctorii şi ce-au zis vracii.

Page 32: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

32

-Ştiu, săraca de tine!, îi răspund eu. Ştiu cum i-ai preparat acel sirop, dacă-l pot numi aşa, din frunze de aloe. Planta trebuia să aibă exact trei ani, nici mai mult nici mai puţin. Ai cumpărat plantele de la un florar care avea seră la marginea oraşului, de-abia ajungeai acolo, pentru că nu era nici un mijloc de transport. Tu te duceai cu bicicleta şi te întorceai pe lângă ea, pe jos, pentru că altfel riscai să pierzi ghivecele cu aloe, puse în coşul din spatele şezutului de la bicicletă. Vai de capul tău. Apoi, mi-aduc aminte că puneai frunzele la macerat în vin roşu, de o anumită speţă, şi miere curată, numai de salcâm. O ţineai la macerat o vreme, la întuneric, la o anumită temperatură, după care i-ai dat-o să bea ca pe un medicament înainte de mâncare. Ai făcut asta când a început să nu mai poată mânca nimic. Atunci s-ar fi prăpădit cu siguranţă, dacă ar fi continuat cu nemâncarea. Dar poţiunea aceea a ta i-a redat pofta de mâncare şi aşa văd că o mai târâie. Cine ştie câtă vreme. Iartă-mă că-ţi spun, dar nici nu ştiu dacă ai făcut bine sau nu, pentru că, de fapt, nu faci altceva decât doar îi lungeşti chinul. Poate că nu-i corect să încercăm noi să schimbăm mersul sorţii. Pe de altă parte, poate că tocmai asta i-a fost ei să-i fie, să-i dai ce i-ai dat şi s-o mai lungească. Să nu scape prea repede de chin. Ce să mai ştiu judeca?!

-Îmi vine să-mi dau cu capul de primul stâlp de beton, ca să mă doară în aşa hal, ca să nu mai poată pătrunde în el nici un fel de gând, să mă eliberez de asemenea enormităţi... Să doresc eu să moară mami mai repede!...Ca să scăpăm! Şi ea, dar şi eu! Doamne Sfinte, apără-mă!

Am rămas eu cu tanti, Rodi a plecat şi s-a întors mult mai relaxată. -Ştii ce mi-a spus Nadine? Că sunt o eroină, pentru că-mi îngrijesc în felul acesta

mama. Ea ar vrea să poată fi astfel cu mama ei, care însă locuieşte într-o casă de bătrâni, iar ea, Nadine, o vizitează când are timp. De obicei, o dată la două săptămâni, câte o oră. Mi-a mai spus că ea însăşi ar dori să aibă o fiică care să-i fie atât de devotată cum sunt eu cu mami, dar că la ei un astfel de tip de comportament este de neconceput. Ea, acum, când a văzut cu ochii ei, nu i-a venit să creadă că este posibil. Se simte extrem de impresionată şi apreciază enorm ceea ce fac eu.

Mi-a picat atât de bine să aud asta. Parcă mi-a dat puteri să mai rezist cât va mai fi nevoie. Totuşi, câteodată, simt nevoia să mai evadez şi atunci mă simt foarte vinovată. E ca un cerc vicios. Dacă o las cu altcineva, ca să mai răsuflu şi eu, nu pot fi liniştită şi mă autoînvinovăţesc. Dacă stau cu ea, sunt câteodată aşa de obosită şi aşa de stresată, îmi pare atât de rău de suferinţa ei, încât mă trezesc că doresc să se termine. Îţi dai seama? Doresc moartea mamei mele. Sunt atât de ticăloasă! Iar Nadine se găseşte să mă ridice în slăvi pentru cât de grozavă sunt. Îmi vine să-mi fac hara-kiri.

„Atunci n-am înţeles-o pe Rodi, iar acum sunt eu în pielea ei, deşi, cum e mama, nu se compară faţă de cum a fost tanti.”

*** Mama stă în scaunul ei, cu ochii lipiţi pe panorama ce se vede pe fereastră. Curtea e năpădită de un soare cu faţa durată din aur răscopt, zâmbind într-o

dungă, ca un bătrân pişicher, sculat din comă doar ca să le facă sâc celor din jur cu o ultimă glumă bună, spunându-le: ”Voi muri când vreau eu, nu când credeţi voi”.

Page 33: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

33

În aerul proaspăt, agăţate pe sforile de întins rufe, prinse cu cleme colorate, din plastic, fâlfâie, ca steagul naţional, o puzderie de prosoape. Numai prosoape. Nici un alt fel de rufe. De toate mărimile, culorile şi consistenţele.

„Curios! Cum au putut să strângă atâtea prosoape murdare? Cum de nu le-au spălat pe rând, împreună cu alte rufe. Ce-o fi apucat-o pe menajera lor? De obicei este o femeie foarte curată. De când am venit aici, întotdeauna i-am invidiat pentru că au aşa o femeie bună.

Ia stai, săptămâna trecută a zis că pleacă pentru ceva vreme la ea la sat, deoarece i s-a îmbolnăvit cineva din familie şi au nevoie de ajutorul ei... Dar şi doamna Sinescu e plecată cu nepoţeii, la munte. Evident că e aşa. N-am mai văzut copiii în curte jucându-se de câteva zile. Sigur că da. Asta trebuie să fie. Bărbaţii s-au găsit să fie harnici. Opera lor e spălatul prosoapelor. Zi-le pe nume şi lasă-i în pace. Bărbaţi!”

Smocuri de nori subţiratici, pufuleţi de lână merinos, albă şi încreţită mărunt, înşiraţi ca pe aţă, ghirlandă de spumă din albuşe bine bătute, se fugăresc infantil de jucăuş pe cerul de-un albastru lăptos. Sita-i de ozon năpârlit, sită măruntă precum tulul din coşciuge, este sălbatic violată de către razele rebele ale soarelui aflat în plină campanie de cuceritor neînvins, sorbind însetat sărutul pur de rouă de pe buzele petalelor înfierbântate de dragoste ale florilor din grădina din spatele casei.

O păsăruică micuţă cât pumnul unui nou născut se scaldă cu aripile întinse într-o baltă cât o lingură de supă al cărui izvor, providenţial pentru vietatea prefăcută-n titirez de euforia plăcerii, se află în revărsarea peste margini a piscinei, deranjată flagrant de un personaj de scient fiction, un ceva enorm şi greu, care se azvârle cu toată puterea înaine şi loveşte plescăind cu burta suprafaţa calmă până atunci a apei nevinovate, apă care se revoltă de palma astfel încasată pe nedrept şi se scurge, protestatar, pe de lături, spre bucuria nesăţioasă a micuţei înaripate, în ai cărei ochi de mărgeluţă alunecoasă, joacă o bucurie colorată în tuşe umane. Se scaldă fericită desfăcând aripile şi tăvălindu-se literalmente în micul ochi de apă. Binefăcătorul era domnul Sinescu cel bătrân, avocatul, care îşi făcea baia de înviorare din fiecare dimineaţă, doar că azi bătea apa cu mâinile şi cu picioarele de parcă i-ar fi păcătuit sărmana cu ceva. Părea mai altceva decât o simplă înviorare, era ca un fel de descărcare nervoasă, de supraconsum de energie ca atunci când vrei să rămâi sleit de ultima picătură de vlagă şi să nu mai simţi nimic.

„Încă-s adormită şi fantazez. Mi se pare. Îşi face omul înotul de întreţinere, ca-n fiecare zi.”

-Servus, mama. Cum ţi-e azi? Ţi-ai luat medicamentele? Te doare şoldul? -Nu, nu mă doare acum. Îl simt doar cam amorţit. O să-mi trecă, nu-ţi fă tu griji. -Vrei să mănânci? Ce să-ţi aduc? -Deocamdată doar un ceai cu lămâie. Am să vin eu în bucătărie, nu te deranja tu.

Dar numai peste câteva minute. Mi-e aşa de bine aici, să respir aerul curat şi mă şi amuz, sinceră să fiu, uitându-mă la Sinescu cum se agită în apă. Parcă dau turcii, aşa se munceşte. Ce şi-o fi imaginând, că mai poate să devină iar june prim?!... Mare poamă a mai fost şi ăsta.

-Nu zău? Să-mi povesteşti şi mie. -Dacă vrei... Ia uite ce caraghios e cu burdihanul ăla revărsat peste slipul prea mic.

Ce naiba nu-şi ia unul pe măsură? Acesta acuşica alunecă de pe el şi i se vede tot. Ha, ha.., ce m-aş mai distra. Ha, ha... Oricum, la vârsta lui, sigur nu mai are cu ce se lăuda. Bărbaţii ăştia! Nu vor să recunoască vremea când le-a venit sorocul să bage de seamă că

Page 34: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

34

şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul. Dacă n-am fi noi, i-ar lua gaia... Ha, ha, ha, râde femeia cu poftă.

Mă uit mirată şi nu înţeleg ce a apucat-o pe mama mea cea atât de sfioasă, de ruşinoasă şi de liniştită. Mama mea a avut tot timpul, de când o ţin eu minte, un comportament de parcă ar fi rămas fecioară toată viaţa ei.

Sinescu a ieşit din apă şi s-a-ncurcat printre prosoape. Dă din mâinile lui lungi şi mari ca să se descurce dintre ele şi să scape la loc liber şi lumină.

-Ha, ha, ha, râde mama cu lacrimi, pe care şi le şterge cu batista tivită cu danteluţă, de care nu se desparte niciodată, moştenită de la bunica. Ce i-o fi apucat să spele atâta amar de prosop deodată? Ha, ha, ha!

Prosoapele habar’ nu au de râsul nimănui. Nu se simt de nici un fel caraghioase. Ele se lasă, ca într-o batjocură impasibilă, pârjolite de razele de soare purificatoare, nesesizând amarul ironiei de pe feţele luminii. Continuă să facă pe inocentele, să se legene alintat în bătaia vântului, ştergând de pe trupul lor pângărit orice urmă de amestec în treburi necurate.

-Oare cât mai stă plecată doamna Emma cu fetiţele? -Poate că stă mai mult, pentru că astă iarnă, când a fost cu ele de Crăciun, le-a

plăcut nespus de mult la alea mici. Tot timpul au povestit ce grozav a fost. -Mă mir că le-a dus. De când mă ştiu eu aici, Emma nu s-a dus niciodată în satul

de unde i se trage obârşia. Am auzit că mama ei şi, chiar mai înainte, bunică-sa, s-a fost rupt cu totul de rădăcini. S-au domnit cam peste măsură la Budapesta şi s-au ţinut cu nasul pe sus după aceea. Aşa a fost educată şi Emma.

-De unde ştii tu?, întreabă mama pe soacră-mea, care tocmai şi-a făcut intrarea, nu cumva să ne lase câteva clipe de intimitate, mamă-fiică. Aşa e ea. Îşi bagă nasul peste tot, trebuie să le afle şi să le ştie pe toate.

-Păi ştiu de la o tanti a mea, care se învârtea în anturajul unei mătuşi de-a lui Emma. Mătuşa aceasta era o doamnă din lumea bună, dar care-şi pierduse averea la un moment dat şi sărăcise, dar tot ţinea cu dinţii de domnie. În vremurile acelea era ruşine să recunoşti că eşti scăpătat şi se ascundea acest lucru ca şi când ar fi fost un mare păcat.

Adesea ne povestea tanti aceasta a mea: -Tuşa Luci, matuşa Emmei, ţinea morţiş să-şi menţină poziţia ei în societate.

Doar fusese cineva odată, cultă şi umblată în lumea mare, cu legături familiale înalte, până la curtea regală.

În vremea de care povestesc, avea optzeci şi nouă de ani, unul în plus şi ar fi numărat nouă decenii bătute pe muchie. Nu-i de ici, de colo.

Ea a fost cea care a introdus în oraş gustul de-a împodobi interiorul vilelor luxoase, cu piese de colecţie, ca în vechile familii ungureşti. După marea Unire, aceştia nu s-au împăcat cu noua situaţie, desigur nici cu noul lor statut social, evident nu acelaşi ca pe vremea imperiului şi au cam plecat, vânzându-şi o parte din lucruri. Din această cauză, cei care le cumpărau, nu puteau să le asorteze cum se cuvenea, pentru că prindeau la licitaţie câte o piesă de ici, alta de colo. Aşa încât a ieşit un haloimis în aranjamentele interioare, de mai mare dragul. Apartamentele au devenit o mare aglomerare de vechituri, ce-i drept majoritatea de valoare, dar de stiluri diverse. Alături de obiecte de mare preţ, fel de fel de fleacuri nesemnificative, care doar încărcau atmosfera şi stricau stilul. Scrinuri vechi din lemn de trandafir, alături de o vitrină Louis XV, fotolii luxoase în stil

Page 35: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

35

baroc, lângă o comodă sau o masă cu fotolii ce aparţineau unei garnituri Biedermeyer, incomplete.

Vitrine încărcate cu porţelanuri Rosenthal sau Meisen, vase pictate de mână, aduse din China sau India, cupe şi sticlărie de Murano. Sfeşnice grele din bronz sau argint, ceasuri antice din diferite epoci şi candelabre mari din cristal cu ciucuri zăngănitori. Se întâmpla ca unele tablouri să fie total lipsite de valoare, dar impuneau prin ramele grele de bronz. Covoarele trebuia să fie neapărat persane, altfel te făceai de ruşine.

Toate aceste lucruri aveau menirea precisă de a demonstra că stăpânii lor sunt oameni de bun gust şi bine educaţi, care aparţin protipendadei şi lumii bune.

Atât de ambiţioşi erau unii, că, uite un exemplu, unchiul Adam, care avea o minunăţie de casă într-un cartier elegant de vile, nu s-a mai mulţumit cu ea, ci a vândut-o şi s-a mutat, cu cheltuială fabuloasă, în Vila Afrodita. Iată până unde s-a ajuns cu snobismul.

Dar timpul a trecut, a venit vremea afacerilor, a negoţurilor. Intelectualii se ocupau prea puţin cu intelectualismul şi mai mult cu exportul, ca să facă bani. Bani, cât mai mulţi bani, pe grâne, dar, în special, era la mare căutare negoţul de porci. Mulţi, chiar oameni simpli, de la ţară, şi-au pierdut credinţa adevărată în Dumnezeu şi făceau, fără mustrări de conştiinţă, fel de fel.

Printre altele, dorul de avere, de a o păstra intactă, de a nu o împărţi, a dus şi la scăderea natalităţii. Dacă era un singur moştenitor, rămânea averea neatinsă. Ba, se putea mări, dacă partida maritală care urma a se împlini prin firea lucrurilor, se făcea cu chibzuială şi se combinau două averi.

-Ce dacă nu se iubesc acum. Pofta vine mâncând. Apoi bine este ştiut că dragostea piere, dar averea rămâne.

Din păcate, cu toată evoluţia noastră, asta se întâmplă şi-n zi de azi. Ştiu doi tineri de familie foarte bună. Bună de tot. Cu avere mare. Copiii a două

personalităţi cunoscute în lumea mondenă. Ei înşişi, copiii, sunt inteligenţi şi talentaţi. Fac carieră. Sunt cineva. Dar de plăcut nu se plăceau. Poate că ea, mai că-l iubea puţintel, dar el avea altă iubită, cu care voia să se însoare. Necazul este că provine dintr-o familie de oameni foarte modeşti, trăitori într-un fund de cătun, printre munţi. Tatăl lui nu putea concepe să aibă cuscri de asemenea calibru. S-a împotrivit cu îndârjire. A mers până acolo că şi-a ameninţat fiul cu dezmoştenirea. Nu ar mai fi pupat nici vila enormă, scăpată ca prin minune de la naţionalizare, când au ajuns la putere comuniştii, aceasta întâmplându-se doar pentru că el avea influenţă... Fiul neascultător n-ar mai fi văzut nimic nici din argintăria, nici covoarele, nici mobila de valoare, nici din operele de artă nici... nimic.

-N-ai să-mi aduci în casă o sărăntoacă, o buleandră de pe stradă. Nu de-aia am lucrat eu pe brânci, ca să ţin şi să înmulţesc averea mamei tale, pentru ca s-o folosească cine ştie ce venitură.

Fata era studentă la politehnică. -Dar tu n-ai fost sărac şi ai luat-o pe mama bogată? Asta cum a fost? Iar acum te

răţoieşti la mine, de parc-ai fi lacrima cristi! Termină, că mi se face greaţă. -Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel, că te pocnesc. -Ia încearcă. Au făcut bătrânii ce-au făcut, având sprijin imens din partea părinţilor fetei celei

nedorite, şi s-a făcut nunta. Au avut repejor un copil, tot la presiunea părinţilor, o fată. O

Page 36: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

36

minunăţie de copil. Inconştienţi bătrâni! Au crezut că astfel pun pecetea finală. Aş, de unde. El a devenit un muieratic notoriu şi un petrecăreţ la fel de notoriu. Excesele de tot felul i-au stricat frumuseţe de carieră. Ea, însă, s-a ţinut tare.

Tatăl lui îl certa, iar fiul, cu mintea veşnic aiurea, îi răspundea: -Ţine-ţi-o ţie, că tu ai vrut-o! şi continua să umble lelea. Până la un moment dat, când femeia n-a mai suportat, şi-a luat copila cu ea şi a

divorţat. Divorţ notoriu în oraş, cu tam-tam mare şi bârfe multe. Până la urmă s-a stins, ca toate cele.

Ea, săraca, a încercat, dar n-a avut cu cine. El se făcea de minune pe la toate petrecerile. Se dădea făţiş la orice femeie frumoasă care-i era prin preajmă. Fără ruşine, fără fereală.

La o petrecere de Anul Nou, a făcut la fel. Beat, voia cu tot dinadinsul să plece acasă cu soţia unuia dintre invitaţi, care-i era, pe deasupra şi prieten din studenţie.

Ea, ca să-l potolească, sau, mă rog, ce-o fi crezut că face, i se adresează cu un ton şi o poziţie de ducesă:

-Doresc să plecăm! Acum! -Vezi să nu! Eu mă simt excelent! Du-te singură, dacă aşa vrei! Toţi invitaţii au înlemnit. -Eu ştiu că soţul meu este un lord şi mă va duce acasă, dacă îl rog. -Lord, pe dracu. Dă-mi pace! Ea s-a îndreptat spre uşă. Bărbaţii au căutat să-l convingă să-şi însoţească nevasta.

-Aşa este normal, măi bezmeticule, orice-ai zice şi oricum ai lua-o. E nevastă-ta.Cu patalama.

-Nu! Nu-mi pasă! Să vină taică-meu s-o ia. Lui i-a trebuit-o. Norocul a fost că s-a trântit pe o sofa şi, închizând ochii, a adormit. Scandalul care

se anunţa iminent, n-a mai avut loc, dar petrecerea, petrecere n-a mai fost. S-a spart curând. Pe ea au dus-o acasă prietenii, iar el a dormit până s-a trezit şi a ajuns la căminul conjugal mahmur şi ofuscat. Tot el.

E de vină? Nu-i de vină? Aceasta este întrebarea. Da. A cam fost silit să se însoare cum nu a vrut, dar putea să n-o facă. Să nu accepte. Dacă odată a cedat şi-a fost slab, poate că ar fi trebuit să aibă suficientă nobleţe, sau măcar o minimă decenţă, ca să-şi poarte crucea. Amândoi, de altfel. Pentru că şi ea, nu ar fi trebuit să accepte un mariaj care ştia că este de convenienţă din partea lui. Chiar dacă îl iubea. Era destul de inteligentă şi de educată, ca să ştie că dragoste cu de-a sila nu se poate. Aşa, a ieşit o mare nefericire.

Pe timpul lui tanti Luci, asemenea căsnicii erau la ordinea zilei. Aceasta era regula. O cunoşteau şi-o respectau. Rareori îşi permiteau să arate pe faţă că sunt nefericiţi. Faptul era socotit un strict secret personal, ţinut sub şapte chei, ascuns în străfundurile fiecăruia. Dar se mai întâmpla şi invers, deşi rar de tot. Nici asta nu era mare minune. Mai devreme sau mai târziu, trecea. Într-un fel sau altul se găsea o rezolvare, chiar dacă se mai găseau câte unii să se răzvrătească şi să nu se supună rigorilor legilor impuse de societate. Doar s-a întâmplat încă în timpul lui Romeo şi-al Julietei. Nu era o noutate.

Revenind la oile noastre, pe vremea lui tanti Luci, mai era şi epoca favoritismelor politice. În asemenea împrejurări, intelectualitatea autentică a cam început să scapete, printre care şi tanti Luci.

Page 37: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

37

Încă dorea să fie vioara întâi în a da tonul modei pentru întrunirile şi petrecerile lumii bune, inclusiv programul prezentat cu aceste ocazii, vestimentaţia cucoanelor de casă mare şi, nu în ultimul rând, aspectul şi decoraţiunile interioarelor, chiar dacă ea, din cauza sărăciei, era silită să vândă, bineînţeles în cel mai mare secret, lucruri de valoare care îi aparţineau.

Ţinea atât de bine sus steagul aparenţelor, încât toată lumea o credea încă foarte bogată. Ea, în ambiţia ei de a nu-şi pierde renumele şi poziţia, făcea uneori foame, numai să poată servi la serate cele mai fine prăjituri şi ceai de cea mai bună calitate, evident, din import. Ceai englezesc, de preferat.

„Mie mi-e imposibil, îmi povestea mătuşa, să cred că cineva e capabil să ţină cât ţinea tanti Luci la numele ei de lider incontestabil al societăţii din care făcea parte. Imaginaţi-vă o femeie de vârsta ei, cu tarele fizice inerente, abia se mai ridica de pe scaunul ei somptuos, sculptat în stil Tudor, ca un tron, într-o ţinută impunătoare, şezând dreaptă ca o ţeapă sau, mă rog, ca să nu fiu rea, poate că mai degrabă pot spune ca o regină, imaginaţi-v-o aşteptând să servească masa, în sufrageria enormă, în capul mesei lungi, doar cu unicul sfeşnic rămas nevândut, pus în mijloc, fără lumânare în el, lumânarea costa bani, servită de singura servitoare rămasă, bineînţeles fără salariu, o bătrână credincioasă, care avea pensia de război a bărbatului său, cu care se ţinea pe ea şi adesea şi pe tanti Luci. O servea pe Doamna la masa de prânz şi de seară, pe farfurii de porţelan scump, însă din cele rămase de la servicii desperecheate, pentru că cele complete au luat de mult drumul samsarilor. La fel şi tacâmurile de argint, bine frecate, dar numai câte o piesă rătăcită din întâmplare, scăpată de calea pribegiei şi neajunsă pe mâini nedemne de valoarea lor. Mânca tanti Luci cu furculiţa şi cuţitul ţinute corect, cu spatele drept, lipit de speteaza scaunului înalt, cu coatele lipite de trup, doamne fereşte a le sprijini pe masă, mare sacrilegiu, mânca cu dichis, cu înghiţituri mici, mestecând cu delicateţe peste buzele închise, care de-abia se mişcau, după regulile bunei educaţii. Mânca feliuţe minuscule de pâine goală, doar prăjită puţin, direct pe plita de la bucătărie. Şi asta numai câteodată, când era mult prea veche ca s-o mai mănânce natur, pentru că a încălzi plita însemna foc, focul însemna lemne, iar lemnele, bani. Apoi, după ce se „sătura”, bea, la fel de delicat, ţinând un pahar de cristal desperecheat şi el, între degetele ei încă elegante, cu toată artroza care-şi dădea silinţa din răsputeri să-şi bată joc de frumuseţea lor, bea apă chioară, adusă de la fântâna din colţ, de către aceeaşi servitoare, pentru că apa de la robinet costa, iar orice bănuţ economisit, oricât de puţin, însemna mult.

Nu recunoştea tanti Luci, nici s-o tai: -Ştii, eu beau numai apă curată, de fântână, adusă de Mariţa, pentru că e mult mai

sănătoasă, decât aceasta tratată cu cine ştie ce chimicale. Săraca tanti Luci! Nici măcar Mariţa nu mai era într-adevăr Mariţa servitoarea,

decât de ochii lumii. În realitate devenise singura prietenă, care-i cunoştea toate neputinţele, toate mizeriile vieţii pe care a ajuns să fie nevoită a le înfrunta, a le suporta, a le îndura cu un stoicism incredibil a fi posibil pentru o simplă fiinţă umană şi, colac peste pupăză, să le dosească, să le acopere, precum pisica, ştiţi dumneavoastră ce.

Mariţa o spăla şi-o servea, o culca şi-o scula, îi tăia unghiile, nu numai la mâini, dar mai ales pe cele de la picioare, care au devenit îngroşate ca o minicopită de capră, ori oaie, nici măcar de ieduţ fraged. Ea însăşi nu se mai putea apleca, pentru ca să rezolve această problemă, care, până la urmă, ţinea de civilizaţie, lăsându-te de bună cuviinţă şi

Page 38: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

38

de educaţie. Decât să facă rabat la aceste lucruri, mai bine se umilea în faţa Mariţei. De fapt, nu o mai simţea ca pe o umilinţă. Foarte arareori, când durerile sufletului o copleşeau, om era şi tanti Luci, mai ales singurătatea reuşea să o doboare câteodată, la Mariţa îşi vărsa oful. Nimănui altcuiva. Nici musca nu trebuia să ştie ce dureri o macină pe dinlăuntrul ei.

Mariţa, devenise un fel de alter ego, despre care, deşi se ştia care-i e obârşia modestă, era ignorată cu desăvârşire. Era ignorată, cu toate că i se opunea cu vehemenţă poziţia de mare doamnă a lui Tanti Luci. Ele două formau un soi special de antipozi sudaţi printr-o formă de coabitare unită de o factură cu totul şi cu totul ieşită din comun. Erau una şi aceeaşi, dar, în acelaşi timp, fiecare-şi ştia locul, una cu nasul pe sus, iar cealaltă-şi cunoştea, fără excepţie, lungul nasului. Cum să explic mai clar? Ca o monedă cu două feţe.

Interesant mod de simbioză umană! Cel puţin mie mi s-a părut ceva cu totul ieşit din comun. Stând adesea şi cugetând la cele două, am tras o învăţăminte preţioasă şi anume că niciodată nu poţi şti cât de mult se poate schimba un om în viaţă, chiar dacă nu vrea nici în ruptul capului s-o recunoască. Să nu te iei niciodată numai după aparenţe.

Aşa era şi cu tanti Luci. Săracă lipită, însă, când venea vorba de invitaţi, nu făcea nici un rabat. Totul

trebuia să iasă ca la carte. Îşi transforma vechile rochii cu propria mână, cu toate că ţinerea acului în mână o costa mii de ţepi dureroşi în degete, iar statul în şezut mai multă vreme, dureri de spate care adesea o făceau să-şi dorească moartea pe loc. Dorea cu ardoare să-şi poată permite a geme şi-a se văita ca toţi oamenii, numai că, nu era ea omul acela care să-şi calce mândria în picioare pentru nişte nenorocite de paupere dureri de şale.

„Lasă-le să doară, că n-oi muri din asta. Dar, dacă nu mă arăt cum trebuie în faţa lumii, oi muri de umilinţă.”

Zi-i tanti Luci şi eşti lămurit! În fond, dacă stau strâmb şi judec drept, numele ei era mai mult decât o noţiune,

în oraş. Era o legendă. În concluzie, e de înţeles, pe undeva, felul ei de a judeca şi de a se comporta şi reacţiona.

Era vizitată de cele mai mari cucoane ale oraşului din vremea aceea, având în vedere că ea nu mai era în stare din cauza vârstei şi a sănătăţii să iasă decât foarte rar, şi atunci cu eforturi enorme şi numai la evenimente cu adevărat ieşite din comun, veneau ele la ea.

Făcea ea sacrificii incomensurabile când era de una singură, dar, cel puţin, când venea cineva, putea să se arate cu capul sus. Se serveau băuturi scumpe şi prăjituri deosebit de fine.

-Auzi, tu, Luci, de unde cumperi tu prăjiturile acestea de-a dreptul delicioase, fiindcă eu am cotrobăit în tot oraşul, pe la toţi cofetarii de vază şi n-am reuşit să dau de ele?

Tanti Luci zâmbea de sus, cu un zâmbet în colţul gurii, cu faţa transfigurată de satisfacţie şi ochi strălucitori de bucuria succesului:

-Ei, dragă, ce vrei şi tu?! Secret. Altfel, n-aş mai fi eu cea mai renumită. Nu-i aşa? Cum aş putea să-ţi dezvălui asemenea taină mare?! Vezi bine că nu pot. Sper că mă înţelegi?!

Page 39: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

39

De unde să bănuiască cineva că Mariţa era marele cofetar, un adevărat talent înnăscut în chiar a inventa prăjituri excelente, cel mai adesea cu cele mai ieftine şi obişnuite ingrediente. Alteori aducea schimbări reţetelor cunoscute în aşa manieră încât deveneau cu totul şi cu totul altceva. Dar, mai presus de orişice, punea atâta pasiune, dar mai ales dragoste în munca ei, încât le impregna cu ele, ca şi când ar fi fost cine ştie ce mirodenie rară şi, cu adevărat, le schimba gustul şi le conferea nebănuite puteri de a fermeca papilele gustative ale celor ce le degustau.

Aşa reuşea tanti Luci să păstreze aparenţele.” *** În aceasta, de cele mai multe ori, aveam şi eu un rol, se confesa Emma uneori,

foarte rar, ce-i drept, şi numai în cercuri extrem de restrânse. Ajunsesem să fiu o pianistă destul de apreciată la acea vreme, numele meu avea

deja sonorităţi atrăgătoare în domeniu, aşa că eram invitata de onoare la mai toate seratele lui tanti Luci.

De multe ori, sătulă de aceste manifestări mondene nesărate din punctul meu de vedere, de-a dreptul mă jucam cu invitaţii, cei mai mulţi ignoranţi cu pretenţii de cultură, şi, în loc să interpretez piese consacrate, improvizam şi le spuneam cu seninătate numele câte unui compozitor celebru. De fapt, descoperisem că nu-i interesa atât de mult muzica, cât mai degrabă poveştile de scandal din viaţa artiştilor, pe care mi le solicitau întotdeauna cu insistenţă, însă numai după ce considerau ei că au dat dovadă de suficientă pacienţă prefăcându-se transportaţi de încântare la auzul interpretării mele. Cu această atenţie, care trebuia să apară ca veridică, încercau să demonstreze lumii cât de docţi sunt într-ale culturii muzicale. A te arăta cult era o necesitate obligatorie în acea societate, obligativitate născută din inflexibila lor educaţie, cu cerinţe extrem de stricte, care, nerespectate, te excludeau automat din rândul celor ar merita să fie luaţi în seamă. Normele standard, care funcţionau din plin, nici vorbă să le permită a se da de gol că le-ar veni mai degrabă să caşte de somn, decât să asculte pretenţioase piese de muzică clasică, fie ele şi simple improvizaţii uşoare, despre care, cum v-am spus, habar nu aveau că nu sunt operele originale ale marilor maeştri.

Nu de puţine ori situaţiile erau nemaipomenit de hilare şi mai mult decât jenante, pentru cine le pricepea. Norocul că, dacă se afla unul, cel mult doi din asistenţă, care să-şi dea seama de farsa pe care le-o jucam. Caraghioslâcul majorităţii ajungea la cote atât de înalte, încât amuzamentul meu atingea paroxismul.

Odată am pretins că le cânt o sonată de Beethoven, iar ei m-au solicitat să le relatez cu ce ocazie a scris-o marele compozitor şi cărei prinţese i-a fost dedicată. Iată cam ce îi interesa pe acest soi de oameni, care se pretindeau intelectuali cu înaltă educaţie, obţinută la şcoli care de care mai faimoase, de prin cele străinătăţuri.

Din toată treaba aceasta eu m-am ales cu un mare folos. Cerându-mi-se asemenea relatări, cu iz de bârfă, mi-au trezit curiozitatea de a citi zeci de biografii ale marilor muzicieni, descoperind printre altele şi existenţa unui mormânt la Timişoara, în cimitirul eroilor, a Jeanettei von Honrath, prima dragoste a lui Beethoven.

Bineînţeles că povestea cu Sonata Lunii, valsul lui Chopin, inspirat de învârtirea unui căţeluş în jurul cozii, făcuse deja înconjurul întregii societăţi a burgului, precum şi multe alte asemenea. Deseori mă vedeam pusă în penibila situaţie de a inventa poveşti de

Page 40: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

40

iubire, care de care mai romantice şi ieşite din comun, cu fugi de acasă, cu iubiri interzise etc, etc.

Ce şi-or fi zis în sinea lor adevăraţii intelectuali, care ştiau la fel de bine ca şi mine ce baliverne le îndrug, nici nu vreau să mă gândesc. Trebuie să precizez că-n această gloată de parveniti, existau şi persoane cu adevărat educate, deşi puţine la număr.

Ce căutau acolo, dacă erau obraze atât de subţiri? Exact ce căutam şi eu, care, de fapt, nu făceam altceva decât prostituţie intelectuală, scuzaţi, vă rog, modul de exprimare, prea puţin elevat, dar foarte potrivit pentru a exprima exact ceea ce gândesc despre ce am făcut. Altfel n-aş avea cum să numesc jocul la care mă pretam.

Pe de altă parte, nu ca să mă scuz, dar mai era o îmbinare bizară de sentimente şi motive care mă determina s-o fac: plictisul de a sta mereu acasă, unde sărăcia care-şi arăta tot mai acut colţii în fiecare ungher, a început să miroase urât de la distanţă, fapt care nu se putea numi a fi o plăcere pentru o fată tânără plină de vise şi speranţe. Atunci credeam că a fugi de ce nu-ţi place, de a-ţi vârî capul în nisip ca şi struţul, este o rezolvare. Apoi, singurătatea, izolarea, care te roade pe dinlăuntru, oricât te-ai opune, te degradează precum laguna, zidurile Veneţiei, din care cad hălci întregi de carne vie, parcă mâncată de lepră.

Deşi eu nu sunt o fiinţă foarte sociabilă din născare, poate din timididate, poate pentru că sunt cam tăcută de felul meu, sau fiindcă aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu, pur şi simplu, fără altă explicaţie, totuşi, uneori, simţeam nevoia să văd oameni, să ies în lume, chiar dacă îi judecam prea aspru şi-i catalogam ca lipsiţi de cultură, sau de maniere, sau parveniţi neştiutori, sau mai ştiu eu cum.

Mi se întâmpla să fiu atât de deziluzionată de viaţa mea zilnică, încât să nu doresc întotdeauna să-i văd la faţă, dar, datoria faţă de tanti Luci, care m-a ajutat nu de puţine ori, în felul ei, mai special câteodată, mai curios, mai neobişnuit, de dragul ei, deci, fiindcă îmi era dragă, cu toate defectele ei, care păleau însă în faţa calităţilor de mare sufletistă, dincolo de orice, mă determina să n-o refuz niciodată.

Pe de altă parte, nu-mi era permis să încalc regulile. Cine sunt eu, mă rog, ca să trec peste ceea ce nimeni nu îndrăznea să treacă? Nici măcar să neglijezi din când în când câte ceva nu era permis. Se călcau în picioare şi se trecea cu seninătate peste motive serioase, numai ca să fii socotit în pas cu moda şi privit cu bunăvoinţă de către mâna de oameni numiţi societate. Societate locală. În fond, nu era nimic mai mult. Cât de limitaţi pot fi oamenii uneori! Ce importanţă are pentru existenţa universală, mica bârfă, strecurată printre buzele subţiri, făcute pungă ale unei cucoane înăcrite? Educaţia strictă a acelor vremi, nu-ţi permitea să te sustragi de la asemenea îndatoriri sociale. Dacă ai fi făcut-o ai fi devenit un paria, pe care nimeni nu mai dădea doi bani. Erai exclus pur şi simplu din societate. Nici măcar pe stradă nu te-ar mai fi cunoscut nimeni. Dacă s-ar fi nimerit să treci pe lângă niscai cunoştinţe, care odinioară te-ar fi blagoslovit, cu totul, de sus până jos, numai zâmbete dulci ca baclavaua, acum, privirile lor ar fi fost atrase de magneţi nevăzuţi, exact în direcţia opusă din care şi-ar fi făcut apariţia damnata ta persoană.

Nu ştiu cât m-ar fi afectat acest fapt pe mine, atunci, sau dacă mi-ar fi schimbat viaţa de mai târziu, dar eram extrem de conştientă că, pe părinţii mei, i-ar fi distrus total, ori asta n-o voiam în ruptul capului, aşa că făceam ceea ce era de făcut şi când îmi plăcea şi când nu.

Page 41: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

41

Părinţilor mei le dădea mâna să se eschiveze. Ziceau ei: „noi suntem altceva, suntem trecuţi prin viaţă, nu mai avem ce aştepta de la societate, dar tu...”

Ei adoptau politica scuzelor delicate şi plauzibile, ca de exemplu că mama, fire delicată, este bolnăvicioasă, iar slăbiciunile o împiedică să iasă din casă şi să reziste la efortul de a merge în vizite, la ceaiuri, pe la serate ori petreceri. Mama era o mare maestră în a născoci astfel de motive cât se poate de plauzibile, serioase şi fără de fisură, aşa încât mai că le credeam şi noi, cei ai casei, care o cunoşteam foarte bine ce poate în această privinţă. Aşa stând lucrurile, eu rămâneam de rezervă, nu mai aveam loc în formulă şi eram silită să salvez nu numai onoarea familiei, ci şi pe mine, în opinia părinţilor mei, deşi nu mi-o arătau niciodată pe şleau. Ei, sărmanii, aveau impresia că mă pot păcăli şi manipula după cum credeau că-i mai bine, fără să le treacă prin minte că eu pricepeam cum devine cauza şi mă sacrificam eroic pentru ei, deşi, cum am mai spus, chiar că-mi doream nu de puţine ori, companie şi socializare. Eram tânără şi dornică să cunosc lume. Tineret dacă era posibil. De sex opus, în special. În adâncul sufletului meu ştiu exact că-mi doream, deşi n-aş fi recunoscut în ruptul capului, că nutream speranţa păcătoasă să cunosc vreun tânăr de care să mă îndrăgostesc. Mi-aş fi dorit mult să pot întoarce timpul înapoi şi să fiu din nou adolescenta care s-a îndrăgostit prima dată. *** În vremurile în care familia mea era, pe bună dreptate, socotită destul de bine situată, părinţii mei nu precupeţeau nimic pentru a ne oferi o educaţie aleasă, deşi uneori, cu toată înstăreala, se vedeau nevoiţi să facă şi unele sacrificii. Dar acestea erau floare la ureche pe lângă satisfacţia de a-şi vedea progeniturile instruite, intelectuali în cel mai pur şi elevat sens al cuvântului.

-Dragul meu, copiii sunt mari de acum, nu mai este suficientă bona. Trebuie neapărat să găsim un preceptor. Mai ales pentru Victor, dar şi pentru Emma.

-Desigur, draga mea. Cum crezi tu. Fă ceea ce este de făcut. -Păi, m-am gândit că n-ar strica să găsim şi noi vreun student eminent, dar mai

scăpătat, cu posibilităţi minime de la familie, ştii tu din aceia unde o familie întreagă, toţi membrii, lucrează din răsputeri, cu sudoare, pentru a aduna cât de cât, toţi, laolaltă, punând fiştecare cât poate, şi să-l ţină, de bine de rău, pe cel cu mintea dezghiocată, răsărit din mijlocul lor, ca să ridice şi ei fruntea din ţărână, să le iasă neamul din opincă. Un student din acela serios, care să vrea să-şi adăugească ceva bani la traista cu merinde insuficiente şi acelea, venite din ţară.

-Bine. Draga mea, dacă aşa socoteşti tu că e mai bine... numai vezi să fie chiar serios şi pune pe cineva s-o supravegheze îndeaproape pe Emma.

-Să nu-mi spui că te gândeşti la ce cred eu. Fiica noastră este o fată serioasă. -Cine spune altceva? Desigur că este. Doar că nu toată lumea este la fel.

Bărbaţii... ştii... uneori... -Ce bărbaţii, ce uneori?, îşi iese mama din sărite, revoltată. De fapt de unde ştii tu

cum pot fi uneori bărbaţii? Te rog s-o mai răreşti cu întâlnirile de la club. Văd că subiectele voastre de discuţie, şi sper că doar subiectele, o iau cam pe de lături.

-Ei, şi tu, acuma. Tragi concluzii pripite din orice. Ţi-am mai spus că nu ai nici un motiv să fii geloasă. Sunt un om cu capul pe umeri.

Page 42: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

42

-Vezi să nu ţi-l zbor eu de la loc, cu o pereche de palme, care deja simt că mă mănâncă!

Tata scoate ceasul de buzunar, legat cu lanţ, care se revarsă peste pieptul hainei lui bine croite.

-Draga mea, mă scuzi, te rog, dar trebuie să mă grăbesc, deja sunt în întârziere la cameră. Fă cum crezi tu de cuviinţă. Eşti o femeie deşteaptă, care ştie cum e mai bine de procedat, se spală pe mâini tata, de responsabilităţii dătătoare de dureri de cap. Mai simplu de aruncat mâţa în ograda mamei. Bărbat, ce să-i faci?! Oricât de bun ar fi unul, dacă iese ceva prost, ei usturoi n-au mâncat şi gura nu le pute.

Acesta a fost începutul. Cât de curând s-a înfiinţat în casa noastră un instructor român. Scopul principal

era ca tot ce se discută, să se discute în limba românească, pentru ca noi, copiii, să o putem folosi fără accent străin, căci la şcolile budapestane pe care le urmam, studiul se făcea, de la sine înţeles, în maghiară.

Un alt scop urmărit de către părinţi prin acest gest, era acela de a ajuta pe cei sărmani din acelaşi neam cu noi să se ridice şi să poată face faţă vieţii, deloc uşoare, cum era pentru ei cea de dincolo de hotarele naţionale.

Primul găsit, primul venit. Îl chema Vasile, un fost teolog din Blaj, care a hotărât să facă mai mult de atât. Sărmanul era atât de înfometat încât, făcea ce făcea, şi toată vremea ajungea să vorbească numai de mâncare.

-Bietul băiat, flămând trebuie să mai fie!, o copleşea mila pe mama, sensibilă şi bună din cale afară cum era.

De cele mai multe ori, când pleca de la noi, după ce-l îndopa cu toate bunătăţile avute prin casă, o mai punea pe bucătăreasă să-i pregătească o pungă serioasă cu d-ale gurii şi pentru seara.

Eu şi Victor ne prăpădeam de râs, poreclindu-l Flămânzilă, sau Mănâncă-Tot, impresia şi respectul nostru pentru el fiind lamentabile.

Necăjitul de el a simţit reacţia noastră şi, văzând că nu o scoate cu noi la capăt, şi-a căutat un alt loc, ajungând la castelul unui conte maghiar, unde era mult mai convenabil, pentru că avea rezervată şi o cameră.

Urmaşul s-a numit Nicolae. A venit la noi într-un noiembrie friguros, având pe el doar un costum jerpelit de bumbac deschis la culoare, iar pe cap o pălărie de paie.

-Ia uite la ăsta!, exclamă Victor. A greşit şi anotimpul şi locul. Sperietorile de ciori se pun primăvara în grădinile de legume. Ori acum nu e nici primăvară, nici vila noastră n-are grădină de legume. Tu ştii ce cred eu? Tipu-i chior şi nu vede nici cât lungul nasului, de s-a-ncumetat să vină aici.

-Să nu te mai aud că-ţi permiţi să vorbeşti astfel despre bietul băiat! Ţie-ţi dă mâna, pentru că le ai pe toate de-a gata. Te-a favorizat soarta să te naşti într-o familie unde nu-ţi lipseşte nimic, dar el, obiditul, cu ce-i vinovat? Poţi să-mi răspunzi?, s-a oţărât mama la el.

Victor, care nu-i un nesimţitor, a pus capu-n jos şi şi-a revizuit comportamentul. Chiar el i-a căutat în garderoba lui un costum, iar de la tata a luat o pălărie de fetru. Pe unchiul Nicolae, care, era cam zgârie brânză când era vorba de dat ceva, l-a capacitat să renunţe la un palton, pe care şi aşa-l ţinea degeaba în dulap şi să-l doneze tizului. Paltonul hălăduia din vremea tinereţii unchiului, nu-l mai încăpea, ocupa degeaba locul în şifonier, iar pentru bietul nostru instructor a însemnat mană cerească. Astfel l-am îmbrăcat şi i-am

Page 43: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

43

purtat de grijă, până s-a oploşit şi el definitiv, după terminarea studiilor, într-o slujbă destul de bine plătită. S-a despărţit greu de Victor, căci se legase între ei o amiciţie chiar sinceră şi dezinteresată, lucru nu chiar la îndemâna oricui. Ştiţi cum e. Omu-i om. Interesul poartă fesul. Între ei nu era nici un fes.

Înainte de a pleca, ca să nu ne lase-n vânt, ne-a recomandat pe un consătean de-al său, Jean Popovici. M-am întrebat din primul moment, de cum se recomandase, de unde până unde, Jean?! Românul Jean! De mirare mare. Te umflă râsul.

Stând eu într-un colţ de fotoliu şi privind tăcută, mă gândesc cum că e posibil ca vreun naş mai firoscos, cu nasul pe sus şi cu pretenţii, să fi văzut prin gazetă numele cine ştie cărui personaj care şi-a schimonosit numele curat de Ion, în Jean, ca să nu pară lipsit de haz şi socotit de obârşie nedemnă pentru frecventarea cafenelelor pariziene, în compania damelor culese de prin culisele teatrelor de cabaret, atât de la modă. Aşa a potcovit pe nevinovatul copil, stigmatizându-l pe viaţă cu ruşinea de a-şi rosti cu obrajii îmbujoraţi propriul nume. Pentru că omul era de un bun simţ ieşit din comun.

Acest om a jucat un rol important în viaţa mea. A devenit prima mea dragoste, pe care tare aş vrea s-o înviu, de multe ori, când mă plictisesc de moarte la seratele lui tanti Luci, cu toţi acei tineri nesăraţi în jurul meu.

Jean are ochii albaştri ca cicoarea de pe câmpurile împrospătate după ploaie, părul blond şi lucios ca mătasea porumbului. Pielea feţei, ca de domnişoară, căci se îmbujora adeseori, din te miri ce, posedând o bună-cuviinţă greu de întâlnit.

Înalt şi blând, cu o voce baritonală dulce, mângâietoare şi moale, bună de pus pe rană. Inteligent nevoie mare, scăpărător aş zice, evident, student eminent, entuziast cât încape. Mă mir şi acum că nu se sasistise din cauza nevoilor. A crescut la şcoala vieţii, fiind orfan de părinţi şi a încasat destule buşituri de la viaţă. Se poate că de aceea se simţea atât de fericit la noi. A dat peste o familie. A intrat în ea rapid, de parcă a fost acolo dintotdeauna.

Copil fiind, a lucrat ca ucenic la un frizer, pentru o bucată de pâine. Concitadini de seamă au avut prilejul să bage de seamă deşteptăciunea lui şi le-a dat, din fericire, filantropia pe dinafară, oferindu-i, spre norocul lui, o bursă, ca să-şi termine gimnaziul.

-Un vecin, povestea Jean, frizer de meserie, după ce ai mei au murit trăsniţi pe câmp, lucrând la seceriş, s-a milostivit de mine şi m-a luat calfă pe lângă el. Îi rog de sănătate şi-n zi de azi. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el în clipele acelea de disperare. Apoi mi-a luat norocul urma. Cei mari, adică oameni cu funcţii importante, pe care-i tundeam şi-i bărbieream, au observat că-mi place să citesc tot ce-mi cade-n mână. Să studiez, de fapt. Au făcut ce-au făcut, s-au înţeles între ei, fiecare a dat zvoană pe la relaţiile proprii şi mi-au făcut rost de o bursă de trei sute de coroane prin Fundaţia Gojdu. Dar vreau să mai completez şi eu cu ce pot, de aceea am venit la dumneavoastră. Studiile nu-mi iau tot timpul, iar mie nu-mi place să pierd vremea prin cafenele, la bârfe ieftine. Şi apoi cui îi strică un ban în plus?!

Cred că acest lucru i-a scăpat fără voie, pentru că s-a înroşit tot şi a pus ochii în jos, prinzând a frământa între degete un colţ al şervetului de la masă, care era aşezat după tot tipicul bunelor maniere la gulerul cămăşii.

Ştia să se poarte băiatul. Mi s-a ivit prilejul de nenumărate ori să observ că avea maniere alese, de la care nu se abătea o iotă.

Tanti Luci, dacă se nimerea pe la noi, îl analiza pe toate feţele.

Page 44: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

44

-Bun băiat, Jean acesta al vostru. Unde l-aţi găsit? Cetit, dobă de cultură, calm şi liniştit, timid ca o domnişoară, harnic. Şi patriot. Nicolae Iorga-n sus, Nicolae Iorga-n jos... N-aţi auzit de el? La masă mai că mi-a venit s-adorm la un moment dat. Doar de savantlâcuri vorbea. De oamenii mari ai neamului. Norocul că vorbea cu atâta însufleţire, încât a reuşit, cu entuziasmul lui, să mă contamineze, până la urmă. Nu că eu n-aş fi patrioată, doar mă ştiţi, dar chiar la masă?! Parcă fără Teclu,... ce-a zis că e? Profesor la Viena?, da, aşa este, bravo lui! Ce să zic, şi fără Vasile Conta, nemaipunând la socoteală pe Iorga, parc-aş fi savurat mai bine tiramisuul, care, pentru că veni vorba, a fost absolut excepţional. De unde l-ai luat, dragă?

La început şi eu am fost cucerită de orizontul său cultural atât de larg şi-mi plăceau lecţiile cu el. Mai apoi am început să mă simt agasată, când am simţit cum se ocupă mai mult de educaţia mea decât de instruirea fratelui meu, Victor, care era şi băiat, şi mai mare decât mine. Ar fi fost normal să-i dea lui mai mare importanţă, cu atât mai mult cu cât am observat că-l admira pentru inteligenţa lui înnăscută.

„Pe mine mă crede mai proastă şi de aceea stă toată vremea pe capul meu”, îmi ziceam, neagră de supărare şi mi-am luat obiceiul de a-i întoarce spatele cât de repede puteam şi să fug de el de câte ori aveam ocazia. Eram foarte jignită în ambiţiile mele copilăreşti, deşi nu mai eram chiar o copilă, dar nici minte coaptă-n cap n-aveam. Vorba ceea: „Nici cal, nici măgar.”

Totuşi, vorbele sale nu au rămas fără de ecou în sufletul meu, modelându-mi cât se poate de bine unele trăsături ale caracterului şi contribuind la formarea concepţiilor despre oameni, despre valorile reale ale vieţii.

Colegele mele de la şcoală erau prea libertine. -Vai, dragă, imaginează-ţi că ieri, după şcoală, m-a aşteptat Titi, ştiţi voi, băiatul

viceconsulului, acela înalt, brunet. Frumos. Nu are nici un coş pe faţă şi îi creşte barbă neagră, deasă şi aspră, pe care şi-o bărbiereşte zilnic. I-a cumpărat taică-su maşină de bărbierit proprie, numai a lui, aşa-i igienic, şi o foloşeşte singur. Nu se duce la bărbier. Am simţit ieri cât de aspră îi e barba, când m-a sărutat, stând pe bancă în parc. Am sărit în sus, mai mult ca să nu creadă că nu am bună cuviinţă şi c-aş fi o din alea, ştiţi voi din care, cum zic cei de la liceul de băieţi despre unele dintre elevele de la liceul nostru de fete.

-Uau! Te-a sărutat? Înseamnă că acuşi vă logodiţi în taină. Să ne spui şi nouă când o fi, ca să ieşim la o cofetărie, să sărbătorim. Aşa se face, se pronunţă, atotştiutoare, una mai versată în de-alde astea. Desigur că vă vom păstra secretul!, sună vocea voit foarte serioasă şi convingătoare, dar, de fapt, persoana de abia îşi ascundea râsul de satisfacţia cu care va povesti celor ce vor voi s-o asculte, cum stă treaba cu cei doi.

-Cum e să te săruţi? întreabă cu jumătate de glas o alta, mai neştiutoare, cu frica-n sân că o să fie catalogată drept naivă, în cel mai bun caz, dacă nu chiar bleagă sau proastă. Totuşi întreabă, pentru că o roade curiozitatea mai cava ca un şoarece ajuns la caşcaval.

-Cum e? Extraordinar! Nemaipomenit! Fata închide ochii, un zâmbet de încântare i se lăţeşte pe toată faţa. Tăcere. -Heei! o trezeşte cea de lângă ea, prinzând ocazia să-i dea un ghiont şi astfel să-şi

descarce ciuda, că nu ei i s-a întâmplat asemenea minune.

Page 45: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

45

-Ei, da, este grozav. Simţi aşa că te înalţi şi te tooot duci, nu mai ştii de tine, unde te afli şi cine eşti. Doar că te străbat nişte furnicături prin tot corpul şi că te invadează un fel de căldură plăcută, care te înmoaie şi te face să te lipeşti de el tot mai tare.

Sinceră să fiu, nu ştiu dacă aş fi avut singură puterea să sar în sus de pe bancă, dacă nu m-ar fi trezit cu fluierături şi claxonat din sonerie, unul care trecea pe acolo cu bicicleta.

-După aia, ce-aţi făcut? -M-a luat de mână şi am ieşit din parc pe alei lăturalnice, de fapt, ca să ocolim cât

mai mult, nu atât ca să ne ferim. Nu ne-a prea păsat dacă ne vede cineva sau nu. Eram într-o stare de beatitudine, că nu puteam să îngaim nimic. Mergeam cu degetele întrepătrunse, iar eu nu aveam suflu destul, aşa că ţineam buzele întredeschise.

-Te rog, închide gura, pentru că altfel n-o să mă pot stăpâni să te mai sărut încă o dată.

-N-am apucat s-o închid, pentru că el totuşi nu s-a stăpânit, m-a sărutat, zău, fetelor, cu aşa o patimă, încât mi-a rămas pielea roşie în jurul buzelor, până am ajuns acasă. Am văzut în oglindă, când m-am dus la baie, de cum am intrat şi am aruncat ghiozdanul în hol, din mers. L-a cules servitoarea, care s-a uitat lung după mine, dar n-a zis mâlc. Cred c-a priceput ea, cu capul ei cel prost, dar nu-mi e teamă că mă pârăşte, pentru că nici eu nu am dat-o-n gât când am prins-o cu soldatul ei în spatele casei, seara, când mama şi tata sunt plecaţi. Şi nu o dată. Unde pui că acela, acum vă spun vouă, deşi mi-e ruşine, dar aşa a fost, ăla îi umbla cu mâna pe sub fuste în timp ce-o săruta proptită de perete şi, nu ştiu ce avea, cred că nu-i normal săracul, fiindcă, în timp ce-o săruta, se tot bâţâia înainte şi înapoi, ca retardaţii mintal.

Ascultând la conversaţia fetelor, mă gândeam în sinea mea că eu, Emma, nu eram astfel. Mi-era ruşine şi de umbra mea, uneori. Mă mai apuca din când în când un curaj nebun, încât îndrăzneam să-mi mai spun cu jumătate de gură părerea, sau să fac câte ceva socotit pe atunci nu tocmai ortodox, dar, în general eram tăcută, timidă şi-mi plăcea să stau în colţul meu, să mă uit şi să observ. Nu mă prea lăsa nimeni în pace, spre nenorocul meu, mai ales tanti Luci, dar şi părinţii mei, care doreau să mă vadă o figură proeminentă în societate. Mai ales mama:

-Draga mea, trebuie să te faci remarcată. Altfel cum crezi că vei putea găsi o partidă bună? Doar nu vrei să rămâi fată bătrână! Nu s-a pomenit, neam de neamul nostru asemenea specimen, chiar dacă întorci arborele genealogic cu susu-n jos. Sper să nu-mi faci tocmai tu asemenea surpriză! După ce-am avut atâtea de pătimit în viaţă, mai asta mi-ar lipsi! Urâtă nu eşti, ba dimpotrivă, aşa micuţă şi finuţă, eşti ca o păpuşă, numai bună să devii jucăria preferată a unui bărbat. Potrivit, de la sine înţeles, nu cine ştie ce cioflingar, vânător de titluri sau zestre, deşi în acest moment zestrea.... Dar sper să revină vremurile la normal şi să recuperăm tot ce-i al nostru.

Adesea îmi ţinea biata mama predici de genul acesta, pentru că aşa era concepţia vremii: fetele trebuie să se mărite. Altfel încerca din răsputeri să-mi infiltreze în suflet sentimente curate şi gânduri din cele mai nobile.

În acest sens a găsit un aliat de nădejde în Jean Popovici, care-mi procura cu mult zel cărţi al căror subiect ataca concepţii sănătoase despre viaţă şi în special despre îndatoririle unei femei. Astfel a reuşit, alături de mama, să mă ferească de influenţele negative pe care ar fi putut să le aibă asupra minţii mele necoapte, zburdălnicia nu tocmai ortodoxă, a colegelor mele.

Page 46: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

46

De multe ori acest hiperzel mă scotea din sărite şi mă obrăzniceam cu el, îi întorceam spatele în cele mai nepotrivite momente, spre disperarea autentică a mamei, care considera ceea ce făceam, cea mai crasă impoliteţe, ca să nu zicem nesimţire.

-Fată dragă, ce-i cu tine? mă admonesta mama. Nu mai cunoşti buna-cuviinţă? Câteodată am senzaţia că nu eu sunt cea care te-am educat.

-Lasă, mama! Ştiu că orice aş face eu, tu-i dai dreptate tot timpul numai acestui intrus de Jean Popovici. E aşa de insistent şi omniprezent între noi, de parcă ar face parte din familie. Se bagă în viaţa mea intrându-vă vouă pe sub piele.

-Cum poţi să-l blamezi astfel? Vorbeşti cu gura fără tine, ca să mă exprim plastic ca şi bucătăreasa. Jean este un tânăr atât de serios, cum rar se mai găsesc în ziua de astăzi şi tu... auzi colo! Se bagă în viaţa ei! Este cult, manierat, citit, având cunoştinţe în aproape orice domeniu. Nici n-aş fi putut să-mi doresc ceva mai bun pentru voi. E modest şi cu bun simţ.

-Da, sigur, bun simţ! Dar aerele acelea de intimitate şi familiaritate ce şi le ia uneori ce sunt? Bun simţ?

-Adică de ce n-ar fi de bun simţ să se simtă mai apropiat de noi? Are şi el, sărmanul, nevoie de apropierea unei familii. De dragostea unei familii. A crescut fără părinţi, după cum bine ştii şi tu, stimată domnişoară cu ifose, şi desigur că i-ar face plăcere să se simtă integrat într-una.

-Da, sigur, şi asta îl scuză să mi se vâre în suflet şi să încerce să-mi modeleze după bunul lui plac felul de a gândi? Nu sunt o tâmpită, sunt în stare să judec şi singură ce e bine şi ce nu.

-Desigur, domnişoara ştie tot! Poţi să-mi răspunzi atunci la ce mai sunt buni dascălii? La ce mai plătim bani pe meditaţii? Nu crezi că eşti cam arogantă şi nerecunoscătoare?

-Orele de meditaţii, sunt ore de meditaţii. N-am nimic de zis. Nu sunt nici arogantă şi nici nerecunoscătoare, doar că se ţine după coada mea tot timpul ca o umbră şi asta mă scoate din sărite. Mă enervează din cale-afară. Să ştii că mă supraveghează tot timpul, la fiecare mişcare. Nu-s paranoică, să ştii. Aşa face. E cu ochii pe mine toată vremea. Este extrem de stânjenitor. Chiar tulburător, pe lângă enervant. E ca şi când ar vrea să mă formeze după gustul lui. Am uneori senzaţia că încearcă să facă din mine femeia pe care şi-o doreşte el. Să crească o viitoare soţie.

-Ajunge acum! Vom mai vorbi despre asta, pune mama brusc, capăt discuţiei, părând uşor tulburată. Se întoarce spre uşă ca să plece.

-Mă aşteaptă tata. Eu am rămas încântată de rezultat, îi pusesem o vorbă proastă lui Jean Popovici.

Aveam de mai multă vreme dorinţa s-o fac. Îi purtam pică de când cu povestea cu Fräulein.

Odată mi s-a părut că e prea sever la lecţie şi că ne ţine prea din scurt pe Victor şi pe mine.

-Pentru astăzi nu sunt mulţumit de cum v-aţi pregătit. Nu v-aţi dat toată silinţa, aţi confundat anii bătăliilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aşa ceva este inadmisibil pentru un român adevărat. Am să vă reclam părinţilor voştri.

Eu, n-am de lucru, şi, cu toată timiditatea mea înnăscută, îmi dau drumul la revoltă. Câteodată fac eu asemenea fapte, de tipul „mutul rupe căputul”, şi-i răspund obraznic din cale-afară.

Page 47: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

47

-Formidabil! Păcat de moarte! De ce nu ne puneţi la zid? Fräulein nu se poartă aşa. Ea nu e tot timpul încruntată, mai zâmbeşte şi mai râde dacă facem câte o poznă. Chiar dacă lipsesc de la orele de pian, nu mă pârăşte imediat la mama, cum vreţi să faceţi dumneavoastră.

De aici urmează o întreagă tevatură. Anchetă în toată regula în ceea ce o priveşte pe fräulein, deşi mama o aprecia mult şi ţinea la ea. Se descoperă că, în loc să stea cuminte şi să mă aştepte până-mi termin ora de pian, ea o şterge la randevu. Se întâmplase de mai multe ori ca să întârzie, iar eu să trebuiască s-o aştept în stradă până venea să mă ia, fapt de netolerat din punctul de vedere al mamei care nu admitea să merg niciodată singură pe stradă.

Fräulein m-a acoperit nu o dată. Dânsa avea sarcina de a mă duce la şcoală şi să mă aştepte întotdeauna în sala conservatorului până termin lecţia. Ori, ea a plecat nu odată, la randevuuri, iar eu aşteptam în stradă până venea să mă ia acasă. În atari condiţii, cum să-mi refuze vreo justificare la profesoară pentru absenţele de la lecţii sau să-mi facă morală. Pe socoteala mea îl ierta şi pe Victor, deşi lui nu prea avea ce-i trece cu vederea. Doar că, atunci când credea el că nu-l vede nimeni o fluiera pe fata în casă a vecinilor, care ieşea în curte şi-i fura prin gard câte un sărut şi câte-o atingere te miri pe unde.

Fräulein ştia prea bine şi asta, dar... cum să zici ceva când tu însăţi ai doi amorezi. Într-o zi te întâlneşti cu unul, în cealaltă, cu altul. Unul era un bărbat mai copt, cu mustaţă stufoasă, corpolent şi plin de importanţă, care-i făcea fel de fel de cadouri, care mie mi se păreau scumpe. Un negustor, mi se pare.

Celălalt era un tinerel tare frumos, cu o voce adâncă de bas. Ea primea de la dânsul, cu poşta, zilnic, câte o ilustrată, desenată chiar de mâna lui, în peniţă. Erau foarte frumoase şi pline de cuvinte de amor înfocat. Mai apoi am aflat că omul a devenit un pictor cunoscut şi, bineînţeles, îl părăsise demult amorul nebun pentru Fräulein.

Când a aflat toate acestea, mama s-a făcut foc. -Imediat să-ţi faci bagajul şi să părăseşti casa mea. I s-a dat salariul pe două luni înainte şi a fost expediată de urgenţă la Gratz, de

unde venise. Eu mă simţeam ca o trădătoare şi mă miram cum de mama mea s-a hotărât să ia o

măsură atât de drastică şi brutală, când eu ştiam prea bine câtă încredere avea în fräulein, dar mai ales pentru că mama era o fiinţă atât de înţelegătoare şi de blândă cu toată lumea.

Eu am avut bănuiala mea, pe care i-am împărtăşit-o şi lui Victor, care a fost total de acord cu mine.

-Să ştii că ingratul acesta de Jean Popovici a convins-o pe mama să o alunge, el, cu mintea lui bolnavă, susţineam eu plină de năduf, pentru că odată cu Fräulein pieriseră şi puţinele mele libertăţi, numai el, prefăcutul, a profitat de mărturisirea mea cea prostească şi i-a băgat mamei în cap cine ştie ce grozăvii, vezi, doamne, ca să mă ferescă pe mine de vreo influenţă nefastă.

-Vezi bine că aşa trebuie să se fi întâmplat. Doar tu eşti de vină, c-ai avut gură spartă. Nu ştiu ce te-a apucat tocmai pe mutulica de tine! Cu excepţia acestui incident, mie nu mi-e antipatic şi cred că tu greşeşti când îl faci încruntat şi prea sever. Este, de fapt, o persoană optimistă, care luminează în jurul său ca o rază de soare.

Auzind acest verdict neaşteptat din partea partenerului meu de suferinţă, Victor, m-am îmbufnat foarte şi l-am lăsat baltă, ducându-mă în grădină, ca să-mi răcoresc năduful.

Page 48: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

48

Odată cu vremea mi-a trecut supărarea pe Jean. Neavând el pe nimeni pe lume, vara, vacanţele, le petrecea tot cu noi. Îl luam să

ne însoţească în ţară, la moşia unchiului Leli. O oază de linişte, de frumuseţe şi de meditaţie. Aerul pur de munte ne aprindea bujori în obraji şi, pe lângă o poftă de mâncare pantagruelică, aveam şi o poftă de hârjoană pe măsură. Numai că hârjoana era supravegheată despotic, după părerea mea, de către Jean Popovici, cu toate că şi el însuşi participa la ea.

Uneori, seara, ieşeam dintre graniţele domeniului şi mergeam la o berărie cochetă, plasată în mijlocul pădurii. Băieţii beau câte un pahar de bere, numai unul, iar eu, sirop de zmeură făcut în casă. Adesea stăteam până târzior şi ne întorceam pe sub razele de lună, care ne poleiau calea, coborând alene panta muntelui, pe poteca strâmtă, care şerpuia printre copacii ale căror vârfuri păreau doar umbre, nu realităţi. Uneori se întâmpla ca, o pasăre care visa, ea ştia ce, să sloboadă glas scurt, pierit în ecoul care ne strecura fiori pe şira spinării şi ne făcea pielea de găină.

Mireasma de brad, amestecat cu parfumul florilor sălbatice te îmbăta, iar atunci când vreo vietate se strecura prin apropiere şi dădea foşnet prin tufişuri, eu tresăream speriată.

-Nu te speria, scumpa mea, mă liniştea Jean, de acum ajunsesem să ne spunem pe nume şi să ne tutuim. Nu ne mai domnişoream şi domneam tot timpul. În special când eram numai noi de noi. În societate era altă poveste.

Deşi Jean nu era de acelaşi rang cu noi, părinţii mei l-au luat sub aripa lor protectoare şi au început a-l scoate în lume. Acolo eram, fireşte, extrem de protocolari. Dar, sub oblăduirea tainelor de întuneric ale nopţii, la pieptul bătrânului munte, ne simţeam la adăpost împotriva întregii lumi.

-Nu mai tremura, fetiţa mea, sunt aici, nu ţi se va întâmpla nimic. În asemenea momente mă cuprindea cu braţul pe după umeri, apropiindu-mă de

el, iar eu acceptam fără de cârtire, fiind complet inconştientă ce se întâmplă. Mi se părea atât de firesc să mă apere astfel, sau să mă ţină strâns de mână, la un moment dat împletindu-şi degetele printre ale mele.

Victor îşi găsea să alerge cu mult înaintea noastră, cică să prindă licurici. „Cum să prindă lirurici?! Ce prostie! Doar zboară. Nu-i poţi prinde cu mâna

goală. Apoi ar fi păcat să-i claustrezi, numai pentru că ai tu, omul, aşa o toană, iar ei sunt mici, pe când tu eşti ditamai namila.”

Zburau licuricii, luminiţe vii, în jurul nostru şi creau o atmosferă de ireal şi de poveste. Eu aveam senzaţia că pot să zbor alături de ei, atât de uşoară mă simţeam.

-Ţi s-au aşezat licurici în păr. Te-au încoronat regina lor, cu cunună de nestemate vii.

Jean ne-a oprit pe loc, ca să mă poată privi. N-am să pot uita niciodată privirea din ochii lui adoratori. Atunci am simţit cum din ei se scurge o flacără care-mi inundă sufletul şi mi-l încălzeşte.

-Cât eşti de frumoasă, Emma! A rămas în extaz, privind la mine, în timp ce eu am rămas ca împietrită,

neîndrăznind, sau nevoind să mă mişc nici o câtime. El continua să privească vrăjit, dar eu, ca prin vis, îmi amintesc cum îşi apropia faţa de a mea, printr-o mişcare aproape imperceptibilă. Era cât pe ce ca buzele lui să le atingă pe ale mele. Cred că aşa s-a întâmplat, nu sunt sigură de nimic din ceea ce a fost acel moment. Parcă totul era şi totuşi

Page 49: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

49

nu era. Cert era însă un lucru. O vrajă puternică mă ţintuise locului şi, nici să fi vrut, nu m-aş fi putut mişca. Sincer, cred că nici nu voiam.

Un fluierat strident a străpuns brusc vraja şi a sfârtecat-o ca pe o pânză coaptă de vreme.

-Uuuu! Unde v-aţi rătăcit fârtaţilor? Haideţi o dată. Mişcaţi-vă mai repede, fiindcă eu, unul, sunt lihnit de foame. Şi apoi, sigur, mama-şi face griji.

Am luat-o la goană ca o săgeată slobozită din arcul celui mai viteaz dintre războinici. Jean îmi călca pe urme.

În noaptea aceea n-am pus geană pe geană, iar aşternutul de sub mine l-am mototolit de atâta învârteală, de parcă l-ar fi morfolit cu boturile o întreagă cireadă de viţei. Dimineaţa m-a găsit mofluză şi acră. -Ce-i cu tine, nu ţi-e bine?, pune mama o mână îngrijorată pe fruntea mea. N-ai fierbinţeală. -Mmm...nu. N-am putut dormi. -Haide, bea un ceai de plante, să vezi ce bine-ţi va fi după aceea. Am băut. Bine nu mi-a fost. De mâncare nu m-am atins. Parcă o imensă apăsare mi se lăsase în dreptul inimii. „Doamne fereşte, sper că nu sunt bolnavă de inimă. Nu trebuie să afle mama. S-ar necăji prea tare. Trebuie să mă prefac.” Pe atunci, cu capul meu de copil, nu am bănuit că acest Jean Popovici este omul predestinat care mi-a trezit cel dintâi fior de dragoste. Ziua continuam să fiu recalcitrantă şi răutăcioasă şi nedisciplinată. Îmi era ciudă pe el că apărea în fiecare dimineaţă cu un teanc de cărţi şi de reviste în servieta lui de piele jerpelită, pe care o priveam cu dispreţ nemăsurat, adesea chiar neferindu-mă să trag câte-o strâmbătură expresivă în acest sens. Îmi făcea program, mai ales mie, ce să citesc, câtă gimnastică să fac, cât de lungi să fie plimbările şi mă îndopa cu fel de fel de sfaturi de-ale lui, doctoriceşti. „Pfuuf! Ce plictisitor.”

Doar că dincolo de toate acestea, un mugur de ceva special, ceva pe care nu-l înţelegeam şi nu-l puteam descifra se strecurase pe nesimţite în sufletul meu. Mult mai târziu, aveam să înţeleg că m-am îndrăgostit pentru prima oară. !” *** -I-auzi frate, madam Emma şi îndrăgostită. Eu, care-aş fi băgat mâna-n foc că femeia asta-i din stană de piatră. Tot timpul atât de distantă, de rece. Nu vezi un zâmbet pe faţa ei, nici măcar atunci când se joacă cu nepoatele. Se vede că le iubeşte, dar niciodată n-am auzit-o râzând cu ele, sau să le mângâie, cum face oricare bunică. Cu tine a schimbat vreodată o vorbă, peste gard, ca-ntre vecine? Cu mine, nu. Bună ziua şi atâta tot. Am mai încercat eu să leg conversaţie cu ea, dar, în afară de da şi nu, n-am scos mai multe de la ea. Ca şi când n-ar şti să vorbească. -E-adevărat că-i cam ciufută, însă eu, când o aud cântând la pian, simt că pune atâta pasiune, încât îmi vine greu să cred că-i lipsită de suflet şi că este una şi aceeaşi persoană cu cea cu care ne întâlnim noi. Cu noi e sălbatică rău, sau cum spui tu, mândră, cu nasul pe sus, deşi nu prea văd de ce, pentru că nici noi nu suntem chiar din drum. Cine

Page 50: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

50

ştie ce-o fi cu ea. Mă gândesc c-o fi dus-o nu chiar pe roze cu muieraticul de Sinescu, iar ea, cu statura ei aşa de micuţă, pare atât de fagilă, s-o frângi numai c-o atingere a degetului mic de la mâna stângă. Şti-o Sfântul ce-i cu ea. Oricum, curioasă femeie! -Cred că şi-a trăit viaţa numai prin cântatul la pian. Aşa pare, după cum cântă. Am senzaţia că sub degetele ei clapele se trezesc la viaţă şi devin fiinţe vii, că sunetele zboară în văzduh, ca să-i poarte povestea printre stele. Pe mine, de câte ori o aud cântând mă încearcă un sentiment tare ciudat. Într-un fel, nu ştiu cum să explic ca să fie clar, mă desprind de mine şi mă înalţ şi mă tot înalţ, într-o stare de uşurătate şi rupere de lume cum n-am mai simţit în toată viaţa mea. Nici măcar în ziua cununiei, când nu pot pretinde că n-am fost siderată peste limite. Dar cu cântatul Emmei e o nebunie curată. Mă întreb cum de n-a ajuns mare vedetă. Renumită. -I s-or fi întâmplat multe. Stai să vezi că începutul începutului e cu acest Jean Popovici. -Da’ ce, nu s-a termitat povestea?

-Ba da, povestea s-a terminat, numai că eu nu v-am terminat-o. Din câte mi s-a povestit şi mie, a mai durat ceva vreme şi n-a fost chiar fericirea pe pământ.

-Tot de la tanti aceea a ta o ştii? -Da, sigur. Era limbută tanti, din cale afară. Şi-i plăceau bârfele...Ohohooo! Să te

ferească, să fi apucat în gura ei. Te forfeca mai dihai ca tăietoarea de tăiat tuleii verzi de porumb, pentru demâncarea vacilor lui moşu. O suspectez până-n zi de azi, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit de ani buni, cum că mergea la acea tanti Luci, numai şi numai ca să adune bârfele şi mai apoi să le poată răspândi ea însăşi. Savura fiecare cuvinţel pe care-l auzea, dar mai ales când povestea ea mai departe. Nu-s tocmai convinsă că nu le înflorea, ca să le coloreze după pofta inimii sale, depinde cât de mult simpatiza sau antipatiza pe unul sau pe altul.

-Mai las-o pe podoaba de tanti-ta şi zi-i despre Emma, că-s moartă de curioasă! -Păi, cică tot acolo, în vacanţă, s-a întâmplat pocinogul. Fata era cruduţă de tot,

paisprezece spre cincisprezece ani. Ce să ştie ea?! Abia prinsese a îmboboci. Zi de zi cu el alături, deşi credea că-l urăşte, pentru c-o ţinea din scurt cu

programul şi că-l dispreţuieşte pentru sărăcia lui şi pentru că era copilul nimănui, totuşi, serile de la berăria din pădure, foşnetul frunzelor pe drumul de întoarcere, lumina lunii strecurată printre crengile pe care le poleia transformându-le-n castele de poveste, care lăsau pe potecă umbre dătătoare de fiori, de spaimă, de inedit, de fragmente scurte de vise ivite din adâncituri de scorbură, parcă s-ar fi născut din bagheta magică a Zânei Pădurilor, stelele, stele care trăgeau, complice, cu ochiul, toate la un loc, au zgândărit sufletul fetei. Cu atât mai mult cu cât tocmai în vremea aceea începuse să citească pe furiş, împrumutate de la colegele de şcoală, tot felul de romane de dragoste, foarte la modă.

Seara, după ce mama dădea stingerea, ea avea pregătită o lanternă şi baterii de rezervă şi citea acunsă pe sub pătură, tremurând de grijă să nu fie prinsă, dar nu lăsa cartea din mână până către dimineaţă. O ascundea sub saltea şi i-a dat bacşiş cameristei ca nu cumva, dacă dă peste cărţi, s-o spună.

Ce s-o spună, că şi aceea se uita cu minutele la pozele de pe copertă. Bag seamă că, dac-ar fi ştiut desluşi slovele, tare mult ar fi lucrat! S-ar fi-mpotmolit cu ochii boldiţi a mirare la dragostele dintre file. Cum se stă în ziua de azi la telenovelele de la televizor.

Page 51: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

51

-Vai de mine, domnişorică, da’ groase-s mai! Cum poţi domnia ta să le citeşti din scoarţă-n scoarţă în numai câteva zile. Mare lucru mai e şi şcoala asta. Mi-ar fi plăcut şi mie să le pot ceti. După poza cea de din afară, cred că-ţi topeşte sufletu’ cu ce scrie acolo.

-Şttt! Te-am rugat doar! Să nu te audă mama, că dau de nevoi. Mai vrei bani? -Nu, domnişorico! Nu! Ce crezi că-s eu?! Numai că mi-ar fi fost drag să pot

desluşi şi eu ce scrie acolo. Probabil că totul ar fi decurs lin şi limpede, o strângere de mână ca şi

întâmplătoare, o dată, un pupic pe obraz, altă dată, însoţit de oferirea unei margarete, sărutată şi ea, semnificativ, în prealabil, ruptă din poiana pe lângă care treceau, o mângâiere leneşă pe plete, abia simţită, ca un puf, cu degetele răşchirate, începând dinspre dosul urechii, sfârşind cu un sărut furat scurt, luat prin surprindere, în final, ca să pună capac scenei de tandreţe nemărturisite, dar sigur făuritoare de ameţeli ce-o loviseră, ca din senin, pe sărmana fată. Toate acestea mai mult ca sigur că s-ar fi întâmplat, doar acesta era tipicul, dacă într-o seară n-ar fi pornit din senin să bată clopotele bisericii, de să spargă văzduhul. Sunau întruna a jelanie, ca după mort. Dar nu ca după orice mort. Ca după mitropolit. Nimeni nu ştia ce să creadă.

-Unde-i foc? -Ce se întâmplă? Hai să vedem şi să dăm o mână de ajutor! Oameni impacientaţi se precipită care-ncotro. Ce ajutor să dai, dacă nu se vedea nici urmă de foc, ori altă nenorocire?! S-au învârtit ce s-au învârtit: -Ce-i frate, ce se-ntâmplă?, nimeni nu ştia ce să răspundă, nimeni nu ştia nimic,

nici chiar clopotarul. Doar că aşa venise ordin din oraş. Abia spre înserate, când bineînţeles că toţi erau ieşiţi în stradă, unii neliniştiţi,

alţii curioşi, alţii nepăsători, „Lasă, că nu-i nimica, o fi tras clopotarul o cinzeacă-n plus la măsea, iar noi ne agităm ca proştii, în loc să ne vedem de partida de cărţi ori de remi, abia atunci a picat vestea ca trăsnetul.

-Arhiducele Frantz Ferdinand, moştenitorul tronului, a fost împuşcat la Sarajevo, el şi soţia sa, de către un student sârb.

Vestea i-a lăsat fără grai pentru un moment, apoi a început o agitaţie şi o gâgâială de nedescris.

-Ei, asta fraţilor, înseamnă război, spune unul mai priceput în ale politichiei. Era de aşteptat să se întâmple ceva, deoarece era clar că Europa fierbea la foc mocnit de o vreme încoace. Acesta-i numai bobârnacul.

-Mira-m-aş dacă turbatul acela de sârb n-a fost tocmit dinadins s-o facă, ca să aibă Vulturul Austriac motiv să înceapă războiul.

-S-ar putea să ai dreptate, l-or fi plătit bine, că altfel de ce-ar fi făcut-o tocmai un bosniac? Ce au ei în clin sau în mânecă cu imperiul?

-Mai tăceţi din gură! Ce prostii vă trec prin minte? Înţeleg să vrea un motiv pentru a porni război, dar să mergi până la omor tocmit? Şi încă pe cine să omori, pe arhiduce? Nu vedeţi că sunteţi aberanţi de-a binelea?

Au urmat ore bune de ciondăneală, cu păreri împărţite, unul socotindu-se mai deştept decât altul, mai doct într-ale politichiei, dar nu au fost în stare să se pună de acord şi să ajungă la un consens. Şi dacă ar fi ajuns, ce-ar fi fost? Cele făptuite, rămâneau făptuite, iar urmările aveau oricum să-şi arate colţii.

Page 52: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

52

Era o vară frumoasă, cu un cer mai senin ca niciodată, luminat de un soare paşnic şi de stele jucăuşe, parcă mai neastâmpărate în joaca lor celestă ca nicicând. Totul părea o feerie de nedescris şi, dacă n-ar fi fost sufletele neliniştite ale oamenilor, ar fi domnit o pace ca-n Rai. Numai că seninul acesta era în fapt nori grei de furtună turbată şi mai negri ca smoala, strânşi grămadă deasupra Europei, mai târziu dovedindu-se că s-au încins ca pecinginea, mult peste graniţele bătrânului nostru continent.

Aşadar, pentru toată lumea devenise clar ca bună ziua că războiul bătea la uşă. Desigur, nu direct la uşa noastră, adică a vilei unchiului Leli, dar, de unde, totuşi, ne pregăteam asiduu să plecăm şi să ne întoarcem la casele noastre, unde nu ştiam ce se întâmplă, fiindcă zvonurile erau de tot felul, unele contradictorii cu totul, încât nu mai ştiai ce să crezi şi ce nu. Erai om nebun, de-a-binelea. Era o hăbăuceală generală. Oamenii abia dacă puteau să încerce a se dezmetici, fiindcă o spaimă fără leac pusese stăpânire pe tot ce sufla.

În asemenea condiţii se afla Europa întreagă, nu numai noi, când a fost zguduită din temelii de primele salve de tun.

Dintrodată faţa lumii s-a schimbat cu desăvârşire. Tineretul a început să capete ordine de înrolare. Vaietul despărţirilor era muzica

predominantă. În saloane, ne mai întâlneam doar din când în când, şi atunci vorbeam pe şoptite, de parcă urechea duşmanului ar fi stat la pândă chiar acolo, ca să audă ce scorneli absurde uneori născoceau nişte cucoane care nu erau obişnuite cu astfel de vremi.

Doar bărbaţi serioşi, cu funcţii responsabile se întâlneau, tot cam pe furiş şi discutau cât se poate de la obiect.

-Ar trebui să nu mai stăm cu mâna-n sân şi să privim cum zilnic, ziua ca şi noaptea, trec pe străzile oraşului batalioane de soldaţi, încă copii fragezi, unii dintre ei, cu feţele palide de groaza ce-i macină, de îngrijorarea că nu se vor mai întoarce niciodată şi trupurile lor tinere vor îngrăşa cine ştie ce glie străină nouă. Să facem ceva!

-Da, să facem. Să ne unim toţi şi să ne salvăm pe românaşii noştri. Uite la ei cum sunt mânaţi ca turma la tăiere, cântând marşuri războinice, pentru un scop care nu este al lor şi nici pe departe al nostru, al românilor.

-Adevărat! Tot acest tineret se pregăteşte să meargă la moarte. Vă întreb pentru cine şi pentru ce.

-Ei vezi? Aceasta este întrebarea?. Dar spuneţi voi ce să facem?! -Eu unul n-am putut să înţeleg niciodată ura aceasta bestială faţă de semenul de

care nu te desparte nimic altceva, nici un alt fel de idealuri omeneşti, nici năzuinţe diferite, ci numai limba pe care o vorbeşti obicinuit în sânul familiei. Toţi oamenii au aceleaşi nevoi, aceleaşi dorinţe, aceleaşi vise, doar suntem făcuţi din acelaşi material, nu suntem marţieni, nu?

-Cred că nu vă daţi seama că aici zac interese mult mai profunde decât dezbinări accidentale legate de o limbă. Asta-i o minciună. E praf în ochi. E vorba de interese economice ale marilor puteri. Interese care vizează acapararea de noi teritorii, debuşeuri, colonii, ca s-o spunem pe-a dreaptă, colonii, surse suplimentare şi proaspete de materii prime şi braţe de muncă ieftine. Ce limbă? Ce specific naţional? Baliverne de adormit copiii!

În asemenea frământare, Emma stătea, seară de seară, la fereastră, cu Jean Popovivi alături, ascultând muzica de jale a lăutarilor de la cafeneaua de peste drum şi priveau împreună, cum, sub lumina lunii, care se făcuse mai palidă ca oricând, imitând

Page 53: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

53

perfect o mască japoneză, mulţimea îşi îneca neliniştile, frământările şi durerea pierderii vreunui drag, în cât mai multe stacane de băutură, date pe gât fără de socoteală.

„Ce mai ar avea de pierdut?” gândea Emma întristată, înăbuşindu-şi reacţia de dispreţ pentru cei care-şi alungau amarul cu aburii alcoolului în supradozaj. În împrejurări normale şi-ar fi dat drumul la o totală şi absolută desconsiderare, pentru asemenea persoane şi deprinderi, după cum o obliga educaţia ei aleasă, creşterea ei cu bonă nemţoaică cu principii, cel puţin în teorie, cu lecţii de pian, de dans şi de bune maniere. Ea, care ştia de când a început a vorbi să poruncească bucătăresei ce doreşte să mănânce, asta şi nu altceva, acum imediat şi nu mai târziu. Dar acum... Acum lumea se vedea prin altă prismă. Era distorsionată de faţetele mutilate ale oglinzii în care se reflectau numai feţe hâde de nenorociri şi dureri fără de margini, în faţa cărora cedaseră şi cele mai înrădăcinate cote ale regulilor sociale. Oamenii nu mai aveau nici timp nici chef să se judece unii pe alţii, pentru că îi copleşea frica, groaza şi revolta.

Ca şi toţi ceilalţi, Emma condamna războiul, dar la fel ca ei, nu îndrăznea nici să cârtească împotriva lui, fie şi numai în intimitatea lui Jean. Se prefăcea că nu s-a întâmplat nimic, deşi inima-i era cât un purice că azi, mâine, va căpăta ordin şi va fi mobilizat şi Jean şi, cine ştie, poate chiar să fie trimis pe front.

-Nu te nelinişti. Poate că nu. Poate că voi scăpa. O mângâia pe mână cu tandreţe nemăsurată. Aceste gesturi au făcut-o pe Emma să uite cu totul dispreţul ce i-l nutrise mai-

nainte. Spectrul nenorocirii a început să-i lege tot mai strâns. -Ştii, mi-e tot mai teamă că visurile amândurora sunt foarte ameninţate de acest

război ingrat. Nici tu nu vei mai ajunge medicul care ţi-ai dorit să fii, nici eu... -Lasă, lasă, îi săruta îndelung ambele mâini, ţimându-le într-ale sale. Lasă, va fi

bine. Îţi promit. Chiar dacă am să plec, am să mă întorc la tine. În primul moment, Emma nici nu a înţeles unde bate el. Dar el a continuat. Timid

şi cu voce mică şi pierită: -Numai promite-mi că ai să mă aştepţi. Emma îi zâmbeşte, undeva în inima ei simte că nu mai este aceeaşi arogantă

dispreţuitoare de odinioară, că a devenit înţelegătoare, îngăduitoare şi mult mai blândă. Ba, chiar simte nevoia să-l mângâie pe obraz. Tentaţia devine atât de imperioasă, încât întreaga buna ei creştere şi educaţie se duce pe apa sâmbetei într-o clipită şi chiar face gestul.

El îşi apasă propria mână peste a ei, ca s-o oprească cât mai mult pe obrazul lui, apoi i-o împinge încetişor spre buze şi-i sărută îndelung mijlocul palmei.

„Doamne, cât de dulce este. Nu pot eu, un sărăntoc nenorocit să am asemenea noroc. Dar acum, fie ce-o fi. Poate că mâine trebuie să plec şi mor pe undeva de nu mai ştie nimeni unde-mi zac oasele. Trebuie să ştiu că este a mea. După atâta frământare şi luptă pentru o viaţă mai bună, pentru a demonstra lumii că nu sunt un nimeni, un biet sărăntoc al nimănui, acum cine ştie ce-mi rezervă destinul. Tot ce e posibil să fie moartea. Nu! Nu! Trebuie să fie a mea! Prea o iubesc mult, de mult şi în tăcere. Trebuie. Doamne, Tu mă înţelegi şi sunt sigur că nu mă judeci şi nu mă vei pedepsi!”

Nu mai ţine seamă de nimic, nici măcar de teama că Doamna sau Domnul, părinţii ei, pot intra în salon, în orice clipă. O atrage spre el şi o sărută lung şi apăsat pe buze.

Primul ei sărut. N-avea să-l poată uita niciodată.

Page 54: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

54

Mintea îi e complet absentă, plecase undeva în vacanţă, într-o insulă pustie, iar în corp i se zvârcolesc de mama focului, miliarde de vârcolaci. De mirare că n-a luat-o cu leşin. Dar picioarele tot i s-au cam înmuiat şi s-a lăsat moale, cu capul proptit pe umărul lui, într-un fel de inconştienţă beatifică, de parcă nu mai era pe această lume, ci undeva în alte sfere. Şi se simţea uşoară, uşoară de tot, mai uşoară decât o gură de aer pur.

Cum să uiţi vreodată aşa ceva?! Cel dintâi dintre ai lor, care a fost chemat la război, a fost unchiul Leli, fiindcă a

avut gura prea slobodă şi a vorbit ce nu trebuia. S-a auzit şi dus a fost unchiul Leli, direct pe front în munţii Muntenegrului, socotit loc de pedeapsă pentru indezirabili, pentru că ţinutul era necivilizat, bătut de Dumnezeu, foamete şi alte multe mizerii, la care orice fiin ţă cu suflet cât de cât nu voia să se gândească. Te trec fiori de groază, numai la gândul ororilor despre care s-a auzit că se pot întâmpla acolo. Şi nu numai acolo. Războiul nu e moale nicăieri.

Abia de-au început să îngălbenească frunzele şi primeşte ordin de chemare şi Jean al ei.

Când a aflat, Emma parcă i-a luat cineva viaţa. Era tristă, retrasă şi închisă în sine. -Ce se întâmplă cu tine, fetiţă dragă?, o întreba, tot mai îngrijorată, mama sa. -Nimic special. Războiul acesta... -Ei, sigur că nu-i uşor. Dar acestea nu sunt lucruri care să fie treaba unei tinere ca

tine. Tu trebuie să-ţi vezi de ale tale, să mai ieşi pe la câte un bal, o serată, un ceai. Poate vei cunoaşte pe cineva interesant. Sunt atâţia ofiţeri tineri, din familii bune, care au reuşit să-i scutească de front, să-i plaseze în diverse funcţii, aici, în spatele frontului.

Emma nu răspundea. Punea capul în jos, ca să nu-i poată vedea mama ochii înrouraţi.

„Nu-mi trebuieşte mie pe nimeni special. Am eu pe cineva special, dar mi-l smulg nenorociţii aceştia.”

Dacă ai fi întrebat-o cine sunt nenorociţii, ar fi căscat ochii la tine cât cepele, fără a şti să răspundă. Ea ştia numai una şi bună: pleacă Jean.

În ajunul plecării, acesta o caută. A aşteptat până târziu, când a fost convins că toţi s-au dus la culcare şi a escaladat terasa de la etaj, spre care dădea fereastra de la dormitorul Emmei. Îşi simţea bătăile inimii în fiecare tâmplă, care stăteau să se spargă din moment în moment. Îl termina teama de reacţia Emmei. Nu ştia la ce să se aştepte din partea ei, pentru că relaţia lor nu era de asemene natură, încât să permită un astfel de gest ieşit din comun şi extrem de nepoliticos şi lipsit totalmente de respect. Numai disperarea chioară cum c-ar putea pleca şi să nu se mai întoarcă niciodată, deci să n-o mai poată vedea, decât eventual pe ceea lume, l-a împins şi i-a dat putere ca să se preteze la un aşa gest necugetat.

Un mic bulgăre de pământ, cules din grădină dintr-un strat plin de crizanteme, l-a aruncat în oblonul închis al ferestrei. De pământ, ca să nu cumva să facă zgomot prea mare, ar fi fost periculos, apoi, numai unul, fiindcă, dacă soarta voia să o mai vadă are să fie suficient unul. Emma îl va auzi şi se va arăta, dacă nu, ...atunci înseamnă că aşa-i este lui scrisa. Ca întreaga viaţă să-i fie o cupă de cucută.

Emma a auzit şi-a sărit pervazul, aşa, numai în cămaşă de noapte cum era. N-a mai avut timp de gândire, ori de jenă, când l-a văzut pe Jean. Aflase că mâine zi urma să plece. Probabil că nimeni şi nimic n-ar fi putut-o opri în clipa aceea. Simţirile i-au întunecat judecata şi au făcut-o să acţioneze sub impulsul momentului. Pur şi simplu,

Page 55: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

55

lucru de neconceput, i s-a aruncat în braţe şi a scos doar un timid geamăt de durere, amestecată cu fericirea că el a venit s-o vadă pentru ultima dată înainte de plecare. Simţea o amărăciune apăsătoare în piept, care învăluia acea fericire absurdă.

„Cât de egoistă pot fi! El se duce la război, poate muri acolo, iar eu exult de bucurie! Sunt o nemernică!”, îşi reproşa Emma în gând, dar nu putea să-şi împiedice acel straniu sentiment de fericire amestecată cu durere, care o domina acut şi o făcea să se strângă tot mai tare la pieptul lui. Râdea în timp ce pe obraz îi şiroiau lacrimile şi scâncea abia auzit.

El îi ştergea lacrimile cu palma, uitase buna cuviinţă şi n-a mai scos nelipsita batistă albă, bine scrobită, din buzunarul de la haină. Apoi îi făcea o plăcere incomensurabilă această ocazie neaşteptată de a o mângâia, fără ca să-i poată fi reproşat faptul că el ar fi avut iniţiative necurate. Bucuria lui era cu atât mai mare, cu cât mângâierile puteau fi prelungite, fiindcă lacrimile Emmei păreau un izvor nesecat.

„Băiete, ai cea mai bună dovadă şi acum poţi fi convins că fata e îndrăgostită de tine. Ura! Ce bine! N-o să-mi fie greu să-i spun ce am de spus. Bine mă sfătuia moşul: nu-ţi fă necaz din nimic înainte de a şti sigur ce se întâmplă. Se poate că tu gândeşti că va fi într-un fel, dar Dumnezeu să aibă alte planuri. Să-ţi iasă după pofta sufletului, iar tu rămâi cu necazul a proasta, fără să fi avut rost. Ai vreme a te necăji când vine vremea de nu-i a bine.

Asta mi se întâmplă mie acum. Mi-am făcut temeri degeaba: cum o să-i spun. Iată că totul a devenit simplu.

-Emma, iubito, nu mai plânge! Îţi jur pe ce am mai sfânt, că mă voi întoarce. -Juri pe memoria părinţilor tăi? suspină Emma, ridicând spre el ochi care încă

înotau în lacrimi, dar, în acelaşi timp, plini de lumina speranţelor îndeplinite. -Juri? Ea era mărunţică şi-i ajungea doar pănă la umeri. S-o pierzi în braţe şi alta, nu. El

era cât bradul cel semeţ. De aceea, ca să-i ceară această promisiune capitală, s-a înălţat pe vârfurile picioarelor şi şi-a încolăcit mâinile, pentru sprijin, nu de alta, în jurul gâtului lui.

-Juri? -Jur! vine replica promptă, spusă cu seriozitate maximă şi cu mâna dusă la piept,

ca şi când ar fi fost un american care ascultă imnul naţional. -Jur! Dar... te rog din tot sufletul meu, pe care tu l-ai înrobit, să mă aştepţi. Jură şi

tu. -Jur!, se repede Emma fără să răsufle măcar. El o strânge în braţe tot mai tare, răsuflă tot mai sacadat, ochii i se cam

împăienjenesc şi simte cum îşi pierde raţiunea cu fiecare fracţiune de secundă care trece. „Ce fac, Doamne apără-mă, ce fac?” se căinează într-un ultim moment de

luciditate, apoi se pierde în cel mai înfocat sărut pe care l-a dat vreodată până atunci. Cât despre ea, se învârtea pământul, pur şi simplu, cu o asemenea viteză, încât a

ameţit cu totul şi simţea c-o ia cu leşin. -Hau!...Hau, hau, hau, se trezeşte din somn Bobi, câinele vecinilor, iese din cuşcă

şi sare pe gardul care despărţea proprietăţile, agitându-se şi făcând un scandal care-ar fi putut alerta pe toată lumea.

Noroc cu Bobi, căci i-a adus şi pe cei doi vinovaţi la realitate, s-au desprins unul de altul, rămânând cu un tremurici mărunt care le străbătea toate mădularele.

-Ssst, Bobi! Eu sunt, Emma, spune fata în şoaptă. Şi tot în şoaptă:

Page 56: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

56

-Nu ştiu ce l-a apucat. El nu latră niciodată, chiar dacă-i atât de mare. Pe tine te-a mai văzut, ar trebui să te cunoască la fel ca şi pe mine. Ce l-o fi apucat?!

-Ssst! N-auzi?! Bobi, însă, nici gând. Sare pe gardul înalt de piatră şi stă agăţat acolo sus, ca la

circ. Continuă să latre din toţi bojocii. La vecini se aprinde lampa. -Să mă aştepţi! Nu uita c-ai jurat. -Te voi aştepta! *** Tânărul locotenent Jean Popovici a fost concentrat tocmai în orăşelul de provincie

unde avea şi Emma să meargă la şcoala pe care o făcea în ţară şi nu la Budapesta, ca până acum. Ţară însemna pentru toţi românii, acea parte de est a Imperiului, care se numea Transilvania şi Banat. Toţi socoteau că aceea-i parte ruptă din România. Îţi strecura în minte o comparaţie, precum o halcă de pâine proaspătă, fragedă, moale şi bună, frântă în mâini, din care se muşcă cu poftă, nu numai atunci când eşti fl ămând, ci şi de către cei hapsâni după mâncare bună, care pofteau la tot ce era pe gustul lor, chiar dacă erau sătui.

După plecarea lui Jean, Emma a aşteptat zadarnic un rând de la el, săptămâni în şir.

Urmărind poşta cu ochi de uliu, a băgat de seamă că părinţii ei primiseră vreo două scrisori de la el, i-a recunoscut slova scrisului, dar pentru ea, nimic. Presupunea că Jean le scria părinţilor ei, pentru a le mulţumi pentru bunăvoinţa pe care i-au arătat-o cât a fost la ei şi pentru bunătatea cu care l-au tratat pe el, cel care era fără de mamă şi tată, invitându-l chiar la masă cu familia.

„S-a simţit şi el, săracul, legat de cineva. Câte vise şi-o fi făcut legat de cariera sa şi de o viitoare poziţie în societate, el, cel al nimănui, ajuns odată domn prin propriile puteri şi bineînţeles, bunăvoinţa celor cu dare de mână şi putere. Iar acum, cu prostia asta de război, toate visele i s-au spulberat. Sărmanul de el! Poate mi-a scris şi mie, dar scrisorile au fost reţinute, probabil de către mama mea, care nu voia să-mi tulbure liniştea. Singura speranţă era ca Jean să nu fi scris în ele ceva compromiţător. Oricum, mama se face că nu ştie nimic, dacă cumva o fi ştiind, iar acest fapt este pe placul meu, convenindu-mi de minune să scap basma curată, fără interogatorii penibile din partea mamei, ba chiar şi a lui tata. Ce să mai vorbim de ironiile lui Victor, dacă ar afla”, socotea Emma, emoţionată, în mintea ei de copilă necoaptă.

Mama nu i-a spus despre scrisori, iar ea, Emma, nu a îndrăznit să pună nici o întrebare, pentru ca nu cumva să nască suspiciuni, în cazul în care mama chiar habar nu avea. Ţinea Emma, bine ascuns secretul dragostei ei celei tainice.

„A ş muri de ruşine să mă afle mama. Ea este întotdeauna atât de rezervată. Nici nu mi-o pot închipui altfel. Este o problemă de educaţie să ştii cum să te porţi în familie, iar mama mea, trebuie să recunosc, este o fiinţă cu foarte mult bun simţ şi maniere dintre cele mai alese. Câteodată mi-ar plăcea să fim mai apropiate, să-i pot spune ce am pe suflet, dar aceasta este imposibil pentru o fată cu pretenţii. Regulile sunt reguli. De aceea sunt reguli, ca să fie respectate. De altfel ce gândesc acum este o mare prostie. Cum să fii în confidenţe cu propria mamă. De neconceput! Toate colegele şi cunoştinţele mele sunt rezervate faţă de părinţi. Mai degrabă stau la sfat cu servitoarea, mai rar cu bona, care

Page 57: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

57

deja are o poziţie superioară în familie. Cât despre institutoare, nici nu intră în discuţie. Discreţie totală.

În ceea ce le priveşte pe fete, acestea sunt nişte gâşte, cu care rişti să înceapă a gâgăi cu gura fără ele şi să te dea de gol şi să rămâi de ruşine, când ţi-e lumea mai dragă.

Aşa că, Emma, draga mea, taci şi rabdă! Ţine pentru tine. Nimeni nu pocneşte din asta. N-o să păţeşti nici tu nimic. În afară de un pic de suferinţă a sufletului, o dazamăgire, însă, dacă aşa ţi-a fost predestinarea, aşa să fie.”

Astfel se autosfătuia Emma, ea cu ea însăşi, în nopţile de nesomn, când gândurile la Jean nu-i dădeau pace şi frământa perinile şi cearşafurile în asemenea hal, încât trebuiau schimbate în fiecare dimineaţă, spre disperarea slujnicei, care o bombănea, pentru că era nevoită să le schimbe.

„Curace, curăţăle, dară boţâce. Nu lie pot lăsa, dacă lie viage stăpâna, pot să-m’ adun buleandrile. Ce-o fi având fata asta, nu-i normală, dă să perpeliaşce tătă noapcea în halu’ ăsta. Io să fiu în locu’ ei... ohoohoo! N-aş avea nice o grijă pă lumie.”

Ofta adânc, cu obidă, nu lipsită de invidie şi imposibilitate de a înţelege comportarea tinerei stăpâne. Se aşternea pe treabă şi schimba lenjeria. Ce să facă alt’?!

„Vai dă capu’ mieu ăl nă’nvăţat, dacă m-o făcut mama săracă. Trăbă să-m’ duc datul dă la Ăl dă Sus.”

Mai trăgea un oftat de jale, prelung, aşezându-se pe acel pat larg, „ca de regină”, care ei îi era interzis, apoi uita de rele. Când îşi lua seama, se ridica rapid şi, mânuind cele treburi, fredona încetinel, fericită precum gâsca în apă. Pentru o clipită ea a fost regina. Putea fi fericită. Cam încuiaţi stăpânii, mai ales doamna şi domnişoara, căci domnul era pâinea lui Dumnezeu, „Dumnezeu să-i ţână năravu’”. Una peste alta, o ducea bine. Nu o rupeau cu lucrul şi nici ea n-o făcea, proastă să fi fost. Mai putea să tragă câte o fuguţă să se vadă cu Ion, cel de la ei din sat, ajuns vizitiu la un mahăr. Se mai giugiuleau cât se giugiuleau, dar nu prea mult, nu cumva să păţească ruşinea şi să rămână grea. Mai bine moartă, decât cu copil din flori.

„Poace că Ion n-o să mă ia, că-i el ficior fain, dară-i o ţâră cu nasu’ cam sus, zâce că-i dă viţă mai nobílă dăcât minie, ce-o mai fi aia. Cre’ că vrea a zâce că a lui îs mai bogaţ’ o ţâră ca ai miei. No! Fie şî aşa! M-oi găsî eu pă vrunu’ dă bărbat cu cununie şî atunci i-oi bate-n pumni la Ionu’ meu. Na, că ce!”

Într-o zi binecuvântată soseşte şi mult dorita scrisoare de la Jean. Dragă Emma, Trebuie să-ţi mărturisesc de la început că sunt profund dezamăgit de tot ce se

întâmplă. Am plecat plin de speranţe, în special de aceea că voi lupta din toate puterile

mele pentru dezrobirea ţării mele şi că mă voi întoarce şi-mi voi continua acasă studiile şi voi ajunge la un liman, dar aceste gânduri şi socoteli s-au dovedit a fi deşarte.

Eu am stat pe loc, în cantonament, până acum. N-am avut prilejul a face ceva folositor. Această perioadă este pierdere din viaţa mea, şi, după cum ţi-e şi ţie binecunoscut, timpul nu se va întoarce. Am senzaţia că mi se fură viaţa şi toate visele pe care am dorit mai presus de orice să le împlinesc, să pot ajunge în rând cu lumea, o persoană de vază, respectată şi tată de familie, familie de care să pot griji.

Colegii mei se amuză pe seama mea, îşi râd de astfel de gânduri, aşa că nu le mai împărtăşesc nimic. Am ajuns de râsul lor. Îmi zic „Filozoful” şi caută să mă corupă, să-i

Page 58: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

58

însoţesc prin cele berării şi cârciumi, de unde se întorc către ziuă, matoliţi rău şi şifonaţi din toate punctele de vedere.

Scuză-mi impoliteţea de a-ţi destăinui tocmai ţie, fineţea întruchipată, astfel de fapte grosiere, dar acesta este adevărul amar, cupa mea de cucută. Şi ca să fiu sincer până la capăt cu tine, îţi mărturisesc cu regret că uneori mă simt atât de disperat şi de dezamăgit, încât le urmez pilda şi-mi înec necazul şi disperările în nopţile pierdute. Bineînţeles că bunele mele maniere, de care sper că nu te fac să te îndoieşti acum, pentru cele ce ţi-am destăinuit, nu-mi permit să-ţi detaliez în cele mai mici amănunte viaţa pe care sunt silit s-o duc, desigur fără voia mea.

Privesc prin geamul ferestrei de la odaia în care sunt încvartiruit cum trec pe drum batalioanele de românaşi de-ai noştri, cu direcţia front, cântând cu lehamitea care li se simte în voce, cântece războinice, care nu ne aparţin.

Mă înfior şi mă cutremur, întrebându-mă ce rost au toate acestea? Ce sens au pierderile de vieţi tinere, pentru cine şi pentru ce scop?! Eu nu întrevăd nici unul care s-ar putea categorisi drept nobil. Ce avem de apărat noi, românii, în acest război, care, de fapt, nu este al nostru? Noi, dacă vrem ceva, apoi ne vrem numai recunoaşterea pământului strămoşesc şi atât. Să fim stăpâni pe glia noastră. Ce căutăm alături de alţii, care nu sunt neam de neamul nostru?

Emma, scuză-mă, te rog, pentru aceste rânduri, care nu conţin, poate, cele mai corecte idei, dar eu sunt cumplit de dezamăgit şi mă doare eşecul vieţii mele, precum o rană deschisă în care se întoarce mereu şi mereu un stilet bine ascuţit. Sper că mă poţi înţelege.

Se vorbeşte că peste câteva zile o să plece şi câţiva dintre noi pe front. Unii zic că aş fi şi eu pe listă.

Dacă va fi astfel, regret că nu pot să-mi iau rămas bun aşa cum se cuvine de la familia ta şi de la tine.

Jean Dezamăgirea fetei a fost cât casa. Ea a aşteptat cu sufletul tremurând rândurile lui,

sperând într-o revărsare de sentimente afectuoase pentru ea, dar, când colo, doar filozofia chibritului despre dezamăgirea lui, parcă numai el ar fi fost singurul dezamăgit, şi filozofia de doi bani a ireversibilităţii timpului. Unde mai pui că a semnat simplu: Jean. Ea s-ar fi aşteptat să scrie, cu drag, cu dragoste, al tău, cu dor etc. Câte vorbe dintr-astea sunt. El, nimic. Jean şi bonjour.

Ar fi f ăcut-o fericită să-i destăinuie că ea i-a rămas singura speranţă, singura rază de lumină, care-l călăuzeşte şi-l ţine în puteri, că-i este un dor nebun de ea, de ochii ei, de zâmbetul ei.

Dincolo de aceste sentimente care i-au năvălit în suflet, distrugătoare precum lava unui vulcam, mai simţea vag, izvorâtă de undeva, de departe, ca un fum subţiratec, pierdut imediat în vâltoarea vântului, un gram de compasiune pentru omul iubit, dar mai pregnantă era teama în faţa acestui cuvânt crud: frontul. Teamă care a năpădit-o cu puterea morţii.

Avea să plece pe front. „Tatăl nostru, carele eşti în ceriuri...” Glasul pierit al fetei aşezate în genunchi în faţa icoanei de la capul patului ei, se

înălţa implorator către divinitatea care urma să i-l aducă înapoi.

Page 59: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

59

Apoi, luni de zile, nimic. Nici un semn, nici o veste. Se frământa mereu, oare nu suferă de frig, de foame, nu o fi rănit şi zace fără

ajutor şi fără cele necesare prin cine ştie ce coclauri sălbatice?! Astfel de întrebări îi înnegurau viaţa şi o făceu să tremure sufletul în ea de grijă.

Întrebările acestea reveneau insistente, perverse, răutăcioase şi răuvoitoare în mintea-i obsedată de dragul ei de Jean Popovici. Erau cu atât mai persistente cu cât nu avea cum să se scuture de ele, destăinuindu-şi cuiva temerile, grijile şi spaima care o încolţea în permanenţă. Deveniseră pentru ea un status quo.

Emma se vestejea văzând cu ochii. A devenit tot mai tăcută şi mai retrasă Refugiul preferat a fost pictura, pianul şi cititul cărţilor. Trăia într-o izolare aproape totală.

Aceasta se datora şi lipsei prietenelor. Româncele, majoritatea, plecaseră deja, cu tot cu familii, în ţară, iar unguroaicele au devenit rezervate şi suspicioase faţă de tot ce era românesc, pentru că se zvonea în diverse cercuri că românii vor să strice alianţa, să treacă de partea adversarului, să se desprindă de Imperiu şi să facă România Mare.

Şi tatăl ei a plecat cu o slujbă importantă la Sibiu, dar mama sa a decis să rămână la Budapesta unde-şi avea toată averea şi lucrurile la care ţinea.

-Este adevărat că aceea este ţara noastră, spunea ea, dar aici, acesta este cuibul meu, pe care nu-l voi părăsi.

Până la urmă l-a părăsit şi a pierdut tot, dar aceasta avea să se întâmple mult mai târziu.

Familia Emmei, deşi locuitoare a Budapestei, cu poziţie socială de invidiat, totuşi se simţea ataşată, într-un fel, contrar aparenţelor, sentimentului de românitate. De aceea şi-au călcat pe inimă şi şi-au trimis fata să studieze acasă, cum spuneau ei, cu atât mai mult cu cât şi tatăl se afla la datorie tot pe pământ românesc.

-Nu sunt eu împăcată cu sufletul ca fata mea să iasă o simplă învăţătoare dintr-o şcoală aproape sătească, dar, este adevărat că nici aici nu-i raiul pe pământ.

-Vezi bine că nu-i. Nu degeaba ne întâlnim noi toţi, seara, pe ascuns, să punem la cale fapte mari, legate de ţară. Când vom fi toţi românii una, va fi nevoie de cadre, de specialişti de tot felul, care să-şi exercite treaba în limba mumă. Fata va fi de mare folos în acest sens. Aşa că nu te mai căina. Vremurile se vor schimba. La vremuri noi, concepţiile vor fi tot noi şi nimeni nu va considera o înjosire să fii învăţătoare româncă, să şcoleşti şi să aduci lumină în minţile copiilor acelora ce-au trăit atâţia ani în beznă, numai pentru că altul a fost mai puternic şi le-a pus cizma-n gât.

-N-am să pot înţelege niciodată astfel de ranchiune între persoane civilizate şi bine crescute, culte şi fine, care se pot dispreţui unul pe altul, de cele mai multe ori pe la spate, numai pentru că acasă vorbesc, în familie, altă limbă.

-Lasă, mama, nu-ţi mai bate căpşorul tău frumos cu probleme care sunt treabă de bărbat, punea tatăl capăt discuţiei incomode cu soţia lui, discuţie repetată, cu variaţiuni pe aceeaşi temă, în scurtele sale poposiri în căminul budapestan, trăgând câte o fugă scurtă, din când în când, la familie, din Sibiul românesc, care i-a acaparat toată energia şi interesul.

***

Page 60: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

60

Emma a plecat la preparandia din orăşelul de provincie şi povestea s-a încheiat amiabil. Mama s-a împăcat cu ideea, mai ales că-n acel orăşel de provincie avea rude, familia ei avându-şi rădăcinile străvechi prin acele locuri, iar tatăl, mulţumit că mai aducea, prin fiica sa, încă un prinos patriei şi, în acelaşi timp, o avea mai aproape, deşi nu în acelaşi loc cu el, şi, se presupunea, că mult mai în siguranţă decât la Budapesta.

La internat, avea o mulţime de colege. Îi plăceau mai ales ardelencele, cu firea lor molcomă, blândă şi prietenoasă, fără ifose. Bănăţencele erau ceva mai mândre, mai inabordabile, nevoind cu nici un chip a dezminţi zicerea cum că: „Tot Banatu-i fruncea.”

Totuşi pe ea au acceptat-o foarte bine, mai ales pentru faptul că venea din capitală, ceea ce nu era puţin lucru. Pe de altă parte, având destule neamuri în acel târguşor, fie şi de a şaptea spiţă, toate se mândreau cu ea, invocându-şi originea comună şi o invitau peste tot, la tot felul de serate, ceaiuri şi întâlniri. Unde lipsea ea, se ducea pe apa sâmbetei tot şarmul. Lipsea obiectul atracţiei. Necazul era, însă, că, de obicei, la astfel de manifestări, cam lipsea tineretul. Erau mai mult doamne deja aşezate la casa lor, iar plictiseala devenea întotdeauna maximă pentru Emma, imediat ce-şi încheia ea numărul din program, adică interpretarea câtorva piese la pian.

Devenise celebră pentru acest talent al ei, care născuse ample discuţii, întorcând-o pe toate feţele.

-Ai auzit-o, dragă, pe Emma cântând? La un eventual, ce-i drept tot mai rar, răspuns negativ, reacţia de desconsiderare

venea imediat. -Mare lucru ai pierdut. Mare talent! Nici nu-i de mirare,.. la profesorii pe care i-a

avut în capitală!.. Acum aud că exersează cu Lelia Pop. Iniţial s-a vrut să studieze cu madam Branişte. Dar, mare doamnă, ce să zic, n-a cadadicsit să se deranjeze nici măcar pentru o progenitură nobilă precum Emma. A pasat-o fii-si vitrege. Lelia-i fata din prima căsătorie a lui Branişte. I-a murit nevasta la naştere, aşa că a crescut cu maşteră.

-Eh, dragă, ce să-i faci! Aşa sunt unii! Nu le ajungi nici cu prăjina la nas. -Eu mă gândesc serios s-o dau şi pe a mea la lecţii cu Lelia. Dacă-i bună pentru

Emma, înseamnă că e ceva de capul ei. -Şi eu o să fac la fel. Am mai auzit şi pe alţii. Nu-i de ales, dacă acum asta e

moda, cu pianul. Pe vremea noastră, o fată tânără trebuia să înveţe să aibă grijă de bărbat, să conducă gospodăria, să poruncească slugilor, nu fandoseli de astea, cu muzică, desen, cărţi şi, dacă se iveşte ocazia, teatre.

-Deh, se schimbă vremurile! Se schimbă, vezi bine! Tu ai pus murăturile anul acesta? -Da. Deşi, cu războiul ăsta, e cam criză de toate cele. Nu vezi cum trec trenurile

de marfă, încărcate până la refuz cu tot ce vrei şi ce nu vrei? Vin tot la câteva minute. Sunt lungi, kilometrice. Încărcate cu lemne, maşinării, cai, vite, porci, până şi coteţe pline cu găini am văzut în bouvagon. Eu cu ochii mei am văzut. M-am nimerit în zona gării. Sunt şi trenuri, din cele tip cisternă, cu petrol. Multe sunt. Toate se duc la străini, cică pentru că-i război şi le trebuie. Oare nouă nu ne trebuie?! Puah! Dă femeia din mână a lehamite.

-Eu n-am reuşit, deşi m-am dat de ceasul morţii, fiindcă ne place tare, să pun măcar câteva borcănele de zacuscă, fiindcă n-am găsit vinete nici să tragi cu puşca.

-Ce să zic, e şi rar lucru să tragi cu puşca în timpurile de azi. Ha, ha, ha, face o glumă una dintre cucoane, care se credea foarte spirituală.

Page 61: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

61

În asemenea contexte, lui Emma-i venea să urle, să-şi ia câmpii, numai să nu mai se afle acolo.

„Dac-aş putea să fiu vrăjitoare, să încalec pe-o mătură şi p-aci ţi-e drumul. Data viitoare o să refuz invitaţia. O să mă prefac bolnavă... Îhî, aşa voi face, se simte satisfăcută Emma-n sinea ei, de clapa pe care le-o va trage.

„Vor fi tare dezumflate că-şi pierd punctul forte al atracţiei, dar n-am ce le face... Vai de mine! Dacă se apucă să o anunţe pe mama! Se va îngrijora foarte tare şi s-ar putea să nu ţină seamă de primejdii şi să se urce în primul tren şi să vină, ca să vadă ce mi s-a întâmplat... A! Nu, nu face mama asemenea gesturi derizorii. Însă, sigur, se va supăra pe mine că nu respect eticheta. Mai bine le rabd câteva ore vorbăria asta goală, cu toate că tare-mi sfârâie degetele după un penel în timpul acesta. Aş putea desena, nu să pierd vremea. Ohhh!”, oftează fata fără chef.

„M ă afectează foarte tare răutăţile lor. Ca atunci cu Cornelia Brediceanu. Răutăcioasă femeie şi încrezută şi orgolioasă. Jigneşte oamenii doar de dragul unei aşa zise replici spirituale, ca să se arate ea deşteaptă şi să-şi demonstreze superioritatea. Ce i-a zis bietei Lelia, cu maliţiozitatea-i de-acum binecunoscută:

-Ascultă Lelia, Emma ia lecţii de la tine, sau tu de la ea? -Ce zici? Nu am înţeles eu bine? replică Lelia sensibilă şi roşindu-se din cap până-

n picioare. -Ei, şi tu! N-o lua ad literam. Întrebam doar. Emma-i atât de cunoscută. Bună

pianistă, doar a concertat de atâtea ori, chiar şi pe scenă, nu doar la întruniri private. Am auzit că este şi compozitoare şi că i se cântă compoziţiile şi au avut succes, deşi eu n-am avut onoarea. Emma, nu ne cânţi acum ceva din compoziţiile tale?

-Scuzaţi-mă, doamnă Brediceanu. Altă dată cu plăcere, dar acum am o durere de cap cam insistentă. Nu pot, îmi pare rău, s-a spălat Emma pe mâini de ea.

-Aud că mai nou eşti şi dirijoarea corului. O personalitate artistică complexă, ce mai încolo şi-ncoace. De aceea am întrebat-o pe Lelia cine de la cine învaţă, nu se lasă ea de răutăţi. Mai ştiu că Aglaia Petrovici colecţionează cu pasiune tot ce poate, din ceea ce compui, evident portativele originale, nu cópii, sperând, mi-a declarat ea însăşi, ca, odată, mai târziu, când vei fi un nume, să le valorifice substanţial.

-Adevărul este, doamnă, nu mă pot abţine, că am nevoie de doamna Lelia, ca să mă mai strunească şi să mă pună la treabă. Eu, din cauza unor vorbe de prea mare laudă ca acestea ale dumneavoastră, m-am cam lăsat pe tânjală şi am nevoie de o profesoară bună, aşa cum este Lelia.

Însă, prea rar se întâmpla ca Emma să ia parte la flecăreala lor. Numai că o dată, trăncăneala bârfitoarelor i-a atras atenţia. -Tu vorbeşti serios? Chiar ai intenţia s-o inviţi şi pe Manoleasca ? Ai uitat de

scandalul pe care l-a provocat? De atunci n-a mai invitat-o nimeni, nicăieri. A încercat ea să dea o petrecere, dar nu a onorat-o cu prezenţa nici o persoană cuviincioasă. Doar otrepele şi ofiţerii.

-Ei, bine, eu am s-o invit. Mersi pentru otreapă. Şi eu am fost la petrecerea ei. Şi să ştii că ne-am distrat bine. Muzică, flecăreală lejeră, chiar şi-un pic de dans, unde pui că am avut voie să secondăm bărbaţii la jocul de cărţi. A fost amuzant. Nu-ţi venea nici o clipă să caşti, cum se întâmplă acum, la tine. Auzi colo, doar de zacuscă, vinete, compoturi şi murături ştiţi a vorbi. Dacă mai continuaţi mult aşa, o s-ajungeţi voi însevă nişte murături. Nici măcar din cele bune, ci din cele prea acre, de-ţi fac gura aguridă.

Page 62: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

62

-Ce-ai, fată, de vorbeşti aşa? Te-ai prostit de tot?! Ţi-ai pierdut minţile? Ce-ar zice bărbatu-tău, dacă ar şti ce podoabe dai pe gură.

-Iaca, d-aia nu mai pot eu! ce-o să-mi facă?! Ce i-a făcut Nae Manolescu, Ginei? Nimic. Scandal, a trecut, iar ea a rămas cu aventura. Nae e bătrân, gras, burtos şi chel. Puah. Nu mi l-ar trebui nici de gratis! A luat-o pe Gina de tânără şi de frumoasă, iar ea, mai sărăcuţă, pentru averea lui, că nu cumva crezi că din amor nebun. Aşa, cu ofiţerul ei, cu frumosul acela de Jean Popovici, măcar şi-a făcut şi ea safteaua tinereţii.

-O fi cum zici tu, dar nici chiar aşa. Se auzea prin târg că tânărul a fost nevoit să sară pervazul numai în izmene, pardon de vorba proastă. Îşi ţinea uniforma sub braţ. Doar aşa a scăpat de scărmăneala lui Nae, care mugea ca un taur împuns cu suliţa în coaste la coridă, după ce i s-a arătat roşu înaintea ochilor. Cică a spart jumătate din casă de furie, atât era de pornit. Norocul frumuşelului că avea pile la garnizoană, pe fiica colonelului, pe care o curta în văzul lumii, şi, până dimineaţa, a şi fost transferat, plecând de aici pe loc, cu un tren de noapte.

-Ce i-o fi îndrugat sărmanei fete naive numai el ştie, pişicherul, încât l-a pus aceasta pe tată-său, în dricul nopţii, să facă şi să semneze ordinul.

În vreme ce doamnele pălăvrăgeau liniştite, Emma, care stătea retrasă într-un colţ, sprijinind peretele, cu o ceşcuţă de ceai, care deja se răcise, în mână, a simţit că începe camera să se învârtă cu ea. Sufletul se destrăma în ea, sfâşiat de cele mai atroce fiare sălbatice ale junglei, junglă în care o postase destinul nemilos, în acel moment nefast al existenţei sale terestre. Pieptul i se despica în fâşii dureroase, iar capul îi pleznea ca un bostan prea copt. Îi vine să vomite şi cu greu se poate controla să n-o facă chiar acolo, pe covorul persan, bine periat, al gazdei. Nu este în stare să articuleze nici o scuză dintre cele mai elementare. Inima îi bătea ca un clopot mare cât o catedrală şi i se zbătea cu durere, ca pământul la cutremur de gradul nouă. O apucase un tremurici din toate mădularele şi se clătina ca frunza-n vânt de furtună tropicală. Cu greu a nimerit uşa, dar, finalmente, a zbughit-o afară. Nu ştie cum a reuşit să ajungă la internat, unde, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să-şi verse la toaletă, întreg stomacul întors pe dos.

Când a ajuns în cameră, era verde la faţă. -Ce-i cu tine, draga mea? Ce s-a întâmplat? o întreabă directoarea, doamna

Buteanu, care se nimerise să fie la fete. -Nnnnni-mic, doamnă. Mi-e puţin cam rău de la stomac. După bâlbâiala necesară timpului de gândire ca să scornească minciuna, turuiala

continuă, fără pauză-ntre cuvinte, nu i s-a părut tocmai coşer directoarei. Pe moment a lăsat-o-n pace.

-Bine. Draga mea, culcă-te şi vedem mâine cum te mai simţi. Mâine zi a avut ce vedea. Emma intrase într-o stare de surescitare vecină cu

nebunia. Mintea i se întunecase, dezechilibrul cauzat de surpriza incredibilă a făcut-o să intre în stare de şoc incontrolabil. Sufletului ei rănit se clătina ca un tânăr palmier fragil sub rafalele prea puternice ale unui uragan dintre cele mai puternice.

„Cum am să pot trăi fără el? Cum a putut să facă aşa ceva? Nu pot, nu pot să exist fără Jean. Vreau să mor!”

Clic! Restul a urmat de la sine. Ca o somnambulă s-a dus în cămara internatului, unde-şi amintea că văzuse o dată câteva cutii care erau însemnate cu cap de mort. Erau vopsea de ulei. Le-a băut ca pe apă.

Page 63: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

63

Au urmat dureri îngrozitoare şi zvârcoliri şerpeşti. Gura, gâtul, stomacul şi intestinele i-au luat foc. Durerea aceea mare a trezit-o la realitate şi-a apucat-o frica de moarte.

-Fetelor, mi-e rău! Mi-e tare rău! Chemaţi-o pe doamna directoare. A fost dusă de urgenţă la spital. Câteva zile a fost între viaţă şi moarte, dar

apucase s-o implore pe directoare să nu-i anumţe pe părinţii ei. Aceasta, ca printr-un miracol, a acceptat. Domnişoara Buteanu nu a vorbit nici cu rudele fetei din oraş. S-a dovedit plină de tact şi înţelegere.

-Fii lini ştită, draga mea, n-o să afle nimeni. Îţi promit. Fă-te tu bine şi totul este în ordine.

-Vă mulţumesc din tot sufletul, doamnă! Emma îi ţinea mâna strâns, drept semn de mulţumire şi o privea cu adoraţie. „Nu m-aş fi aşteptat la asemenea gest din partea ei. Poate că a păţit şi ea ceva

asemănător, de aceea a rămas domnişoară şi mă înţelege. Nici eu n-am să mă căsătoresc niciodată. Jur! Sau poate că e doar interesul ca să nu se afle că în şcoala ei se pot întâmpla asemenea fapte şi să-i scadă prestigiul?!”, a mai străbătut o urmă de raţiune prin mintea aburită de otravă a Emmei.

„Chiar şi aşa, eu tot n-o să mă mărit vreodată.” După câteva zile a ieşit din spital cu diagnosticul vag de indigestie, care nu a trezit

suspiciunile nimănui. Doar că fata a rămas cu sechele pe viaţă. Sufleteşti şi trupeşti. Sufleteşte a devenit tot mai mută, cufundată în tăcerea prelungită a întunericului

culcuşit comod în sufletul ei a cărui primă tinereţe s-a spulberat în mâzgă şi urâciune. Trupeşte, a slăbit extrem de mult, era aproapre caşectică de nemâncare, arăta pierită ca un pui rebegit de frig, căci mama cloşcă a murit şi nu se mai putea feri de vicisitudini sub aripa ei protectoare. A rămas pentru toată viaţa şi cu un tremur al mâinilor, incontrolabil. Din cauza vopselelor ingurgitate, a căpătat o aversiune totală la orice fel de vopsea. De aceea nu mai putea picta în ulei, iar din cauza tremuratului de mâini, nu putea să mai aibă siguranţă în conducerea creionului sau a penelului, aşa că adio acuarelă sau grafică. Tremurul o deranja şi la scris. Toată viaţa ei a ajuns o perpetuă amărăciune. Singurul alint erau cărţile. Citea pe rupte şi se imagina pe ea în scenele citite. Pe lângă citit, i-a mai rămas muzica în care-şi cufunda rănile, precum leprosul în apa tămăduitoare. Cu timpul rănile s-au estompat. Pentru totdeauna au rămas doar cicatricile, care, la vreme rea, o dureau sâcâitor, aducându-i aminte că există. Sunt acolo şi nu vor pleca niciodată.

Muzica a devenit marea ei pasiune, care o transporta în alte tărâmuri ca un car fermecat de zâne bune. Aceea a fost perioada în care a compus cele mai multe bucăţi originale.

*** -Şi zici că astea toate le-ai auzit de la acea tanti a ta? Chiar să fie adevărate? Ştiţi

şi voi că lumea le mai înfloreşte. Dacă a fost chiar aşa cum ai povestit, nici nu mă mir că biata doamnă Sinescu e aşa de posacă şi de întunecată tot timpul. Biet copil care a suferit! I s-a scofâlcit sufletul, sărmana, de prea devreme.

-Ei, ce să-i faci, aşa era pe vremea noastră. Fetele habar’ n-aveau cu ce lingură se mănâncă viaţa. Muşcau din plin din orice li se oferea, iar unele o păţeau urât. Nici o mamă nu stătea de vorbă cu fiica ei despre probleme de cuplu, de ceea ce poate fi între un bărbat şi o femeie. Era ruşine. Bunul simţ, cică, şi buna educaţie, nu permitea astfel de

Page 64: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

64

discuţii. Doar ştii bine, pentru că ni s-a întâmplat şi nouă. Am ajuns în noaptea nunţii şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să ni se întâmple. Îţi aduci aminte? zâmbeşte cu o gură până la urechi soacră-mea. Eu m-am speriat atât de tare când l-am văzut prima dată pe Tică al meu, încât aş fi fugit sfârâind picioarele, dacă n-aş fi rămas stană de piatră de uimire. Apoi, n-am vrut sub nici o formă să-mi ridic măcar cămaşa de noapte, dar s-o mai şi dezbrac. A avut ce se lupta cu mine, bietul om. Acum îmi închipui ce greu i-o fi fost să nu-mi ardă o pereche de palme, ca să mă domesticească, sau să-şi folosească forţa fizică naturală, ca să mă poată învăţa ce era de învăţat. Mă strânsesem ciuci în colţul patului, cu genunchii strânşi la gură, cu perina cea mare în braţe, drept scut al întreg frontispiciului meu feminin. Ochii îmi erau căscaţi cât roata carului şi spaima cea mai grozavă lucea în ei, deşi pe undeva se aciuase şi un pic de curiozitate. Eu ştiam de la alte fete câte ceva, dar totul se rezuma la a dormi în aceeaşi odaie, eventual în paturi alăturate. Nici pomeneală de acelaşi pat, fie el cât de larg. Nici de dezbrăcat nu se pomenise. Se mai şoptea, cu oarecare nesiguranţă de săruturi mai speciale, de o mângâiere, două, dar ce mi-a fost dat mie să văd, nici pomeneală să fi suflat careva vreo vorbă. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, de ce pijamaua s-a dovedit a fi socotită de către Tică un obiect în plus, taman în noaptea nunţii.

Multă răbdare a avut bietul om cu mine, până a dat Dumnezeu de mi-am pierdut firea fără să-mi dau seama şi s-a întâmplat minunea.

Povestea soacră-mea şi râdea de se prăpădea. Cu lacrimi râdea. -Mai târziu mi-am adus aminte de o întâmplare din care eu, atunci când am auzit-

o, n-am priceput o iotă. Vorbea mama mea cu tuşa. Povestea tuşa, o femeie mică, bondoacă, cam şleampătă, măritată de alţii, la înţelegere, o lasă bărbatul după nici un an şi rămâne singură toată viaţa, fără copii, s-a mai încurcat cu vreo doi moşi scârboşi, cel puţin aşa mi s-au părut mie, unul avea urdori la ochi, iar altul albeaţă în colţurile gurii şi proteza îi clenfănea permanent, dar ea era încântată că nu e singură. Şi povestea tuşa asta a mea către mama, care asculta mută de mirare:

„Auzi tu! Nebuni mai sunt şi bărbaţii ăştia. Nu poţi şti niciodată ce vor de la tine. Cică Nae al Spătăriţei s-a încurcat cu prietena ei cea mai bună. Na! Că acum îmi scapă cum o cheamă. N-are importanţă! Important e că se aude că aia-l ţine strâns şi nu-l scapă, pentru că, auzi tu!, ce face, nemernica de stricată. Se dezbracă cu totul, în pielea goală, în loc să-şi ridice puţin, doar cât se cuvine, cămaşa de noapte. Târfă, ce mai! Goală! Cum de nu i-o fi ruşine, nima-n drum ce-i ea, ştoarfa! Şi el! Zi-i bărbat! Nu judecă cu capul care trebuie. Se dedă la d-al de astea, în loc să aprecieze ce nevastă frumoasă, fină, bine crescută, cu educaţie, gospodină, etc. etc. are. Mare bou! Lui îi trebuie pielea goală. Ptui!”

-Şi tu, acum! E fata asta aici! dă mama s-o oprească pe soacră-mea care se ambalase rău de tot cu povestirea ei cu coloratură deşuchiată.

-Care fată! Fii-ta? Adică noră-mea? Doar nu-i fi crezând că alde fii-miu a stat şi noaptea cu nădragii pe el. Sunt căsătoriţi de trei ani. Sfinte Sisoie, tot ruşinoasă ai rămas, ca-n tinereţe. De fapt, ce mă mir! Dacă nu eram eu, s-o iau înainte de cununie la întrebări că ce şi cum ştie, pe baza ta ar fi rămas la fel de neajutorată ca noi. Slavă Domnului că vremurile s-au schimbat suficient şi acum fetele ştiu exact ce le aşteaptă şi ce au de făcut. Aud că prin ţările din apus, chiar trăiesc unul cu altul înainte de căsătorie. Cică să vadă dacă se potrivesc sau nu. S-ar putea să aibă dreptate.

Page 65: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

65

Biata mama se făcuse roşie ca sfecla, în timp ce soacra mea, femeie cu o personalitate extrem de vioaie, se prăpădea de râs.

Stau şi mă întreb dacă o fi fost uşă de biserică, sau a luat-o niţeluş înaintea vremurilor ei. Auzisem că s-a încurcat cu Sinescu, după moartea socrului meu.

Odată, la un schimb de vorbe, aveam cu ea asemenea scene, i-am şi reproşat-o, pentru că avea obiceiul să-mi urmărească şi şă-mi critice, fiecare gest, fiecare privire, nemaispunând de vorbe şi, ce era cel mai revoltător, să-i atragă atenţia lui Lucian.

-Păi, trebuie să-i deschidă cineva ochii şi la tontul ăsta de fii-miu. Mulţi prieteni au renunţat să mai vină pe la noi de groaza ei. Dădea din gură, mai

tot timpul, ea le ştia pe toate şi nu contenea cu învăţăturile, de parcă era Moise în persoană. În timpul acesta, noi treceam de faza că ne venea să căscăm de plictiseală şi ajungeam să fim enervaţi şi, dintr-o întâlnire care ar fi trebuit să ne facă plăcere, se alegea praful.

Cum ar fi putut fi altfel, când ea se proţăpea, bineînţeles neinvitată, între noi, de nu mai puteam, ca tinerii, să ne dăm un pic drumul. Mai la o glumă deocheată, sau la un gest oarecare. Stătea bine înşurubată în fotoliu şi nu se dădea dusă nici cu carul cu boi. Era foarte jenant. Cred că ne număra şi de câte ori duceam la gură un pahar cu vin.

Aşa că odată, scoasă din sărite, i-am plesnit-o. -Dumneata să nu vorbeşti, care te-ai încurcat cu vecinul. -Cu cine? Cu Sinescu? Şi, mă rog, cu voia dumneavoastră, coniţă, de ce n-aş fi

făcut-o? Nevastă-sa, vezi şi tu ce aguridă este, iar eu eram încă tânără, în putere şi văduvă. Vă-du-vă. Bagă de seamă. Nu aveam bărbat. Cât a trăit săracu’ soţu’ meu, am fost sfânta-sfintelor, deşi am avut ocazii cu nemiluita, iar el, cu slujba lui, a fost plecat mai tot timpul, cu lunile. Totuşi...

Aducându-mi repede aminte că nu o poţi scoate cu ea la capăt prea simplu, sesizând şi jena mamei, am încercat s-o potolesc, înainte de-a mă călca prea tare pe nervi şi să-mi ies din pepeni.

-Doamnele mele, ce-ar fi să schimbăm subiectul. Nu-mi face plăcere să se discute despre viaţa mea intimă. Nici pe şuşotite ca pe vremea voastră, nici direct, nici nicicum. Sunt femeie în toată firea şi cu asta basta. Fac şi eu ce face toată lumea. Doamna Emma a făcut ce-a crezut ea de cuviinţă la vremea sa, în maniera acceptabilă sau una inacceptabilă, nu-i treaba noastră. Dar văd că nu sunteţi atât de bătrâne pe cum vă văitaţi şi vă arde de şotii. Îl admiraţi pe domnul Sinescu. Să nu-mi spuneţi că sunteţi cumva şi pofticioase!

-Lasă, draga mamii, lasă, îmi replică mama, cu glasul ei moale, timid şi împăciuitor, ca nu cumva soacra mea să se simtă jignită de tonul meu tranşant.

Aşa era mama mea, o bună şi-o împăciuitoare. La ea, oricine, orice-i făcea, blândeţea şi înţelegerea n-o părăsea. „Lasă” era cuvântul de ordine.

-Taci, dă-i pace, că oricum o să treacă, mă învăţa pe mine. Totul se uită, dacă nu ripostezi. Altfel te alegi cu animozităţi sau, şi mai rău, cu ură care te va urmări toată viaţa şi nici nu ştii când o să te pocnească, dacă te prinde cândva la vreo cotitură. Astfel de oameni mai bine lasă-i în pace. Ce câştigi dacă te pui cu ei?

-Dar nici ca dumneata, răspundeam eu băţoasă şi revoltată. L-ai prins pe tata cu alta în propria ta casă şi ai ieşit tu afară, le-ai dat pace să-şi termine treaba! Tot „lasă” ai zis, dar de fapt te-ai lăsat umilită şi călcată în picioare. Eu nu pot suporta aşa ceva, nici dacă mă tai bucăţele.

Page 66: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

66

La acestă replică obraznică, am văzut-o pentru prima şi singura dată pe potolita mea mamă, cu scântei de furie pe chip, chiar dacă îmi erau adresate mie, cea pe care o iubea ca pe ochii din cap. Ce zic eu, ochii, eram singura ei raţiune de a exista.

-Asta să n-o mai spui şi nici măcar să nu mai îndrăzneşti a te gândi la ea, câte zile oi avea tu, nu eu. Ce ştii tu ce a fost între tatăl tău şi mine?!

Ei bine, află că din acel moment mi-a ieşit din inimă, deşi a fost între noi o mare dragoste. Mi s-a smuls cu forcepsul, sfârtecându-mă toată, dar a ieşit. Chiar dacă a fost fără voia mea. Aş fi vrut să pot ierta, să pot uita. Dintr-o asemenea dragoste fără margini te-ai născut tu, scumpă şi tânără doamnă, care le ştie pe toate! Ştii tu ce înseamnă să-ţi moară dragostea în suflet şi tot acolo să-şi afle mormântul pentru vecie?! Să porţi în tine cadavrul propriei dragoste, să-ţi prefaci inima în cavou şi să adăposteşti, pentru tot restul vieţii şi poate că şi pe lumea ailaltă, stârvul unei iubiri de neegalat?! Ştii tu că, din acel moment, eu n-am mai putut fi femeie nici pentru el şi nici pentru altul?! Ştii tu ce înseamnă asta?! Ştii tu, care n-ai copii, ce înseamnă ca toată dragostea aceasta rămasă de izbelişte, să se transfere, ba nu, mai grav şi mai greu, nespus de dureros, dacă stau să mă gândesc bine, să se transforme, să se metamorfozeze, într-una singură, numai pentru copilul tău? Ştii tu ce dureros este acest proces de trecere a sentimentelor, care erau împărţite între doi idoli, de convertire a lor, într-unul singur? Ştii că uneori devine chiar aberant acest exces de dragoste pentru copil, izvorât din prea plinul unui suflet mumificat pe celălalt tărâm, cel al dragostei pentru perechea ta? Ştii că aceasta este de fapt doar o autominţire, o voită autoinducere în eroare, o autofugă şi ascundere de tine însăţi, numai şi numai ca să nu clachezi, numai şi numai de dragul copilului tău, care, ştii prea bine, are nevoie de tine şi tu eşti conştientă că nu ai voie să-l părăseşti, deşi tu, pentru tine însăţi, nu mai contezi, ai renunţa cu dragă inimă la viaţa însăşi? Ştii?!

Atunci, când mi-a spus toate astea, eu am rămas ca trăsnită. N-am mai fost în stare să scot o vorbă. De altfel, ce loc ar mai fi putut avea vorbele într-o asemenea tragedie? Doar am simţit că-mi iubesc mama nespus de mult, mai mult decât am conştientizat vreodată eu,.. eu, cea care adesea făceam paradă de cât de mult ţin la mama mea, mai mult ca majoritatea progeniturilor.

De aceea mi-am ţinut gura şi de data asta când, de fapt, m-a admonestat prin prea blândul ei „Lasă”.

Mai târziu, când am rămas numai noi două, mi-am cerut iertare. -Scuze, mama, n-am vrut să te supăr, dar mi s-a părut că prea a luat-o razna cu

observaţiile acelea devenite obscene. Cel puţin pentru gustul meu. Asta am moştenit-o de la tine. Şi apoi, ce drept are ea s-o ia în colimator pe doamna Sinescu, când ea însăşi, se ştie şi printre vecini, a făcut ce-a făcut cu Sinescu ăl bătrân.

-Ai dreptate, a cam sărit calul cu exprimarea aceea de şatră. Dar aşa este ea. Aşa a fost de când o ştiu. N-o mai schimbă decât sapa şi lopata. Tu ai dreptate. Ea ar fi ultima care să aibă dreptul s-o critice pe Emma. Iar Emma, cine ştie de ce-i aşa cum e. E greu să ai deziluzii în dragoste când eşti doar un copil. Amintirile de acest fel te urmăresc toată viaţa, te lasă stigmatizat într-un fel, clipele de durere rămân şi stârnesc durere, oricât timp ar fi trecut. Uneori se mai întâmplă să poţi avea strângeri de inimă şi chiar lacrimi, după zeci de ani. Aşa şi Emma, în legătură cu acel Jean Popovici. A fost prima ei dragoste. Desigur că, încetul cu încetul, s-a destrămat şi, cu anii, s-a stins, ca un foc lăsat de izbelişte, înconjurat cu pietroaie de către călătorii care au plecat. Dar, probabil, că a mai

Page 67: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

67

rămas cenuşa, amintire dureroasă a primei ei tinereţi, făcută chisăli ţă. Ce s-o fi întâmplat cu Jean, nu mai ştiu. Eu am pierdut urma poveştii.

-Ai vrea să ştii? -Cred că da. Nu sunt curioasă de felul meu, dar despre asta m-ar interesa să scriu. -Stimată doamnă, iată că acestă curiozitate ţi-o pot satisface. -Ţii minte când Pisi a noastră a trecut gardul la ei şi era s-o sfârtece namila de

buldog a lui Sinescu? Cum i-am auzit mieunăturile am sărit imedit şi am trecut la ei ca s-o scot din gura fiarei. A fost nevoie şi s-o operăm, sărmănuţa, atât de tare a scărmănat-o. Noroc că am ajuns la timp, altfel o ucidea.

Atunci, simţindu-se vinovată, Vera, nora Sineştilor, s-a simţit obligată să mă invite la o cafea. Pe moment am refuzat, fiind preocupată de starea lui Pisi, dar mi-a smuls promisiunea că voi merge a doua zi.

-Şi te-ai dus? Ai fost în casă la ei? Din câte ştiu, nu prea primesc pe nimeni. Nu le plac vizitele şi nu se au bine cu nimeni de prin vecini. Parcă ar avea cine ştie ce secret de ascuns.

-Da, m-am dus. Fata asta pare cam tristă şi cam singură. Nu ştiu de ce mi se pare aşa, pentru că n-o cunosc chiar deloc. Până la întâmplarea cu Pisi, în afară de faptul că ne salutam şi cel mult schimbam două vorbe despre vreme peste gard, n-am vorbit.

Ea nu prea este de văzut, probabil din pricina meseriei ei de balerină. Seara ajunge târziu, dimineaţa, presupun că doarme mai mult, eu sunt la serviciu, când eu vin, ea pleacă la repetiţii sau la spectacol, aşa că nu prea ne interferăm. Totuşi am observat-o uneori că stă pe fereastră cu ochii duşi departe şi visează. Priveşte minute în şir la florile din grădină, sau le zâmbeşte porumbeilor care s-au învăţat să-i mănânce din mână. De multe ori le lasă mâncare pe pervazul ferestrei. Odată, unul i s-a aşezat pe umăr şi gângurea de mai mare dragul. L-am auzit bine de tot, pentru că eu stăteam în grădină în şezlong, la soare. Mi-a rămas în minte, pentru c-am fost foarte impresionată de ea.

-Dragul de tine, mă iubeşti? Din casă s-a auzit glasul arţăgos al lui Doru, bărbatu-său. -Ce? Cine să te iubească? Apoi i-am văzut mâna muşchiuloasă şi păroasă, aşa brunet cum este, că aproape o

smulge de pe fereastră. Am mai auzit doar un fâlfâit repezit de aripi, suprapus peste ţipătul ei speriat.

După aceea voci ridicate, amestecate, parcă ar fi fost nu numai ale celor doi tineri ci şi ale bătrânilor. Poate mi s-a părut.

De aceea, când m-a invitat atât de insistent la o cafea, m-am dus: -Haide, nu va fi nimeni acasă, numai eu. Putem sta liniştite. -Bine, pe mâine. Şi m-am dus. Nu pot să zic, eram şi curioasă, iar pe de altă parte mi-a prins bine şi

mie o şuetă fără să fiu sub ocheanul soacră-mi. Atunci, din vorbă-n vorbă, mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Doru, cum s-a îndrăgostit şi a venit după el, cum s-au căsătorit urgent şi cât de cumsecade i s-a părut soacră-sa la început.

Mai stau de vorbă, deşi nu prea frecvent. Emma este o fire închisă şi necomunicativă. Odată, însă, după ce-a băut un păhărel de coniac franţuzesc, băutura ei favorită, şi-a dat drumul la gură. Băutura o ţine într-un loc anume, numai de ea ştiut, iar când are o supărare sau necaz, sau e nervoasă de ceva, când o apucă tristeţile, se refugiază în sanctuar, cum îi zic ai casei. Gustă din lichior şi cântă la pian, sau citeşte din

Page 68: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

68

cărţile favorite, sau compune. Într-o zi de iarnă mohorâtă ca moartea, au ajuns-o din urmă nostalgiile, privind la un album cu fotografii.

-Eu tocmai am intrat în camera dumneaei, cu inima cât un purice, nu-i plăcea să intre nimeni acolo. Era ca un fel de sanctuar, numai al ei, nici socrul meu nu avea voie. Acolo era pianul, unde cânta numai pentru sufletul ei, acolo erau adunate toate amintirile, bucuriile, durerile, fericirea şi ce-o mai fi avut parte în viaţă.

Am bătut cu frică la uşă, dar era, pentru mine, imperios necesar să-i vorbesc în acel moment, nu mai târziu, pentru că începusem să fac prăjitura preferată a lui Doru, dar nu-mi puteam aminti exact cantităţile de ingrediente. Voiam cu tot dinadinsul să i-o prepar eu şi nu mama lui, care o făcea nemaipomenit de bună, deşi nu era o gospodină perfectă şi nici nu prea era ea ahtiată să facă gospodărie. Ceea ce făcea, făcea numai de strictă necesitate, de mare musai. Fire de artist şi educată într-o casă cu servitori, în copilăria ei. A rămas cu deprinderea să fie servită, nu să servească. Să i se facă, nu să facă. Totuşi, prăjitura aceasta o făcea pentru fiul ei cu mare pricepere, iar eu nu doream să dau chix şi să fiu mai prejos. Ştii, îmi iubesc soţul foarte mult.

Mi-a răspuns nervos, cu o voce evident deranjată. -Cine-i? Să fiu lăsată în linişte! -Eu sunt, doamnă Emma. Vă rog... N-apuc să termin, că, spre marea mea surprindere, îmi răspunde binevoitor, deşi o

idee cam arţăgos, dar nu în sensul negativ. -Lasă-l pe „vă rog!” Intră, dacă tot ai venit. -Nu vă supăraţi, dar, nu mai sunt sigură că ştiu corect cum să fac prăjitura. Ştiţi,

aceea favorită a lui Doru, pe care i-o faceţi dumneavoastră, zic cu glas pierit. Vă rog să-mi repetaţi reţeta. Aş vrea să-i fac o surpriză pentru când vine acasă.

-Să-i faci prăjitură! De ce te prosteşti? Am observat că-l cam răsfeţi şi, ascultă la mine, nu-i bine. Eu sunt Stan Păţitul. Ascultă. Este copilul meu şi-l iubesc, dar ce nu-i bine, nu-i bine. Eu să i-o fac este altceva, dar tu nu exagera cu drăgălăşeniile, pentru că va ajunge să considere că aşa i se cuvine. O să ai de suferit.

-Dar eu... -Niciun eu! Ascultă ce-ţi spun. Bărbaţii nu sunt ca noi, au o structură diferită. Noi,

femeile, judecăm mai mult cu sufletul, ei mai mult cu mintea sau cu... cum să mă fac înţeleasă?... cu simţurile. Sunt mai slabi, capitulează mai repede, uită mai repede, se descurajează mai repede. Nu au tenacitatea noastră, mai ales când este vorba de iubire.

-Nu cred că Doru este aşa cum spuneţi. -Fato! Nu mă contrazice, pentru că eu ştiu ce vorbesc. Toţi sunt la fel, sau aproape

toţi. Excepţiile sunt numărabile pe degetele de la o mână. În afară de cei prostănaci din născare, săraci cu duhul, vreau să zic. Şi pentru că m-ai prins tocmai într-un moment al amintirilor, privind la fotografiile din acest album, fotografii din vremuri de mult apuse, care mi-au reactivat amintirile, am să-ţi povestesc ceva despre mine.

-Nu vă supăraţi, dar prăjitura ... -Laso-ncolo de prăjitură. Arunci ce-ai făcut deja şi facem alta împreună, ca să nu

mai uiţi. Acum ascultă. Când eram foarte, foarte tânără, un copil aproape, m-am îndrăgostit pentru prima dată. Se numea Jean Popovici şi a fost dascălul meu şi al fratelui meu. Îl ştii. Unchiul Victor.

Page 69: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

69

N-am să intru în amănunte, ce şi cum s-a întâmplat între noi doi, doar atât trebuie să ştii că eu m-am îndrăgostit fără de veste şi fără de leac. Am avut impresia că şi el mă iubeşte. Nici pănă astăzi nu mi-e clar cine a purtat vina că nu am rămas împreună.

Faptic, nu s-a întâmplat mare lucru, dar în sufletele noastre, şi-au revărsat balsamul toţi salcâmii şi toate florile de iasomie de pe faţa pământului. De câte ori se afla în preajma mea eram ca obnubilată, ca pe altă lume, iar sărmana mea inimă se zbătea în piept ca o pasăre prinsă-n laţ. Cred că nu greşesc vorbind despre sentimentele noastre, la plural, incluzându-le şi pe ale lui, deşi sigură sunt doar de ale mele.

Cine a fost de vină? Poate războiul, care l-a luat de lângă mine. Vreme de ani n-am mai avut veşti de la el. Am crezut că l-am uitat, dar n-a fost aşa. A fost şi a rămas prima mea dragoste. Golul singurătăţii pe care l-a lăsat în urmă, nu l-am putut goni multă vreme, pierzându-mi anii tinereţii f ără nici un rost, fără nici un ideal de viaţă, fără nici o perspectivă de viitor. Odată cu plecarea lui, am împietrit şi semănam cu o statuie vie. Dacă poate cineva să-şi imagineze aşa ceva. Doar dorul de nedescris îmi sfâşia inima, transformând-o în franjuri spulberate care-încotro de crivăţul unei ierni prea timpurii.

-Bine, dar nu v-a scris nici o scrisoare, nici o ilustrată, nimic? -Ba da. Mi-a scris, dar nu i-am răspuns la niciuna. N-au fost multe scrisori, dar

câteva au fost. -De ce nu i-aţi răspuns? -Vezi tu, poate că aici a fost şi vina mea. N-am ştiut să trec peste regulile

educaţionalo-sociale din acele vremuri. Sigur mama nu mi-ar fi permis aşa ceva şi, deşi îl iubeam, nu puteam ieşi din cuvântul părinţilor. Asta a fost o prostie a vremurilor.

Pe de altă parte, acum, dacă stau şi analizez mai adânc, cred că a fost la mijloc şi o porţie serioasă de orgoliu, pentru că eu mă aşteptam la nişte scrisori pline de sentiment, siropoase, cum consideraţi voi, cei de azi. Cu declaraţii, cu flori presate între file. Nici vorbă de aşa ceva. Jean era dezamăgit, a dat piept cu realitatea crudă şi cu ororile războiului şi-a pierdut idealurile pe care le cunoscuse doar din vorbele înflorite şi demagogice din discursurile politicienilor. A fost prea slab ca să nu-şi lase sufletul să se ofilească, cum am fost şi eu, de altfel, mai multă vreme. Mă întreb dacă am mai înflorit vreodată de atunci. Poate doar când mi-am ţinut pentru prima dată copiii în braţe.

-N-aţi mai aflat nimic, niciodată despre el? -Ba da. Emma tace. E undeva departe. După un timp, îndrăznesc un timid: -Şi? -...Şi?... Uite şi! Mai bine n-ar fi fost. Aş fi rămas cu dorul, dar şi amintirile

frumoase. Tanti Silvi ne-a anunţat că Jean Popovici s-a întors în orăşelul nostru, ca să-şi

recupereze bruma de lucruri care-i mai rămăseseră după 1914, când a plecat. S-a interesat de familia noastră, pe unde suntem şi pe unde ne-a aruncat soarta după 1918.

După ce i s-a comunicat unde locuim, că ne-am mutat din pricina slujbei lui tata într-un oraş mare, din vestul ţării, ne-a scris o scrisoare.

O scoate cu dexteritare dintre filele albumului, ceea ce mă face să cred că a căutat-o de multe alte ori, pentru a o reciti. Mi-o întinde:

-Citeşte! Nu îndrăznesc să ripostez. Nu putean să-i zic că nu se cuvine, pentru că pentru

mine aceasta era o normă prea învechită ca să-mi pese nici cât negrul sub unghie, dar

Page 70: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

70

nici să-i spun de la obraz că nu mă interesează, nu puteam. Deci mă apuc de lecturat hârtia galbenă şi uşor pergamentoasă, de veche ce este.

Stimată doamnă şi stimate domnule Sinescu, După atâta tăcere mă simt obligat ca degrabă, de îndată ce v-am aflat adresa

actuală, să vă scriu aceste rânduri, mai ales cu scopul de a vă mulţumi încă o dată pentru grija pe care mi-aţi purtat-o câtă vreme am fost sub calda domniei voastre oblăduire. Acelea au fost zilele mele de aur, pentru care nu sunt vrednic a vă mulţumi în veci. Totuşi primiţi, vă rog, de la mine, încă o dată sărăcăcioasele cuvinte de mulţumire pe care, însă, vi le adresez din tot sufletul, atât cât a mai rămas din el.

Trebuie să vă comunic despre mine că, odată cu plecarea de lângă domniile voastre, pe care vă socotesc familia mea cea adevărată, am avut o viaţă de coşmar. De adevărat coşmar. Ştiu că am făcut greşeli enorme şi că a trebuit să le plătesc, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că, dacă aş fi avut posibilitatea să mă bucur de sfaturile înţelepte ale dumneavoastră, domnule Cernescu, şi ale distinsei doamne, nu le-aş fi comis niciodată.

Ajuns pe front, la un moment dat, dezamăgit de tot ce era în jur, am început să cred în idealurile egalităţii şi fraternităţii între oameni, în mirajul egalizării lor, a domniei dreptăţii şi bunătăţii, a unei bunăstări materiale şi spirituale accesibile tuturora.

Eu, cel sărac şi fără de o familie de sânge, cel ajutat doar de milostenia altora, m-am lăsat furat de acest vis. În consecinţă, în primăvara anului 1918 am intrat voluntar într-un regiment românesc recrutat în Rusia, dintre prizonierii români aflaţi în Siberia.

Poate că nu numai idealurile şi visele m-au determiat să fac acest gest, ci şi iadul în care trăiam în Siberia. Dacă cineva îşi închipuie că iadul este o mare de flăcări şi de smoală încinsă, se înşeală amarnic. Siberia este iadul pe pământ. Este iadul gheţurilor, al zăpezii care te îngroapă de viu, am văzut atâţia camarazi lăsaţi să fie îngropaţi de vii de furtunile de zăpadă, am văzut atâţia morţi din cauză că au fost lăsaţi să îngheţe în zdrenţele rupte pe care le purtau şi prin care şuiera crivăţul ca la el acasă, încât mi-am făurit o fata morgana din filozofia egalităţii tuturor oamenilor. Nici eu nu ştiu cum am putut crede în asemenea utopie, poate pentru că un principiu asemănător, credeam eu, stă scris şi înBiblie, numai că oamenii au răstălmăcit totul pe drumul între teorie şi practică.

Oricum asta am crezut şi asta am făcut. Ce am avut de îndurat, numai eu ştiu şi nici nu vreau să-mi mai amintesc. Pe de

altă parte, nu doresc ca nimănui, mai ales dumneavostră, să vă încarc conştiinţa cu atari atrocităţi şi să vă privez de clipe de linişte sau bucurie.

Pot să vă afirm că, după multe peripeţii, am ajuns, în sfârşit pe pământul României. Am fost pe front la Mărăşeşti, apoi am luptat şi pe Tisa.

Prin 1920 m-aş fi putut demobiliza, dar din pricina faptului că nu aveam nici cel mai elementar mijloc de subzistenţă, nemaivorbind de posibilitatea de a-mi continua studiile la medicină, m-am văzut silit să solicit a fi primit în rândul cadrelor armatei, ca ofiţer activ. În acest fel am putut obţine un concediu de studii, cu salar de sublocotenent, pe parcursul a patru ani, cât am urmat cursurile Institutului Medico-Militar.

Acum îmi este foarte dor de familia dumneavoastră şi, îndată ce va începe vacanţa de vară, voi veni, cu permisiunea domniilor voastre, să ne întâlnim.

Page 71: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

71

-Săracul Jean!, mă întrerupe vocea Emmei. El care a fost toată viaţa un antimilitarist, să intre în cadrul ofiţerilor activi, pentru că în alt mod nu-şi putea termina studiile. Studii în România noastră Mare, pe când în timpul Imperiului obţinuse o bursă considerabilă, fără nici un fel de obligaţii ulterioare. Jalnice vremuri, demoralizante. A trebuit, după terminarea studiilor, să mai rămână, cu contract semnat dinainte, încă nouă ani în serviciul armatei, ca medic militar. Îmi imaginez ce greu trebuie să-i fi fost. Să faci ceva ce nu-ţi place. La militărie mă refer. Avea obiceiul a afirma: -Pentru ce ne trebuieşte armată? Oamenii ar trebui să trăiască în bună înţelegere, nu să se bată între ei ca fiarele, pentru te miri ce nimic. Pentru un interes material, de parcă toate câştigurile acestea le-am lua cu noi pe lumea ailaltă. Câtă mărginire a spiritului! Măcar fiarele n-au minte, au doar simţuri şi instincte, care le guvernează viaţa. Nici acelea nu atacă fără motiv. Ori sunt atacate şi se apără, ori sunt flămânde. Pe noi, oamenii, nu ne mai satură Dumnezeu, oricât ne-ar da. Tot mai vrem. Şi atunci ne batem şi ne ucidem, în loc să trăim ca fraţii. Vorba vine, ca fraţii. Am văzut şi fraţi care s-au omorât şi s-au tras prin cele închisori, pentru o palmă de pământ, când ar fi putut să se înţeleagă de vorbă bună. Aşa era Jean. Bun şi blând, ca un mieluşel. Dar l-a învăţat minte viaţa. Din scrisoarea aceasta am înţeles că este un alt Jean. Unul dezamăgit, îndurerat, scârbit şi lipsit de voinţă. Din idealistul de altădată se alesese praful şi a rămas doar un răzvrătit, un nemulţumit de orânduirea socială în care trăiam, după atâtea sacrificii făcute. Nu se mai putea bucura nici de unire nici de independenţa câştigată cu sânge şi jertfă de trupuri tinere. Se rupsese ceva în el, simţeam asta cu certitudine. Ceva ce ţinea de pierderea încrederii în triumful adevărului şi al dreptăţii sociale. Bietul meu visător! I-a fost dat să vadă adevărul răstignit pe cruce şi să trăiască crucificarea pe propria piele. Devenise ceva în stilul, fac ce trebuie, târâş-grăpiş, şi ce-o fi, o fi!

Totuşi m-am bucurat că vine şi-l aşteptam cu înfrigurare. Parcă eram o coardă de arc atât de întinsă, încât pornea să zbârnâie şi numai atinsă de o răsuflare omenească. De ce? Poate că în adâncul meu, în subconştientul fiinţei mele, trăia încă visul din prima tinereţe. Am crezut că-l uitasem cu totul, dar n-a fost aşa. A întins mâna şi mi-a luat scrisoarea, punând-o cu grijă, ca pe o relicvă, la locul ei. -A venit până la urmă? -A venit. Totuşi eu l-am primit cam rezervat. Iarăşi normele. Dar posibil să nu fi fost numai ele. Cred că eram şi extrem de tulburată de această revedere, încât de-abia am fost în stare să articulez câteva cuvinte. Pe de altă parte, îmi părea că am dinainte un alt Jean. Cu totul altfel decât îl ştiam eu. Inima îmi bătea nebuneşte, din cauza acestei descoperiri. Apoi m-am retras în mine, într-o tăcere adâncă. Mă temeam să nu-mi observe emoţia şi să-şi imagineze că eu îl depreciez. Inima continua să bată ca un clopot în vremi de primejdie mare, cu toate eforturile mele de voinţă, de a o stăpâni. „Oare îl mai iubesc? mă întrebam. Nici eu singură nu puteam să mă decid. Dar el?

Astfel de întrebări mă asaltau, aidoma cu un torent, creându-mi o stare psihică foarte tulburată. În cap simţeam un fel de ameţeală, de neclaritate, de lipsă de limpezime, cât despre suflet... acesta era cu totul întors pe dos.

-Bine, dar el n-a zis, n-a făcut nimic?

Page 72: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

72

-Ce să facă? Mi-a sărutat mâna protocolar, la venire, drept că un pic cam prea mult, depăşind cota bunelor maniere, şi parcă mi-a strâns-o puţin, dar eu nu pot fi sigură de aceasta, pentru că eu însămi pluteam în alte sfere. În rest, ce să facă? Au fost ambii mei părinţi de faţă, pe întreg parcursul vizitei.

Drept este că l-am surprins prin ceaţa care mi se pusese pe ochi ca un văl pe capul arăboaicelor, că de vreo câteva ori, când a socotit că nu este observat, mă priveşte galeş.

-Dumneavoastră de ce nu i-aţi dat nici un semn? Înţeleg că n-aţi făcut-o?! -Hm! Ştiu şi eu? Acum îmi dau seama ce absurdă am fost în felul cum am judecat

şi cum am suferit din cauza întâmplării cu amanta sa, dar fiind atentă la atitudinea adoptată de părinţii mei în prezenţa lui, faptul că nu ne-au lăsat nici o clipă singuri, am priceput prea bine faptul că nu avea rost să-mi mai fac iluzii în legătură cu o eventuală căsătorie între noi.

Familia noastră scăpătase rău de tot. Eram ruinaţi materialiceşte. Prin cap îmi zbârnâia, precum zumzetul unui roi de albine: ”Fată fără zestre. Fată fără zestre”, ceea ce era un păcat de moarte în acele vremuri, dacă se punea problema unei căsătorii. Cu atât mai mult unui ofiţer nu-i era permis, de societate nu-i era permis, să se însoare cu o fată fără dota reglementară. Ori eu mă aveam doar pe mine şi muzica mea.

-Dar nu aţi fi putut să aşteptaţi până putea el să-şi dea demisia din armată? -Poate că da, dar el nu a venit cu acestă propunere. De altfel, ţi-am spus că n-am

rămas singuri nici un prăpădit de minut, iar să-i fi cerut tatei mâna mea în asemenea condiţii, ar fi fost socotit un afront de neiertat.

-Dar n-aţi încercat să-l căutaţi după aceea, să vorbiţi amândoi? De ce? Nu înţeleg! -Sigur că nu înţelegi. Erau alte vremuri, alte reguli. Tu nu poţi să le înţelegi azi,

oricât ţi-aş explica. Şi apoi mi-era teamă că nici lui nu-i convenea acest aranjament şi m-aş fi făcut de ruşine să i-l propun eu. Sau să-l caut eu. Aceasta era datoria pretendentului. Ori el n-a făcut nici o mişcare. De data aceasta, oricât l-aş fi iubit, eu nu puteam să adopt o altă atitudine, decât cea avută. Decât să-l pun în situaţia penibilă de a se scuza şi de a se retrage când avea să afle situaţia noastră financiară, mai bine m-am retras eu, cu demnitate, din viaţa acestui om, care mi-a stăpânit fiinţa un deceniu, chiar şi cu riscul de a-i lăsa pe moment impresia că sunt o fiinţă nesimţită şi arogantă. Deşi, n-ar prea fi avut motiv să mă judece în felul acesta, mă gândeam că, de la un om care a trecut prin atâtea şi a pierdut atât de mult, te poţi aştepta la o întunecare a judecăţii drepte.

-Şi, cum, a dispărut aşa, pur şi simplu? -Da, aşa, pur şi simplu. S-a servit ceaiul de rigoare, prăjiturelele uscate, care erau

păstrate în cămară, pe ciment, la rece, numai pentru musafiri, nu ne permiteam mai mult, şi cu asta, c’est finie la comédie. A plecat şi dus a fost.

După o vreme, când m-am mai copt, am înţeles fără dubii, că, de cele mai multe ori, ceea ce noi numim rănile inimii noastre nu sunt nimic mai mult decât mândria lezată.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că a fost aşa, dar nici mâna în foc n-o pot băga. Atunci a fost pentru mine totul o nebuloasă, nimic clar, şi a trecut atât de mult timp.

Totuşi, din întâlnirea aceasta am rămas cu o învăţătură pozitivă. Mi-am schimbat cu totul multe dintre concepţiile mele învechite despre lume şi viaţă. Am devenit mai independentă şi mai puţin fragilă. Parcă m-aş fi însănătoşit peste noapte, brusc.

Page 73: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

73

Viaţa lui zbuciumată, frământările lui pentru o soartă mai bună, reprezintă pentru mine şi acum una dintre marile nedreptăţi făcute omului de către o societate care se pretindea civilizată. Şi căreia îi aparţineam şi eu.

-Şi mai susţineţi că nu ştiţi dacă l-aţi iubit cu adevărat. Ceea ce spuneţi, arată clar că a fost, de fapt, iubirea vieţii, aceea de care nu te poţi desprinde niciodată, orice ai face.

-Poate că ai dreptate. Poate că am făcut o greşeală că nu am fost mai sinceră. Ar fi trebuit să vorbesc cu el deschis. Aşa, cine ştie ce şi-a imaginat despre mine. Poate că s-a simţit jignit. Ulterior mi-am făcut reproşuri amarnice, dar, regretele tardive nu mai pot schimba nimic. Nu pot aduce timpul înapoi. Cel mai bine este să laşi trecutul, trecutului, doar să ţii minte din învăţăturile lui, să trăieşti prezentul şi să te gândeşti la viitor.

-N-aţi mai aflat nimic despre el? -Ba da. După această despărţire n-am mai auzit mulţi ani nimic despre Jean

Popovici, iar eu am rămas în toată această vreme cu o rană deschisă în suflet. Nu l-am putut uita, mai ales pe primul Jean, dar l-aş fi acceptat şi pe al doilea. Aveam siguranţa că eu aş fi fost în stare să-l readuc la ceea ce a fost, să-l fac să uite toate necazurile şi nefericirile cu care i-a fost umplută cupa vieţii.

La un moment dat, după multă vreme, unul dintre foştii lui colegi, cu care m-am întâlnit întâmplător pe stradă, a avut multa bunăvoinţă să-mi răsucească cu seninătate stiletul în rană. Era şi cam prostuţ din născare. Desigur nici nu s-a gândit ce otravă sunt pentru mine vorbele lui. După modelul obişnuitei flecăreli pline de bârfe ale fostei protipendade, mi-a relatat cu nonşalanţă:

-Ştii că m-am întîlnit în capitală cu Jean Popovici. Arăta jalnic săracul. Cu hainele boţite, cu gulerul de la cămaşă murdar şi îndoit, fără cravată, nebărbierit de vreo câteva zile, cu ochii tulburi. De braţul lui stătea agăţată o femeie dubioasă, cred că era o paraşută, pardon de exprimare, dar,.. ăăă.., ca să vă faceţi o imagine.

Pe noi, prietenii lui, ne evită. Acum l-am tras eu de mânecă. Probabil că mă zărise mai dinainte de a-l observa eu, pentru că se pregătea să treacă pe partea cealaltă. Nu l-am lăsat să-mi scape.

Văzând că eu nu mă arăt interesată, a tăcut. De atunci n-am mai aflat nimic de nicăieri. A dispărut fără urmă, de parcă l-a

înghiţit pământul. Am încercat să mai trag de limbă pe unul şi pe altul din lumea medicală. Nimeni, nimic.

Durerea mea se accentua pe zi ce trece. Am ajuns să fac o depresie psihică severă din pricina frustrărilor, începând cu Jean Popovici şi terminând cu sentimentul că nu eram bună de nimic.

Părinţii mei, mama în special nu putea concepe să fac şi eu o şcoală, care să-mi aducă o calificare, ca alte fete la fel ca mine. Să ajung învăţătoare, de exemplu.

-Tu trebuie să înţelegi, spunea mama cu ton ferm, care nu lăsa loc de ripostă, că în familia noastră nu poate să existe o învăţătoare. Nu se cade, nu este pentru nivelul nostru.

-Vreau atunci la facultate. -Ştii la fel de bine ca şi mine că tatăl tău nu câştigă suficienţi bani, ca să ţină doi

copii la facultate. De-abia ne descurcăm, cu sacrificiile pe care le cunoşti, cu fratele tău, Victor. El este bărbat, trebuie neapărat să-şi facă o carieră.

-Şi cu mine cum rămâne? -Tu eşti fată. Te vei căsători. -Cine mă ia, aşa, fără zestre?

Page 74: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

74

-Se va găsi cineva cu avere care să râvnească la titlul nostru de familie. Singura care m-a înţeles atunci a fost tanti Luci. M-am pomenit în toamnă cu o

bursă la Conservator, fără să o fi cerut, oferită de Ministerul Artelor. Sunt sigură că a foat mâna lui tanti Luci. Tanti Luci care era prietenă cu Octavian Goga, pe atunci ministrul Artelor. De la sine înţeles că ea n-a pomenit niciodată nimic despre acest fapt. Aşa am ajuns eu pianistă cu diplomă.

-Sper că nu vă pare rău. Sunteţi o pianistă cunoscută şi pe deasupra şi compozitoare. Toată lumea vă cunoaşte, vă apreciază şi vă stimează?

-Şi tu? -Bineînţeles. -Atunci, de ce m-ai deranjat şi nu ţi-ai văzut de prăjitura aia a ta? -Păi, dumneavoastră... -Păi!.. Păi!.. Ce eu? Hai, du-te şi lasă-mă acum! -Vezi, aşa-mi face de multe ori, mi se confesează Vera. Este o capricioasă cu care

nu ştiu cum să mă mai port. -Las-o-n pacea ei. Ea zice, ea aude. Eu aşa procedez cu a mea. Şi dă rezultate.

Crede-mă! Ei, mama, eşti mulţumită acum că ştii toată povestea de dragoste a Emmei? Dar,

te rog să nu te scape gura către soacră-mea, pentru că n-am nici un chef s-o ascult cu ceasurile cum o foarfecă mărunt şi se dă numai pe ea însăşi deşteaptă. Risc să-i mai trântesc vreuna şi iarăşi iese cu discuţii nelăute între noi. Bine, mami? Promiţi?

-Pe cuvânt de onoare. -Perfect. Acum culcă-te, te rog, că eşti moartă de obosită. Doi Campusul universitar, plasat la marginea marii capitale, este într-o efervescenţă

de nedescris. Un dute-vino, ca de furnicar cuprins de streche. Aranjamente, grabă, permutări, discuţii aprinse, nelinişti, agitaţie, pregătiri intense, muncă continuă, din greu, până la ultima picătură de energie. Croitorese, decoratori, scenarişti, regizori, profesori, într-o vânjoleală perpetuă. Parcă toate acestea nu mai iau sfârşit. Situaţia durează deja de câteva săptămâni, de când s-a stabilit de către conducerea Facultăţii de Arte, data exactă a spectacolului de balet, care constituie examenul de licenţă al anului terminal.

Sala de repetiţii este veşnic plină ochi, iar absolvenţii nu ştiu cum să facă să poată studia mai mult la o bară sau într-un perimetru suficient de larg, ca să nu incomodeze pe altul, dar în acelaşi timp să poată să-şi repete mişcările proprii, în voie.

Tu-tu-uri, poante, văluri, diademe, reflectoare, truse de machiaj, „Stai mai la dreapta, priveşte mai la stânga, piciorul mai sus, mâna mai flexată,” comenzi peste comenzi.

Mâine va fi repetiţia generală, iar poimâine spectacolul examen. Fiecare dintre absolvenţi va avea pe cineva apropiat în sală, părinţi, soţi, iubiţi,

elemente care numai bine sporesc emoţiile încă de pe acum. Nopţile acestea sunt nopţi nedormite, deşi nu e perioada nopţilor albe de la

Leningrad, când noaptea devine zi şi totul este o lumină perpetuă, iar pământenii extaziaţi

Page 75: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

75

de asemenea minune, nu se pot lăsa pradă somnului şi circulă încontinuu, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pe străzile largi ale oraşului puternicilor ţari ai Rusiei. Bântuie pe malurile Nevei, care-şi continuă impenetrabilă drumul fără de întoarcere, trasat de veacuri de către Alcătuitorul. Scaldă în susur albastru poalele Ermitajului, castelul care ascunde încă murmurele de vibraţii ale celor ce-au fost şi şi-au purtat vieţile de bucurie, de durere, de fericire, de neîndurare, de porunci fără drept de apel, de cruzimi şi îndurare, de vitejii sau laşităţi, de neputinţe, de desfrâu, de minţi întunecate sau slobode, de ispite, mustrări de conştiinţă, sau de credinţe oarbe, de premoniţii şi preziceri, de minţi luminate, deschizătoare de drumuri, de tăceri şi sfadă, de comploturi şi crime, de iubiri îngăduite şi neîngăduite, de bogăţie aproape obscenă, de eleganţă şi etichetă, de revoltă de nezdruncinat nici măcar de lama ghilotinei. Acolo aurul se cântăreşte în tone, pietrele preţioase sunt mari cât roata carului, incredibil!, e o lume a realului fantastic. Până şi statuile de la capetele de poduri, care leagă între ele malurile Nevei, sunt enorme, sunt polifemice. Te ard occhii animalelor ridicate în două picioare, cu muşchii încordaţi la maximum de sforţare, de la podul cu cai. Ai senzaţia fizică şi certă că acei ochi din metal turnat, scapără flăcări şi că se rotesc în orbite, într-o nebunie furibundă, iar copitele stau gata să zdrobească tot ce le stă în cale.

Absolvenţii claselor de balet nu se află în oraşul nopţilor albe. Cu toate acestea nu pot pune geană pe geană. Îi muşcă în inimă şarpele emoţiei, al fricii, în special cel al tracului, care-i stăpâneşte mai abitir decât toate celelalte sentimente.

Campusul adăposteşte mii de studenţi, de la fel de fel de facultăţi, dar cei de la arte îşi au teritoriul lor bine delimitat. În incinta lui nu se intră cu una cu două. Acolo este o atmosferă altfel decât oriunde. Se face artă. Acolo sufletul se manifestă pe scale diferite, în toate modurile, dar, dincolo de orice, este suflet şi pasiune. Şi dăruire. Altfel nu se poate. De aceea şi emoţiile sunt, în aceste ultime zile de dinaintea absolvirii, până la cer.

Pentru Vera sunt mai abitir decât pentru oricare altă fată, pentru că tocmai s-a îndrăgostit. Emoţiile generate de tracul apariţiei pe scenă, care pe ea o domină excesiv, întotdeauna, nemaispunând că acum este o probă care-i va decide cariera şi, implicit, viaţa. La aceasta se adaugă insistente, de neînlăturat, emoţiile iubirii. O iubire proaspătă precum un boboc de trandafir abia plesnit dintre sepale. Întervine fără scrupule şi ameţitoarea aromă pasională, cu miros de iasomie, a aceleiaşi iubiri, care tocmai a străpuns-o cât se poate de adânc. Toate la un loc, o fac să pară picată de pe altă planetă.

„El va veni desigur la spectacol, ca să mă vadă. Boje moi! Cine m-a pus să-i trimit invitaţie?! Dar mi-e dor de el! Dacă nu vine? Ce mă fac?.. Ce să te faci? Ce te-ai făcut şi până acum. N-ai murit că n-ai avut un iubit de când te-ai despărţit de măgarul de Vladimir, pe care l-ai surprins în pat cu propria ta colegă de cameră. Ai stat atunci în uşă ca o tâmpită. N-ai fost în stare să ai nici atâta mândrie, încât să întorci spatele, să trânteşti uşa în urma ta, măcat să-i deranjezi. Ai stat ca bătută de toţi sfinţii şi ai tăcut ca un peşte, nici nu te-au simţit, au continuat nestingheriţi să-şi consume descărcarea nevoilor carnale, până la epuizare, când el s-a rostogolit pe spate, apoi, oftând de saisfacţie, s-a întors pe o parte şi-a dat cu ochii de tine”.

-Cce, cce, cce, cccauţi ttu accum aaaiici?, l-a prins bâlbâiala dintr-odată. Abia ai fost în stare să îngaimi: -Nimic. Este şi camera mea.

Page 76: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

76

Vladimir şi-a acoperit goliciunea cu mâinile, fata rânjea satisfăcută lângă el, cuprinzându-l obraznic cu mâinile pe după umeri, cu dorinţa evidentă de a demonstra că ea este posesoarea acelui bun, care, întâmplător, era o fiinţă umană, numită Vladimir şi despre care se presupune, ca despre toate fiinţele umne, de altfel, că are suflet şi sentimente şi respect de sine. Oare?!

Atunci tu ai jurat să nu mai accepţi în viaţa ta iubire, să alungi sentimente de acest gen, să nu mai crezi în nimeni. Şi uite la tine acum! Iar ai făcut-o!

Boje moi! Boje moi! Ce să ştiu să mă fac?” Astfel se frământa Vera şi repeta zi şi noapte, poate, poate va putea să şi-l alunge

pe Doru din mintea obsedată. Doru a venit de curând la studii, la Politehnică, mai exact, la Construcţii, din

România. Tocmai din partea de vest, parte care era socotită cea mai apropiată ca şi concepţie, comportament şi tradiţie de ţările din Apusul Europei.

Pentru o rusoaică asta însemna să-l fi prins pe Dumnezeu de picior. Unde mai pui că Doru provenea dintr-o familie de foşti nobili.

„Cum de s-a uitat tocmai la mine, fată de oameni săraci. Muncitori la colhoz, progenituri de mujâci, legaţi de glia ţarului, chiar dacă nu cu statut de robi?”

-Mama mea, o cheamă Emma, i-a povestit încă de la prima lor întâlnire, este de viţă nobilă. Presupun, n-am întrebat niciodată, că de aceea o şi cheamă Emma, un nume cam cosmopolit, nu crezi?! Nu mă prea înţeleg cu ea. Nu poate sau nu vrea să înţeleagă faptul că vremurile s-au schimbat. Îmi tot povesteşte despre cum a fost pe timpuri. Hai, că, de dragul că e mama, îmi pun răbdarea la încercare şi stau şi ascult. Cu juma’ de ureche, dar stau acolo cuminte, ca să-i dau satisfacţie, iar eu să fiu împăcat cu mine însumi în ceea ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor filiale. Ceea ce este mai mult decât enervant pentru mine, stresant de-a dreptul, este faptul că personajul principal este întotdeauna ea. „Eu, eu, eu”, un eu cârtotaş, nemulţumit veşnic şi dispreţuitor pentru tot ce considera ea că nu se ridică la nivelul ei intelectual şi cultural. Nu zic că n-ar fi deşteaptă sau instruită, dar nici chiar aşa. Nimeni nu e bun. Toţi trebuie să i se închine „Majestăţii Sale”. Doar pe cei cu nume consacrate pe vecie, îi consideră că sunt de nasul ei. Nici aceştia toţi. De exemplu mi-a relatat despre Camil Petrescu:

„Pe Camil Petrescu l-am cunoscut încă din vremea Primului Război Mondial, înainte de a veni trupele româneşti în Banat, el fiind detaşat pe lângă francezi, ca ofiţer de legătură. Puţină vreme, dar a fost. Apoi l-am reîntâlnit la Minuca Cărăbaş şi la Marta Crăciun.”

-Îţi dai seama că eu, explică Doru fetei, habar n-am cine-or fi băbătiile astea şi cum se făcea că le frecventa Camil Petrescu, dar ea vorbea de aşa manieră, de parcă ar fi fost vorba despre împăratul Chinei.

„Era un tânăr destul de simpatic, micuţ la statură, slăbuţ, dar dinamic. Numai nervi, veşnic agitat şi combativ. Avea nişte ochi inteligenţi, albaştri-verzui.”

-Ce să-ţi spun cât mă interea pe mine culoarea ochilor lui Camil Petrescu. Îţi spun că aceste şedinţe de cooperare mamă-fiu, erau de groază pentru mine. Cred că în procent de nouăzeci la sută, dacă nu şi mai mult, din cauza ei am venit aici. Am dorit atât de mult să plec de acasă, încât m-aş fi dus şi-n Patagonia. Drept este că de aici nici nu-i chiar atât de departe de casă.

Fata zâmbeşte timid, urmărind fascinată doar mişcarea buzelor lui, care i se părea extrem de răscolitoare.

Page 77: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

77

„Era mereu absent la cei în preajma celor cărora se afla, spunea mama despre Camil Petrescu, cu capul în nori veşnic. La început am crezut că este din pricina unei firi visătoare şi romantice, dar, cu timpul, am remarcat că-mi dă răspunsuri cu totul aiurite. Într-un târziu am realizat care este cauza reală. Era cam surd. Bârfele susţineau că i se trăgea de pe front.

Camil Petrescu a fost unul dintre primii profesori români, bineînţeles fără studiile terminate în vremea când deja preda. Însă profesoratul era pe planul al nu ştiu câtelea. Pe el îl pasiona mai ales ziaristica. Scria prin ziare, sub semnătura sa, câte un articol laudativ despre recepţiile bogătaşilor, dar pe care, pe la spate, pe la cafenea, îi bârfea cu mult spirit. Trebuie să recunosc faptul că avea spirit de observaţie, nu glumă. Totuşi eu am rămas cu impresia că era cam şovin cu societatea românească, privind din unghiul de vedere al felului cum îi ataca, criticându-i, pe localnici.”

-Te rog, nu te supăra, dar acest Camil Petrescu era o persoană importantă, îşi ia Vera curaj să întrebe.

-A! Scuze, am omis cu totul că eşti rusoaică şi n-ai de unde cunoaşte scriitorii români. Acest Camil Petrescu a ajuns unul dintre cei mai mari scriitori din ţara mea. Ei, hai povesteşte despre tine, o să fie mult mai interesant.

-Nu, nu, te rog, povesteşti atât de frumos. Eu mai vreau să te ascult. Numai gândul că ar trebui să povestească despre ea, o îngrozea teribil pe Vera. -Sigur asta vrei şi nu te plictiseşti? -Cum să mă plictisesc, dacă te ascult pe tine? Îşi duce mâna la gură, ca o ţărăncuţă naivă, speriată de cele spuse, dându-şi până

şi ea seama că, de fapt, vorbele scăpate pe nevrute, dintr-un impuls nestăpânit la vreme, echivalau cu o declaraţie de dragoste.

Doru pricepe privirea ei lucindă de spaime nemărturisite şi zâmbeşte fugar, într-o dungă, jumătate a satisfacţie, jumătate a dispreţ.

Totuşi fătuca aceasta este nostimă foc, prin timiditatea şi nevinovăţia ei. Pentru el, impresia pe care i-a făcut-o ca bărbat, îl încântă şi-l flatează. Îi creează o atracţie deosebită faţă de creatura de lângă el. Nu prea multe fete se uitau la el. El trebuia să se dea de ceasul morţii până să i se permită să le facă un pic de curte, care, până în acel moment a sfârşit de fiecare dată, lamentabil.

„Cine ştie, gândeşte bărbatul din el. Poate că de data asta o să am noroc cu această gâsculiţă tăcută şi simpluţă.”

-Bine, aşa să fie, domniţa mea. La ordin. Voi continua să-ţi povestesc despre ifosele mamei mele:

„De câte ori îl întâlneam, pretindea mama, se ataşa cu multă amabilitate de mine şi mă admira ca pianistă.”

-Mama ta este o mare pianistă, să înţeleg? -Eh! Nu e rea, dar ei îi place să se dea mai mare decât e în realitate. E profesoară

de muzică la conservator. Un conservator nu prea mare. -Tu locuieşti în vestul României, nu-i aşa? Şi sunteţi mai deosebiţi decât tot restul

ţării, pentru că, fiind la un pas de graniţa cu Vestul, aveţi mult mai multe relaţii cu acesta. La voi se găsesc multe lucruri, care, în rest, nu le găseşti nici să tragi cu puşca. Am auzit că se primesc de la rude ori prieteni, fel de fel de cadouri, de la cafea naturală, săpun Fa, care, cel puţin la noi, e un lux extraordinar, până la reviste de modă, blugi, casete cu filme

Page 78: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

78

americane, muzică de top şi multe altele. Voi toţi, cei pe care i-am cunoscut eu, sunteţi mai altfel. Mult mai apropiaţi de civilizaţia vest-europeană.

-Ei, aş! Am vrea noi să fim ca ei. -Nu, serios, e adevărat! -Poate, pentru voi, care sunteţi şi mai izolaţi decât noi, dar... Ha,ha!, râde amuzat

Doru. Uite, acum îmi aduc aminte de o întâmplare, care ar putea fi un argument pentru ceea ce afirmi tu.

Înainte de a mă hotărî să vin aici la studiu, am vrut să prospectez terenul. Să ştiu la ce să mă aştept, deşi oricum voiam să plec de acasă, orice aş fi gasit la voi. M-am înscris într-o excursie. Cu trenul. Vagon de dormit. S-ar presupune ca ar fi trebuit să fie comod şi bine, dar a fost al naibii de greu. Doar un W.C. mizer şi mic, în capătul vagonului. Era dimineaţa o coadă... Când am ajuns la Kiev, primul lucru pe care l-am făcut a fost să sar în Nistru ca să scap de jegul şi transpiraţia acumulată de câteva zile. Nu ştiu ce-a fost în capul meu, de nu mi-am pus în bagaj şi un slip, aşa că am făcut baie în chiloţi. Nu mi-a păsat de râsul şi de glumele concetăţenilor tăi. Oricum, nu le înţelegeam, pentru că pe atunci nu ştiam o boabă ruseşte. Abia după aceea am făcut un curs intensiv de limba rusă, şase luni. Şase ore pe zi. Să înebuneşti, nu alta! Dar nu asta este ceea ce am vrut să-ţi povestesc. Am auzit noi că, dacă te duci în U.R.S.S., singurul lucru necesar, ca să faci bani, e să-ţi goleşti dulapurile de lucruri pe care nu le mai vrei pentru tine. Asta am făcut şi eu.

Ajunşi la voi, într-o gară mică, grăbit să mă aleg cu niscaiva ruble, scot pe fereastra vagonului, aşa cum făceau toţi turiştii, o pereche de blugi folosiţi. Se apropie un tânăr înalt şi blond, parcă-l văd. Mă întreabă, uitându-se cu ochii lui de un albastru foarte deschis, griat, fumurio-argintiu, tare interesanţi, mi-au rămas întipăriţi în memorie, şi mă întreabă de preţ. Nu apuc să-i spun, că o smucitură puternică îmi zgâlţâie mâna în care ţineam blugii cu pricina, la vedere, ca să ştie omul pe ce dă banii, şi rezultatul a fost că... blugi s-au făcut. Mi i-a smuls din mână şi a luat-o la fugă. A întors capul când deja se afla la o distanţă apreciabilă şi a zâmbit atât de fericit, nu numai cu gura, ci şi cu ochii aceia ai lui fantastici, încât nici nu mi-a părut rău. E şi asta o chestie, să te poţi bucura de bucuria altuia.

Aceasta este prima mea amintire pe pământul marii puteri mondiale care e U.R.S.S.

-Vai de mine, ce ruşine! Să te fure în halul acesta! Fata se înroşeşte toată, până în dreptul gulerului. Mai jos, Doru nu poate vedea

cum este, deşi i-ar face mare plăcere. „Nu fi măgar acuma! La ce prostii îţi umblă mintea!, îi trece prin cap bărbatului,

un fir de gând subţiratic. Abia ai cunoscut-o! Este, dar îmi place fata asta. O să caut să mă apropii de ea cât mai mult. Poate-mi

mai trece de plictiseală. E aici un plictis, de-ţi vine rău şi-ţi rogi moarte!” -Ei, lasă, nu-i nimic. Până la urmă a fost doar un amuzament, în felul lui. Stai să

vezi la Moscova. Umblăm ca năucii, ziua cât e de lungă. Spaţiile acestea ale voastre sunt incomensurabile. Până ajungi de la un colţ la altul, te lasă toate puterile, ce să mai vorbim de picioare. Noi voiam să le vedem pe toate, în scurt timp. De la bisericile cele fantastice, cu turlele lor colorate şi aurite, pe dinafară, iar pe dinăuntru înţesate de icoane valoroase pictate-n pietre scumpe, cu iconostas din kilograme de aur curat, până la Kremlinul cel roşu cu hruba în care stă mumuficat Lenin, ”înţeleptul conducător”, cu hainele lui pliate

Page 79: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

79

pe scobitura bine vizibilă din dreptul stomacului, cu obrajii scofâlciţi şi galbeno-pământii. Mort sadea, ce mai! Doar că o babă, probabil chioară, care-şi refuza vârsta şi ochelarii, nu a văzut bine şi-a exclamat plină de admiraţie:

-Ia te uită, e ca viu! -Şşşşt! îi pune Vera mâna peste gură lui Doru, ca să tacă. Apoi într-o şoapă abia

auzită şi cu o privire înspăimântată, rotită în jur: -Taci! Dacă te aude cineva? Nu mai vedem lumina soarelui în veci. -Bine! Ai dreptate. Am uitat unde mă aflu. Şi la noi este la fel, doar că aşa, cu

prietenii de încredere, ne mai permitem. Nu mi-am imaginat că aici este chiar atât de grav.

-Spune, te rog, despre mama ta. Te rog! -Păi, unde-am rămas?! A! La Camil Petrescu, care-o aprecia ca pianistă, dar,

pretinde ea, nu numai atât: „Maria Crăciun, îmi împuia mama capul, îmi făcea mereu apropouri, de ce nu mă

mărit cu Camil Petrescu, care ţine mult la mine şi tare ne-am potrivi. Poate că aş fi făcut-o, dacă nu m-aş fi supărat pe el, fiindcă a scris un articol răutăcios, sub iniţiale, la adresa tatălui meu. Era o minciună sfruntată şi l-a scris numai şi numai de dragul bârfei.

Tocmai în ziua cu pricina eu ţineam un ceai la mine acasă, unde îl invitasem şi pe dânsul, din vreme. Nu aveam cum să-mi anulez invitaţia, dar m-a salvat chiar el, trimiţând o scurtă epistolă de scuze, cum c-ar fi bolnav, răcit cobză, şi nu se poate mişca din pat. Minciună gogonată, căci a doua zi l-am zărit pe stradă într-o dispoziţie foarte bună. Nu era prima lui minciună. Când îi cădea bine, făcea pe marele român. Pe de altă parte, ridica în cap poalele unguroaicelor şi se căznea să înveţe câteva fraze în limba lui Arpad, numai ca să le dea gata. De fapt, nu era nici de un fel, nici românofil, nici ungurofil, doar un mare afemeiat.

În vremurile acelea se făcea mare caz de naţionalism. O prostie. Toţi suntem oameni, cu trup şi suflet. Ce importanţă are limba pe care-o vorbim. Neoameni pot fi de orice naţionalitate. Mie, care m-am născut şi crescut la Budapesta, româncă fiind, şcolită şi trăită mai întâi acolo, apoi în România, toate aceste treburi de până la Tisa şi dincolo de ea, mi se par nişte tâmpenii.

Tu, copile, să mă asculţi. Important este să fii om de omenie, cum spune românul. Caracterul contează, nu sângele.

Cât despre Camil Petrescu, nici n-avea cum fi altfel. Educaţie, ioc. Doar culeasă cu linguriţa de dulceaţă, de pe ici, colo, pe apucate. Aşa am auzit din societate.

Tată nu a avut. Mama lui l-a dat la orfelinat şi nu i-a mai avut grija. L-a cules, mai târziu, un funcţionăraş de la poştă, care l-a crescut din puţinul lui.

După ce l-a crescut, Camil i-a întors spatele şi a dispărut, fără să-l mai vadă. Prima soţie s-a sinucis din cauza lui. Aşa ştiu eu. Se pare că după aceea a avut

încă două, o unguroaică şi o evreică. Una dintre ele, după 23 august, când am intrat în socialism, l-a ajutat în carieră, uitând cu totul şi cu totul de anumite poziţii şi păreri anterioare. L-a ajutat natura cu un pui de amnezie, atoatebinefăcător.

-Haide, mama, tu-ţi dai seama despre cine vorbeşti? -Sigur că da. Aşa-l ştiu eu. Se poate să fiu eu nebună.” -De obicei cam aşa se sfârşesc discuţiile cu mama mea, când părerile sunt

divergente. Altfel se scrie istoria când personajele-i sunt pe plac. De exemplu, m-a frecat la cap o seară întreagă cu „clipe de aur trăite în preajma lui Enescu.”

Page 80: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

80

-A foat o seară absolut magnifică. Este extraordinar să ai în viaţă şansa să poţi fi ales ca favorit de asemenea mari personalităţi. Era primul concert al lui Enescu, după Unire.

Din momentul când l-am auzit cântând primele acorduri la vioară, am rămas vrăjită, ca de bagheta magică a unei zâne atotputernice, strălucitoare, învălită în aura alb-strălucitoare a trupului ei diafan.

Cântecul lui Enescu era ca o zână. Sublim şi senin, uneori prea feminin, în comparaţie cu severele capodopere ale clasicilor.

-Vezi, mama mea nu poate să nu găsească defecte oricui, oricine ar fi acesta, oricât de mare valoare ar avea. Ea are întotdeauna pregătită o găselniţă negativă. Asta mă scoate din sărite, din cale-afară.

-Măcar Enescu n-a păţit-o ca şi Straus, continuă să comenteze mama, să-l huiduie lumea. Cu toate acestea, vezi tu, cine e mare rămâne. Au trecut veacuri şi valsurile lui au rămas nemuritoare.

-Vera, ţie îţi place să dansezi vals? -Desigur. Doar sunt balerină. Ai uitat? Nu. Dar nu la toate balerinele le plac dansurile de societate. Mie mi-a mărturisit o

mare prim balerină, cunoştinţă de-a mamei, care devenise o prietenă intimă a mea, că nu suportă astfel de dansuri. O socotea un fel de prostituţie a meseriei ei.

-Ei, bine, mie-mi place. S-ar putea să nu devin niciodată o mare balerină. -Niciodată să nu spui niciodată. Cine ştie... Vrei să vii odată cu mine şi să

dansăm? -Da. -Excelent. Când? Cât mai repede, te rog! Abia aştept să te simt în braţele mele, în

vârtejul dansului. -Ce-i asta, o declaraţie? -Ia-o şi aşa, dacă nu te deranjează. Pentru mine, este. -Nu pot înainte de spectacolul final. Ştii prea bine cât am de muncit. De altfel şi

acum trebuie să plec. Mai pot sta cel mult cinci minute. -Am înţeles. Voi scurta povestea. Aşadar, susţinea mama, Enescu era prea

feminin. Acest aspect se datora faptului că, deşi studiase ani de zile la Viena, oraşul marilor clasici, totuşi s-a lăsat influenţat mai mult de Parisul muzical, o lume mirifică, neîncorsetată de principii şi reguli, deosebit de rafinată şi frumoasă, caracterizată prin libertate ritmică, melodică şi metrică accentuată.

„Poate datorită firii sale, îşi continuase ea povestea, Enescu s-a apropiat mai mult de Paris decât de Viena. Oricum, concertul a fost magnific, a sculat sala în picioare, care a aplaudat frenetic, Bravourile nu mai conteneau, aşa încât l-a obligat la un bis, pe care nu l-a putut refuza unor admiratori atât de înfocaţi.

După concert, Lucia Cosma a dat o recepţie în cinstea marelui nostru violonist. Am fost şi eu invitată, ceea ce m-a făcut să mă simt deosebit de flatată, deşi ştiam

că, dacă nu mă invita pe mine, pe cine să invite, doar eram cotată una dintre cele mai bune pianiste din ţară.”

-Fie vorba între noi, eu nu prea cred, pentru că, dacă ar fi avut dreptate, ar fi la ora aceasta un nume, ori ea este doar o profesoară de pian de la conservator. Îi învaţă pe alţii gama. Ea pretinde că munca de la conservator îi este bine apreciată şi că ea este încântată să o facă, dar la început nu a fost în stare să scape de obsesia că este ceva umilitor ca o

Page 81: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

81

femeie să-şi câştige singură existenţa. În special bunica mea a fost extrem de nenorocită din această cauză. Dacă m-ar auzi cum vorbesc, m-ar strânge de gât, oricât sunt eu de fiul ei cel iubit. Eu sunt preferatul, nu soră-mea, care este şi mai rebelă decât mine. Imaginează-ţi că a plecat în Tibet să facă yoga, să se reculeagă şi să cunoască adevărurile esenţiale ale lumii. Spre disperarea mamei, care mai că n-a renegat-o. Oricum nu vorbeşte despre ea cu nimeni. Dacă o întrebă cineva:

-Ce mai face fiica ta? răspunde monosilabic: -Bine. Şi schimbă vorba imediat, cu o dexteritate de invidiat. „La masă, imaginează-ţi, dragul meu, am fost aşezată chiar lângă maestru,

continuă Doru să redea relatarea mamei sale despre Enescu. Bietul de el a răsuflat uşurat când a văzut lângă cine stă, pentru că celelalte cucoane l-au asaltat şi-l copleşeau cu laude, de care desigur nu avea nevoie şi-l plictiseau de moarte, mai ales obosit cum era după concertul în care şi-a pus tot sufletul, aşa cum fac marile genii. Se vedea cum îl scoteau din răbdări tot felul de întrebări stupide care scormoneau în biografia sa, în special cea intimă, aceste gâşte căutând sămânţă de bârfă ulterioară suculentă, care ar fi devenit tot mai piperată pe măsură ce ar fi trecut dintr-o gură în alta. Asta era societatea noastră. Dar Enescu, om fin şi fire de artist, căuta să le ocolească fără a le jigni şi se izola în lumea lui, prefăcându-se a scrie pe un şerveţel de hârtie un portativ. Insistenţele au crescut, în loc să scape.

-Maestre, cântaţi-ne ce aţi compus acum. -Frumoasele mele doamne, mi-e în acest moment o asemenea foame, încât mi-ar

tremura degetele pe claviatură de slăbiciune, aşa încât propun să ne aşezăm la masă, pentru o porţie de omenească satisfacere a simţurilor gustative.

Când ne-am aşezat la masă, Enescu m-a ţinut de vorbă numai pe mine, stând pe jumătate întors cu spatele spre cealaltă doamnă care îl garda. Era clar să voia să scape de gura femeilor şi să poată înghiţi în linişte. Eu nu prea sunt vorbăreaţă, iar atunci am devenit de-a dreptul tăcută. Astfel a reuşit să se înfrupte din bunătăţile oferite de amfitrioană.

Mânca cu poftă şi atunci am văzut cum un Zeu poate fi om ca toţi oamenii, cu poftă de mâncare ca oricare muritor de rând, chiar dacă plutea în sferele înalte ale muzicii sale divine.

De atunci au trecut cincizeci de ani, dar tot nu pot să uit acea seară memorabilă, în care Enescu a pătruns în inima mea şi pe care l-am glorificat şi iubit fără rezerve de atunci încoace, deşi poate că a făcut greşeli în viaţă, care ar trebui taxate.

Ca să înţelegi întreg contextul poveştii, voi începe mai pe departe. Voi începe cu d-na Costin, despre care trebuie să ştii că era bolnavă foarte de nervi, sărmana. A suferit un şoc ireparabil în tinereţea ei. Era soră cu Marincica Cantacuzino. Amândouă născute Rosetti. Marincica se căsătoreşte cu Mişu Cantacuzino, cel mai bogat moşier din România, dar cam şturlubatec. Îi cam plăceau fustele. Ce crezi că face Mişu? O drege şi-o brodeşte, de se încurcă cu propria cumnată, cu sora nevesti-si. Acum tragedia n-ar fi fost prea mare, doar nu era nici prima nici ultima aventură a lui Mişu, ştia toată lumea. Pe de altă parte avea şi scuza necesară, pentru că nici nevastă-sa nu era uşă de biserică. Numai că biata fată, viitoarea doamnă Costin, se îndrăgosteşte lulea. Suportă greu ideea că iubitul ei este soţul propriei surori, dar suportă cu stoicism. Ce nu învinge dragostea, atâta timp cât nu se crede trădată?

Page 82: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

82

-Dragostea mea, declama Mişu, nu-ţi bate căpşorul acesta frumos al tău cu lucruri care nu merită. Inima ta mi-e mai scumpă decît aerul. Pentru sora ta nu simt nimic, n-am simţit nimic, niciodată, ştii bine cum a fost. Am luat-o pentru nume şi pentru avere, chiar dacă eu am deja prea multă. Însă nu mă puteam însura c-o sărăntoacă. Ar fi vorbit lumea şi m-ar fi pus la zid. Tu, scumpete, erai prea mică pe atunci, abia de ţi-au dat tuleiele, ha, ha, bună gluma, nu?! După ce te-ai mai ridicat, am regretat, dar oricum eşti a mea şi eu al tău. Ce, parcă totul stă în nişte hârtii? Importantă este iubirea noastră nemuritoare.

Nemuritoare, nemuritoare! Vorbă să fie! După numai câteva luni se satură de cumnăţică şi-şi alege o artistă.

Biata fată a înnebunit. De atunci stă numai la moşie, nu iese nici în parcul domeniului, mi-te în societate. Stă mai toată vremea închisă în camera ei, nu vrea să primească pe nimeni, jaluzelele sunt veşnic trase. Ca un huhurez, sărmana.

Familia o mărită cu forţa cu frumosul de Maximilian Costin, sărac dar deştept, colegul meu de conservator, care a luat-o pentru avere. Toată familia şi-a pus speranţe în el c-are să ajungă un alt Enescu sau Eminescu, dar el a făcut treabă, cât broasca pureci.

Ani de zile au stat despărţiţi. Nici nu ştiu cum au reuşit să facă copiii. Aceştia stăteau tot la moşie, cu mama lor. Erau singurii cu care accepta nenorocita să-şi petreacă timpul şi în prezenţa cărora îi dispărea chiar şi tremurul permanent de mâini, care, altfel, era foarte penibil.

La un moment dat, Maximilian a obţinut, şi prin sprijinul meu substanţial, care l-am introdus în cercurile înalte ale oraşului, postul de director al conservatorului, după ce l-a săpat bine pe Papazoglu, un excelent violoncelist, mânuindu-şi instrumentul cu mare artă, dar dincolo de asta era frământat de o sensibilitate nervoasă extremă. Veşnic nemulţumit de toată lumea, toţi îl dezavuau, aşa încât nici nu i-a fost greu lui Maximilian să-l detroneze de la directorat.

Când a ajuns el director, abia atunci a reuşit s-o convingă pe doamna sa să-l urmeze în oraş cu copiii. Înainte însă, ea i-a trimis o sumă substanţială de bani, ca să cumpere o casă corespunzătoare. La aranjarea ei, l-am ajutat şi eu, pentru că Maximilian avea deplină încredere în gusturile mele rafinate.

Doamna, odată instalată, n-a renunţat la obiceiul ei de izolare şi, când se lăsa văzută, din an în Paşte, părea o manechină ciudată, atât de impenetrabilă şi inexpresivă. Ca de marmură era. Altfel, frumoasă de pică. O statuie antică, din cele ale nemuritorului Fidias.

Toată povestea cu statul la oraş a durat până când dragul de Maximilian s-a încurcat cu o colegă a noastră, Olga Vancea.

N-au divorţat imediat, doar nu era Maximilian prostul să-i scape printre degete o asemenea avere doar de dragul amorului. Doamna Costin a fost internată la un sanatoriu de nervi, aşa încât el putea liniştit să-şi facă de cap, cu atât mai mult cu cât nici opinia publică nu-l condamna, ci-l compătimea din cauza stării soţiei sale.

Nici Marincica Cantacuzino n-a divorţat la vremea sa, când bărbatul i s-a încurcat cu propria soră, iar colac peste pupăză, aceasta era şi domnişoară. Aşa era pe vremea aceea. Nu se desfăceau căsătoriile cu una cu două.

Marincica era cam rea de muscă. Poate că tocmai asta a fost arta care a făcut-o irezistibilă în faţa marelui, sensibilului şi visătorului Enescu. Cine ştie cu ce l-o fi fermecat, iar maestrul, care nu suporta nici cel mai elementar falset în muzică, îi tolera sau nu vedea cu adevărat toate falseurile ei de prefăcută, pe care i le servea Marincica pe

Page 83: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

83

tavă-n văzul lumii. Legătura lor, a Marincicăi cu George Enescu, a ţinut din tinereţea lor. Era, de fapt, un secret public, ca să mă exprim astfel şi să fiu cât mai exactă. Ne făceam că nu ştim niciunul, dar ştiam cu toţii, iar ei nu se fereau deloc.

De-abia după 1948, când s-au naţionalizat moşiile şi palatele lui Mişu Cantacuzino, soţul ei, cum ţi-am spus, a catadixit Marincica să legalizeze această legătură a lor, convingându-l pe Enescu să părăsească ţara şi să se stabilească la Paris. Numai că maestrul n-a suportat depărtarea de meleagurile lui dragi şi s-a stins prin străinătăţuri.

Au fost momente când nu l-am putut înţelege într-unele din acţiunile lui. A fost şi el om, cu slăbiciunile de rigoare.

Îmi aduc aminte cum ne-am contrat de serios în ceea ce-l privea pe Constantin Brăiloiu, pe care maestrul Enescu l-a susţinut şi nu ştiu de ce.

-Maestre, i-am zis, enervată de ceea ce intenţiona să facă pentru Brăiloiu. Nu găsiţi un om mai capabil pentru această funcţie de onoare şi, fie vorba între noi de ”totum factum”, ca cea de secretar la Societatea Compozitorilor Români? Dumneavoastră, preşedinte, iar alături, poziţia imediat următoare, acest om antipatic, care face pe grozavul autosocotindu-se cel mai savant folclorist al nostru?

-Domnişoară dragă, ce ştii dumneata depre toate astea? Pe lume mai sunt şi compromisuri de făcut sau servicii unora şi altora, sau pur şi simplu să asculţi rugămintea cuiva apropiat, mi-a răspuns Enescu, cu privirea aceea a lui visătoare şi parcă absentă. Aveai uneori senzaţia că vorbeşte cu tine, dar, în fapt, el însuşi e undeva foarte departe, în altă lume.

Dacă s-a referit la Marincica, ea fiind acel cineva apropiat, nu ştiu. N-am avut suficient tupeu pentru a-l întreba. În schimb, m-am îmbăţoşat a-i zice năduful ce mă apăsa.

-De ce aţi face dumneavoastră, maestre, asemenea compromisuri. Nu vă caracterizează, iar acest om nu merită să-ţi pui obrazul pentru el. A fost un pierde-vară la Paris, n-a reuşit să-şi termine studiile. Nu are diplomă.

-Tu ai? -Da. Acum am. Am terminat la Cluj, cu mari sacrificii şi multă muncă. Ştiu că pe

la noi nu se apreciază studiile făcute în ţară, dar vă asigur că avem profesori buni şi specialişti de marcă, din cei care pot concura străinătatea.

-Ştiu asta. Şi eu îi apreciez la fel ca tine. -Atunci, cum puteţi promova un astfel de specimen ca Brăiloiu, băiat de bani gata,

care la Paris n-a făcut altceva decât să ţină casă mare, să-şi facă legături, dar n-a trecut o dată pragul Conservatorului?

-Ţi-am mai spus. Ce ştii tu? -Ştiu că e nedrept şi absurd. -O fi, dar este profesor universitar la Conervator la Bucureşti sau nu? -Aceasta este încă o mare porcărie! Scuzaţi impoliteţea Maestre, am zis eu repede,

cu glas spăsit, ştiind c-am întrecut măsura. Iertare, vă rog! -De ce? Probabil că te gândeşti la faptul că toată lumea este consternată cum de-a

ajuns profesor, când nu are diplomă. Multe se pot întâmpla, iar eu vreau să fiu lăsat în pace, să-mi văd de muzica mea, pe care o iubesc mai mult pe lume ca orice.Văd că şi tu eşti o adevărată pasionată, după patosul cu care vorbeşti.

-Da, maestre, prind eu din nou un pui de curaj, dar domnul Brăiloiu se ţine grozav şi n-are pentru ce. Mai face şi fel de fel de gafe. L-am auzit eu însămi cum s-a pronunţat

Page 84: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

84

extrem de inelegant, în plină societate, la adresa lui Tiberiu Brediceanu, cum că face tinichigerie în ale muzicii. Nu puteţi să-i luaţi apărarea pentru o astfel de acuzaţie atât de nefondată. El nu ajunge nici la degetul cel mic al lui Brediceanu. Dacă aşa vorbeşte, mă întreb ce-o fi afirmând omul acesta despre muzica noastră populară pe la congresele internaţionale?! Chiar nu vă pasă?!

Enescu ocoleşte răspunsul, clipocindu-i în ochii visători un dram de amuzament. -Admiratoare a lui Brediceanu? -Of, Maestre! Plină de ciudă şi dezamăgire, doar atât am mai găsit a replica, în timp ce maestrul

s-a îndepărtat încet, cu pas egal şi calm, către primul chelner care trecea în apropiere cu o tavă plină cu cupe de şampanie.

Atunci mi-a fost ciudă pe Enescu, am fost la un pas de-a-l dispreţui chiar. Desigur nu pe muzicianul inegalabil care era, ci pe omul de lume, care lăsa să se întâmple sub oblăduirea sa o asemenea monstruozitate. Aşa calificam eu situaţia, cu mintea mea tânără, lipsită de experienţa vieţii, care te învaţă că nu de puţine ori trasul de sfori şi pusul de vorbe bune, pentru unul sau altul rezolvă mai mult decât cea mai autentică şi valoroasă diplomă.

Ajungând în timp să înţeleg o mulţime de lucruri despre mersul societăţii, despre cum politica sau averea îşi pot vârî coada, retrospectiv l-am reconsiderat, înţeles şi iertat pe maestrul Enescu, pentru această poveste cu Brăiloiu şi oricând mă simt mândră şi mă voi simţi întotdeauna, că m-am bucurat de atenţia şi aprecierea lui. Cred că m-a plăcut în mod deosebit, dar drumurile noastre au fost cu totul diferite. Asta este soarta.”

-Cam plină de sine, această mamă a mea. Şi nu pot s-o judec cum de a putut tolera în anturajul ei, ba, mai mult, ca prieteni, personaje precum Maximilian, sau Mişu Cantacuzino, tocmai ea, care face pe hipercorecta.

-Mie mi-ar plăcea o mamă care să aibă ce să-mi povestească altceva decât cum a fătat bălţata, cât de mare este viţelul, sau ce a zis maistrul de la fabrica unde lucrează. Ştii, face naveta, zilnic, cu autobuzul, pentru că, de fapt, locuieşte la sat. Aş fi încântată, dacă ea ar fi cunoscut o personalitate de talia lui George Enescu, în timp ce tu cârcoteşti împotriva alei tale. Poveştile ei sunt absolut fascinante...Vai de mine, cât e ceasul! Am fugit!

Dusă a fost. *** Sala de spectacole a Facultăţii de Arte geme de lume. Nu e loc să arunci un ac. Pe

câte un scaun stau doi, desigur îndrăgostiţi, care profită de ocazie să savureze o apropiere fizică nesperată, fata stând în poala bărbatului. Motiv întemeiat: nici urmă de locuri libere, deşi s-au suplimentat cu scaune aduse de prin sălile de curs. Pe de margine, pe intervale, om în om, suflare în suflare, îngreunează aerul care devenise atât de sărac în oxigen, încât abia se mai putea respira, iar o domnişorică, mai slabă de înger, s-a îngălbenit şi a leşinat. Au scos-o prietenii afară, pe braţe, deşi ar fi preferat să aibă, ca pe vremuri, sticluţa cu săruri la îndemână, fiindcă de-abia, de-abia au fost în stare să străbată mulţimea, care nu se lăsa dată la o parte, precum vitele din drum, ca să nu-şi piardă locul.

Page 85: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

85

Din moment în moment trebuia să se ridice cortina şi să înceapă spectacolul de licenţă al balerinilor absolvenţi.

Doru freamătă în rândul al treilea, unde îi dăduse invitaţie Vera. Este emoţionat, de parcă el însuşi ar urma să se producă pe scenă, în faţa atâtor oameni.

„Ce-oi fi păţit, de mă încearcă asemenea emoţii, pe mine, care nu prea le am cu astea. Emoţii, fiori, frici, inhibi ţii, sentimentalisme. Rahat pe băţ! Acum a dat strechea peste mine. Uite cum mi s-au umezit mâinile. Adevărul adevărat este că abia aştept s-o văd pe pişpirica asta de fătucă. Mor de curiozitate. Dar, hai fii sincer cu tine, băiete! Ţi s-a strecurat pe sub piele individa, ba chiar aş spune că în suflet, suflet în care tu nu vrei să crezi şi pe care nu dai doi bani. De ce alţii pun atâta preţ pe ceva care nu se vede, nu e palpabil. Cică se simte. Aiurea! Tot ce simţi sunt feluri de feluri de reacţii organice. Nu cred eu în aiureli cu suflete trăitoare după moarte şi alte bazaconii din acestea. Ai dat colţu’, ai terminat-o, ce mai calea, valea. Lăsând astea deoparte, cert este că ţi s-au aprins călcâiele.

Când mă gândesc la rusoaica asta pipernicită, mă cam ia cu bâţ. Cred că-s hormonii mei nedescărcaţi de când am plecat de acasă. Ar cam trebui să mă ocup de problema aceasta şi să o rezolv cât mai repede. Poate o prind pe asta mică. Poate chiar astă seară, după spectacol.

O să mă duc la cabină, o s-o pup mai acana, drept felicitare pentru prestaţia ultra talentată, oare chiar are talent? Ar fi trebuit să mă gândesc la un buchet de flori. Asta este, am fost neglijent şi am uitat. Eh, mare scofârleală, dacă n-am flori! Nu-mi place să duc flori. Astea-s doar gunoi. Două zile şi apoi apă împuţită-n vază şi deranjul de a le arunca la pubelă, impregnându-ţi nasul cu miasme neplăcute, scoase de cozile lor puturoase. Nici la mama nu-i duc, decât o dată în an, de ziua ei de naştere. Nici măcar nu-mi dau seama dacă au vreun efect asupra ei. La felul ei încuiat de a fi, că nu i se mişcă nici o grimasă pe faţă, habar’n-am dacă-i face plăcere sau nu. Mă rog, asta-i treaba ei. Destul că fac un gest care mie, personal, nu-mi spune nimic. Dar, iaca, aşa-i de bon ton. Cu toate că nici de bon tonul lor nu-mi prea pasă mie, însă, dacă n-aş face-o, sunt convins că m-ar lua la tocat întreg cârdul de babe din compania maică-mi, aşa încât prefer să fac gestul şi să scap uşor, numai cu o întrebare două:

- Băiete, eşti bărbat în toată firea, ce-ai de gând să faci cu viaţa ta? De ce nu te căsătoreşti, să fii şi tu la casa ta. Am eu o nepoată, o fată...

În asemenea clipe o zbughesc pe uşă, cu scuzele de rigoare. Ştiu să mă prefac al naibii de bine. Arunc priviri disperate spre ceasul care, cică, ar arăta o oră la care de mult ar fi trebuit să fiu în altă parte, am promis şi nu-i de poziţia mea socială să nu-mi ţin cuvântul.

Babele astea! Mă calcă pe nervi, nu alta. Una ca alta şi mama ca şi ele. De parcă viaţa mea ar fi vreo obligaţie a lor! Nişte caţe nesuferite. Pfuf! Bine că m-am scos cu specializarea asta aici. Un an, poate chiar doi, dacă reuşesc, am linişte.

Cât despre asta mică, o să se mulţumească şi cu nepreţiosul meu pupic, dacă vrea. Dacă nu binevoieşte, lac să fie, că broaşte... Plină-i lumea de fete. Rusoaicele astea aleargă după români, de parcă le-ai duce în U.S.A., statul Florida, nu în prăpăditul de socialism românesc. Acuma, au şi ele dreptate în felul lor. Or fi ei, ruşii, mare putere, dar omul de rând o duce ca naiba. Noi, mai ales cei din vestul ţării, suntem mai altfel. Nu ştiu cum, dar mai ajunşi, mai nobili. Se simt reminiscenţele educaţionalo-comportamentale ale Imperiului Austro-Ungar, chiar dacă nouă nu ne place să recunoaştem.”

Page 86: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

86

Sunetul gongului îl trezeşte din gândurile lui caustice. Un glas extrem de afectat roagă să se păstreze liniştea pe întreg cursul

spectacolului. Muzica lui Ceaikovski prinde a-l învălui pe Doru. Este sensibil la muzică, probabil fiindcă a crescut din leagăn în acordurile de pian ale mamei sale, care, dacă a trăit pentru ceva, pentru muzică a trăit, deşi nu a ajuns cine ştie ce vedetă.

„Iaca, o cataloga fiul său, o semi personalitate locală, controversată, ba că e, ba că nu e cineva în domeniu. Basme! Era bunicică, dar nu ceva ieşit din cale-afară. Doar ei îi place să se laude cu ce succese ar fi avut şi ce minuni a compus. Mare lucru! Nişte cântecele pentru copii, de care nimeni nu-şi mai aminteşte că există, în afară de ea şi de cei câţiva piticoţi condamnaţi să-i fie elevi la pian.

Cortina se ridică. Apare Odette, graţioasă dar vizibil stânjenită. Execută corect mişcările, dar

rigiditatea impusă de emoţii diminuează calitatea dansului. Încearcă din răsputeri să fie graţioasă, dar eforturile sunt vizibile de la distanţă.

Întreg spectacolul a fost cam de aceeaşi manieră. El, care a văzut spectacole cu nemiluita, dus de mama sa, este un expert, căruia nu-i scapă nimic.

Salturile prea joase, piruetele încete, gleznele tremurate, aterizările nesigure pe vârful poantelor, ridicările greoaie şi prea puţin înalte, făcute cu efort şi aer şuierat din plămânii suprasolicitaţi, muşchii întinşi la maximum, vădeau oboseală manifestată în tresăriri nelalocul lor, taman în momentele care se cereau de mare tandreţe şi căldură, echerele mult prea închise, toate au concurat la aprecierea unui dans absolut mediocru, ca să fim blânzi.

Nu mai vorbim despre mişcările mâinilor, care sunt extraordinar de importante şi de dificile, doar trebuie să devină mişcări de aripi de lebedă, graţioase din cale-afară, fie că se frâng şi se zbat de durere, fie că trepidează, irizând în jur fiorul imensei bucurii a dragostei regăsite şi împlinite.

„Cu toate acestea fetiţa mea este cea mai bună. De aceea au şi ales-o în rolul lui Odette-Odile. Are mai multă fineţe şi mai multă trăire, chiar dacă încărcătura cea mai mare de emoţie i se revarsă din privire, nu prin mişcare...Sfinte! O fi îndrăgostită de partenerul ei!.. Hm!.. În cazul acesta eu cam trebuie să-mi iau adio de la planuri cu ea.

Doru îl ia în vizor pe prinţul Siegfried. „No, no, nu poate fi! Este complet insignifiant. Şters. Bleg. Uite la el cum îşi ţine

toată vremea gura căscată. Ho, nene, că intră musca! Poftim, abia se mişcă. Dansează prost. Mai că n-o scapă. Se uită la ea cu ochi inexpresivi de peşte mort. Ei, nu, nu se poate să fie el...

Continuă să priveacă. Vera tocmai face o figură destul de reuşită, iar sala aplaudă frenetic.

„Tineri nepricepuţi, ce vrei! Este colega lor. Normal. Eu sunt anormalul care ţese pretenţii aiuristice...”

În acel moment aude în spatele lui o şoaptă timorată de copil, care întreabă, cu inocenţă de necunoscător, dar şi cu ruşine depăşită de curiozitate:

-Cine este Rothbart? -Este vrăjitorul cel rău, care a transformat-o pe frumoasa prinţesă Odette în

lebădă, pentru ca să o poată aduce la petrecere, în locul ei, pe Odile, fiica lui, ca s-o vadă prinţul Siegfried, pe care, prin alte vrăji, să-l farmece în aşa fel, încât să se căsătorească cu ea şi nu cu frumoasa prinţesă Odette, pe care s-o uite.

Page 87: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

87

-Dar...? -Şşşt! Taci acum. La spectacol nu se vorbeşte. Deranjăm lumea. Îţi voi spune

povestea acasă. În acel moment lui Doru-i sare ideea: „Dar dacă este Rothbart?” Se concentrează din nou asupra scenei, urmărind de data aceasta nu atât mişcările

trupului, cât fiecare expresie izvorâtă din mişcare şi de pe feţele lor. Nici de data aceasta nu a putut să dea o hotărâre definitivă şi să zică adio Vera.

„O, nu! Ăsta-i şi mai rău ca celălalt. O slăbătură ciolănoasă, cu pomeţii ieşiţi, iar prin pielea frunţii, i se văd în asemenea hal oasele, încât pare că ar avea două cucuie. E chiar michiduţă în persoană. Este groaznic de machiat, te oripilează de dezgust. Dansul este departe de ceea ce ar trebui să fie. Pe deasupra, o regie îndoielnică l-a pus să facă nişte sărituri rotite, în stil căzăcesc, care se potriveau ca nuca-n perete, dar au plăcut publicului, care a bătut din palme cu frenezie. În rest, nici o mişcare, nimic, nimicuţ care să sugereze răutatea sădită de diavol în el. Nici o grimasă, nici o zvârcolire, nici o ameninţare, nici un rânjet. Deci, scurt: urât şi fără talent. Ce-ar putea să-i placă Verei la el?! Categoric nimic.”

În acest timp, Vera se lasă furată de muzică şi de poveste, uită de emoţii, iar dansul ei devine destul de bun. Trupul exprimă ceva deosebit. O chemare spre ceva, spre ceva în care protagonista se scufundă cu toată fiin ţa. Mişcările i se cizelează automat, devine o lebădă adevărată. Celelalte, în comparaţie cu ea, constituie un adevărat dezastru.

„Sunt debutante, sărmanele. Nici măcar n-au terminat şcoala. Doar protagoniştii dau examen.”

În secunda aceea, Doru prinde întâmplător privirea Verei, strălucitoare, ţăndări de stele, o privire ca o întrupare de vise, suprapusă peste un zâmbet diafan, cald, inuman, de personaj idilic, şi realizează că toate-i sunt adresate lui. Nimănui altcuiva. Lui. Simte un fel de ameţeală, de nebunie, dublată de neîncredere:

„Mi s-a părut. Am halucinaţii. Nu la mine s-a uitat.” Spectacolul ia sfârşit. Cortina se lasă lent, până când franjurii aurii ating

pardoseala şi, atingând-o, se îndoaie, fiind asemeni unor semne de întrebare. Vor şi ei să facă, pesemne, temenelele obligatorii în faţa publicului, conform codului de bune maniere. Doar şi ei, franjurii, sunt nişte domni stilaţi, care au făcut parte din spectacol. Nu?

Balerinii sunt chemaţi la rampă. De mai multe ori, spre surprinderea lui Doru. „Oare chiar atât de nepriceput să fie publicul? N-aş crede. Desigur doreşte să-i

încurajeze pe dansatori şi să influenţeze în acelaşi timp comisia de profesori. Se vede că examinaţii au şcoală, că au lucrat mult, că au clasă chiar, dar au fost

atât de rigizi şi impenetrabili, ca nişte păpuşi pe aţă. Tracul începutului, căruia i-au permis să-i domine! Ei, cu asta se vor obişnui. Dacă se vor obişnui. Există artişti care se obişnuiesc, alţii care nu se obişnuiesc, mor cu tracul în sânge şi după ce-au avut ultimul spectacol, pe când altora nici că le pasă încă de prima dată. Se simt pe scenă, ca la ei acasă, dezinvolţi şi relaxaţi. Mama mi-a spus că în oricare dintre aceste categorii se pot găsi şi mari staruri şi mari rataţi. Talentul, harul şi tracul nu au nici o legătură.”

Punând în balanţă toate acestea şi nehotărât ce să creadă, Doru se ridică şi el în picioare, ca toţi ceilalţi şi dă din palme. Mai încetişor, mai de formă. Când au ieşit la rampă pentru ultima oară, Vera face o plecăciune adâncă, iar el simte aşa, tam-nisam,

Page 88: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

88

cum îi zvâcneşte inima şi i se face cald în cap. Atunci, dintr-odată îşi intensifică aplaudatul, fără măcar a sesiza că încep să-l usture palmele de atâta intensitate.

Fuge spre culise prin una dintre intrările laterale ale sălii. În cabina Verei erau mai multe persoane. Mai precis, fetele din corpul de balet, care tocmai îşi schimbau costumaţia. La apariţia lui intempestivă, se ridică un ţipăt anonim, care se aude până la capătul coridorului, alertând paznicul, care vine în fugă.

Fetele îşi acopereau semigoliciunea, fiecare cu ce apuca. -Ce se întâmplă aici? întreabă gâfâind paznicul, din cauza efortului de a alerga cât

mai repede, el fiind o persoană mai în vârstă, cu un burdihan respectabil, roşu în obraji, de la votca pe care a ingurgitat-o, din pricina plictisului solitudinii de care-a avut parte în timpul spectacolului.

-Ce-i? repetă mai mult din inerţie, decât dintr-un interes real, mintea lui fiind suficient de tulburată, ca să mai poată manifesta interes pentru orişice ar fi.

Ochii mari ai fetelor luate prin surprindere, îl privesc fix şi toate, ca la comandă, întind mâna şi arătătorul spre el, spre Doru.

-Hei, domnu’, ce cauţi aici? Dă să-l apuce de braţ cu minima siguranţă de sine care-i mai rămăsese, când Vera

se desprinde de grup şi înaintează spre el cu nişte paşi care o fac să plutească. Cel puţin în mintea lui.

-Lasă, Ivan, eu l-am chemat. -Daaa? Regulamentul... -Hai, fii drăguţ, Ivan! Azi e ziua mea. Ai uitat? Am dat examenul de absolvire. O

să-ţi aduc mâine o sticlă mare de votcă. Bine? -Dacă ziceţi, domnişoară Vera! Apoi se întoarce spre Doru, duce mâna la gură doar într-o parte şi-i şopteşte. Aşa

crede el că şopteşte, pentru că aude toată lumea: -Mare băftos eşti vericule, cu asemenea bucăţică. Să fii sănătos. Şi, cumpără tu

votca aia. Mi se pare mie că nu eşti de pe aici şi că acest costum are buzunarele bine căptuşite. Baftă, norocosule... Nu uita de votca aia!

Vera face cei doi paşi care-o mai despărţeau de Doru, încet, plutind prin atmosfera camerei, la fel ca un fulg diafan de păpădie, purtat pe suflarea îndrăgostită şi grijulie a unui vântuleţ în plină perioadă puberă, aflat la prima experienţă amoroasă.

Zâmbetul de pe buze şi lumina eterică din ochi, îi dau o aliură de ireal, de vise care se materializează doar în braţele lui Morfeu, zeul somnului cel bun.

Spre deosebire de celelalte fete, ea şi-a pus deja hainele de stradă, pentru că nu a pierdut vremea stând cu ele să gâscărească în gâgâituri inutile, despre ce şi cum a fost spectacolul. Inutile aceste comentarii uşuratice, dar vesele şi deconectante, după întreg stresul anterior, de pe scenă.

La spectacole, artiştilor li se întâmplă multe lucruri, fie bizare, fie amuzante, fie întâmplătoare, fie farse pregătite de colegi.

Vera îşi aminteşte de cum au râs cu lacrimi, până i-au durut fălcile, de unul dintre maeştrii de la operă, care, la o mică agapă, de ziua numelui nu ştiu cui, le-a povestit o asemenea farsă, întâmplată la un spectacol în România, unde fusese în turneu.

-A! A fost o nebunie curată, spune maestrul. Se cânta Carmen. Ce-i vine-n cap lui Cioroiu care-l interpreta pe Remendado?

aşa-i spuneam noi, Cioroiu, pentru că era foarte brunet din născare. Ce credeţi? Nebunul

Page 89: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

89

îşi unge palma mâinii cu mastix. Acesta, cred că ştiţi cu toţii, şi voi, bobocilor, că-i lipiciul cu care se fixează genele, sprâncenele, bărbile false. Lipeşte bine de tot, ca să nu se dezlipescă, ferească Dumnezeu, pe scenă. Îşi pune nebunul mastix pe palmă şi intră în scenă, unde are un duet cu Piticu, zis şi Grecu, care cânta Don José.

N-ar fi trebuit să dea mâna, dar bezmeticul de Cioroi i-o întinde. Grecu se miră, n-aveau de ce-şi întinde mâna, nu era prevăzut în regie, doar erau duşmani, accedau la inima aceleiaşi femei. Erau concurenţi pe viaţă şi pe moarte. Dar pe scenă n-ai timp de mirare. Trebuie să te repliezi imediat, ca să nu observe publicul că e ceva neînregulă. Ca urmare, senin, îi întinde mâna, cică face pe cavalerul, pe bărbatul care acceptă lupta dreaptă. În timp ce cântă, dă să-şi desprindă mâna, dar fă-o, dacă poţi. Se lipise neică, serios de tot. Normal. Aşa şi trebuia să fie efectul acelui lipici. Trage el puţin, dar nici vorbă de eliberare. Încearcă încă o dată. Tot nimic. Nu şi-o poate smuci, ar observa sala. Oricum nu s-ar fi dezlipit. În timpul acesta duetul lor se termină, Remendado ar trebui să iese din scenă şi să intre Carmen. Ce să iasă?! Nici pomeneală! Rămâne legat de celălalt, ca şi când ar fi fost doi puşcăriaşi ţinuţi de aceleaşi cătuşe. Intră Carmen, marea Elena Cernei, care se îndreaptă cu tot avântul pasiunii personajului, spre Don Jose, ca să-l îmbrăţişeze. Nu se aştepta să-i găsească pe amândoi. Cască ochii, îi întreabă din priviri, Cioroiu se amuză din ochi, Grecu are o mutră opărită, bătut de soartă şi ridică imperceptibil din umeri. Femeia îşi face jocul, dar în loc să-şi îmbrăţişeze iubitul, e nevoită să-i cuprindă cumva pe amândoi. A fost de toată spaima!

Deja unii cunoscători din sală au început să se foiască, să murmure, alţii să râdă pur şi simplu. Finalul a fost că ariile nu au fost terminate, pentru că, stârniţi de public, nici protagoniştii nu se mai pot abţine şi pufnesc în râs.

Norocul că majoritatea spectatorilor au înţeles de glumă, doar câţiva retrograzi şi scorţoşi s-au ridicat revoltaţi de pe scaune şi-au plecat, în timp ce-n culise, în cabina lui Cioroiu, machioza îi dezlipea pe fraţii siamezi cu o oca întreagă de dizolvant special.

Altă dată s-a întâmplat boacăna la un Rigoletto. Printre figuranţi se mai luau şi studenţi. De obicei aceiaşi, care deacuma ştiau ce

au de făcut. De data asta, însă, unii aveau ceva treburi pe la şcoală, aşa că şi-au trimis înlocuitori pe nişte colegi. Trebuia să facă pe soldaţii care-l arestează pe Monterone. Ştiind că sunt virgini total într-ale scenei, regizorul le explică precum la proşti.

-Vedeţi că o să intre în scenă unul cu părul şi barba albă. Când vine ăla, voi intraţi din dreapta şi-l ţineţi bine în loc, orice ar face, oricât ar protesta sau s-ar revolta şi s-ar zbate, voi nu-i daţi drumul. Îl arestaţi, cum ar veni, şi-l trageţi în spatele scenei. Înţeles?

-Am înţeles. Numai că a uitat să le atragă atenţia că înainte de clientul lor, va mai intra un

moş, dar unul cocoşat, un bufon, şi că nu despre acesta-i vorba. Pe cocoşat trebuie să-l lase-n pace să-şi facă numărul.

Copiii-l prind zdravăn pe Rigoletto şi, oricât s-a împotrivit acesta şi a încercat să le facă semne, ei o ţineau una şi bună. Au tras de el până când, cu chiu cu vai, au reuşit să-l târâie până în culise. Bietul om şi-a cântat ce avea de cântat de acolo. N-a avut de ales. S-a lăsat şi cortina, ca să dreagă busuiocul.

Eh, din astea sunt o mulţime, v-aş putea ţine până mâine dimineaţă, dar văd că vine tortul, aşa că mai bine să ne înfruptăm din el şi să ciocnim un pahar în cinstea sărbătoritului. Sper să nu sară din tort vreun michiduţă, care să ne împroaşte pe toţi cu fri şcă şi să plecăm acasă fleşcăiţi cum am păţit eu cu maestrul Goangă, tot în România,

Page 90: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

90

unde mi-am şi făcut o parte din studii. Schimb de studenţi între statele socialiste, prietene. Mai asta o spun, că-i scurtă.

Noi, studenţii de la canto, obişnuiam, cum dădea un pic de frig, să ne înfofolim cu fulare pe la gât şi chiar peste gură, vezi doamne, să ne dăm mari, că suntem cântăreţi şi ne apărăm vocea de răceli.

Într-o astfel de zi, o toamnă cu ploaie măruntă, din aceea ca dată prin sită, fac eu, împreună cu un coleg român, trei paşi de la conservator, până la cămin, dar amândoi ne tragem un fular peste moacă. Colegul acesta purta de obicei unul de lână aspră, de oaie ţigaie, tricotat de mama sa în Ardealul lui natal, dar în ziua aceea îl schimbă, ca să fie mai grozav, cu unul de mătase cu care se înfofoleşte ca o babă de o sută de ani. Când să ieşim pe uşă, dăm nas în nas cu maestrul Goangă. Nici nu ne dezmeticim bine, că maestrul îi şi smulge prietenului meu fularul care semnifica firma preţioasă, doveditoare a ceea ce voiam să ne pretindem, adică mari cântăreţi, cum ne plăcea să ne dăm noi în ţanţoşenia noastră. În fapt, eram nişte pârliţi de studenţei în anul întâi, dar de, ne-am văzut şi noi studenţi la conservator, nişte bieţi copii de ţară, veniţi din câte un sătuc, al meu de lângă graniţa cu Siberia, al lui, tupilat printre dealurile Ardealului. Vă imaginaţi ce plini de noi eram că suntem studenţi şi nu oriunde, ci la arte. Sigur că orgoliul de tinerei a dat pe dinafară şi am fi vrut s-o strigăm în gura mare pe bulevard: ”Uitaţi, oameni buni, cine suntem noi! Ce-am ajuns! Suntem mari, ce ziceţi? Nu?”

De altfel colegul meu chiar c-a făcut-o de capul lui. Până când a ajuns în anul terminal, bietul tatăl său ştia că este student serios la politehnică şi că fiul lui cel mare va fi ditamai inginerul, care va ajunge inginer şef, dacă nu chiar director peste mina auriferă în care el, tata, şi-a îngropat întreaga lumină a zilelor întregii vieţi, până la pensie. Ce mare mulţumire simţea bătrânul atunci când se lăuda la un pahar, de sărbători, în faţa ortacilor, stând pe scaunul tare de la crâşmă, cu bărbia ridicată şi cu pieptul împins înainte, de mândria fiului!

Toată familia a crezut că va muri de inimă când, într-un sfârşit, i-a mărturisit că el va fi cântăreţ de operă.

-Adică, mi-am rupt de la ceea gură şi mi-am frânt schinarea în măruntaiele pământului, ca tu s-ajunji ceteraş? -Nu-s ceteraş, tată, îs cântăreţ de operă. O să plec cu spectacole şi-n străinătate. La Viena, la Milano. -Auzi, colo, la el, muiere! Viena şi Milano. Tu auzât-ai de satele aistea, că io, ba. Şî la ce-i cânta, cu opera aiasta a tă? Bag samă că aşa-i zâce la banda tă dă ţâgani lăutari, la nunţi, la rugă, la ce, mă rog frumos? Că dacă-i p-aşe, io-mi vreu banii-napoi. Cântă cât îi vre tu, da’ banii mei scoşi dân cea sudoare, mi-i da napoi. Înţăles-ai prunc fără minte? Nu s-a potolit, până nu l-a adus în capitală, la operă, să vadă şi să audă. S-a minunat de oglinzile cât peretele, de coloanele de marmură sculptată, de lojile aurite şi de fotoliile îmbrăcate-n catifea. Abia atunci şi-a îndreptat din nou spatele şi s-a simţit ca împăratul din poveste când Prâslea i-a adus merele de aur. Dar să revin la maestrul Goangă, fiindcă v-am promis una scurtă. Iertare, dar aşa mă lungesc eu, ca fiertura de lobodă, primăvara, când se termină mălaiul din cămară.

Aşadar îi smulge fularul lui cel preţios din mătase şi-l aruncă în fleşcăraia trotuarului.

-Tu, tânăr bezmetic ce eşti! Să nu te mai prind cu fular la gât. Vrei să ajungi un sensibil pe care să-l trădeze vocea la fiecare pală de vânt, sau vrei să te căleşti şi să fii

Page 91: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

91

puternic, cu o voce invincibilă?! Ha?! Ce vrei?! Şi tu asemenea! mă ia în primire maestrul Goangă.

Se uita la noi cu nişte ochi de taur înfuriat. Abia am reuşit, de şocaţi ce eram să îngăimăm un:

-Să trăiţi, maestre! -Să trăiesc, să trăiesc, dar n-aş trăi atât de bine dacă aş fi făcut cum faceţi voi,

puştanii de acum. Să nu cumva să pice-un strop de apă rece pe voi, că deja faceţi hâc! Of, Doamne! şi-a plecat furios, dând din mână a lehamite.

El s-a aplecat repejor, să-şi culeagă din mocirla drumului odorul de fular din mătase, pe care a dat trei sferturi din bursa pe o lună. Ajuns acasă, l-a spălat imediat, ca nu cumva să rămână pătat. De purtat tot l-a purtat în continuare, de fudulie, însă doar pe cel de mătase şi nu ca măsură preventivă de apărare, pentru păstrarea vocii. Eu, unul nu regret nici azi că l-am ascultat pe maestru. Am dobândit o rezistenţă de bivol, care e bine cunoscută de’acum, în sfera noastră, a cântăreţilor.

La spectacolul lor, alias al Verei, nici vorbă de glume, şotii sau farse. Nimeni, nici cei mai şugubeţi dintre şugubeţi, nu ar îndrăzni să facă aşa ceva în timpul unui examen. Doar dacă este un duşman atât de înveterat, încât să vrea să-ţi distrugă cariera pentru toată viaţa.

Aceasta fiind situaţia, Vera era fericită. Totul a decurs după aşteptări, cu toate că şi ea însăşi îţi dăduse seama ce nu a mers cum trebuie. Dar examenul a trecut, este absolventă, se va angaja, probabil în corpul de balet de la Balşoi, va avea salariu, deci banii ei, poate c-o să reuşească să-i ajute şi pe cei de acasă, în fine, altă viaţă. Va scăpa, în sfârşit de sărăcia lucie din studenţie, când se putea baza doar pe bursa ei şi, din când în când, de câte un pachet de la părinţi, cu o turtă făcută de mama, câteva ouă, un borcan de magiun şi unul de murături. Câteodată, o jumătate de pâine, coaptă în ţest.

Vera depune un sărut pe obrazul lui Doru, flutur pe-o petală, şi îl face să se dizolve cu totul în lumea încântată de izbândă a ochilor ei.

Ei, acesta-i lucru de foarte mirare pentru un tip mai mult decât caustic şi pragmatic, precum Doru. De ce-o fi astfel croit omul acesta? O fi doar educaţia? Cam greu de acceptat că un singur parametru să decidă evoluţia unui întreg precum o natură umană. Un psiholog ar cotrobăi, cu siguranţă, prin copilărie, prin frustrările şi nemulţumirile de atunci, prin viaţa şi comportamentul mamei şi al tatălui, prin o eventuală lipsă de afecţiune, manifestată direct şi palpabil, prin diverse manifestări ale celor din jurul lui, manifestări şi atitudini care cine ştie ce ecouri au trezit în mintea şi structura afectivă a copilului.

Cert este un lucru. Ceva, cândva l-a marcat şi l-a făcut să se îndoiască de toţi şi de toate. Mai îşi au şi genele rolul lor, fiindcă este clar că nici unul dintre părinţii lui nu se rup de prea multă dragoste exprimată.

Probabil de aici i se trage şi visul pe care-l visează mereu, devenit obsesiv, un coşmar în care se vede pe el însuşi sub formă de jumătate de spermatozoid şi jumătate ovul. Se simte închistat în îmbinarea celor două jumătăţi, se zbate să iasă afară, să spargă coaja acelui ou infect care-l ţine prizonier în chingi atât de strânse, încât atunci când se trezeşte se freacă automat cu palmele peste braţe şi peste pieptul larg.

Are acest vis de ani de zile, mai că s-a obişnuit cu el. Doar dacă n-ar fi acele dureri pe care le simte din cauza cojii oului care-l strânge ca un garou. A fost copil mic,

Page 92: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

92

de vreo câţiva anişori, când, de după o uşă a asistat la una dintre frecventele certuri dintre părinţi şi a auzit-o pe mama lui strigându-i tatălui:

-Tu ce pretenţii ai? Tot timpul eşti plecat cu fufele tale. Lasă-mă-n pace acum. Auzi ce-mi invocă! Copilul! Ce-ai fost tu până acum pentru acest copil? Pentru amândoi, de altfel. Înclusiv pentru fată, deşi se zice că taţii sunt înnebuniţi de dragul fiicelor lor. La tine nici măcar aceasta n-a funcţionat. Îţi spun eu ce-ai fost pentru fiecare dintre ei: un biet spermatozoid, care a câştigat cursa şi a ajuns la finiş înaintea celorlalţi. Asta ai fost. Un spermatozoid. În rest nu te-a interesat şi nu te interesează nimic. Cine ştie câţi din ăştia ai plantat care pe unde. Singura diferenţă este că nu-i vezi la faţă pe toţi.

-Un spermatozoid, ha?! Numai că şi ţie îţi plac spermatozoizii ăştia. Sau mă înşel eu? N-aş prea crede, după reacţiile pe care le ai când dumnealor te atacă. Nu te aperi de nici o culoare, stimată doamnă. Aş înclina să cred că nu eşti capabilă să le rezişti şi-i găzduieşti, oferindu-le tot confortul în trupul tău cel nobil, despre a cărui nobilitate uiţi cu totul în acele momente şi devii una dintre cele mai savuroase târfe.

-Cum îndrăzneşti, tu... Nu apucă să termine, pentru că bărbatul se repede asupra ei, o sărută sălbatic, o ia

pe sus şi-o duce în dormitor. El scoate un mârâit surd de satisfacţie, iar ea uită de furie şi chicoteşte suav.

După ce a asistat la această scenă de neînţeles pentru el, care i s-a părut de spaimă, copilul a plâns nopţi în şir, de fiecare dată când s-a visat cum s-a visat, după ce a auzit această discuţie, din care el n-a priceput mai nimic.

„Ce-i acela un spermatozoid?”, se întreba copilul. Intuia că nu-i de bine, dacă mama a pronunţat cuvântul încărcat de atâta dispreţ. Mult mai târziu a aflat. Interesant, însă, că visul a rămas acelaşi, ca de prima dată. La fel până în cele mai mici amănunte. Fără nici cea mai mică schimbare. De unde ştia copilul în vis ce formă trebuie să aibă un spermatozoid sau un ovul, dacă nici nu auzise de ele? Complicate sunt căile omului! Complicaţii care creează personaje de tipul lui Doru. Seci, caustici, închistaţi, pragmatici, egoişti, dispreţuitori, închişi în sine, chiar răi. Indivizi cărora le place să facă răul. E ca un fel de răzbunare pentru durerile lor lăuntrice şi nemărturisite, adesea nici măcar lor înşile.

De aceea e de mirare prostraţia în care a căzut instantaneu tânărul bărbat la atingerea Verei. Sentimentul că se topeşte, că ceva nemaipomenit de bine îi inundă fiin ţa, că se pierde, că ar dori să rămână astfel pentru vecie, era o premieră absolută pentru Doru, dacă e să fie exprimat într-o terminologie specifică scenei, în ton cu întreaga atmosferă din jur.

Pe de altă parte, fata rămâne cam deconcertată, cam surprinsă şi nelămurită, dar un instinct ancestral de feminitate îi dictează reacţia spontană. Nu stă pe gânduri, îl ia de mână şi ies pe uşă afară. Pur şi simplu.

Fetele rămân ţuţ. Pentru câteva secunde nu se aude nici musca, apoi, dintr-odată, se dezlănţuie vacarmul. Vorbesc toate în acelaşi timp, gesticulează, fiecare vrea să se facă auzită, fiecare are o părere. Cert este un lucru: Vera l-a prins pe Dumnezeu de picior.

Cei doi sunt deja departe şi nu le pasă ce-au lăsat în urmă. Aerul proaspăt al nopţii, îl trezeşte pe Doru, atât cât poate fi trezit un bărbat care

se află într-o stare fizico-psihică precum a lui. După primii paşi, se întoarce spre fată şi o cuprinde pe după mijloc, o priveşte

direct în ochi o singură fracţiune de secundă, apoi o devorează, realmente, cu-n sărut nesăţios.

Page 93: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

93

Pentru o singură clipită pasageră se simte transpus în fiinţa tatălui, în scena din visul cel obsedant, numai că buzele moi şi fierbinţi ale fetei îi anihilează mintea până şi-n cele mai adânci străfunduri neexplorate ale minţii lui. Uit ă tot. Se simte imponderabil. Probabil c-ar fi rămas înlănţuiţi multă vreme, dacă nu ar fi intervenit, oportun, un căţeluş mic, doar de vreo două săptămâni, ca de pluş, culoarea cafelei cu lapte, fără stăpân, scheunând de mama focului. Se află chiar la picioarele lor. Când a ajuns acolo, nu se ştie. Sau o fi fost, iar ei, în starea lor de pierzanie, nu l-au băgat de seamă?! În pauzele de scheunat, necesare refacerii după atâta efort, îndreaptă spre ei nişte ochişori plini de jale, frică şi speranţă.

-Sărmănuţul de tine, se apleacă Vera spre animăluţul, care tremura ca varga. Cine te-a aruncat aici, vai de sufletul tău!

Îl ia în braţe şi-l mângâie. -N-am voie să te ţin la cămin. Nu ne lasă cu animale, dar fac eu cumva. Te

ascund. Promiţi să fii cuminte şi să nu faci scandal? O s-o mituiesc pe administratoare, ca să facă pe niznaiul.

Căţelul înţelege imediat, se potoleşte din scheunat şi, sub mângâierile Verei, şi din tremurat.

-Vera, dacă crezi că vei avea neplăceri, îl duc la mine. Poţi să vii să-l vezi de câte ori vrei. Voi avea grijă de el.

„Nu-mi vine să cred ce-mi iese din gură”, gândeşte, în sine, Doru. „Nu sufăr animale în casă, dar să le mai port şi grija!”

Totuşi, simţea cu adevărat că nu poate să lase căţelul de izbelişte sau să i se întâmple ceva neplăcut Verei la cămin.

„Trebuie să mă caut. Cu siguranţă m-am îmbolnăvit de o boală necunoscută şi incurabilă.”

„Curat incurabilă!, îi răspunde o transmisie venită din eter. Se cheamă iubire. Te-ai îndrăgostit, scumpule! Oricâte femei ţi-au trecut până acum prin mâini, ai avut parte doar de satisfacerea simţurilor şi a egoismelor tale. Acum ai descoperit că ai şi suflet. Iubeşti! Ascultă la mine ce-ţi spun!”

„Eşti nebun, oricine ai fi!”, îi răspunde Doru în minte, în acelaşi timp revăzând un fragment pasager al visului lui, care-i obsedează nopţile de coşmar.

„Leapădă aceste viziuni. Nu sunt ale tale. Nu căra povara altora cu propria spinare. Arunc-o şi mergi mai departe! Răul din trecut nu este rău cu adevărat. Este doar amintirea răului, iar pe asemenea amintiri noi suntem stăpâni. Singuri decidem dacă ni le mai amintim sau nu. Este bine să le lăsăm acolo unde sunt, la locul lor, Îngropate în trecut. Oricum ele nu mai există cu adevărat. Doar suferinţa pe care ne-o cauzează prin amintire poate să mai existe, numai că ea este fără rost. Nu schimbă nimic, în afară de faptul că ne alegem cu suferinţe de care ne-am putea lipsi foarte uşor, dacă am voi cu adevărat să le dominăm. Noi dispunem dacă suntem cei puternici sau cei slabi, cei învinşi sau învingătorul. Aşa că ai de ales. M-ai înţeles?”

Tonul cel necunoscut e aspru şi poruncitor, iar Doru simte cum i se întoarce pe sec, în inimă, vârful unei săgeţi înroşite în foc. Doare rău de tot, dar, instantaneu, şi anesteziază. Simte al naibii de acut acest lucru, dar, în acelaşi timp, brusc, este mai uşor cu un chintal. Din senin îi vine să chiuie. O apucă pe Vera de subţiori, cu căţeluş cu tot, şi-o învârte ca pe ringhişpil. O sărută de nenumărate ori, iute, peste tot, pe obraji, pe ochi, pe frunte, pe vârful nasului, pe păr. Nimereşte chiar şi pe lobul uneia dintre urechi. O fi

Page 94: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

94

fost doar o întâmplare?! Cine ştie! Fata râde cu capul dat pe spate, fericită. Căţeluşul se lipeşte cu toată puterea lui de fiinţă mititică, de pieptul ei şi-şi vâră boticul printre nasturii bluzei, între sânii ei.

Când, în sfârşit euforia nebunatică se potoleşte şi Doru o aşază pe propriile picioare, observă postura animalului.

„Javră ce eşti! Cât te invidiez. În acest moment tare aş vrea să fiu în locul tău.” Apoi, tare: -Uite le el cât de dulce e! -Nu-i aşa? O să-l păstrez. Categoric o să-l păstrez. „Culmea culmilor este că şi eu îl plac”, întinde Doru mâna să-l mângâie.

Animăluţul începe a-şi scutura purecii din coadă, dacă i-o avea, mişcând-o cu o viteză uluitoare şi-şi apropie botişorul umed de mâna care-i oferă alinare şi dragoste, după care a tânjit de când a fost luat de lângă mama lui şi lăsat de izbelişte. Scoate o limbă micuţă şi rozalie. Începe a linge cu sârg şi dăruire acea mâmă.

Doru simte un fior pe şira spinării. „M ăi, să fiu al naibii. N-aş fi crezut vreodată că o să-mi facă plăcere şi o să mă

bucure o astfel de treabă. Să fiu al naibii! Oare sunt tot eu?” Îi vine să se pipăie, ca să constate că nu visează, dar o vede pe Vera cât se poate

de reală în faţa lui şi i se naşte în cuget o idee. „Să ştii că sunt mult mai sentimental şi mai sensibil decât am crezut sau am

remarcat vreodată eu şi cei din jurul meu. A trebuit să dau de rusoaica asta afurisită, ca să mă descopăr. Măi să fie! Hmm!”

-Îţi place de Foxi, nu-i aşa? -L-ai şi botezat? -Îhî! E ca o vulpiţă, nu vezi? Cu urechiuşele astea ridicate şi, aşa, maroniu. -Vulpile nu sunt maro, sunt roşcate. -N-are importanţă. Eu îi voi zice Foxi. -Perfect, tu eşti mama. Eu am voie să fiu tata? „Ce mai tâmpenii vorbeşti amice!, se autoadmonestează. Povestea de-a jucatul de-

a mama şi de-a tata, cu păpuşile! Soră-mea avea asemenea manie. Nu m-a prins niciodată. Doar pe bietul Dani, vecinul nostru, îl tortura într-una cu acest joc: de-a mama şi de-a tata. Ce-l mai comanda. Măiculiţă! Să nu fii-n pielea lui! El însă o suporta cu stoicism. Aşa sunt unii. Sunt sadici cu ei înşişi. Bărbaţi proşti şi blegi. Eu nu sunt şi nu voi fi niciodată astfel... Nu sunt sigur dacă în adolescenţă nu s-au jucat şi de-adevăratelea de-a mama şi de-a tata. Aşa mi s-a părut, dar nu m-a interesat deloc.

Pe unde o mai fi umblând acum hăbăuca aia de sorella? Pe la naiba prin praznic. Îmi spunea mama că s-a dus taman în Tibet, că stă într-un aşram, să se purifice”, îi bombardează mintea nişte gânduri care devin absurde în contextul în care n-au nici o legătură cu realitatea lui din acel moment.

„Mintea asta omenească, sucit lucru! Te trădează pe negândite! În loc să-mi pun mintea la contribuţie cum să fac s-o aduc pe gâsculiţa asta de fătucă unde vreau eu, o iau razna cu gândul la sor’-mea.”

Se hotărăşte: „O duc la mine.” Uşor de spus, dar greu de făcut. Simte instinctual că fata aceasta nu-i atât de

naivă şi de labilă pe cum pare. Îi simte un fel de înverşunare, de putere de a lupta pentru

Page 95: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

95

ce vrea ea, pentru visele şi idealurile ei. Pare ea gâsculiţă, dar el are senzaţia, nici nu ştie de unde-i vine, că poate ciupi rău de tot.

„Te pomeneşti că are dreptate nebuna de sor’-mea cu teoriile ei absurde despre vibraţii care se transmit, cu toate acele noţiuni de negativ opozit pozitiv, in-yang şi alte farafastâcuri de astea filozofice de pe vremea lui Pazvante Chiorul, culese şi adoptate din Extremul Orient. Eu nu cred o iotă, dar mai ştii?! Se pare că de data aceasta se potriveşte. Pur şi simplu simt cum e fata asta. Simt, nu ştiu... Ce-mi veni, dom’le, acum cu toate astea? În loc să văd ce-i practic de făcut?!” Cu o mână drăgăleşte căţelul, ca să distragă atenţia fetei, cu cealaltă o ia pe după talie şi-o conduce în direcţia locuinţei lui.

Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă printr-un părculeţ. Este bătrân parcul, plin cu arţari vechi, imenşi, cu coroana care acoperă cerul. Totuşi printre frunzele care susură un molcom şi foşnitor cântec de leagăn, se mai pot strecura strălucirile de argint viu ale stelelor neastâmpărate, care clipocesc şugubăţ din razele jucăuşe. Pe aleea principală, nici ţipenie de om, doar poleiala Lunii, care le aşterne calea devenită ireală. E o linişte îmbătătoare, care te transportă în altă lume, ruptă de realitatea cotidiană, apăsătoare, grea, zbuciumată, neliniştită, plină de nevoi şi agitaţie, de scopuri de urmărit şi de realizat, de necazuri şi false bucurii, de îndatoriri, chingi şi zăbale impuse social. Lumea aceasta de pace noptatică, îngânată de suflul parfumat al ierbii, îi transferă într-o stare specială, corpul devenind uşor, ca imponderabil, având senzaţia de înălţare spre infinitul care pare să-i aştepte tocmai pe ei, ca să-i ia la sânul unicei fericiri absolute, iubirea.

Vera se simte moleşită, cu Foxi adormit în braţele ei. Şi-a pitit boticul între faldurile bluzei moi şi dacă-l priveai bine, aveai impresia certă că zâmbeşte. Fata îşi pune capul pe umărul bărbatului şi i se pare că toate grijile ei s-au zburătăcit care-ncotro, ca un stol de vrăbii speriate de apropierea felină, pândită, calculată la milimetru, a unei pisici uriaşe, cu burta ei târâtă ciucit, pe pământ, făptură devenită tăcută, alunecoasă şi înspăimântătoare ca umbra unei stafii.

Bărbatul, deşi devenit şi el niţel cam aerian, totuşi percutează rapid şi profită de situaţie. O mângâie mai întâi, îndelung, adormitor, liniştitor, pe părul ei lung şi mătăsos. Adevărul este că-i face plăcere să simtă pe pielea palmei, acea dulceaţă de mătase satenată. Apoi, când consideră că terenul este gata pregătit, se apleacă şi depune un fulgurant sărut pe lobul urechii.

Fata nu realizează exact ce i se întâmplă, deşi lucrul e foarte curios, pentru că, de fapt, e ceva vreme de când nu se mai numără printre fecioare, dar acum este ca într-o transă. Simte doar senzaţii, pe care nu le-a mai simţit niciodată, iar mintea ei s-a blocat şi refuză să mai perceapă ceva nefiind în stare să străpungă nivelul cortical. Totul trece prin inimă, deşi unele senzaţii sunt pur fizice, ca şi aceasta. Îi trece un fior pe şira spinării, care o cutremură minuscul, trepidează din toate mădularele, ca şi când ar fi fost electrocutată, dar o electrocutare unic de plăcută. Totul este straniu, de neînţeles şi, în special, de necontrolat, trecut dincolo de graniţele materialului.

Involuntar, ca teleghidată, golită de gânduri sau speculaţii, se întoarce cu faţa spre el şi atunci se întâmplă ceea ce era de neevitat: primul lor sărut. Acesta pare că-i seacă, că vrea să soarbă vampiric şi ultima picătură de vlagă din ei amândoi. Este nesfârşit, până când trupul îşi reclamă acut drepturile la supravieţuire şi cere ca din gură de şarpe, să răsufle.

Page 96: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

96

Se desprind pentru o secundă, doar atât cât să-şi tragă sufletul şi să se aşeze pe banca care le-a ieşit în cale. În braţele Verei, Foxi oftează fericită şi scăpată de griji.

În noaptea aceea, banca tare din lemn le-a fost dormitorul nupţial, iar cerul senin, brodat cu frunzele pomilor, acoperământul goliciunii neinhibate de postura inedita, căci vraja bezmetică a iubirii le-a fost spălat minţile amândurora.

Prima geană de lumină nu i-a putut trezi din beatitudine, dar o mierlă revoltată de atâta indecenţă, dar şi încântată de şi mai multa dragoste, le-a suflat direct la ureche un tril slobozit cu toată puterea, apoi, ca să-i molcomească din sperietură, le-a cântat cum a ştiut ea mai frumos, invidiindu-i din toate puterile pentru clipele de unicitate de care ea, o biată mierlă, sigur nu va avea parte niciodată.

„Lumea noastră, a păsărilor şi a animăletului, în general, trăieşte după alte legi: fixe, exacte, de neocolit, mult mai puţin flexibile decât ale oamenilor, care-şi pot permite multe clipe de trăiri intense, doar pentru ei înşişi. Clipe de fericire şi iubire, care nu incumbă neapărat obligativitatea procreării, ci doar o dragoste de dragul dragostei, aceasta însemnând o comoară incomensurabilă, deşi mulţi dintre ei nu ştiu să aprecieze acest neasemuit dar, cu care i-a blagoslovit Puterea Divină, numai pe ei, dintre toate creaţiile Sale. Oamenii însă posedă inconştienţe de neelucidat. Păcat de ei!”, gândeşte mierla, cu o oarecare tristeţe care o vizează pe ea şi pe confraţii ei, însă şi cu compătimire pentru ignoranţa omenească, determinată de nepăsare, pragmatism, interesare şi, de foarte multe ori, de misoginism, observând că în ultima vreme acesta şi-a depăşit sfera semantică, întinzându-şi mantia cenuşiu-noroioasă şi asupra sufletului feminin, înglodându-l şi pe acesta.

„Totuşi mi se pare dimineaţa acestei zile, mult mai strălucitoare, din cauza acestor doi zăbăuci, care au fost în stare să uite de lume şi chiar de ei înşişi, cei reali, şi s-au transformat în vis pur. Păcat că a trebuit să-i aduc la realitate, dar nu puteam să-i las să se facă de râsul lumii. Acuşica încep studenţii să circule la cursuri. Şi atunci..?

-Bună dimineaţa, iubito! -Bună dimineaţa! vine replica abia şoptită, spusă cu capul în jos şi bujori aprinşi

în obraji. Doru râde de jena ei evidentă, pe o tonalitate binevoitoare. Îi ridică capul cu degetul arătător, o priveşte în lumina ochilor, adânc şi serios de

această dată, o sărută pe vârful nasului, o mângâie cu dosul degetelor pe obraz, îl ridică pe Foxi de pe iarba în care şi-a făcut culcuş de noapte, i-l pune în braţe. Căţelul deschide ochii de mărgea chihlimbarie, clipeşte somnoros, se întinde cu lăbuţele pe umărul fetei şi cască de i se rup fălcile.

-Hai să mergem, draga mea. Cred că este cazul să bem un ceai cald şi să ne umplem stomacul cu ceva mai consistent.

Ea tace, singurul răspuns fiind un zâmbet siderat, de om fericit. Trei În asemenea condiţii, un an şi jumătate s-a scurs asemenea unei singure clipe. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune de fulger. După absolvire, Vera a fost angajată la Balşoi, în corpul de balet aşa cum se

aşteptase. Bucuria lucrului împlinit şi a lipsei grijii de mâine o făcea să se trezească în

Page 97: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

97

fiecare dimineaţă cu o dispoziţie de cintezoi umflat în pene, fapt care îi dădea lui Doru o stare de bine şi de linişte cum n-a mai avut niciodată în viaţa lui.

Chiar şi zilele mohorâte, când norii îşi disputau meciuri aprige pe cerul cătrănit, sau ceaţa îţi acoperea vederea şi te ajungea până la os, el se simţea pătruns de căldura calmă şi binefăcătoare a unui blând soare de septembrie, strecurată printre frunzetul de aur ars şi aramă potolită din umbrarele parcurilor care semănau cu cele din oraşul natal.

Armonia era deplină între ei, se ţineau ca legaţi cu odgoane în noduri marinăreşti. Nu se duceau nicăieri unul fără celălalt, nici măcar la baie, decât atunci când era imperios necesar. Ea, la repeţiţii şi spectacole, de la care el nu lipsea niciodată, chiar dacă le văzuse de atâtea ori încât le ştia pe dinafară. De multe ori o aştepta şi pe la repetiţii. Era cunoscut în teatru, ca unul de-al lor. S-a împrietenit cu toată lumea, iar taciturnul şi cârcotaşul din el, altădată nemulţumit veşnic, a devenit simpatia tuturor, chiar şi-a femeilor de serviciu, care, nu odată îi preperau câte un ceai bun, rusesc, ca să-i mai treacă de urât şi să pară aşteptarea mai scurtă. De altfel, lui Doru nu i se părea prea lungă niciodată, deoarece ştia că la sfârşit îl aştepta revederea cu nepreţuita lui Vera.

Cât timp Doru era la cursurile lui de la stagiul de specializare, femeii îi plăcea să se ocupe de casă. Se mutaseră împreună, într-un apartament mai spaţios, închiriat. Era mai la marginea oraşului, dar nu îi deranja prea tare distanţa de centru, unde îşi aveau amândoi serviciile. Staţia de metrou era foarte aproape şi, un-doi, puteau fugi în centru. Nu era o problemă nici noaptea târziu, după spectacole, când, de multe ori, mai zăboveau cu colegii ei la un pahar, o cină frugală şi o grămadă de glume şi bârfe nevinovate, amuzante şi înviorătoare.

Nu mergeau prea des în oraş, este adevărat. Preferau intimitatea casei lor, pe care Vera o ţinea ca pe-un pahar, dar mai ales conta faptul că puteau să nu se dezlipească unul de altul nici măcar când făceau baie. Şi aceea o făceau împreună. Cum să n-o facă, de vreme ce le procura un deliciu inexprimabil?

Cada, plină cu spumă parfumată, produs rar, de contrabandă, pe care şi-l procurau prin filiera românească, care aducea produse din Germania sau Austria. Se cufundau amândoi în apa care avea temperatura cerută de Sfânta Vineri pentru supa ei cea de toate zilele, nici prea caldă, nici prea rece, numai potrivită. Împletiţi unul într-altul se iubeau până când îi cuprindea moliciunea şi atunci abia se târau afară, se învăluiau amândoi în acelaşi prosop enorm, care-i cuprindea împreună şi, astfel înlănţuiţi, parcă veşnic înfricoşaţi să nu care cumva să-i despartă vreo putere invidioasă şi rea, ajngeau în patul moale şi cald, cu cearşafuri proaspete şi parfumate de aroma trupurilor lor tinere, îmbibate de iubire care, erau ei convinşi în acel moment, va apuca veşnicia nemuritoare.

Dacă îi zdrobea foamea, Vera avea întotdeauna ceva bun pregătit în frigider sau pe aragaz, sau în cuptor.

Fată de ţară, crescută de părinţi simpli, era o gospodină perfectă. Ştia să facă de toate, tot ce trebuie să ştie o muiere adevărată, şi le făcea impregnate cu drag pentru cel ales. De aceea erau întotdeauna nemaipomenit de bune. El era cel care o răsfăţa, aducând bucatele la pat, pe o tavă, de unde se înfruptau amândoi, dându-şi unul celuilalt cu linguriţa şi cu bucăţica, direct în gură. Dac-ar fi putut, ar fi şi mestecat unul în locul altuia.

E duminică dimineaţa, devreme, ora şapte, tocmai a bătut clopotul de la biserica din cartier, şi telefonul prinde a suna ca apucat de streche. Ce plăcere!, tocmai când te pregăteşti de o leneveală prelungită, într-un dolce farniente recuperator, să te agreseze

Page 98: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

98

sunetul strident şi insistent al acestei scule moderne, care, biata de ea, n-are nici o vină că o minte îmbârligată de prea multe circumvoluţii, s-a găsit să puieze idei şi a inventat-o.

Doru se ridică anevoie, scoţându-şi braţul care se relaxa trecut pe sub gâtul Verei, se târăşte în picioarele goale şi-n costumul lui Adam până la măsuţa care găzduieşte monstrul. I-e atât de lene, încât nu mai poate, efectiv, nu mai e în stare să-şi vâre labele picioarelor în papuci, sau să-şi tragă halatul pe el. Măcar să-l ia pe umeri.

-Alo! Un alo atât de agasat, încât mai degrabă suna a înjurătură. -Bună dimineaţa şi ţie, dragul meu fiu rătăcitor. Mulţumesc de salutul entuziast,

se aude acidă, vocea mamei lui. -Bună!, răspunde scurt Doru, fără a se lăsa impresionat. Tace. Pauză prelungită. -Nu mă întrebi de ce te-am sunat? -... -Nu mă întrebi? -Bine. Te întreb. De ce m-ai sunat? -Am vrut să-ţi comunic că sora ta s-a măritat în India, cu unul din coloraţii ăia,

care stau toată ziua cu picioarele încrucişate şi-şi dau cu fruntea de pământ, încărcându-se, cică, ce-o mai fi şi aceea, cu prană, cu energie divină, bla, bla, bla.

Când am aflat, am crezut că înnebunesc. N-am dormit două nopţi în şir şi nu mi-am revenit decât cu un pumn de calmante.

Mi-a trimis o casetă video cu nunta. Vezi că ţi-am trimis-o ţie, s-o vezi şi tu. Mie nu mi-o trebuie s-o am la casa mea. Ţine-o tu, dacă vrei, sau arunc-o la gunoi.

Tu când ai de gând să vii acasă? Poate în vacanţă. Ai face bine să te gândeşti că mai ai şi părinţi, nu numai pe mândra aia a ta de rusoaică. Când v-am născut, dacă mi-ar fi spus cineva că gemenii mei vor ajunge cum aţi ajuns voi doi, să vă încurcaţi cu tot felul de otrepe, v-aş fi strâns de gât cu mâna mea. Dar eu, Doamne, mândră am mai fost să ies cu căruciorul dublu pe stradă, tu îmbrăcat în bleu, ca băieţeii, iar ea, în roz, ca pentru fetiţe. Toată lumea vă admira şi mă invidia. Iar acum, uite ce-am ajuns! Nu credeam...

-Mamă, termină, te rog! Mai taci odată! Ţi-ai dat drumul ca o moară stricată. Suntem mari şi vaccinaţi, majori, maturi, înţelege odată. Facem ce credem că e bine. Dacă Nana e fericită, ce ai tu de băgat strâmbe. Dă-i pace. În ceea ce mă priveşte pe mine, să nu îndrăzneşti să te bagi, ai înţeles?

-Văd că nici tu nu mă înţelegi. Am sperat degeaba la un sprijin de la tine, s-o lămureşti pe nebună să nu mi-l aducă aici, acasă. Auzi, tu! Vor să vină în vacanţă, ca să-l cunoaştem şi noi. Taică-tu râde, nici nu-i pasă, cum nu i-a păsat niciodată, iar acum şi tu îi ţii hangul. Vai mie, sunt singură de tot şi n-am nici cui să-mi vărs amarul.

-Ţi-am spus frumos să te potoleşti. O să venim şi noi, iată, mă gândesc c-ar fi bine chiar atunci când vine şi Nana cu soţul ei.

Aşa-i spunea el Dorei, soră-si, Nana. Ne adunăm şi noi ca oamenii cumsecade, laolaltă şi reunim familia. Doar suntem o familie, nu?

-Ce? Şi tu vrei să-ţi aduci piţipoanca cu tine? -Mamă, de când marea doamnă vorbeşte aşa? De unde ai învăţat asemenea

termeni? -Necazul şi amarul m-au învăţat.

Page 99: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

99

-Da, am s-o aduc şi te anunţ c-am să mă şi însor cu ea şi-am s-o aduc definitiv în ţară, doar că durează puţin actele, paşaportul etc. etc. Vezi, poate-ţi pui pilele şi relaţiile în funcţie şi-i găseşti vreun loc la operă. Ştii că e balerină.

-Vai mie, ce-am ajuns! Servitoare la rusneci. Ăia care ne-au ţinut sub cizmă după ‚46 şi ne-au luat tot ce era de luat de la biet neamul românesc. Ăia care ne-au adus comunismul şi-au falsificat alegerile şi-au omorât în munţii Caransebeşului partizani nevinovaţi, patrioţi adevăraţi, care şi-au apărat ţara cu sângele propriu şi cu viaţa.

-Mamă, nu mai fi atât de patetică. Ce treabă ai tu cu politica? Vezi-ţi de ale tale. Şi ce amestec are Vera?

-De unde ştiu eu ce hram poartă şi că nu-i vreo spioancă de-a lor, că n-au pus-o intenţionat să se lege de tine, ca să ne poată spiona. O de-alea, cum le zice? K.G.B.-istă.

-Vorbeşti prostii. Vera şi spion. Are să-ţi placă. Ai să vezi. E o fiinţă foarte blândă şi dulce.

-Blândă! Sigur! Fac ei şcoală serioasă, ca să poată juca tot felul de roluri. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, auzi tu!, eu, soacra unei balerine. Mama mea, biata de ea, s-ar întoarce în mormânt, dacă ar şti că nepotul ei ia de nevastă, cu acte-n regulă, o balerină. Ea, care nu m-a lăsat pe mine să-mi termin conservatorul la Cluj, pentru că asta ar fi implicat să fiu, în paralel, ca să mă pot întreţine, corepetitor la balet.

Consiliul de familie a decis atunci că o persoană, mai ales o fată, aparţinând unei familii onorabile, nu poate face o asemenea muncă, în special fiind vorba de balet, nu de muzică clasică, foarte apreciată în acele vremi. Baletul, însă, a avut o reputaţie de-a dreptul înjositoare, în cercurile sus puse.

„A face balet, spunea mama mea, chiar şi numai sub forma unui corepetitor, înseamnă să iei drumul pierzaniei.”

Atunci am urât-o pentru aceste vorbe, pentru că-i punea stavilă carierei mele, dar, dacă mă întrebi, acum aş zice tot ca ea. Spune balerină, spune femeie uşoară, ca să vorbesc delicat şi să nu-i zic pe nume. Aşa ceva vrei să-mi aduci în casă? Unde pui că eu tot am convingerea că mai degrabă e spioancă comunistă.

La această vorbă se aude un fâsâit lung în receptor şi convorbirea se întrerupe. De, convorbire cu străinătatea, mai mult ca sigur interceptată de serviciile secrete, iar urechile ascultătorului n-au suportat sonoritatea ultimei vorbe a doamnei Emma.

Se vede treaba că duminica aceea a fost menită să fie duminica ţârâiturilor. Ţâârrrr! Soneria de la uşă. -Cine naiba... se înfurie Doru şi se repede furibund către uşă. Era poştaşul. -Domnul Doru Sinescu? -El. -Aveţi un pachet din România. Semnaţi de primire. Semnează. Ia pachetul. Îl desface. Este o casetă video. -A ajuns repede. -Ce a ajuns repede? întrebă Vera. Ce ai acolo? -Nana s-a măritat în India şi i-a trimis mamei caseta cu înregistrarea nunţii.

Mama-i neagră de supărare şi nu vrea s-o păstreze. Mi-a trimis-o mie. Zice să fac ce vreau cu ea, pot s-o şi arunc.

-Cum adică s-o arunci?! De ce n-o vrea? Nu-nţeleg, e nunta fiicei ei.

Page 100: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

100

-Ei, n-o cunoşti pe mama! Coana Mare nu poate accepta o asemenea combinaţie între neamuri şi religii. Ea, marea românistă, ea, care mi-a împuiat capul cu admiraţia pentru Gheorghe Dima, „cea mai mare personalitate muzicală a Ardealului din epoca sa. A organizat viaţa culturală românească din marile oraşe din vestul ţării. El a semănat în ţară, ca nimeni altul, dragostea de arta naţională sănătoasă. A utilizat elementele cântecelor noastre populare într-o formă artistică superioară, universal valabilă.

A părăsit mari scene ale străinătăţii, pentru a se întoarce acasă şi a-şi dedica toată energia şi puterea creatoare ridicării culturale a poporului său. Creaţia sa de lieduri l-a aşezat deasupra multora, mai ales acele lieduri pe versurile lui Eminescu, Ce te legeni codrule, La mijloc de codru des, Şi dacă ramuri bat în geam, Somnoroase păsărele...”

Pe mine mă lovea somnul când mă toca mărunt mama, cu amintirile ei, de parcă nu eram destul de sătul de alde Eminescu de la şcoală.

-Şi tu, acuma! Toţi avem amintiri dragi. Probabil că biata femeie nu avea cui să le împărtăşească şi te-a ales pe tine, care-i eşti drag. Cui să spui ce ai pe suflet, dacă nu celor pe care-i iubeşti? Cred că eşti prea aspru şi prea nerespectuos cu dânsa. De ce nu încerci s-o înţelegi?

-Las’ că ajungi tu acolo! Să te văd pe tine cum ai s-o poţi înţelege şi suporta la nesfârşit pe Coana Mare.

-De ce-i spui aşa? Nu ţi-e ruşine? Apoi, de dragul tău, iubitule, nimic nu va fi prea mult. Mai ales că pare o femeie sensibilă şi cultă. Cred c-o să-mi facă mare plăcere s-o ascult şi să învăţ de la ea.

-Îhîmm! O să mai vedem! O să înveţi o droaie, n-avea frică! Are multe poveşti de spus. Când începe cu ale ei... Nu scapi uşor. Îmi amintesc că odată mi-a venit să-i dau în cap, ca să termine şi să mă lase în pace. Eu aveam meci de fotbal, iar pe ea au apucat-o poveştile nostalgice despre Sabin Drăgoi, tot un muzician de-al ei, pe care-l socotea mare, mare, deşi, în fond, a fost şi-a rămas un provincial.

Nu mă interesa nici cât negru sub unghie cum l-a cunoscut ea pe acest Drăgoi. I-am şi spus-o:

-Mama, nu mă interesează individul. Foarte bine pentru tine c-ai cunoscut asemenea personalităţi, îţi dai seama că am pronunţat cuvântul personalităţi cu maximă ironie, dar eu am un meci important. Hai, salut, ne vedem diseară.

Am lăsat-o cu gura căscată, apoi, chiar când am ieşit pe uşă, am putut s-o mai aud cum mă blagoslovea, făcându-mă incult. Nenorocul a fost al femeii care ne aproviziona cu zarzavaturi proaspete, aduse de la ţară, pe care a luat-o-n primire:

-Nană Ioană, ai auzit de Sabin Drăgoi? -Păi io, doamnă, nu prea şciu d-aşcea. Io, cu grăgina, cu sapa, cu vaca, lapcili... -Bine, ia stai dumneata un picuţ jos, îţi dau o dulceaţă şi-o cafeluţă şi află de la

mine ce oameni mari a avut neamul acesta românesc. -Auzi tu colo, la mama! Ce caraghioasă! Cafeluţă la Ioana! nu se abţine Doru de

la comentariu. Femeia, ce să facă, stă spăsită şi ascultă turuiala mamei, deşi-i cu gândul la vaca

ei, care trebuia să vină de la păscut, iar ea să ajungă la vreme acasă ca să-i deschidă poarta şi s-o mulgă, ca să n-o doară ugerul plin de lapte, care atârna greu, cântărind cât un pietroi de moară.

-Pe Sabin Drăgoi l-am cunoscut într-o zi, când, ducându-mă la şcoală, aflu în clasa mea, în faţa pianului, un tânăr timid şi sfios, cu nişte ochi negri ca tăciunele, vioi

Page 101: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

101

din cale afară, care-i ardeau aprinşi, îi dă drumul Coana Mare. Era îmbrăcat sărăcăcios, într-o manta militară veche şi foarte uzată, de pe timpul Primului Război Mondial. Lângă el, pe un geamantan plin de manuscrise, hârtii de note muzicale, trona o bucată de slănină şi un codru de mămăligă.

El cânta voios şi mânca cu poftă. Am rămas în uşă, ca să nu-l disturb. Imediat mi-a atras atenţia limbajul muzical

deosebit al compoziţiilor sale curat româneşti, savoarea lor rustică inedită. Am aflat că este profesor de muzică şi că-n timpul liber culege folclor muzical de

prin satele de munte din apropiere. A reuşit să facă din el o muzică îmbrăcată într-o haină armonioasă, cu totul nouă şi originală, dar păstrând un pur iz românesc, investindu-le în acelaşi timp cu o polifonie complexă şi un farmec atrăgător.

Mai târziu a publicat, la recomandarea lui Bela Bartok, le am şi eu cu dedicaţie specială şi cu semnătura sa, acele Miniaturi pentru Pian, nişte adorabile piese inspirate de melodiile noastre populare şi câteva jocuri ţărăneşti. Sunt mândră că l-am cunoscut şi l-am avut drept prieten, un prieten... Dar ce te tot fâţâi pe scaun, nană Ioană? Nici nu te-ai atins de cafea, nici de dulceaţă. Încearcă. Este de nuci verzi. O delicatesă cum n-ai mai mâncat.

-Poi, doamnă, nu vă fie cu supărare, io mi-s cam pă fugă. Vinie vaca şî trăbă, musai...

-A! Vaca-i mai importantă decât ce-ţi vorbesc eu despre cultură. De aceea aţi rămas inculţi şi neinstruiţi, în loc să apreciaţi efortul altora de a vă ridica şi a vă deschide minţile.

-Hai, du-te, că mi-a pierit cheful să stau de vorbă cu tine. Nici nu ştiu ce mi-a venit, să mă cobor eu la asemenea nivel. Doar dorinţa arzătoare de-a încerca să fac un dram de bine întru cultivarea poporului meu.

Femeia pleacă cu capul în jos şi cu frica-n sân c-a pierdut o clientă. Altceva nu înţelegea, ce-a vrut doamna de la ea. N-a înţeles mai nimic din vorbele acelea.

„Vorbe domnieşci, gândeşte Ioana. Cum o zâs? Disturb şî polifonie şî delicatesă şî nu mai ţân mincie, c-o zâs mulcie pă care nu li-am înţălies io. Parică pă minie asta mă-nteresază, când şage lucru năfăcut în avlie.”

-La revedere, ce mai stai, du-te! -V-aţ supărat pă minie, doamnă, dară io... -Pleacă, am spus! -Dară, altă dată mai pot vini să v-aduc dân grăgină şî lapcie proaspăt dă la

Dumana mea? -Poţi. Poţi. Sigur că poţi. „Sfinte, ce-am fost şi ce-am ajuns! Eu, care am stat în companie de prinţi şi

prinţese, de membri ai Casei Regale, la Viena, m-am bucurat de atenţia a oameni mari, nemuritori, aş putea zice! Am ajuns să stau de vorbă cu Ioana! Doamne!”

O lacrimă fierbinte, amară şi tăcută, una singură, i s-a prelins pe obraz. Şi-a şters-o cu furie şi s-a trântit, supărată pe ea însăşi într-un fotoliu de piele, adânc şi moale. A inspirat profund de câteva ori, ca să se calmeze. După câteva minute, s-a ridicat dreaptă, ţeapănă şi mândră. S-a îndreptat hotărâtă spre pian. A început să cânte cu frenezie. În timp ce degetele-i alergau pe clape, în minte depăna amintiri:

„Da! Nu trebuie să mă las batjocorită de împrejurări! Eu sunt o persoană care a trăit în anturajul atâtor personalităţi. Am să birui această perioadă potrivnică, cum le-am

Page 102: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

102

mai biruit şi pe altele, chiar dacă de două ori am fost suficient de slabă de înger, încât să ajung la un sanatoriu de nervi, ca să-mi revin. Dar mi-am revenit. Am priceput că nu-i voie să înclini steagul, căci vei fi călcat în picioare. Ei, bine, eu n-am fost. Am adoptat metoda atotbiruitoare, aceea de a te face simţită şi văzută în societate, de-a fi în pas cu moda. De-a fi bine îmbrăcată, de-a avea replici spirituale, chiar dacă uneori tăioase sau obraznice sau pline de infatuare. Acestea te impun, apoi totul vine de la sine. Regulile societăţii. Le respecţi, ajungi unde vrei, nu, sănătate-n Peşta, rămâi de căruţă, un necunoscut pe care nimeni nu-l ia în considerare sau în serios, eşti privit de sus, cu condescendenţă în cel mai bun caz, dacă nu cumva, şi asta se întâmplă, de fapt, de cele mai multe ori, devii omul invizibil pentru ei. Nu exişti şi pace. Eşti nimeni.

A ştiut ea, tanti Luci, de ce-a răbdat foame la bătrâneţe, numai să poată face faţă snobismului societăţii. N-a suportat, sărmana, să fie trecută-n categoria nimeni. Nici eu nu voi admite asta. În ceea ce mă priveşte, mai bine sfarm piatră-n dinţi.

Eu am ajuns să am uşă deschisă la case din cele mai mari, precum cea a Irinei Lambrino, sau Maria Rosetti. Aceasta din urmă, a părăsit mai apoi doctrina politică a familiei, încadrându-se după 1946 în formaţiile politice de stânga, probabil pentru a-şi păstra poziţia în lumea ştiinţifică. Mulţi au făcut asemenea compromisuri. Să le fie ruşine! Eu ştiu una: doamnă-am fost, doamnă-am să mor.

În casa Vâlcovici l-am cunoscut pe Nicolae Iorga. Mi s-a părut de la bun început un om din cale afară de voinic şi solid, un

monument, nu numai la trup şi minte, dar şi prin cultura sa şi creativitatea uriaşă şi multilaterală. Mie mi se părea la ora aceea ceva extraordinar şi m-am simţit flatată că l-am cunoscut. Am putut constata pe viu că este o personalitate unică, plină de contradicţii. Un spirit voltairean, dar şi un om politic cu concepţii burgheze. Genial, orgolios, sensibil la laude, nu mai lăsa şi pe altul să vorbească, plăcându-i să fie în centrul discuţiei şi atenţiei. Este drept că şi merita să-l asculţi. Dar, din cauza acestei metehne, nu toată lumea-l prea simpatiza.

Era în întreagă făptura lui o nemaipomenită forţă şi vigoare. Ori îţi plăcea, ori nu, se impunea fără efort, iar tu te simţeai mic în prezenţa lui, cât un purice ameţit, oploşit lângă copita unui taur alb, cu medalie de aur la gât, obţinută la o expoziţie mondială.

Eu, de exemplu, n-am fost în stare să scot un sunet, deşi în timpul discuţiei, sau mai degrabă a tiradei sale, căci n-a fost discuţie, a vorbit doar el, am avut, în mintea mea, câte ceva de comentat. Însă, am tăcut chitic, neavând curajul necesar să-l înfrunt pe marele Iorga. Titan, în ochii mei.

Mult mai plăcut, mai accesibil, deşi doar aparent accesibil, pentru că ideile lui numai accesibile nu se puteau numi, era Lucian Blaga. Lulu, cum îi spuneam noi.

Hm! Ce caraghios sună Lulu, dacă te gândeşti că omul a fost şi a rămas unul dintre cei mai mari, vii şi originali filozofi contemporani.

Stătea bucuros de vorbă cu mine. Îl interesa muzica, mai ales când pe mine mă apuca însufleţirea pentru problema muzicii româneşti.

Într-o zi, uitându-mă prin biblioteca lui, în timp ce el ieşise să aducă un ceai de la bucătărie, am rămas deosebit de intrigată de existenţa pe un raft a unui tratat de armonie clasică, mai degrabă un manual rigid, de şcoală, de strictă spacialitate. Tocmai îl răsfoiam, nevenindu-mi să cred că pe Blaga l-ar interesa aşa ceva.

-Ce-ai găsit acolo, de citeşti atât de concentrat? mă întreabă, intrând cu tava în mâini.

Page 103: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

103

-Lulu dragă, e un manual banal de muzică şi mă miram că te interesează asemenea lucruri, tu, care trăieşti cel mai adesea în sferele înalte ale visării, poeziei, abstracţiunii şi filozofiei profunde. Cum de a ajuns la tine? Şi pe deasupra, cel mai de mirare este că l-ai păstrat. Ba, mi se pare c-a fost şi citit cu temeinicie, după aspectul ferfeniţit al paginilor.

-De ce nu? Eu l-am cumpărat. Vreau să înţeleg arta muzicală, să pătrund tainele muzicii, deoarece eu consider că toate fenomenele vieţii sunt dirijate de aceleaşi şi aceleaşi legi ale logicii.

-Nu crezi că este o eroare a socoti muzica o ştiinţă şi a căuta înţelegerea ei prin cărţi de teorie aridă? Muzica este înainte de toate o artă şi încă, zic eu, cea mai subtilă, cea mai imaterială, cea mai fugitivă, cea mai sufletească dintre toate artele. Nici o altă artă nu pătrunde sufletul la fel de mult ca muzica. Prin lectura unui tratat de istoria muzicii sau descifrarea unor reguli rigide de armonie, nu poţi descoperi numaidecât sensul adevărat şi adânc al unei opere de artă muzicală. Aici este vorba despre o trăire adâncă a creatorului care a zămislit acea operă.

-Poate să ai dreptate. Dar eu am convingerea că acelaşi lucru este posibil a spune şi despre textul literar, fie poezie sau proză. Nu ai simţit niciodată când ai citit că textul, prin cuvintele sale, care devin sunete în minte, cântă, vibrează, ori chiar mai mult, au culoare, precum o pictură. A scrie înseamnă uneori a picta în cuvinte. Cuvintele acelea pot avea, de asemenea, aromă şi parfum. Te îmbată.

-Nu te contrazic, dar, orice ai spune, muzica este arta sentimentului, este limbajul emoţiilor, al trăirilor adânci, o formă, să-i zicem particulară, de a te apropia de Dumnezeu.

-Şi ce, literatura, nemaiamintind de filozofie, nu este în egală măsură o cale de apropiere de Dumnezeu?

-Mă rog, pentru mine este muzica, pentru că sunt muzician, pentru tine slova scrisă, pentru că eşti filozof şi poet, deşi, fie vorba între noi, de multe ori eu nu-ţi pot înţelege ideile şi scriitura. Sunt pentru mine prea abstracte. Prea te-ai coborât în adâncimea lucrurilor. Operele tale nu sunt pentru toată lumea. Obosesc pe un neiniţiat. Ele necesită o pregătire prealabilă. Ştii că prima ta carte pe care am cetit-o a fost „Pietre pentru templul meu”, carte pe care am câştigat-o la o tombolă? Acele aforisme şi cugetări le-am înţeles şi m-au impresionat, însă cu restul e mai dificil. Cel puţin pentru mine. Muzica însă...

E drept că, aceea ce-ţi spun acum este mai mult ce simt şi intuiesc, decât înţeleg. Este adevărat că opera ta, adesea materializează prin cuvinte, se metamorfozează în bucăţi de suflet, pline de poezie şi nostalgii mistice, încărcată de culoare şi o muzicalitate superioară, probabil din cauza limbajului inedit, care i-a şi determinat pe unii critici să te catalogheze drept simbolist sau, cu un termen mai vag, modernist. Eu nu ştiu, nu-i specialitatea mea. Ai pentru mine un pitoresc particular, care te scoate din anonimat. Ştiu că unii te dezavuează, dar, cu tot ermetismul tău filozoficesc, nu pot a-ţi tăgădui frumuseţea imaginilor, pe care eu le simt ca pe echivalenţe sufleteşti ale simţirii tale.

Totuşi, eşti o mare enigmă. Pe de o parte atât de... scuză-mi exprimarea, de... cu capul în nori şi de

nepământean, pe de alta, atât de pragmatic şi material în preocupările zilnice. Poate că nu este bine să te laşi atât de mult influenţat de familia Brediceanu.

-Asta este altă mâncare de peşte, îmi răspunse, cam indispus.

Page 104: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

104

-De ce? -Ce ai vrea să fac? Ei sunt aceia care mi-au deschis drumul în diplomaţie. -Este atât de important pentru tine? De fapt te-au rupt de pământul românesc. -Draga mea, cred că se răceşte ceaiul acesta de tot şi nu-i mai bun de nimic. Ce-ar

fi să-l gustăm totuşi, dacă l-am adus, puse Lulu punct dicuţiei, care apoi a deviat spre subiecte mai puţin intime şi sensibile. Am acceptat schimbarea, realizând c-am întrecut măsura. Era el suficient de tracasat de criticile care i se aduceau mereu de către unii, în pofida faptului c-a fost propus în Suedia chiar pentru premiul Nobel. Ştiu că n-a putut uita niciodată cum un profesor renumit, mare autoritate la universitatea clujeană, l-a respins la un concurs pentru postul de profesor de estetică. -Am dorit să-l susţin pe Blaga, spusese acel profesor aflat într-o societate, însă am fost nevoit a-l respinge, pentru că nu am înţeles nimic din lucrarea sa. L-am invitat ca să-mi explice personal sensul filozoficesc al lucrărilor prezentate, dar tot n-a fost capabil să mă convingă, pentru că mi s-a părut la fel de confuz în exprimarea orală, ca şi-n cea scrisă.

Atunci n-am putut răbda şi i-am dat replica, care, nici eu nu ştiu cum mi-a venit în minte şi pe buze: -Domnule profesor, nu consideraţi că exageraţi în ceea ce-l priveşte pe Lucian Blaga? Ştiu că există multe situaţii când unii lipsiţi de har se ascund în dosul unui aşa pretins modernism, ermetism şi a exprimării întortochiate, de nedescifrat chiar pentru minţi luminate. Cred că adoptarea acestui stil, dacă-l pot numi aşa, ascunde o crasă incompetenţă, doar din intenţia de a părea ei mult prea deştepţi şi deosebiţi de ceilalţi muritori, într-atât de altfel, încât se auto proclamă genii neînţelese. Desigur că acestă părere există numai în capul lor, dacă există cu adevărat şi dacă nu cumva îşi râd în barbă de cei care înghit pilula şi într-adevăr îi consideră genii, în urma prefăcătoriei lor sfruntate, de care sunt perfect conştienţi. Mai îşi află şi lăudători, tocmiţi pe diverse motive şi interese şi, iaca, gata faima.

Degeaba unii instruiţi şi buni cunoscători, precum dumneavoastră, îi critică. De îndată ce-au dobândit statut de superstar neînţeles de plebe, aşa rămân pe moment. Timpul însă va dovedi cine rămâne şi cine nu.

Nu vă fie cu supărare, dar Lucian Blaga nu poate fi adăugat acestei pleiade de impostori. El este, după umila mea părere, un suflet de o profunzime cum nu sunt mulţi pe lume. Am convingerea că peste decenii, dacă vom mai fi trăitori pe acest pământ, vom vedea că opera lui Blaga nu va pieri. Va rămâne peste secole, ca o mândrie a poporului nostru şi ca un simbol de măreţie.

Nu uitaţi, domnule profesor, cu tot respectul, că piscurile foarte înalte pot fi văzute numai de la depărtare. Pe feţele multora dintre cei prezenţi, a înflorit un abia schiţat zâmbet ironic, pentru că l-am atins pe acel domn, care era, cu adevărat, ce-i drept, un profesor de elită. Numai că de data aceasta greşea şi nu admitea să o recunoască.

-Tuşe! zise cineva de pe margini. În ceea ce mă priveşte, deşi nu l-am înţeles în toate cele pe Lucian Blaga, el,

pentru mine, a fost şi este Everestul. Tocmai de aceea m-am hazardat odată, făcându-mi iluzii despre o apropiere între

el şi Sabin Drăgoi.

Page 105: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

105

Îi vedeam colaborând, Lulu ca libretist, iar Drăgoi compozitor, pentru opera Năpasta.

Fiind eu în relaţii de amiciţie cu Drăgoi, l-am convins să se lase invitat la vie la Brediceni, deşi ei doi, Brediceanu cu Drăgoi erau concurenţi neîmpăcaţi, aş zice chiar duşmani, neştiind care dintre ei e mai valoros în ale cunoaşterii folclorului.

-Haide, te rog, nu mă refuza! Am să ţi-l prezint pe Lulu Blaga. E un mare talent literar şi filozofic. O să scoateţi împreună o capodoperă.

-Cum să apar eu la vie la Brediceanu? Ce-are să zică lumea? -Ce-ţi pasă de lume? Ea ţi-a dat talentul, ca să aibă dreptul a te împiedica să faci

lucruri mari şi de valoare? Fii de înţeles, nu te catâri! -Bine, fie, dar cu Brediceanu ai vorbit? -Asta-i treaba mea, nu-ţi bate tu capul. Întâlnirea s-a produs, dar din ea a ieşit un singur lucru. Cei doi muzicieni s-au

împrietenit la cataramă, până la sfârşitul vieţii. Cât despre colaborarea cu Lulu, praful s-a ales. Erau şi unul şi celălalt, două

temperamente cu totul şi cu totul opuse. Unul numai cap şi luciditate atunci când nu visa cai verzi pe pereţi, celălalt crea

doar din instinct, fără reguli premeditate. Drăgoi cerea ca textul să fie subordonat muzicii, în sensul că el va scrie mai întâi

muzica pentru anumite scene, ca abia apoi Blaga să-i confecţioneze textul propriuzis, cu replicile adecvate măsurilor muzicale, fapt pe care Lulu nu l-a admis nici în ruptul capului.

Asta a fost. N-a fost să fie! *** Emma închide ochii, lăsându-se pradă amintirilor. Scenele se reped ca nebunele,

bolovănindu-se în mintea încinsă a femeii: -Draga mea Emma, i se adresează Sabin Drăgoi, numai în tine am încredere ca să

mă spovedesc cu astfel de lucruri intime. Află, buna mea prietenă, că sunt ameninţat. Lumea mă socoteşte numai bun de legat, pentru că, susţin ei, am căzut în melancolie şi că sufăr de mania persecuţiei. Nu e nici o manie, crede-mă! Acasă nu mai am pic de linişte. Nevasta s-a săturat de mine. Mă ameninţă mereu. „Eşti în mâna mea, acuma când ştiu că nu eşti zdravăn la cap. Dacă nu mă asculţi şi încerci să ieşi din casă, te bag în balamuc.”

Emma, draga mea, te rog să mă ajuţi! Nu ştia cum ar putea ea să-l ajute. -O să încerc, dar mai bine te-ai gândi şi tu să-i intri în voie doamnei din când în

când. Nu mai fi atât de dificil, de sucit. -Doamnă pe naiba s-o ia, s-a înroşit el la faţă. Mă face nebun, scorpia. Şi, dacă

vrei să ştii, nici pe tine nu te poate suferi. Zice că pe timpul bolii mele, când am avut febră mare, am aiurat fel de fel de prostii în legătură cu noi doi. Să nu încerci să te duci să vorbeşti cu ea despre mine, pentru că, în cel mai bun caz, o să-ţi trântească uşa-n nas. Ar fi în stare vrăjitoarea să ia mătura la tine. Crede-mă că dintre noi doi, ea este cea care nu-i zdravănă, nu eu. Aş vrea să divorţez, să scap de calvar, dar mă tot ameninţă. Azi de-abia am reuşit să mă furişez, ca să pot ajunge la tine.

Page 106: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

106

Emma îl privea şocată: -Cum să creadă cineva aşa ceva? Tu eşti doar prietenul meu. Nu te-am privit

niciodată ca pe un bărbat care să-mi fie un posibil iubit. -Mă rog, spune cam bosumflat Drăgoi, sensibil foarte când venea vorba despre

orgoliul său masculin. Dar ea pretinde că vreau să divorţez din cauza ta. -Nu se poate! Îi venea să-i spună: „Niciodată nu mi-a trecut prin minte să fii altceva decât un prieten. Cum să-mi

placi? Ca bărbat nu te potriveşti gusturilor mele. Nu poţi întruchipa bărbatul ideal din visurile mele. Apoi, ca să fiu sinceră, îmi doresc un bărbat cu o cultură mult mai serioasă, nu numai o spoială, precum este a ta. Şi, pe deasupra, nu te interesează nimic în afară de succesele tale. Ca om de societate şi ca maniere cel mai adesea eşti un necioplit, care nu ţine seamă de etichetă, crezând că este mai presus de orice şi oricine. Un asemenea bărbat crezi că mă poate încălzi pe mine?”

Doar îi venea să-i spună, dar nu a făcut-o. Ştia că avea să-l jignească, cu atât mai mult, cu cât se socoteau prieteni destul de apropiaţi. Ar fi fost ea însăşi o necioplită să-i spună omului de la obraz asemenea lucruri, în special fiind el în situaţia şi în starea în care era.

A alertat, însă, un bun prieten, medic, şi au decis să-l invite pe Drăgoi cât mai des în societatea lor, ca să-l poată studia şi ei şi să-şi facă o părere. Numai că nu au mai avut vreme.

-Ai auzit de Sabin? -Ce s-aud? -Păi, l-au internat la nebuni. -Cum se poate? Nu-i nebun! Doar l-am văzut. În afară de lăudăroşenia lui

patologică, bazată pe o sinceră convingere cum c-ar fi cel mai mare compozitor al neamului nostru, s-a comportat cât se poate de normal. Chestia cu lăudăroşenia e departe de-a fi un semn de nebunie.

-Uite aşa bine. L-au internat cu forţa. Teama lui de familie, familie care voia, nici mai mult, nici mai puţin, să scape de el, a fost întemeiată. Aseară târziu, procurorul, constrâns de către medicul lui Drăgoi, a emis un ordin de arestare.

-De ce arestare? De când un bolnav se arestează? -Pentru că Sabin s-a împotrivit internării. A şa că l-au ridicat ca pe borfaşi şi l-au

dus cu forţa. -Ce fel de ordin? Pe baza căror acuzaţii? -Pe baza unui certificat medical, semnat de trei doctori şi a unei plângeri din

partea familiei, în principal a podoabei de nevastă-sa, care pretinde că-i un bolnav periculos pentru familie şi societate.

-Of, Doamne! Şi l-am rugat să se poarte mai cu atenţie cu ea. Dar încăpăţânat şi agitat cum e, nu m-a ascultat. Acum se poate întâmpla orice. Dacă intră acolo, nu mai iese om. Îţi spun eu, doar îl cunosc. Mă mir că nu a sărit cu cuţitul la poliţişti, sau, în disperarea lui, nu s-a aruncat de la etaj, în stradă, să-l culeagă de pe caldarâm, făcut fleci.

-O să încerc eu ceva. -Ce? -O să-l rog pe Octavian Goga să-l ajute. Să vorbească cu ministrul justiţiei, sau al

sănătăţii, ca să-l elibereze.

Page 107: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

107

Zis şi făcut. Astfel a scăpat Sabin Drăgoi de balamuc. Apoi a urmat un proces de divorţ urât. L-au lăsat pe Drăgoi fără casă şi fără nimic. Până şi pe mama lui, o ţărancă bătrână, fără nici un sprijin din altă parte, au dat-o afară.

După asta s-a deteriorat tot mai rău. Nu-l interesa nimic, doar propria persoană. Devenise un megaloman. Aştepta să fie lăudat întruna. Nu-l interesau concertele altora. Stătea mai mult la crâşmă şi se lăsa lăudat. Chiar a început să facă prostii, care i-au subminat prestigiul. Obţinuse o subvenţie de la primăria oraşului, ca să plece la studii în străinătate. A luat banii, dar n-a mai ajuns nicăieri. Şi-a cumpărat proprietăţi cu orice ban îi cădea în mână.

Cu toate acestea, întreaga societate, în special Emma, a fost consternată de felul cum s-a purtat familia cu el. Până la urmă s-a împăcat cu nevasta, dar se aveau mai mult ca şi câinele cu pisica.

Emma îşi revine din gânduri, se îndreaptă către secreter, îşi scoate jurnalul, caută un anumit pasaj şi-l reciteşte:

Relaţiile mele cu Sabin Drăgoi s-au înrăutăţit. După ce m-am măritat, a început să mă asalteze cu sentimentele sale. Cu cât vedea că fug de el, cu atât îmi scria mai multe scrisori vulcanice, pe care mi le trimitea prin portarul şcolii. Precizez că ajunsesem profesoară la liceul de muzică, unde funcţiona şi el. Scrisorile acelea mă jenam să i le trimit întotdeauna înapoi nedeschise, prin acelaşi portar, ca să nu-l fac de râs în faţa omului şi eventual a întregii şcoli. Ştiu eu dacă omul acela simplu nu se amuza copios pe socoteala noastră, răspândind bârfe şi zvonuri, până când ne puteam trezi ca într-un viespar? Putea să afle şi Gicu, soţul meu, şi să iasă un tămbălău de mai mare dragul. Nu-mi convenea nici modalitatea prin care mi le trimitea. Cine ştie în ce mână ar fi putut ajunge, aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel.

Într-o după masă, tocmai în momentul în care portarul îmi aducea o asemenea epistolă, a intrat pe uşă una dintre colege, Marta Crăciun. Mirosind o undă de bârfă savuroasă, s-a repezit ca un uliu şi a smuls scrisoarea din mâna omului, apoi a citit-o fără de jenă. Era o scrisoare grozav de pasionată, care a întrecut toate limitele bunei cuviinţe. Am râs cu Marta, deşi eu mă simţeam penibil, cu toate că amândouă am decretat că totul este o prostie, iar el e sărit de pe fix, că-şi permite libertăţi care depăşesc limita bunului simţ.

Cam la o săptămână după întâmplare, scrisorile au încetat. Drăgoi nu mi-a spus nimic, dar a început să mă persecute la şcoală. Se răzbuna pe mine ori de câte ori i se ivea ocazia.

Am bănuit că Marta Crăciun, o fire foarte invidioasă, îi spusese ceva, cine ştie în ce termeni, fapt care i-a determinat lui reacţiile acelea de ură înverşunată. Noroc că nu după mult timp a plecat la Consevatorul din Cluj, ca director.

Astfel s-a terminat o relaţie de prietenie, care ar fi putut să fie atât de frumoasă şi de onestă. De ce oamenii strică tot ce este frumos? Oricum, atunci, eu am foarte marcată şi profund dezamăgită.

*** -Orice ai zice tu, afirmă Vera, eu tot cred c-o să mă înţeleg bine cu mama ta. Doar

suntem artiste amândouă. Sper să-mi împărtăşească din experienţa dumisale şi să ajute cu

Page 108: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

108

sfaturi, când om fi acolo. Oricât te iubesc şi-aş merge chiar până la capătul Pământului, ca să te urmez, totuşi România mi-e străină. Bănuiesc că multe lucruri sunt diferite şi va trebui să mă adaptez. Am nevoie de ajutorul cuiva.

-Care va să zică eu sunt nimeni?! -N-o lua aşa. Doar ştii că nu-i adevărat, dar o femeie este altceva, în special c-a

trăit o viaţă în lumea artelor. -Eu zic să nu-ţi faci prea multe vise. Mama e mama mea, dar adeseori poate fi o

scorpie plină de condradicţii, de acreală, veşnic nemulţumită. Prea puţină lume îi intră în voie, mai ales dacă nu-i de rangul ei, ca şi când în vremurile noastre ar mai ţine cineva seamă de ranguri. Este egalitate socialistă, nu-i aşa? Şi femeia de serviciu şi ditamai academicianul sunt tovarăşi. Uneori chiar aşa şi este. Nu-i nici o deosebire între ei, doar că unul are o diplomă pe care e trecut negru pe alb un titlu, iar altul n-o are, pentru că nu are în familie vreun activist cu funcţie de partid, care să-l susţină, chiar dacă-i prost ca noaptea. Asta nu are nici o relevanţă. Originea sănătoasă şi partitul rezolvă totul. Marele şi unicul partid comunist! Şi ăştia sunt o castă, cum au fost în alte timpuri, alte caste. Până şi-n comuna primitivă nu era egalitate. Astfel de chestii nu intră în capul mamei. Refuză să le înţeleagă. Altceva eu nu pot presupune, pentru că de felul ei numai proastă nu e.

-Hei, potoleşte-te. Dacă ne ascultă cineva? -Dacă ne ascultă, iaca am zis-o deja, ce să mai fac? Nu mă pot cenzura tot timpul.

Nici măcar n-am spus mare lucru, doar că lumea-i lume, nu se schimbă. Doar mersul roţii poate fi invers, dar, dacă stai şi cujeţi, cum zice ardeleanul, tot se roteşte, indiferent de direcţie. Asta nimeni nu poate schimba.

-Cine-i ardeleanul, se interesează Vera, curioasă. -Lasă, asta-i altă poveste. O să vezi tu în România. Sper să petrecem o vacanţă în

Ardeal. Este atât de frumos! Este atât de liniştit, de molcom, de pur. Când sunt acolo, sunt alt om. Îmi trec toate afurisitele de năbădăi, care mă posedă de prea multe ori şi-mi fură din viaţă. Zic viaţă, pentru că viaţă înseamnă să trăieşti frumos, nu să te laşi dus de zbateri şi chinuri. Dacă sufletul ţi-e liniştit şi larg, poţi trece senin peste toate relele şi să le vezi învinse, într-un fel sau altul.

-Măi, măi, nici nu aş fi bănuit ce filozof zace în tine. Dar, ia spune-i tu la Vera adevărul. Chiar aplici ce spui, sau... te joci cu mine, ca să vezi ce părere am?

*** -Îmi vine în gând baletul Facerea Lumii. Sper că-l ştii? îi pune Doru o întrebare

retorico-glumeaţă, doar aşa ca s-o tachineze. Tare-i mai plăcea s-o tachineze, pentru că-l amuza teribil faptul că ea nu înţelegea

de glumă, îl lua în serios şi se necăjea, se întrista şi făcea un botic de mai mare dragul. Îţi venea să-l iei în stăpânire imediat şi să-l ronţăi mărunt.

La fel a reacţionat şi acum. „Ce previzibilă este. Este perfect să ai lângă tine o femeie previzibilă. Nu ai bătăi

de cap. Ştii la ce să te aştepţi, ştii exact ce să faci, în funcţie de ce se aşteaptă de la tine, asta, bineînţeles, dacă eşti dispus să-i intri în voie, iar dacă nu, de asemenea ştii cum s-o iei, ca s-o calci pe bătături după pofta inimii, sau s-o iei în balon, dacă ai chef de-un pui de distracţie pe gratis. Este atât de simplu şi uşor, deşi, câteodată, devine extrem de

Page 109: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

109

plictisitor ca totul să fie previzibil. Îţi vine să te duci unde vezi cu doi ochi. Cu toate acestea, mai bine te întorci pe cealaltă parte şi tragi un pui de somn, fiind suprasaturat de plictis, apoi rămâi posesorul docilităţii ei, care este ceva de nepreţuit. Decât una nărăvaşă, căreia să-ţi vină a-i lua gâtul, mai bine o mieluşea supusă, fără variaţie, în asemenea măsură, încât te face să fii sătul până-n gât de aia şi iar aia şi-ţi doreşti cu ardoare să-ţi iei câmpii, ba uneori chiar te scoate din pepeni cu atâta serioasă constanţă, încât devii peste măsură de agasat. Sfârşeşti prin a manifesta o dorinţă acută să-i arzi cel puţin o pereche de palme, doar, doar o reacţiona cumva şi şi-o ieşi din matca de martiră sacrificată pe altarul iubirii.”

Doru pune capăt gândului păcătos, pentru că vine replica Verei, o atitudine care l-a luat prin surprindere şi care-l făcea să-i treacă prin scăfârlia lui seacă, de mascul egoist, că ea tocmai îi contrazice gândurile cărora le pusese capăt cu o secundă mai-nainte.

-Cum vorbeşti tu, Doru? De ce mă crezi o proastă? Doar pentru că eşti convins că te iubesc? Nu-s o tâmpită, să ştii! Doar am urmat un conservator. Şi am avut numai note mari. Poţi să ştii!

Pe lângă necaz, se simţea în vocea ei şi o undă de om jignit. Doru, însă, era prea sigur de el şi, mai ales pe ea, ca să fie în stare a-i sesiza profunzimea. Zâmbea condescendent, ca prostul, spunându-şi sieşi: „Ia te uită, suntem orgolioasă. Am fost atinsă în amorul propriu. Bine de ţinut minte. O altă pedală de apăsat când devine cazul.”

Ea continuă să vorbească, voind să-i demonstreze că de-adevărat nu-i tâmpita- tâmpitelor şi că s-au prins de ea suficiente, cât timp a fost studentă.

-Acest balet face parte din.... -Ha, ha, ha! pufneşte Doru într-un râs nedisimulat. Ştiu, ştiu, mai adaugă printre

sughiţuri. Ia stai tu, să-ţi zică ţie taica mare, cum devine taina cu făcutul lumii. A fost odată un Dumnezeu care a făcut lumea. Un nebun din această lume, se

apucă să pună pe muzică faptele facerii ei şi pe toţi făptaşii, după chipul şi asemănarea gândirii lui, a nebunului, nu a Sfântului Dumnezeu. În concluzie, se aşază omul în faţa portativului şi se pune pe scris puricii mici şi rotunzi, numiţi note. Ce iese? Iese! Iese o muzică pe jumătate clasică, ştii tu, aceea frumoasă, caldă, pătimaşă, care e făcută numai pentru ca, auzind-o urechile, să încânte sufletul. Aceea ca o boare blândă de zefir care înroşeşte obrajii de adolescenţi la prima lor atingere. Asta e făcută doar s-o asculţi şi s-o simţi. Să te pătrundă fără voia ta. Să te înalţe. Să te propage în alte sfere, pe alte lungimi de undă. Ori de vibraţii?!... În fine.

Numai că, iată că intervine un numai că, cât se poate de parşiv: cum ar putea să-l rabde inima, pe nebunul în cauză, să se lase mai prejos de colegii de breaslă, care practică o muzică cultă catalogată ca modernă, zisă astrală, mi se pare, care dă din ea nişte sunete care te zgârie pe creieri. Bolnavă-n agonie, scoate nişte scrâşnete precum o pieliţă de gheaţă tăiată samavolnic cu un vârf de cuţit ascuţit şi zimţat, sau şi mai bine, ca tăietura diamantului, alunecată şi strălucitoare, oripilându-te ca atingerea unui şarpe şi orbindu-te ca un laser, când despică sticla. Dur, fără pic de milă. Craaanţţţ! De sus până jos. S-a făcut.

Muzica asta, - dacă poate fi socotită muzică, după mine, nu, dar eu nu contez, deoarece, vezi tu, nu sunt critic, nu posed abilitatea lor de a percepe subtilităţi care nu sunt de nasul profanilor, - muzica asta e destinată exclusiv criticilor, acei moguli ai artei muzicale, care văd dincolo de evidenţe. E făcută anume pentru cei care se chinuie foarte să pară veşnic cu capul în nori, plutind printre valori neînţelese de oricine, ca să se poată

Page 110: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

110

da mari, mai altfel, super sofisticaţi şi super inteligenţi şi super,... super... Ceva de genul: „Cine sunt Eu, nu-mi ajungi la nas nici cu prăjina. E-ven-tu-al, dac-ar fi posibil o asemenea minune, adică să-l ajungă prăjina, instrumentul numit prăjină va fi mânuit doar de cei cu multă glagore, glagore care nu se află pe toate drumurile, la cheremul oricărui nechemat.”

Vorbim aici, să înţelegi bine!, despre muzica făcută numai şi numai pentru ca să se aleagă cu laude goale de conţinut, emise de unul sau altul care-şi zic maeştri, emise cu o emfază lătrătoare, de superioritate la care nu ajungi cu una cu două şi care de-abia catadicsesc să-i privească de sus pe cei din jur, de parcă ei ar fi cel puţin statuia de pe soclu, iar ceilalţi nişte gângănii nevrednice şi puturoase. Sunt aceştia oameni care au fost căptuşiţi cu pacostea îmbârligării cuvintelor, a alăturării lor într-un stil în care ermetismul absurd şi de nepătruns se simte la el acasă.

Aşadar şi prin urmare, ia aminte! Muzica aceasta e o muzică făcută pentru a fi analizată, nu audiată. Analizată după buna voie a acestor închipuiţi plini de sine, umpluţi până la refuz de propriul eu, egocentrici în esenţă pură, care aruncă vorbele după cum li se năzare, nepăsându-le dacă au vreun înţeles sau nu. De fapt, de ce şi-ar face griji? Şi aşa nimeni nu înţelege nimic. Celor asemenea lor li se ia de bună orice elucubraţie puiată de către minţile permanent aburite de sfidarea oricărui simţământ cu excepţia megalomanismului propriu, căruia i se adaugă cu succes maxim lichide suferinde de febră cu multe grade la bord, astfel încât mintea şi judecata lor e aburindă, precum o oală dată în clocot. Aceste specimene humanoide stau culcuşite într-o castă închisă, mai dihai ca într-o cetate de Ev Mediu. Ca în cercul magic al vrăjitoarelor. Ei în de ei. Atât. Nu au nevoie de intruşi. „Dacă se nimereşte vreunul să aibă cu adevărat talent şi valoare?! Nu, nu! Nu se iese, dar mai ales nu se intră.”

Concluzia este clară şi una singură: critică după cum bate vântul interesului. În primul rând personal, apoi de grup. Suntem singurii faimoşi. Singurii demni de luat în seamă.

Ca să nu iasă cacialmaua la iveală, fac pe neînţeleşii şi ţipă exclusiv în legea lor, ridicându-se în slăvi unul pe altul, într-o păsărească pe care alţii să n-o înţeleagă, iar pentru că nu înţeleg, să se creadă proşti. De ruşine cum c-ar fi proşti ori săraci cu duhul, zi-i cum îţi place, ca să nu li se descopere presupusul handicap, tac mâlc şi acceptă cele mai teribile nonsensuri.

Nimeni nu riscă să-i aibă pe post de cârcotaşi la adresa a ceea ce creează. Deci şi prin urmare, dacă ei au stabilit că nişte scârţâieli acute, dizarmonice, nemelodioase, sunt expresia talentului modern, asta trebuie să faci. Altfel eşti un om mort. Sapa şi lopata. Ca şi-n literatură, de altfel. Dacă nu presari textul, măcar pe ici, pe colo cu termeni de injurie, de ruşine, de păcat, dintre cei care denumesc părţile intime ale trupului, gesturi spurcate sau scârbavnice, după voroava cronicarului, atunci nu eşti actual. Ţi-ai pus capacul. Cu cât înveţi mai bine limba birjărească, cu cât o utilizezi mai mult, în special în scris, cu atât mai bine.

-Doru, dar..., încearcă Vera. -Ne, ne, draga mea. Stai blândă! N-am terminat. Asta a fost doar despre partea

muzicală. Să vezi ce urmează cu mişcarea, pentru că pe aceasta n-aş numi-o tocmai dans, cu atât mai mult, balet.

La analiza muzicii acesteia de nu-i nici cal, nici măgar, ci un ghiveci oribil, i-am pus punct pentru moment. Stai să vezi cum devine cazul când trebuie să te referi la

Page 111: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

111

punerea în scenă, la coregrafie etc. La tot ce alcătuieşte un spectacol. În cazul în speţă, adicătelea în Facerea Lumii, problema se pune cam aşa: stă unul şi cujetă. Cujetă adânc de tot. Şi ce-i puie lui mintea?

Îl pune pe Dumnezeu în mijlocul Raiului, înconjurat de îngeruţi drăguţi, în fustiţe de fetiţe, pe cap poartă coroniţe din floricuţe mirositoare, albe cu mijloc auriu. De altfel, totul este alb. Şi cămeşoaia lui Dumnezeu e albă. Îi ajunge până la glezne, dar pentru mai mult farmec are ditamai crăpăturile pe margini, asta pentru cazul în care i-ar veni cheful să sară coarda, că pentru ce alt’? De sexi? Mai ştii poznă?

La început, îngerii zboară în jurul Domnului dând din aripioare atât de lent încât crezi c-o fac adormiţi, suferinzi de somnambulism. Sper că nu, ca nu cumva să facă un pas greşit şi să pice din cer. După o vreme, obosiţi pesemne de atâta plutit agale, deodată încep a mişca repejor, repejor, din aceleaşi aripioare, ca şi când ar fi pasărea colibri. De ce această schimbare, numai ei o ştiu şi, evident, cu căposul care le-a dictat s-o facă astfel pe scenă şi care căpos se cheamă, pompos, regizor.

Trebuie să ţii minte că ceea ce-ţi spun nu e Raiul, Rai, cel adevărat, e doar rai pe scenă, scornit de o viziune a acelui careva despre care-ţi ziceam că i-a clocit cloşca şi astfel i-a puiat mintea.

E linişte în rai, e pace, e armonie şi îngeraşii aceia... o foolie. Nu-i a mirare că Dumnezeu stătea pe gânduri, că altceva tot nu avea ce face. Şi-n gândurile acestea se strecoară o formă de idee. Ce-ar fi să facă pe cineva să-i ţină de urât?! Zis şi făcut. Îl fabrică la repezeală pe Adam. Ştii şi tu cum. Tină, mocirlă frământată...

-Vai, Doru, asta e blasfemie. Nu-ţi fă păcat, te rog! intervine Vera, privindu-l cu ochi înspăimântaţi.

-Şşşt! N-am terminat. Şi nu mai emite prostii, că-mi stric părerea despre tine. Fata tace spăsită şi temătoare, c-ar putea să se supere dragul de Doru pe ea. -Ce să mai lungesc vorba?, continuă cinicul. Vorba lungă-i sărăcie. Cum, necum,

şi Adam curând se plictiseşte. De moarte se plictiseşte. Stăă tolănit, câtu-i ziulica. De subliniat că pe-acolo e tot timpul lumină. Adică zi. N-are omul noapte, ca să mai şi doarmă şi să scape de plictis. Stând el, adicătelea Adam, aşa a lehamite, are o vedenie. O arată cu degetul, se miră şi se dezmorţeşte cu totul. Ea, pentru că este o ea, se adună lângă el, atrasă ca de un magnet de degetul lui arătător, întins taman în direcţia ei. Dumnezeu prinde de veste. Se înfiinţează val-vârtej să vadă despre ce-i vorba, ca şi când ar fi uitat că tocmai el a făcut pe peţitorul. O fi uitat cu adevărat, fiindcă, dacă te uiţi la barba lui, devii sigur că-i deodată cu veşnicia. Bătrân rău, săracul. Ce să mai ceri de la el? A uitat, na, ce-i cu asta! Scleroza...

Ca o demonstraţie a iubirii Sale nemărginite pentru orice creaţie, o ia pe femeie, căci femeie era aceea, şi-o apropie de trupul său, drăgălind-o cu detaşare serafică. Adam amuţeşte de necaz. Se tăvăleşte pe jos de câteva ori, apoi înţepeneşte înecat în propria durere. Dumnezeu, iubindu-l şi pe el, de dragul lui, şi numai de dragul lui, al lui Adam, se înţelege, Dumnezeu se apropie, cu femeie cu tot, şi i-o dăruieşte cu propria mână. Dragoste de tată, ce vrei?! Îşi iubeşte egal, toţi copiii.

Cei doi se învârt de fericire până ameţesc, doar că luându-i valul ameţelii, printre stele verzi, apare necuratul cu perechea lui şi-şi vâră coada unde nu le fierbe oala, cum le stă în obicei, de altfel. Mai precis, îşi joacă cozile ca pe nişte biciuşti care fac parte din recuzita unor case numite de pierzanie. Normal, doar iadul ce să-nsemne altceva decât pierzania?! Se joacă aceia cât se joacă, apoi, după ce-i lasă pe cei doi puri, Adam şi Eva,

Page 112: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

112

cu gura căscată, îi smulg unul de lângă altul. Îi ademenesc cu şmecheriile lor sexoase, încât aceştia nici nu mai ştiu cum îi cheamă, după care îl pun pe Adam între o îngeriţă şi demoniţa cea nurlie. Cât despre Eva, hocus, pocus, preparatus, a dispărut. O fi în căciula scamatorului? Unde-o fi? Şi apoi, cine-i scamatorul?

Adam se uita năuc, când la una, când la alta dintre însoţitoarele lui actuale, neputându-se dumiri, care-i place mai mult. Îi e imposibil să se decidă, căci o oareşce pârdalnică de parte din trupul său, programată a se specializa în acţiuni de cuplu, se zbenguie de mama focului, şoptindu-i că amândouă fetele, cel puţin la boi, arată la fel de extra.

Grea treabă: între înger şi demon! Ptiu! Piei drace! Degeaba-şi scuipă-n sân. Pe de altă parte, nu degeaba şi-a învăţat mai apoi urmaşii a ţine minte şi-a le trece peste veacuri, vorbe ca: „un înger de femeie” dar, mai ales, „un drac de muiere”. Vezi? E doar o mică diferenţă. „Un drac de muiere!” Sună altfel, mult mai incitant decât „Un înger de femeie”. Femeia-i una, muierea-i alta, oricât le-am socoti noi ca sinonime. Muierea-i, muiere, îţi lasă gura apă. Până la sfârşit, într-aşa fel te termină, încât rămâi lat, cu gândul blocat numai la un anumit act, ştim noi care... Pe când femeia... asociată pe deasupra cu înger, la ce poate fi bună? Numai pe post de oblojeală când dai de restrişti. Mama Dolores!

În Facerea Lumii este cam la fel. De o parte un înger, iubire diafană, abia pâlpâită din aripi transparente, fâlfâind gingaş linişti dumnezeieşti, tăcute şi sfioase, parfumuri de mirt şi arome de tămâie, care se preling peste gingăşii de nedescris şi puritate pe care poţi conta în orice moment. Înger în Rai!, ce mai discutăm?!

De altă parte, un demon. Călare pe flame de foc, răspândeşte puternic, prin vârful coarnelor roşii, mirosul de pucioasă amară, care ustură nările şi trezeşte omul din morţi, precum ardeiul iute din Mexic. Adam simte cum îl furnică pe şira spinării. Se scutură şi strănută, ca şi cum ar vrea să scape din capcană, dar diavoloaica se unduieşte, se îndoaie, se freacă, atrage, incită, îţi pune sângele la fiert şi ţie ca spectator. De Adam ce să mai vorbim?! Drept este că are şi condiţii optime ca să te fiarbă. Doar cazanul iadului este destul de încăpător. Nu-i aşa?

Cu asemenea dotări de ultimă generaţie, cum să nu facă diavoliţa tot ce vrea din bietul Adam?!

E năuc omul, fiert, mort, copt. Control ioc. Upps! Acum e momentul. Îi e adusă Eva, i-o azvârlu în braţe, iar perechea întunecaţilor, se strâmbă de râs când le dă amândurora un ghiont, încât zboară direct pe Pământ, ca nişte veritabili astronauţi instruiţi la NASA.

Dansându-şi victoria, se scufundă în adâncuri, pentru a sărbători printr-o orgie nemaivăzută.

În acelaşi timp, pe Pământ se dezlănţuie prăpăd de fericire. S-au regăsit, ca la începuturi. Iubirea lor a învins toate vicisitudinile. Nu durează mult şi încep să apară o mulţime de Adămuţi şi Evuţe, sau poate-i mai frumos să le zică Adămuţe? Încep şi aceştia să se joace între ei. Apar noi şi noi Adămuţi şi Adămuţe. Maama miia! Fac atâta zarvă cu hârjoneala lor continuă, încât trezesc somnolenţa Raiului, depăşind până şi decibelii de la orgia iadului.

Îngerii, avându-l pe Dumnezeu la mijloc, se bulucesc la porţile Raiului şi privesc în jos, ca să vază. Se minunează şi încearcă să priceapă, dar nu pricep nimic, iar Atotputernicul strânge din umeri. Nu a neputinţă, ci a neştiinţă. N-are habar ce se petrece.

Page 113: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

113

Domnitorii adâncurilor privesc şi ei cu ochi înroşiţi de mirare. Nici chiar ei nu văzuseră încă aşa minunată blestemăţie. Cât p-aci să-şi facă cruce de stupoare şi consternare.

Toţi, şi cei de sus, şi cei de jos, se hotărăsc deodată, ca la comandă. Îngerimea, absolut toate categoriile din cohortele Domnului, se scoboară cu

hârzobul din Ceriuri pre Pământ, pentru a se lămuri la faţa locului ce şi cum şi a da veste mare, în timp ce ceilalţii, pârjoliţii plini de funingine, discipolii cei întunecaţi, cu mic, cu mare, de la sarsailă în persoană, până la cel mai mic drăcuşor, piticotul drăcimii, se ridică pe limbi de foc şi ies la lumină pe gaura cea neagră a uşii iadului.

Odată ajunşi, o fracţiune de secundă stau înmărmuriţi, apoi rup rândurile şi se iscă o învălmăşeală haotică, o fugă şi o zbatere spre nu se ştie unde şi nici care cu care, care pe care, care după care, care după ce, care după cine, de-a valma îngerei şi îngeriţe, diavoli şi diavoliţe, adămuţi şi adămuţe, de nu se mai desluşea om cu persoană ce-i acolo. Se cutremura Cerul şi Pământul şi, desigur şi Iadul, deşi acolo nu se prea simţea, pentru că acolo veşnic se cutremură câte ceva.

În această vreme, Creatorul, rupt de obidă, stă pe un pietroi negru, mare şi urât, care a fost catapultat tocmai din străfunduri, de către un vulcan trezit la datorie, scuturat zdravăn de gravele mustrări de conştiinţă ale păcatelor strămoşeşti.

E supersaturat de tristeţe şi necaz, Creatorul. Capul greu şi-l sprijoană în căuşul palmelor de la mâinile stânde în coate pe spinarea unui norişor răzleţ şi nevinovat. Nevinovat cu duhul, evident. Atât de nevinovat, încât îi transmite Stăpânului un vis al lui secret şi irealizabil. Să-i aducă înapoi pe Adam şi Eva şi să-i facă cum au fost la început: neştiutori. Bătrânul, gheboşat, preia ideea. Încearcă. Se uită cu coada ochiului spre Pământ. N-are curaj să vază totul.

Chiar şi aşa se ia cu mâinile de cap, venindu-i să-şi zică el, sie însuşi: -Ce-ai făcut, Doamne? Cu ce ţi-am păcătuit, de mă pedepseşti astfel?! Este atât de cătrănit, încât îşi doreşte moarte, dar cum ar putea tocmai El s-o facă,

doar acesta-i păcat capital pe care El însuşi l-a fost stabilit la vremea sa?! Destul c-a luat pe furiş suficientă smoală, ştia El de unde, ca să se poată cătrăni cum se cuvine, direct proporţional cu propria obidă.

Cum, necum, oamenii îl înţeleg. Simţind necazul Părintelui lor, îi fac pe plac şi-l omoară. Sadic de tot. Îl hăcuiesc într-o mulţime de dumnezei, botezându-l pe fiecare cu alt nume.

Este de la sine înţeles că nu toţi au loc pe Pământ şi nici vorbă nu poate să încapă a trăi în bună înţelegere. Pentru supremaţia numai uneia singure dintre aceste creaţii blasfemice ale omului, el, omul, se urăşte cu semenul său, se bate, se mănâncă, se ucide, se torturează. În acelaşi timp, acelaşi om se simte foarte mândru că el înşuşi a îndeplinit dorinţa Tatălui Ceresc. A omorât pe Dumnezeu cel Adevărat şi a creat o puzderie de alţi dumnezei, astfel devenind el însuşi, omul adică, nici mai mult nici mai puţin, creator, conferindu-şi în acest mod standardele dumnezeirii. Câtă deşertăciune să admiţi asemenea aberaţii!

În atari condiţii, Dumnezeu cel adevărat nu are de ales, se readună şi hotărăşte încă o dată:

-Eu sunt unicul. Sunt unul şi acelaşi pentru toţi şi toate creaturile şi creaţiile. Dixit!

Page 114: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

114

Ca să-i reuşească figura cu unicitatea, cunoscând prea bine de-acuma natura umană, îi recheamă pe Adam şi pe Eva la El.

-Fine! ca la film, zice Doru cu glas tunător. C’est finie la comedie!.. Ori, o fi venit sfârşitul lumii?.. Ei, scumpo, ţi-a plăcut?

Vera mai că nu s-a înecat cu propria salivă de uimire. Clipeşte de câteva ori, ca o păpuşă teleghidată, care, în plus, ştie să spună mama. Se străduie din răsputeri să se reculeagă. Nu-i prea reuşeşte, fiindcă e dominată de zâmbetul mefistofelic abordat de către Doru, care este, mai mult decât evident, ultra satisfăcut de efectul pe care l-a produs asupra ei. Aşteaptă cu răbdare, tăcând mâlc, cele câteva minute care i-au fost necesare Verei pentru a-şi reveni întrucâtva şi-a putea îngăima:

-Măi, tu, că azi te-ai trezit filozof. Mai bine uită-te la ceas şi ia-o din loc la cursuri, zice Vera, uimită de viziunile, cel puţin şocante, pe care tocmai i le-a expus iubitul său.

„E damnat, dacă poate crede astfel! gândeşte necăjită foarte. Doamne, te rog eu, iartă-l, că nu ştie ce face!” înalţă, în bunătatea ei, rugă pentru cel păcătos.

Nici nu ştia ea la acea vreme cât de damnat îi era alesul. -Ce cursuri, că-i duminică? se zborşeşte Doru. -Ai uitat că trebuie să recuperaţi pentru ziua liberă în plus când aţi fost în excursia

de studii, pentru că profesorul n-a fost de acord să comprime două cursuri? Doru o ia în braţe, se învârteşte cu ea şi apoi o sărută cu pasiune nedisimulată. -Ce m-aş face fără tine, fată deşteaptă? Continuă s-o mângâie şi s-o sărute şi-i şopteşte înăbuşit, cu suflarea fierbinte,

care-i provoacă frisoane pe şira spinării: -Pot să mai întârzii câteva minute. Patru -Hei, e cineva acasă? Am sosit! ţipă Doru, de îndată ce intră pe uşă. Se opreşte în

hol şi adulmecă. Abia atunci îşi dă seama cât de hămesit este. De dimineaţă, ca să nu întârzie, a fost nevoit să plece nemâncat. Mirosea bine, a friptură la tavă, preferata sa.

„Bună fată, Vera asta a mea. N-are decât să pocnească oricine, n-o ascult nici pe mama, o iau de nevastă.”

Masa e aranjată ca de sărbătoare, cu o lumânare în mijloc şi flori, margarete sălbatice culese de pe maidanul din vecinătatea blocului.

-Aşteptăm pe cineva şi eu nu ştiu? -Parcă ziceai că tu nu eşti nimeni, replică Vera zâmbind cu o ştrengăreală

estompată de o undă de timiditate, încât parcă cine ştie ce lucru foarte îndrăzneţ ar fi spus. „Are, fata asta, un farmec al ei, aparte, deşi uneori mi se pare că-i prea timidă şi retrasă în propria cochilie. Chiar şi cu mine,” cârcoteşte Doru, ca un bărbat ce se află. Doar nu există bărbat căruia să-i convină totul. Trebuie să comenteze, să găsească ceva ce nu-i bine la femeia lui. Altfel n-ar fi bărbat. Şi-ar simţi ştirbită personalitatea. Ori aşa ceva este de netolerat. Bărbatul e bărbat şi aşa trebuie să rămână. Doar e cel mai tare. Cel mai tare în parcare, vorba golanilor de cartier. După ce-şi pune burta la cale, Doru se trânteşte în fotoliu şi deschide televizorul, ca să vadă un meci de fotbal.

Page 115: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

115

Vera spală vasele, pune ordine în bucătărie, apoi vine în cameră. Adună de pe jos, din jurul fotoliului ziarul şi o revistă trântite de Doru. Le aşază frumos una peste alta şi le pune pe o etajeră. Va avea nevoie de ele să le aşeze pe fundul găleţii de gunoi. De câte ori făcea acest lucru, se gândea cu nostalgie la pungile pe care le-a văzut puse pe coşurile de gunoi din camera de hotel, unde a stat când a fost în turneu în Yugoslavia.

„Doamne, ce ţară civilizată! Aşa o fi şi-n România? Am auzit că românii o duc cu mult mai rău ca sârbii, dar faţă de noi... nu încape comparaţie. Mai ales partea de vest, de unde-i Doru. Ăştia sunt mai aproape de Apusul Europei. Sunt altfel. Se simte. Mai se aduce de dincolo câte o revistă de modă, o casetă video... Mai ascultă, pe ascuns, cu radioul sub perină, câte un post de radio străin, Europa Liberă, Vocea Americii. Tot mai bine e!... Deşi noi, Uniunea Sovietică, suntem mare putere şi ne măsurăm cu americanii. Eu nu înţeleg nimic. Atunci de ce poporul n-o duce ca şi aceia, dacă le suntem cel puţin egali, ori mai mult, cum susţime presa că le-am fi superiori?! Poate pentru că totu-i una şi-un pământ, totul e gri, fumuriu, tern, chiar şi conştiinţa oamenilor, care este sub anestezie permanentă. Nimeni nu are păreri, nu gândeşte, doar execută ce se indică de la partid. Dacă zici, te înhaţă, până nici n-ai terminat de gândit, ce să vorbim de zis! Puşcăria te mănâncă. Nu mai ieşi viu. De fapt, nici mort nu mai ieşi. Nimeni nu mai ştie nimic de tine, te volatilizezi, pur şi simplu... Doamne, fii cu mine! Ce gânduri m-au prins?! Aiurea. Mie îmi merge bine, am salariu, pot să le mai trimit ceva şi celor de acasă, am perspectiva să plec din ţară, dacă mă căsătoresc cu Doru. El e băiat bun, deşi uneori e straniu, are ciudăţeniile lui şi mă sperie. Mai ales cu gelozia. Exagerează din cale-afară. Sper să-i treacă atunci când o să se convingă că eu sunt cinstită şi nu mă ţin de alte prostii. Îmi văd de treabă. Apoi nici n-aş putea-o face, pentru că îl iubesc pe Doru. Sper să se potolească. Aşa-i la început. Apoi, ce să ştiu zice? Este bărbat. Aşa sunt ei croiţi să fie. Ce, parcă tata n-o bătea pe mama? Un pahar de votcă-n plus şi asta era. Chiar şi fără votcă. Dacă i se părea ceva că nu-i după cum vrea el, urgent îi ardea câte una. La fel făcea şi unchiul cu mătuşa. Numai cealaltă mătuşă a avut cap şi şi-a cunoscut interesul A luat de bărbat un pişpirică, pe jumătate cât ea, de i se uita în vârful capului. Un ăla mic şi slab, vai de capul lui. Ea, în schimb o zdrahoancă puternică şi pieptoasă. Altfel, frumoasă femeie. Bărbat-su era topit după ea. Scelălăia ca un căţeluş pe urmele ei, numai să-i dea voie ca să-i facă toate voile. Cu toate acestea, s-a mai întâmplat ca ei să nu-i convină cine ştie ce şi bietul omuleţ încasa câte-o scatoalcă, încât se învârtea pe loc, ca un titirez.

În occident nu se întâmplă astfel de lucruri. Există legi împotriva agresiunii casnice. Cine le încalcă, plăteşte. Plăteşte zdravăn, cu ani grei de puşcărie. Am auzit că judecăţile pentru agresori sunt foarte drastice. Totuşi, se mai întâmplă minunăţii şi pe la ei. Mai zilele trecute a povestit o colegă că a citit într-o revistă adusă din Austria de unii care-au fost în turneu şi-au scăpat cu ea de-au trecut la vamă. S-au făcut c-au învelit mâncarea în ea. Au ajuns cu foile toate mototolite şi cu pete de grăsime pe unele, dar, oricum, citibile. Au circulat la teatru din mână-n mână.

A fost un caz cu-n austriac. Tata şi-a violat fiica de şaisprezece ani. A dus-o-n pivniţă şi acolo i-a făcut felul bietei fete. Apoi i-a pus cătuşe la mâini şi a legat-o cu lanţul, doar atât de lung cât să ajungă la toaletă. S-a gândit din timp, nemernicul. A făcut-o premeditat. A transformat pivniţa în buncăr. A făcut cu propria-i fiică şapte copii. Niciunul, niciodată n-a văzut lumina zilei. Acolo i-a ţinut, ca-n lagăr, cu domiciliul forţat.

Page 116: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

116

Mă întreb cum de n-a observat nimeni nimic. Ca să hrăneşti opt suflete, trebuie să cari mâncare, nu glumă. Nici vecinii n-au văzut. Chiar îl simpatizau, pentru că era un om vesel, veşnic zâmbitor şi glumeţ, săritor să-i ajute. Om de viaţă.

Chiar de viaţă! Prea de viaţă! A sărit până şi peste gardul vieţii. Şi-a făcut şi copii şi nepoţi în acelaşi timp, ca să se asigure că nu-i dispare stirpea.

Cât o fi suferit nenorocita aceea când a născut, acolo, de una singură, fără medic, fără nimic. Cine o fi tăiat cordonul ombilical noilor născuţi? El, probabil. Sau poate ea singură. Doamne, ce monstru! Şi nimeni să nu ştie nimic! Greu de crezut!

Cumnata lui, sora nevestei a declarat că el a fost tot timpul un tiran. Tiraniza pe toată lumea. Până şi ei îi era teamă să-l contrazică. Aşa că-l evita şi-a cam rupt relaţiile cu sora ei, despre care spunea că veşnic părea înspăimântată.

Înspăimântată, înspăimântată, dar să nu bagi tu nimic de seamă, că sub tine îşi trag sufletul opt fiinţe, dintre care una este fiica ta declarată de către el dispărută?

Oare poliţia ce o fi făcut? Nu i-a venit niciunuia ideea să caute şi-n beciul acela? Doar pivniţa a existat dinainte. Şi dacă n-a existat, a trebuit s-o facă cumva. I-au trebuit materiale de construcţii. Astea au trebuit aduse cumva, cu ceva, de către cineva. Presupunând că el a făcut transportul, avea un vehicul corespunzător? A închiriat unul? El a ştiut să facă singur acel buncăr, căci buncăr îl numesc reporterii care au scris articolul? Cu instalaţie electrică, cu una sanitară? Doar nu i-a ţinut la lampă cu petrol şi la apă în găleată, fără baie, fară nimic. Undeva, pe ceva trebuia să şi gătească. Aveau gaz sau butelie, sau un reşou electric? Pe unde şi cum se aeriseau, dacă nu erau ferestre? Aveau instalaţie de aer condiţionat? Aceea ar fi trebuit sa fie vizibilă de afară. Nu, că oricine, orice ar zice, povestea e cusută cu aţă albă.

Multe întrebări fără de răspuns. Şi-n vremea aceasta nici măcar soţia lui n-a observat nimic? O fi retardată mintal, că altă explicaţie nu găsesc. Cum să nu vezi nimic din toate astea, oricât de credulă ai fi şi oricâtă încredere ai avea în soţul tău? Orb să fii... Dar vecinii? Nici unul? Nimic? I-a lovit pe toţi orbul găinilor? Sau nepăsarea e atât de incredibil de mare, încât transformă oamenii într-un fel de... de... Na, iaca pozna! Nu sunt în stare să găsesc un cuvânt potrivit pentru a-i califica?... Să mă gândesc... Se vede că nu, îşi zice Vera necăjită de propria-i neputinţă.

Când s-a aflat, toţi au fost şocaţi. Şi soţia şi vecinii. Măi, să fie! Cât despre fata violată şi copiii ei, imediat au fost luaţi în primire de psihologi specializaţi în asemenea probleme. Cică, după ce a născut primii copii, o viola chiar în faţa lor. Primul născut a fost o fată. A împlinit optsprezece ani. Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit grav şi n-ar fi trebuit s-o ducă la medic, nu s-ar fi aflat nimic din toată tărăşenia. Probabil c-ar fi urmat ea la rând pe post de concubină, sau cum să-i zic.”

Vera-şi face cruce şi-şi scuipă-n sân. „Cum de s-a-ndurat s-o ducă la doctor şi n-a lăsat-o să moară acolo? Ar fi scăpat

cu faţa curată, criminalul! Totuşi, un pic de suflet trebuie să existe până şi-n cei mai răi dintre cei răi. Iacătă că se poate întâmpla ca acel infim firicel de suflet să se revolte uneori şi să iasă la lumină. Aşa s-o fi întâmplat şi cu ticălosul. L-a răpus grija pentru viaţa copilei...

Acuma o să-şi primească cu vârf şi îndesat ce merită şi ce-a căutat. Cu lumânarea a căuta-o! Bestia! Nu animal, că animalele nu-s în stare să facă asemenea atrocităţi, mai ales cu propriii pui. Îi apără şi chiar mor pentru ei în luptă cu duşmani care le atacă puii. Numai bestie poate fi termenul care să rămână valabil pentru a-l caracteriza pe acest

Page 117: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

117

humanoid, căci om nu pot să-l numesc. Mi-ar seca graiul dacă i-aş zice om. Şi nici bestie a i se spune nu-i suficient. Nu există cuvânt adecvat. Nici monstru nu-i destul... Îngrozitor!!! ... Bruuuh!, se scutură Vera.

Uite cu ce-am găsit eu să-mi bat capul! Parcă n-am altceva mai frumos la ce să mă gândesc. Ba chiar să fac ceva plăcut.

Se îndreaptă spre Doru, oprindu-se-n spatele fotoliului şi-l cuprinde pe după gât, depune o sărutare pe ceafa bărbatului, care întoarce capul, pentru o fracţiune de secundă, ca să-i dea un sărut neatent şi fugar, drept răspuns.

-Fii cuminte, nu vezi că mă uit la meci? -Mai e mult? Mi-ar face plăcere să ne uităm la nunta surorii tale. -Aşteaptă până diseară. Acum, în nici un caz... Goool! strigă sărind în sus, cu

braţele ridicate spre tavan şi palmele făcute pumn, de parcă cine ştie ce victorie ar fi dobândit el, personal.

Astfel s-a scurs întreaga după-masă. Vera şi-a găsit ceva de citit şi a stat cuminte, fără să scoată pâs.

Când s-a terminat meciul, domnul s-a întins satisfăcut, ca un pisoi uriaş, de la Walt Disney.

-A mai rămas ceva friptură? -Da. -Fă-mi un sandvici cu friptură rece, nişte brânză şi ceapă verde sau ridichi. Sper

că avem. „Nu tu, te rog, nu tu! Stăpânul vrea. Suficient. Executareeea! Ducă-se naibii de

treabă! Nu vreau să fii la fel ca toţi ceilalţi!” se amărăşte în sine, Vera. -Am castraveciori acri. -Mă rog, dacă nu-i altceva. Ton nemulţumit. Ea dispare ca o umbră şi-i aduce pe o tavă, cele cerute. -Uite, ţi-am făcut şi o cacao caldă, cum îţi place ţie. -Acum aş prefera un pahar de vin. Adu-ţi şi ţie unul. Am poftă să bem împreună.

Sunt bine dispus după meciul ăsta. Apoi om vedea ce facem. Poate ne uităm la caseta aia. Depinde pe ce mi se lasă cheful până atunci. Poate pe tine?!

A fost să fie ea. Masculul era bine dispus, relaxat, îi ardea de hârjoneală. Pe ea n-a întrebat-o nimeni dacă are chef.

După aceea, cum dumnealui lenevise toată după-masa, nu i-a venit somnul. Văzând că nu poate adormi, şi-a ridicat perinile, în poziţie de privit la televizor.

-Adu caseta şi pune-o-n video. Niciun te rod, nici... dute-ncolo. Ea se ridică din aşternut şi se execută. Ar fi vrut să plângă, dar nu avea destulă

îndrăzneală ca să-şi dea drumul. *** La început ecranul e alb şi se aude doar un fâşâit. După câteva secunde, care-i

oferă lui Doru motiv să se fâţâie enervat în aşternut şi să mormăie încruntat o bombăneală vădit de nemulţumire, se face auzită o voce de femeie, un glas cald şi catifelat, un timbru armonios, ca o muzică lină, o voce care te transporta automat într-o stare de bine nemotivat în mod expres, dar simţeai dintr-odată că lumea este frumoasă şi toate

Page 118: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

118

supărările tale s-au topit în neant. Pe ecran se insinuează tiptil nişte lumini, un fel de dans al unor culori vesele, care se întrepătrundeau tot timpul una pe alta, într-un fantastic joc de-a prinsa sau de-a v-aţi ascunselea, plutind una după alta, iar când se ajungeau, dispăreau pe rând, topindu-se în neant, pentru ca, dintr-un colţ, să se înfiripe altele. Se mai întâmpla ca din mijlocul ecranului să explodeze raze, care alunecau spre margini, căutând să pătrundă în infinit. Acest joc ar fi putut să farmece până şi o inimă de gheaţă, transformând-o într-un ghemotoc de tandreţe, îngăduinţă şi bunătate nelimitată, mai ales că luminile pluteau pe aripile vrăjite ale unei muzici învăluitoare, din ale cărei acorduri se năştea senzaţia aceea de îmbătare când tu te înalţi ca un fulg, sus, tot mai sus, spre cerul care te cheamă cu ochii lui albaştri, către limpezimi liniştitoare.

Vera stă nemişcată, cu ochii lucind de o bucurie simplă, o bucurie a frumosului, care îţi face sufletul să-şi ia zborul, nici el nu ştie încotro, dar, e clar ca lumina zilei, că nu spre oriunde, ci spre infinitul unei trăiri nemaitrăite.

Chiar şi cârcotaşul de Doru e calm şi un zâmbet de-abia schiţat, totuşi existent, i-a transformat ca prin minune expresia feţei, care a prins un alt fel de contur, un contur de o luminozitate aparte, totul petrecându-se precum trecerea unei graniţe din partea neagră a lumii în cea imaculată, unde noţiunea de rău este necunoscută şi totul devine cântec, lumină, parfum şi seninătate.

-E Nana mea, spune Doru abia şoptit. „Faptul că vă vorbesc vouă, părinţilor mei dragi şi fratelui meu, pe care-l iubesc

ca-ntotdeauna, îmi provoacă nişte emoţii atât de mari, încât de abia mi le stăpânesc. De aceea nici nu ştiu cum să încep a vă spune ce am de spus.

Probabil vă întrebaţi de ce vă trimit o casetă video, din moment ce are pe ea imprimată doar vocea mea, lucru pe care aş fi putut să-l înregistrez audio. Vor veni şi imaginile, dar mai întâi simt nevoia ca eu să fie aceea care vă explică nişte lucruri. Fără aceste explicaţii sunt sigură că nu veţi înţelege mare lucru, deşi, şi aşa, îmi tremură inima că nu veţi înţelege, mai exact că nu veţi vrea nici măcar să încercaţi.

Sper totuşi să rămân în inima voastră ca şi până acum, fiica voastră care vă iubeşte cu adevărat.

Nu sunt multe de spus. Totul se rezumă la câteva cuvinte. M-am îndrăgostit şi m-am căsătorit cu bărbatul care a devenit sensul vieţii mele. Pe casetă veţi vedea nunta mea. Vă cer iertare că nu v-am anunţat din vreme, dar sunt sigură că n-aţi fi venit şi că aţi fi încercat să mă opriţi a face acest gest suprem pentru mine. Am dorit ca acest moment unic şi solemn să nu fie impietat de nelinişti care mi-ar fi invadat cu siguranţă fiinţa, când m-aş fi simţit atinsă de câmpurile voastre energetice încărcate negativ şi care m-ar fi împovărat cu greutatea lor, cocârjindu-mă, într-un moment când eu am dorit să fiu doar fericită. Simplu: fericită şi atât. Sunt convinsă că v-aţi fi pus curmeziş şi v-aţi fi f ăcut luntre şi punte, numai să mă împiedicaţi să-mi urmez drumul. Astfel încât am considerat că este corect din partea mea să vă scutesc cât pot şi pe voi şi pe mine, fiindcă eu am dorit ca sentimentele voastre potrivnice şi gândurile încărcate de rea voinţă să stea departe de mine în acele momente solemne, unice şi care vor dăinui în veşnicie, aşa cum le-am creat noi, eu şi cu soţul meu. Vreau să nu port cu mine pentru totdeauna, în infinit, apăsarea dezaprobării voastre, care, dacă aţi fi fost prezenţi la ceremonia sacră, ar fi fost asimilată şi s-ar fi imprimat adânc în carma mea ulterioară, de-a lungul a nu se ştie câte vieţi. Poate nenumărate. Ar fi prea greu pentru mine să suport o dependenţă de voi prin astfel de fire

Page 119: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

119

energetice, încărcate negativ. Ar însemna să trec printr-o grămadă de vieţi dominate de nefericire şi suferinţă. Nu vreau.

Acum, după ce totul a fost pecetluit prin sacralitatea indestructibilă pe care a imprimat-o maestrul nostru, indiferent de ce veţi transmite voi, ca emanaţii ale sentimentelor pe care le nutriţi, acestea nu mai au putere să influenţeze nimic.

Aşadar, pot liniştită să vă trimit înregistrarea şi sper cu tot sufletul să nu fiţi supăraţi şi să vă bucuraţi alături de mine, de fericirea mea. De asemenea sper să vă placă ceremonia.”

Cu aceste vorbe, glasul se stinge şi pe ecran apar primele imagini. La orizont, creste de munţi semeţi, impresionanţi, cu frunţi înalte de filozofi

antici. Puţin mai jos de mijloc, între copacii falnici, puternici, arătând precum străjerii de la porţile castelelor din vremi apuse, se iveşte o porţiune dezgolită. Un spaţiu liber, care are formă de cerc. Cel puţin, filmat de la distanţă, aşa părea. Un cerc perfect. În mijlocul acestui spaţiu, se puteaa observa o construcţie complet albă. De fapt nu este o singură construcţie, este un ansamblu, alcătuit din mai multe piese. Se pare că filmarea s-a făcut de la o distanţă apreciabilă şi de la un nivel mai înalt, dorindu-se obţinerea unei panorame a locului. Construcţia, văzută astfel, pare o jucărie, realizată din cuburi, de către un copil cu imaginaţie.

Cameramanul se apropie tot mai mult de acest loc, imaginile se măresc, aşezarea este tot mai întinsă. Se disting clar mai multe clădiri, strălucind în soare, curate şi simple, de un alb imaculat, de-a dreptul strălucitor. Singura lor podoabă sunt stâlpii teraselor, care înconjoară fiecare construcţie. Acestea ocupă mai mult spaţiu decât casa în sine. Sunt imense şi seamănă cu perechi de braţe deschise ca să primească pe cineva foarte drag, pentru a-l îmbrăţişa şi a-l simţi aproape.

Direct pe jos, în contact cu pământul considerat dătător de energie, în poziţie de lotus, adică ţinând picioarele încruşitate, o gleznă peste cealaltă, stau nemişcaţi, oameni. Nu sunt puţini. Au ochii închişi, iar pe chipuri o linişte desăvârşită. Totuşi, dincolo de această nemişcare, aparent o inactivitate totală, se simte, chiar şi prin intermediul peliculei, o trăire intensă, profundă, un alt fel de activitate decât cea cu care suntem noi, europenii, obişnuiţi. O activitate spirituală, care este atât de puternică, încât se face simţită în orice condiţii.

Probabil că vizitatorii străini ai aşramului o simt instinctiv, pentru că se observă clar că au mare grijă cum şi pe unde umblă, să nu facă zgomot, nu vorbesc tare, privesc în tăcere, doar din când în când îşi adresează unul altuia câte o şoaptă, şi aceea scurtă. Acestea, cu toate că locuitorii aşramului nu le au grija. Un nou venit, nu este un nou venit, este doar încă un om, un semen, drept ca atare îşi văd de ale lor, ca şi când nimic nu ar fi nou. Sunt prea ocupaţi cu ceea ce fac ei, mai bine zis, prea pătrunşi în lumea lor interioară, ca să mai dea atenţie altora. Nu este treaba lor. Îşi împlinesc datoria faţă de propriul destin şi-i lasă şi pe ceilalţi să-şi urmeze drumul ales.

Între coloanele cerdacului, în jardiniere imense, se îmbulzesc florile, debordând de sănătate, împiedicându-se una de cealaltă, într-o învălmăşeală coloristică năucitoare.

Privindu-le, Vera scoate o exlamaţie de admiraţie nestăpânită. -Iisuse, ce frumuseţe! Am senzaţia că sunt acolo şi le percep cum se întrec în

parfumuri revărsate în valuri, înmiresmând aerul şi dându-i o savoare divină. Îmi simt creierii îmbătaţi de aromele care-mi pătrund fiinţa, am senzaţia că mă înalţ şi plutesc într-

Page 120: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

120

un zbor lin, zbor al fericirii sufletului. Simţi şi tu, iubitule, nu-i aşa?! Sunt o splendoare! O minunăţie!

Fata lasă pleoapele să-i acopere lumina ochilor şi oftează lung, cu satisfacţie, ca în transă.

-Măi, tu, păpuşă visătoare! Cum să simţi mirosul unor flori care nu sunt altceva decât o simplă imagine pe o bucată de celuloid, sau ce-o fi acela?! Fii serioasă. Revino-ţi! E o bandă banală, nimic mai mult... Fătucă, realizezi cât de dulce poţi fi când emani tot felul de fluturei din aceştia, compuşi din fantezii elaborate de mintea ta de artist? Eu am crezut că tu faci artă doar din trup şi membre, dar văd că şi mintea ţi s-a contaminat. Este la fel de contorsionată ca şi corpul când dansezi, făcând figuri de parc-ai fi de gumă, vine replica stearpă a bărbatului, care o sloboade cu nonşalanţă dispreţuitoare şi cu zâmbet extrem de amuzat-zeflemitor, întins pe faţa care a căpătat o tentă acută de mască insensibilă şi nepăsătoare. Însă, eşti scumpă foc! Hai la tata să te pupe!

O apucă pe după umeri, trăgând-o smucit spre el. Se repede s-o sărute, dar Vera apucă să se ferească la timp, punându-i o palmă în piept, ca să-l ţină la distanţă.

-Nu, nu vreau acum! De ce trebuie să strici tu totul? Chiar eşti sterp la suflet de nu poţi simţi frumuseţea când ţi se dăruieşte? Cum poţi fi aşa?

-Dar tu cum eşti, mironosiţo? Faci pe sfânta, hai? Te-a apucat amocul după poveşti cu floricele şi steluţe? Eu nu-ţi mai sunt bun? Nu-ţi mai ajunge gagiul? Ha? Spune?!

-... -Spune, ce stai ca vaca la muls acuma, după ce m-ai făcut să-mi piară tot cheful.

Fir-ar a naibii de casetă, cu sor-mea cu tot! Se ridică cu ochii înroşiţi de furie, scoate caseta din aparat şi trage de bandă ca s-

o rupă. Vera sare ca o panteră, îl ia prin surprindere, i-o smulge din mâini şi se refugiază

cu ea în bucătărie, trântind uşa. Se aude cum întoarce cheia în broască. -Ia te uită, şi-a scos pisica ghearele! N-aş fi crezut, dacă cineva mi-ar fi spus că

poţi reacţiona aşa. Fii sigură, păpuşă, c-am să ţi-o plătesc când îţi va fi lumea mai dragă. Glasul bărbatului are o tonalitate scăzută, atât de scăzută, încât tremură pericolul

ameninţării în ea. Se simte furia stăpânită, care colcăie în el până-n măruntaie. -Hai, ieşi de acolo. Nu-ţi fac nimic. Am să ies puţin la aer. Poate întâlnesc pe

careva şi tragem o bere. Fă bine, până mă întorc, vino-ţi în fire. Altfel, stricăm daravela. Ai priceput?

Iese bombănind. -A naibii muieruşcă! „Bine că a fugit, c-aş fi pleznit-o, de nu se vedea... M-a luat prin surprindere. Nu

mi-am imaginat că e-n stare să-şi ia nasul la purtare în asemenea hal. Şi încă pentru ce! O nenorocită de casetă video. Auzi dom’le! Nuntă la India! Nici sor-mea nu-i zdravănă. Are dreptate mama... Asta nu-i treaba mea. Eu trebuie s-o pun la punct pe asta mică, să şază la locul ei, nu să facă cum o taie capul. Cine se crede? Oricum, cu mine nu-i merge. O s-o pun cu botul pe labe, orice-ar fi. Şi asta cât mai repede.”

Gândind astfel, Doru se descarcă de frustrarea de a nu se fi făcut după dorinţa lui. Odată potolit, constată că nu-i arde de plimbare. „Ce mi-o fi venit să plec. M-am cam înfuriat a moaca. Poate că totuşi e interesant

de văzut cununia lui Nana... Numai că fata asta mă seacă. Ba mă face să mă topesc de

Page 121: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

121

dragul ei, că-i dulce ca o păpuşă vie şi a naibii de sexi, ba mă scoate din sărite... Dacă mă gândesc bine, acum e prima dată când mi-a ieşit din cuvânt. Alte ori, cel mult a tăcut, punând capul în jos, când nu i-a convenit ceva. Dar n-a-ndrăznit să mişte-n front. Ce-o fi apucat-o?! Nu-i nimic. O potolesc eu.”

Cu aceste gânduri de atotputernicie, face stânga-mprejur şi se întoarce acasă. O găseşte pe Vera cuibărită în cucuiul patului şi uitându-se fascinată la casetă. Evident că el ratase o bună parte. -Am pierdut mult? o întreabă atât de natural, încât oricine l-ar fi auzit, ar fi putut

jura că nu s-a întâmplat nimic rău între ei, numai cu puţin timp înainte. -Nu foarte mult din ce am văzut eu, dar o parte s-a stricat când ai tras de ea. S-a

şifonat şi nu se vede nimic. -Vrei, te rog, s-o derulezi şi s-o repui de unde n-am văzut eu?! „Ce spăsit ştie să fie!”, socoate Vera. „Trebuie să fiu atentă pe viitor. Se schimbă

ca vântul.” Tare nu spune nimic. Doar se execută şi-i îndeplineşte rugămintea. El se aşază

lângă ea. Se aud fâşâiturile de rigoare, pe fundalul gri al benzii şifonate. Sunetul este

enervant, dar pe Vera o satisface ideea de a-l supăra pe Doru rezultatul propriei fapte. -Este porţiunea care s-a stricat. Imediat o să apară imaginile. -De ce nu ai potrivit banda de acolo, de ce ai pus şi porcăria asta? Ea doar zâmbeşte abia perceptibil, dar el observă. -Ai f ăcut-o intenţionat, nu-i aşa? Ca să mă pedepseşti! Ea râde, dar nu mai are timp să dea replica, fiindcă ecranul se luminează şi apare

în imagine un râu imens, pe ale cărui maluri şi în apă mişună oamenii. Este scăldătoarea sacră, în apele sfinte ale Gangelui.

Dacă te uiţi atent, se observă că îmbulzeala este numai o aparenţă, din cauza numărului foarte mare de oameni. Sunt locuri bine stabilite pe unde se poate intra în apă. Doritorii aşteptau răbdători să le vină rândul.

Un loc părea mai special decât toate celelalte prinse în vizorul camerei. Scările care coborau până în undele râului, erau împodobite cu ghirlande de flori.

Două fete tinere, îmbrăcate în sariuri colorate, unul în albastrul cerului, iar celălalt în verdele ierbii crude, din două coşuri împodobite cu flori pe margini şi pe mânere, împrăştiau pe scări, petale proaspete, pe care să calce perechi de tineri, în drumul lor spre râul sfânt spre a căpăta binecuvântarea undelor curăţitoare de rele.

Ajunşi în apă până la genunchi, se apleacă şi iau în căuşul palmelor apa divină, apoi întind braţele spre soare şi lasă lichidul să se scurgă printre degete. Gestul lor seamănă ca şi cum ar aduce apa Gangelui ofrandă soarelui, astfel sfinţindu-se şi pe ei înşişi.

În acest timp, cei rămaşi pe mal, îngână un fel de cântec, care seamănă cu un murmur armonios şi lini ştitor. Un fel de incantaţie.

-Ce cântec mai e şi ăsta? se revoltă Doru. -Cred că este o mantră. -Mantră? -Da. -De unde ştii? Ce-i aia mantră?

Page 122: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

122

-Am citit mai demult despre civilizaţia tibetană. Este destul de fascinant. Mantra este un grup de sunete speciale, care au o semnificaţie deosebită şi care, prin repetare, are diverse efecte. În special de purificare. Exact aşa cum are şi apa din Gange, râul considerat sfânt. Puterea Gangelui e foarte mare. Şi a mantrelor este... Nu ştiu eu fix cum este, nu am înţeles chiar tot ce am citit, s-ar putea să greşesc, dar aşa am priceput eu şi atât am reţinut.

-Uite, uite acolo. E Nana. Ce naiba-i face la tipul ăla? -Nu vezi? Se spală unul pe celălalt cu apa socotită purificatoare, pentru ca să se

înfăţişeze puri precum noii născuţi, dinaintea gurului, care va oficia căsătoria. -Ce aiureală! Puri ca noii născuţi! De ce, mă rog ar trebui să fie aşa? Altfel nu se

pot împerechea legal? În fond ăsta-i singurul scop al legalizării unei legături. De ce-i nevoie de atâta circ, pentru ca să poţi face ceva ce fac, de la sine înţeles, normal şi natural, toate fiinţele, fără tărăboiul pe care-l facem noi, oamenii. Ce valoare are hârtia aia, pe care scrie că eşti căsătorit? Niciuna. Nu ea-ţi dă siguranţa că dragostea va dura. O aiureală, toate ritualurile astea. Stupizenii. Petreceri, purificări, biserică, aşram. Aiurea! Aiurea! Fără rost!

-Hei, nu-i chiar aşa. Este un legământ în faţa lui Dumnezeu, care nu se ignoră cu una cu două. Oameni suntem, mai greşim, asta nu înseamnă că imediat ne supărăm unul pe altul, facem scandal sau ne despărţim. Există iertare şi învăţătură de minte. Clemenţă şi înţelegere. Orice trece. Omul învaţă şi lucrurile reintră în normal. Trebuie să ne înţelegem unul pe altul. La bine şi la rău, cum spune preotul în biserică.

-Zi-i ce vrei. Eu tot nu dau doi bani pe chestiile astea. ..Şi ce? Ăla-i preot? Nici măcar asta nu-i.

-Guru este privit ca fiind investit cu putere divină. Se pretinde că acest personaj este în stare să preia asupra sa suferinţele învăţăceilor. De aceea unii dintre cei care sunt guru suferă de multe boli grave şi chinuitoare, în ciuda faptului că practicând hata yoga ar trebui să fie sănătoşi tun. Ce este interesant, e faptul că, deşi bătrâni şi bolnavi, nu au pe faţă nici un rid, iar ochii sunt limpezi şi senini, nu opaci şi urduroşi, cum sunt de obicei ochii bătrânilor. Ochii lor au în ei o vitalitate, o strălucire specială, ca şi când acolo ar fi stocat tinereţea şi viaţa veşnică. În acelaşi timp suferinţele trupeşti nu-i afectează. Le suportă cu seninătate şi detaşare, de parcă nu ar fi ale lor.

În legătură cu ideea de viaţă veşnică, ei cred că sufletul, corpul astral, nu mi-e clar care-i diferenţa sau dacă este vreuna, trăieşte mai multe vieţi. Oricum este ceva imaterial, inpalpabil. Intangibil, dar e ceva pe care-l simţi într-un mod extrasenzorial. Acest suflet, sau cum vrei să-l numeşti, după fiecare moarte, se reîntrupează în alt corp, a cărui soartă şi-o alege singur, dinainte de reîncarnare. Are drept de opţiune ce va face în următoarea lui viaţă, în aşa fel ca să-şi ardă carma, spun ei, adică să-şi ispăşească toate păcatele. De atâtea ori se reîntoarce, până când scapă de tot balastul şi se poate înălţa suficient, ca să ajungă-n Paradis. Cam asta ar fi.

În timp ce Vera dădea aceste lămuriri, iar Doru se strâmba după fiecare propoziţie, tinerii din film au încheiat ritualul purificării în apa Gangelui. S-au îndreptat spre o poieniţă ferită de restul lumii prin nişte arbori enormi, ale căror frunze cântau cu foşnete line. Miresele s-au adunat într-o parte, iar bărbaţii în alta. Pe ele au început să le îmbrace nişte femei anume alese pentru această îndeletnicire. Toate bătrâne. Toate tăcute. Se mişcă precum într-o alunecare. Par a executa un dans sacru. Toate zâmbesc. Gesturile

Page 123: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

123

lor par mângâieri. La sfârşit, fetele purtau sariuri albe şi văluri care fluturau uşor de pe umerii lor, alunecând în unduiri, până la pământ.

S-au înşiruit una lângă alta. În acel moment, bărbaţii s-au apropiat, fiecare de mireasa lui şi i-a aşezat în jurul gâtului o ghirlandă de flori, iar pe cap o cunună tot din flori.

Şi ei purtau îmbrăcăminte albă. Nu costume europene, ci hainele lor specifice. Nişte cămăşi lungi. Ce era sub ele nu se putea vedea pe film.

S-au luat de mână şi-au pornit pe o potecă. Camera îi urmăreşte o vreme. Apoi, filmarea se reia cu ei aflaţi în mijlocul imaginii. Mai multe perechi care se

ţin de mână. Sunt şapte. Număr sacru. De altfel, în acest loc, totul este sacru. Templul se află exact în centrul cercului din care e format acest spaţiu. Cercul este simbol al puterii de manifestare a energiilor supraomeneşti. În faţa templului se află o columnă, pe care stau scrise mare, câteva rânduri, într-o limbă necunoscută pentru Vera şi Doru. Norocul lor că cineva cu mintea dezghiocată a socotit necesar să pună alături şi traducerea în engleză, ca să poată pricepe toţi vizitatorii.

Camera se apropie şi se poate descifra ce este scris. Sunt preceptele de bază a trei religii importante:

Hinduismul spune: Cunoaşte Sinele Suprem şi vei fi liber. Creştinismul: Împărăţia cerească e înlăuntrul tău. Iudaismul: Eu sunt ceea ce sunt. De columnă se apropie cele şapte perechi. Mirii, cum ar veni. Un soi de clopot

emite chemarea la meditaţie. Tinerii candidaţi se aşază în postură de meditaţie, în lotus, adică ţinând picioarele încrucişate. Îl au pe Maestru în faţa lor.

-Ce fac ăştia? De ce stau aşa? Nu-i cunună? întreabă Doru, întorcând o faţă nedumerită către Vera.

-Ba da, dar pentru cei din aşramuri şi pentru cei care aderă la credinţa lor, căsătoria este cu adevărat sacră. Din această pricină, înainte de săvârşirea actului suprem, de uniune veşnică unul cu celălalt, meditează îndelung, integrându-se în absolutul divinului şi abia apoi, impregnaţi de graţie, Maestrul le dă binecuvântarea pentru înfăptuirea acestui act unic, care este căsătoria şi care ar trebui să fie sacru pentru toţi oamenii, dar, din păcate, nu este aşa, în special pentru lumea zisă modernă.

Bătrânul ascet deschide o carte groasă. -Acum se-apucă să le citească din Biblie? se miră Doru, dispreţuitor. -Da de unde. Vera se amuză de neştiinţa lui. Apoi devine gânditoare.

-De fapt, s-ar putea să ai dreptate într-un fel. Cred că este Bhagavad Gita, o carte la fel de sfântă pentru ei, ca şi biblia pentru noi. Este un vechi text sanscrit şi venerat ca fiind sacru de către majoritatea tradiţiilor hinduse. După câte ştiu eu titlul s-ar traduce cam aşa: Cântarea lui Dumnezeu, Cântecul Divin.

O vreme, bătrânul guru citeşte mormăit, în barbă. Nu se înţelege nimic. Citeşte ce citeşte, apoi închide cartea. Ridică privirea şi întinde mâna într-o parte, fără a se uita, însă, într-acolo. Din asistenţă se desprinde un bărbat care îi înmânează un săculeţ din mătase, cu ciucuri. Maestrul îl deschide şi scoate inelele. Prima pereche se înfăţişează.

-E Nana! exlamă Doru, foindu-se agitat. Chiar o face, nebuna! Asta nu-i mai joacă!.. Sfinte!

Vera priveşte fascinată şi nici nu-l aude, sau, dacă-l aude, îl ignoră.

Page 124: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

124

Lui Doru vorba îi înţepeneşte-n gât când celor doi li se pun inelele pe deget, cu o încetineală sufocantă, în timp ce se murmură o cântare, care aducea a incantaţie. A rugăciune, dar o rugăciune stranie. Toţi cei aflaţi acolo repetă în cor, după bătrânul cel sfânt.

La sfârşit, acesta îi priveşte pe tineri, direct în lumina ochilor, ca şi când ar fi vrut să capteze certitudinea că nu greşeşte cu ei.

-De acum veţi fi uniţi pentru veşnicie. În toate vieţile pe care le veţi avea de acum încolo, oricât de multe vor fi, voi veţi rămâne împreună. Ceea ce aţi săvârşit astăzi, nimic nu va putea desface.

S-a lăsat tăcere. O tăcere încărcată de ceva imposibil de definit, dar dominată de un sentiment de atotputernicie, care, din nou, a răzbătut până dincolo de ecranul televizorului, făcându-l până şi pe Doru să-şi uite de recalcitranţa care nu-l părăsea niciodată.

Prima care îşi revine şi capătă grai, este Vera. Filmul s-a terminat de câteva minute bune, când ea reuşeşte să îngaime cu o voce abia auzită şi tremurată de emoţie:

-Vai, ce frumos a fost. Sinceră să fiu, şi mie mi-ar plăcea o asemenea nuntă. -Ia-auzi! Poi, să ne ducem şi noi la India, răspunde a batjocură Doru. -Îţi baţi joc de mine, Doru, dar chiar a fost frumos. -Ce-a fost chiar aşa de nemaipomenit, de nu mai poţi? -Cum ce? Totul. Totul mi s-a părut perfect. Dar în special atmosfera. Tot timpul

am avut o senzaţie, care acum, când mă gândesc, mi se pare stranie, dar când am privit, doar am simţit o pace şi o linişte în suflet, o stare de fericire. Am avut senzaţia că în curând o să mă ridic de la pământ şi o să pot zbura spre înalturi, lin, lin de tot, ca un fulg de păpădie. Astfel de simţiri nu am decât atunci când dansez. Atunci am starea aceasta de fericire, de plutire, dar mai puţin de pace şi lini şte, pentru că mă cuprinde şi zvârcolirea generată de către frământările trăirilor izvorâte din tema dansului.

Apoi, toţi oamenii aceia, de acolo, cei care au asistat, aveau aceeaşi fericire întipărită pe chipuri, aceeaşi bucurie ca şi mine, cred. Le luceau ochii blând şi cald, ca o binefacere.

Florile acelea multe! Parcă ar fi fost Paradisul -De unde ştii tu, mă rog frumos, cum e în Paradis? Ai fost pe-acolo? -De ce eşti cinic acum? Îţi împărtăşesc ce am simţit eu, doar eşti omul pe care-l

iubesc. Poate că sunt o proastă sentimentală... -Eşti. -...Cum poţi fi aşa de dur? întreabă Vera, după câteva secunde în care a fost rămas

amuţită din cauza şocului provocat de replica lui. Ce-i cu tine astăzi? Vrei neapărat să pari rău?

-Şi dacă? -Nimic. Văd că nu se poate înţelege omul cu tine. Fata pleacă şi intră în baie. Se aciuieşte sub duşul pe care-l face fierbinte, să-i ardă

pielea, ca să nu mai simtă durerea pustiitoare din suflet. I se urcă plânsul până-n gât şi o sugrumă, dar ea nu vrea să dea drumul la lacrimi. Strânge din dinţi şi rabdă.

„A şa sunt bărbaţii, te lovesc când ţi-e lumea mai dragă şi nici măcar n-ai făcut ceva rău, ca să meriţi asemenea purtare. N-am să plâng din cauza lui. Zică ce-o vrea. Nu-l bag în seamă. O să mă gândesc la ceva frumos. La ţara aceea pe care-am văzut-o acolo,

Page 125: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

125

pe casetă, la oamenii aceia blânzi, cărora pare că niciodată nu li se întâmplă nimic rău şi că întreaga lor viaţă este un cântec. Am avut impresia că întreaga Indie cântă.”

Nu are timp să-şi schimbe gândurile, că Doru intră gol puşcă şi se bagă sub duş alături de ea şi-o ia prin surprindere. O îmbrăţişează şi-o iubeşte cu frenezie, aşa cum numai el ştie s-o facă, atunci când vrea, iar pe ea o face să se topească de drag şi să uite toate cele rele, să devină moale precum o cocă pusă la dospit, jucărie în mâinile lui, care-o poate modela după bunul plac.

-Ţi-a trecut, nu-i aşa? Vezi, te sfătuiesc să nu te mai superi pe mine niciodată, fiindcă, oricum, am ac de cojocul tău, orice ai încerca. Ţine minte.

Ei îi vine să se supere iar, dar el nu-i dă timp şi-o sărută puternic şi posesiv, rănindu-i buza. Un mic punct sângerând, cât un ac de gămălie. Ea nu simte decât pasiunea lui şi i se face negru şi gol în minte. Uită tot.

Doru opreşte apa, se întinde şi ia un prosop mare din dulapul de lângă cadă. O înfăşoară în el, o ia pe sus şi-o duce în cameră. Se aşază pe fotoliu cu ea pe genunchi.

Vera îşi lipeşte capul de umărul lui încă ud. -Tu nu te ştergi? Să nu răceşti. -Nu mă mai dădăci. Parc-ai fi mama. Acum n-am chef să mă dezlipesc de tine. Continuă s-o ţină în braţe şi s-o legene încet, ca pe un copil mic. -Zici că ţi-a plăcut nunta lui Nana? -Da. Dar hai să nu vorbim despre asta. -De ce nu? -Păi..., era deja să ne certăm o dată din cauza asta. Nu vreau să se repete. -Nu fi copil. În realitate şi mie mi-a plăcut, dar, pe de o parte m-a pocnit ciuda de

invidie, iar pe de alta m-am enervat gândindu-mă la ceea ce a zis mama şi cum nu acceptă fericirea fiicei ei. N-o pot înţelege. În fondul ei nu-i o femeie rea, dar... nu ştiu... e... nu ştiu, cam aiurea. N-o înţeleg şi mă scoate din minţi câteodată. Acum mi-am vărsat nervii pe tine... Ce are cu Nana? De ce n-o lasă-n pace, dacă ei aşa-i e bine. Nu face nici un rău, nici un păcat. E doar fericită.

-Aşa este, îi dă dreptate Vera. Nici eu n-o pot pricepe. Ce poate să aibă împotrivă? Amândoi fac ce trebuie în viaţă. Sunt oameni realizaţi, cu facultate, au slujbe bune acolo, am înţeles, nu?

-Îhîm. -Atunci? Se iubesc, au tot ce le trebuie, nu le cer părinţilor tăi nimic, decât puţină

îngăduinţă, aprobarea, binecuvântarea şi dragoste părintească. Ce mare lucru? -Ce mare lucru?! o persiflează Doru. Ţi-am spus că n-o cunoşti pe mama. Tata, el

nu contează, e prea puţin prezent. Ea, însă... Cum să-i placă?! În primul rând că nu-i român care să se tragă dintr-o stirpe de vază. Nici măcar european nu e. Al doilea, lasă-te de asta, dar pe deasupra mai practică şi Yoga. N-ai observat că nunta nu este o nuntă ca toate nunţile?

-Ba da, dar am crezut că acesta-i obiceiul locului. Bine, fac Yoga. Şi ce-i cu asta? Ce are dânsa împotrivă? Are ceva de pierdut?

-Cum să-ţi spun? Nu e după tipicul ei de a gândi, de a judeca şi înţelege lumea. Asta o deranjează. Concepţiile lor şi felul lor de a reacţiona i se par absurde, aberante.

-Dar ce au atât de deosebit aceste concepţii? Eu nu ştiu prea multe. Doar ce am putut prinde de ici, de colo. La noi, acestea sunt lucruri interzise.

Page 126: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

126

-Şi la noi. Adevărul este că şi eu am fost tentat să caut şi să mă informez despre filozofiile orientale. Yoga face parte din această categorie: filozofie. Doar că mulţi o consideră sectă. Asta nu suportă mama. Şi nici nu înţelege nimic. Stilul de educaţie burghez în care a fost îndoctrinată mama, nu este compatibil cu ceea ce propovăduieşte filozofia indiană, care, fie vorba între noi, este mult mai veche, cu rădăcini mult mai adânci în vremuri străvechi, decât ce avem noi, europenii.

-Bine, dar în ce constă? Spune-mi şi mie. Sunt curioasă să aflu mult mai mult decât ceea ce am reuşit eu să adun la întâmplare.

-La bază stau câteva principii, care, dacă stai să le analizezi bine, nu spun altceva decât cele zece porunci, doar că sunt altfel formulate. Cele mai importante sunt: iubirea, toleranţa şi răbdarea. Nu se spune în creştinism că Dumnezeu este iubire? Nu se spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi? Vezi asemănarea? De asemenea yoga recomandă ca regulă de bază nonviolenţa. Aceasta înseamnă să nu ucizi, să nu-i faci rău aproapelui sau ţie însuţi. Nu condamnă biserica noastră crima, mergând până acolo încât decretează ca unul dintre păcatele capitale sinuciderea, care înseamnă a-ţi face rău cu mâna ta şi că eşti violent cu tine însuţi?! Şi aşa mai departe. Ar fi multe de spus.

-Cred că nu-i uşor deloc. Să iubeşti pe toată lumea, chiar şi pe cel care te urăşte, pare cam utopic şi imposibil de realizat. S-ar putea să aibă dreptate mama ta când îi consideră absurzi. Să ai răbdare cu fiecare nesimţit şi tâmpit, îţi pune serios nervii la încercare. Toleranţă! Până unde poţi să fii tolerant cu unul care, spre exemplu, îţi face rău?

-Păi asta e povestea cu să întorci şi celălalt obraz. Se regăseşte în religiile creştine. De ce te miri? Încearcă să faci paralela. Există.

-Da, dar cine o face? -Ei o fac. -Reuşesc? Cum? Doar sunt şi ei tot oameni. Trebuie că au aceleaşi sentimente ca

noi ăştilalţii, doar sunt făcuţi tot din carne şi oase şi sânge. N-or fi extratereştri! -Există procedee speciale care, după o oarecare perioadă de practică, le dau

posibilitatea interioară de-a se comporta astfel. -Ce procedee? -Cel mai uzitat constă în nişte exerciţii, un fel de gimnastică, dar mai statică decât

cea obişnuită. Poziţiile de gimnastică se numesc asane sau posturi. Stând într-una sau alta din aceste posturi, te încarci energetic pozitiv. Îţi dă o stare de bine, de împăcare, de rezistenţă fizică, de calm, de împlinire. Nimic nu ţi se mai pare deosebit de grav sau de nerezolvat. Ei au convingerea că o putere supremă, care se manifestă prin vibraţii cosmice de diferite intensităţi, se revarsă asupra lor şi-i susţine în tot ceea ce fac.

Fiecare dintre aceste posturi activează anumite părţi ale corpului. E destul de complicat, însă ei devin altfel, nu ştiu cum să-ţi explic. Sunt mult mai calmi decât noi, mai detaşaţi, mai buni, mai toleranţi, mai înţelegători. Unii ajung la performanţe de excepţie. Pot comunica la distanţă, prin telepatie, pot avea premoniţii şi câte alte minuni incredibile. Pot levita, pot să-şi părăsească corpul fizic, ca apoi, după ce cutreieră, ei ştiu pe unde, se întorc înapoi. E ca şi cum ar muri şi după aceea învie din morţi. Precum Iisus Hristos. Vezi? Altă asemănare. Cred că ai auzit şi tu despre teoria care susţine că Iisus ar fi fost în Tibet în cei doisprezece ani din viaţa lui despre care nu există date sau dovezi în legătură cu ce a făcut şi unde a fost.

Page 127: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

127

Vera nu ia aminte la ceea ce i se spune despre Christos, căci pe ea o preocupă altceva:

-Cum morţi şi înviaţi? -Iac-aşa bine. Pleacă sufletul la plimbare, fiindcă s-a plictisit să tot stea în acelaşi

corp. O întinde un pic, apoi se întoarce. Îşi ia şi el vacanţă. Tu nu faci aşa în concediu? Pleci de acasă, ca să schimbi mediul, să te refaci şi apoi te întorci. Aşa o fi şi cu sufletul. Ce-i aşa de greu de înţeles?

-Tu-ţi râzi de mine acum! Nici pe asta n-o pricep, cum adică detaşaţi? Nu le pasă de ce se întâmplă în jur?

Atunci dă-mi voie să-ţi traduc după mintea mea, mai exact. Eu aş cataloga-o ca nesimţire. -Nu, nu-i aşa. Greşeşti. Le pasă. Ajută pe oricine, cu tot ce se poate. Doar că nu se

încarcă, nu preiau, să zicem, din suferinţa altora. Doar îi ajută, îi susţin. Este adevărat că pun mai mult accent pe partea sufletească în ceea ce priveşte ajutorul şi mai puţin pe cea materială.

-Nu înţeleg. Dacă prietenei mele îi moare mama şi ea suferă, plânge, eu nu plâng şi nu sufăr alături de ea? Dacă nu fac asta, cum pot pretinde că sunt alături de ea?

-Ţi-am spus că e destul de complicat. Este o abordare deosebit de subtilă. Da, nu plângi, pentru că prin plânsul tău nu faci altceva decât îi amplifici propria suferinţă. Îi dai apă la moară, cum ar veni. Cu ce o ajuţi dacă şi tu simţi suferinţă? Recunoaşte că n-o ajuţi cu nimic. Mai bine îi arăţi partea bună a lucrurilor. Să se împace cu ideea că cea dispărută ajunge într-o lume mai bună. Deci, dacă mamei ei, îi este mai bine acolo unde se duce, ea nu are de ce să plângă. O convingi că durerea ei este născută din egoismul propriu, care face persoana rămasă în urmă să se simtă lipsită de cineva de care are nevoie, din varii motive. Ne plângem morţii, fiindcă noi suntem cei care rămân fără de ei, nu-i plângem pe ei, cărora le este mai bine acolo unde vor ajunge.

-Dacă este cum spui tu, atunci înseamnă că ar trebui să ne bucurăm când moare cineva?!

-Cam aşa ceva. Ştiu că e greu de conceput, dar... În fond, această atitudine a existat la unele popoare vechi, inclusiv la dacii noştri. Eu acum îţi spun ce ştiu din ce am citit şi din ce mi-a mai explicat Nana. E mai mult teorie în capul meu. Repet papagaliceşte. Nici eu nu pot înţelege prea mult, dar nici nu vreau să mă revolt şi să neg, cum face mama. Poate că au dreptate, poate că nu au. Ţi-am spus că tentat am fost şi eu la un moment dat să mă apuc de această practică, dar n-am avut unde. Ţi-am spus că şi la noi este interzisă. La un moment dat a fost în capitală o organizaţie transcendentală, dar rapid i-a pus capăt sistemul comunist. I-a spulberat pe toţi, de nu s-au văzut.

Oricum, sunt convins că n-aş fi făcut faţă până la urmă şi m-aş fi lăsat păgubaş. Eu recunosc că sunt impulsiv, coleric, mă enervez uşor, îmi ies din pepeni şi devin agresiv, sunt adeseori rău, chiar crud, pe când ăştia nu omoară nici o muscă. De aceea nu mănâncă carne. Sunt lacto-vegetarieni.

-Cum nu mănâncă carne?! Deloc? Nici peşte? Asta este carne uşoară. - Nu, nu mănâncă nimic ce-i vietate. Intră la chestia aia cu nonviolenţa. Mai există

şi teoria că animalul când îl sacrifici este conştient de ce vrei să-i faci şi-i este frică. Frica face să se descarce toxine în organismul lui, care rămân în carne, nu pot fi distruse prin preparare. Mâncând carnea, le introducem în organismul nostru, cu tot cu vibraţiile negative pe care le conţin şi astfel ne facem rău, nu numai fizic, ci şi psihic şi energetic.

Page 128: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

128

De aceea uneori suntem agitaţi, sau nervoşi, sau avem stări proaste fără vreun motiv anume, aşa, pur şi simpu. De la ce am mâncat ni se trage.

-Tu chiar crezi toate astea? -Nu ştiu ce să cred. Poate fi, poate nu fi. Habar’ n-am şi nici nu-mi bat capul. Face

fiecare ce vrea şi ce crede. Dar mama mea, pentru că de la ea a pornit discuţia, nu este persoana care să se împace cu gândul că alţii pot avea altfel de păreri decât ale ei. Acelea după tipic, după reguli stricte de comportament, ori îţi place, ori nu. Faci cum scrie la carte. Iei de bărbat pe cine trebuie, nu pe cine iubeşti, pentru ca să nu te vorbească lumea.

Pe deasupra mai e şi snoabă. Cum ar putea una ca ea să tolereze idei ca cele despre care am discutat. Poate că nu-i ea vinovată că-i aşa. Astfel a fost educată. Deprinderile acestea i-au intrat în sânge şi nu i le mai poţi scoate nici cu forcepsul. Este uneori şi cam şovină. Auzi tu, colo. Fiica ei şi indianul! Calamitate publică. Sacrilegiu. Îmi aduc aminte ce revoltat am fost după ce m-am întors dintr-o excursie în Cehoslovacia şi i-am povestit ce frumoasă este Praga şi ce bine m-am simţit, că mi-am făcut chiar şi câţiva prieteni praghezi, pe care i-am invitat să vină la noi, în România. Mi-a replicat dur:

-Pe nesuferiţii aceia să nu mi-i aduci în casă. -De unde ştii tu că-s nesuferiţi? Nici nu i-ai cunoscut. -Am fost şi eu în Cehoslovacia. Ştiu cum sunt. -Şi cum sunt? Mie mi s-au părut simpatici. -Desigur! Iar eşti tu mai deştept decât toată lumea. -O.K. Nu sunt, dar zi-i tu ce nu ţi-a convenit? Sunt curios, pentru că tu

întotdeauna găseşti de cârtit câte ceva. Nimeni nu-ţi intră-n voie. Zău, mama, cum poţi fi aşa?

-Aşa, cum? Adică vrei să spui că eu sunt cam tâmpită, sau cam într-o dungă?! -Na, bine! N-o lua cum nu trebuie. N-am zis asta. Am zis că eşti o cârcotaşă, dar

poate că ai dreptate, ai alt punct de vedere. De ce să facem caz. Hai să vedem care sunt argumentele tale că nu ţi-au plăcut acei oameni.

-Oamenii aceia îmi erau antipatici de-a dreptul. Feţe vulgare, prost îmbrăcaţi, mai ales femeile. Prin ei, Praga părea un oraş muncitoresc, cu sărăcime şi prostime multă. Oameni posomorâţi şi neprietenoşi. Dacă te mai şi auzeau vorbind în limba lui Goethe, nu-ţi dădeau nici o atenţie, îţi întorceau spatele şi nici nu răspundeau la întrebări. Nu mi-am închipuit că pot fi atât de naţionalişti. Este adevărat că-n timpul imperiului, Austria s-a purtat foarte urât cu ei, deşi mulţi au deţinut posturi cheie în imperiu. Unii chiar şi-au germanizat numele. Cu toate acestea nu sufereau nimic ce era de sorginte germanică, cu atât mai puţin limba.

Cred că impresia aceasta proastă a fost determinată şi de faptul că mi-am simţit unele vise înşelate. Nici nu am rămas mult acolo. Atmosfera mă sufoca, mă simţeam respinsă de o lume neprietenoasă, deşi am avut profesori de valoare, care m-au apreciat în mod deosebit.

Plecarea mea în Cehoslovacia a fost prima ieşire din ţară, dacă nu punem la socoteală Ungaria. Mă aşteptam să mă simt miraculos, să fie cu totul altceva. Dintr-un punct de vedere a fost extraordinar. Praga pare, dacă te uiţi la oameni, un oraş jerpelit, cum spuneam, dar, dacă faci abstracţie de ei, oraşul în sine îşi merită numele de „Oraşul de aur”

Oraşul cu o sută de turnuri străluceşte prin turlele înalte ale bisericilor. Turle de aur şi clopote dantelate, al căror dangăt, în timp de vecernie, te face să te treacă fiorii şi să

Page 129: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

129

te gândeşti la nemurire. Mulţimea bisericilor este copleşitoare. Unele au interioare mohorâte şi întunecoase, ca şi oamenii acestei ţări. Altele au fost construite în stil gotic, copleşind prin sobrietatea lor verticală, precum splendida catedrală Sfântul Vitus, cu cele nouăsprezece capele ale ei, datând din anii 1300, cu statuia Sfântului Nepomuc, făcută în întregime din argint. Mă întreb cum o ţin atât de strălucitoare şi cum de nu se înnegreşte argintul acela. Cine poate s-o lustruiască şi cu ce substanţe, cum ajunge în fiecare cută de veşmânt ca să şteargă urmele vremii? N-am găsit dezlegare, deşi mi-ar prinde bine să ştiu secretul atunci când mă chinui, ba cu oţet, ba cu pastă de dinţi, să curăţ icoanele noastre cele din argint şi ramele fotografiilor. Frec la ele până nu mai pot şi tot nu ies ca lumea.

Apoi vitraliile, de o fineţe şi o policromie care te face să te freci la ochi, ca să nu-ţi dea lacrimile, îţi reduce materialitatea umană la dimensiuni de furnică. Te simţi prins ca într-o plasă de păianjen vrăjită, ţesută din razele de lumină trepidândă, care pătrund prin această feerie de culori şi se întâlnesc toate în acelaşi punct, pe pardoseala de marmură din mijlocul bisericii, ca şi când ar vrea să marcheze centrul lumii. Cum să nu te simţi pierdut şi siderat, venindu-ţi a reconsidera toate coordonatele propriei viziuni despre tine însuţi şi despre viaţa pe care o duci, să te întrebi dacă valorile pe care le consideri valori, sunt cu adevărat ceea ce crezi tu, ori sunt doar o falsă şi greşită interpretare limitată de condiţia ta structural umană, în care primează materialul, în pofida spiritualului?!

Ansamblul exterior al construcţiei este dantelat în piatră cu o virtuozitate de bijutier. Stau şi mă întreb dacă meşterii pietrari care le-au dăltuit au rămas în urmă cu degetele mâinilor întregi, sau buricele degetelor le-au fost făcute ferfeniţă?

Un lucru care m-a frapat într-una din aceste catedrale, dacă nu mă înşel biserica Sfântul Nicolae, care îşi admiră frumuseţea în chip narcisistic în oglinga Vâltavei, a fost faptul neobişnuit că într-un lăcaş de cult, pe lângă statui de sfinţi, se află şi imortalizări pietrificate ale unor cărturari. Dincolo de dogme, dacă stai şi cugeţi mai adânc, nu numai cu repezeală superficială, şi cărturarii sunt un fel de sfinţi, în felul lor. O viaţă de dăruire şi credinţă absolută, închinată unui singur ţel. Acela de a studia, de a afla, de a descoperi. Câţi dintre ei n-au gustat moartea pe rug sau în alte chipuri groaznice, din cauza convingerilor lor de care nu i-a putut lecui nici măcar frica de moarte, îndeobşte cea mai mare frică a oamenilor?! Pe mulţi i-a făcut să cedeze, să se dezmintă, să trădeze... Iuda, Petru..., chiar dacă apoi regretele sunt amarnice. Frica de moarte îi orbeşte, înnebunindu-i pe majoritatea. Cu savanţii la fel. Acum nu-mi vine-n minte nici un nume celebru care a cedat de frică, dar sigur sunt. De oamenii obişnuiţi nu mai vorbim.

-Mie îmi venea s-o întrerup, comentează Doru, şi s-o întreb dacă ea-i cumva mai bravă în ceea ce priveşte frica de moarte, dar eram sigur că-mi va servi cine ştie ce filozofie învăţată de prin cărţi, iar eu deja eram supraplictisit că nu mai termina cu amintirile ei, care pe mine nu mă interesau deloc. Aşa că am preferat s-o las în pace să continue, ca să termine cât mai repede posibil.

-Nu te înţeleg, îl apostrofează cu ton de reproş Vera. Tot ce-mi povesteşti, îmi place foarte mult, e interesant. Cel puţin pentru mine, unele informaţii sunt noutăţi interesante. Dacă tu îmi redai cu exactitate ceea ce a spus ea, însemnă că-i o povestitoare talentată. Şi, scuză-mă, dacă-ţi aduci atât de bine aminte modul cum ţi-a relatat, dacă îi redai atât de exact cuvintele, înseamnă că şi pe tine te-a impresionat, oricât faci acum pe scârbosul.

-Dacă zici tu! Oricum mie mi se părea că vorbeşte, vorbeşte şi nu va termina nici la paştele cailor. Îi dădea înainte cu monumentele şi cu arta ei, când mie îmi ardea gâtul

Page 130: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

130

să ies la bere cu prietenii. Dar, stai că nu a terminat cu una cu două. M-a mai perpelit o vreme cu relatarea ei:

-Unele biserici le-am văzut ca pe nişte bijuterii enorme, mai spunea mama, fiind pline de încrustaţii cu ametiste şi fel de fel de nestemate. Mie mi-au plăcut ametistele. Nu-mi puteam lua ochii de la ele.

Colega care mă însoţea şi-a pierdut răbdarea aşteptând să mă termin eu de minunat:

-Hei, Emma, te-ai transformat şi tu în statuie? E pe aici vreo vrăjitoare care ţi-a făcut farmece? Hai, fato, că aşa nu mai terminăm în veci de vizitat oraşul şi mai avem şi cursuri astăzi.

-Ce zici? mă trezesc din prostaţia admirativă, când mă bate pe spate cu palma ei mare. Era o fiinţă cam mătăhăloasă. Nu-mi explic cum o asemenea creatură butucănoasă, poate fi interesată de artă, ba, mai mult, s-o şi practice. Era, cu adevărat, o bună pianistă.

Castelele vechi de secole, chiar din veacul al IX-lea, te fac să te simţi mic şi neputincios, iar o umbră de frică se strecoară în toate mădularele când le vizitezi şi ţi se pare că prin colţurile întunecoase se pitesc stafii, umbre ale oamenilor de demult, care nu şi-au găsit liniştea şi caută înnebunite printre vizitatori un suflet care să se îndure de ele să le asculte povestea, să le facă dreptate şi să le elibereze din chingile cu care sunt ţintuite de pământ, ca să se poată înălţa spre libertatea văzduhurilor şi să-şi ia zborul spre tărâmul de linişte, pace şi lumina veşnică a sufletelor, spre nemărginire.

Cu toate că oraşul are frumuseţi incomparabile, vizitat de o mulţime de turişti, pentru feeria peisajului, cu arhitectonica sa modelată de multe secole de cultură şi civilizaţie, eu nu m-am simţit bine la Praga şi, de aceea, după numai un an am plecat la Viena, visul visurilor.

Înainte de a pleca la Viena, am ţinut neapărat să văd şi Drezda, pentru că ştiam din citite că acolo pot să-mi încânt spiritul cu valorile care se găseau la galeriile de artă şi în special am dorit să văd Madona Sixtină a lui Rafael şi Venusul lui Georgione, despre care unii susţin c-ar fi cel mai frumos nud pictat vreodată.

Nu ştiu dacă acum, după al doilea război mondial, ele se mai află acolo, sau au fost luate de către cuceritori, cum au făcut cu multe alte valori ale lumii, pe care le-au întâlnit în drumul lor.

Oricum, între cele două războaie, Dresda, un oraş cu tradiţie, mi se părea totuşi tânăr, în care clădirile mai noi se ridică optimist, zâmbitoare şi proaspete, sălăşluind în bună pace şi prietenie cu stilurile vechi, maiestuoase, puternice, impunătoare. Am avut un moment imaginea unei imense grădini ireale, în care florile de tot felul îşi împărţeau zâmbete vesele, sălăşluind sub oblăduirea severă a unor arbori seculari, a căror umbră le ocrotea de arşiţe şi de bătaia prea puternică a ploilor vijelioase, care le-ar fi culcat la pământ frumuseţea fragilă, de prinţese gingaşe.

Poate că nu întâmplător visătorul Richard Strauss, la sfârşitul secolului, îşi găseşte aici locul, pe care-l socoteşte adevărata sa patrie. O amprentă nu mai puţin valoroasă au lăsat în aceste locuri şi Weber şi Wagner.

Dresda poate fi socotit un adevărat oraş al muzicii, dar nimic pe lume nu se poate compara cu Viena. Abia aşteptam să ajung acolo.

-Mama, te rog, vrei să laşi Viena pe altă dată? Am vorbit cu băieţii să ne întâlnim în seara aceasta, să ieşim undeva. Este deja târziu. Am întârziat.

Page 131: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

131

-Excelent, dragul mamei! Mai bine stai cu derbedeii tăi, decât cu mama ta. Du-te învârtindu-te, n-am nevoie de tine, ca să stăm de vorbă.

În timp ce ieşeam, am mai auzit cum îmi striga ironic, pe urme: -Scuze că te-am deranjat, reţinându-te. Pentru o clipă m-am simţit oarecum vinovat faţă de ea şi m-am oprit la uşă cu

gând să mă întorc, să o împac cumva, dar am auzit-o bodogănind de una singură: -Asta e! Faci copii, te chinui cu ei şi apoi nici nu au răbdare să te asculte, dacă

cumva ai norocul să se afle prin preajmă. Că Dora... -N-am mai stat să aud restul, pentru că mi-am dat seama că n-aş scăpa prea uşor

şi că în dispoziţia în care se afla, mi-ar fi tras o predică de mai mare dragul, aşa c-am şters-o englezeşte.

-Nu crezi c-ai fost cam ingrat? Mie îmi face impresia că femeia aceasta se simte foarte singură şi părăsită. Cred că a avut multe decepţii în viaţă, singura speranţă rămânându-i copiii ei, iar aceştia, amândoi, au părăsit-o. Are şi ea dreptatea ei, nu te supăra.

-Ar putea fi ceva adevăr în ceea ce spui, dar să ştii că ea ne-a alungat, cu felul ei de a fi. Este sucită şi cârcotaşă şi pretenţioasă, de modă veche, nu vrea să se adapteze la nou, nu vrea să înţeleagă că s-au schimbat timpurile şi că noi avem altfel de nevoi decât cele de pe vremea ei şi că, dacă am asculta-o, să fim cum vrea ea, ne-ar râde lumea.

-Poate că nici voi nu vreţi să fi ţi deloc concilianţi cu ea. Nu aveţi şi nu aţi avut niciodată răbdare să-i explicaţi, s-o convingeţi, să-i deschideţi ochii. V-a preocupat numai viaţa voastră, privită unilateral şi egoist.

-Bine, bine, firoscoaso! Poate c-ai să reuşeşti tu. Abia aştept s-o văd şi pe asta. Cum ai să-i intri în voie mamei.

Cinci

Repetiţia s-a încheiat ceva mai repede decât se aşteptase Vera. De fapt, nici nu a fost propriu zis o repetiţie. Cu o zi înainte au fost anunţaţi că se va pleca într-un turneu foarte important. În Grecia. Pentru aceasta trebuia să se decidă din cine va fi constituit corpul de balet care va dansa, urmând să fie desemnaţi doar cei mai buni. Repetiţia care tocmai s-a terminat, a fost, de fapt, o selecţie. O selecţie însemna să dai din tine tot ce ai mai bun. Să storci absolut tot ce se poate, fiindcă ceilalţi abia aşteptau să te înfrângă, să-ţi ia locul, aşa încât concurenţa se desfăşura într-un mod mai mult decât acerb. Talentul şi munca împinsă până la epuizare, o execuţie performantă, când ţi se pretindea să fii perfecţiunea întruchipată, vezi bine că nu ajungeau, ba adesea, nici măcar nu constituiau elementul prioritar. Fără proptelele de rigoare nu puteai ajunge nicăieri, chiar dacă ai dansat ca o zeiţă. Era la ordinea zilei ca fetele să se culce cu un mahăr sau altul, pentru a-şi asigura promovarea, sau pentru a beneficia de câte o favoare de genul acesteia, să plece în turneu peste graniţă, în ţările numite de către atotştiutorii conducătri de partid şi de stat, capitaliste, dominate de marele rău, concretizat în „exploatarea omului de către om”, aşa cum li se repeta, obsedant, la fiecare şedinţă de partid, ca şi când în aceasta ar fi constat procedura standard de implementare în creier a unui cip bine programat, ca să li se imprime profund în minte că numai sistemul socialisto-

Page 132: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

132

comunist este singurul valabil şi în stare să aducă fericirea printe oameni. Ei bine, capitalist, capitalist, exploatare, exploatare, însă e de subliniat că tuturor le lăsa gura apă numai la ideea că ar putea face un cât de scurt popas pe acele meleaguri ale nefericirii absolute. Situaţie valabilă inclusiv, sau, mai exact, în special, pentru cei mai vehemenţi activişti de partid. Aceştia dădeau din clanţă cât de tare puteau pe această temă, nescăpând nicio ocazie. Astfel înţelegeau ei să facă demonstratia ataşamentului sincer faţă de sistemul comunist, în care credeau până-n pânzele albe, când era vorba să fie numai de la gură. Practic, însă, se dădeau de ceasul morţii să plece în iadul capitalist şi să-şi burduşească cât mai zdravăn valizele cu lucruri dintre cele mai la moda decadentă uzitată pe acolo. Atât pentru ei înşişi, pentru intreaga familie, însă neuitând niciodată de pe listă ibovnica, fără de care un şef nu se putea numi şef. Cu cât iubiţica era mai elegantă, înzestrată cu lucruri de provenienţă străină, cu atât el, şeful, se putea da mai cocoş. În atari condiţii, Verei nici prin cap nu-i trecuse c-ar fi posibil să fie aleasă, dar o ambiţie absurdă a pus stăpânire pe ea şi a scos la bătaie tot ce avea mai bun. Rezultatul a fost că mulţi dintre colegi, cu ciudă în glas, ciudă pe care nu reuşeau s-o ascundă, dar în acelaşi timp neputându-se abţine de la comentarii, i-au spus că a dansat magnific. Vorbele însă erau evident înmuiate în fierea invidiei. Cu toate acestea, ea nu spera absolut nimic. A făcut gestul, doar aşa, ca să le demonstreze de ce-i în stare, dar mai ales ca să-şi satisfacă sieşi orgoliul, adesea umilit, şi să nu uite a avea încredere în puterea talentului ei. Atmosfera era apăsătoare şi încărcată cu o densitate aproape palpabilă, precum aerul dinaintea furtunii. Fiecare intra pe scenă încruntat, stresat, încercând din răsputeri să se concentreze şi să uite de greutatea sentimentului de încrâncenare, de ură faţă de toţi ceilalţi, chiar dacă până în acel moment, unora le-ai fost cel mai bun prieten. Au aşteptat, aparent răbdători, până când s-au scurs câteva ore bune, dominate dictatorial de emoţii chinuite. Sentimentele acestea, pe care fiecare încerca să le ţină în frâu, ca să nu se dea de gol în faţa celorlalţi, le strepezeau feţele, făcute pungă din cauza zvârcolelii care-i măcina pe dinăuntru, precum laguna în furtună, care şfichiuie mai abitir ca orişicând, trupul divinei doamne, magnifica Veneţie, sfărâmându-i şi dezintegrându-i nobleţea pe care o preface, fără nici cele mai vagi remuşcări, într-un sărman lepros, hidoşenie întruchipată, destinat dispariţiei. Reacţii şi lupte specific umane, antrenate temeinic cu arme perfide şi periculoase mai ceva decât veninul de cobră, au ieşit în arenă. Invidia, ciuda, orgoliul, parşivenia, incorectitudinea, perversitatea etc. etc. sunt cele prea bine cunoscute, pentru că-şi dezlănţuie arta de ucigaşi care înfig şişul pe la spate cu o dezinvoltură, care face ca unora li se pară că aceasta-i chiar normalitatea. Le poţi face cunoştinţa pe toate drumurile, nu-i niciodată o problemă, apar ca stafiile de după colţuri întunecate şi te urmăresc atunci când te aştepţi cel mai puţin şi de la cine ai jura cu mâna pe Cartea Sfântă că-i puritatea şi altruismul şi iubirea în esenţă pură. Numai că realitatea este altfel de prea multe ori. Bătaia pentru a-ţi atinge un scop e bătaie şi-şi urmeară regulile ei, fiind într-o proporţie extrem de aproape de maximumul absolut. Excepţiile sunt aşa de puţine şi incredibile, încât capătă o faţă de anormalitate, atât de rarisim se manifestă. Naţia umană poartă marcajul stigmatizant al fierului roşu simbolizând negativul de care nu ne putem dezbăra şi preferăm să-l purtăm în cârcă de-a lungul a cine ştie câte generaţii de morţi şi învieri. Prea frecvente sunt împrejurările în care se preferă alungarea prin prefăcătorie

Page 133: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

133

diavolească crucea pozitivului, cavalerismul turnirurilor cinstite fiind date uitării cu cea mai deplină desăvârşire. Semnul damnaţiei, urmat cu supuşenie de toate armele sale, reuşesc să stâlcească sufletele şi gândul în criminali de talia lui Sparafucile. Deh! „Interesul poartă fesul”, ce s-o mai lungim şi s-o întoarcem pe toate feţele, sau să despicăm firul într-o mie! „C’est la vie, chérie!” Punct şi de la capăt.

Cam aceasta era starea de spirit în sala în care se aştepta de câteva ore bune verdictul final, nominalizarea norocoşilor care au câştigat şi care vor pleca în turneul mult râvnit.

Preşedintele comisiei, directorul artistic, s-a ivit cu o foaie de hârtie gălbejită în mână, pe care trona, plină de importanţă, lista. O simplă coală A4, cu urechi de măgar pe la colţuri, pesemne extrasă la repezeală din vreun dosar prăfuit care zăcea pe un raft la fel de trist, avea cinstea de a fi investită cu înalta funcţie de act oficial, care decidea paşi importanţi în cariera unor oameni, dirija alte direcţii de mers, care vor schimba cursul unor vieţi. Şi când te gândeşti că hârtia cu pricina se va întoarce umilă în dosarul cel colbuit, care va fi uitat că există şi el pe undeva. Cine ştie dacă există măcar o ştampilă cât de precară, pe jumătate ştearsă, pe jumătate indescifrabilă, pusă sus, în stânga sau în dreapta acelei foi, căreia să confere o notă cât de vagă de oficialitate semnăturilor mâzgălite la repezeală sau împopoţonate, potrivit caracterului fiecăruia, ale prea cinstiţilor membri ai juriului, semnături care, ele singure, îi dau zisului document, o aşa greutate, încât săracul de-abia-l poate duce. E mai rău ca Atlas cu pământul în spinare. Poate că da, poate că este şi ştampila cuvenită şi semnăturile cât se poate de autentice, dar poate că foaia, care oricum n-are nici o importanţă reală pentru nimeni, este doar praf în ochii cârcotaşilor şi eventualilor îndrăzneţi, care şi-ar da singuri foc la valiză, şi-ar depune vreo contestaţie, lucru care, oricum ai întoarce-o, e greu de presupus că se va întâmpla, căci doar nimeni nu-i atât de imbecil să nu ştie că frica păzeşte pădurea. Sigur că ţi-e frică să nu calci pe coada cuiva. Acum ai pierdut, dar, dacă stai cuminte şi mai înveţi cum să faci sluj cât mai bine executat, poate că data viitoare vei câştiga. Dacă nu, pa şi pusi, adios Pedros, pentru vecii vecilor amin.

Foaia e îndoită în două, cu partea de scris înspre interior, ochii oamenilor care eventual o vor dezgropa vreodată vor pica pe ceva fără importanţă. Vor socoti-o numai bună de aruncat la coşul de gunoi, fiind total lipsită de valoare. Cine ştie dacă în vreun registru terfelit de folosinţă, va figura un număr de înregistrare al acestui act, ca să-i mai ateste existenţa peste vremuri. Cine ştie dacă vreo arhivă va păstra acest registru. Şi dacă se nimerşte cumva ca să îl păstreze, va fi nu mai mult de douăzeci de ani sau douăzeci şi cinci? Oricât, tot aia e. Aşa sună legea. Prin urmare, la reciclare cu boarfele bătrâne. Sărmane hârtii predestinate unei pieiri sigure, dar mai sărmani oameni a căror traiectorie în viaţa de pământeni poate fi determinată de hotărâri atât de efemere. Douăzeci de ani! În atâta timp de-abia ajungi să dai cu nasul şi să adulmeci prin apropierea aromei pe care o emană, năucitor, tinereţea! Îhâm! Zi-i năuc, zi-i tinereţe, tot aia e. Bezmeticeală curată. Minte tulbure care îmbată sufletul. D-apoi când sufleţelul, care s-a fost zburătăcit prin cele vise aurite-poleite, se trezeşte din beţie, mahmureala-i dă asemenea dureri de cap, de-l apucă voma, care îl ţine o vreme destul de-ndelungată, până când scârba de propria duhoare, îl face să se scuture şi îl împinge spre o fiertură de ierburi culese pe lună plină, ţinută la mare păstrare de către bătrânii cărora le venise glagorea la cap de nici nu mai ţineau minte de când, însă de uitat, n-au fost în stare să uite niciodată cum e prin ce treci tu, cel tânăr. Dacă le dai ascultare, dacă închizi ochii şi dai pe gât toată amăreala dintr-

Page 134: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

134

odată, ca să nu mai ai vreme să te tot codeşti, strâmbându-te, ba de gust, ba de miros, scapi ieftin. Dacă n-asculţi... Vai de mama ta ce te aşteaptă!

De efemeritate a fugit omul de când e lumea lume, dar n-a reuşit să scape de ea. Ultima găselniţă este ca trupul uman material, să fie incinerat, după desprinderea de existenţa sa vitală. Din câteva kilograme de cenuşă obţinută, prin tratamente inventate de minţi iscoditoare şi fără de răgaz, se fabrică diamante. Acestea se transformă în bijuterii şi astfel rămâi prezent pe Terra, într-o altă formă de organizare, dar esenţial este că rămâi. Rămâi, asta e. Şi nu oricum rămâi, ci apreciat în mod deosebit, plăcut şi iubit, expus şi admirat, premiat, nu azvârlit într-o groapă, care, oricât de somptuos ar fi mormântul, tot groapă rămâne. Ba, mai mult, nici groapa nu rămâne veşnic a ta. Păţeşte şi ea ca şi hârtiile. După o vreme se casează. Dacă ţi-a dispărut sămânţa urmaşilor şi numeni nu mai are grija gropii tale, autorităţile îşi împlinesc prompt datoria civică, doar de-aia sunt alese autorităţi de către concitadinii responsabili. Te şterg de pe listă şi cât se poate de raţional şi normal, la urma urmei, repartizează altcuiva groapa ta. Doar n-o să umple lumea de ţintirimuri. N-au ei loc destul nici pentru gropile de gunoi, produs al celor vii, dar pentru cei care nu mai sunt de mult. Cine să-i mai ţină minte?! Aşa că, ţi-l repartizează pe acela peste tine, ori că printre tine, căci tu eşti deja ţărână în consistenţă celulară, sau mai ştiu cum i-o fi zicând ştiinţa. Poate că eşti doar o fărâmă de ţărnă prăfoasă, dar dacă din ea s-a născut o floare, sau un pom? Un pom care înfloreşte, iar o albină îi suge seva şi o transformă-n miere? Ce poate fi mai dulce ca mierea? Ei, bun, dar mierea-i doar miere, n-are nume, n-are personalitate, o pui cu linguriţa într-o ceaşcă de ceai pe care o bea omul cu plăcere. Şi-o introduce-n trup, câştigă energia de care are nevoie, şi-şi vede apoi mai departe de treburi. Iar tu, care poate că ai devenit miere, ai poposit în trupul lui, ca o mică parte din el însuşi, sau pătrunzând câte un pic în fiecare părticică din el şi, dacă stăm să judecăm, te-ai transformat în acel el, care a făcut un gest atât de banal ca băutul unei căni de ceai cu miere. Mare minune! Dar mai mare-i minunea atunci când cuiva îi trece prin minte să bată astfel câmpii, luând-o serios pe arătură. Sau nu?

Totuşi, ca diamant e altă poveste. Rămâi veşnic, moştenit din generaţie în generaţie, peste secole. Posibil să naşti discordii de neîmpăcat, între rubedeniile moştenitoare, care altfel nici nu ţi-au deschis uşa. Bătălii serioase între clanuri, între popoare. S-au mai văzut din astea. Chiar războaie. De ce-ai fi tu mai prejos ca valoare decât... Sfântul Graal de pildă. Tot un obiect e şi acela, ca şi tine, diamantul. Şi, mammă!, câtă zarvă a mai iscat acest Sfânt Graal!

Ei, hai, domnule diamant, poate nici chiar aşa, dar, oricum, discordie, tot vei semăna. Şi încă un lucru e sigur sută la milion: vei fi veşnic şi frumos, oferindu-ţi-se până şi incredibila şansă de a-ţi păstra identitatea iniţială. Desigur, numai dacă plăteşti bine din timpul vieţii, pe când încă eşti om în carne şi oase, apoi, când te vor alchimiza în diamant, îţi vor grava pe frunte numele pe care l-ai purtat de la botez până la incinerare. Poţi fi încredinţat în acest mod isteţ, cum că „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, nu-s vorbe-n vânt. Chiar mult mai multe ţi se pot întâmpla. Plăcute, nemaipomenit de plăcute. Te poţi aştepta să naşti pasiuni arzătoare, pe care e posibil să ţi le fi dorit pe vremea când erai un biet humanoid. Pasiuni şi iubiri şi dragoste şi tandreţe şi să te bucuri de mângâieri adulative, pe care nu le-ai putut avea ca biată creaţie a lui Dumnezeu, care s-a jucat cu un pic de ţărână, apoi te-a alungat pe acest pământ, ca să te descurci cum îi şti. Ai f ăcut cât te-a dus mintea şi cât ai fost în stare, dar ai rămas cu nostalgia şi durerea celor netrăite, rămase prizoniere înghiocate bine în visuri de neîmplinit. Cel puţin pentru tine. Pentru

Page 135: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

135

altul... n-ai de unde să ştii. Ei, bine, în noua ta formă, îţi poţi satisface după pofta inimii, întregul evantai al frustrărilor. Totul depinde de tine, adică de cât de bine plăteşti, ca să te migălească în aşa fel, încât să arăţi cât mai fabulos. Eşti ca o mare vedetă de cinema, să zicem, care nu se uită la bani când e vorba de păstrarea frumuseţii ei şi a falsei tinereţi, pe care i-o creează chirurgul plastic dintr-o abilă mânuire de bisturiu. La fel şi cu tine. După ce te-au renăscut din cenuşă, ca şi când ai fi măiastra pasăre Phoenix, te şlefuiesc, te lustruiesc şi te făţuiesc, încât ieşi din mâinile lor o stea, cum nici proprii părinţi n-au putut visa că au fost în stare să creeze, fie şi-ntr-o formă iniţială brută, neşlefuită.

În sfârşit s-a socotit şi norocul să-şi întoarcă faţa către prăpădiţii de pământeni şi să dea peste ei. Norocul să dea.

„Bogdaproste!”, că alta ce să mai zici?! Asemenea gânduri aiurea îi treceau Verei prin cap, în timp ce privea ţintă la

impunătorul domn director, masiv cât o uşă de la Tarskoe Selo, palatul de vară al ţarilor Rusiei şi care a impresionat-o foarte tare. Au fost cu şcoala să-l viziteze. I-a dus ca lecţie, ca să vadă cu ochii lor, cât de îmbuibat trăiau ţarii, pe spinarea, sângele şi sudoarea poporului. Ei, însă, i-a plăcut enorm palatul şi grădinile, cu statuile acelea splendide din aur curat, care luceau orbitor pe fundalul senin al cerului, cu fântânile arteziene care sclipeau în soare, cu rondurile de flori debordând de vitalitate şi copacii imenşi, matusalemici, părând invincibili în faţa timpului şi, în sfârşit, cu panorama Golfului Finic deschizându-se în faţa ta, ca o gură de rai albastru.

Directorul, adicătelea marele şef, şef cu state vechi de şef, cunoştea pe dinafară tehnica şefiei. Se vedea cât de plin este de importanţa momentului, dar mai ales de sine. Prelungea tăcerea, satisfăcându-şi plăcerea egoului său exacerbat prin educaţia comunistă pe care o primise şi care, inevitabil, cuprindea şi această lecţie de ”cine sunt eu”. Vorba babelor: „Pană de păun în fund la cloşcă”. Desigur că în gura lor de ţărănci simpe suna puţin cam altfel. Pana era piană, iar fundul avea un sinonim bine cunoscut care în mediul lor era socotit absolut normal, nici pe departe o vulgaritate. Cuvântul cel domnos nici nu-l cunoşteau. Rar cineva care-l auzise vreodată, poate când a fost în oraş, ca să-şi vândă legumele din grădină, cultivate anume pentru comerţ.

Aveau grădini mari, cu irigaţie. Gustul roşiilor era dulce, una singură cântărea câte un sfert de kilogram. Aveau miezul cărnos şi zemos. De neuitat şi de nemaigăsit azi la produsele noastre moderne, tratate cu tot felul de îngrăşăminte ultra studiate şi aduse din fabrici. Bălegarul cel natural, cu mirosul lui specific, înţepător şi cam călduţ, a dispărut şi el aproape cu desăvârşire. Poate mai există câte un pic, din întâmplare, pe vreo şosea pe care circulă din greşeală o căruţă ai cărei cai nu se mai pot răbda şi-i dau drumul, pentru că stăpânul lor n-a auzit încă de necesitatea reglementată prin lege de a le pune sacul sub coadă. Acelaşi lucru i se poate întâmpla vreunei vaci rătăcită de ciurdă, pe şosea. Aşa că materia respectivă serveşte de exemplu unor copii miraţi, care se întâmplă să privească prin parbrizul unei maşini:

-Uite, mama, ce-s aceia? -Cai. Iar aceea se numeşte vacă. -Aşa arată în realitate? Atât de mare? Vaca cea mică este viţelul ei, nu-i aşa?!

Cred, dar nu sunt sigur sută la sută. Am văzut numai în pozele din cartea de zoologie. Femeia a simţit o strângere de inimă. O tristeţe nostalgică. Totul a trecut precum o

pală de vânt rătăcită, când a auzit următoarea întrebare a copilului. -Dar ce-i mizeria pe care au lăsat-o pe şosea?

Page 136: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

136

-Exact ceea ce faci şi tu când mergi la baie. -Dar de ce nenea acela cu băţul în mână nu coboară să o strângă, cum facem noi

cu punga în urma lui Pufi, când îl plimbăm, ca să-şi facă nevoile? -Probabil că a uitat. -Cum să uite o îndatorire cetăţenească atât de comună şi necesară?! El nu face

parte din comunitate şi nu împarte urmările neplăcute împreună cu toţi ceilalţi, dacă nu respectă reguli elementare de igienă?

-Cine ştie ce gânduri sau necazuri are omul. -Orice-ar fi, are un cap pe umeri şi-o raţiune. Ce face el, este inadmisibil. Orice s-

ar întâmpla sunt lucruri pe care nu ai voie să le omiţi, spune copilul revoltat, pătruns de lecţiile de la şcoală şi de cursurile de educaţie civică.

-Cîh! Eh, măcar am văzut şi eu cum sunt aceste animale în realitate. Puah! Ce a lăsat omul pe jos este scârbos, dar acum ştiu exact cum arată.

Priveşte în urmă, ochii încep să-i lucească, apoi se întorc rugători spre tatăl său: -Tati, nu ai putea, te rog, să opreşti puţin şi să-l rogi pe nenea să stea şi el un pic,

ca să mângâi caii? Sunt atât de frumoşi! Hai, te rog foarte, foarte mult! Vezi ce minunaţi sunt?

„Ce se mai poate răspunde unui suflet atât de neprihănit, curat şi deschis?! Oare nu-i păcat că mintea îi este deja doldora de reguli şi limite? O fi bine?! N-o fi bine?!”, gândeşte mama în sinea ei şi-i face un semn abia perceptibil tatălui, să îndeplinească doleanţa copilului.

Ea se pierde în amintiri pe care le credea demult şterse din memorie. „Când aveam vârsta fiului meu, mergeam la bunica la ţară, în vacanţe. Seară de

seară, deschideam tot într-o fugă poarta, ca să-i dau drumul la Dumana, vaca noastră, care se întorcea de la păscut. Avea ugerul doldora de lapte, mare cât un bebeluş nou născut, dacă nu chiar mai mare. Buna se spăla pe mâini, clătea şiştarul, se aşeza pe un scăunel în dreptul ugerului şi o mulgea pe Dumana, ca s-o elibereze de tovară. Tovară! Cum de mi-a venit cuvântul?! Înseamnă greutate mare, dacă-mi amintesc eu bine. Până termina de muls, eu aşteptam în uşa grajdului, ascultând sunetul ritmic al mulsului. La fiecare apăsare de mână şi tragere de sfârcurile ugerului, se auzea un fel de fâşâit molcom: şşş, fffsss, şşş, fffsss! Mirosul căldicel de lapte proaspăt îmi stârnea invariabil o foame nebună. Cum păşea Buna peste pragul grjdului, mă repezeam la buza şiştarului şi sorbeam cu sete, umplându-mă în jurul gurii de spuma proaspătă care se forma deasupra, din cauza jetului de lapte, care ieşea cu putere în timpul mulsului. Ca şi când torni prea repede berea în pahar. Beam până nu mai aveam suflu, în timp ce Buna ţinea ridicat şiştarul pentru mine, deşi avea cam optsprezece, douăzeci de kilograme. Era bună de lapte Duma noastră. Treaba mea era s-o ţesăl, pe locurile pe unde ajungeam. Munca aceasta o făceam împreună cu Bunu, de drag. Mai mult o mângâim pe Dumana. Simţeam nevoia să-i dăruiesc într-un fel afecţiunea mea mare pentru ea.

Într-o zi va trebui să-i povestesc copilului meu... Hm!... Oare?... Mai văd eu!... Dacă, cu educaţia lui, atât de diferită, o să manifeste dispreţ superior, o să mă desconsidere, sau o să se simtă umilit din cauza mamei lui, pentru originea lui?... Dar poate că o să-i placă... O să mai văd eu ce fac.”

***

Page 137: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

137

Între timp domnul „cine sunt eu”, abordase un zâmbet enigmatic, din acela de ”eu ştiu, dar nu vă spun, mai fierbeţi câtva în suc propriu, pentru că-mi place să vă privesc mutrele chinuite de nerăbdare, de nervozitate, de încrezuţi şi siguri pe ei ale unora, de învinşi sau neîncrezători ale altora, de resemnaţi, de agitaţi care abia reuşesc să-şi ţină în frâu o manifestare de revoltă împotriva comportamentului său, care le ţinea nervii întinşi la maximum, mai să plesnească, precum o coardă de ţambal lovită cu prea mare patos. Îl satisfăcea exraordinar puterea. Îl satisfăcea de-a dreptul fiziceşte. Mai abitir decât dacă s-ar fi aflat în compania unei femei frumoase şi pricepute în ale amorului. Puterea de şef, care-i dădea posibilitatea să-i vadă pe toţi la cheremul lui, o turmă de supuşi, care depindeau de ce va scoate el pe gură în acel moment: foc şi pară, smoală topită, sau miere şi ciocolată caldă, servită în cană de porţelan din cel mai fin, decorat cu figuri realizate hands work. În acel moment el era dumnezeul lor. Îi şi vedea îngenuncheaţi la picioarele lui, ca nişte sclavi care cereau îndurare, ca să fie iertaţi de biciuirea cu vâna de bou, care, când lovea, lovea atât de crunt, încât crăpau spinările, despicate în crestături adânci, sângerânde din carne vie.

Cineva a oftat atât de prelung şi jalnic, încât l-a trezit din reverie. S-a încruntat urât de tot din sprâncenele stufoase, care aproape că-i intrau în ochi şi de aceea era nevoit să le pieptene şi să le dea cu lac fixativ. Prefăcându-se că tocmai atunci află şi el rezultatul scris negru pe alb, pe foaia ce o despăturise, şi-a plecat ochii şi a tunat cu vocea de bas, răguşită de vodca ingurgitată zilnic, cam totdeauna peste limitele normale.

-Vera Vladimirovna. În momentul acela, Vera a avut senzaţia că a surzit şi că doar un rest anemic de

auz rămas încă funcţional o făcea să distingă foarte şters, ca ajuns de foarte departe, urmele unui ecou pierdut pe drum şi care-i purta numele.

Sala amuţise. Omul cel mare, contrariat, ridică privirea şi o priveşte ţintă în ochii ei a căror

privire devenise fixă ca şi când ar fi fost pe altă lume. Marele boss zbiară cât îl ţin bojocii, enervat la culme de reacţia ei, mai bine zis de nereacţie. Se aşteptase s-o vadă sărind în sus, să ţipe, să i se arunce în braţe şi să-l sărute, spre marea lui satisfacţie. Dar toanta, nimic.

-Vera Vladimirovna! -Da. Colega de lângă ea îi dă un cot zdravăn, atât de zdravăn încât vânătaia a persistat

câteva zile. -Păi, da! Doar atât ştii să zici?, se zborşeşte şeful la ea. Eşti numărul unu şi

tu...”da”. Auzi la ea! „Da!” Devenise vânăt de ciudă. S-au temut că-l va lovi apoplexia de furie. I se furase

punctul culminant al plăcerii. Totuşi n-a păţit nimic, probabil că într-un final a realizat şi el că a sărit calul şi s-a domolit brusc, ca un balon dezumflat. Potolit, a citit restul listei.

De data aceasta a avut parte de ceea ce-şi dorise, de entuziasmul şi manifestările de servilism împănat cu mulţumiri repetate la nesfârşit, cu efuziuni de tandreţe, mai mult sau mai puţin incisivă, de gesturi provocatoare, incitante, cu intenţia clară de a i se intra în graţii. De a i se vârî pe sub piele, scârbos, precum căpuşele. Urma să se mai gândească pe cine va blagoslovi norocul să fie aleasă drept favorită pe timpul turneului, sau pe o parte din el. Oricând îi stătea în putere să facă o rocadă, dacă i se căşuna lui la un moment dat. În fond puteau fi şi două. Sau mai multe?!

Page 138: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

138

Îi surâse ideea şi se înveseli brusc, devenind volubil. „Ei, dacă Vera-i aşa, probabil că nici nu mi-ar fi plăcut, dacă-i aşa o mutălauă.

Mi-a căzut mie amocul pe ea, dar se pare că m-am înşelat. Dă-o-ncolo! Dacă mi-oi dori-o şi mi-oi dori-o, o s-o am până la urmă. Nu a scăpat niciuna când am vrut eu! Pe moment, la naiba cu ea, de nesărată.”

De-abia când a ieşit pe stradă şi aerul curat a lovit-o în obraz, Vera a realizat cu adevărat ce i s-a întâmplat.

„Plec, plec, am fost prima aleasă. Sunt bună. Voi pleca în Grecia.” A început să facă piruete pe stadă, din mers, cu capul dat pe spate, cu părul în vânt

şi râzând din toată inima. „Am reuşit! Am reuşit. Abia aştept să-i spun lui Doru... Şi la ai mei, deşi nu sunt

sigură că o să înţeleagă ce mare realizare este aceasta.”

Şase

Fata, de emoţie, nimereşte cu greu să introducă cheia în gaura uşii. Îi tremura

mâna de agitaţie şi de fericire, de nerăbdare să-i spună bărbatului pe care-l iubea despre izbânda ei cea mare. Plus că asta-i va dovedi lui că are şi ea calităţile ei, motive întemeiate ca şi el să o iubească la fel cum ea-l iubeşte pe el.

Succesul ei a picat la ţanc, din pricină că de o vreme Doru parcă s-a schimbat. A devenit mult mai insensibil, mai dur. Tot mai rar era tandru şi-i găsea Verei vini şi defecte tot mai des.

Câteodată, când o frământau gândurile, îl suspecta de infidelitate, dar pe de altă parte, tot ea era aceea care găsea destule argumente ca să-şi infirme propria bănuială. Ei, nu chiar îl bănuia, doar îl suspiciona, aşa, un picuţ, ca orice femeie, când nu i se mai caută în coarne chiar ca la început. Bineînţeles că nu toată viaţa poate fi ca la început, când para pasiunii îţi întunecă minţile şi-ţi trezeşte mai mult simţurile, pe care, în special femeile, le înfăşoară în borangicul sufletului, sentiment pe care socotesc ele că ar trebui să-l aibă în egală măsură şi partenerul. Se mai întâmplă să fie şi aşa, rarisim, dar majoritatea bărbaţilor sunt şi rămân în cea mai mare proporţie masculi, ceea ce este caracteristica lor dominantă. Sufletişti... eh, poate o spoială subţire la început, până când reuşesc de intră în graţiile celei dorite. Un pic de prefăcătorie, ca să obţină ceea ce vor. După aceea... Femeile iubesc iubirea, o dau şi, simţind nevoia s-o primească cu aceeaşi măsură, năuce de iubire, îşi autoinduc, involuntar şi inconştient, senzaţia că într-adevăr aşa şi este. Că şi primesc cu aceeaşi măsură. Cu timpul însă lucrurile se mai aşază, focul se mai domoleşte, femeile se trezesc cât de cât şi nu le place ce găsesc. Bărbaţii sunt exact cum au fost întotdeauna, doar că necesitatea de iubire romantică a fameii i-a proiectat în altă lumină. De fapt, ei nu fac altceva decât să continue să îşi manifeste pragmatismul, puterea şi pretenţiile, la care se adaugă nevoia de schimbare. De aici începe calvarul femeii.

Page 139: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

139

Acum, aflată în faţa uşii, pe care o deschide până la urmă, Verei i-au zburat din minte astfel de gânduri. Era fericită şi era perfect normal să nu-şi mai aducă aminte de asemenea pesimisme, care, la urma urmelor, puteau foarte bine să fie nefondate şi să fie doar o nălucire de-a ei, izvorâtă din teama că nu-i destul de bună pentru prinţul venit pe cal alb. Intră ca o furtună, îl găseşte stând în faţa televizorului, ea se îndreaptă în paşi săltaţi, de dans, către el şi-n acelaşi timp spune cu glas îmbibat în euforie: -Am reuşit! Doru, am reuşit! Înţelegi? Am reuşit! Prin propriile mele forţe! Am reuşit! El, cu ochii încă ţintiţi în televizor, replică destul de absent:

-Despre ce e vorba? Vera rămâne ca trăsnită. -Cum, despre ce e vorba? De unde vin eu acum? -Ştiu şi eu? Răspunde cu jumătate de gură, ca omul care nu-i tocmai atent la tine, fiind

interesat de altceva şi evident deranjat. Doru trăgea cu ochii spre imaginile micului ecran, unde se juca eternul meci de... de ceva. Meci! Chestie bărbătească. În asemenea momente, ceva mai agasant decât o femeie care te pisează cu preocupările ei, nici că poate exista. Rezişti cât rezişti, dar, dacă femeia nu are suficientă experienţă şi tact ca să-l lase în plata domnului până se termină jocul, sau până-i trec nervii şi revolta c-a pierdut echipa favorită, riscul că va fi scos din sărite şi se va lăsa cu-n scandal monstru, e fără dubii. „Pe bună dreptate, fraţilor, nu?” se vaită dumnealui prietenilor cu care a ieşit la o bere, ca să comenteze meciul, să-şi verse năduful, atât la adresa jocului, arbitrului tâmpit şi cumpărat, cât şi la neînţelegerea nevestei, consoartei, partenerei sau ce-o fi fiind creatura aceea imposibilă, de sex opus, care nu pricepe în mintea ei de găină, să respecte cu supunerea pe care i-o datorează lui, masculului, standardele valorice de bărbat. Doar este bărbat, ce naiba!, căruia, o prăpădită ca ea, nu-i va ajunge în veci nici la degetul cel mic. E doar o femeie. Atât şi nimic mai mult. Pentru ea ştacheta e prea sus şi din punct de vedere fizic, şi intelectual. Ce, e cumva în stare să savureze un meci? Toată ziua doreşte numai lugulu, mugulu, să i se dea atenţie, drăgălăşenii, vorbe şi gesturi frumoase, tandre, înţelegătoare, apreciere pentru ceea ce face. Mare lucru face! Face ce este datoria ei să facă. Să-l îngrijească. Să-l hrănească, să-l spele şi, mă rog, toate celelalte. Doar de aia a lăsat-o Dumnezeu pe lume! Câtă vreme e pe post de amantă şi el o doreşte ca turbatul, în special dacă ea nu-i cedează prea repede, merge treaba. La fel, numai şi numai în unele cazuri, să fie clar!, în primele luni, hai, unu, doi ani de căsnicie, dar după aceea el nu poate înţelege nici în ruptul capului ce mai vrea creatura? De ce nu-şi cunoaşte locul? Să stea, la naiba, pe fund şi să-l lase să-şi vadă de plăcerile lui. Ce-i aşa greu de înţeles?

„Unde mai pui istericalele de la ciclu! Iar sărmanii de noi suntem condamnaţi să le suportăm toanele!”, îşi completează dumnealui, bărbatul, plângerile adresate confraţilor de suferinţă.

-Bine, Doru, nu te-am rugat eu când am plecat să-mi ţii pumnii, ca să câştig concursul pentru turneul din Grecia, iat tu mi-ai răspuns sărutându-mă pe frunte, „desigur, iubito, că aşa voi face, dar nu mă îndoiesc o clipă că vei reuşi.” N-ai spus aşa? Cum se face că acum habar nu ai despre ce-ţi vorbesc?

Page 140: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

140

-Auzi, mai termină! Eşti de-a dreptul imposibilă! Ai, naibii, răbdare încă vreo câteva minute până se termină meciul şi-o să avem vreme de taclale până plec la berea programată cu băieţii, ca să comentăm şi noi.

Enervat ca un taur la coridă când vede roşu înaintea ochilor, plesneşte puternic cu palma în braţul de muşama al fotoliului.

Dacă la început Vera a rămas ca trăsnită, acum a înţepenit cu totul, iar pocnetul loviturii s-a propagat prin aer ca un jungher aruncat de la distanţă de către un duşman ascuns şi i s-a înfipt direct în mijlocul pieptului, făcând-o să se clatine de arsura suferinţei acute. S-a sprijinit cu mâna de perete, în timp ce în faţa ochilor i s-a făcut negru. Un negru presărat cu punctişoare verzui-luminiscente, fosforescenţe minuscule, care se alergau una pe cealaltă, ca într-un bizar joc de-a prinsa.

Secundele de slăbiciune fizică au trecut şi, revenind la un precar grad de conştienţă, Verei i s-a strecurat în minte un gând paralizat de amărăciune incredibil de dureroasă:

„Taclale! Evenimentele care pot să-mi marcheze viaţa definitiv, sunt pentru el banale taclale!” Deşi încă nu vede clar, ci ca prin sită, se înfige bine pe picioare şi strânge din dinţi. Într-un efort de voinţă icnită, efort care pentru ea era echivalentul a incomensurabilului, se întoarce pe câlcâie şi se duce în bucătărie. Se aşază pe cel mai apropiat scaun. Vorba vine, se aşază. Se lasă să cadă precum un sac plin cu tărâţe, trântit de pe umerii omului care l-a purtat cu mare greu şi care abia a aşteptat să poată da cu el de pământ, ca să scape de povară, să gâfâie în voie, să-şi poată trage răsuflarea, să se îndrepte din şale şi să-şi ştergă cu dosul palmei sudoarea de pe frunte, care, de-acuma i se scurgea în ochi, usturându-l şi orbindu-l. Pe Vera n-o orbea sudoarea, ci lacrimile, care, de îndată ce şi-a proptit coatele pe masă şi capul în mâini, au izbucnit dintr-odată, cu putere de gheizer. O ardeau atât de năprasnic, încât lăsau dâre roşii, ca de arsură cu ulei încins, pe obrajii ei palizi ca moartea. În scurtă vreme pleoapele i s-au transformat în băşici, în timp ce prin cap i se învârtea o morişcă de gânduri mai negre decât doliul după un prunc iubit şi pierdut, mai rele decât lepra şi mai afurisite ca o soacră mare care nu-şi place nora, uite-aşa, nu c-ar avea un motiv anume, ci din pur instinct oedipian.

Nodurile care i se puseseră în gât Verei, sufocând-o ca şi când s-ar fi agăţat în ştreang, pactizează pe loc cu lacrimile şi dau naştere la ditai hohote, care făceau să copiteze picioarele de la masă ca într-o şedinţă de spiritism, când entitatea solicitată e cătrănită rău de tot, deoarece o deranjaseră oamenii prin stupizenia lor curioasă, care stupizenie a smuls-o din liniştea reculegerii sale. Nu realizau, limitaţii de oameni, că acest act de ieşire din reculegere însemna o scuturătură cât se poate de inconfortabilă, şi acesta este un termen blând faţă de ceea ce simţeau ele, spiritele, când erau obligate să se smulgă din condiţia lor, care nu mai avea nimic de-mpărţit cu pământenismele. Readaptarea aceasta forţată, fie ea şi numai cvasiparţială, de scurtă durată, cu ceea ce au fost înainte, era ceva extrem de dificil. S-ar putea numi durere, cu toate că spiritele, de facto, nu mai simt durerea. Oricum, nu la modul în care e percepută de pământeni. Totuşi, pentru acea senzaţie neplăcută, pe care o resimt spiritele când sunt rechemate, nu se găseşte un alt sinonim care să definească exact ceea ce simt ele când sunt deranjate prin şedinţe de spiritism. Durere e cuvântul cel mai potrivit. Ori, niciun spirit nu mai vrea să

Page 141: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

141

aibă parte de aşa ceva, după ce o gustase din plin în viaţa sa materială şi a atins, în sfârşit, starea de fericire, prin faptul că s-a eliberat de atributele specifice întrupărilor carnale. Hohotele devin vaiere, gemete, de fapt un fel de combinaţie între acestea două, sunete ale disperării oarbe, peste care nu mai poţi fi stăpân, oricâtă voinţă ai avea. Ai scăpat caii şi cu asta, basta. Se aud până la vecini. Trupul Verei se scutură ca de friguri galbene. Surd să fi fost Doru şi tot le-a auzit până la urmă. Intră cu o mutră de gepiz în plin atac armat de cotropire. -Ce ai, fato?! Te-au apucat istericalele?! Hohotele se înteţesc.

-Eşti nebună de legat. Du-te de te caută. Eu am plecat. N-am chef să-ţi suport tâmpenia şi să mă încarci şi pe mine cu energia ta negativă. Spală-te singură cu ea pe cap. Dacă aşa vrei, fii tu sănătoasă. Adio şi n-am cuvinte. Dacă mai stau o singură secundă ai să mă scoţi din toţi pepenii, n-o să mă mai pot stăpâni şi chisăli ţă te fac, ceea ce nu vreau, tâmpita dracului, ce eşti. Mă faci până la urmă să înfund puşcăria din cauza ta.

În acel moment, individul nu a realizat, de fapt nu a realizat niciodată, cât de reală e zicerea: ”Nebunul adevăr grăieşte.”

Ea ridică capul cu greutate, dă să spună ceva, dar nu reuşeşte să articuleze nimic, doar sloboade un geamăt profund, ca ieşit din centrul pământului. Singuri ochii, printre umflături, lasă să se strecoare o privire plină de implorare.

-Io-te, acum umbli la sentiment. Nu mă impresionezi, să ştii. Ba, din contră mă scoţi din fire. Repet: dacă mai rămân o nenorocită de clipită, mă tem că-ţi ard nişte scatoalce, de te fac praştie. Eşti sărită de-a binelea.

Trânteşte uşa ca un apucat şi dus a fost. S-a întors spre dimineaţă, cam cherchelit. Vera adormise acolo, cu capul pe masă. La auzul paşilor lui s-a dezmeticit

oarecum, aducându-şi treptat aminte ce s-a întâmplat. -Ei, i-a trecut cucoanei bâzdâcul?!... Aşa te vreau scumpete! Doar ştii că te iubesc,

de ce faci pe nebuna? Hai tu la tata, să-ţi demonstreze că eşti fetiţa lui cea dulce. Fără fasoane, o posedă acolo, pe masa din bucătărie, apoi, fluierând, se duce şi se

trânteşte în pat, aşa cum se afla, cu ţoalele pe el, în dezordine şi descheiate care pe unde, cu o încălţare încă bălăngănind pe picior. În momentul următor sforăia mai dihai ca un bulgod orb de bătrâneţe.

În acel moment Vera s-a hotărât să plece, după ce i-a scos cu grijă pantoful şi l-a acoperit cu o pătură. Şi-a pus în geamantan lucrurile pe care dorea să le ia în turneu şi a bătut la uşa Nadiei, prima balerină, care-i era şi prietenă. Nadia nu avea alte prietene, pentru că toate o invidiau şi căutau să-i ia locul, numai Vera era blândă, tandră şi bună, se bucura de succesele Nadiei, iar pentru ea însăşi se mulţumea cu ce avea, nu ţintea la nimic mai mult, în special dacă prin aceasta ar fi trebuit să rănească sau să nedreptăţească pe cineva. Visul ei de-a fi o balerină bună s-a împlinit, aşa că-i mulţumea lui Dumnezeu pentru asta. Ce-i va rezerva viitorul, se va vedea la vremea potrivită.

Până la plecarea în turneul din Grecia mai era doar o singură zi. Nu i-a fost prea greu să stea ascunsă suficient de bine, ca să n-o găsească Doru, care o căuta înnebunit peste tot. Numai că nimeni, în afară de Nadia, nu ştia unde se afă. Ori, Nadia era o femeie şi deşteaptă şi cu experienţă, aşa încât l-a ştiut duce cu fofârlica, turnându-i minciună după minciună, una mai plauzibilă ca alta, aşa încât l-a potolit.

Page 142: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

142

-Măi, parcă am auzit-o că ar vrea să-ţi ceară voie să plece până la ai ei, înainte de turneu, ca să-şi ia rămas bun şi să-i vadă, pentru că n-a mai dat pe acolo de-un veac. Nu ţi-a spus?! Nu-mi vine să cred. Vera nici nu clipeşte fără învoirea ta. Prinţule!

-Habar’ n-am unde-i. De ce crezi că te întreb? Despre ce turneu vorbeşti tu acolo? -Cum? Nu ştii? -Nu. -Serios? -Îhîî. -Nu fi mojic,vorbeşte ca lumea cu mine. Doru scoate un fel de mârâit, care voia să însemne în traducere liberă: ”Scuze!” -Mă rog, dacă nu poţi mai mult, te iert şi aşa, pentru că sunt o fată înţelegătoare şi

se vede că eşti tare cătrănit. -Normal că sunt. Dispare ca măgaru’n ceaţă, fără o vorbă. -Hei! Iar? Vezi că nu-ţi mai zic nimic. -Bine, bine. Iartă-mă! Promit să mă pocăiesc. -Nu mă dumiresc cum de nu ţi-a povestit. Când a câştigat locul, după repeţiţie, a

plecat plutind de fericire. Eu am invitat-o la o cafea, ca să udăm victoria, însă ea a zburat acasă ca din praşie, zicându-mi că nu mai are răbdare nici o fracţiune de secundă şi că abia aşteaptă să-ţi povestească despre succesul ei, ca să sărbătoriţi numai voi amândoi, singuri, împreună. Parc-o aud: „Îmi pare rău, Nadia, dar, înţelegi şi tu, în astfel de momente nu pot fi decât lângă el. Să simt că mă ţine în braţe şi că se bucură pentru mine, alături de mine. E fantastic să ştii că eşti iubită aşa cum mă iubeşte Doru. Eu sunt convinsă că el este sufletul meu pereche.” A plecat învârtindu-se, cu o mutriţă pe care se întinsese o fericire exaltată şi angelică, în acelaşi timp. A fost superb de frumoasă. M-am uitat lung la ea, dar n-am mai avut vreme să-i spun ce gândesc, fiindcă deja şi-a luat zborul. Chiar că plutea ca-ntr-un zbor fantastic. ...Hmm! Nu ştiu ce să cred! Dar, dacă aşa stă treaba cum spui, sunt convinsă că ai făcut tu ceva care a supărat-o foarte tare. Ce zici? N-am dreptate?

-Ei, mă rog, a fost ceva, dar Vera, ca de obicei a exagerat peste orice limită, până m-a enervat. Dimineaţa când m-am trezit şi am strigat-o, ca să-mi aducă micul dejun şi-o aspirină, căci aveam o migrenă înfiorătoare, nu mi-a răspuns. Am strigat de câteva ori, am crezut că e la baie şi nu mă aude, deşi, în mod normal, nu face aşa, mă lasă pe mine primul, în timp ce ea prepară micul dejun. Când am văzut că nu răspunde, m-am supărat şi m-am dus s-o caut, cu toate că îmi plesnea capul. De atunci o tot caut.

-E clar că nu mărturiseşti tot. Nu-i Vera fata care să te lase baltă aşa, cu una, cu două, în special după ce a plecat spre casă aşa cum a plecat. Oi fi făcut tu vreo măgărie gogonată rău. Ei, asta este. Eu cred că-i la părinţi şi, dacă vrei să-mi asculţi sfatul, nu te apuca să porneşti după ea, să mai faci pe acolo cine ştie ce scenă şi să strici şi mai rău. Las-o! Se va linişti ea, se va întoarce spăsită. Ai să vezi. Nu eşti tu prinţul ei din poveste? Nu eşti tu însuţi viaţa ei? Sufletul pereche, cum mi-a mărturisit? Sigur se va întoarce! Stai blând, va veni!

-Cred că ai dreptate. În fond, nu găseşte ea cu una, cu două altul mai bun ca mine. Şi-i destul de gâsculiţă ca să-mi ierte orice. Într-adevăr, mă iubeşte foarte mult. Câteodată obositor şi deranjant de mult. Că bine zici! De ce să mă mai obosesc s-o caut?! Pe deasupra se va învăţa rău. Cum n-o să-i convină ceva, îşi ia valea, ştiind că eu, ca prostul, o caut, ca s-o aduc înapoi. Ţi-aş rămâne îndatorat dacă nu i-ai spune că am căutat-o.

Page 143: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

143

Găseşte o modalitate onorabilă şi spune-le şi la ceilalţi să nu-i zică nimic. Faci asta pentru mine?!... Sigur c-o faci! Ne-am înţeles.

Dă să plece, totuşi întoarce capul, ca să întrebe: -Totuşi, de curiozitate, unde plecaţi şi când? -În Grecia. Nu se ştie exact când. Sunt convinsă că până atunci vine ea la tine. O

vezi tu pe Vera să plece măcar până la brutăria din colţ, fără să te sărute de parc-ar pleca la Honolulu?

-Ai perfectă dreptate. Aşa este. Vine ea. -Poţi fi sigur! -Sunt. La revedere şi nu uita ce te-am rugat. N-aş vrea să-şi ia nasul la purtare. Pune mâna pe clanţă şi iese cu pas sigur şi apăsat, ca omul încântat de propria

persoană. „Cale bătută, închipuit nemernic ce eşti!” Uşa de la cealaltă cameră se crapă încetişor, cu frică. Chipul Verei se vede pe

jumătate, dar când aude cum Nadia întoarce cheia în broască şi pune lanţul de siguranţă, iese. Nu scoate un sunet, ci se aruncă în braţele prietenei ei. Inima i se bate ca o nebună.

-Gata, gata, s-a terminat. S-a dus, iar noi plecăm mâine în zori. Nu mai are cum să dea de tine.

-Mulţumesc! Mulţumesc din suflet! Şopteşte cu voce pierită. Ce m-aş fi făcut fără tine?!

-La ce-s buni prietenii? Şi mai scuteşte-mă! Auzi: ”Mul ţumesc din suflet!”, o maimuţăreşte Nadia, prefăcându-şi vocea şi imitând-o. Tu mai ştii să faci câte ceva şi fără suflet? Mai dă-i şi lui o pauză, fii tu bună! Nu vezi cât de obosit e sărmanul?!

Râd amândouă. Vera, mai timit. Nadia, nepotolită, ca de obicei. -Hai să pun de-un ceai. Ne va face bine... Fuuuf! Greu a fost. Mi-a fost un pic de

teamă că n-am să-l pot prosti. Dar numai un pic, doar nu-s mai proastă decât unul ca el... Şşttt! Să nu care cumva să îndrăzneşti să deschizi gura în apărarea lui. Închide-o repede la loc. Orice ai zice, să ţi-l ia naiba! Acum ai orbul găinilor, dar când ţi se va ridica vălul de pe ochi, o să zici la fel ca mine. Acum nu crezi nici moartă, dar ai să vezi! Puşche pe limba-mi, ce-mi veni să zic, ca moartă. Hai să bem ceaiul ăla, că numai prostii vorbersc. Trebuie să ne culcăm devreme. Mâine, adios muciacios!

*** Plecarea a fost dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap, până nici n-au cântat cocoşii.

Nici prin cap nu i-ar fi trecut lui Doru s-o caute pe Vera la autobuz, în special după discuţia avută cu Nadia, care i-a uns orgoliul, mai ceva decât osia de la căruţă. Se simţea omul satisfăcut, la fel ca un nou născut după băiţă, suptul la sân şi râgâitul de rigoare pe umărul mamei, care risca să se umecteze serios şi acru în urma binevenitelor regurgitări, care vor evita crampele şi vor contribui cu bunăvoinţă la o noapte liniştită pentru întreaga familie.

Astfel stând lucrurile, Vera a avut parte de o plecare liniştită. Autobuzul se pune în mişcare, cu gâfâielile specifice unui vehicul care data de pe

vremea lui Pazvante Chiorul. Dar, bine că-l aveau şi pe acesta, bine că au obţinut

Page 144: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

144

paşapoartele şi vizele. Departe de oricare dintre ei gândul de-a mai face vreun moft cât de mititel.

S-au instalat pe scaune, bagajele de mână le-au aşezat care pe unde a putut, sus, în plasa care era neîncăpătoare, mai pe interval, mai jos, între picioare, oricum într-o poziţie din care să nu se răstoarne, deoarece toate erau burduşite cu mâncare de acasă, ca să nu fie nevoiţi a-şi cumpăra pe drum, pentru că în perimetrul lor bănesc de sorginte valutară, cam sufla vântul. Diurna era mică şi toţi ţineau de ea cu dinţii, cum se zice, şi-n acelaşi timp şi cu amândouă mâinile. Prohibiţie totală la cheltuieli pe ceva atât de anost cum sunt alimentele. Marafeţii cei străini trebuiau păstraţi cu orice preţ, ca, odată ajunşi la destinaţie, să-şi poată permite niscai cumpărături mai deosebite, de preferinţă îmbrăcăminte modernă sau aparate electronice, ori alte alea, de negăsit în ţară, decât eventual aduse prin contrabandă, având preţuri mai explozive decât bomba atomică.

Oricum, nici nu le ardea de mâncare. Buna dispoziţie le ţinea şi de foame. N-aveau vreme să se gândească la stomac, ori, bine ştiut este că, dacă nu te gândeşti la ceva anume, acel ceva nici nu mai există. Doar mintea le fabrică pe toate. Dacă ea este ocupată cu ceva, apoi poţi trăi lini ştit, pentru că nu mai percepi şi alte impulsuri, care să te facă să simţi diverse. Simţi numai ce-ţi comandă domnul creier să simţi.

Râsete, gâscăreală, glume, ciripituri, una peste alta, alături de câte-un somnoros, care, stând chircit într-o rână în scaun, trăgea la aghioase, spre hazul celorlalţi. Câte unul nu se putea abţine şi-i trăgea câte un pui de ghiont, care-l făcea pe somnorilă să sară în sus. Mutra lui buimacă şi speriată făcea să crească peste limita legală numărul de decibeli produşi de amuzamentul care a dobândit o sonoritate cam ridicată pe scara Richter. Se cutremurau de râs.

Mai o staţionare, pentru dezmorţirea picioarelor şi dezdoirea spatelui, ori pentru eliberarea de surplusul de lichide şi materii pe care trupul le acumulase prea din belşug şi simţea nevoia despovărării, mai un spălat pe mâini şi pe faţă la chiuvetele de la toaletele din parcări, sau de la staţiile de benzină şi trecea vremea. Înghiţeau kilometru după kilometru şi, târâş, grăpiş, se apropiau de destinaţie.

Odată, s-a făcut o astfel de oprire pe o ploaie torenţială. Nu aveau de ales, au fost nevoiţi să iasă, pentru că urma să intre pe autostradă, iar următoarea oprire, cine ştie când va mai fi. Alergau care cum putea, bezmetici, cât mai rapid posibil, spre obiectivul propus, feridu-se de intemperia neavenită, ba cu un ziar ori revistă ţinută deasupra capului, cică să-i apere de potop, dar nici vorbă nu era, căci se făceau chisăli ţă, în doi timpi şi trei mişcări, nişte biete zdrenţe de hârtie murată, care mustea de apa care se scurgea pe umeri, pe spate, pe piept. Pantofii erau şi ei leoarcă, la fel ca şi pantalonii, care se spălaseră în acest mod natural, cel puţin până la nivelul genunchilor. Umbrelele nu foloseau la nimic, fiindcă le întorcea vântul pe dos. Ba, unii mai spontan inventivi, cotrobăiau printre merinde şi le desghiocau de câte o pungă de plastic, cu care-şi acopereau capetele, feridu-se cât de cât. Cei mai norocoşi şi mai norocoşi se puteau făli păşind ţanţoşi, în ritm de pas normal, căci se dotaseră cu pelerine de ploaie.

Cu toate acestea, buna dispoziţie nu le pierise, deşi se scuturau de udeală, ca nişte câini de vânătoare, după ce-au ieşit din râu cu lişiţa împuşcată-n bot.

S-au dres toate mai apoi, în autobuz, ei înşişi fiind pe post de umeraşe pentru rufele puse la uscat. Ieşeau aburi din ei ca din oala cu supă pusă la foc, dar nimic nu le-a putut curma euforia care a pus stăpânire pe ei din momentul plecării.

Page 145: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

145

*** Athena! Mult visata Athenă! Încă din adolescenţă, Vera iubea aceste locuri. Îi căzuseră în mână textele din

Iliada şi Odiseea, o carte ferfeniţită, găsită într-o ladă din podul bunicii unei colege de şcoală, azvârlită împreună cu alte terfeloage, considerate că n-aveau să mai folosească vreodată nimănui. Cartea avea urechi de măgar pe la colţurile paginilor, hârtia se îngălbenise şi căuta afară ca vai de lume. Coperta, deşi era decolorată, cu hârtia devenită poroasă, spongioasă din cauza bătrâneţii care o ajunsese, o atrăgea pe Vera, pentru că înfăţişa o femeie foarte, foarte frumoasă, plutind pe valurile înspumate ale mării, stând drept în picioare, doar pe o scoică. De unde să fi ştiut fata cât de celebră era imaginea aceea, care, de fapt, constituia o copie a uneia dintre cele mai celebre opere de artă ale lumii.

A luat cartea cu grijă, de frică să nu care cumva să se destrame în mâinile ei şi să se prefacă în pulbere, atât de fragilă părea. Nu s-a destrămat. Vera a suflat cu propria suflare praful de pe fiecare pagină pe care o întorcea cu veneraţie, veneraţie care creştea pe măsură ce i se înfăţişau tot mai multe imagini, una mai fascinantă decât cealaltă. Zei, zeiţe, semizei, eroi, nimfe şi tot felul de creaturi, fie frumoase de te amuţeau, fie hâde, de te puteau împietri, ca şi când ar fi fost însăşi Gorgona Meduza în carne şi oase. Ciclopi, centauri, sirene, titanii, giganţii, Atlas, purtând Pământul în spinare, Prometeu, sacrificatul întru binele omenirii nerecunoscătoare, care l-a uitat, ca şi când nici n-ar fi fost şi nu i-ar fi făcut atâta pustiu de bine.

„Eh, oameni! Ce să-i faci?”, imită Vera o vorbă de-a babuşcăi, pe care ce-i drept, n-o înţelegea.

„Adică cum vine asta? Eh, oameni!” Avea ea să înţeleagă după nişte ani şi avea să-i pară rău că poate înţelege. Odată ce a pus mâna pe carte, rămâne cu ea pironită în mâini, ca lipită cu cocă. O

citeşte cu nesaţ, de la prima până la ultima pagină. Făcuse o asemenea pasiune pentru cânturile bătrânului Homer, încât le-a reluat o dată, de două ori, de... de câte ori simţea că vibrează în ea dorul de frumos, dar mai ales de dragoste. Printre bătăliile pline de cruzimi care o făceau să sufere pentru fiecare dintre personajele lovite de soartă, întotdeauna găsea boarea dulce a iubirii, parfumată cu izul florilor de santal, sau cu pasiunea sălbatică, zgândărită de mirosul de mosc. Iubiri blânde de turturele, iubiri iuţi ca fulgerul, iubiri răscolitoare ca focul iadului, iubiri care sfârtecă trup şi suflet, iubiri îngăduite şi iubiri neîngăduite, iubiri credincioase, împerecheri nepotrivite, împerecheri necesare, împerecheri incestuoase, gelozie, răzbunare, ură, iertare. Acestea toate îi dădeau ameţeli şi trepidaţii mărunte prin toate mădularele. Iliada şi Odiseea a fost prima ei carte ale cărei pagini i-au dezvăluit pentru prima dată contururi vagi ale ceea ce ar putea însemna iubirea între un bărbat şi o femeie.

O străbăteau frisoane din cap până-n picioare, fără ca să poată înţelege de ce, apoi o pălea o fierbinţeală, care o făcea să-şi simtă acoperământul trupului ca făurit din tăciuni aprinşi, ca şi când ar fi stat sub dogoarea focului aţâţat de foalele mari peste măsură, ale unui faur de neîntrecut. Pe semne că urâtul, hâdul şi schilodul Hefaistos, îi pusese gând rău ei, Verei. Taman el, soţul cel legal al minunatei Afrodita, ca să se

Page 146: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

146

răzbune, gelos pe uluitor de frumoasa lui soaţă, stăpână absolută peste iubirile muritorilor şi nemuritoarelor ei rubedenii.

Vera se simţea atât de încinsă, încât o frigea pielea şi era nevoită să azvârle cu furie instantanee orice îmbrăcăminte sau învelitoare, la fel ca cei prinşi de vii într-un incendiu nimicitor. Astfel, atingerea aerului îi mai ostoia acel fel de durere amestecată cu plăcere, necunoscut dar şi periculos coktail, pentru ea, care se afla ca picată din lună, pe un teritoriu care-i era complet străin. Cu toate acestea ceva incitant o râcâia şi-o stârnea la nesomn şi zvârcoliri de pe o parte pe alta, cu perina strânsă disperat, în braţe. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. De fapt nici nu se gândea la nici un fel de „de ce”. Pur şi simplu simţea ce simţea, aflată sub un fel de vrajă care pusese stăpânire pe ea, în asemenea fel, încât nici nu avea vreo intenţie de a descoperi ce i se întâmplă. Parcurgea un soi de somnambulism, pe aripile căruia plutea într-un zbor ciudat, ba lin, ba plin de zbucium. Ea nu era în stare să realizeze, dar venise vremea Zburătorului.

Nopţi întregi citea cu nesaţul curios al nepriceperii adolescentine, care bâjbâia bezmetică prin labirintul căutărilor, urmând meandrele trezirii aflate în feminitatea ei, cu o inconştienţă pură, mai pură decât cel mai pur drog. Unul dintre acelea pe care marii mafioţi le încearcă, ca să le stabilească valoarea, gustând praful cel alb, cu vârful limbii, de pe buricul degetului arătător.

În somn sau cu ochii larg deschişi, păzind tenebrele nopţii, visa poveşti în care întruchipa pe una dintre cele nouă muze alături de Phoibos Apollon, cel mai strălucitor decât soarele. Frumos, înalt, impunător, se pierdea sub dezmierdările lui pricepute de mare experimentat în ale amorului. Şoaptele lui susurate la ureche, precum susurul frunzelor de dafin aflate sub puterea brizei uşoare, călătorită dinspre largul caldei Mediterane, o făceau să simtă cum că ea ar fi muza muzicii şi mai ales a dansului. Beatitudinea se transforma în disperare, când se simţea întrupată în nefericita Dafne. I s-a întâmplat să fie Europa sau Leto, sau Maia, sau Io, satisfăcând trecătoarele capricii ale prea dezmăţatului Zeus, sfârşind prin a-i naşte Atotputernicului fii şi fiice, urmărită de ura înverşunată, tenace şi aspru pedepsitoare a Reginei Olimpienilor, Hera, soaţa stăpânului supren, soaţa cea veşnic înşelată, ceea ce, deşi mare zeiţă, o făcea să pară o muritoare dintre cele mai comune.

Cu Hermes cel viclean şi şugubăţ, neserios şi mare mincinos, care în zilele de azi ar fi caracterizat ca fiind un mare diplomat, se zbenguia, plină de veselie, ţinându-se de mână. Pişicherul, ale cărui glume deocheate o făceau să râdă şi nici să nu bage de seamă gesturile lui şi mai deocheate decât vorbele, Mesagerul Zeilor, le ştia pe toate, îşi făcea joc şi amuzament din orice, cu o nepăsare, care devenea benefică pentru partenerele lui, cărora le imprima o stare de neteamă, pentru că nimic nu era suficient de important pentru a-ţi păsa sau a te frământa. Le fura sufletul într-un fel anume, nemaivorbind despre feciorie, la fel cum îi plăcea să şterpelească orice, doar dintr-un simplu amuzament. Le adormea spiritul, cu fofele şi minciunele, dar acesta se lăsa dus de vânt şi se complăcea în a se relaxa vesel, drogat de frumosul cel şmecheros şi şarmant, în timp ce el îşi satisfăcea îndrăgitele jocuri de play boy, jocuri faţă de care făcuse o adevărată dependenţă, tipic masculină.

Cât despre puternicul Ares, ce să mai vorbim. Iubirea lui dură, animalică, posesivă, dominatoare, a transformat-o pe Vera într-o sclavă, când se afla în braţele lui. Dacă-ar fi călcat-o-n picioare, n-ar fi zis nici pâs, subjugată de pasiunea lui dominatoare

Page 147: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

147

de sălbatic cu sângele clocotind. Cum ar fi putut să fie altfel, doar era marele zeu al războiului de cotropire.

Nu-i plăcea Verei că ea trebuia să fie obiectul înşelăciunii, al minciunii şi-al păcatului. Se trezea zguduită de revoltă.

Repede se scobora din pat şi îngenunchea, înălţând o rugă lui Dumnezeu, spre iertare, cu toate că nu se dumirea cu ce greşise ea. Dar viziunile acelea, în care ea era ea şi totuşi nu era, deşi putea să jure că trăise aievea....

„Of, Doamne!” Îşi scuipa de trei ori în sân şi-şi mai făcea încă o cruce. O cruce mare.

Era neliniştită. Constata cu spaimă, dar şi cu o satisfacţie de neînţeles, că îi plăceau şi nu-i plăceau aceste stări, fiindcă putea fi foarte fericită, dar şi foarte speriată, sau supusă suferinţei, groazei, însă şi beatitudinii.

Cu toate acestea nimic nu o putea opri să recitească la nesfârşit cartea cea magică. Ştia pe dinafară fiecare amănunt. Dintotdeauna şi-a dorit să vadă în realitate acele locuri, pe unde au fost purtat-o zbaterile ei pubere, care au încintat-o pentru prima dată.

...Iar acum se afla la Atena, putea urca pe Acropole, va pătrunde în Panthenon şi nu se îndoia că va simţi vibraţiile acelor cânturi antice în fiecare centimetru de piatră cioplită, ca şi când toate s-ar îndesui în jurul ei, ca s-o revadă, ca s-o reîntâlnească şi ca să reediteze visele pierdute.

***

Urmau să danseze a doua zi, nici mai mult, nici mai puţin, la teatrul lui Zeus, din Acropole. Emoţiile puseseră stăpânire pe Vera, cu atât mai mult cu cât Nadia îi cedase locul ei, pentru ca Vera să se acomodeze şi cu roluri mai importante, evoluând direct în faţa publicului. Să se obişnuiască a fi în vizor direct. Rolul era al primei preotese din templul lui Issis, din Aida. Aceasta însemna că ea era cea care dădea tonul, iar toate celelalte trebuia să se sincronizeze cu ea.

Oare aceasta nu însemna revenirea, fie şi numai preţ de un spectacol, în vârtejul de viforniţe ale altei vieţi, călătorită pe alte lungimi de undă, în alte părţi de univers, viaţă care a găsit de cuviinţă să-şi satisfacă pentru un moment fantezia de a reveni din nou pe pământ, aciuindu-se în trupul Verei, pe care, prin dans, o va întoarce în lumea ei cea de demult pierită?

În timp ce se costumau şi se machiau, Vera gândeşte cu voce tare: „Ce noroc chior am mai avut că nu am fost distribuită în dansurile acestea de la

început. Nici acum nu pot să-l înţeleg pe maestru de ce naiba a preferat un colaj de dansuri şi scene disparate, fie din opere, fie rupte din marile creaţii de balet. Spectacolul acesta mi se pare ca nişte fâşii rupte din diferite obiecte de o calitate, evident, diferită. Unele într-o stare deplorabilă, iar altele tocmai coborâte de pe podiumul de paradă. Fâşiile sunt cusute între ele, nu cu acul, ci cu sula. Tot atât de grosolană îmi apare mie îmbinarea fragmentelor pe care le vom dansa, deşi fiecare în parte îşi are frumuseţea lui. Mai puţin piesele acestea de început. Balet modern, zice regizorul. O fi! Dar e un fel de nici cal, nici măgar. Nici gimnastică artistică, nici balet. Baletul este întruchipare, prin limbajul trupului, a sufletului însuşi, a iubirii, a frumuseţii, a sensibilităţii umane, a tot ce poate fi farmec şi

Page 148: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

148

gingăşie şi parfum şi armonie... Hm..., poate greşesc. Nu întotdeauna este iubire. Poate întruchipa şi ură şi răutate şi cruzime şi alte sentimente urâte, dar sunt, totuşi, expresia unor sentimente care ne bântuie sufletele, care ne fac să simţim ceva în piept, în inimă. Pe când modernismele acestea, pe care nu pot să le sufăr, sunt nişte simple demonstraţii de contorsionări fizice ale trupului, ajuns să poată dovedi diverse performanţe ale muşchilor, ale ligamentelor, ale sistemului osos, toate însemnând numai un antrenament asiduu. Desigur multă muncă foarte grea, dar... atâta tot. Simţire, ioc. Astfel de eschibiţii fac gimnaştii de la circ. Desigur că-i admirăm, cu fascinaţie chiar, pentru elasticitatea lor incredibilă, care presupune antrenamente şi repetiţii epuizante, dar cât de departe sunt de fineţea şi trăirile baletului...

Balet modern!.. Cum ziceam, nici cal, nici măgar, nici măcar catâr sadea. Un fel de ghiveci, care a furat câte ceva de pe la toţi, numai de la ceea ce este baletul adevărat, nu. Se zice, psihologii mai ales, că gestica, precum şi expresia feţei trădează sentimente. Ce gestică?! Care expresie?! Sugerează, într-o manieră mai mult sau mai puţin evident, dar clar existentă, numai sexualitate cu caracter obscen. Mişcările bazinului, ale mâinilor, poziţiile picioarelor, indiferent dacă sunt pe podea sau în aer, atingerea feţelor, a buzelor, insinuarea provocatoare a sânilor, balansul tipic actului sexual! Ironie! A celui clasic. În sfârşit se poate vedea şi la ei ceva clasic! Dar nu întotdeauna. Se întâmplă ca Ea să se aplece, ca să culeagă flori inexistente, iar El, curios să vadă cât mai repede trofeul, se pliază, ca marca pe scrisoare, peste trupul Ei îndoit de şale. Mai că nu devin unul, în speţă în ceea ce prineşte o anume parte dorsală şi alta pubiană.

Brr! Bine că am scăpat eu. Sunt sigură c-aş fi fost o catastrofă în piesele acestea... Şi ce costume! Boje Moi!.. Dacă acelea se pot numi costume! Ar fi trebuit să li se

zică, în termeni de specialitate, maiou. Pentru cine nu cunoaşte lumea noastră, explică Vera interlocutorului său imaginar, aşa se cheamă acei pantaloni lungi, complet mulaţi, pe care-i poartă bărbaţii şi care evidenţiază fiecare tresărire de muşchi. Sau ciorapii îmbrăcaţi de femei, de asemenea, una cu pielea. Pot fi purtaţi ca piesă vestimentară independentă, dar şi completată cu un, să-l numim tricou, la fel de strâns pe corpul astfel supus vederii în toată complexitatea şi splendoarea lui. Tricoul are mânecă lungă. Lungimea aceasta este simbolul decenţei, al nedespuierii, deşi lasă la vedere frumuseţea fizică. Exact ca şi la statuile zeilor antici, pe care tocmai le-am admirat. Acest tip de frumuseţe o admiri, te impresionează, te tulbură, dar nu-ţi trezeşte simţurile.

Costumele acestea uneori sunt alcătuite din două piese, alteori, un întreg. Depinde. Rareori nu li se adaugă câte o piesă în plus. O fustă vaporoasă, o eşarfă încolăcită în jurul trupului, ca o liană, care ondulează falduri romantice, ca o aripă de flutur în zbor, o cămaşă din mătase alunecoasă, cu mâneci largi şi, eventual, o centură lată, tronând pe talia balerinului, subliniind astfel întruchiparea masculinităţii, care simbolizează necesitatea de ocrotire a dulcii fragilităţi feminine. Aş zice că, acum, la noi, despre toate astea se poate spune: a fost odată. Ca-n poveste. Costumele constau în nişte maiouri sluţite de trunchiate ce sunt. Pantalonul nu ajunge până la genunchi, iar partea superioară e dotată cu o mânecă scurtă de toată jena. Albe, la amândoi. Şi la El, şi la Ea. Numai că albul îşi pierde, nu înţeleg de ce, puritatea ancestrală. Pare tern şi inexpresiv. Nu pare! Chiar este! Nu sugerează nimic... Ba, sugerează. Aşa cum sunt croite costumele, ai senzaţia că te afli în faţa unui cadavru hăcuit de braţe, picioare şi cap... Sau... Hm..., stă pe gânduri Vera. Mai rău: imaginea unui invalid ciung şi olog, cu două pipernicite de cioturi, doar de două palme de la umăr

Page 149: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

149

în jos, iar la picioare numai de deasupra genunchilor, în sus. Atâta tot. Nu poate conduce singur nici căruciorul pentru invalizi. E dependent de altul. Unde-l găseşti pe acel altul, care să-ţi stea mereu la dispoziţie?! Vai şi amar, aşa viaţă! Ei, da! Dar handicapatul are un cap... Oare? Să aibă? Poate că nu-l are nici pe acesta. Ceea ce are este o mască a durerii, a chinului, a revoltei, a încrâncenării, a disperării, a nenorocirii. În cel mai bun caz este o mască a resemnării, o resemnare şifonată, flască şi fără de putere, ca un balon dezumflat, care zace nebăgat în seamă de nimeni, într-un colţ, şi acela prăfuit şi mucegăit din cauza nepăsării, izvorâtă din lipsa de speranţă.

La asemenea măşti, nimănui nu-i face plăcere să se uite. Cui îi place să privească direct în ochi suferinţa, care, oricum ar fi, numai o stare confortabilă nu-ţi generează?! Ori, egoismul uman astfel este croit: ce nu-i cade bine, evită. În acest fel sunt evitate şi feţele boţite ale ciungilor şi ologilor. Şi ale altora, desigur, dar şi ale lor. Dacă nimeni nu se uită la tine, dacă nimeni nu te vede, este ca şi cum nu ai exista. Chiar nu exişti. De-abinelea nu existi. Dacă nu exişti, înseamnă că nici cap nu poţi avea. Iată că şi cadavrul cel viu, este la fel de hăcuit, precum celălalt, cel mort. Acesta poate fi numit artă? Balet? -Ce-ţi mai trece prin minte, măi tu, nebuno! Vorbeşti cam fără şir şi fără sens, se miră surprinsă Vera însăşi. Ce-ai vrut să zici cu ultimele vorbe?.. -Mi s-a năzărit, aşa, o imagine, în faţa ochilor. Aiurea, recunosc. Ca o scenă disparată dintr-un film de groază, îşi autorăspunde.

Aşa este ea, Vera, de când se ştie. Uneori se lasă purtată de gânduri care, până şi ei i se par ciudate. Asta este. That’s it, cum zice americanul. Ce-ar putea face?! Ea încearcă să-şi aplice un selfcontrol, însă, cu tot autocontrolul, uite, tot i se întâmplă. Ca acum. Ce să faci?! Năravul din născare, lecuire n-are. Oricum, oi fi fiind eu cam ţăcănită, dar tot nu pot să nu-mi compătimesc colegii. Sărmanii de ei! Dansează ceva..., nici nu găsesc exprimare potrivită. Ceva ce nu-i de nici un fel. Pe o muzică modernă, bubuitoare, de-ţi sparge timpanele. Desigur, nu-i orchestră. Nişte banale înregistrări, care tună din difuzoare. Ferească Sfântul să te afli în primele rânduri. Sigur, în următoarea zi ai nevoie de un O.R.L.-ist, ca să consulte maladia căzută din senin pe capul urechilor tale. După gestica acelor dansuri, nu mai ai de ce să te revolţi când artiştii, în general, incluzând, desigur, şi pe balerini, sunt catalogaţi ca cei mai stricaţi oameni aflaţi pe scoarţa Pământului. Cum poate fi de mirare că-şi schimbă partenerul de sex, cum schimbi ciorapii?! Paranteză: În chestia cu ciorapii, de la sine înţeles, doar dacă eşti un om civilizat. Sărmanul lor organism! Altă paranteză: al categoriilor în cauză, închisă paranteza. Trupul le reacţionează, ori vor, ori nu vor. Nu întotdeauna ai puterea să i te împotriveşti, mai ales când eşti stors de vlagă după spectacol. Descărcarea nervoasă şi relaxarea devin la fel de necesare precum oxigenul în aer. Unii o iau pe vodcă, dar la majoritatea le este mai aproape partenerul. Mai ales că nu poţi ieşi chiar un, doi, la comandă, din lumea în care ai intrat, jucând. Dacă n-ai intrat, dacă te poţi detaşa imediat, înseamnă că eşti stăpân doar pe o bună tehnică, dar la ani lumină distanţă de arta autentică. Buun! Aşadar acestă parte din program este o calamitate artistică, aşa-zisă balet modern, care, mă rog, modern poate fi, dar balet?! I se potriveşte apelativul acesta, precum nuca-n perete, sau ca un Picasso în Capela Sixtină, în loc de Cina Cea de Taină.

Baletul, aşa cum a fost simţit şi conceput de primii lui creatori, e visul unui fulg de păpădie, atârnat între cer şi pământ, irizat de scântei iluzorii, în lumina divin

Page 150: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

150

sclipitoare a soarelui. E zborul planat al sutelor de frunze, ploaie sacră cu mici minuni, precum mana în deşert, foiţe de aur vechi, egiptean, care se leagănă în răsfăţul plutirii pe braţele îndrăgostite ale aerului parfumat cu toleranţă blândă de toamnă timpurie, ameţite în vârtejul năucitor al iubirii. Coardele de harpă ale văzduhului vibrează la fiecare sărut al iubitelor fecioare, preotese ale bătrânei Geea. Atunci, sufletul omului se umple şi oftează descătuşat, putând să-şi ia şi el zborul, să se elibereze din chingile robiei trupeşti, măcar pentru câteva clipiri pasagere, să-şi scalde privirile în corola de aramă vârstată cu beteală a coroanei copacului vetust, care domină maiestuos ca un împărat de pe vremuri. Să se aşeze la rădăcina lui, să-şi proptească neliniştile de trunchiul gros, să vină uitarea şi să se bucure de frumosul miraj care i-a fost dăruit pe gratis. Ce bine ar fi dacă oamenii ar vrea să înveţe de la el şi să-l urmeze, să înveţe să vadă darurile care-i întâmpină la tot pasul. Sufletul nu poate să înţeleagă de ce oamenii preferă să rămână orbi...şi goi.

Pe scenă, după numărul acela absurd de modernism deformat din cuza proastei înţelegeri a unor minţi contorsionate ca nişte rădăcini uscate, urmează ceva la fel de aiurea. Cică adaptare a jocurilor populare naţionale. În afară de faptul că El poatră o cuşmă de mujâc pe cap, iar Ea o maramă de ţărancă, pe care le azvârlu spre culise de îndată ce păşesc pe scenă, nimic nu avea nimic de-a face cu folclorul. Doar piesele muzicale, şi acelea după o prelucrare, care te făcea să-ţi vină a urla precum lupul la lună.”

-Ştii ce?! Ia mai lasă-te de aiureli! Acuşica sunt ceilalţi pe terminate şi intrăm noi. -Vai de mine! Nici n-am băgat de seamă. -Vai de mine!, o imită Nadia. Când te apucă logoreea, nu mai termini. Mai bine

te-ai fi făcut scriitoare, sau critic de artă, ceva cam pe acolo. Înţelege o dată că aici doar lucrezi. Este necesar să taci ca peştele şi să exprimi sentimente prin mişcări. Nu faci asta, eşti om mort pentru meserie. Tu trebuie, cu corpul şi expresia ta, să-i faci pe spectatori să simtă. Chiar şi pe ultimul neinstruit. Ai priceput? Vera rămâne gură căscată de mirare. Nici nu şi-a dat seama că a vorbit tare. Ea a fost convinsă că doar gândeşte pentru ea însăşi. Lasă capul în jos, necăjită. Iar a făcut-o de oaie. Nu-i bine să spui tare tot ce gândeşti şi ce simţi. Câteodată, nici măcar celor mai apropiaţi. Ştie ea prea bine acest lucru în teorie, dar pune-l în practică, Vero, dacă eşti în stare! Ai dat-o în bară iar? Ai dat-o. Are dreptate Doru când o face gâsculi ţă fără minte. La ea ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Cum de a vorbit tare fără să-şi fi dat măcar seama. Poate din cauza tracului?! Este pentru prima dată. Nu i s-a mai întâmplat. Dacă se va repeta, va trebui să consulte un psiholog. Ceva nu-i în regulă.”

Perspectiva aceasta a îngrijorat-o serios şi a rămas dusă pe gânduri. -Aşa! Perfect! Acum iar te-ai bosumflat! Atâta ştii! Să te bosumfli, zice Nadia şi

iese furioasă. Deschide uşa în secunda următoare, ca s-o admonesteze din nou.

-Mişcă odată, fată, ce-ai înţepenit în mijlocul cabinei! Urmează dansul nostru. Trebuie să intrăm în scenă într-un minut. Vera se mişcă. De îndată ce simte mirosul scenei, devine altă Veră. Trece în altă lume. Lumea ei. Cu peruca de egipteancă pe cap, păr negru, smoală, breton drept pe toată fruntea, tunsoare la fel de dreaptă, având lungimea la nivelul maxilarului inferior, părul înpletit într-o multitudine de codiţe subţiri, ca de şoricel, bătând obrajii la fiecare mişcare, cu machiajul acela foarte accentuat, linii de un negru puternic, bine conturate în jurul ochilor, dungi prelungite până către tâmple, imitând forma unor paranteze oblice, cu

Page 151: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

151

deschiderea spre frunte, Vera s-a catapultat într-o fracţiune de secundă cu mii de ani în urmă. Deodată a devenit femeia Egiptului antic, de pe vremea lui Ramses, vreme în care s-au întâmplat lucruri uluitoare. Un mândru şi tânăr oştean, care urma să devină soţul fiicei regelui, socotită şi ea zeiţă, precum tatăl ei era cinstit ca zeu, acest viteaz este ales conducătorul oştilor egiptene. Radames, căci acesta era numele lui, preia sabia care-l investeşte cu putere absolută asupra imenselor armate. Revine învingător şi este primit cu onoruri princiare. Acesta era momentul din care a fost decupată scena de balet în care dansa Vera. Tinerele Egiptului îl întâmpină cu dansuri rituale de mare cinstire pe eroul care intră în palatul faraonului, într-un marş triumfal. Fecioarele zeiţei Isis, îşi fac cunoscută admiraţia dansând în calea lui. Mâinile lor se îndoaie într-un fel de zet mare, în care suprafaţa palmelor ridicate în sus, formează partea superioară a semnului. La fel picioarele. Laba fiind poziţionată în unghi de nouăzeci de grade spre exterior. Se mişcă ritmic şi abrupt, sugerând putere de dominaţie. Mişcările sunt scurte, sacadate, rupte, ca şi când trupul dansatoarelor se frângea la fel cum frângi o crenguţă uscată în mâini. Ea face poc, luând o poziţie în unghiuri drepte sau ascuţite, însă cu siguranţă rigide, până la mişcarea următoare, care devine antonimă cu precedenta, fiindcă e ondulată, moale şi tandră, asemeni cursului lasciv al bătrânului Nil. Dansul este păgân şi uneori sălbatic, cu ritm nebun, alternând cu pasaje de lirism incredibil, sugerând acelaşi curs al maiestuosului fluviu sfânt. Muzica e divină, cum numai Verdi a putut să scrie. Unul mai mare decât el nu s-a născut nici până azi. Nu mai mare. Nici măcar egal, sau pe aproape. “Oare pe ce criterii alege soarta pe unii oameni, ca să-i înzestreze cu asemenea daruri, transformându-i din muritori ca toţi muritorii, în nemuritori, trăitori peste veacuri?! Să fie vreo raţiune la mijloc sau totul este aleatoriu? Or fi având dreptate filozofiile tibetane, care socotesc că tot ce ni se întâmplă are un raţionament, o cauză şi-un efect, fiind necondiţionat supuse carmei?! O fi. Poate că aceasta este cauza pentru care acei guru nepalezi sau tibetani, precum şi adepţii lor, dau dovadă de un calm, de o detaşare, de o blândeţe, de o bunătate ieşită din comun, de o înţelegere fără limite faţă de orice şi oricine. Se supun sorţii cu o seninătate incredibilă, fără tristeţe sau reproşuri, fără a se plânge. Şi, culmea, par fericiţi, tot timpul cu zâmbetul pe buze, cu o faţă destinsă şi o privire caldă, învăluitoare.”

Acestea au costituit străfulgerarea din gândul Verei, în timp ce, după un ultim acord magnific, muzica tace. Un moment de linişte ca înainte de furtună. Apoi izbucnesc aplauzele. Într-adevăr ca o furtună. Nu se mai sfârşesc. Oamenii insistă, semn că le-a plăcut. Până la acest număr din program, au bătut din palme cam anemic. Unii chiar s-au ridicat în plin spectacol şi-au plecat, cu toate că au dat o groază de bani pe bilete. Când vor auzi ce-a urmat, vor regreta. Însă, ca orice fel de regret, şi regretele lor aveau să fie tardive.

Au ieşit la rampă de nenumărate ori, deşi acela nu era un adevărat ieşit la rampă. Nu exista cortină, aşa încât făceau doi, trei paşi înapoi, se opreau o clipă, apoi iar înaintau aceiaşi câţiva paşi, după care executau cu graţie reverenţele de rigoare. Când au intrat în scenă, au coborât pe treptele de piatră, care despărţeau teatrul în... sectoare, să le zicem. În teatrele antice, locurile erau dispuse în pantă, ca în orice amfiteatru. Astfel arătau absolut toate teatrele antice. În aer liber, erau construite în formă de cerc. Spectatorii se aşezau pe locurile lor, fiecare loc fiind o scobitură, având formă asemănătoare cu o covată din lemn, din acelea în care se frământă încă pâinea în sat la Vera... Nu chiar, dar

Page 152: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

152

cam pe acolo. Adâncituri scobite în piatra băncilor lungi, în care să se potrivească comod dosurile iubitorilor de artă. De teatru, în special. În antichitate, dansurile nu făceau parte din spectacol. Acestea erau lucru sacru, erau apanajul vestalelor, al preoteselor din temple.

Scena, se afla jos, în mijloc. Erau bine gândite aceste construcţii. De pe orice loc te aflai, puteai să vezi la fel de bine. Se stătea ca pe pereţii oblici ai unei gropi mari. Unii mai sus, alţii dedesubt şi aşa mai departe, până la rândul întâi care se găsea la acelaşi nivel cu platoul drept, care constituia locul unde actorii îşi desfăşurau talentele. Într-un cuvânt, scena.

După multe „ieşiri la rampă”, cu graţia absolut necesară, s-au retras, urcând scările. Sus îi aşteptau rulotele, care avansaseră pe post de cabine ale artiştilor.

Vera împărţea cabina cu Nadia, prietena ei şi prima balerină. Tocmai au terminat cu demachiatul şi se pregăteau să se schimbe de costume,

când un domn, potrivit de statură, cu o burtă destul de proeminentă, cu părul cârlionţat şi negru tuci, realmente năvăleşte peste ele, fără pic de sfială, fără să bată la uşă, fără să ceară voie sau să se scuze.

Ea rămâne cu un picior în aer, chiar voia să-şi dea jos poantele, iar Nadia, cu mâinile ridicate deasupra capului, ca să-şi scoată costumul.

Individului îi străluceau ochii. La prima vedere ai fi jurat că băuse peste măsură, dar, de fapt, omul era atât de entuziasmat, încât a pierdut simţul măsurii.

Se repede spre ele, le ia la un pupat ţocăit pe obrji, apăsat şi din inimă. Urmează mâinile, apoi se apleacă spre piciorul Verei şi, desigur, i l-ar fi sărutat, dacă ea n-ar fi avut suficientă prezenţă de spirit să-l coboare la vreme, după ce rămăsese cu el în aer de stupefiată ce era.

Omul vorbea o engleză perfectă. După ce-l priveai atent, realizai că nu putea fi fiştecine.

-Panaiemu, se scapă totuşi în greceşte, cât sunt de fericit că am avut ocazia să vă văd. Aţi fost magnifici. Toţi, dar, în special, voi amândouă. Extraordinar. Eu sunt un mare iubitor al dansului în general, dar al baletului în special. Mă simt extaziat.

M-am prezentat? Nu! Sigur că nu! Scuzaţi-mi, vă rog, mojicia!, îşi revine la normele unui personaj decent.

Sunt Nikolaous Papadopoulou şi mi-am dorit mult să vă cunosc. Pocneşte din degete, întorcându-şi parţial capul către uşă. Intră doi oameni,

purtând cu greu fiecare câte un coş de flori, imens. -Pentru dumneavoatră, doamnelor, odată cu omagiile mele şi cu invitaţia la cină...

Şi... vă rog, faceţi-mi onoarea să-mi spuneţi Nikos. Este O.K.? Aş fi foarte mândru să mă tutuiesc cu dumneavoastră. Cât m-ar invidia prietenii!

Fetele râd, acceptă şi se simt oarecum flatate. Mai că nu le-a luat pe sus, atât pe ele cât şi întreg ansamblul. A urmat o seară de

pomină. O cină tipic grecească, cu mâncare ultra exagerat de mult prea multă. A rămas, după ce ei toţi erau atât de ghiftuiţi, încât se putea bate toba fără probleme pe abdomenele lor, care stăteau să pleznească, a rămas cât să se sature un întreg sat de flămânzi cu burţile lipite de spate, trăitori de azi pe mâine, în tundra rusească.

-Iamas! Cum se zice la voi? întreabă Nikos, ridicând paharul plin ochi. -Zdarov! îl lămureşte unul mai iute de minte, care se prinde ce vrea să afle gazda

lor.

Page 153: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

153

-Zdarov, închină încă o dată Nikos. -Iamas, Nikos! I se răspunde cu aceeaşi măsură. Se închinau paharele de krasi kokino, adică de obişnuitul vin roşu. -Măi, tu ştii că în limba noastră rusească avem un cuvânt, crasivaia, adică

frumoasă. -Foarte bine. Ade, iamas! se lansează iar grecul cel filantrop. -Ade? Ce-i asta, ade? -Ade? Cum, nu ştii? Doar e foarte clar. Ade, haide, come on! Asta e. Am crezut

că înţelegi. Ade, nu-i bai... -La noi, Ade este diminutiv de la un nume de fată: Adelina, Ade. E nume de

import, este adevărat. Acum sunt multe din acestea. Ale noastre, neaoşe sunt socotite lipsite de stil, de nobleţe.

-Da?... Bine... Ade, iamas! La noi nu. E plin de Maria, Elena, Ioanna, Anna. Râd, într-o dispoziţie de milioane. Mai trag câte o duşcă, mai înghit câte ceva din

muntele de mâncare îndesuit pe masă, platou în platou, castron în castron şi farfurie în farfurie.

-Auziţi! Eu vă iubesc mult pe voi şi arta voastră. Sunt mort după dans. Eu nu sunt atenian. Sunt spartan. M-am nimerit la Atena cu afaceri. Ce-ar fi să veniţi să daţi un spectacol şi la Sparta?! Pe cheltuiala mea. Apoi, dacă faceţi asta pentru mine, vă ofer o vacanţă de o săptămână în insula mea. Nu e departe de Sparta. Ajungem uşor. Se numeşte Elafonisos. E mică, dar e frumoasă. Mai ales, are nişte plaje superbe. Una este cu nisipul roz. Este că n-aţi văzut aşa ceva în viaţa voastră? Vă pun tot ce vreţi la dispoziţie. Cred că nu vă strică un pic de odihnă pe insuliţa mea. Nu că e a mea, dar e într-adevăr încântătoare. O să vedeţi. Hai, veniţi!

Se uitau unii la alţii ca trăsniţi şi nu ştiau, nu ce să zică, ci ce să creadă. Erau convinşi c-a vorbit krasi kokino în Nikos, iar până mâine zi avea să regrete, aşa că impresarul şi mai marii trupei s-au înţeles rapid din ochi şi şi-au dat acordul, ca să nu le scape castana.

Şapte Mare le-a fost mirarea când, în dimineaţa următoare, Nikos a apărut în faţa

hotelului lor, cu o colecţie de autobuze trăsnet, care păreau noi, nouţe, cu aer condiţionat, cu scaune rabatabile, moi de nu-i adevărat şi, culmea, culmilor, cu o toaletă parfumată şi dichisită, în spatele fiecărui autobuz.

Dacă le-a pus Dumnezeu mâna-n cap, n-or fi idioţi să refuze. Duşi au fost. Ce şi cum a aranjat impresarul cu cei de acasă, a fost treaba lui. Nici nu le-a păsat. Nu au realizat când au ajuns la malul mării. Au fost urcaţi cu tot cu autobuze pe

feribotul care-i aştepta în port. Nici nu s-au dezmeticit bine, unii nici măcar n-au apucat să coboare pe punte, ca

să tragă şi ei un şluc de aer sărat cu miros de algă şi peşte proaspăt, că au şi acostat. Elafonisos. Mare şi munte. Apă şi stâncă. Soare torid. Câteva hoteluri mici, plasate chiar pe

plajă. Ieşi pe uşă şi calci pe nisip. Camere cochete, cu tot confortul. Confort capitalist,

Page 154: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

154

termenul de confort incluzând mult mai multe aspecte decât în ţara lor cea comunistă. Numai faptul că poţi beneficia de aer condiţionat şi echivala cu un miraj. Ce mai calea, valea, era Raiul pe Pământ.

-Hai să ne punem costumele de baie şi să ieşim. O să despachetăm mai târziu. Nu mai am răbdare. Abia aştept să ies afară.

-Nadia dragă, ai şi tu puţină răbdare. Trebuie să-i dau un telefon lui Doru. Nu ştie nimic de mine de atâta vreme. Cred c-ar fi cazul să...

-N-ar fi cazul săăă, nimic. Iar te prosteşti?! Lasă-l să fiarbă. Este cel mai bun leac pentru a ţine un bărbat legat de tine. Să nu fie sigur pe el sau pe tine nici un moment.

-Dar, totuşi... -Nici un totuşi. Termină odată! Nadia scotoceşte prin bagajul Verei şi-i scoate de acolo costumul de baie. Între

timp, Vera ridicase receptorul telefonului şi se pregătea să formeze numărul. Când o vede, Nadia i-l smulge din mână şi-l trânteşte în furcă.

-Dacă faci asta, să ştii că te pocnesc. Nu fi idioată. Hai, îmbracă ăsta şi afară! Imediat! Dacă faci aşa ceva, vorbesc cu impresarul şi te trimit acasă într-o secundă, ca să te speli pe cap cu măgarul de Doru. Apoi să zici adio la roluri de doamne ajută. Ultimul rând în corp. Asta ai să ai. Să ştii că nu glumesc. Cu potaia aia de bărbat după tine, nu-mi faci tu pe diva. Aranjez eu cu regizorul, poţi fi sigură!

Stă ţeapănă în faţa ei, ca un jandarm. Mai de voie, mai de nevoie, Vera se execută. N-are încotro, pentru că Nadia se încruntă la ea ameninţător, gândind în acelaşi timp: „Sărăcuţa, uite ce mutriţă opărită are. Prăpădită rău de tot, dar n-am ce-i face. Biata naivă, ar fi în stare să înghită rahat cu ceaunul de la ăla şi să se lase chinuită-n fel şi chip. Naiba ştie de ce unele femei se autoflagelează în felul acesta şi nu sunt în stare să se autoevalueze la justa lor valoare. Se consideră inferioare câte unui vai de el, la care-i rabdă toate mojiciile şi mitocăniile şi insensibilităţile, doar de frică să nu le părăsească. Parcă ar fi murit mama bărbaţilor şi alţii nu mai există... Până la urmă cred că-i spaima de singurătate... Totuşi, eu nu pot să înţeleg de ce oamenilor le este atâta frică de singurătate. Nu există om să rămână singur, dacă el însuşi n-o vrea. Oricine are ceva bun în el, ceva care să-l atragă pe un altul, să-i placă cuiva. Eu susţin sus şi tare că, dacă vrei cu adevărat, mai ales dacă nu te refugiezi în frica stupidă de singurătate, dacă te arăţi la faţă aşa cum eşti, nu vei rămâne singur niciodată. Totul este să nu-ţi fie frică şi să vrei să vezi ce este în jurul tău, să nu-ţi bagi capul în nisip ca şi struţul.

La urma urmelor nici singurătatea nu-i atât de rea. Depinde din ce unghi o priveşti. Nu depinzi de nimeni, ai libertate totală, faci ce doreşti fără a da socoteală. Nu te întreabă nimeni de ce n-ai făcut aia sau ailaltă, de ce dormi acum şi nu mai târziu, de ce nu speli vasele imediat după prânz, ci peste o oră, după ce te vei fi odihnit şi tu un pic, de ce i-ai pus în geamantanul pe care i l-ai pregătit pentru plecarea în delegaţie, cămaşa albă şi nu pe cea crem cu dunguliţe, de ce, de ce, de ce! Şi multe alte tâmpenii absurde: ce ai de discutat cu prietena, cine ştie ce subiect secret, din care el este exclus, fiind personajul cel cu coarne, în consecinţă îndreptăţit să-ţi aplice o pereche de palme, pe loc, ca să ţii minte, deşi tu ştii clar că n-ai făcut altceva decât să ceri o reţetă de prăjitură, ca să i-o faci lui, fiindcă îi plăcuse la nebunie şi a mâncat singur o jumătate de tavă. O servise prietena, la ultimul ceai dansant dat pentru a-şi sărbători ziua de naştere.”

-Nadia, se aude un glas pierit şi trist, din care a dispărut orice putere. Nadia, sunt gata. Dacă vrei, mergem.

Page 155: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

155

Vera o priveşte cu ochi trişti, adumbriţi de suferinţă şi cu o aliură lipsită total de chef de viaţă.

-Bineînţeles că mergem. Apucând-o de mână, o ridică de pe marginea patului şi o târăşte după ea. Din doi paşi sunt pe plaja care-i cam pustie. De, insulă particulară. Trăiau

permanent acolo câţiva localnici, toţi membri ai familiei lui Nikos, care se îngrijeau de toate cele. Erau legaţi între ei fie prin legături de sânge, fie prin cumetrie, dar oricum toţi erau iaia, babu, tia şi tio, adică bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Aşa se strigau între ei.

-Tia, iasu. Ti canete, cala? -Cala, cala. -Orea. -Ade, iasas. Conversaţie simplă, doar pentru manifestarea unui schimb de politeţe elementară,

ca-ntre oameni bine crescuţi. -Ce faci, bine? -Bine, bine. -Minunat. - Hai, atunci, la revedere. Şi fiecare îşi vedea de treaba lui, pentru că fiecare avea ceva de făcut. Fiecare câte

ceva şi toţi de toate. Se chemau unul pe altul, strigându-se de la distanţă, ca să se înlocuiască la treburi care nu le aparţineau cu stricteţe. Fiecare făcea ce trebuia făcut în acel moment, fără a ţine socoteală care lucrează mai mult sau mai greu. Îşi spuneau ce aveau de spus, dacă nu le convenea ceva, dar puneau umărul de aşa manieră ca totul să se rezolve cum trebuie.

Nu le era uşor, de dimineaţa până seara să se învârtă după toate muncile legate de primirea şi îngrijirea musafirilor, de la curăţenie, până la preparat mâncare, de la deschiderea micilor magazine de suveniruri, sau de alimente, sau de orice altceva ce ţi-ai putea imagina, până la vâslit, ca să plimbe turiştii cu barca. Barcă neaoşă, din scânduri, fără motor. Când mergi cu ea, auzi doar plescăitul vâslelor în apă. Ritmic şi grozav de liniştitor. Plici... Ploci... Plici... Ploci...

În astfel de momente îţi vine-a crede că eşti stăpânul lumii, nu altceva. Priveşti la cerul albastru ca peruzeaua, cum se îmbină în zare cu marea, la fel de albastră şi de limpede şi nu-ţi mai poţi da seama unde se sfârşeşte una şi unde începe alta. Atunci îţi simţi sufletul cum zboară şi cum caută, până găseşte un alt suflet cu care să se unească tot atât de total, devenind una, precum acel cer incredibil şi acea mare fantastică, limpede şi străvezie precum cristalul cel mai pur. Peşti mititei îşi fac de joacă, iar tu te uiţi la ei fascinat.

Privindu-i, Vera îşi doreşte să poată dansa cu aceeaşi uşurătate şi graţie ca şi ei. Totul se găsea de cumpărat pe insulă. Era necesar, pentru că, în afara perioadelor

când Nikos îşi aducea propriii oaspeţi, acesta le îngăduise să primească turişti, iar beneficiul era al lor. Nikos, ca armator ce se afla, avea destul.

Pe de altă parte, greu, greu, dar le şi plăcea. Ei nu au vrut să-şi părăsească locurile natale şi păstrau cu sfinţenie datinile de demult. Până şi felurile de mâncare erau la fel ca şi acelea pe care le prepara străbunica. Şi erau delicioase.

Vera şi cu Nadia au putut constata acest lucru cu propriile papile gustative, spre marea satisfacţie a acestora, dar spre marea disperare a balerinelor, care au fost nevoite să

Page 156: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

156

facă un mare efort de voinţă şi să nu mai ducă la gură tacâmurile pline. Riscau să depăşească baremul de greutate şi atunci să vezi dandana. Costume plesnite la cusături sau pe la fermoare, în plin spectacol, la o mişcare care le-ar fi suprasolicitat rezistenţa, sau ridicări imposibil de realizat, oricât de antrenaţi ar fi fost colegii lor bărbaţi.

Fetele se uită în jur. Totul este magnific. Plaja întinsă, cu nisipul fin şi rozaliu. Umbrele din stuf ţineau de umbră unor paturi pe care te întindeai comod şi puteai să zaci mult şi bine, pierzând noţiunea timpului.

Aşa s-a întâmplat şi cu ele două. Au tras, la început, un înot zdravăn, răcorindu-se în undele blânde, mici onduleuri, aproape imperceptibile, ale caldei şi tandrei Mediterane. Caldă şi tandră când voia ea. Ştia să fie şi afurisită, să sloboadă un vânt care să ia pe sus scaune, umbrele, mese şi tot ce găsea, bâţâind vapoarele în aşa hal, încât, dacă nu stăteai potolit întins pe patul din cabină, te dădea cu capul de toţi pereţii, în cazul în care nu aveai de ce să te apuci strâns, cu amândouă mâinile. Doar aşa se puteau face câţiva paşi beţivi ţi zdravăn, până la, şi de la toaletă, care şi ea se înclina năzuroasă, cu tine cu tot, ca şi când unica ei dorinţă ar fi fost să te arunce din şa ca un mustang sălbatic, nedomesticit încă, de-abia prins cu lasoul.

Balerinii însă, care au ieşit toţi afară, unul după altul, au parte de o vreme pe cinste. Apa e calmă, ca uleiul, cum spun grecii. Nici cel mai mic val, nici cel mai vag onduleu. E încremenită în propria lichiditate. S-au bălăcit până s-au săturat.

Se întind leneş pe paturi şi şezlonguri. Mai toţi închid ochii, savurând liniştea din jur. Doar din când în când câte un pescăruş scotea ţipete ascuţite, ca de luptă.

Sunt vreo câţiva care se apropie foarte tare de mal, chiar păşesc pe nisip. Sunt obişnuiţi cu oamenii, mănâncă mâncare omenească când li se aruncă. Mesele de la restaurantul hotelului lor sunt aşezate chiar pe plajă. Sub umbrele, de la sine înţeles. Imense umbrele. Ca să ţină de umbră, altfel te prefaci tu, omul, în fleică, la ora amiezii, când soarele prăjeşte orice găseşte în cale.

Mesele sunt atât de aproape de apă, încât poţi să stai pe scaun şi să întinzi piciorul, cufundându-ţi-l în apă până la gleznă, ca să continui a te răcori. Peşti mari cât un ac de siguranţă de cea mai mică mărime, te cred ceva numai bun pentru a-şi umple burţile nesătule şi te pişcă de degete, dacă nu eşti suficient de diplomat ca să le dai la timp bucăţele de pâine. Pescăruşii aşteaptă şi ei acelaşi tip de festin. Peştişorii, cu gurile căscate ca nişte minuscule grote, apucă ce pot şi-o iau la goană din faţa ciocului ascuţit al pescăruşilor, care sunt, de fapt nişte păsări foarte răutăcioase şi muşcă zdravăn pe oricine nu le face pe voie. Cu toate acestea sunt fascinanţi cu prietenia lor interesată. După ce se satură, se aştern pe somn, aşezaţi pe banca unei bărci cu pânze care se află trasă la mal chiar acolo. Unul dintre ei, după două zile, apărea imediat ce Vera ieşea pe plajă. Se punea pe banca bărcii şi privea, aşteptând.

-Uite, ţi-a venit iubitul, o ironizau ceilalţi. Ei nu-i păsa. Era frumos. Avea pene gri-argintiu, combinate cu negru. Era mai

special decât ceilalţi. Vera l-a numit Ruş. -Eu sunt rusoaică, tu eşti Ruş, îi explică Vera. Ajunseseră să se înţeleagă atât de bine, încât, dacă Vera ieşea pe terasă, iar Ruş se

afla prin apropiere, dacă era strigat pe nume, venea şi se aşeza. La început pe marginea balconului, apoi pe masă sau pe unul dintre scaunele care se aflau în jurul acesteia. Odată, când Vera fiind prea ocupată, au trecut două zile şi nu l-a strigat, a venit singur şi, fiindcă

Page 157: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

157

uşa dinspre terasă spre cameră era deschisă, a intrat. A păşit ţanţoş şi a sărit direct pe patul unde dormea Vera, toropită de canicula amiezii. Mamăă! Ce spaimă a mai tras.

-Eşti un rău! Puteam să mor de frică! Să nu mai faci aşa ceva, că ne supărăm. Pasărea a înţeles-o a pus capul în jos şi i-a atins mâna cu vârful ciocului, cu pişcături mărunte, ca şi când ar fi fost în plina desfăşurare a ritualului amoros cu consoarta sa păsărească.

-Au! Pe mine mă doare! Eu n-am pene, halo! Şi-a tras mâna, totuşi pasărea nu a plecat. Vera l-a mângâiat pe spate, iar Ruş a

început să tragă cu ciocul şi cu ghearele cearşaful cu care era acoperită. După ce a reuşit ce şi-a propus, a sărit de pe pat şi s-a îndreptat spre uşă. S-a oprit, s-a uitat înapoi să vadă dacă Vera îl urmează. Văzând că fata s-a ridicat şi face un pas în direcţia lui, a dat o dată din aripi şi s-a aşezat pe marginea terasei, aşteptând. Era cât se poate de evident că dorea ceva.

-Ce doreşti, Ruş? Ce să-ţi facă Vera?, îl întreabă fata, contrariată şi profund mişcată.

Pasărea se întoarce cu privirea către mare, apoi iar se uită la Vera, apoi iar la mare. Îşi ia zborul şi se opreşte direct în apă. Se întoarce către Vera şi o priveşte fix, cu ochii lui ca de sticlă. Fix o priveşte. După câteva secunde începe să înoate, să-şi vâre capul în apă, după care o priveşte din nou. Acum invitaţia era suficient de explicită: „Vino să ne jucăm amândoi.” Vera îi face pe plac. Coboară. Pescăruşul o aşteaptă. După ce intră şi ea în apă, înoată amândoi, unul lângă altul. Pasărea păstrează ritmul fetei.

De atunci încolo, ori de câte ori Vera ieşea la plajă, se înfiinţa şi Ruş, ca să-i ţină companie. Stătea încremenit pe plajă lângă patul ei, o urma în apă, înota pe lângă ea. Uneori scotea nişte sunete, ca nişte gâlgâituri înfundate, molcome.

-Fantastic! Ăsta s-a îndrăgostit de tine! I-auzi cum îţi declară iubire, exclamă Nadia. Incredibil!

Nadia a spus-o jumătate în glumă, jumătate în serios, dar Vera oftează şi o lacrimă tăcută i se rostogoleşte pe obraz. Se grăbeşte să o şteargă, ca să nu o vadă prietena ei, care ar fi luat-o la întrebări. În acest moment doar asta-i mai lipsea. Era ea destul de amărâtă. Se gândeşte tot timpul, obsedant, la seara de alaltăieri, când, rămânând singură în cameră, pretextând înadins o durere de cap, i-a telefonat lui Doru.

Telefonul a sunat îndelung. Abia după multe apeluri, Doru a ridicat receptorul. -Alo! O voce gâfâită, îngroşată şi clar enervată, de om deranjat. Acele răsuflări răguşite

le cunoştea Vera foarte bine. Nu poate să scoată nici un sunet. A amuţit instantaneu. Ca paralizată.

-Alo!!! Cu greu face efortul să-şi revină cât de cât, ca să poată vorbi. Era cât pe ce să

răspundă. Voia să-i explice, să-şi ceară iertare pentru modul în care a plecat, să-i spună când se întoarce şi că-l iubeşte, însă o voce de femeie, care se făcea auzită prin receptor, a oprit-o. Vorbele-i care ameninţaseră să irumpă în cascadă, i s-au oprit în gât, mai să o sufoce. I s-a tăiat respiraţia, iar camera s-a învârtit cu ea, ca şi roata morţii de la bâlci.

-Cine-i, iubitule? Spuse vocea aceea străină. Hai, închide şi vino înapoi repede, pentru că mai am până să mă satur de tine.

Verei îi cade receptorul din mână, iar ea se prăbuşeşte pe marginea patului. Hohote nestăpânite o scutură violent. Tremură ca de friguri galbene.

Page 158: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

158

„L-am pierdut! Eu sunt de vină! Nu trebuia să plec cum am plecat. Nu trebuia s-o ascult pe Nadia. Am să mă întorc imediat acasă. Nu pot să-l las alteia. Îl iubesc.

Vera se topeşte de atâta plâns cu sughiţuri. Adoarme plângând. Dimineaţa se trezeşte la răsăritul soarelui. Iese pe terasă. Încet, cu grijă, ca să n-o

trezească pe Nadia, care dormea tun, după cheful la care fusese în seara trecută. Aerul este dens. E ca un văl foarte subţire, aşezat pe faţa insulei, prins la colţuri

de crestele munţilor, pe care-i învăluie în mister, făcându-i să le dispară în întregime aerul acela al lor de personaje austere, dure şi seci. Pustii. Piatră seacă, gălbui-roşiatică, fără pic de vegetaţie, care să le înveselească feţele nemişcate de sfincşi învinşi de dogoarea soarelui, care a ucis în ei orice pulsaţie a vieţii. Nici o singură frunză rătăcită nu le-a fost lăsată, ca să le ogoiască arşiţa sufletelor lor de bătrâni uitaţi de soartă. Nici măcar atât, o frunză, ca să le răcorească frunţile pleşuve, înfierbântate de febra unei boli colectată din palmaresul distrugerii. Soarele, duşmanul lor cel aprig, nu se milostiveşte nicidecum şi-şi apasă piciorul de învingător pe pieptul lor de gladiatori învinşi. Cei prezenţi în arena acestui circ al vieţii, oamenii, sunt ca obnubilaţi de beţia care-i făcea euforici, scufundaţi în totală nepăsare de drogaţi. Cu nonşalanţă, total iresponsabili, au sorbit din cupa bunăstării oarbe, sângele de clorofilă al muntelui. Complet ameţiţi de beatitudinea drogului numit putere financiară, nu se socotesc, nici preţ de o străfulgerare, la moartea munţilor, la scurgerea sângelui lor. Nu le trece prin tărtăcuţa de dovleac necopt că prin faptele lor instalează o nouă dictatură. Cea a unei dezintegrări lente, dar sigure a planetei. Şi odată cu ea şi a fiinţelor care o populează. Puterea soarelui, care nemaiîntâmpinând scutul puternic de apărare al ozonului, după ce va pătrunde nestingherit prin gaura făcută în poarta castelului Terrei de către berbecele numit poluare, va distruge tot ce va întâlni în cale, ca un demn şi vrednic balaur, care suflă foc pe toate nările, pârjolind absolut tot ce se află între cele patru puncte cardinale..

„A şadar, oamenilor, srigă munţii un ultim avertisment, noi am murit, vor mai muri şi alţii la fel ca noi, dacă voi continuaţi să vă vedeţi cu egoism doar de propriile interese, dar, aveţi grijă, nu-l lăsaţi pe acest crud despot să distrugă totul, inclusiv pe voi. Aveţi grijă, mai daţi-vă o şansă, cât mai e vreme... dacă mai e..., continuă într-o şoaptă firavă, ca numai pentru ei înşişi. Încercaţi, totuşi o cură de dezintoxicare, ca să vă puteţi desprinde din mrejele acestui nou fel de extazi, lansat pe piaţă fără a fi suficient experimentat, ca să i se cunoască reacţiile adverse. Acest drog, mai puternic decât oricare altul şi care se numeşte setea de putere şi de bani.

Vera se reîntoarce în cameră şi încet, cu grijă, începe să-şi facă bagajul. Scârţâitul uşii dulapului însă, o trezeşte pe Nadia, iar Vera nu scapă de ce-i era teamă: de papara Nadiei.

-Ce crezi că faci acolo, o întreabă, după ce se freacă la ochi şi reuşeşte să înţeleagă ce face prietena ei. Să te prind că îndrăzneşti! Fără discuţii. Dacă nu rămâi înseamnă că nu-ţi respecţi contractul şi urmează destituirea.

-Dar acum suntem în vacanţă. -S-o crezi tu! Mi-a spus impresarul că doar aşa a putut să ne prelungească şederea,

prelungind contractul. Fictiv, evident, dar, dacă pleci, îl încalci. Urmează desfacerea contractului de muncă. Să ştii de la mine, fetiţo, că nici un nădrăgar nu merită asemenea sacrificiu. Chiar vrei să rămâi pe drumuri?

Nu a mai plecat. Doar că nu-i mai pria nimic. Era când tristă, când furioasă, când agitată, când nervoasă. Se pare că până şi vremea a înţeles-o şi s-a hotărât să-i devină

Page 159: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

159

aliată. Îi ţinea isonul. În noaptea aceea, când Vera se zvârcolea agitată, în aşternut, dând pumni pernei şi muşcând-o de colţuri, afară s-a pornit un vânt ucigaş. Vuuu! Vuuu! urla din toţi bojocii. Ridica, turbat de furie, nisipul de pe plajă cu o uşurătate ca şi când ar fi fost fulgi de păpădie. Valuri mari băteau malul şi se spărgeau cu zgomot lugubru, încât ţi se făcea pielea de găină din cauza spaimei. Pânza umbrelelor, care n-au apucat să fie strânse, se zbătea plescăind dramatic. Fleoşc, fleoşc, fleoşc. Ziceai că acum va pocni. Cu greu au reuşit oamenii să le adune şi să le lege bine. Îndoiţi de spate, ca să nu-i spulbere vântul şi pe ei, în grupuri de câte trei, patru, au reuşit să tragă pe nisip bărcile şi să le ancoreze serios cu odgoane groase cât un antebraţ, de stâlpii zdraveni din ciment. Rafalele puternice au răsturnat câteva mese şi scaune care se aflau pe terasa restaurantului. Feţele de masă au fost smulse de mult. Pe unele le-au recuperat, însă o mare parte au fost furate de vântoasa cea hameşă şi din ele de-abia de se putea zări câte un fragment de pânză colorată care dansa samba pe creasta înspumată a unui val turbat. După ce, în prealabil, au închis terasa cu un fel de pereţi mobili din plastic, care puteau fi traşi în jos din plafonul terasei şi fixaţi cu un sistem special în pardoseală, au început să culeagă scaunele şi mesele care fuseseră târâte câţiva metri buni de-a lungul plajei peste care se rostogoleau cantităţi imense de apă furibundă, care veneau, se rătrăgeau, veneau, se retrăgeau, într-o sarabandă greu de descris.

Lămpile ornamentale, sub formă de felinare, se bâţâiau în toate direcţiile, ca apucate de streche. Majoritatea au fost făcute ferfeniţă. Palmierii se îndoiau, ca şi când ar fi fost nevoiţi să facă plecăciuni în faţa cine ştie cărui personaj marcant al vremii. Câteva ghivece imense de flori au cedat nervos şi s-au răsturnat, spărgându-se, sărind din ele, care încotro, bucăţi speriate de moarte, puse pe fugă, ca din calea unei invazii de lăcuste.

Deasupra tuturor acestora, trona un cer incredibil de înstelat, mai clar şi mai albastru ca oricând, iar Luna privea calmă şi nepăsătoare la criza sentimentală a Pământului.

Spre dimineaţă, când la orizont s-au arătat la faţă, maiestuoase şi neînfricate la fel ca amazoanele, razele soarelui, văzduhul s-a însângerat, a capitulat şi s-a potolit ca prin minune.

Pentru Vera, restul zilelor acelei vacanţe s-au târât ca melcul.

Opt

Coboară din autobuz. Vera-şi trage cu greu valiza din burta autocarului. E grea, iar ea este foarte obosită, dar şi fără tragere de inimă. I-e frică de cum o va primi Doru. Dacă este supărat? Dacă fata aceea a cărei voce o auzise la telefon s-a mutat cu el, ori, poate, el la ea? Vera este necăjită, tristă, speriată de viitorul care, în mintea ei, apărea precum întunecimea tenebrelor. -Sper că nu ai de gând să te duci acum acasă, la nemernicul acela, o apostrofează Nadia. -Păi, unde vrei să mă duc? Ştii doar că eu am renunţat la apartamentul meu, ca să facem economii.

Page 160: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

160

-Cum unde? La mine. Poţi să stai cât doreşti. Ne-a mers foarte bine împreună, înainte de a pleca. -Nadia, tu eşti prietena mea, ţin mult la tine, dar de data aceasta nu te voi asculta. Trebuie să mă duc la Doru. Trebuie! Înţelegi? Altfel nu voi avea linişte toată viaţa. Dacă mă iartă? Neducându-mă, n-aş afla niciodată care ar fi putut fi reacţia lui şi voi regreta mereu. -Tu, naivo, tot îl mai iubeşti! -Da. Apoi, eu l-am părăsit. Eu trebuie să mă întorc.

-Cum poţi fi atât de îngăduitoare cu el şi aspră cu tine. Adu-ţi aminte de ce ai plecat de la el. Vrei să-ţi aduc aminte eu?

-O, nu! se apără cu vehemenţă Vera. Nu vreau nici să mă gândesc. Îşi acoperă ochii cu palmele. Din dosul lor se aude înăbuşit:

-Nu, nu, nu! Iartă-mă, Nadia. Trebuie să mă duc. -Mă rog! Fă cum vrei. Când o să te arzi şi mai tare decât până acum, o să fie prea

târziu. Ţi-am mai spus-o. Nu vrei să asculţi, călătorie sprâncenată. Vera plânge încet. Târşeşte geamantanul după ea, care hârşâie din două colţuri pe

caldarâmul plin de praf şi mizerie. Aici o hârtie, o pungă de plastic, o sticlă, acolo, un rahat de câine vagabond sau rezultatul unui nas plin de răceală, ori o spută scârboasă. Ei nu-i pasă. Ea, care are întotdeauna mare grijă de toate lucrurile care-i aparţin, pe care le simte că fac parte din universul ei, din ea. Le-a dobândit, fie şi pe cele mai mici şi neînsemnate, cu multă trudă. Este normal să le poarte de grijă. Numai că de data aceasta nu-i mai pasă. O cotropeşte un fel de groază împărţită în două. Pe de o parte îi este groază să-şi imagineze viaţa fără Doru, pe de alta îi e în egală măsură groază să dea ochii cu el.

Ajunge acasă. Sună. I se deschide uşa. Spre marea ei surpriză, Doru o întâmpină cu un zâmbet larg pe buze, o îmbrăţişează şi-i şopteşte în ureche:

-Fetiţa mea dulce, bine ai venit! Îi ia geamantanul, îl aşază jos, o ia pe ea pe sus şi-o trece pragul ca pe mirese.

-Hei, nu zici nimic? Nu primesc un pupic? „Probabil că se simte vinovat de felul cum m-a trădat şi doreşte să-şi spele

păcatele”, gândeşte Vera, în timp ce, relaxându-se, îl pupă cu drag pe obraz. El se mişcă rapid ca un şarpe când atacă o victimă şi-i prinde gura.

Scena se sfârşeşte în dormitor. În patul cu cearşafuri proaspete, pe care încă nimeni nu s-a culcat. Miros a levănţică. Vera pune plantele acestea într-o batistă printre rufe, în dulap. Astfel face şi mama ei şi făcea la fel şi babuşca. Nu-i vine a crede că Doru a schimbat lenjeria de pat, el care niciodată nu face treburi casnice.

-Asta-i treabă de femeie, obişnuia să spună. Târziu, au adormit, fără a-şi mai spune vorbe fără rost. Ceea ce era de demonstrat,

s-a demonstrat. Martori sunt cei patru pereţi ai dormitorului. Cândva, după miezul nopţii, Vera se trezeşte. Pâş, pâş, ca să nu-l trezească pe

Doru se îndreaptă spre bucătărie să-şi ia un pahar cu apă. I se făcuse sete. Bea jumătate, apoi îl pune pe noptieră şi se vâră precaută sub plapumă.

-Vera, trebuie să stăm serios de vorbă. Vocea bărbatului sună hotărât. Fata tresare de surpriză, nu se aştepta ca el să fie treaz. -Da, răspunde, cu glas abia auzit, de teamă. „Oare ce poate fi atât de serios, încât

nu mai suportă amânare până dimineaţă? Ce poate fi, la ora asta? Mă părăseşte pentru

Page 161: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

161

cealaltă?” îi stăfulgeră durerea în inimă, cu un junghi ascuţit. Automat, la acest gând, i se umezesc ochii, dar face eforturi mari, ca să nu-i scape vreo lacrimă pe obraz. Ştie că asta l-ar enerva din cale afară. Întotdeauna îl enervează, dacă ea plânge. Zice că-i transmite şi lui o stare proastă. Ţipă la ea şi trânteşte orice-i este la îndemână. Ce apucă. Nu contează ce este sau ce valoare are. Noroc că ei nu au lucruri de valoare... Oricum, sunt ale lor.

Fata stă nemişcată şi aşteaptă. Doar îşi muşcă buza de jos, la început evident inconştient, apoi, când îşi dă seama ce face, îi dă drumul rapid, tresărind de teamă că el a observat şi-i va sări ţandăra. Uită că e întuneric şi nu o poate vedea. Singura lumină este cea pătrunsă printre jaluzele, provenită de la becul cel chior şi murdar, din stradă.

Nici n-avea cum să observe, chiar dacă ar fi fost lumină ca ziua-n amiaza mare, fiindcă nu priveşte spre ea. Pare stânjenit.

„Să ştii că asta este. Mă părăseşte.” -Vera, ştim amândoi că se apropie plecarea mea în ţară. Mi-am terminat treaba

aici, mi-am luat specialitatea, nu mai pot să rămân, oricât aş vrea. Sunt conştient că tu, aici, ai ajuns să faci ce-ţi place, că ţi-ai văzut visul cu ochii, că-ţi merge bine, atât de bine cât se poate într-un astfel de regim social. Din cauza aceasta îmi vine greu să-ţi vorbesc. Dar nu am de ales. Trebuie să-mi încerc norocul. Ştiu că-ţi cer un mare sacrificiu, să dai pasărea din mână pe cea de pe gard. Dar... Vera, vii cu mine? Poţi lăsa aici tot şi s-o iei de la capăt acolo? Vrei să plecăm împreună şi să ne căsătorim? Aici nu mai avem timp s-o facem.

-Da,.. dar... mi-ar fi plăcut să asiste şi familia mea la cununie. Cum să mă căsătoresc fără ei?

-Asta-i bună! Pur şi simplu. Eu nu mai pot să-mi prelungesc viza de şedere. Dacă vrei să vii, bine, dacă nu... n-am ce-ţi face.

„Cum adică n-are ce-mi face? Numai pentru mine o fac? Nu este nevoie de doi pentru o căsătorie? Chiar nu-i pasă de loc ce hotărâre voi lua? Aşa vorbeşte de parcă nu ar fi el însuşi implicat direct. Oare cum poate fi aşa, mai ales că este conştient că asemenea lucruri mă afectează foarte tare”, gândeşte în sinea ei Vera, dar nu zice nici mâlc, îşi ţine gura şi pune capul în jos, ca să nu o observe că-i vine a plânge. Nu scapă. El bagă de seamă.

-Na, poftim, trosneşte Doru. Acum dă apă la şoareci. Crezi că rezolvi ceva? Spune da sau nu, ca să încheiem odată povestea asta.

-Da, dar... -Iar aud un dar? Frate, eşti obsedată de dar? -Păi... -Nici un păi, da sau nu. -Ba da, păi! Se supără brusc Vera, adoptând o postură care nu-i era nici pe departe

caracteristică. Păi vreau, dar nu vreau fără ai mei. Ei m-au făcut, ei m-au crescut, ei m-au hrănit. Fraţii şi surorile mele au lucrat mult ca eu să-mi pot termina studiile. Acum nu pot să fiu ingrată şi să-i reneg. Nu pot, ai înţeles?

Luat prin surprindere, Doru o lasă mai moale. Se gândeşte preţ de câteva secunde şi imediat născoceşte minciuna cu care să o înduplece. Ce va urma, va mai vedea el, dar în acest moment avea nevoie de ea, ca să nu rămână singur. Reacomodarea în ţară, acasă şi în familie, nu-i prea era pe plac s-o facă de unul singur, iar ca să-şi găsească pe cineva, se îndoia că va reuşi imediat. Nu mai avea prieteni, a pierdut legătura cu ei, nu are cu cine să iasă. Nici nu prea ai unde să ieşi. Restaurantele se închid la ora zece seara. Salvarea stă

Page 162: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

162

în petrecerile particulare, dar cine să-l mai invite. S-a rupt de ei. Până se va reintegra în vreo gaşcă, e foarte bună Vera. Dacă nu vine, va înnebuni cu scorpia de mamă-sa pe cap toată ziua, să-l tocălească cu pretenţiile, nemulţumirile şi ifosele ei de mare doamnă. Rahat!

-Uite cum facem. Plecăm şi când vom stabili nunta, îi vom invita să vină. -Ce spui? Cu ce bani să vină? Ştii că sunt săraci. Ca să mă ţină pe mine la şcoală,

au dat şi haina de pe ei. -Bine, bine, cunosc, vine agasată, replica. O să mă rog de taică-miu să le plătească

drumul. Pentru rest, mai vedem. O să stea la noi, mai îngrămădiţi, dar ce să fac, n-or să moară. De dragul tău o fac. Mama o să mă bombănească, o să-i jignească, dar nici ei nu am ce-i face. O să trebuiască să accepte. Ai tăi, la fel. Mâncare va fi ca şi pentru noi. Mai degrabă aş propune să gătească maică-ta sau una din surori ori cumnate, - înţeleg că va veni tot clanul - fiindcă mama nu le are cu gătitul. Toată viaţa ei a fost servită. Acum, de când nu mai are cine s-o servească, nu mai este fată în casă şi bucătăreasă, ea mănâncă ce apucă, un crenvurşt fiert în cinci minute, o felie de pâine cu brânză şi o roşie... cam aşa. Numai să nu pună mâna pe oale şi crătiţi.

-Dar tatăl tău, ce zice? -Nimic. Abia aşteaptă să aibă un motiv ca s-o-ntindă de acasă. Îşi găseşte el cine

să-i facă de mâncare şi încă festin, nu aşa. Femeile sunt atât de proaste. -Doru! -Vrei să spui că nu-i aşa? Ca să fiţi pe placul unui bărbat sunteţi în stare să

umblaţi în vârful unghiei de la degetul mic de la mâna stângă. Cât despre a-i face o mâncare, chiar vă place să-i demonstraţi ce grozave sunteţi şi câtă grijă aveţi de el.

-Nu cred că ai dreptate. Dacă ar fi cum spui tu, mama ta ar găti. -Stai binişor. Cred că nu vorbim aceeaşi limbă. Mama e nevasta, altă mâncare de

peşte, are acte în regulă, nu mai are ce-i face mai mult decât s-o înşele. Aşa că ei nu-i mai pasă.

-Dar divorţul? -În concepţia ta, da, e posibil, dar nu şi în concepţia lor. Diferenţa dintre generaţii,

draga mea, îşi spune cuvântul. Desigur că altfel văd lucrurile cele care doresc să-ţi devină amante sau sunt deja şi vor să te păstreze cât mai mult, eventual să te determine să-ţi „refaci viaţa”, alături de ele, să termini cu nevasta care te-a nenorocit. Acestea sunt specimenul care fac orice pentru un bărbat, nu nevestele de categoria mamei mele. Ce-i drept, e drept. Sunt şi neveste din altă categorie decât mama.

-Aşa crezi tu? -Da. Nevestele se împart astfel: unu, cele interesate să pună mâna pe un bărbat,

până când o pun, apoi schimbă placa. Doi, sunt acele proaste naive, care se mărită din dragoste şi dau tot din ele pentru „iubirea lor nemuritoare.” Când constată că nu-i nemuritoare, se ofilesc brusc, se pleoştesc ca florile puse în apă fierbinte. Devin şleampete, neîngrijite, veşnic plânse şi nedormite, cu cearcănele până-n gât şi fac o pasiune bolnăvicioasă pentru copii, care sunt pe post de scuza lor supremă:

-Pentru copii fac tot ce fac. De dragul lor rabd. -Unele fac astfel, dar, cele din categoria a treia se transformă din fiinţe angelice,

în târfe sadea, urmând preceptul ”Las’ că-i arăt eu lui! O să vadă el care mi-e valoarea.!” Şi patru, cele care devin imune şi nu le mai pasă. Devin egoiste, scârboase, rele.

Page 163: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

163

-Dragul meu, tu eşti puţin misogin? îndrăzneşte Vera cu un ton care validează o dată în plus timiditatea ei caracteristică, în acelaşi timp socotind că a avut noroc, pentru că nu a apucat să spună ceea ce-i stătuse pe limbă, cum că ea ar face orice pentru Doru, fie amantă, fie soţie.

-Desigur că sunt misogin! Nici nu poţi fi altfel când te loveşti tot timpul de prostia femeiască, când este vorba despre dragoste. Femeile nu vor să priceapă că acest fenomen este unul ca oricare altul. Trebuie să faci dragoste, pentru că aşa suntem costruiţi şi este nevoie să ne satisfacem nevoile fizice exact cum mâncăm, de exemplu... Dar nu, ele vor floricele, steluţe, mângâieri la nesfârşit, tandreţuri fără rost. Să-ţi vină să urli, nu alta. Se agaţă de tine, te giugiulesc, în timp ce tu de-abia te mai poţi reţine. Nu înţeleg de ce se miră că sunt atâtea violuri! N-au timp bărbaţii să aştepte după toate farafastâcurile romantice pe care le pretind dumnealor, femeile.

-În acest caz, de ce vrei să te însori? -Tu eşti altceva. -Adică, aceasta vrea să însemne că nu sunt femeie? -Hai, s-o lăsăm baltă, că degenerează discuţia, răspunde cam iritat Doru, însă în

acelaşi timp gândeşte: „îmi pasă mie mai mult de o grămadă cum eşti cu adevărat. Am nevoie de tine ca să am tot ce-mi trebuie şi când îmi doreşte sufletul. Iar tu, păpuşo, dansezi foarte bine după cum îţi cântă mandea.”

*** Gara este aglomerată şi zgomotoasă. Trenul Verei şi al lui Doru, intră cu un

şuierat prelung, care-ţi străpunge timpanele. Ei urcă. Se instalează în cuşeta lor cu două paturi. -Tu o să dormi sus, pentru că eşti mai uşoară şi mai obişnuită cu tot felul de

mişcări. Pentru mine este mai comod jos. Nu am chef să mă tot caţăr pe scara aia deşelată, ca un cimpanzeu în călduri.

-Bine, dacă aşa vrei tu, acceptă molcom Vera. -Vreau! Călătoria este acceptabilă din punctul de vedere al condiţiilor, dacă ai bunăvoinţă.

Stau mai mult întinşi chiar şi ziua, pentru că în cuşetă e locul strâmt, ca să te poţi învârti. Se poate sta în şezut doar pe patul lui Doru, dar lui nu-i place ca şi ea să se aşeze acolo.

-Mă incomodezi, nu vezi? Şezi acolo la cucurigu, că stai bine. Sus este imposibil să ai altă poziţie decât culcat, fiindcă dai cu capul de tavan. Nu

e spaţiu. Mai greu este când mănâncă. Măsuţa este prea mică. Abia reuşeşte Vera să aşeze

mâncarea pe ea. A sfârşit prin a face sandviciuri, ca să le poată mânca din mână. -Fir-ar a naibii de sărăcie. Dacă am fi avut bani, am fi mâncat şi noi omeneşte la

vagonul restaurant. -Lasă că e mai bine aşa. Acolo mâncarea nu este proaspătă, poţi să-ţi strici

stomacul. -Bine că a ta e proaspătă din paporniţă. Măcar acolo sper că au frigider. -Tot ce am luat eu rezistă fără frigider şi nu se strică. Majoritatea sunt conserve.

Page 164: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

164

-Am băgat de seamă, dar m-am cam săturat să mănânc din cutiile alea împuţite, ca deţinuţii de drept comun.

-Lasă, iubire, îndată o să ajungem la Kiev, o să cobor în gară şi-o să-ţi aduc ceva proaspăt, îl mângâie Vera cu drag pe faţă şi-l pupă duios.

-Da, dar, dacă mi-ar da mâna, am putea lua câte o cafea caldă, aburindă, amară, la vagonul acela restaurant. Fir-ar să fie, înjură bărbatul din nou, cu o faţă înnegurată şi ciudoasă. Mi-e dor de o cafea.

-Eu aş prefera-o dulce, cu două linguriţe de zahăr. -Pardon, păpuşico! Nu-i voie să iei în greutate, că nu te va angaja nimeni şi ce ne

facem. Un salariu în plus sau în minus contează enorm. Nu ai gândit nici cât un pui de curcă?

Ca să-l îmbuneze, femeia îi zâmbeşte tandru, fericită că-i poate face o surpriză plăcută. Aşa e ea. Se bucură mai mult de bucuria pe care o face celorlaţi, decât de bucuria care i s-ar face ei.

Du-te şi-ţi ia una. Eu rămân aici să strâng masa şi să fac puţin curat. -Nu prea mai am bani. Nu pot să-mi permit. -Uite, am pus eu deoparte ceva din ultima primă căpătată de la Balşoi, anume

pentru astfel de situaţii. Du-te, dragul meu. Doru înşfacă banii cu aviditate, în timp ce ea-l împinge uşor spre uşă, cu ochii

strălucitori de mulţumire. După ce el a ieşit, ea curăţă prin cuşetă şi îngână un cântec. Doru se întoarce după mai bine de o oră. „Oare de ce stă atât de mult? Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău.” Nu apucă să-şi termine gândul, când Doru intră dând uşa de perete, cu zgomot. -Fii atent, dragule! Deranjezi vecinii. -Şi ce? Uite, na şi tu. Ţi-am adus un pahar de apă cu ghiaţă şi o felie de lămâie, ca

să nu zici că eu îţi toc banii, iar tu nu te foloseşti de ei. Verei îi piere strălucirea din ochi. I se adumbresc cu tristeţe. -Am zis eu ceva? -Ce, crezi e nevoie să zici, că eu sunt tâmpit şi nu pricep? -Dragul meu, nu înţeleg de ce eşti atât de arţăgos în ultima vreme. Eu nu am vrut

decât să-ţi fac o bucurie. Nici prin cap nu mi-a trecut să vreau şi eu ceva. -Să ştii că nu ţi-am adus rest, am adăugat un coniac la cafea. -Foarte bine, iubitule. Spunând aceasta, i se aşază pe genunchi şi-i răsfiră părul de la ceafă printre

degete. Bărbatului, puţin cam torpilat şi bine dispus din cauza coniacului, care fusese

porţie dublă, atât îi trebuie. Ea râde încântată şi se pretează jocului. S-au trezit doar când au ajuns în vamă la români. Au răsuflat uşuraţi când a trecut controlul vameşilor. Nu că ar fi avut cine ştie ce,

dar ceva cafea de vânzare, ca să scoată un ban, până-şi va relua Doru serviciul, iar ea îşi va găsi un post, câteva cartuşe de ţigări străine, un inel de aur pentru Emma şi un stilou cu peniţă de aur pentru D-nul Sinescu, tot aveau.

Doru nu a vrut să le ducă nimic, dar Vera a insistat, chiar şi-a luat inima-n dinţi, şi-a făcut curaj şi s-a dus ea singură să le cumpere, fără voia lui. El acceptase ca să se

Page 165: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

165

cumpere un cadou doar pentru sora lui. Pe aceasta o iubeşte sincer, se vede de la distanţă. Poate pentru că sunt gemeni? Fac parte din acelaşi întreg.

I-a luat un lănţişor de aur cu un medalion în formă de floare de lotus. Iniţial ea a ales o Maica Domului, după ce a renunţat la o cruce, care era lucrată

cam din topor. Şi-a dat însă seama că s-ar putea să nu-i placă Nanei, fiind un însemn al creştinismului şi, cum ea este practicantă yoga, nu puteai fi sigur cât şi dacă mai acceptă religia creştină, în speţă, ortodoxă. Ori, un lotus fiind o floare, va plăcea, fiindcă florile plac prin definiţie femeilor, pe de o parte, iar pe de alta, în filozofiile orientale, lotusul comportă o simbolistică aparte.

„Ea este singura pentru care Doru manifestă iubire. Poate şi pentru mine”, gândeşte Vera cu teamă, dar şi cu speranţă. „Mi-e şi frică să mă gândesc. Uneori am senzaţia că ţine cu adevărat la mine, dar de foarte multe ori mă simt ca şi când mă ţine numai pentru a-i sta la dispoziţie, să-l servesc, să lucrez, să strâng, să spăl, să curăţ, să gătesc, toate ca să-i fie lui cât mai bine. Ceea ce nu pot să nu văd, deoarece e clar ca lumina zilei, este faptul că Doru manifestă un egoism feroce. Trece peste orişice când este vorba despre persoana lui. Nu are limite. În asemenea momente mă apucă groaza, cu toate că până acum nu a fost violent cu mine, nu m-a violentat fizic, căci verbal... Eh, asta nu-i mare lucru, faţă de cum se poartă alţi bărbaţi. N-aş avea un motiv real să mă las copleşită de teamă. Este mai mult un soi de filing absurd, dar pe care nu mi-l pot stăpâni. Ce să fac? Întotdeauna am fost o proastă. Are dreptate Doru, când mă face prostănacă. Ce treabă am să mă gândesc la aiureli din astea, fără un motiv plauzibil?”

Vera scutură din cap, ca o tânără iepşoară care vrea să alunge un ditamai bâzgar de balegă, din acela verde metalizat, în dorinţa ei sinceră de a alunga departe astfel de simţăminte şi de gânduri care o obsedează adesea, fără voia ei.

După ce au scăpat de vamă basma curată, odată intraţi pe teritoriul României, călătoria a fost lipsită de peripeţii. Este adevărat că au prins o noapte la mijloc, când au dormit. De fapt numai Doru a dormit buştean. Vera s-a tot foit, când pe o parte, când pe alta, cuprinsă de emoţia întâlnirii cu socrii ei, în special cu doamna Emma, pe care Doru a transformat-o într-o adevărată zgripţuroaică.

„Cred că el cam exagerează. Nu l-o fi lăsat femeia de capul lui şi, cum este el îndărătnic, desigur că nu s-au înţeles în toate cele. Nu poate să fie chiar atât de dificilă, cârcotaşă şi rea cum o descrie Doru... Oi vedea eu. Dacă-i dificil ă, cu mine îi va fi greu să se certe, pentru că am de gând să fiu blândă-blânduţă, nevoie mare. Cum să te cerţi cu cineva care nu-ţi trece pe dinainte, iar eu aşa mi-am propus să mă port. N-o să-i ies din voie. O să fie bine.”

Ceva mai liniştită adoarme către ziuă. Nu a dormit prea mult, căci Doru s-a trezit şi ţipa că moare de foame.

După ce i-a servit dejunul şi a ciugulit şi ea un pic, Vera a strâns resturile, apoi s-a aşezat să privească pe fereastra trenului, ca să vadă cum este noua ei ţară.

„Este frumos şi pare o ţară bogată. De ce oare se spune că oamenii fac foame şi sărăcie şi că este mizerie? N-au lumină, n-au căldură, n-au mâncare, n-au apă caldă să se spele. Nici măcar săpun nu se găseşte în magazine. De aceea am luat cu noi o sută de bucăţi. Bine că nu ni le-au confiscat pe toate la graniţă. Au luat doar cam jumătate. Despre deodorante sau parfumuri, nu se află-n România nici să tragi cu puşca. Pentru un litru de lapte se stă la coadă de la ora două, trei noaptea. La opt dimineaţa nu mai este nici urmă de pâine. Se aşteaptă la rând ore în şir, de cu seara, pe orice vreme, oricât de rea,

Page 166: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

166

pentru un nenorocit de kilogram de grăsime cu doar o fâşie de un deget de groasă de carne. Se poate întâmpla ca nici aceasta să nu sosească şi ai stat degeaba. În farmacii bate vântul. Nici vată, pentru cele mai elementare necesităţi feminine, nu se află. Şi câte altele. Se aude că produc de toate, dar totul merge la export. Numai marii magnaţi politici pot avea tot ce le trebuie, de la nişte magazine special înfiinţate pentru ei, magazine în care se intră numai pe bază de legitimaţie. Şi la noi e comunism, dar, de bine, de rău, tot se mai găseşte câte ceva. Pe de altă parte, cei din vestul ţării, sunt mai aproape de Germania şi de Austria. De acolo primesc fel de fel. Multe din lucrurile menite exportului ies din ţară prin graniţa vestică şi.., mă rog, mai pică câte ceva. S-a dezvoltat piaţa neagră. Am înţeles din spusele unora că şi oamenii sunt mai altfel. Se vede influenţa ţărilor capitaliste în conştiinţa şi comportamentul oamenilor. Sunt mai gospodari, mai politicoşi, mai tăcuţi, mai instruiţi. Într-un cuvânt, mai civilizaţi. Nu este vorba despre intelectualitate, ci despre oamenii obişnuiţi, cu studii nu prea înalte.”

Cu gândurile şi cu uitatul, trece vremea mai uşor. Ar mai întreba câte ceva despre ceea ce vede, dar nu are pe cine. Doru joacă şah de unul singur şi se supără foarte rău dacă este deranjat.

Către după amiază ajung. Iau tramvaiul, care-i lasă într-o staţie chiar dinaintea porţii de la casa lui Doru. Adică a părinţilor lui.

*** Sună la sonerie. După câteva minute bune, timp în care Doru a început să se foiască cu greu

stăpânindu-se să nu-şi manifeste nervii şi să tragă un picior în uşă, dinnăuntru se aud nişte paşi hotărâţi, apăsaţi. Pantofi cu toc, pe lespezi de piatră, într-un ritm egal şi nici pe departe grăbit. Toc,.. toc,.. toc... Rar, cadenţat, precum tocăitul unei ciocănitori leneşe şi plictisite, sigur nu flămândă.

S-a auzit distinct cheia învârtită în broasca uşii de la apartament, un sunet unic: clic!, care reverberează ca un ecou straniu în semiîntunericul casei scărilor.

Casă de stil vechi. Demisol locuibil, proiectat pentru camerele servitorilor, cu ferestrele la nivelul trotuarului, cu zăbrele din fier, veşnic pline de praf. Parter înalt, cu living, sufragerie, birou, cameră de studiu, bucătărie, baie, cămară, tot dichisul cerut. Şi un etaj, unde tronau nestingherite dormitoarele, împreună cu tot cu băile lor.

Pe faţadă, de o parte şi de alta a porţii, dar la nivelul etajului, statui, la care se adaugă fel de fel de modele în jurul ferestrelor. Ferestre înalte, grele, din lemn masiv, cu geamul din sticlă veche de câteva decenii. Poarta de la intrare era şi mai masivă. Grea. Din lemn tare. Maro. Clanţă enormă, din fier, în formă de S culcat, cu măciulie în partea unde o atingeai cu palma, ca la bastoane. Se deschidea cu o cheie enormă, parc-ar fi fost de la un castel medieval, bine baricadat şi securizat, ca să nu-l poată dovedi nici huni, nici gepizi, nici tătari.

Doru descuie poarta. -Ai cheie? se miră Vera. -Da. Am luat-o cu mine din întâmplare. Am dat peste ea în buzunarul unui

costum. Probabil c-am venit într-o noapte cam făcut, după un chef cu băieţii şi am uitat-o

Page 167: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

167

acolo. Norocul nostru acum! Nu mai trebuie să aşteptăm până va binevoi să coboare Coana Mare, spune Doru, apăsându-şi umărul cu toată puterea în poartă, ca s-o deschidă, după ce o descuiase cu oarecare efort, pentru că broasca era cam ruginită şi necesita să fie unsă.

-Normal! N-are cine-o unge! Bătrânul se ţine de cioace, ca de obicei, în loc să mai vadă şi el de câte ceva pe la casă. Lupu-şi schimbă părul, dar năravul, ba. Bună vorbă!

Vera tremura de emoţii în faţa uşii, iar trăsăturile ei fine au căpătat o mină şi mai speriată decât în realitate. Arăta palidă de tot, cu pielea albă ca varul, cam străvezie, din cauza penumbrei care învăluia acea casă a scărilor, de fapt mai degrabă hol interior, care totuşi nu aparţinea locuinţei propriu-zise, ci casei, în sine.

Uşa se deschide cu un scârţâit ascuţit. -Of, Doamne, iar trebuie unsă, iar taică-tu ăsta n-are grijă de nimic, numai de

becheriile lui. Acestea au fost vorbele de bun venit. În capul scărilor stătea o femeie mică de statură, bondoacă bine. Rotundă ca o

minge. Cu părul tuns scurt, cărunt, dar bine coafat. Fiecare fir la locul lui. Extrem de îngrijită, pedantă, se vedea de la o poştă, deşi rochia pe care o purta era croită după un model la modă prin anii treizeci.

„O fi fost şi atunci la fel de grasă, sau este doar o conservatoare convinsă, acceptând numai un anumit stil vestimentar?”, are un gând fugar Vera, cu toate că era atât de emoţionată, încât numai de astfel de gânduri nu avea dispoziţie. Dar acesta s-a insinuat singur, ca un perfid ce era. Ce-i păsa ei cum a fost şi cum este aspectul fizic al soacră-si?! Pentru ea era important cum o va primi, cum o va tolera şi dacă o va accepta şi dacă se vor putea înţelege, deşi cu Vera, cât era de docilă de felul ei, trebuia să fii mare cârcotaş, ca să nu te poţi înţelege.

Ochii sfredelitori o măsurau pe fată de sus până jos şi invers. Fără să scoată un sunet.

-Mamă, bună ziua şi ţie, bine te-am găsit, dacă noi bine am venit! Mulţumim pentru săruturi şi îmbrăţişări, pentru o primire atât de caldă. Nu m-am aşteptat, ca să fiu sincer.

-Tot obraznic ai rămas... Va să zică tu eşti matracuca pe care mi-o aduce fiu-miu?!

-Mamă! Cum îndrăzneşti?!, se repede Doru, cu ochi scăpărători, mai să o pocnească, dar se stăpâneşte la timp, când Vera îi pune o mână blândă pe braţ. Are lacrimi în ochi Vera, dar şi le domină, ca să nu i se rostogolească pe obraji şi să se facă de toată panarama.

-Ei, na! Că mi-o fi frică-n casa mea! Apoi, cu o privire lungă, cam răuvoitoare şi dispreţuitoare, azvârlită de la

înălţimea soclului ei nobiliar, care se simţea jignit de această mezalianţă: -Haide, intraţi, dacă tot aţi venit... Tu ce ţi-ai închipuit, că voi exulta de fericire

fiindcă mi-a adus feciorul la casă asemenea podoabă? Ştii bine că nu asta am visat pentru tine! Pentru tine, care ai fost, tu şi cu sor’ta, singura mea raţiune de a trăi. Amândoi m-aţi dezamăgit!

„Interesant mod de a se exprima pentru a o astfel de doamnă mare, cum se pretinde”, nu se poate opri Vera să o judece.

Page 168: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

168

-Siguramente, singura raţiune de a trăi! Cu muzica ta cum rămâne? Nici nu ne aveai grija! Te durea în cot de noi, numai concerte şi culegeri de texte muzicale pe care să le publici, visai. Ca să-ţi vezi numele tipărit. Şi...

-Taci din gură, dacă eşti prost şi nu poţi înţelege! Mă refeream la trăirile sufleteşti. Să nu îndrăzneşti să-mi spui iarăşi despre muzică. Acesta este alt capitol. Eu vorbeam de sentimentele interumane. Cu podoaba de taică-tu... dar ce să mai vorbim! Rufele nu se spală în public. De fapt sunt atât de năclăite, de îmbibate în mâzgă puturoasă, încât nici nu mai pot fi spălate. Sunt numai bune de aruncat la gunoi. Până şi pe acela îl vor împuţi.

În această ordine de idei, tu, fătucă, măcar îl iubeşti pe tontul ăsta? Dar să-mi spui sincer, pentru că, oricum, sunt suficient de isteaţă ca să te prind dacă mă minţi.

Pe Vera, întrebarea neaşteptată o ia prin surprindere. Se cam bâlbâie: -Bineînţeles că-l iubesc, desigur, cum să nu, doamnă. -Aşa e bine: doamnă. Să nu care cumva să îndrăzneşti să-mi spui mamă.

Niciodată, nici când oţi avea patalama la mână că sunteţi căsătoriţi legal, în rând cu lumea, nu aşa ca ţiganul:

„M ăi, ţigane, tu eşti însurat? Însurat, să trăiţi, da’ fără acte.” Aşa şi voi... Mă rog, vă priveşte, însă mie, una, nu-mi convine... Fiică-mea într-un

fel, tu, Dorule, în altul...Pfuf! Greu de mistuit! În timpul acesta îi conduce, vorbind, spre salon. Se cufundă, cu un oftat, într-un

fotoliu mare, de piele, care îşi avea perechea în partea cealaltă a unei măsuţe joase, evident veche. Stil...de care o fi.

Îi face semn Verei să se aşeze. -Tu, fluşturaticule, fii bun şi mergi la bucătărie şi adu cafele. Două. Pentru noi.

Tu, dacă doreşti să bei, bea-o unde ştii. Aici, nu. Acum vreau să stau de vorbă cu fata. Cum zici că te cheamă? schimbă brusc registrul de interes.

-Vera, doamnă. -Bine că măcar numele aduce a internaţionalitate şi nu-i provenienţă curată din

marea ţară a sovietelor, punctează Emma cu ironie şi amărăciune în acelaşi timp. Ea-şi va duce în mormânt ura pentru socialismul care a pauperizat-o, ori, fiinţa

asta de lângă ea, vine exact din ţara care i-a adus ei nenorocirea. Au pierdut tot. Măcar dacă rămânea cu averea, cu poziţia socială, îşi mai putea ameliora amărăciunea unei vieţi sterpe, lipsită de iubire.

Sentimentul acesta o trece brusc în altă lume. Lumea amintirilor ei. De măritat, s-a măritat ca să se mărite, ca să nu rămână domnişoară bătrână,

pentru că aceasta era spaima cea mai mare a mamei sale. Ea, spre deosebire de copiii ei, ţinea să nu o necăjească pe mama. Aşa că s-a măritat.

De iubire n-a avut parte cu adevărat niciodată. După episodul acela nenorocit din tinereţe, cu Jean, n-a mai dat o ceapă degerată pe nici un bărbat, în afară de Nicu. Dar nici de acesta nu voia să-şi mai aducă aminte. Altfel, n-a mai putut să se îndrăgostească nici de doamne fereşte. A încercat câteva legături, dar nu au mers, chiar dacă ea şi-a dat toată silinţa. La început a crezut că ei simt faptul că nu sunt iubiţi. Aiurea! Abia mult mai târziu a aflat adevărata cauză. Din nefericire pentru ea, a aflat-o tocmai de la singura ei iubire adevărată.

Aceasta a venit destul de târziu. Cu Sinescu se terminaseră toate, de mult. Stăteau împreună doar pentru că aşa trebuia. Unde să se ia să divorţeze după atâţia ani de

Page 169: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

169

căsnicie, cu copii mari, oameni în toată firea?! De aceea a considerat, când s-a ivit momentul, pentru că s-a ivit în sfârşit, a considerat şi a decis că merită şi ea un dram de fericire şi s-a lăsat dusă de val.

Imaginile celor petrecute au învăluit-o şi-au răpit-o din realitate. Se vedea la ea, în cabinetul ei, de la facultate.

Hary, aşa i-a spus ea, ca să-l alinte, numele întreg fiind prea sobru, prea serios, deşi frumos: Harald, a cerut o audienţă, ca să rezolve ceva în legătură cu fiica lui, care era studentă. Nimic important, doar că el era un tată deosebit de grijuliu şi-şi iubea copila foarte mult. O dulcică, foarte finuţă. Frumuşică foc. Avea trăsăturile lui Hary, în special nasul. Un nas drept, frumos, fin, elegant. Îi conferea eleganţă şi fineţe întregii feţe. Şi ochii îi avea frumoşi şi blânzi, tot ca şi cei ai tatălui. Ce mai, o tânără reuşită. Cuminte, conştiincioasă. Tatăl era foarte mândru de ea. Asta se putea vedea cale de o poştă.

Când Hary a venit pentru prima oară, de îndată ce a intrat şi a dat cu ochii de ea, de Emma, a rămas în uşă, nemişcat, de parcă fusese pironit. Ca picat din cer.

A luat ea iniţiativa: -Poftiţi, vă rog. Ocupaţi loc. Cu ce vă pot fi de folos? Omul şi-a expus problema, dar rămăsese cu ochii lipiţi de ea. Era clar că, de spus,

spunea ce trebuie, dar, în acelaşi timp, gândurile i-o luaseră razna. Poate că nu gândurile, poate că sentimentele. Oricum, era evident că omul este bulversat.

Ca de obicei, funcţionărimea instituţiei a tăndălit şi a lungit-o cu actele dincolo de limită, dar acesta este un subiect care nici nu mai merită să fie amintit. Indolenţa, nesimţirea, nepăsarea, alături de o idee greşită de cum să se arate importantă câte o secretară plafonată, făceau ca lucrurile să meargă anapoda de multe ori.

Hary a avut parte să guste dintr-o astfel de situaţie, iar ea, oricât de decan era, n-a fost în stare să facă nimic, aşa încât l-a amânat pe bietul om de la o zi la alta. Îi era ruşine pentru ce se întâmplă, deoarece era conştientă că şi el avea treburile lui în Austria, de unde venise, şi că e forţat să piardă timpul numai din cauza unor birocraţi înceţi la minte. Era profesor universitar, iar peste o săptămână urma să aibă examene cu studenţii. Trebuia să plece, dar nu se îndura fără să-şi lase fata aranjată din toate punctele de vedere.

Zilnic bătea la uşa ei. Din vorbă în vorbă, au ajuns să-şi facă unele confidenţe. Printre altele, ea i-a

mărturisit că este şi compozitor. -Oh! Mi-ar plăcea foarte mult să am compoziţiile dumneavoastră, doamnă. -Nu prea mai am eu exemplare. S-au epuizat. Doar din ultima apariţie mai există. Se ridică de la biroul ei mare din mahon, pe care şi l-a adus de acasă. Nu era

posibil ca în regimul socialist să se cumpere aşa ceva pentru o prăpădită de profesoară de pian, deşi se dădeau mari că promovează artele. Ce se cumpăra oficial erau nişte gioarse. „Să şi le ţină şi să şi le bage-n ochi”, a gândit Emma şi a făcut cum a vrut ea şi cum i-a plăcut. Din cauza acelui birou a avut şi discuţii cu şefii, care i-au imputat grandomania burgheză, însă ea nu a reacţionat, nu i-a păsat. Cum ar veni, a durut-o-n cot de părerea lor.

La fel cum nu i-a păsat atunci când secretarul de partid a întâlnit-o pe hol şi a oprit-o:

Page 170: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

170

-Tovarăşa profesoară Emma, - nici măcar politeţea de a i se adresa cu numele de familie n-o avea prost crescutul - nu crezi că te îmbraci prea elegant? În fiecare zi schimbi hainele.

Emma nu avea prea multe haine, astfel erau vremurile, sărace. Dar ea avea mult bun gust şi multă fantezie, aşa încât le combina şi le rotea pe unele şi aceleaşi în aşa fel, încât păreau în permanenţă altceva. Ceva nou. I-a răspuns nesimţitului cu obrăznicie, dar luând un aer inocent, care nu ar fi putut fi contrazis:

-Mă scuzaţi, vă rog, ştiţi,.. cum să vă explic,.. eu... of, mi-e jenă,.. mă rog,.. asta este,.. eu transpir abundent şi este absolut necesar să mă schimb zilnic.

Bipedul cel necioplit a rămas fără replică. Până la urmă au lăsat-o-n plata ei. Cât priveşte biroul, îi plăcea biroul acela. Îl iubea chiar. Fusese al bunicului. Unde

mai pui că impresiona pe oricine intra la ea în cabinet. „Poate că de aceea a rămas şi Hary gură cască, când a venit prima dată... Cu toate

că..., dacă mă gândesc retro, îmi spun că nu, nu se poate. Îmi amintesc perfect că nu pe birou i se pironiseră ochii, deşi mai apoi mi-a spus că este colecţionar de antichităţi, în special mobilă veche.”

Emma a scos de pe unul din rafturile bibliotecii un exemplar cu ultimele partituri publicate.

-V-aş ruga, dacă nu cer prea mult, se poate să am şi un autograf, spuse Hary cu timiditate politicoasă.

I l-a dat. Pentru că muzica aceea avea un caracter extrem de romantic, i-a scris ceva ce i s-a părut adecvat: ”O creaţie de suflet, pentru suflet şi dăruită din suflet.”

Când a scris ultimele două cuvinte, ceva a tresărit în ea, undeva în zona aceea sensibilă şi neînţeleasă, care se numeşte inimă şi unde se pare că şi-a găsit sufletul sălaşul său permanent.

Hary a citit, s-a schimbat la faţă. Doar cât o părere s-a schimbat. Nici ea nu era sigură dacă a fost reală schimbarea, ori ea bate câmpii.

El i-a luat mâna cu care-i făcuse darul şi i-a sărutat-o, ceva mai îndelung decât normal. Iarăşi s-ar putea să fi fost numai o falsă impresie.

În după-masa aceea s-a dat peste cap să-i facă rost şi de alte volume din creaţiile sale. A sunat editorul, le-a luat de la bărbatu-său, şi aşa acesta nu avea habar de muzică şi nici n-a catadicsit să se uite la dedicaţie. Le-a azvârlit în biblioteca lui, unde s-au umplut de praf. A reuşit să adune întreaga colecţie. A scos paginile cu dedicaţiile vechi şi a scris altele.

Acestea altele îi izvorau în minte cu o uşurătate surprinzătoare, mai ales că ea era un om al sunetelor, nicidecum al literelor. Însă, de data aceasta, s-a întâmplat să fie altfel. A găsit vorbele cele mai potrivite care să se lege de temele muzicale abordate şi de situaţia creată între ei doi. Nici măcar nu a căutat cuvintele. Ele s-au scurs pur şi simplu din sufletul ei, cu naturaleţe.

Îşi amintea fără dubii că una suna cam aşa: „Ursitoarele şi-au întins aripa de vrajă asupra noastră, ca să facă în aşa fel ca tu să

poţi mângâia aceste file cu privirea, să poţi atinge cu vârful degetelor clapele ale căror sunete îţi vor umple sufletul de vise nevisate. Cu drag, Emma.”

Page 171: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

171

Dacă stai bine şi te gândeşti, prin aceste vorbe străbătea o invitaţie şi o incitare. Nu a făcut-o intenţionat. Aşa i-a venit. Apoi, când şi-a dat seama ce-a scris, nici nu mai avea ce face, deoarece alte exemplare nu mai avea de unde să facă rost.

„Asta sunt. Asta simt. Asta este. N-am de ce să mă prefac. Vom vedea.” Un alt text de autograf suna tot cu subînţeles. Ce-i drept, destul de subtil, dar în

acelaşi timp transparent ca un geam proaspăt spălat. Puteai să înţelegi, dar nu puteai avea certitudinea că-i tocmai aşa cum ţi se pare şi că nu este în realitate decât o banală generalitate:

„Î ţi dăruiesc această muzică, pentru ca să înţelegi ce am fost, ce sunt şi eventual, să intuieşti ce aş putea fi. Cu tot dragul, Emma.”

După ce i le-a dat, înainte să plece, după ce se îndreptase deja spre uşa cabinetului ei, s-a întors atât de brusc şi atât de rapid spre ea şi a sărutat-o scurt, fugar, pe obraz, cu o expresie atât de vinovată întipărită pe chip, ca şi când ar fi furat ceva.

Emma nu s-a ferit, doar a simţit vârcolaci în stomac şi un soi de frisoane cum nu mai simţise. Mintea părea că nu-i mai e prezentă în perimetru şi, luată nu se ştie de ce val venit pe nepusă masă, simplu, fără o vorbă, a întins şi obrazul celălalt.

În ziua următoare, când el s-a întors, ea s-a ridicat în picioare şi a înaintat până în mijlocul biroului, ca să-l întâmpine. Îi zâmbea. De cum a intrat, a observat că Hary este crispat.

-Cum ai dormit? Prostească întrebare, dar un bun pretext de a-şi arăta interesul pentru starea lui. Ea nu dormise mai deloc. O obseda figura lui, dar mai presus de aceasta o stare de

fericire, de bucurie, de extaz, cu care nu se mai întâlnise niciodată. Cu Jean, mai mult visase. Acum era cu totul altceva. Femeia din ea îşi umplea cu aviditate golul pe care l-a ţinut acoperit atâta vreme numai cu o mult prea uşoară pânză de păianjen. Abia acum simţea câtă nevoie avea să-l umple. Să-l umple cu dragoste. O nevoie aproape dementă, de neimaginat. Îi venea să se arunce în braţele lui. A trebuit să facă un efort de voinţă supraomenesc, ca să se stăpânească. Emma se temea ca nu cumva gesturile ei să fie prea agresive şi astfel să-l sperie.

-Nu grozav, i-a răspuns Hary. Am citit ce mi-ai scris pe partituri. Ştii...aş vrea să-ţi spun ceva, însă îmi vine foarte greu.

La aceste vorbe, Emma a simţit cum se scurge puterea din ea. A fost convinsă că-i va spune că el nu împărtăşeşte aceleaşi sentimente.

-Ştii, aseară am vrut să-ţi scriu, dar apoi am hotărât că-i mai bine faţă în faţă. Emma a încremenit, inertă. Vorbele lui le auzea şi le înţelegea, dar parcă, până să

ajungă la ea, trebuia să străbată prin pâclă deasă, astfel încât ajungeau împiedicate şi estompate. Grele, ca un sunet de trombon pe cea mai joasă notă.

Încerca să-şi menţină o expresie a feţei normală, să nu se vadă furtuna din sufletul ei. Continua să zâmbească. Ba chiar a avut puterea să întindă o mână şi să-l mângâie, abia atins, pe un braţ. Scurt, dar lent. Cald. Ca şi când ar fi dorit să-i spună să continue fără griji.

-Aşadar,.. hm, nu ştiu cum să spun. Dacă ar fi în germană, ar fi mai uşor. În română e greu.

-Tu vorbeşti bine româneşte, şopteşte, abia auzit, Emma. -Da, dar... ei, bine! Şi eu simt la fel! A scăpat vorbele ca din puşcă, cu evidenta dorinţă de a se debarasa de calvar.

Page 172: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

172

Emmei i-a scăpat un oftat uşor printre buze, ca o uşurare. A continuat să-i zâmbească, numai că acest zâmbet era cu totul altfel. Strălucea. Îl chema spre ea, la ea.

-Mi-e atât de greu. Sunt, cum se spune în româneşte? În balanţă. -În cumpănă. -Da, în balanţă. -Nu, în cumpănă. Adică nu ştii cum să faci, ce să faci, ce să alegi, pentru ce să

optezi. Eşti nehotărât. -Nu, dar... nu ştiu... Nu ştiu nici eu cum sunt. Nu mi s-a mai întâmplat să simt aşa

ceva. Este cel mai bun, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Fără asta aş fi murit mai sărac. Mi-ar fi părut rău. Este extraordinar să ştii că nu eşti singur, că cineva ţine la tine. Că ţine cu sufletul...Nu ştiu cum să-ţi spun.

„De ce s-o fi simţind singur?! Doar are o soţie. Într-o discuţie a amintit cum a făcut ea un studiu în ţară la noi. A numit-o soţia mea, nu fosta mea soţie. Deci, nu este divorţat. Are fata...”

Emma se scutură de aceste gânduri. Nu este treaba ei. N-o priveşte. Nu l-a întrebat nimic despre viaţa lui şi nici nu-l va întreba. Inima îi spune că este un bărbat deosebit. Dacă vreodată, el, de la sine, va considera că ea ar trebui să ştie ceva, bine, ea-l va asculta. Dacă nu, nu, tot atât de bine.

În acest moment se mulţumeşte să-şi umple sufletul de iubire, acel suflet al ei, care a trăit chircit atâta timp şi care soarbe acum cu nesaţ fiecare strop de dragoste, precum nisipurile pustiului, fiecare strop de apă. Întrega ei fiinţă se simte revitalizată, ca o mumie care revine la viaţă. Îi este suficientă hrana pentru suflet. Dacă el se simte singur, ea va fi lângă el. Restul nu contează. Viaţa cotidiano-socială nu contează. Îşi vor construi o lume a lor, pe a cărei poartă va scrie ”accesul interzis”. Nu trebuie să ştie nimeni, nimic, dacă el nu vrea. De ce i-ar trebui mai mult? Adică de ce să vrea să-l ştie pe dacă şi cu parcă? Stupizenii omeneşti!

-Cum să-ţi spun? Glas spăsit, vinovat, timid, speriat. -Nu spune. Înţeleg. Un singur lucru te rog. Să nu-ţi fie frică. Nu-ţi voi face nici un

rău. Hotărăşte ce vrei. Eu nu mă voi supăra pe tine. Sunt convinsă că şi eu te iubesc. Mi-ar părea rău, îmi va fi greu, dar nu te voi presa cu nimic, nu voi insista, dacă tu nu doreşti.

-Abia aştept să-mi termin casa de vacanţă şi să te duc acolo. „Da, ei, străinii adică, capitaliştii, pot avea case de vacanţă. Doamne, să nu care

cumva să creadă că-l vreau din interes. Eu îl iubesc PE EL. Pentru că este bun, calm, tandru. Pentru că n-am avut niciodată parte de aşa ceva.” -Şi eu te iubesc, încearcă să-l asigure Emma, speriată de propriul ei gând. Te iubesc. Doar că eu nu sunt în cumpănă. Sunt foarte sigură. Însă sunt cam contrariată. Nu m-am aşteptat ca să mai pot simţi aşa ceva. Mai ales că a venit dintr-odată. Ca trăsnetul. Am fost convinsă că am încheiat socotelile cu astfel de lucruri pentru totdeauna. Acum sunt fericită că s-a întâmplat. Emma radia, pur şi simplu. Toată fiin ţa ei strălucea de o lumină specială, aparte, venită de undeva din interiorul ei. Emana din ea ceva de neexplicat, iar Hary percepea acut impactul cu aceste vibraţii absolut noi pentru el. Se simţea dezorientat.

-Mâine începe week-endul, ce faci? Dacă este timp frumos, am putea să ne plimbăm prin parc. Este atât de frumos acum, toamna. Coloristica...

Page 173: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

173

Hary se hotărăşte brusc. Probabil ca să nu-i piară curajul. O îmbrăţişează doar pentru o fracţiune de secundă şi o sărută pe gură. Un sărut frugal, iute, scurt. Ochii îi lucesc sticlos, în timp ce o ţine de braţe, depărtând-o la câţiva centimetri de el. -Dacă nu trebuie să plec neapărat mâine, la sat, la rude, dacă pot să mă eschivez, deşi aş vrea să-i văd şi pe ei, vedem cum facem. O să te sun deseară. Eşti acasă? -Da. „Ce bine că mister soţ şi-a luat liber, să-şi ducă mândra în vacanţă.” -Te sun. Dacă plec, te sun seara, când mă întorc. Bine?

-Bine. Emma nu s-a mişcat întreg sfârşitul de săptămână de lângă telefon. Acesta

amuţise. Un fel de gust amar, de pelin, i-a inundat fiinţa. Îi venea să plângă. „Nu, n-am să plâng şi n-am să mă consum. Trebuie să înţeleg că bărbaţii sunt

bărbaţi. În momentul în care realizează că devin dependenţi sentimental de o femeie, fug ca potârnichile, care încotro. Se sperie. Le este frică. E mult mai comodă o platitudine sufletească, fără implicaţii, pentru că nu incumbă nici un fel de zbatere, nici un fel de frământare. Nu se ivesc întrebări de genul „Ce să fac?, Cum să procedez?”. Nu le trebuie bătaie de cap cu iubirea. E colosal să nu te simţi singur, e nemaipomenit să ştii că cineva te iubeşte necondiţionat, dar... prea mult efort. Prea multă nelinişte. Cum adică, nopţi nedormite, cu gândul la o femeie?! A! Nu e posibil! Mai bine se lipsesc. În conul de umbră, nu riscă să-i orbească strălucirea soarelui. Nu-i admisibil aşa ceva nici măcar pentru un moment. Ar fi o rătăcire absolut păguboasă pentru confortul lor călduţ. De ce n-am înţeles asta până acum? De ce m-am lăsat furată de hazard? Aşa îmi trebuie. N-am murit până acum fără dragoste, n-am să mor nici de acum înainte.”

Emma se aşază la pian şi scrie, scrie. Zboară notele pe portativ şi degetele ei pe clapele pianului.

Atunci s-a născut unul dintre cele mai bune concerte ale ei. Ceasul mare cât peretele, bate ora. Bate ora cu o melodie. Este un fragment din

această lucrare, dragă ei. Ea chemase un maestru ceasornicar ca să-i aranjeze această treabă. A fost extrem de dificil, dar pentru ea înseamnă mare lucru. La capătul fiecărei ore i se aduce aminte că viaţa ei nu a fost cu totul stearpă. A cunoscut iubirea. Pentru prea scurtă vreme, dar a aflat ce este aceea iubire.

Acum, sunetele scoase de ceas au trezit-o din reverie. Nu era sigură dacă doar gândise sau a spus cu voce tare. Ce penibil ar fi ca străina să-i fi auzit povestea, să-i ştie secretul şi vulnerabilitatea... S-o întrebe ce-a auzit? Nu, nu! Nici vorbă! Îi va simţi slăbiciunea. Asta nu trebuie să se întâmple. Dacă se întâmplă, venitura o va putea călca în picioare. Nu va mai admite să fie terfelită de nimeni niciodată, atâta timp cât va avea suflare în ea. În concluzie, va continua să fie scârboasă. O va intimida şi va uita totul, dacă a auzit cumva, ceva.

-Deci aşa. Zici că-l iubeşti pe Doru al meu? Mă rog. Vă priveşte. Vera privea la ea cu ochii mari, ca la o stafie. -O să luaţi unul din dormitoarele de la etaj. Ultimul ca poziţionare, cât mai

departe de al meu, ca să nu ne deranjăm reciproc şi ca nu cumva eu să fiu nevoită să vă aud pe voi. Aş face icter mecanic de greaţă. Cu asta am terminat pentru azi. Mâine o să-ţi arăt ce obligaţii ai în această casă, ce şi cum să lucrezi... Sper că nu ţi-ai imaginat că vii aici şi o să fii mare doamnă, care nu pune mâna pe nimic, ţinută pe palme.

Page 174: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

174

Din clipa aceea a tratat-o pe Vera ca pe o servitoare. Chiar şi după ce i-a născut nepoţii. Nici acestora nu le dădea nici o atenţie. Ca şi când n-ar fi fost sânge din sângele ei.

Cât de mutilat îi era sufletul! Vai de ea! Nouă Doar de la întâi ale lunii viitoare avea să-şi reia munca, de acolo de unde o lăsase,

când l-a urmat pe Doru. Numai atunci avea să funcţioneze angajamentul în corpul de balet al Operei Române din oraş. Doamne cât mai aştepta să se vadă din nou pe poante, să danseze, să danseze şi să alunge toate îndoielile care deja o măcinau: oare a făcut bine că a venit aici cu Doru? Pentru că în ultima vreme a devenit mai neglijent şi mai neatent cu ea ca oricând, parcă o părăsise, iar ai lui erau cel puţin stranii. Emma se purta cu ea ca şi cu o servitoare. Aşa a făcut din prima secundă când a văzut-o-n doi ochi.

Ca să scape de gânduri, Vera îşi afla tot timpul de lucru. Făcuse deja glanţ întreaga casă. Acum îi prindea extrem de bine această muncă fizică, care o relaxa şi în care îşi găsise refugiul, departe de membrii familiei, pentru ea nişte străini răutăcioşi şi egoişti. Sigur că ideea cu lucratul prin casă îi aparţinuse Emmei, deoarece ea, Vera, n-ar fi îndrăznit să atingă vreun lucru, fără a i se fi permis în prealabil de către stăpâna casei.

Oricum nu ar fi avut curajul s-o contrazică pe soacră-sa, aşa că s-a pus pe treabă şi uite ce bine i-a prins.

Mai rămăseseră podul şi pivniţa, unde era o adevărată nenorocire. N-aveai unde pune piciorul. Probabil că de secole nimeni nu s-a mai învrednicit să facă nimic în acele locuri.

Vera a preferat să înceapă cu podul, care părea bonom şi cald. Plutea în atmosferă un fel de tandreţe blândă, de care, în acel moment ea avea atâta nevoie. Se simţea singură, pustiită, secată şi nesigură. Îi venea adesea să plângă, dar se abţinea, ca să evite ironiile usturătoare ale Emmei, indiferenţa batjocoritoare a lui Sinescu şi nepăsarea strigătoare la cer a lui Doru.

„De ce m-o fi adus aici, dacă nu mă vrea?.. Poate că are ceva pe suflet, de pe la serviciu, şi nu-mi spune, ca să nu mă supere, întoarce ea foaia raţionamentelor.”

A urcat scara scârţâitoare de lemn. Sus, colbul acoperea totul într-un strat gros şi uniform, neatins. Părea a fi moale şi cald. Părea pulbere de aur care a transformat totul, ca-ntr-o magie, într-o lume feerică, în momentul în care o rază de soare l-a sărutat, neastâmpărată şi neascultătoare, strecurându-se cu greu, dar insistând cu încăpâţănare de catâr, până când a reuşit să pătrundă printr-o crăpătură dintre două ţigle rablagite, ca să-şi satisfacă exuberanta curiozitate şi să vadă ce ascunde acel loc.

„Chiar, oare ce-o să găsesc aici?.. Ei, ce ai putea găsi într-un pod uitat? Vechituri, ce altceva? Vechituri care nu mai trebuiesc nimănui... Da, vechituri... Odată au făcut parte integrantă din existenţa cuiva...Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Ai fost, ca şi când n-ai fi fost! Toti te uită, te aruncă, nu le mai trebuieşti, pentru că nu le mai eşti de nici un folos. De ce s-ar mai ocupa de tine?” gândeşte Vera, cuprinsă brusc de tristeţe. „Ce filozofeală aiurea. Mai bine mă apuc de lucru... Totuşi nu vreau să termin prea repede. Nu vreau să cobor prea curând în pivniţă... O să mă duc şi acolo, odată, cândva, dar nu acum... Brrr! Acolo e frig şi umed. Praful e tot încleiat în cocoloaşe urâte. Din loc în loc se văd urme

Page 175: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

175

de paşi de şoareci, sau de şobolani. De şoareci nu-i este frică, dar şobolanii... Bieţii şoricei, când întâlnesc oameni, şi ei mor de frică. Sunt atât de mici! Îmi aduc aminte când, într-o iarnă foarte geroasă, unul s-a strecurat la mine în casă. Cum, necum, a ajuns în cada de la baie. Se chinuia ca vai de el să escaladeze pereţii lucioşi şi alunecoşi, însă nu a fost chip să iasă. Aluneca şi cădea înapoi. L-am scos eu. Am pus o cratiţă peste el, am băgat mâna şi l-am scos afară. Şi acum simt în podul palmei bătăile inimioarei lui micuţe, care se zbătea cu groază. El stătea pitit, cu ochii închişi şi-şi aştepta moartea. Cred că atunci când i-am dat drumul afară, nu i-a venit să creadă. În primul moment a stat pe loc o secundă, aiurit, apoi a rupt-o la fugă unde vedea cu ochii. Ce s-o fi ales de el? O fi murit de frig şi de foame? Oricum, eu am încercat să-i dau o şansă. Ce puteam să fac mai mult? Când le-am povestit fetelor ce am făcut, mi-au zic că nu sunt normală, iar una a scos un ţipăt şi s-a urcat pe masă, ca şi cum şoricelul ar fi fost acolo. Cum poate cuiva să-i fie frică de un animăluţ atât de mic şi, în fond, atât de inofensiv? Şoriceii albi sunt ţinuţi ca şi animale de companie, sunt iubiţi şi răsfăţaţi. De ce ceilalţi, cei gri, sunt atât de persecutaţi de soartă?.. Uneori îmi vine să mă asemuiesc cu un şoricel gri, neputincios şi foarte, foarte speriat de ceea ce-l aşteaptă.”

Când s-a dus să vadă prima dată pivniţa, să inspecteze şi să se orienteze cam ce ar fi de făcut, s-a uitat în jur din prag. Nu a făcut nici un pas înăuntru, pentru că, deschizând uşa, a izbit-o un aer de stătut şi de mucecai, de mortăciune... Puahh! Lugubru. Ca un mormânt pe care atunci l-ai deschis...

„De unde şi până unde mi-a venit această comparaţie? Când am văzut eu un mormânt deschis proaspăt? Niciodată. E clar, uneori o iau razna. Are dreptate Doru. Dar aşa simt eu. Ceva din interiorul meu îmi dictează să fac şi să gândesc, aşa cum fac şi cum gândesc. Aceste lucruri sau fenomene, cum să le zic mai bine, se manifestă independent de voinţa mea. Sunt ca un fel de presimţire... Ştiu că este absolut absurd. Ce fel de presimţire să fie legată de moarte şi morminte?.. Cred că nu m-am acomodat încă suficient şi sunt cam depresivă.”

Pivniţa era plină numai de borcane, sticle, câteva ciubere de pus varză, dezghiocate. Butoiaşe, probabil pentru vin şi ţuică, cu obezile sărite, rafturi într-o rână, scânduri trântite, câteva cărămizi dărâmate, un târnăcop, o sapă, un topor... cam atât a putut să observe Vera, în semiîntunericul care era acolo.

În pod, însă, era foarte plăcut. O înconjurau mângâietoare umbre de lumini, care i-au creat o stare de linişte şi calm. S-a aşezat în faţa unei lăzi pline cu hârţoage. Multe ziare şi reviste, în care a descoperit cronici despre concertele Emmei sau despre compoziţiile ei, unele mai bunicele, altele mai critice, sau muşcătoare. A realizat că Emma nu a fost o personalitate atât de mare în domeniul muzicii, cum îi plăcea să pretindă.

„În fine, nu-i treaba mea, cât de mult s-a lăudat Emma. Păcat numai că se ţine atât de cu nasul pe sus şi mai ales pe degeaba.!”

În aceeaşi ladă a găsit şi un teanc de scrisori, legate cu aţă. Aţă groasă de cânepă, ceea ce însemna că ele nu reprezentau ceva special pentru cineva. Totuşi, Vera a tras cu ochiul printre plicuri. Unul a contrariat-o. Era adresat cuiva, doar că numele adresantului era şters bine de tot cu stiloul, prin linii trase una peste alta, multe, ca un snop de fire electrice încurcate, ca să nu se mai vadă literele. Ştersătura se făcuse apăsat, deoarece hârtia era zgâriată de peniţă. Operaţiunea a fost făcută cu ciudă, cu furie. La expeditor era numele Emmei.

Page 176: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

176

„De ce n-o mai fi trimis-o, dacă tot a scris-o? Ce a făcut-o să se răzgândească şi s-o renege cu atâta furie? Cu toate acestea, n-a avut inima s-o arunce la coşul de gunoi. A azvârlit-o numai în lada comună, reducând-o la valoarea celorlalte, celor comune şi fără importanţă, raţionează Vera. Dincolo de toate ea simţea că această epistolă avea valoare, nu era ca si celelalte. Mai mult ca sigur că o valoare sentimentală, oricât ar fi dorit autoarea ei să nege şi să nu i-o recunoască.

Scrisoarea aceasta îi transmitea în buricele degetelor nişte furnicături stranii. În consecinţă, curioasă, a scos conţinutul şi l-a citit:

„Drag ă Harry, Este ora cinci dimineaţa, iar eu n-am închis încă un ochi. Am rămas trează, cu

gândul la tine. Poate că sunt nebună fiindcă îţi scriu, făcând astfel o mare greşeală tactică, pe

care ar fi normal să n-o fac dacă pretind că aş avea un dram de minte, dar în acest moment simt că o să mor, dacă nu-ţi spun ce am de spus.

Îmi doresc să înţelegi. Nu ştiu dacă vei putea, fiindcă tu aparţii, după cum bine mi-ai subliniat, altui stil de viaţă, de educaţie, de cultură, de norme sociale şi de comportament şi nu te poţi schimba peste noapte. Eu înţeleg, dar, cu toate acestea, nu pot pricepe nici în ruptul capului, de ce fugi de ceva ce deja s-a întâmplat şi căreia nu-i mai ai ce-i face.

Ne-am îndrăgostit. A fost pe negândite. Pur şi simplu a venit. Mi-ai spus când am stat de vorbă că pentru tine este foarte complicat. Ce este atât de complicat? Este simplu, dragul meu, cu condiţia să nu vrei tu însuţi, cu tot dinadinsul, să complici lucrurile şi să le întorci pe toate feţele, să despici firul în patru. De ce să o faci? Am primit un dar atât de extraordinar, iar noi, în loc să fim fericiţi, ne tot plângem, de toate cele, ne frământăm, ne chinuim. Nu-i păcat?

Ni s-a dat un dar. Un dar extraordinar, pe care nici unul din noi nu-l mai spera în această viaţă. De ce să nu ne bucurăm de el? Ce dar poate fi mai frumos decât iubirea? Ştii povestea castelului de fildeş? De ce nu am închiria şi noi măcar un turnuleţ de fildeş din acel mare castel şi să ne refugiem în el, din când în când, să ne adăpostim de povara vieţii, să ne hrănim cu dragoste, care să ne dea puterea de a merge mai departe.

Vorbind la telefon, în seara dinaintea zilei în care ai plecat, ştergând-o englezeşte, deşi ai promis ferm că vei trece să mă vezi, să-ţi iei rămas bun, mi-ai spus cam unul şi acelaşi lucr: cât este de complicat pentru tine. De atunci mă tot frământ, cu gândul la acea convorbire, căutând să-mi explic şi să-mi clarific unele lucruri. Nu prea reuşesc să ajung la nici un rezultat, altul decât că am senzaţia că-mi plesneşte capul. De accea am decis să încerc a mă elibera de obsesie şi să te întreb pe tine. Voi încerca să refac conversaţia din seara accea:

-Draga mea, nu te cunosc prea bine, afirmai tu, ca şi când eu te-aş fi cunoscut pe tine. Nu ştiu... acum voi pleca... ce o să se întâmple?

-Crezi că eu nu am aceleaşi probleme? Doar că refuz, spre binele relaţiei noastre, să le dau curs. Tu, cel puţin, deţii câteva informaţii despre mine, ai idee cine sunt şi ce sunt. Ştii unde şi cum locuiesc, unde dorm, unde îmi trăiesc zilele, ştii locurile unde mă poţi plasa în spaţiu dacă te gândeşti la mine, unde cânt la pian, unde compun, ştii fotoliul unde voi sta visând cai verzi pe pereţi, că mai bine cum să zic?! Tu ai asigurarea mea că simt ce simt pentru tine, dar eu ce am? Ce ştiu? Ştiu doar că a apărut

Page 177: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

177

un bărbat, mi-a zâmbit cald şi mi-a topit inima, inima mea cea împietrită de atâta vreme. Un bărbat care m-a învăluit cu o privire luminoasă şi bună, care mi-a mers la suflet, vrăjindu-mă. Am acceptat provocarea sorţii, exact aşa cum a venit ea, fără să mă gândesc la eventuale dezamăgiri ulterioare. Cum mi-o fi scris.

-Da, vrei să spui că trăim în ziua de astăzi. -Se zice să trăim. Sigur. Carpe diaem. -Da, aceasta vreau să zic. -Ştii, eu cred că este mai bine să-ţi pară rău că ai făcut ceva, decât să-ţi pară rău

că nu ai făcut. Deşi, dacă ai făcut şi s-a dovedit a fi ceva greşit, nu mai poţi corecta nimic, rămâi cu suferinţa...

-Asta este problema. -Bine, dar nici un preţ nu este prea mare ca să poţi avea parte de un pic de

fericire, oricât de puţină ar fi ea. Apoi, nu poţi şti niciodată ce ai pierdut. De ce să riscăm să pierdem ceva deosebit? Numai pentru că ne este frică?

După ce ne-am cunoscut, tu ai fost acela care a dat primul semnal. Tu ai făcut primul pas, ca apoi să te fereşti, să dai înapoi, să fugi, pur şi simplu, de mine şi de tine însuţi. Este adevărat că, după ce tu ai lansat iniţiativa, eu am fost cea care ţi-am cântat în strună. Doar că eu eram stăpână pe ceea ce făceam. Ştiam ce hotărâre am luat, de ce am luat-o şi ce simt. Tu continui să bâjbâi, văitându-te că nu ştii ce este cu tine, că nu ştii ce se va întâmpla. Îţi garantez că nu se va răsturna Pământul. Ai preferat să fugi, să te ascunzi, neimplicându-te cu nimic, nici cu gesturi elementare precum un sărut sau o îmbrăţişare. Un pusi scurt şi o mângâiere fugară pe mână ori pe obraz. Asta a fost tot ce ţi-ai permis să dai. Îmi imaginez ce este în capul tău. Dacă nu ştii cum este, nu suferi la fel de mult, pentru că nu ai idee cum poate fi şi atunci lipsa celuilalt nu te marchează atât de tare.

Mă socot că te aperi atât de vehement, deoarece cândva te-ai fript foarte tare, iar acum sufli şi-n iaurt.

-Încă cum, încă cum! -Acesta nu-i un motiv să crezi că întotdeauna este la fel. Ar fi cazul să te gândeşti

că noi nu mai suntem nişte adolescenţi, să avem tot timpul înaintea noastră, ci într-un punct existenţial, în care începem să coborâm panta, nu s-o urcăm. Nu ne-a mai rămas prea mult timp.

-Mmdaa! Este adevărul, dar este greu, să ştii. -Ştiu. Adică încerc să descifrez poziţia ta. Probabil că pentru tine este mai dificil.

Ai familie, bănuiesc, deşi nu mi-ai spus niciodată nimic altceva decât despre copii. În acest context se pare că nu eşti în stare să poţi face faţă unei vieţi duplicitare.

Bineînţeles că tu decizi ce vei face. Eu simt ce simt şi consider că ai dreptul să ştii acest lucru. Nu mi-este ruşine să-ţi

spun că m-am îndrăgostit de tine şi nici orgoliul nu mă poate împiedica s-o fac, indiferent cum mă vei judeca tu. Ai acest drept să ştii că pentru cineva însemni atât de mult. Că tu nu simţi la fel, acesta este alt capitol. Ghinionul meu. Dar vreau s-o aud din gura ta.

-Nu... nu spune... -Nu spun... Spun doar că, dacă vrei să-mi vorbeşti despre tine, sunt aici ca să te

ascult. Dacă nu doreşti, asta este, însă, pentru mine, tu rămâi acelaşi. Tu singur eşti cel important, nu este vina ta că ai trăit până acum după regulile normale ale societăţii.Te-

Page 178: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

178

ai căsătorit, ai copii, familie, obligaţii etc. Când mă refer la faptul că doar tu contezi pentru mine, mă refer la sufletul tău. Nu arăţi rău, dar nici un Adonis nu eşti, ca să dai pe spate o femeie dintr-o singură lovitură. Însă, între noi există acele vibraţii speciale,de nepreţuit, care nimeni nu ştie de unde vin. Se spune că ar fi partea de divin din noi.

De aceea eu nu am pus condiţii, nu am avut pretenţii. Nu ştiu nici ce faci, nici ce eşti, nu am pus întrebări. În schimb, am încredere în limpezimea ochilor tăi, fiindcă ochii sunt întotdeauna oglinda sufletului. Dacă mă înşel, voi plăti.

-Nu vreau ca tu să suferi. -Nu mă poţi apăra de asta, dacă aşa mi-e scris. Doar iubirea ta mă poate salva,

numai că dragoste cu sila nu se poate. Ori mă iubeşti, ori nu mă iubeşti. Eu te iubesc necondiţionat.

-Cum pot fi sigur? -Dacă nu vrei, dacă continui să te îndoieşti fără a avea un motiv plauzibil, nu poţi

fi sigur niciodată. Dar gândeşte-te, câte femei s-ar fi aruncat orbeşte într-o relaţie, chiar dacă nu consumată la toţi parametrii, fără să ştie nimic despre iubitul lor? Câte ar fi înghiţit promisiuni de a veni, de-a se întâlni, de-a se vedea, de a da un afurisit de telefon, care să nu fie respectate, de fiecare dată tu invocând motive care, oricum aş întoarce-o, mă plasează pe mine pe ultimul loc, în ordinea priorităţilor tale? Spune tu, câte ar fi făcut asta?

-Da, ai dreptate. -Da. Accepţi totul, dar asta nu te împiedică să ai atâtea îndoieli nemotivate.

Repet, dragoste cu sila nu se poate, însă hotărăşte o dată. Ori albă, ori neagră. Bagă de seamă, însă. Îmi aduc aminte de un text, citit pe undeva, care suna cam aşa:

Viaţa este văzută ca cinci mingi pe care un clovn le aruncă în aer. Pe fiecare dintre ele scrie ceva. Pe una, muncă, pe una, familie, pe cealaltă sănătate, pe încă una, prieteni, iar pe ultima, spirit. Jongleorul este silit să le ţină tot timpul în aer, mai puţin una. De ce? Deoarece, cea care se numeşte muncă este din cauciuc, iar celelalte sunt din sticlă. Cea din cauciuc, dacă o scapi pe jos, va sări singură în sus şi o vei putea prinde din nou, din zbor. Celelalte însă, se vor sparge, în bucăţi mai mari sau mai mici. Unele vor putea fi lipite, cârpite, refăcute cu chiu cu vai, deşi nu vor mai fi niciodată ca la început. Nu va mai fi acelaşi lucru. Cicatricile unora vor rămâne pentru vecie. Familia, de bine de rău, mai poate face diverse compromisuri, ca să împingă în continuare căruţa, sănătatea se poate redobândi, chiar dacă presupune efort, chin, renunţări, dar este posibil. Prietenii, dacă-i pierzi pe unii, câştigi alţii, fie şi dacă rămâi umbrit cu părerea de rău după cei pe care i-ai avut, sau păstrând în gură gustul amar al trădării lor, gust pe care nu-l vei putea îndulci nici măcar cu zahăr candel. Dar cea mai mare pierdere este atunci când nu mai poţi culege cioburile spiritului. Ale sufletului, cum ar veni. Acel suflet care este, de fapt, adăpostul celui mai important sentiment uman, iubirea. Sufletul, odată rănit, nu se mai vindecă în vecii-vecilor. Parcă ar fi suferind de diabet. Nu i se închid rănile, decât cu mare greu şi numai la suprafaţă. Rana, chiar dacă prinde o crustă de vindecare pe deasupra, aceasta e atât de subţire şi de superficială, încât, şi dacă o atingi cu o pană, reîncepe imediat sângerarea. Aşadar, nu răni niciodată iubirea. Tot niciodată să nu uiţi că cea mai eficientă metodă de a primi dragoste este aceea de a o dărui şi nu a o alunga, spunându-ţi că nu este de găsit şi că ţi-e teamă de urmările ei. Inexistenţa iubirii, ori pierderea ei înseamnă doar să vegetezi în viaţă, nicidecum să o trăieşti. Rămâi sec pe dinăuntru, pustiu, gol. De aceea iubirea trebuie căutată,

Page 179: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

179

respectată, trăită şi păstrată ca un odor. Ea este singura care dăinuie, rezistând şi făcând faţă tuturor intemperiilor, străbătând infinitul. Restul nu are importanţă. Ce importanţă ar putea să aibă ieri, acel ieri pe care puterea omenească nu este capabilă să-l mai aducă înapoi? A fost, a trecut, nu se mai întoarce. Final. Deci, nu are sens să ne mai gândim la el. După ieri mai rămân numai semnele care au influenţat evoluţia sufletului şi l-au transformat. Mâine este o mare necunoscută. Nici cei mai pricepuţi vraci, astrologi sau ghicitori, nu sunt în stare să ştie ce-ţi va fi hărăzit în viitor. Azi, însă, azi este, după cum am mai afirmat, un cadou. Aşadar bucură-te de el, nu-l lăsa să treacă pe lângă tine. Pentru un azi, oricum va fi un mâine şi, deci, un viitor. Dacă trăieşti o iubire azi, ea va câştiga nemurirea, pentru că, volens-nolens, va ajunge în postura de a fi devenit un ieri, un ieri plin de iubire, un trecut magnific, şi, în mod cert, va trăi şi un mâine, deci într-un viitor, care poate fi îndelungat sau chiar infinit, dacă vei fi destul de înţelept să nu alungi sau să omori acest sentiment divin, cu îndoieli, frici şi egoisme.

Vezi tu, ţi-am spus toate acestea cu un scop. Poate că vei reuşi să mă înţelegi mai bine. Îţi repet, dragul meu, dacă mă vrei a ta, voi fi aici pentru tine. Dacă nu..., voi suferi, îmi voi linge rănile, dar până la urmă, voi trece peste, deşi cicatricile vor durea în continuare... Eh! N-are rost. Oricum, eu nu mint. Am afirmat că te iubesc şi aşa este. Eu nu pot schimba nimic. Destinul este destin.

Atunci, când ţi-am spus toate acestea, mi-ai replicat: -Şi eu te iubesc. În momentul acela, am crezut că mă voi topi de fericire. O căldură imensă mi-a

inundat pieptul şi-mi venea să cânt, şi să îmbrăţişez universul. Scrisul se opreşte. Prin aerul în care dansau plutind într-un con de lumină firicele minuscule de praf,

nişte coarde invizibile au început să vibreze şi au adus glasul Emmei, ca pe un ecou scoborât din altă dimensiune temporală, ca şi când ar fi fost depozitat acolo anume ca să poată fi scos la momentul oportun. Acest glas care avea tonalitatea unor sunete culese de pe fundul unei genuni, ca un ecou bătrân, controlat de un tremolo sacadat, dar şi prelung ca un vaier, grăia astfel:

-Nu, nu vreau să mă înjosesc în faţa ta! N-am să mă mai umilesc, spunându-ţi cât te iubesc. Eu sunt o puternică. Am să fac faţă. Ai zis tu bine odată: „Eşti prea mult pentru un bărbat. Prea puternică, prea deşteaptă, prea talentată şi prea frumoasă. Mult prea mult.”

Nu, n-am să mor! Nu-ţi voi trimite această scrisoare. O bufnitură. În faţa ochilor Verei se materializează o scenă în care Emma

trânteşte stiloul de masă. Stropi de cerneală împroaşcă, sărind ca argintul viu. Lasă urme pe foaia scrisă.

Vera tresare şi se uită speriată spre scrisoarea din mâna ei. Aşa este. La sfârşitul epistolei, pe hârtia cam fanată de vreme şi coaptă de căldura podului, se lăfăie o grămadă de stropi împrăştiaţi ca petalele unei flori ofilite care au căzut când floarea a fost azvârlită la gunoi. La mijloc, unii mai mari, spre margine tot mai mici, în descrescendo.

„De fapt, se socoate Vera, nu seamănă cu nişte petale, cum mi s-a părut iniţial. Seamănă mai degrabă cu nişte raze care se disipă, tot mai mult, dispărând, pe măsură ce înaintează spre exteriorul foii.

Page 180: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

180

...Nu-s normală, îşi revine Vera. Am vedenii. Halucinaţii. Iar mi-a jucat feste imaginaţia mea prea bogată. Oi fi având febră şi aiurez, îşi duce ea mâna la frunte.

Nici o febră.” Nu-şi termină gândul, că aude glasul cel real al Emmei, care o strigă imperativ, de

jos, de la baza scării. Îşi sprijinea mâna dreaptă pe balustradă, un picior pe prima treaptă şi privea în sus la gaura căscată, care era gura podului.

-Hei, fătucă! E ora cinci. Îmi vreau cafeaua, ai uitat? Pofteşte de mi-o fă! Vera se execută imediat, mai mult rostogolindu-se, decât coborând omeneşte.

Prepară cât poate de rapid cafeaua şi i-o serveşte Coanei Mari, cu ceaşca pe farfurioara pe care a aranjat un şerveţel împăturit în formă de triunghi şi pe care se odihnea o linguriţă de argint, strălucitoare, ceea ce denota că fusese temeinic frecată. Lângă ceşcuţă, un pahar de apă proaspătă. Totul aşezat pe o tăviţă de argint.

Sorbind din cafeaua aburindă şi aromată, Emma întreabă: -Ce-ai moşmondit în pod, de-ai înţepenit acolo atâtea ore? -Păi, am făcut curat şi ordine. Ca să nu minţesc, vă mărturisesc că am găsit multe

ziare şi reviste care scriau despre dumneavoastră şi, zic drept, am fost curioasă, am început a citi şi am uitat de mine.

-Aha! Aşa, deci! Te interesează ce au scris despre mine! -Păi... -Da, continuă Emma, ignorând-o cu desăvârşire. Da, scriau mult despre mine. Am

fost o personalitate. Eu am fost cineva, aşa să ştii tu. Să bagi de seamă cu cine stai în casă. Mai exact, în casa cui stai.

Nu pierdea nici o ocazie să-i scoată ochii bietei fete. Emma soarbe cu plăcere vădită. După prima înghiţitură, continuă a povesti, de

parcă nu ar fi existat nici o pauză. Timpii scurşi între, pur şi simplu nu au existat pentru ea. Uneori face astfel de pauze. Pare că ea, pentru ea, nici nu există în acele momente. Timpul este intrat în nefiinţă pentru Emma. Astfel de faze o îngrozesc pe Vera.

„Doamne, dacă este un început de boală Alzheimer? Ce mă fac cu ea? Cum o s-o pot îngriji?”

-În 1930 am compus prima mea lucrare care a văzut lumina tiparului, pe care am numit-o „Din lumea copiilor”,se face auzit glasul Emmei. Această lucrare a fost elogios primită de către presă, în special în cercurile muzicale din România. Am fost felicitată de către toate, dar absolut toate, personalităţile muzicale de la Conservator.

Am scris-o la Viena... Ei, dar să încep cu începutul. „Of! Iar începe. N-am ce face, trebuie să-i înghit toate poveştile. M-am săturat,

deşi unele sunt interesante, dar... mai mult mi-ar plăcea să ies la plimbare cu Doru, să mergem la dans, la un film, ca tinerii. Eu stau toată ziulica aici, lucrez ca un salahor, lăsându-mă comandată de Emma, iar dacă nu vreau să fiu aproape tot timpul singură ca un huhurez, sunt nevoită să o suport pe soacră-mea... Mi-e dor de-acasă.

Ca şi când n-ar fi gândit ce-a gândit, Vera se aşază cuminte pe celălalt fotoliu, care se află lângă măsuţa de cafea. O măsuţă joasă, ovală, cu picioare şi margini sculptate şi aurite. Stil. În casa aceea totul e stil, e vechi şi de valoare. Argintărie, tablouri, piese de mobilier, cristale, porţelanuri fine pictate de mână, bibelouri superbe. Preferatul ei este cel care înfăţişează o balerină, cu un tu-tu dantelat şi înfoiat, creat dintr-o foiţă de porţelan subţire, de mai că se vedea prin ea, sub forma unui volan superb şi înţepată cu un milion de găurele în ea, aşa încât a reuşit o imitaţie perfectă a tulului. Îi este frică să o

Page 181: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

181

cureţe. Umblă cu ea ca şi cu oul clocit. Moare de frică, nu care cumva să sară vreo ţandără cât de mică din ea, fiindcă-şi va pierde valoarea, iar Vera... ce ar păţi Vera, nu-i cazul să ne mai gândim.

„Dacă acestea sunt doar rămăşiţele a ceea ce au avut odată şi reprezintă numai o mică parte pe care au putut-o salva din războaie şi de perioada de după naţionalizare, când, de sărăcie, toţi foştii bogătaşi au fost nevoiţi să vândă tot ce au putut, ca să aibă ce mânca, ce or fi avut înainte? Nici nu pot să-mi imaginez. Cum aş putea, când eu mai mult de atât, cât se află aici, nu am văzut decât în muzee?!” gândeşte Vera, încă foarte impresionată de casa în care trăieşte şi de lucrurile printre care a azvârlit-o soarta, ca să-şi ducă zilele.

Peste cameră continua să se învălătucească glasul amintirilor Emmei: -Din cauza atmosferei antipatice de care am avut parte la Praga, adică cehi şi

slovaci morocănoşi, lipsiţi de amabilitate, foarte şovini, după numai două luni de studii, am hotărât să mă duc la Viena, marea cetate a muzicii, oraşul lui Beethoven, unde amintirea titanului plutea încă proaspătă în atmosfera bătrânului oraş. Acolo am avut la picioare ”Dunărea Albastră”, care te predispunea la visare şi la a-ţi deschide sufletul. Cum să nu fi fost aşa, când oraşul avea un aer blând şi dornic de petrecere, departe de înverşunarea încrâncenată a celor dinainte. Străzile erau pline de vieneze vesele şi prietenoase, chiar expansive, rupte de ceea ce se numeşte răceala spiritului germanic. Acest lucru m-a impresionat mult, lăsând asupra mea o amprentă accentuată, încât mă simţeam de-a dreptul fericită. Mă bucuram în fiecare clipă de firea vienezilor care este plăsmuită din acel amestec de visare caracteristic nordică, amestecată cu exuberanţa sudicilor. M-au cucerit, de-a dreptul.

Viena?! Ce contrast enorm faţă de capitala noastră, sau oraşele patriarhale de la noi. -Degeaba! Vorba unchiului Coriolan, de abia dincolo de Alpi începe Europa. Îmi amintesc prea bine cum încondeia Bucureştiul. Pentru câteva secunde tace, timp în care se catapultează într-un trecut care se

transformă pentru ea în prezent. Suntem în 1921, aflaţi toţi cunoscuţii la o sindrofie. Tanti Luci nu are de lucru şi

începe a ridica în slăvi capitala. -Acolo e domnie mare. Şi eleganţă şi lux. Oraşul, cu adevărat se poate numi

Micul Paris, cum de altfel i se şi spune, fiindcă asemănarea e general recunoscută. -Auzi tu, Luci, mai taci din gură cu fantasmagoriile tale de mărire. Ce-oi fi găsit

tu aşa de grozav la Bucureşti, nu pot pricepe, pentru că, de fapt, aproape tot oraşul e doar o mahala mare. Cu mirosul de piper şi de carne arsă la grătar, de pe la colţurile străzii, unde nu numai domnii, ci şi doamnele nu se sfiesc să-şi oprească birja muscălească în care se lăfăie într-o simplă plimbare de bon ton, contra sumei care echivalează cu o leafă pentru o lună întreagă, numai ca să se înfrupte din bunătăţile uliţei. Se lansase moda că a mânca un grătar sau nişte mititei afară, unde fiecare ţi se uită în gură şi unde zburdă mizeria, necurăţenia şi praful, e ceva mai special decât să te duci la unul din marile restaurante din centru. Se jertfesc bani frumosi, pentru un transport mizer, cum am spus, până la câte un birt, unde un ghiveci cu douăzeci şi şase de pipote de raţă sau măduvă de vacă sunt cinstite ca nişte delicatese precum brânza şi şampania franţuzească. Ce prostie!

-De unde ştii tu atât de bine că nu sunt la fel de bune? Şi apoi musiu, replică tanti Luci, să nu mi te legi mătăluţă de doamne. În Bucureşti sunt de o eleganţă care îţi taie

Page 182: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

182

răsuflarea. Femeile sunt frumoase şi cochete şi-şi etalează toaletele pe străzile foarte animate până noaptea tărziu, încărcate cu lume multă, veselă şi fără griji. Mai ales pe calea Victoriei. Nu ca la noi, unde trăim ca în cavou.

-Ce să-ţi spun! Ai văzut vreodată cum distinşii tăi bucureşteni ştiu a fi neciopliţi până şi cu familia regală? Eu am văzut. Apăruse caleaşca regală pe Calea Victoriei, la capră cu lachei în livrea, strălucind de podoabe argintii. Era impunătoare. Ceea ce însă m-a frapat cu totul şi cu totul neplăcut a fost faptul că nimeni nu-i dădea nici o atenţie. În Viena, când trecea pe stradă cupeul împăratului, toată lumea se oprea, scoţându-şi pălăria cu respect şi bunăvoinţă.

Cât despre bucureştencele tale cele elegante, mersi frumos. Sunt vopsite pe faţă cu farduri stridente, ca nişte cocote, fie că e doamnă din înalta societate, fie soţie de ofiţer, sau vreo midinetă, ori o mică funcţionară de birou. Toate umblă în haine înflorate, în culori stridente, fără gust, cu pălării extravagante, cică după moda franţuzească, cu menirea clară să atragă atenţia, poate în vederea vreunui flirt cu un june bonjurist, căci, vezi doamne, bărbatul de acasă nu mai le era la nivel. Hait! Fugi de aici, cu Bucureştiul tău cu tot... Ce femei elegante şi distinse sunt dincoace de Carpaţi! Taioare clasice şi rochii sobre.

-Ba tu îndrugi prostii, scumpe Coriolan. La Bucureşti viaţa e cu totul altfel ca pe la noi. O viaţă tumultuoasă, plină de zgomot şi de culoare. Oamenii vorbesc mult, nu-şi ţin gura pungă, zic tare ce au de zis, ca să fie auziţi, nu şuşotesc în urechea vecinului, ca să poţi presupune că te bârfesc chiar pe tine.

-Ce spui? Eu am avut senzaţia când m-am aflat acolo că simt în jur nevroza unui trup care-şi trosneşte încheieturile înţepenite de veacuri, cu o frenezie dementă. Cântări febrile, flaşnetari la tot pasul cu maimuţele lor scârboase, care-şi arătau dosul, spre amuzamentul trecătorilor şi stupefacţia mea. Oameni agitaţi care fac planuri pripite, aventurieri îndrăzneţi şi neloiali, care imită prost şi fară discernământ tot ceea ce alte popoare au realizat progresev, pe parcurs de veacuri. Personaje penibile ce-şi imaginează că sunt deştepţii deştepţilor şi pot să-i ajumgă din urmă într-o clipită, ca şi cum ar fi scamatorul care scoate la minut porumbelul din joben. Aiureli, draga mea entuziastă, aiureli.

-Vorbeşti şi tu. Nu ai văzut ce trai pe picior mare duc? -Tu să fii sănătoasă! E adevărat, multă muncă, imensă şi încordată, dar cu totul şi

cu totul la întâmplare, nescăpând momentul hazardului, însă şi bani risipiţi în vânt, fără gând, care se duc precum au venit, pocnind din degete. Nu au gânduri serioase la ziua de mâine. Îşi descarcă energia fără a rostui ceva durabil. Numai vorbărie, o vorbărie goală şi zgomotoasă în toate colţurile oraşului. Pălăvrăgeală inconştientă, lipsită de substanţă, peste tot unde te duci. Prin birouri, pe la Capşa, în saloanele cucoanelor, sau prin restaurantele ticsite şi ele, ca şi străzile, de o lume petrecăreaţă şi gălăgioasă, de afacerişti agitaţi şi funcţionari fugiţi de pe la serviciu în timpul orelor de birou, pentru a-şi răcori minţile cu o halbă. Încă aşa ceva nu mi s-a mai dat să văd. Fiecare om ştie tot, despre tot. El este cel mai bine informat, în amănunt, despre ce se petrece în culisele politicii, în lumea bancară, la palat sau în budoarele cucoanelor. Fiecare are cunoştinţă despre şurubăriile comisiilor juridice, despre proiectele secrete ale miniştrilor, sau schimbările politice în perspectivă.

Numai ce-i auzi cum se juruiesc, ca nişte papiţoi ce sunt: „Parol, mon cher, să mor naintea soacră-mi!”

Page 183: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

183

Se laudă toţi, in corpore, cu ce au făcut şi cu ce nu au făcut, în toate gamele posibile şi imposibile.

-Ei, hai, că te-ai ambalat şi exagerezi mult prea mult. -Ba nu exagerez de loc. Oameni nedisciplinaţi, lăsându-se la voia momentului,

inconştienţi de ce vorbesc, doar din satisfacţia megalomană de a se auzi vorbind şi astfel să se simtă importanţi şi luaţi în seamă. Un soi de parveniţi în treburile statului, diletanţi cari nu-şi văd vârful nasului. Pentru ei totul este posibil, dar absolut totul, numai bani să ai, sau să iasă. Şi pe deasupra se comportă cu o asemenea familiaritate cu orişicine, de-a dreptul desconsideratoare, cum niciodată în viaţă nu mi-a fost dat să mi se perinde prin faţa ochilor.

-Ei, şi tu! Sunt amabili şi prietenoşi. Şi ce-i rău în a vrea să facă bani şi în a se pricepe să se învârtă de aşa manieră încât să obţină ce vor? Înseamnă că sunt deştepţi, nu nişte împiedicaţi, caaare se moşmondesc pentru orice fleac, sucindu-se şi învârtindu-se şi răsgândindu-se, până-ţi piere pofta. Iar de cheltuit, ce-i cu asta? Pentru ce s-a fost inventat banul, rogu-te? Nu pentru a fi cheltuit?

-Puah, măi femeie. Nu vrei să înţelegi. Şperţul este în floare. O lege în acel oraş. Regăţenii sunt ciubucari înnăscuţi. Cu bacşişul reuşeşti să rezolvi orice problemă. Nimeni nu trăieşte numai din propria leafă şi fiecare cheltuieşte peste puteri. Din ce? Ţi-oi spune eu din ce. Din fel de fel de expediente, neîngăduite în altă parte a Europei Centrale. Ce mai! Fanarul întruchipat.

Auzisem că marele Iorga ar fi avut o remarcă odată, după unire, în faţa ardelenilor: „Noi v-am dezrobit de jugul imperiului, acum e rândul vostru să ne scăpaţi de moravurile noastre orientale.”

Sărmanul, şi-a făcut iluzii. Auzindu-te pe tine, cât de mult iubeşti tot ce ţine de capitală, mă tem că fenomenul s-a produs invers decât spera Iorga. Vai de ţara aceasta, unde nu se găseşte energie decât pentru serviciul intereselor personale!

-Nu crezi că tu însuţi eşti cam încrezut, crezând că deţii singur cheia adevărului? Emma, draga mea, tu ai fost nu de mult la Bucureşti şi ai stat, pare-mi-se la unchi-

tu Aurel. Ce impresie ţi-a făcut? Are dreptate Coriolan, ori că eu am fost capabilă să văd adevărata faţă a Bucureştilor, iar dumnealui, conservator, ca să nu zic retrograd, distorsionează totul după propria viziune de provincial mult prea mândru de provincialismul său?

-Păi... drept să spun, fără supărare, tanti Luci, aristocraţia bucureşteană mi s-a părut cam neserioasă şi snoabă. Uuu! Şi ce snobism!

Lumea sus-pusă, boierimea, vorbeşte numai franţuzeşte, chiar şi în familie. Drept este că acest snobism nu ne este specific. A devenit un apanaj al tuturor

ţărilor tinere în dezvoltare. De exemplu, ştiu că la Budapesta s-a adoptat moda ca să se vorbească limba lui Goethe, şi asta cu tot patriotismul şi naţionalismul lor prea bine cunoscut.

Ai noştri, cei cu moşii, trăiesc mai mult prin străinătate. Am auzit că mulţi îşi vând moşiile şi-şi plasează banii în fel de fel de afaceri industriale. Cei mai mulţi, însă, le toacă pe la cazinouri şi alte locuri din Paris, Nisa ori Monte Carlo.

-Ia te uită, soro! Şi tu, Emma? Mi-am închipuit că tineretul înţelege mai bine cum stau lucrurile.

Unchiul Coriolan zâmbeşte satisfăcut, stând tolănit în fotoliu, cu mâinile încrucişate pe pântecele lui cel dezvoltat cât se poate de generos, cum îi şade bine unui

Page 184: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

184

bărbat cu minte şi aşezat precum domnia sa, cu glagore la cap, cum se zice. Unul care ia viaţa în serios şi nu se fluştură care pe unde, după plăceri deşarte, ci şade molcom la casa lui, având grijă să-şi clocească averea cum se cuvine, nu cu matrapazlâcuri, în aşa fel ca să scoată pui frumoşi, demni şi ţanţoşi, cu care să se poată mândri, scoţând pieptul înainte cu demnitate.

-Tanti Luci, scuze, dar nu mă omor după Bucureşti de nici un fel. Sunt decepţionată de ţigănia de acolo. Şi eu mi-am imaginat că este cu totul altfel dar... Uite, în jurul gării, cocioabe mizere, roase de umezeală şi o necurăţenie îngrozitoare. Asta am văzut de cum am coborât din tren. Acelaşi lucru, din păcate, şi pe drumul spre centru. Curţile caselor sunt sinistre, sufocate de aceeaşi murdărie nemaipomenită ca şi pe stradă. Am impresia că acolo noroiul nu se curăţă niciodată. Chiar şi în inima oraşului, în vecinătatea imediată a marilor bulevarde, pe străduţe mici, întortochiate şi strâmte, întâlneşti case pricăjite, ofticoase, îngrămădite una-ntr-alta, în curţi liliputane, unde tronează, mândre, mizerii scârboase, aruncate la întâmplare. Fără un pom, un ardust, ceva, căci de flori nici nu vine vorba. Fără un fir de iarbă verde, numai praf şi tină. Singura podoabă pe care şi-o arată, sunt rufele atârnate la uscat pe o sfoară, şi acestea legată de stâlpi, dintre care cel puţin unul e într-o rână.

Murdărie de-a dreptul dezgustătoare se găseşte şi în cartierele mai centrale, locuite de boierimea băştinaşă mai veche. Trotuarele sunt împopoţonate cu hârtii unsuroase, care zac acolo cu anii, nimeni nebăgându-le în seamă. Coji de fructe şi grămezi de gunoaie. Doar ploaia binecuvântată dacă mai mătură din când în când acele străzi, pe care, totuşi, circulă cu dezinvoltută, oameni. Cetăţenii capitalei.

Pretutindeni, unde te întorci, prăvălioare murdare, cu un aer înăbuşitor şi puturos, îşi arată rafturile încărcate claie peste grămadă, într-o dezordine infernală, mărfurile scumpe.

Şi aici este bine, pentru că în Lipscani, comerţul se face mai mult direct în stradă, marfa fiind înşirată direct pe trotuar. Totul se petrece într-o hărmălaie asurzitoare. Tocmeala este în floare. Comercianţii cer preţuri neruşinate, exorbitante, iar cumpărătorii le refuză şi fac alte propuneri.

Dacă nu cunoşti obiceiul pamântului, de a te pune la târguială, oferind jumătate din preţ, te trag pe sfoară fără scrupule şi ieşi bine jumulit. Pentru mine, care sunt obişnuită aici cu preţuri fixe, a fost un adevărat şoc. Îmi era ruşine să ies la cumpărături. De aceea nici nu v-am adus cadouri.

Băcăniile sunt arhipline, în special cu bărbaţi veseli şi guralivi, părând lipsiţi cu totul de griji, cu păhărelul în mână, apreciind vinurile de tot soiul.

După părerea mea, Bucureştiul este un oraş al extremelor. Al luxului, al caleştilor cu vizitii în livrele cu fireturi aurii, al maşinilor elegante, transportând pe bancheta din spate persoane care poartă haine cumpărate numai la Paris, comandate la nume de croitori din cele mai cunoscute, dar şi al unei mizerii neînchipuite.

Prea puţine clădiri mi-au reţinut atenţia ca fiind frumoase şi cu aspect civilizat. Edificii cu adevărat demne de luat în seamă m-aş pronunţa că este Palatul Poştei Centrale, cu aspectul lui extrem de impunător, vizavi de Banca Naţională, apoi clădirea Ministerului de Externe, fostul palat al prinţului Ştirbei. Pe acesta l-a cumpărat statul cu mare scandal în presă şi în palament, după cum bine ştiţi cu toţii. Mi-a plăcut şi Universitatea, Teatrul Naţional, care însemna mai mult ca orice, marii lui actori: Maria Ventura, Aristizza Romanescu, Maria Filotti, marele Nottara, mă rog, toată pleiada de

Page 185: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

185

monştri sacri. Apoi, Ateneul. O frumuseţe. Acest palat superb, autentic, original şi unic în lume prin capodoperele sale de arhitectură şi artă populară. Din nefericire, din acest lăcaş menit artei, a fost izgonită muzica, deoarece Parlamentul României întregite l-a rechiziţionat pentru a fi folosit în beneficiul şedinţelor furtunoase ale Senatului, până la construirea vreunui edificiu propriu parlamentului României Mari.

În schimb, Palatul Regal mi s-a părut destul de sărăcăcios, faţă de alte reşedinţe regale pe care am avut ocazia să le văd. Cât despre bucureşteni, nu se prea sinchisesc de aspectul lui, după cum nu se sinchisesc nici de trecerea caleştii regale, aşa cum a spus unchiul Coriolan. Pe ei îi interesează mult mai mult măcelăria de peste drum, decât lăcaşul regelui.

Dintre bulevarde m-a impresionat doar Lascăr Catargiu, cu vilele lui cochete, unele în stil românesc şi câteva clădiri ale evreimii bogate.

Cam asta e tot ce mi-a atras atenţia, cu bune şi rele. Tanti Luci, îmi pare rău dacă te-am supărat.

-Lasă dragă, fiecare cu părerea lui. Eu tot susţin că Bucureştiul şi locuitorii lui sunt minunaţi. Au ştaif, au clasă de locuitori de capitală, nu ca noi, nişte provinciali, care, oricât ne-am ţine c-om fi noi mai apuseni, tot nu stăm în inima ţării, ca să-i simţim pulsul cel adevărat.

-Adevărat, adevărat. Adevăr grăi gura păcătosului! o ironizează prompt unchiul Coriololan, căruia tanti Luci îi aruncă o privire ucigătoare.

-Ţi-o veni ţie rândul! Ţi-oi arăta eu, pui de mitocan ce eşti, vine replica vajnicei tanti Luci, care nu concepe să fie învinsă şi care, drept ca atare, se întoarce pe-un călcâi şi o ia înspre uşa de la ieşire, foşnindu-şi fustele şi spărgând bunătate de sindrofie, spre disperarea gazdei.

*** Vezi tu, îşi continuă Emma povestirea către Vera, dar cu o schimbare de registru

temporal de o sută optzeci de grade, după ampla paranteză despre Bucureşti, care a apărut ca însăşi trăirea în prezent, vezi tu, nici nu încăpea comparaţie cu superba Vienă. Aspectul Vienei era grandios şi deosebit de frumos, chiar şi în comparaţie cu Budapesta, pe care o lăsa de căruţă, cât despre Bucureşti, după cele ce ţi-am spus, cred că-ţi poţi da seama. Palatele cu faţada în stil baroc, acel baroc cu moliciunea, rotunjimile şi somptuozitatea formelor sale, printre care se desfăşoară o circulaţie ameţitoare, dar extrem de civilizată, cu toate că pe străzile şi în localurile marei metropole mişuna o lume pestriţă şi puteai să auzi vorbindu-se nenumărate limbi străine. Din toate timpurile, Viena a fost un oraş plin de animaţie şi veselie, cu vestitele ei baluri şi miile de echipaje luxoase şi limuzinele bogătaşilor, care circulau pe bulevarde. Viena a fost şi a rămas aceeaşi faimoasă capitală de împărăţie, deşi atunci când am fost eu acolo, devenise capitala unui stat mic, de structură republicană. Totuşi nu a pierdut din vechea ei grandoare, cu aceeaşi lume elegantă şi distinsă, intrând în cafenelele luxoase, veşnic arhipline, în restaurantele de înaltă clasă, aceeaşi nobilă afluenţă la teatru şi la concerte.

În această lume dornică să-şi cheltuiască plinul de viaţă, tovarăşul cel mai de preţ al vienezului a rămas muzica. În fiecare casă exista un pian şi cine să cânte la el. Fiecare individ are o nevoie atât de naturală de muzică, mai mult decât nevoia de conversaţie.

Page 186: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

186

Iubesc sincer muzica cultă şi o practică toţi, fără deosebire, şi cei mai simpli oameni, chiar dacă interpretările amatorilor nu sunt întotdeauna prea riguros executate sub raportul disciplinei tehnice.

-Tu ai vizitat Viena? -Nu, dar cunosc Leningradul, tot o fostă capitală de imperiu. Palatele... -Puah! Leningradul! Nu încape comparaţie! Cu toată nobilimea aceea a lui

franţuzită, cu moşierii cruzi şi înapoiaţi, cu mujâcii plini de păduchi. Du-te la Viena şi ai să vezi diferenţa de la o poştă. Unde mai pui, că Viena a rămas Viena, pe când fosta voastră capitală s-a numit Petrograd, zisă pe ruseşte, sau Petersburg, dacă este s-o spunem pe europeneşte. Bolşevicii însă n-au suportat ca să poarte nume de ţar şi l-au schimbat, botezându-l cu numele golanului acela comunist, Lenin, pe care-l ţin îmbălsămat ca pe o mumie, ca să i se închine ca unui sfânt, scoţând la închinăciune oamenii în cârd, cu de-a sila. Program de duminică dimineaţa, ca nu cumva să se ducă la biserică... Cum poţi să-l compari cu divina Vienă?!

Du-te s-o vezi, îţi spun! Numai vizitând-o şi te şlefuieşti, automat. Te civilizezi. -Am să mă duc. „Ce rea poate să fie! Numai ea are dreptate. Jigneşte fără să-i faci nimic

împotrivă. Numai cum vrea ea. Ceilalţi sunt toţi nişte cârpe. Nici propriii ei copii nu valorează mai mult pentru fiinţa asta. Nu mi-ar plăcea să-mi fie mamă. Ce bună şi ce caldă şi mângâietoare e mama mea, în ciuda simplităţii ei de ţărancă. Cât ne iubeşte pe toţi copiii ei, indiferent de defectele pe care le avem!”

-Aşa să faci! vine îndemnul Emmei, mai mult poruncă decât îndemn. Să te duci şi să vezi neapărat centrul istoric, acel complex de palate ale Habsburgilor, numit Hofburg. Palatul imperial a fost cel mai frumos palat din lumea întreagă, mai bine de şapte secole.

-Şi Ermitajul... -Iar incepi? -Bine, dar mai sunt palate senzaţionale pe lume.. -Le-ai văzut tu? -Nu, dar am citit. -Ia uite, doamna e cultă, a citit! ţistuie Emma cu ironie răutăcioasă. Când le vezi,

atunci poţi să vorbeşti. Să te uiţi mai întâi la gigantica statuie a Mariei Terezia, apoi ai dreptul să vorbeşti. Tezaurul imperial, de exemplu este un muzeu socotit unic în lume. Aşa că nu mă învăţa tu, pe mine.

Am văzut cu ochii aceştia toate odoarele posibile. Argintărie, giuvaericale, costume brodate cu fir de aur şi încărcate cu pietre preţioase. Tunici şi coliere ale cavalerilor, coroana bătută în nestemate a suveranilor Austriei.

-Parcă era imperiu, nu o ţară. -Iar mă contrazici? Ce crezi că eu sunt o proastă? Ia bagă de seamă măi, fătucă!

Fii mai atentă cu cine te iei în clenci. Colecţia de porţelanuri este absolut magnifică. -Şi la Ermitaj pot fi văzute exponate similare. -Exponate, zici? Astea nu sunt exponate. Sunt lucruri de valoare care au aparţinut

unor mari suverani ai lumii. Da’ ce mă mir că vorbeşti astfel? Aşa v-au învăţat comuniştii să vorbiţi. Nu contează oamenii cu tot ce au lăsat în urma lor şi prin care fiinţa lor continuă să existe. Este un fel special de supravieţuire. Auzi colo! Exponate!

-Păi...

Page 187: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

187

-Taci! Biblioteca Naţională adăposteşte peste un milion de volume, printre care se află documente inestimabile care se referă la istoria noastră. Desigur că asta pe tine nu te priveşte.

-De ce vorbiţi aşa? Sigur că mă priveşte. Am venit aici cu Doru. Sunt soţia lui şi voi trăi în ţara asta. Sigur că mă priveşte. Acum este şi ţara mea.

-Soţia lui Doru! Ha!... Aţi fost cumva la primărie, iar mie mi-a scăpat evenimentul? nu se poate Emma abţine de la încă o răutate. Pe faţă i se citeşte plăcerea de a o vedea pe Vera roşind şi punând capul în jos, ruşinată. Satisfăcută, îşi reia povestirea:

-Când am ajuns în faţa impunătoarei clădiri a Universităţii, cu înaltele ei coloane şi trepte maiestuoase, unde învaţă studenţi din toate colţurile lumii, o clipă mi-a fulgerat în gând ideea, "cum ar fi oare să mă înscriu şi eu la această universitate faimoasă, urmând cursurile Facultăţii de Muzicologie?”

„Iar a trecut la prezent. Înseamnă că nu mai este aici. Este acolo, atunci, demult. Femeia aceasta trăieşte în trecut... Trebuie să mă controlez şi să nu o mai contrazic. Săraca de ea, nu are prezent. Se pare că este atât de rănită, încât poate să mai trăiască doar în trecut, iar în prezent s-a transformat într-o scorpie înrăită şi plină de venin. Trebuie admis că acesta este sistemul ei de a se proteja de disperare.”

-Mai ar tebui să vezi monumentala clădire a primăriei, în acelaşi stil gotic, atât de frecvent întâlnit la Viena, cu statuile impozante ale prinţilor şi ale oamenilor de stat importanţi din Imperiul Austriac, alături de acele coloane enorme, pe lângă care, tu, om, te simţi pitic, cât o furnică.

Turnul primăriei are peste o sută de metri, iar în vârf se află statuia unui cavaler războinic, atât de războinic, încât pe un om obişnuit îl ia cu ameţeală, numai privindu-l. E adevărat că ameţeala poate veni şi de la uitatul în sus. Te uiţi, te uiţi, cu capul dat pe spate, spondiloza cervicală se revoltă, îl mai vezi pe acela, mare şi aspru, ca orice războinic adevărat şi începe pământul a se învârti cu tine. Dacă nu te umileşti la vreme, punând capul în jos, rişti să te ia cu leşin şi să te culeagă cei din jur, după ce te-au stropit cu apă rece din belşug, ca să te trezească. Poate că în ziua de azi o fi alta procedura, poate că sună la 112 şi vin paramedicii, într-o secundă, atât de repede că n-ai vreme nici să-ţi termini un gând. Cel puţin aşa am auzit că ar fi în statele civilizate, acele ţări binecuvântate care-şi au aşezământul în pace, linişte şi bunăstare, dincolo de cortina de fier. Nici nu vreau să mă gândesc cum este acolo, căci mă prinde o asemenea jale, încât mă apucă urlatul, ca lupul la lună. Acest cavaler este la fel de popular ca şi turla catedralei Sfântul Ştefan. Aceasta din urmă constituie una dintre mândriile vienezilor.

Dacă te interesează să vezi şi tu ce înseamnă acea domnie autentică, du-te măcar o dată la restaurantul de la subsolul primăriei. Sper că mai există şi în zi de azi. Chelnerii servesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în frac. Este arhiplină de lume bună.

„Iar a schimbat registrul temporal. Săraca, mi-e şi milă de ea. Trebuie să fie îngrozitor să renegi în asemenea măsură prezentul, din cauza urâţeniei pe care ţi-o impune, încât să te refugiezi în trecut şi să-l socoteşti ca fiind prezentul. O să fiu mai atentă cu ea, mai apropiată. Are şi ea nevoie, ca orice fiinţă, de un pic de dragoste. Altfel, uite la ea, este total pustiită. Presupun că singurătatea şi refulările determinate de lipsa iubirii te înnebunesc. Te transformă din om în neom. Eu chiar că încep să o înţeleg tot mai bine pe sărmana Emma. O să încerc să fac ceva pentru ea. Sigur aşa am să fac.”

Page 188: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

188

-Eu locuiesc vizavi de Palatul Justiţiei, într-o casă mai veche, cu chirie. Proprietarul a fost martor ocular la acea mare demonstraţie din 1917, când poporul revoltat a incendiat palatul strigând: ”jos justiţia cumpărată de capitalişti, justiţie care a achitat asasini.”

Opera. Alt edificiu care înseamnă artă şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Este o clădire splendidă, grandioasă şi monumentală, menită să impresioneze, prin stilul ei de renaştere franceză, dar mai ales prin spectacolele pe care le adăposteşte. Să fi cântat la Opera din Viena, însemna să porţi marca celebrităţii. În anii de criză, s-au făcut eforturi supraomeneşti pentru a i se meţine standardele.

Apoi sunt magazinele vestite şi vitrinele strălucitoare, care-ţi fură ochii, de pe Kärtnerstrasse, unde vienezii merg ca să-şi satisfacă gustul pentru eleganţă, în acord cu graţia şi farmecul lor natural. Poate că vienezul nu are temeinicia şi profunzimea germanului, dar are, în schimb, graţia lui Mozart şi sufletul vibrant al lui Schubert.

Fiindcă veni vorba, să ştii de la mine că vienezul e un amestec foarte reuşit de rase, descendent al popoarelor care au făcut parte din Monarhia multinaţională. Din această combinaţie a rezultat vienezul care poartă în genele sale calităţile şi defectele înaintaşilor. Are farmecul şi eleganţa francezului, temperamentul focos al italianului, seriozitatea germanului, uşurătatea şi grandoarea polonezilor, birocraţia cehilor, dar, în acelaşi timp, poate fi recunoscută filozofia senină, superficialitatea şi bucuria de viaţă a românului. El, vienezul, nu-şi prea face gânduri pentru ziua de mâine şi uită cu uşurinţă necazurile, acestea fiind caracteristici ale românilor.

Un amestec de visare nordică în simbioză cu exuberanţa molipsitoare a celor din sud. Astfel este acest admirabil popor care a dat cei mai mari poeţi ai muzicii. Nici nu ar fi putut fi altfel, datorită firii lor prietenoase, ospitaliere şi înclinaţia spre expansiuni sentimentale.

Ar mai fi bisericile... Biserica... Ei, dar ce fac eu acu, aici? Te culturalizez?! Dacă vrei cultură, n-ai decât să te duci şi să te şcoleşti la faţa locului. Ha, ha! Să trăiesc s-o mai văd şi pe asta! Bolşevica în palatul irezistibilei Sisi. Sau la Schönbrun, cu corpul său masiv şi plin de maiestate, palat unde râvnea să ajungă la „drăguţul de împărat” fiecare aducător de jalbe în care se jeluiau supuşii, spovedindu-se cu naivitate împăratului, vorbind cu sinceritate şi durere despre asupririle care îi decimează, erodându-le fiinţa culturală, naţională şi cotidiană, cu toate problemele legate de supravieţuire, pe care sperau cu adevărat să o obţină de la mila suveranului.

Cât am stat acolo am muncit cât zece. M-am înscris la o mulţime de cursuri pretenţioase. -Aţi reuşit să le terminaţi pe toate? nu se poate abţine Vera de la o mică răutate, cu

toate că-şi promisese să fie îngăduitoare şi chiar tandră cu Emma. -Auzi! Tu mi te cam obrăzniceşti. Ia vezi-ţi lungul nasului, venitură! -Ce-i aceea venitură? -Taci odată, că mă scoţi din toţi pepenii. Ce, am ajuns să fiu la discreţia uneia ca

tine? Eu, care am urmat cursuri de înaltă măiestrie pianistică la Internazionales Pianisten Seminar, cu personalităţi de celebritate mondială şi am urmat lecţii cu renumitul pianist Paul de Conne şi cu şi mai renumitul Leo Sirato? Piei de aici! Acum, pe moment! Auzi numai! Să mă ia în răspăr pe mine, care am studiat la Universitatea din Viena, la Facultatea de Muzicologie, care adăpostea cele mai răscolitoare minţi şi personalităţi muzicale. Ca să intru în lumea visurilor mele am muncit într-un ritm infernal, timpul

Page 189: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

189

presându-mă mereu. Iar şi iar. Pe când tu ce faci? Stai aici şi tragi mâţul de coadă, te smiorcăi toată ziua dând ochii peste cap, că-l iubeşti pe Doru. Mare scofală! Fă ceva cu viaţa ta, măi toanto, că n-ai două, doar pe asta una, şi-ţi garantez eu că nu se mai întoarce.

Am ascultat câte cinci, şase concerte pe zi. Am ieşit înbâcsită de muzică, în acei ani, petrecuţi la Viena. Am făcut o baie de cultură. Am avut ocazia, ceea ce nici în vis nu poţi avea, să ascult Petruşca şi Pasărea de Foc a lui Igor Stravinsky, ambele fiind deschizătoare ale aşa numitei Perioade Ruse. De asemenea, am sorbit fiecare sunet din Salomea lui Richard Strauss, la pupitrul dirijorului aflându-se compozitorul în persoană. Ştii tu ce înseamnă să trăieşti asemenea evenimente? Te trec frisoane pe şira spinării şi nasc în tine dorinţa să munceşti cât mai mult, ca să ajungi la un anumit nivel, pentru că realizezi ce coloşi există pe lume şi ce eşti tu pe lângă ei. Uneori îmi venea să intru în pământ de ruşine, gândindu-mă la performanţele mele, dar nu mă pot opri să nu exult de mândrie că am fost martora şi chiar mai mult, învăţăcelul, unor astfel de maeşti. Nemaipomenit a fost când, după ce am stat la coadă câteva ceasuri bune, am reuşit să pun mâna pe un bilet la operă, ca să-l pot asculta pe extraordinarul bariton rus Şaliapin. Cel puţin asta ştiam eu despre el. Biletul acela m-a costat prânzul pentru câteva săptămâni. Când l-am cumpărat speram să merite, dar ce mare dezamăgire. Locul era sus, la galerie, mai mult nu-mi puteam permite. În faţa mea, un stâlp gros, care îmi bloca vederea, iar de auzit... vocea maestrului era deja în declin. Am dat vreo optzeci de şilingi pe bilet şi nu am văzut şi nu am auzit nimic, cu toată acustica minunată a sălii.

Pentru concerte istoria se scria altfel, fiindcă primeam bilete din cele mai scumpe, în baza unui carnet de ziarist, pe care-l aveam pentru că făceam pe criticul muzical la o revistă din România... Astfel l-am descoperit pe Vladimir Horovitz, cel mai formidabil pianist pe care mi-a fost dat în viaţă să-l ascult. Apoi am avut parte să merg la concerte simfonice extraordinare, dirijate de Toscanini în persoană, Richard Strauss, Bruno Walter, Bernardino şi alţii, tot unul şi unul. Am ascultat tot ce avuse Europa mai desăvârşit, mai vestit în arta muzicală din deceniul al treilea al veacului douăzeci. Între aceştia se mai rătăcea câteodată şi câte un nume românesc precum George Enescu sau cântăreţi de operă ca Maria Ciobotariu, Nectara Flondor, Iosif Prunar.

Nu voiu uita niciodată concertele lui Eugen D’Albert, pianistul a cărui personalitate a fost deosebit de aproape de stilul beethovenian. A fost după părerea mea cel mai mare interpret al titanului. Pătrunderea psihologică profundă, echilibrul cu care construieşte operele monstrului sacru, contribuie la sublinierea monumentalităţii acestor inegalabile compoziţii, dar mai ales puterea lor expresivă. D’Albert se năpustea ca un tigru asupra clapelor pianului, parcă vrând să le sfărâme.

Nu am auzit un pianist mai formidabil decât D’Albert, ca tehnică şi ca sensibilitate. Da!.. Totuşi, trebuie să rectific afirmaţia. Şi mai mare a fost Vladimir Horovitz, care i-a depăşit pe toţi, atât în calitate tehnică, cât şi ca interpretare, ca trăire.

Când aveam parte de un astfel de eveniment, pentru mine echivala cu o zi de sărbătoare. Mă simţeam cineva. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu fi ştecine, chiar dacă făceam foame. Foamea nu se vede...

Îmi amintesc de colegul meu Caius Lepo cu care, după cursuri, colindam străzile oraşului, căutând cele mai ieftine mezeluri, fără a ne jena de această zgârcenie, dacă, ţinând seama de bugetul nostru minuscul, am putea aminti asta zgârcenie. Ne astâmpăram foamea uneori cu un colţ de pâine, alteori doar cu o bucată de Blütwurst, acesta făcând parte din categoria celor mai ieftine mezeluri. La zile mari adăugam unei felii de pâine

Page 190: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

190

proaspătă o bucată de şuncă sau ne permiteam marele lux de a lua o masă ieftină la cantina municipalităţii. Puteam să îndurăm orice mizerie, pentru că mie mi se împlinise visul cel mare: eram la Viena, capitala muzicii şi eram eleva unuia dintre cei mai mari pianişti din epocă, Leo Sirato.

Însufleţirea mea fără de margini a făcut să-mi crească aripi, zburând în lumea viselor. Văpaia care creştea în mine mă mistuia tot mai tare. Am început să compun tot mai mult lieduri, dar mai ales piese pentru pian, căutând un nou mod de expresie izvorât din cântecul nostru poporal. Uneori am făcut tabula rasa cu tot ceea ce am învăţat la Cluj, unde profesorul meu, Paul de Conne, un mare conservatorist, mi-a spălat creierii, spunându-mi că fac o crimă, stricând gustul copiilor cu astfel de modernisme. Foloseam, ce-i drept, o tehnică componistică mai avansată pentru acele vremi, dar nostalgiile născute din dorul de ţară, mă îmboldeau să scriu româneşte.

După cum ai auzit, la Viena nu eram singurul muzician român care, pentru a profita din plin de mediul muzical absolut excepţional care exista în acest oraş, a făcut foame, numai pentru ca să dobândească o cultură muzicală cât mai vastă şi mai de calitate. Ce păcat că aţi venit voi, comuniştii, şi aţi distrus tot. V-aţi distrus propriile valori, negându-le şi scoţând la iveală tâmpenii comuniste. Una dintre aberaţiile pe care le-aţi introdus este opreliştea de a vizita ţări străine sau de a studia acolo. Vă este teamă să nu vedem cum trăiesc oamenii în acele părţi de lume, să ni se nască pofta de a fi şi noi ca ei, de a dori să ne atingem cota de fiinţe umane la valorile pe care le merită şi nu să ne consolăm cu postura de animale de muncă, îndobitocite de legile voastre stupide şi criminale.

-Nu cred că aveţi dreptate. Noi... Emma nu-i permite să-şi încheie vorba, continuă fără să-i pese, ca şi când Vera

nici nu ar fi deschis gura. -Nu poţi să nu fii mândru, degeaba strâmbi tu din nasul tău cel bolşevic, că ai

atins cu propria mână pereţii unei case în care a respirat cel mai mare dintre titanii muzicii, Beethoven. Sigur că nu pare a fi mare lucru, deoarece în treizeci şi cinci de ani cât a stat la Viena, monstrul cel sacru a schimbat nu mai puţin de cincizeci şi cinci de locuinţe. Fiind un locatar incomod, care cânta zi şi noapte la pian, care clocotea şi se frământa necontenit, ajungea de fiecare dată la conflict cu vecinii şi silit să-şi schimbe locuinţa. Numai că, vezi tu, aceste fapte lumeşti, sordide, nu reuşesc să ţină în loc frumuseţea muzicii sale. Sunt sigură că acei nenorociţi care l-au gonit, când a ajuns celebru, ei sau urmaşii lor se făleau pe toate drumurile că au fost vecini cu marele Artist. Lume... Lume...! Vai de capul tău! În schimb, pe mine o asemenea descoperire precum casa aceea, m-a făcut fericită întrega zi. Am colindat şi prin Heiligenstadt, unde titanul cel surd a germinat Simfonia a III-a, spre stupoarea oamenilor care posedau toate simţurile intacte, inclusiv auzul.

M-am simţit, de asemenea, foarte mândră de neamul meu şi de mine însămi când am decoperit pe Franckenberg gasse o casă în stil renascentist în care a vieţuit cinci ani, al nostru George Enescu, iar pe altă stradă, Koller gasse, pe peretele unei case, o plăcuţă de marmură care atrăgea atenţia că acolo s-a fost adăpostit Mihai Eminescu...

Între timp greutăţile mele materiale creşteau, de aceea am fost nevoită să mă înham la a da lecţii particulare de pian, iar pentru studiile mele să lucrez nopţile.

Aveam promisiunea lui Tiberiu Brediceanu şi Victor Vâlcovici că Societatea Astra din Sibiu îmi va acorda o bursă de studii, dar cu promisiunile nu-mi puteam

Page 191: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

191

dobândi pâinea cea de toate zilele. Astfel că am acceptat să fiu recomandată de către Leo Sirata, profesorul meu, ca acompaniatoare. Acest post nu l-am refuzat decât o singură dată. Singurul pe care l-am refuzat a fost celebrul cântăreţ de culoare Robeson. Urma să mă duc cu el într-un turneu în Ungaria şi România. Deşi eram deosebit de măgulită, după prima repetiţie, m-a prins o frică bolnăvicioasă. Cum să umblu eu cu acest munte de om, de culoare, negru tuci, singură prin hoteluri, în locuri necunoscute... Hm! Ce tâmpită am putut fi. Îmi vine să-mi trag palme. Am renunţat ca o idioată, scăpând o ocazie unică, care-mi oferea şansa de a mă impune ca pianistă şi dincolo de hotarele României.

-Nu vă supăraţi, dar Doru nu mi-a spus că mama lui a fost un asemenea nume în muzica românească.

-Bineînţeles! Trebuia să mă aştept. Pentru copiii mei eu sunt un mare nimeni. Dar tu află că am fost cineva. De aceea sunt neagră de supărare că amândoi copiii mei nu ştiu să-şi ţină rangul. Fata aia s-a prostit de tot. I-a luat Dumnezeu minţile. Cât despre Doru... Uită-te la tine!

-Scuzaţi-mă, dar ce am de văzut la mine? Îmi lipseşte vreo mână, vreun picior, sunt ciungă, slută, oarbă, şchioapă, ce-mi lipseşte? Am şi eu şcoală, nu orice şcoală. O fi Viena ce o fi, dar nici unde am studiat eu, nu-i de lepădat.

Nici eu nu sunt o „No Name”, în meseria mea. Sunt o bună balerină. Nu sunt de duzină. Simt baletul în sânge...

Pe măsură ce vorbea, Vera se aprindea tot mai tare. Îi ardeau obrajii de jenă, nu-şi putea explica ce o apucase ca să riposteze astfel, dar prea o scosese din sărite cu infatuarea şi laudele. I-a fost milă de singurătatea ei, iar ea nu avea bunul simţ să n-o jignească gratuit. Ar fi vrut să se oprească, dar nu era în stare.

-Credeţi că numai dumneavoastră aţi avut sentimente adânci pentru arta dumneavoastră? Nu sunteţi unică, să ştiţi. Şi eu mă transpun, trăiesc tot ce fac. Trăiesc cu adevărat. Aşa cum dumneavoastră vă cufundaţi în trecut, ca şi când ar fi prezent, eu mă cufund în dansul meu. Îl simt cu fiecare fibră vie din mine.

Ochii Verei se aprinseseră. Străluceau de pasiune şi de o vagă umbră de dor. -Cum ai spus? No Name? Să înţeleg că se traduce prin Un Nimeni? se lansează

Emma într-o postură de dispreţ şi desconsiderare totală. -Da . Un Nimeni. Să ştiţi că nu sunt Un Nimeni. O să vedeţi. -Când? Când o face plopul pere şi răchita micşunele? -Ce-aţi spus? Nu-nţeleg. -Bineînţeles că nu înţelegi. E o vorbă de-a noastră. O înţelepţeală poporală care se

traduce printr-un singur cuvânt: niciodată. -Nu! Nu niciodată, se agită cu vehemenţă Vera. O să vedeţi. O să vă invit la

primul spectacol. O să vedeţi. Nu mă las, până nu ajung primă balerină. -Când oi fi eu papă la Roma, bombăne Emma pe jumătate dispreţuitoare, pe

jumătate amuzată la o astfel de idee. -De ce vorbiţi aşa? Ştiu că nu mă puteţi suferi, cu toate că nu-mi dau seama de ce.

Eu nu vreau să vi-l iau pe Doru. Vreau din tot sufletul să vă socotesc ca pe mama mea. -Doamne fereşte! Îmi ajung cu vârf şi îndesat, cei doi ai mei. Tu mi-ai mai lipsi.

Măcar ei sunt din sângele meu. Tu... ce...? Cât despre luatul lui Doru, ia-l, fato, să-ţi fie de bine! Numai ia-l! Nu-mi veniţi amândoi pe cap. Ce mai afacere! Ca şi când nu-mi ajunge el, îşi mai aduce şi codiţă după el. Halal, fiu iubitor!

Page 192: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

192

-Eu nu vă pot înţelege. Sunteţi rea până şi cu propriii dumneavoastră copii. Ce fel de mamă sunteţi? Ce vă interesează pe lumea asta? Eu încerc să vă intru în voie cu toate cele. Fac tot ce doriţi. Vă servesc cum vă place şi tot spuneţi că sunt o povară. Dacă n-aş fi eu, cine v-ar face toate acestea?

-Ce, crezi c-a murit mama servitoarelor? Deşi se zice că-n socialism toţi sunt egali şi toţi au asigurat locul de muncă, asta este cea mai mare gogoaşă pe care-am auzit-o-n toată viaţa... Este plină lumea de sărăntoci. Pentru un blid de mâncare, vin şi-ţi lucră. E adevărat că-s din cale afară de obraznici şi fac pe egalul cu tine, ca şi tine de altfel, ceea ce eu nu pot suferi. Asta îşi permit în faza în care el nici nu ştie să se semneze, ce mai...

-Cum mă puteţi pune în aceeaşi categorie? Eu am studii, eu... -I-auzi la ea! Şi mai pretinzi că nu eşti o obrăznicătură. Îţi lipsesc cei şapte ani de

acasă, fato! Se vede după cât de calculat şi de conştient, de cât de controlat ţii tacâmurile în mână când mănânci. Ai învăţat cum, dar nu ai deprinderea. Ţi-e frică.

-Nu toată lumea a crescut la pension şi-n puf. -Vezi câtă impertinenţă zace în tine? Află de la mine că educaţia îţi intră în sânge.

Asta nu se poate învăţa, orice ai face. Mojicu’ tot mojic rămâne, oricâtă spoială ar pune pe el. Ţie îţi stă bine cu fundul în sus, la spălat podele, nu pe scenă. Ce balerină?! Nici măcar picior de balerină nu ai.

-Cum nu? Se înfurie Vera. Îşi ridică poalele rochiei şi-i arată piciorul întins. Îi cade papucul şi i se văd degetele frumos pedichiurate şi unghiile date cu o ojă fină, roz. Musculatura i se evidenţiază imediat.

-Vedeţi? -Văd că pe deasupra nici ruşine nu ai. Emma oftează prelung. -Mai bine să mă consolez cu ideea şi, de vreme ce sunt silită să te suport sub

acelaşi acoperiş, să încerc a te şlefui un pic. Ascultă aici şi bagă la cap. -Sunteţi răutăcioasă. Vă face plăcere să jigniţi şi să loviţi. Parcă nu aţi avea suflet.

Eu nu concep viaţa decât trăită prin prisma trăirilor sufleteşti. Pe dumneavoastră nu vă pot înţelege şi vă compătimesc pentru lipsa totală de sentimente bune. Doar ură şi răutate. Aveţi o viaţă mai înveninată decât veninul unei vipere cu corn.

-Hoo! Hoo! Opreşte-te, până nu-mi sare ţandăra de tot. Atunci să vezi tu venin. Cât despre suflet, au avut grijă alţii să mi-l scoată din piept şi să-l dea la câini. Aşa că nu te mai agita.

Emma avea nişte ochi cu o privire care ba ardea, ba era ca de ghiaţă. Aveai impresia că imediat or să-ţi sară sub privirile ei băşici pe tot corpul, sau degerături atât de grave, încât vei ajunge la amputare, iar Vera simţea cum o străbat scurte frisonade. Dintr-odată s-a domolit, ca şi cum s-ar fi dezumflat un balon care n-a fost bine legat la gură. A abandonat orice ripostă sau comentariu. S-a aşezat docilă, pregătită să asculte.

-Ca să nu fii cum zici tu, No Name, este absolut necesar să te ridici la asemenea valoare, încât să fii luată în seamă. Îndată ce am reuşit să pătrund şi să fiu ascultată la o recepţie din cercurile diplomatice ale Vienei, am devenit subiectul discuţiilor din saloanele înalte din Viena. Am fost apreciată şi mi s-a recunoscut un talent mai mare decât era în realitate şi eram frecvent solicitată să le cânt.

Trebuie să precizez că soarta debutanţilor depindea în mare măsură de cronicarii muzicali. Aceştia erau de regulă în slujba marelui capital, îndeobşte evreiesc. Se lucra cu bani, şi atunci, ca şi acum, doar modalităţile diferă. Totuşi am obţinut şi eu câteva

Page 193: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

193

aprecieri frumoase. Drept rezultat am avut parte în viaţa mea, de un moment ieşit din comun. Am fost invitată la o recepţie oferită de către Preşedintele Republicii Austriece, cu ocazia deschiderii cursurilor universitare din Viena. Preşedintele Miclas a ţinut să aibă ca musafiri şi un grup de profesori şi studenţi străini.

Recepţia s-a desfăşurat în superba sală festivă din Hofburg, care strălucea feeric la flacăra lumânărilor fără de număr, aflate în maiestuoase candelabre de cristal veneţian. Mai că mă dureau ochii din cauza strălucirii orbitoare a luminii. Oricum, mi-au dat lacrimile, nici eu nu ştiu prea bine dacă din cauza iritaţiei provocate de lumina prea abundentă, sau din cauza emoţiilor prea virulente.

În mijlocul unei elite de intelectuali, şi-a făcut apariţia bundes presidentul Miklas. A dat mâna şi a stat de vorbă cu noi. Mare onoare!

Tot în palatul Hofburg, într-o sală mai puţin impozantă, dar simpatică, fiindcă devenisem deja cunoscută, am fost invitată să ţin o conferinţă sub auspiciile Societăţii Academice România Jună, înfiinţată de către Mihai Eminescu. Am vorbit despre muzica românească, subiect drag mie, dar cel mai important lucru pentru mine, care m-a făcut să mă simt măgulită şi foarte mândră, a fost faptul că la prelegere a asistat Caius Brediceanu, ambasadorul român la Viena, precum şi Iuliu Maniu, care era în trecere prin capitala austriacă. Caius Brediceanu a ţinut la sfârşit o cuvântare foarte frumoasă, apreciindu-mi activitatea artistică şi propagandistică, legată de muzica românească, ale cărei valori şi frumuseţe am căutat din răsputeri să le fac cunoscute şi dincolo de graniţele noastre. Mi-a mulţumit în numele ţării, prin cuvinte emoţionante, care m-au dat gata. Se vede treaba că nu numai pe mine, din moment ce, după aceea, mi-au crescut cotele foarte mult şi am devenit un soi de vedetă pentru societatea muzicală a Vienei şi nu numai. Mare lucru!

Acest eveniment m-a ambiţionat şi mai tare. În 1930 a fost o iarnă duşmănoasă, neobişnuit de aspră în toată Europa. În ciuda acesteia, eu exersam cu ceasurile, într-o cameră neîncălzită, aflată la

temperatura frigoriferului, rebegită de frig. După câteva ore ieşeam cu degetele înroşite, durându-mă acut, dar cu inima încălzită de mângâierile muzicii. Vezi, aceasta se numeşte dăruire în numele artei... Tu ce faci? Stai aici şi speli podele, mă serveşti făcând sluj, ca un căţel de paradă.

Din cauza frigului m-am îmbolnăvit, făcând pneumonie. Încăpăţânată ca un catâr, am continuat să muncesc, deşi aveam febră mare şi transpiram ca o vită. Boala dusă pe picioare, în frigul acela groaznic, m-a trântit la pat, fără drept de apel. A aflat mama şi, disperată, a făcut toate demersurile ca să mă aducă acasă. Eu nu voiam nici să aud, dar până la sfârşit a trebuit să mă supun, pentru că ajunsesem la un pas de moarte.

Într-un fel am murit, penru că profesiunea mea a fost marcată indiscutabil de această întoarcere în ţată. Prea puţine din cele învăţate la Viena de la marii mei maeşti am putut valorifica aici, acasă.. La consevator, cu cât erai mai bun, cu atât creştea şi invidia colegilor. Se dădea permanent o luptă mare şi neloială între profesori, pentru acapararea elevilor şi a talentelor. Eu nu am putut să mă pretez la asemenea gesturi necolegiale şi reclamă deşănţată. Totuşi, datorită referinţelor elogioase ale maeştrilor mei, nume mari în muzică, au fost nevoiţi ca, într-un târziu, să mă definitiveze pe postul de profesoară la Conservatorul Municipal. În vremea aceea lucrurile acestea mergeau foarte anevoios, cred însă că nimeni dintre români nu s-a bucurat de o preţuire atât de mare din partea unor maeştri cu nume mondial, ca mine. Eh, dar nimeni nu e profet în ţara sa!

Page 194: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

194

Lupta aceasta susţinută, acerbă şi surdă, m-a stors de puteri în asemenea hal, încât am ajuns să fiu foarte slăbită şi deprimată. Mai era şi nostalgia după draga mea Vienă.

Muncisem imens şi epuizant, ani de zile. Am stat la pat, singură, departe de familie, copleşită de griji materiale şi tot felul de gânduri pesimiste, aşa că nu mă mir că am ajuns într-o stare atât de deplorabilă, până în cele din urmă. O stare de nepăsare şi de abandon al luptei. Doctorul mi-a recomandat să plec într-o regiune muntoasă. Asta m-a pus pe gânduri. Am crezut că sufăr de ftizie, sau mai ştiu ce boleşniţă periculoasă. În starea în care eram, mă întrebam dacă atmosfera întunecată şi posomorâtă a ţinuturilor de munte, cu peisajele lor sălbatice şi colorit sobru, izolarea totală de oameni, înţeleg oameni de aceeaşi factură cu mine, nu ţăranii simpli, locuitori ai acelor meleaguri, nu avea să mă mâhnească şi mai mult.

Ştiam din experienţe trecute că tăcerea peisajului singuratic, pentru un om suferind de depresie sufletească, nu prezintă garanţii pentru a însenina gândurile cuiva. De aceea am refuzat să ascult de sfatul doctorului şi am plecat, de capul meu, la mare, în acea lume plină de lumină şi culoare, care să-mi alinte privirile şi să-mi încânte sufletul.

Bine am făcut, căci, sosind la Balcic, din primul moment am rămas vrăjită de această lume de basm şi încântare.

Spunând acestea, Emma a închis ochii şi a rămas tăcută şi nemişcată. Preţ de câteva minute, Vera a aşteptat, crezând că va continua cu povestitul, dar tăcerea se prelungea. După o vreme a crezut că femeia din fotoliu a adormit, s-a ridicat încetişor de la locul ei, şi, pâş, pâş, a ieşit din cameră.

Se înşelase. Doamna Sinescu nu dormea. Doar se cufundase din nou într-o lume care era numai şi numai a ei. Pe aceasta nu i-a putut-o fura nimeni, niciodată. Lumea amintirilor nu-ţi poate fi nici furată, nici profanată, dacă nu o arunci tu singur la gunoi, batjocorindu-ţi trecutul. Nu era cazul Emmei. Ea-şi iubea trecutul atât de mult, încât, sub pleoapele închise, îl transforma în prezent.

Zece Se află la Balcic, minunatul Balcic, care a devenit pentru Emma o lume a visurilor

şi a dragostei. E vara anului 1931. Acceptă invitaţia unei prietene, de a o însoţi la Balcic. Soţul

acesteia este şeful ocrotirilor sociale la primărie. Prin acesta se organizează în fiecare vară o colonie de copii în minunata staţiune marină.

Invitaţia doamnei Andorin, acesta e numele prietenei, îi oferă Emmei oportunitatea de a nu plăti cazarea, pentru că urma să stea amândouă în aceeaşi cameră, fapt care înseamnă o mare favoare, deoarece chiriile pentru camere în acel loc sunt exorbitante.

Dimineaţa e splendidă. Seninul cerului te farmecă, mirosul de sare amestecat cu alge îţi dă ameţeli, glasul cadenţat al valurilor te hipnotizează. Din această stare, te trezesc la o oarece conştienţă, doar strigătele pescăruşilor fl ămânzi, care ieşiseră la vânătoare.

Page 195: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

195

Andorin iese deja pe terasă şi o aşteaptă pe Emma, ca să-şi ia cafeaua de dimineaţă. În timp ce savurează deliciosul lichid, preparat turceşte, la nisip, pe aleea vilei se iveşte o siluetă.

Andorin priveşte cu interes. Silueta se apropie şi se opreşte în dreptul lor. -Omagiile mele, doamnelor. Doamnă Andorin! adaugă, înclinându-se uşor de

mijloc într-o reverenţă delicată, când Andorin îi întinde mâna pentru a-i fi sărutată. -Emma, permite-mi să ţi-l prezint pe domnul Nicu Nicorescu. Domnişoara Emma

Dicu. Când te-ai întors de la Paris, mon cher? continuă gazda cu dezinvoltură, fără a-i păsa că nu le lasă nici o secundă, ca să-şi poată da mâna, de bună cunoştinţă.

Bărbatul nu-i răspunde imediat, pentru că a rămas cu ochii lipiţi de Emma, total fermecat.

Ea s-a înroşit, vizibil cuprinsă de emoţii, când el i-a luat mâna şi sărutându-i-o, a reţinut-o o clipă mai mult decât cerea eticheta.

-Îmi pare bine, reuşeşte să îngaime,vizibil pierită. -Draga mea, întrerupe vraja Andorin, a picat tocmai acum de la Paris, cu un

doctorat în drept, aşa că poţi vorbi cu el în limba franceză, ca să mai exersezi. Mi se pare că şi tu ai văzut Parisul. Aveţi ocazia să schimbaţi impresii.

-Cu mare plăcere. Domnişoară Emma, îmi permiteţi să vă invit la o îngheţată, eventual la ora prânzului, după ce vom fi făcut o baie bună, care, chiar dacă ne va răcori, nu o va face suficient, pe asemenea căldură, atât încât să ne putem lipsi de o îngheţată de ciocolată cu vanilie şi fri şcă.

-Foarte bine faci că o inviţi. Eu, oricum am un alt angajament, îi dă fin peste nas Andorin, pentru impoliteţea de a fi lansat invitaţie numai pentru una dintre ele, ceea ce contravine oricărei reguli de bună creştere. Se face că trece peste acest mic neajuns cu nepăsare şi îngăduinţă. Continuă să i se adreseze cu cel mai natural ton din lume, deşi un lucru e sigur: a fost atinsă serios în amorul ei propriu.

-De unde ai ştiut, becherule, ce-i place Emmei? Te-ai şi informat, încă înainte de a-i face cunoştinţa, ha?

-O nu, doamnă! Cum mă puteţi acuza de asemenea mojicie. Ştiţi prea bine ce băiat manierat sunt. A fost o intuiţie. După chipul suav al domnişoarei, numai o asemenea fină delicatesă i se poate potrivi. Îngheţata de fructe, oricum ar fi preparată, este cam aspră şi întotdeauna puţin acrişoară. Unei femei care este atât de dulce cum este domnişoara Emma, numai ceva la fel de dulce îi poate fi pe măsură. Aceasta numai în cazul în care s-ar putea găsi ceva la fel de dulce ca să o poată egala.

-Măi, tu, fii te rog amabil, şi nu întinde coarda. Oi fi tu simpatic, dar mie să nu mi te porţi aici ca un bonjurist obraznic.

-Vai doamnă! Vorbiţi de parcă nu m-aţi cunoaşte. I-am făcut doar un compliment galant domnişoarei. Compliment pe care, de altfel, îl merită cu prisosinţă.

Se întoarce spre Emma, cu un zâmbet de vinovăţie. -Sper că nu v-am inoportunat, scumpă domnişoară. M-aş simţi dezolat dacă vă

simţiţi jignită de vorbele mele, care ar putea fi socotite necugetate, dar cu siguranţă sincere şi spuse din suflet.

După cafea, se echipează şi merg să facă baia de rigoare, alintaţi de apele mării, care le atinge trupurile tinere, ca un văl de mătase unduitoare, care ascunde farmecele unei cadâne.

-Ce binecuvântare divină este apa aceasta. Simţi cum renaşti la atingerea ei.

Page 196: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

196

-Vă place marea, domnişoară Emma? -O! Foarte mult. O prefer oricând muntelui. Munţii îmi fac impresia unor bătrâni

ciufuţi, trişti şi încuiaţi. -Ce coincidenţă. Şi eu gândesc la fel. Ce ziceţi, luăm îngheţata aceea? -Dacă şi Andorin doreşte. -Ba, mersi! Nu am nici o tragere de inimă. V-am spus că m-am aranjat alt

program. Nu ai auzit? Unde ţi-ai rătăcit gândurile, domnişoară cu capul în nori? Astăzi îmi doresc să lenevesc ca o şopârlă pe nisip. Vreau să-l simt sub mine moale şi docil, luându-mi forma şi încălzindu-mă. Vreau un moment de singurătate intimă. Peste câteva zile se va întoarce şi soţul meu, care a plecat acasă ca să rezolve câteva treburi la primărie, şi atunci s-a terminat cu libertatea mea. Voi avea o serie de obligaţii de îndeplinit alături de el. Când eşti o persoană atât de cunoscută cum este al meu soţ, ai a te supune la o sumedenie de obligaţii mondene, pe care nu-i permis a le neglija, chiar dacă nu-ţi fac plăcere.

Nicu şi Emma pleacă singuri. -Întotdeauna m-a dat gata repede forfota din staţiune. Este adorabilă. Vitalitatea

aceasta este molipsitoare. -Nu-i aşa?! Culoarea mării care se vede la orizont este tulburătoare, cu miile ei de

nuanţe, care se topesc una-ntr-alta, încât nu mai ştii unde se termină una şi unde începe cealaltă. Cromatica aceasta îmi dă o senzaţie de imponderabilitate sufletească. Apoi exuberanţa tinerilor, viaţa lor plină de frenezie, totul învăluit în lumina soarelui, creează o feerie de poveste. De când v-am cunoscut, Emma, mă simt, realmente, ca într-o lume de basm. Pot să-ţi spun Emma?

Ea doar înclină capul aprobator, copleşită de emoţii. Plimbările lor en deux, se înmulţesc pe zi ce trece. Amiciţia lor intimă creşte,

îndepărtându-i tot mai mult de societatea prietenilor, care se simt tot mai jigniţi şi şifonaţi de comportamentul lor.

Când se plimbă după apusul soarelui, fie pe străzile slab luminate ale Balcicului fie pe malul mării, argintat doar de astrele nopţii, care şoptesc poveşti cu zâne, Emma se simte plină de o bucurie copleşitoare.

Este îndrăgostită. Prima senzaţie pe care a simţit-o Emma a fost ca o scânteie electrică, de la care s-

a aprins de-a binelea. După numai câteva zile, când i se mai limpezise sufletul şi era capabilă să analizeze ceea ce simţea, aşa, numai ea pentru ea însăşi, a realizat că o domină un sentimant ciudat. În prezenţa lui Nicu era în stare să reziste oricăror porniri, care numai de călugăriţă nu erau. Când rămânea, însă, singură, cele mai aprinse gânduri şi senzaţii o torturau. Căuta să nu le dea frâu liber, dar, noapte de noapte o frigeau cearşafurile, în timp ce ea se învârtea de pe o parte pe alta, se ridica în şezut, ofta, îi venea să plângă, se trântea iar între perinile de puf, le buşea cu pumnii, azvârlea plapuma de pe ea cu picioarele, nemaiputând să suporte fierbinţeala trupului ei care ţipa în gura mare după el. Tânărul ei curtezan nu mai era un iubit ca toţi iubiţii, devenise o obsesie.

S-a deprins repede cu prezenţa lui. Serile obişnuiesc să se plimbe pe străzile Balcicului. Iluminarea slabă nu-i supără deloc, ba dimpotrivă, căci erau atât de plini de ei înşişi, încât frica de un eventual hoţ sau tâlhar nu mai avea loc. Amândoi se lasă furaţi de sentimente şi au impresia că nu le lipseşte nimic ca să fie fericiţi. Se lasă furaţi de clipe de negrăită poezie.

Page 197: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

197

Emma este convinsă că nu se vor despărţi niciodată. Ce greşeală fatală să ignore faptul că bărbaţii sunt altfel croiţi decât femeile!

Femeile simt dorinţa acută să fie ocrotite, mângâiate, iubite. Au nevoie de tandreţe şi romantism, mai mult decât de hrană. Pentru ele iubirea este totul în lume. Bărbaţii sunt mai egoişti. La ei dictează cel mai adesea capul şi instinctele, cu extrem de rare excepţii.

Emmei nu-i trec prin cap astfel de gânduri. Ea pluteşte, îmbătată de aburii seducători ai iubirii dezlănţuite.

Îşi doreşte să se poată spovedi cuiva. Dar cui? Se uită la prietenele ei şi bagă de seamă că toate, fără excepţie, manifestă faţă de ea o răceală reţinută. Nu ar vrea ele să se vadă, dar Emma simte şi le-o citeşte în privire.

„Ce au cu mine? Nu le-am făcut nimic. Cred că am fost o bună amică. Cel puţin asta a fost intenţia mea. Nu cred că nu am reuşit. Singura motivaţie plauzibilă ar fi că sunt invidioase din cauza lui Nicu... Dacă-i aşa, atunci să le fie de bine! Cu ce drept îmi judecă viaţa privată. Nu este treaba lor. Mai mult ca sigur că le crapă pipota de invidie.”

Acestea fiind hotărâte, Emma îşi vede de ale ei, fără a le mai băga în seamă şi fără a da cea mai mică importanţă atitudinii lor, care îmbrăca, de la o zi la alta, diferite straie. Când era răceală, când dispreţ, când superioritate, ce e drept neîntemeiată, considera Emma, când invidie sau răutate.

Într-o zi le-a surprins cum o bârfeau tocând-o mărunt. -Ai văzut la Emma? Este de un libertinaj strigător la cer, cum se dă în bărci cu

alde Nicorescu. Crede proasta c-o s-o ia de nevastă. Se aude un râs dispreţuitor şi rău. Spart. Alături de unul ca un guiţat înăbuşit. -Ce să te aştepţi de la una ca ea. Artistă. Am auzit că a străbătut ţara în lung şi-n

lat cu trupe de artişti. Nomazi, ca saltimbancii. -Eu îi cunosc familia. O familie onorabilă. Nu se poate zice că nu ar fi de familie

bună. Cam scăpătaţi ei, au pierdut tot când au fugit din Ungaria, de la Budapesta, dar asta nu ar însemna mare lucru, dacă ea nu s-ar comporta cum se poartă. Nu are ruşine. Aş zice că e prost crescută, dacă n-aş cunoaşte-o bine pe mama ei, care este o adevărată doamnă. Sărmana! Cât trebuie să sufere din cauza acestei neserioase de Emma!

-O zbânţuită. Parcă ar avea sânge de ţigan în ea. -Mai ştii?! Se aude un chicotit plin de răutate. -Măi, asta e un pic cam prea de tot! Încetaţi! Ce v-a făcut biata fată? -Ia te uită, cine-i ia apărarea! -Adică cum, cine-i ia apărarea? se revoltă Dorina Sendrea, căci ea era aceea care

reacţionase, luându-i apărarea. Domnişoara aceasta este o fată foarte frumoasă, care tocmai îşi luase

bacalaureatul. Nu va urma la universitate, deoarece familia ei este o familie de boieri scăpătaţi, care nutreşte speranţa ca Dorina să constituie biletul de eliberare din calea dezastrului. Îşi fac iluzii că o partidă bună va scăpa moşia de datorii şi le va reface situaţia materială. În căutarea unei astfel de partide au venit la Balcic.

Prietenele Emmei, Andorin şi Marta, din invidie în primul rând şi nicidecum din bunăvoinţă sau grijă, s-au apucat de intrigării pe seama celor doi porumbei, care nu vedeau nimic în jurul lor, având ochi doar unul pentru celălalt.

-Emma, dragă, tu eşti fată deşteaptă, cu studii, nu te poţi lăsa dusă de val. O să te îneci, fato! Ascultă ce-ţi spun. Iubitul acesta al tău este un ipocrit lipsit de caracter. El a

Page 198: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

198

fost informat că tu eşti o fată bogată cu o zestre considerabilă. De aceea te curtează atât de asiduu.

-Nu este adevărat. Mă iubeşte. Ai să vezi că ne căsătorim. -Ţţţţstt! se face auzit un ţistuit prelung. -Cum poţi să fii atât de stupid de credulă şi de naivă. De asemenea naivitate dau

dovadă numai fetele simple de la ţară, când se lasă seduse de vreun boier imoral şi stricat sau de un boiernaş imberb, sperând să se ajungă în urma relaţiei păcătoase. Se aleg, proastele, doar cu un copil din flori, pe care tatăl nu-l recunoaşte şi cu cinstea pătată, nimeni nemaiuitându-se la ele, necum să le cerară de nevastă. Rămân stigmatizate pe viaţă şi trag o sărăcie de zile mari, singure ca un ciumat. Multe înnebunesc sau îşi curmă zilele.

-Doamne fereşte, îşi face Dorina cruce. Nu sunt ele vinovate. Sunt doar păcălite de nişte bărbaţi fără de suflet şi făr’ de Dumnezeu, care fug de responsabilitea reclamată de propriile lor fapte.

-Auzi, Emma, să nu te înfoi la mine că te întreb, dar sper că nu ai călcat cumva strâmd cu Nicorescu, că atunci e vai ş-amar de tine, se hazardează Andorin să afle. Noi ne spălăm pe mâini să ştii, de toată povestea. Singură ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Emma e şocată de gândurile pe care le au acelea pe care le-a socotit prietene. Lacrimi amare îi înţeapă ochii. Ca să nu fie văzută şi interpretată greşit, se întoarce cu spatele şi le părăseşte.

O ia la goană şi se opreşte numai în camera ei, unde se trânteşte pe pat cu faţa la cearceaf şi îşi dă drumul la un plâns cu suspine, care o scutură ca la cutremur de şapte grade pe scara Richter.

„Cum pot fi atât de rele? Cum pot prietenele mele să mă creadă proastă şi că aş fi în stare să încalc reguli elementare de conduită, de bună creştere, de educaţie, dar mai ales de morală. Ce sunt eu, o fată de stradă?

Este adevărat că mă simt atrasă foarte tare de el, că mă pierd în sărutările şi în îmbrăţişările lui, dar de aici şi până la... Ştiu că pot să mă stâpânesc până în noaptea nunţii. Ştiu. De altfel şi el este un gentleman. Nu ar fi în stare să-mi ceară să fac ceva necugetat. Mă respectă şi mă iubeşte prea mult, ca să mă dezonoreze.”

Adoarme plângând şi se trezeşte mâine zi cu pleoape umflate şi gură uscată. Aceleaşi Andorin şi Marta îi caută compania şi lui Nicu. Îl abordează cât se poate

de direct, fără reţineri şi farafastâcuri. -Domnule Nicorescu, credem de datoria noastră e să stăm de vorbă şi să vă

informăm despre unele aspecte de care, suntem sigure, că nu aveţi cunoştinţă, se lansează Andorin, socotindu-se ea ca fiind o soaţă respectabilă, femeie cu greutate în societate şi demnă de încredere. Domnule Nicorescu, să nu ne-o luaţi în nume de rău, dar socotim că este corect din partea noastră să facem gestul pe care ni l-am propus. A devenit de notorietate publică faptul că o curtaţi cu înfocare pe domnişoara Emma Dicu, care ne este prietenă. Cu atât mai mult, credem că intervenţia noastră este benefică pentru ambele tabere, atât pentru domnia voastră, cât şi pentru prietena noastră.

-Draga mea, nu mai o lua atât de pe ocolite. Spune ce ai de spus, că nu-i o crimă. Vrei doar să faci un bine, intervine cam prea nerăbdătoare Marta.

-Să fac? Să facem, o apostrofează Andorin. Parcă aşa a fost vorba. -Mă rog, fie. Să facem, dar termină odată, că ne pierdem bunătate de zi pentru

fleacuri.

Page 199: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

199

-Deci, domnule Nicorescu, o persoană ca domnia voastră, un bărbat care promite un viitor atât de strălucit, este o prostie să-şi complice viaţa cu însurătoarea. Emma noastră e o fată bună, dar nu e de dumneavoastră, care meritaţi altceva, la ceea ce sunteţi. Nu mă îndoiesc că veţi fi şi mai mult, urcând scara socială. Ar trebui să vă gândiţi mai mult decât de două ori, înainte de a face un pas decisiv. Asta dacă nu cumva l-aţi făcut deja, alunecându-vă piciorul şi călcând strâmb, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar nici aşa nu-i cine ştie ce greşeală ireparabilă. Suntem convinse, nu Marta? se întoarce spre însoţitoarea sa. Suntem convinse că Emma va da dovadă de suficientă înţelepciune, ca să înţeleagă şi să nu se pună de-a curmezişul. În fond, un eventual scandal o va afecta mai mult pe ea, ca femeie, decât pe dumneavoastră, ca bărbat. Aţi putea să găsiţi o partidă mult mai potrivită, din punct de vedere material. Sper că aveţi cunoştinţă că Emma din acest punct de vedere nu excelează. Pe la şcoli a cam tras mâţa de coadă, cum se zice, trăind pe sponci, în sărăcie, ai ei nefiind apţi să-i ofere mai mult. În acest caz, vă daţi seama că dota ei de măritiş va cam lăsa de dorit. Afară de cazul în care vă mulţumiţi numai cu o dotă sentimentală. Ţin să vă atrag atenţia, dacă cumva aţi pierdut din vedere, că hrana sufletească nu ţine de foame, ori, din câte bănuiesc, aveţi ambiţii mult mai mari.

-V-am putea face cunoştinţa domnişoarei Dorina Sendrea, care tocmai a sosit la Balcic, se bagă în vorbă Marta. Este o copilă foarte frumoasă şi tânără, abia ieşită de pe băncile şcolii, o copilă serioasă, care vrea să-şi întemeieze o familie, nu să se fluture pe la şcoli înalte, alergând după un intelectualism care este o calitate menită bărbaţilor. Femeile trebuie să fie bune soţii şi mai ales să ştie cum să conducă gospodăria unui bărbat puternic şi cu dare de mână.

-Tatăl domnişoarei despre care tocmai vi s-a vorbit este un moşier care va şti ce dotă să-i dea fiicei lui mult prea iubite.

-Unde mai pui că acelaşi tată are legături foarte înalte în capitală, dacă înţelegeţi unde vreau să bat. Sunt convinsă că tânăra Dorina este o partidă excelentă pentru domnia voastră.

-De fapt, noi vă vrem binele cu aceste sfaturi. De asemenea vrem acelaşi lucru pentru prietena noastră. Un bărbat când descoperă că a fost păcălit, profitându-se de buna sa credinţă, se poate supăra atât de rău pe soţia lui, încât întreaga căsnicie să se ducă de râpă şi să devină o mare nefericire, domnul în cauză căutând alinare în alte părţi decât în patul conjugal. Se naşte o situaţie, nu numai jenantă şi umilitoare pentru soaţa lui, care, săraca, va avea parte de o negrăită suferinţă.

Credem că mult mai indicat este a rupe mâţa încă de la început, cum se zice, într-o expresie poporală deosebit de plastică. Cam între aceşti parametri s-ar clasa şi cazul domniei voastre.

După ce i-au băgat bâza, l-au lăsat să rumege în linişte, fiind convinse de succesul lor, ştiindu-l ca pe un egoist notoriu, supus total ambiţiilor sale de parvenire şi îmbogăţire rapidă pe spinarea altora.

Nicu le cade repede în cursă. A început să se retragă din calea Emmei. O ocolea, iar atunci când nu o putea evita, părea destul de stânjenit, dar hotărât în acelaşi timp să se comporte plat şi distant.

Fata imediat bănuieşte că cineva binevoitor şi-a băgat coada între ei şi că a reuşit să-l convingă ca să nu o mai curteze.

A devenit abătută şi tristă. Pe plajă stă izolată, chiar dacă lumea forfoteşte în jurul ei. Răspunde monosilabic, dacă cineva îi adresează cuvântul.

Page 200: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

200

-Ce ai? Ţi s-au înecat corăbiile? o apostrofează Andorin. Te-a părăsit iubitul?... Lasă, nu-i nici o pagubă, n-ai pierdut cine ştie ce. Ţi-am atras atenţia, dar nu ai vrut să-nţelegi. Acum... Dar stai blândă că nu se face gaură-n cer. Lac să fie, că broaşte...

-Lasă-mă-n pace, Andorin! -Iete-te! S-a trezit domnişoara cu fundul în sus! Chiar asta şi face Emma. Se întoarce cu fundul în sus spre Andorin, luând poziţia

culcat pe burtă, cu spatele expus la soare şi cu faţa înfundată în palme, ca să nu fie văzută cât de răvăşită este şi ce greu îi vine să suporte replicile cinice ale interlocutoarei.

Aceasta o priveşte lung, scoate câteva sunete scurte şi sacadate, care se voiau a fi un râs nepăsător, ridică din umeri şi se îndreaptă spre apa mării, ca să înoate.

„Cum am putut să mă prostesc în asemenea hal, încât să cred că este posibil să existe dragoste dezinteresată din partea unui bărbat? Doar m-am mai fript, nu sunt o novice. Unde mi-a fost mintea? Aşa îmi trebuie,” gândeşte Emma.

Orice ar gândi, orice i-ar spune raţiunea, încă nu se poate obişnui cu ideea că a fost trădată atât de grosolan, în primul rând de către omul iubit, apoi de cele pe care le-a socotit prietene. Pentru fiecare dintre ei ar fi băgat mâna în foc că sunt cinstiţi, corecţi, dar mai ales, cu suflet.

„De unde atâta suflet? Ţi-ai găsit... Asta e lumea. Dacă nu o iei aşa cum este, fără să-ţi pese, te frigi. Şi încă cum! Scrum te faci. Cenuşă. Dacă nu ştii să renaşti din ea, eşti un om terminat. De aia-i plină lumea de nebuni şi de sinucigaşi. Poate şi de criminali? Or fi fiind unii la care, din cauza loviturilor încasate sub centură, li se clătăresc minţile, înceţoşându-se, li se zmintesc şi o iau razna, pe calea pierzaniei, devenind ucigaşi cu sânge rece, răzbunându-se, nici ei înşişi neştiind pe cine sau pe ce, dar simţind că răzbunarea prin cruzimi atroce le face bine, îi descătuşează, îi răcoreşte, îi eliberează. Am citit aceste lucruri pe undeva, dar când le-am citit nu am crezut că pot fi adevărate. Nici acum nu cred sută la sută, mai ales teoria despre criminalitate, cum că din cauza suferinţelor sufleteşti poţi deveni ucigaş. Însă, recunosc că ceva breşe în gândirea mea tot s-au ivit.”

Îi vine iar să plângă. Dacă s-ar ridica să plece în cameră, sigur ar fi arătată cu degetul şi disecată mărunt, pe toate foile.

”Mai bine mor, decât să le aud chicotitul satisfăcut şi batjocoritor în urma mea... Am să pot să mă abţin. Orice s-ar întâmpla. Pot! Pot! Le arăt eu lor! Le voi arăta cu cine au de-a face! La toţi!”

Strânge din dinţi şi se ridică, dreaptă, având o privire ascuţită ca o lamă de oţel, încât taie firul de aţă.

În acel moment ceva s-a răsucit în ea, marcând-o pentru totdeauna. Marta îi dă un cot lui Andorin. -Ia uite la ea. Parcă-i luată, aşa se uită. -O să-i treacă. Până la urmă tot o să-i zboare păsărelele din cap. Până seara este remontată, de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic rău şi de parcă nu

numai cu câteve ore în urmă s-a simţit ca şi când ar fi trecut buldozerul peste ea. S-a organizat o petrecere cu dans. Se duce, fără să se lase rugată. Nu a fost nevoie

de nici o insistenţă. Acest comportament le-a contrariat din cale afară pe toate doamnele din societate, care se aşteptau s-o vadă terminată. Ea, cu capul sus, mândră şi senină, dar rece ca un sloi, îşi face apariţia. Aranjată, ferchezuită, aşa încât tot ce este sămânţă bărbătească prin preajmă, nu poate rezista ispitei să se uite cu fascinaţie la ea.

Page 201: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

201

Poartă o rochie lungă, cu un corsaj bine luat pe talie, marcându-i fragilitatea, iar poalele fustei cloşate, alunecă învălurite peste coapsele nervoase, la fiecare pas, la fiecare mişcare, creând o senzaţie de graţie eterică.

Părul buclat e răsfirat peste umerii goi, deveniţi arămii din cauza sărutărilor înfocate ale soarelui şi mângâierilor brizei, care îi conferă aspectul unei statui de bronz. Doi nuferi galbeni, trepidând de prospeţime, se răsfaţă unul în corsaj, iar celălalt în păr, pe post de podoabe. Singura bijuterie este o pereche de cercei. Un lănţug subţire, ca un fir dintr-o pânză de păianţen, atârnă din urechile micuţe, emiţând străluciri scurte, în bătaia luminii.

Calcă sigură pe ea, cu un zâmbet angelic care-i domină întreaga faţă. Ţine delicat în mâini, un pahar de şampanie, din care se ridică, arogante, bule de nobleţe.

Nicu o zăreşte. Se îndreaptă spre ea. Îi vine greu să se ţină departe, mai ales că acea frumuseţe i-a aparţinut până nu demult. Simte că vrea să se mai împăuneze cu ea, măcar încă o dată, în faţa celorlalţi bărbaţi, care salivau de zor, doar privind.

-Emma, draga mea, zice destul de tare ca să fie auzit de către cei din jur, îmi acorzi acest dans?

Orchestra tocmai ataca un tangou lent. -Desigur, dragul meu, îi face Emma jocul. Capete mirate se întorc spre ei, nevenindu-le să creadă în ce termeni buni se află

încă cei doi. Vestea mersese cum că s-au despărţit, că el urma să o ceară în căsătorie pe domnişoara Dorina Sendrea, iar Emma suferă cumplit, că e terminată. Şuşotiseră şi se distraseră cu aceste bârfe, iar acum li se lua jucăreaua.

Nicu o ţine cât mai aproape, cu mâna petrecută peste mijlocul ei, iar ea nu ripostează. Se lasă ca dusă de val, numai că de această dată doar se preface, ca să-l provoace.

Tac o vreme, doar mişcându-se în ritmul tandru al muzicii. Nicu îşi pierde răbdarea după ce aşteaptă o vreme ca ea să ia iniţiativa unei

conversaţii, pe care o aştepta formală şi banală. Numai că Emma tăcea şi se mişca lângă el suficient de lasciv ca să-l scoată din minţi, fără a fi, însă, ostentativă, sau neruşinată. Nimeni nu putea să-i observe manevrele. Nicu înţelege, în sfârşit, că sunt manevre menite să-l pună într-o postură proastă, să se facă de râs în faţa lumii.

Ca să se eschiveze cumva ruşinii de a fi pus la zid de către o reprezentantă a sexului slab, care, pe deasupra, nici măcar nu este favorizată de averea părintească, deşi deja tremura din toate încheieturile şi-l treceau toate transpiraţiile, de bulversat ce-i era trupul, face un efort ca să-şi clarifice cât de cât mintea şi deschide discuţia:

-Eşti foarte frumoasă în seara aceasta. Îmi face plăcere să te am lângă mine. Emma nu-i răspunde, dar îl taie cu privirea, în timp ce, de ochii celorlalţi,

zâmbeşte dulce. -Eşti supărată pe mine! Femeia tot nu-i răspunde, dar privirea-i exprimă, de data aceasta, dispreţ, deşi cu

corpul joacă alt joc. Se mlădie elegant şi provocator în acelaşi timp, scoţându-l din minţi. -Să ştii Emma că eu... Tu eşti o fată deşteaptă, nu o gâscă ca toate celelalte.

Trebuie să mă înţelegi. Un bărbat în situaţia mea trebuie să-şi facă un viitor. În primul rând am datorii faţă de familia mea, care m-a ţinut la Paris ani de zile, îndatorându-se. Dacă primesc o zestre bună, mă pot plăti de aceste datorii. Vreau, de asemenea, să ajung un advocat cunoscut, cu renume, să câştig mult, să trăiesc pe picior mare. Ştii la fel de

Page 202: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

202

bine ca şi mine că asta nu e posibil dacă nu ai propteli. Domnul Sendrea are relaţiile necesare în capitală. Ca să debutez în magistratură cu forţă, aşa cum este necesar, dacă vreau să mă ajung, e nevoie de o sumă de bani rulanţi, nu tocmai mică. Tu ar trebui să lucrezi la catedră o viaţă şi tot nu ai câştiga atât. Mai este nevoie de o vilă mare, arătoasă, ca să pot primi lumea sus-pusă şi cea a marilor magistraţi, altfel nu fac nici o brânză.

-Cât cinism, dragul meu, să-mi spui tocmai mie toate acestea, vine neaşteptat de calmă, replica Emmei. Fii liniştit, că nu-ţi voi sta în cale. După cum ai putut remarca, m-am retras singură, fără să-mi spui tu. Am înţeles. După cum ai afirmat deja, sunt o fată deşteaptă. Eh, nu atât de deşteaptă pe cât aş fi dorit. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu eşti capabil să te ridici la nivelul la care pretind eu. Eşti mai mult decât necioplit şi prost crescut. Eşti crud, deci periculos. Eu nu am nevoie de aşa ceva în viaţa mea.

-Ăăă... -Lasă. Ştiu de rolul odios, aş putea să-l calific, pe care l-au jucat zisele mele

prietene, dar nici cu tine nu mi-e ruşine. Eşti croit pe acelaşi calapod cu ele. Ele sunt nişte limitate, cu minte de curcă în loc de creier, care au preferat să-şi

jertfească o prietenă sinceră şi devotată, pentru o farsă stupidă, rezultantă a unui orgoliu prostesc, numai pentru a râde şi a-şi bate joc de tine şi de mine, ca să demonstreze ce pot.

Ele ştiu prea bine ceea ce tu nu ai aflat încă, şi anume că familia Sendrea este complet ruinată. Sunt convinsă că acum nu mă crezi şi că ai impresia că o fac numai ca să renunţi tu la căsătoria aceasta aranjată. Crede ce doreşti, pentru că eu oricum nu te mai iau înapoi, nici dacă ai fi poleit cu aur. Să te ţină cine vrea, dar eu, nu.

-Nu e chiar aşa cum spui, se îmbăţoşează Nicu. Am auzit şi eu că o promiseseră pe fată unui inginer bogat, dar ea mă vrea pe mine. Sendrea umblă după mine peste tot şi mă roagă să nu mă mai ţin după fata lor, însă ea mi-a promis că are să fugă cu mine, dacă familia nu înţelege de vorbă bună.

-Ohoo! Bine jucat mon cher. Felicitările mele. Îmi depăşeşti orice aşteptare. Prostul nu înţelege ironia şi rânjeşte satisfăcut, strângând-o mai tare lângă el.

-Ştiam eu că ai să înţelegi. Ţi-am spus că eşti deşteaptă. Îmi place de tine, dar ce să fac? Problema cu însurătoarea este o afacere, un târg necesar. În fond, noi doi putem foarte liniştiţi să ne continuăm relaţia, cine ne împiedică? Emma se simte şocată, dar se stăpâneşte perfect şi nu lasă nimic să iasă la vedere. Îl trage însă, în paşi de dans, spre terasă. El se lasă condus, presupunând că ea doreşte să se afle ei singuri, ca răspuns la propunerea lui de a-şi continua nestingheriţi relaţia şi pentru ca să se mai giugiulească puţin, pe întunericul care îmbrăca terasa. Ajunşi afară, după colţul peretelui, acoperiţi şi de un stâlp ornamental de susţinere, Emma, fără să scoată un sunet, îl plezneşte zdravăr peste obraji.

Poc, poc. Sunetul a fost atât de tare, încât a trezit o păsăruică din somn, care şi-a luat zborul,

năucă de frică, dintre crengile bradului care străjuieşte terasa şi-n care vieţuitoarea şi-a durat cuibul. Puii, descumpăniţi de spaima mamei, care oricum, din cauza progeniturilor, neîndrăznind să-i lase singuri în faţa unei eventuale primejdii, nu a zburat prea departe, încep să ţipe, în timp ce Emma se învârte pe un călcâi şi intră în salon, cu o mină de parcă întreaga lume este a ei, iar ea plesneşte de prea multă fericire.

Nu trec două zile până când aude că Nicu a făcut un scandal monstru, supărat foc pe Andorin şi Marta, pentru că şi-au bătut joc de el.

Page 203: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

203

Nu are destulă minte şi mai face o gafă. O caută pe Emma şi începe a-i reproşa în gura mare, fără pic de jenă:

-Ce cauţi tu, o fată cu suflet nobil într-o astfel de societate de femei perverse, care şi-au permis să-şi bată joc de noi, oameni cinstiţi, numai fiindcă ele sunt bogate, iar noi ne-am ridicat prin munca şi meritele noastre şi nu stăm, ca alţii, să păpăm averile moştenite, precum nişte trântori?

-Despre mine, fă bine şi nu te pronunţa. Nu eşti tu cel în măsură să o facă. Cât despre cinstea ta, s-a văzut clar cât preţuieşte. Adio, şi-i întoarce spatele încă o dată şi aceasta fiind pentru ultima oară.

Între timp Sendreştii şi-au luat fata şi au dus-o de acolo. Au măritat-o cu inginerul cel bogat, refăcându-şi averea şi salvându-şi titlul, numele şi obrazul. Cine ştie dacă nu au sacrificat, în schimb, fata. Pe ea cine şi cum să o salveze?! Eh! Aşa sunt vremurile!

După un timp, a început să se vehiculeze prin saloane vestea că Nicu s-a căsătorit şi el, repede, ca să nu-i scape castana din mână, conform tradiţiei nescrise a protipendadei, cu o fată de ţăran foarte bogat din Banat, care are holde multe.

S-a folosit de zestrea ei, apoi, numai peste câteva luni, a divorţat de ea. Asta, după ce vagoanele ei de grâu i-au acoperit toate pretenţiile materiale.

Ce mai lume! Plină de spirit afacerist, pus pe a vinde şi a cumpăra orice, până şi suflete, în goana nebună şi lipsită de scrupule după avere.

Emma, după această experienţă, nu a mai vrut să audă de căsătorie, mai ales cu un intelectual pus pe parvenitism. Cupa pe care a sorbit-o a fost atât de amarnic de amară, încât gustul a persistat cu insistenţă, marcându-i viaţa pentru mulţi ani de atunci încolo.

Se simţea apăsată de acel sentiment coclit al singurătăţii, însoţit de o durere care, în unele momente, încă se menţinea sfâşietoare, arzându-i în piept. Aproape că se aştepta să vadă picuri de sânge izvorând din propriul ei piept. Permanent se afla între două crize de durere, ceasuri şi zile mohorâte, pustiu sufletesc. O stare de nezugrăvit.

Emma era convinsă că de acum încolo nu-i mai rămăsese decât un drum pietruit cu iluzii pierdute, cu regrete amarnice, cu singurătate şi o vajnică teamă pentru ziua de mâine.

Unsprezece Cioc, cioc, cioc, se aude o bătaie în uşă, destul de puternică şi cam insistentă. „Cine naiba o fi de bate ca şi când dau turcii. Acuş sparge uşa. Vreun cerşetor, la

cerşit.” -Of, de trei zile nu se îndură nimeni să repare soneria în casa asta. Merg eu să

deschid. Da, da, vin acum. Vin! răspunde agasată şi cam răstit tânăra doamnă, deranjată de la tabietul cafelei şi de la şueta cu cele două mame. A prins şi ea o clipă de linişte şi trebuia neapărat să-i fie stricată.

-Îl critici cumva pe fiul meu? se răsteşte, prefăcut, mama soacră. -Nuuu! Doar pe bărbatul casei, cine o fi fiind acela. Deschid. -Bună ziua. Doamna Petreanu?

Page 204: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

204

-Da. -Sunt locotenentul Pricopie, de la poliţie. În legătură cu cazul Sineşti. Am vrea să

clasăm dosarul, dar am mai avea nevoie să vă întrebăm câte ceva. Ne scuzaţi, dar nici noi nu avem încotro. Meseria!

Omul se vede că este jenat şi se simte prost, fiindcă a dat buzna pe nepusă masă, totuşi stă hotărât în uşă.

-Poftiţi înăuntru. Intră. Se aşază pe scaunele pe care au fost poftiţi să ia loc. -O cafeluţă? -Mulţumim, dacă nu deranjează. Vă rog, fără zahăr. -Nici un deranj. Vom sta mai lejer de vorbă. Cafeaua este fierbinte şi miroase bine. Locotenentului îi cade de milioane o gură

de licoare tare şi amară, fiindcă e obosit mort după o noapte albă de restudiat dosarul Sinescu, cu concentraţia la turaţie maximă. Sub efectul cafelei, pare că se destinde. Oftează de plăcere pentru sine însuşi, insesizabil pentru cei din jur. S-a obişnuit ca, în timpul serviciului, să nu lase să i se vadă nici cea mai vagă slăbiciune. Deformaţie profesională. Nu poţi şti niciodată cu cine ai de-a face şi cum ar fi în stare să exploateze situaţia. De aceea se fereşte cât poate.

-Aş vrea să-mi relataţi încă o dată tot ce ştiţi despre acest caz. -Păi, ce să vă mai spunem? Am povestit tot atunci când ne-aţi întrebat prima dată.

Am dat şi declaraţie în scris. -Da, se află la dosar, însă poate că, între timp, v-aţi adus aminte vreun amănunt

care v-a scăpat atunci. -Păi, nu prea cred, răspunde soacra mea, cea mai înfiptă dintre noi trei. Eu şi cu

mama nu suntem băgăcioase. Ei îi place să se amestece în toate, să ştie tot şi să fie centrul atenţiei.

De multe ori ne-am certat pe chestia asta. Ori de câte ori îmi veneau prietenele, sau ne vizita cineva, nu puteam avea o clipă de pace, să vorbim şi noi de ale noastre, de-ale tinerilor. Ea se înfiinţa neinvitată, se instala într-un fotoliu şi începea să turuie ca o moară stricată. Nimeni nu mai avea loc să scoată o vorbă de gura ei. Ne blagoslovea cu tot felul de sfaturi, extrase din poveşti dintre acelea în care exista un singur personaj: Eu. Situaţia ar fi fost doar extrem de plictisitoare, adormitor de plictisitoare, dacă n-ar fi devenit enervantă cu această postură de „Eu ştiu tot, Eu sunt singura care are dreptate.” La început, fetele, adică prietenele mele sau prietenii lui fiu-su, au încercat să poarte o conversaţie. Mai mult din politeţe, decât din interes. O mai şi contraziceau din când în când. Doamne păzeşte să se lase ea! O ţinea una şi bună, numai pe a ei. S-au învăţat toţi să tacă, să o lase în pace, cu ale ei, doar, doar o termina. Ţi-ai găsit! Cu încetul, tot mai puţină lume venea la noi în vizită. Se săturaseră oamenii să se lase monopolizaţi de inepţiile ei demodate, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori emitea doar astfel de lucruri, menite nu numai să plictisească, ci şi să scoată din pepeni pe oricine, chiar şi înger să fi fost. Asta s-a întâmplat ani de zile, până când, odată, mi-am dat drumul şi i-am spus tot ce aveam de spus. I-am azvârlit în faţă totul, cu un ton care-a ridicat casa. Nu m-am putut abţine. Am fost ca turbată. De atunci nu mai intră la noi în cameră decât când o poftesc. Acum oamenii ne calcă din nou pragul.

Page 205: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

205

Cu toate acestea, năravul din născare, lecuire n-are. Nu pierde ea, soacră-mea, nici un prilej de a se afirma ca a toate ştiutoare, ca personajul care are drept să dea verdicte. Credincioasă acestui statut, i-a răspuns pe loc şi locotenentului:

-Păi, ia să vedem. Scandal noaptea, de n-am putut pune geană pe geană, zdrăngănitul la pian, presupun ca să acopere zbieretele, dar fără rezultat. Nu ştiu dacă v-am spus că m-am mirat cine cântă, pentru că Emma, adică doamna Sinescu, care a fost pianistă, nu era acasă. Apoi linişte şi, după o vreme, Doru pleacă cu maşina. Nu aprinde farurile, deşi era în plină noapte şi nici nu porneşte motorul, lucru care mi s-a părut straniu. Mai târziu, nu ştiu cât timp a trecut, o bufnitură în poartă. Tocmai am reuşit să aţipesc după ce, în sfârşit, se făcuse linişte la ei, când a plecat Doru. Am sărit în sus când am auzit bufnitura. M-am uitat pe fereastră şi l-am văzut pe Doru.************ A şa cred că el era, dar l-am văzut mai mult de la spate, tocmai când se strecura pe poartă. Asta a fost impresia, că se strecura, că nu vrea să fie văzut, pentru că s-a întors o clipă să se uite în urma lui, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă nu l-a băgat cineva de seamă. Atunci i-am văzut pentru o fracţiune de secundă faţa. Era palid ca moartea, în lumina lunii. Era lună plină. Una rotundă şi roşie. Mare, de cuprindea jumătate din cer. Băteau razele chiar pe Doru şi, cum era lumina aceea lăptoasă, îl făcea să pară o stafie, un zombi. Faţa albă, ca dată cu făină, ochii ieşiţi din orbite şi roşii, ca o pară de foc. Atunci aşa mi s-a părut că-l văd, dar ştiu sigur că acestea au fost doar imaginaţie prostească de femeie slabă, fiindcă el, Doru, a dispărut prea repede din raza mea vizuală ca să fi putut observa atâtea amănunte. Imposibil! Ştiu doar că mi s-a făcut pielea de găină de sus şi până jos şi am senzaţia că tot părul mi s-a ridicat, măciucă-n cap. M-a scuturat un frison zdravăn, ca şi când aş fi avut friguri galbene. Senzaţii aiurea, create de noapte. Luna plină a fost de vină. Sunt sigură. Ştiţi ce se spune din bătrâni. Că pe lună plină este bine să te fereşti, fiindcă ea e o hoaşcă rea şi, când se iveşte, arucă tot felul de necazuri pe pământ. Îi căpiază pe oameni de cap, nu mai ştiu ce fac, ce judecă şi pe unde calcă. Le ia minţile şi raţiunea. Eu am o vorbă şi zic că le e mintea clătărită. Aşa, scuturată, ca şi când ai face din ea un coktail. Ştiţi, cum se fac prin baruri. Acum să nu mă credeţi o neserioasă care umblă prin astfel de locuri. Dar, am trecut odată pe lângă unul şi am văzut prin vitrină, cum un chelner, sau barman, sau ce-o fi fost, agita de zor o butelcă, cu viteza luminii o scutura. Mă mir că n-a făcut scurtă la mână. N-am priceput ce face, dar am întrebat şi eu tineretul, ca să mă lămuresc. De asta ştiu cum e cu coktailurile astea. Cât despre luna plină, cică ar răspândi, pe asta am auzit-o de la unii mai citiţi, care ştiu tot felul de savantlâcuri, ar răspândi energii negative foarte puternice, cărora oamenii nu li se pot împotrivi. Cică pe lună plină accidentele sunt mult mai multe şi crimele la fel. Şi scandaluri şi bătăi şi morţi suspecte. Uf! Şi acum mă ia cu frig, când mă gândesc la luna din noaptea aia, cum îşi răspândea lumina difuză, ireală, grea, apăsătoare, încărcată de umbre. Umbre cu forme hidoase, care se aşezau ca la pândă, pe pământ, prin pomi, pe acoperişul caselor. Se lungeau pe trotuar şi pe drumul maşinilor, de parcă erau clovni din aceia de la circ, urcaţi pe picioroange. Dar nişte clovni nu veseli şi surâzători, ci răi, cu priviri de lupi flămânzi. Atunci am şi auzit urlet de lup. Ştiu că mi-am scuipat în sân, mi-am făcut cruce, am plecat de la fereastră şi m-am dus direct în cămară, de unde am luat tămâie, am aprins-o şi am tămâiat prin toată casa. De-abia aşa m-am liniştit. Am adormit cu crucea în mână şi icoana Maicii Domnului lângă mine. Am luat-o de pe perete.*************

Page 206: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

206

Dimineaţa ni s-a părut curios la toţi să vedem o grămadă de prosoape spălate, numai prosoape, întinse afară, pe frânghie. Ne-am dat cu presupusul în fel şi chip, dar nu am ajuns la nici o concluzie. Cam asta e tot. Apoi am auzit vestea că ea a dispărut. Sineştii au răspândit vestea că ar fi fugit în Italia cu baletul ei. C-ar fi plecat într-un turneu şi că nu s-a mai întors. Aşa au spus ei, dar într-un ziar am citit că nu ar fi plecat de loc. S-a scris puţin în ziare, doar un interviu luat unei colege, dar şi aceasta ştia prea puţine. Staţi aşa. Cred că mai am ziarul pe undeva. Se repede în debara. După cam un sfert de oră, se întoarce cu un ziar prăfuit. Îl scutură, lovindu-l de podul palmei. Îi întinde ziarul lui Pricopie şi-şi freacă mâinile, ca să se scuture de murdărie. -E atâta praf. Oricât îl ştergi, tot timpul se depune altul. Vine de afară. Ar trebui ca primăria oraşului să aibă mai multă grijă de curăţenie, dar nimănui nu-i pasă. Măturătorii vin din an în paşti şi atunci dau cu mătura numai unde şi unde, mişcându-se cu încetinitorul. Despre automatizare, maşini care mătură, aspiră sau udă,.. vise frumoase. Eh! Aşa-i la noi. Ce să facem? Sănătate să fie. Restul... -Mulţumesc pentru solicitudine, o să iau ziarul cu mine, dacă-mi permiteţi, apoi o să vi-l returnez. -Nu-i nevoie. N-avem ce face cu el, doar să-l folosim la ştersul geamurilor, când facem curăţenie mare, dar mai am un teanc întreg de ziare. Noi citim presa, ca să fim la zi cu evenimentele, să ştim ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă suntem bătrâne. Sper să vă folosească. Şi pentru noi a fost un şoc dispariţia Verei, aşa, tam-nisam. Ni se pare cam curios, drept să spun. Ceva e necurat la mijloc. O să vedeţi după ce citiţi interviul. Poate o veţi interoga pe fata aia care l-a dat. Poate dumneavoastră o să vă spună mai multe, poate... -Mulţumesc încă o dată şi scuze pentru deranj, o stopează Pricopie din vorbăria goală pe soacră-mea, care, în mod sigur, s-ar mai fi prelungit cu fleacuri irelevante pentru el. Omul, se vedea clar, că-şi cam pierduse răbdarea, dar încerca să scape în mod politicos. ***

Pricopie se grăbeşte spre birou, foarte nerăbdător să citească. „Cum de ne-a putut scăpa nouă o astfel de informaţie?! se minunează el,

nevenindu-i să creadă că întreaga echipă de investigaţii a dat dovadă de o asemenea neglijenţă crasă. Poate o fi ştiind şeful şi nu mi-a spus mie. Iar eu, cum nu am vreme să citesc în mod constant presa, normal că am scăpat poanta. Chestia cu presa la zi-i treaba lui Nae, nu a mea. De ce naiba nu mi-a atras şi mie atenţia. Trebuie să aflu de la martori. Măgarul!”

Pune mâna pe telefon şi formează un număr de interior. -Alo! Nae, fir-ai a naibii tu să fii, de ce nu mi-ai spus despre atricolul din ziar

referitor la cazul Sinescu? Mă laşi ca pe un fraier să mă fac de râs, fiindcă habar n-am despre aşa ceva. Tu ştiai ce puţine date avem în acest caz. De ce nu mi-ai spus?

-Nu m-am gândit că te interesează. -Nu te-ai gândit! Da’ cap n-ai, ca să-l pui la contribuţie? Dacă numai un pic ai fi

gândit cu dovleacul tău cel necopt, ţi-ai fi dat seama că e necesar să deţin asemenea informaţii.

Page 207: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

207

-Halal informaţii! Dacă pe aşa ceva te bazezi tu, apoi nici în vecii vecilor nu o să-l vedeţi pe criminal la faţă. Alea sunt baliverne muiereşti, nu dovezi.

-Bine măi, chiar şi aşa. Poate i-aş fi luat o declaraţie ăleia pe care-a intervievat-o jurnalistul ăla isteţ, scormonind după noutăţi. Poate că femeia ar fi depus ca martor, se mai înmoaie Pricopie. Poate că, din vorbă în vorbă, am fi putut trage vreo concluzie, cât de mică, poate că am fi dat de un punct de pornire, dintr-o vorbă scăpată printre altele, care nu pare importantă la prima vedere, dar poate da indicii nebănuite. Pfuff! Cum mi-a scăpat chestia asta! Fir-aş de tălâmbă ce sunt, că mai bine nu mi-oi zice!

-Vax! Nu are ce să-ţi mărturisească. Nu prea ştiu nimic nici colegii ei. Îşi dau numai cu presupusul.

-De unde ştii tu? -Păi am fost cu şeful când i-a luat la întrebări. Nimic. Ca-n palmă, poţi să mă

crezi. Traca, fleaca. Dacă el n-a scos nimic de la ei, înseamnă că n-au nimic de zis, doar ştii cum e şeful. Îi freacă, îi suce şi-i învârte, îi duce cu fofârlica, până dau tot din ei, fără măcar să-şi dea seama. Aşa că, amice, nu te mai zborşi la mine a moaca.

-Totuşi, puteai să-mi spui, ca să nu mor prost, rămâne ofuscat locotenentul. -Bine, măi, bine, las-o baltă, nu mai fi aşa de căpos. Iaca, am greşit şi eu ca omul, ce să fac?! -Salut. Închide cam brusc telefonul, nu de alta, dar să-l înveţe minte pe indolentul de Nae să-şi facă datoria cum trebuie.

„Cum pot fi unii atât de nepăsători? Nu-l mişti din ale lui nici cu carul cu boi. Cum e, aşa-i e bine. Nu-şi bate capul, nu-şi face probleme din nimic. De ce sfântului a mai venit în poliţie şi cum de a trecut toate examenele şi testele? Hei, hei Pricopie! Stai blând, opreşte motorul, că ăsta-i teren alunecos. Nu te interesează pe tine de ce şi cum a ajuns Nae în poliţie şi nici de ce pe un post atât de călduţ şi moale. Norocul lui. Punct. Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, că te opăreşti.”

Se aşază comod în scaunul lui de la birou, cu picioarele în sus, încrucişate unul peste altul, poziţia lui favorită. A copiat-o din filmele americane, încă pe vremea când era student la Academie, aşa de-al naibii, ca să pară el mai macio decât ceilalţi. În final, i-a plăcut comoditatea poziţiei şi a rămas cu ea.

Deschide ziarul, caută, găseşte ce vrea pe pagina a cincea, în colţul de jos, un articolaş pricăjit.

„I-am făcut degeaba muzicuţă lui Nae. Se pare că are dreptate. Nu poate fi mare lucru aici, care să ne folosească la ce ne interesează.”

***

Reporterul: Doamnă Roşu, o cunoaşteţi de multă vreme pe Vera Sinescu?

D.R: De când a venit aici. Să cam fie vreo opt, zece ani. R: Ce părere aveţi despre ea? D.R: Ce părere?! Bună. Era o fată cam retrasă, cam timidă, nu avea prieteni

foarte apropiaţi. Îşi făcea treaba şi pleca repede. Cred că o cam toca bărbat’su cu gelozia. Aşa se zvonea prin culise. Uneori o aştepta la cabină. Nu suferea să o viziteze vreun admirator. O dată i-a făcut circ, de ne-a băgat în toţi sperieţii, numai pentru că i s-a năzărit lui, cum că partenerul de dans al Verei ar fi mai tandru în timpul spectacolului

Page 208: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

208

decât concepea el în calitate, vezi, doamne, de soţ. Dacă n-aş fi intervenit chiar eu, la timp, cred că o şi pocnea. A zbierat cam cinci minute, s-a roşit tot la faţă şi, cuprins de febra furiei, ochii îi luceau ca la nebuni. Mâinile îi tremurau. Pe mine m-a împins din cale, iar pe ea a smucit-o din toate puterile către ieşire. Mă mir că nu i-a dizlocat braţul din umăr. Am întrebat-o mâine zi, dacă-i face frecvent astfel de scene, dar ea nu a răspuns. Doar a pus capu-n pământ şi mi s-a părut că i s-au umezit ochii.

-De ce stai cu animalul? -Am copii. Sunt străină. Unde să mă duc? Eu am lăsat tot şi am venit aici. Acum

ce să mai fac? -Cum ce să faci?Divorţezi şi gata. -E uşor să vorbeşti. Casă nu am. Unde să stau cu copiii? Ştii ce greu este să

primeşti o locuinţă. Numai cu pile. Eu pe cine cunosc, pe când socrul meu e mare şi tare. Din câte îi cunosc, sunt în stare chiar să-mi bage strâmbe, ca să mă chinuie. Cum să cresc doi copii singură? Nu-mi ajunge salariul.

-Te descurci tu cumva. -Eh! Vorbeşti şi tu. Uneori veneau copiii în culise. Întrebau de ea şi o aşteptau cuminţei în spatele

scenei. Nişte copii foarte liniştiţi. Necăji ţi, cumva. Cu ochi mari, trişti. O idolatrizau. De cum apărea Vera, începeau a zâmbi. În rest, aveau cute între sprâncene, ca oamenii mari... Nici eu nu ştiu ce să cred.

R: Nu aţi căutat să o trageţi de limbă, să aflaţi ce i se întâmplă? D.R: Era cam ermetică. Scoteai de la ea vorbele cu cleştele. Gura lumii bârfeşte

că nu a fost de la început aşa. Eu una, n-am luat seama, iar ea s-a schimbat pe nesimţite. La început mai ieşea cu noi la un pahar după spectacol. Apoi s-a întâmplat tot mai rar, până când nu ne-a mai însoţit aproape deloc... Acum, înainte de turneul în Belgia, pe care ea, sărmana, Dumnezeu s-o odihnească, nu l-a mai prins, a ieşit şi ea la cumpărături. Şi-a cumpărat, ca noi toţi, una, alta, pentru drum. Printre altele, câteva cartuşe de ţigări. Îmi aduc bine aminte. Era o fumătoare înrăită. Şi băutoare de cafea. Cu litrul. După cumpărături ne-am oprit la un suc, dar de unde, de neunde, ne-am trezit cu bărbatu-su în uşă. A luat-o pe sus. Partenerul ei a încercat să-l potolească, l-a invitat şi pe el cu noi la masă, dar s-a ales doar cu un răspuns rânjit printre dinţi:

-Tu să stai la locul tău, că nu te văd bine. Ai înţeles? Şi bagă bine la scăfârlie! Să nu mai îndrăzneşti să pui mâna pe femeia mea, că te spulber.

Noi toţi cei care eram acolo am înţepenit de uimire. Ştiam că are studii şi educaţie, iar el vorbea ca un necioplit. În plus, afară de a dansa cu ea, colegul nostru nu i-a făcut chiar nimic. Avea altă combinaţie la ora aceea. Vera a încercat să riposteze:

-Doru, acum ai întrecut măsura. -Nu zău, credeţi voi că mă puteţi fraieri? Nu sunt atât de imbecil să mă las tras în

piept de nişte fluştură lume ca voi. Vă daţi mari artişti! Ha! Nişte curviştine şi nişte curvari, asta sunteţi. Vă ascundeţi, pretinzând că faceţi artă. Halal! Las’că vă ştiu eu. O adunătură de muieratici şi de stricate. Atunci când nu sunteţi pe invers.

-Doru! Chiar aşa? Nu mai însemn chiar nimic pentru tine?Mă faci de râs. Unde-i bărbatul care a pretins că mă iubeşte, iar eu l-am crezut că e pe bune? M-am înşelat atât de tare?

-Taci din gură şi mişcă. Acasă, la copii cu tine! Nu să stai prin birturi, ca să te beţiveşti şi să te-ntinzi cu orice nădrăgar. Mişc-am zis!

Page 209: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

209

-E doar un suc. -Mişcă, până ţi-e bine. Din acel moment, parcă a înghiţit-o iadul. N-am mai văzut-o. A pierit. S-a

volatilizat pur şi simplu. R: Parcă ziceaţi că urma să plecaţi în turneu. Ea nu a mai venit? Nu a lăsat-o el?

Sau cum? D.R: Păi, în dimineaţa când am plecat, ea nu a apărut la autobuz. Am aşteptat o

vreme, am încercat să-i dăm telefon, dar nu a răspuns nimeni. De la o vreme, ne-am hotărât să-i luăm dublura cu noi şi am plecat. Nu s-a mai putut întârzia plecarea.

R: Presupun că ştiaţi unde locuieşte. Nu s-a dus nimeni să vadă ce s-a întâmplat? D.R: Cum să nu! Dar fără nici un rezultat. Am sunat la sonerie de am căpiat.

Mormânt. Am bătut cu pumnii în uşă. Pustiu. Tăcere de la un capăt la altul. Într-un final, am renunţat. Când ne-am întors din turneu, după aproximativ o lună, am auzit că familia pretinde că ar fi rămas în Belgia. Fugară. Cu partenerul ei. Cum să fi rămas, dacă ea nici nu a plecat? Plus că acel coleg cu care pretindeau că ar fi rămas, s-a întors. Este aici. Poate verifica oricine. Povestea aceasta cu fuga este o aberaţie de la cap la coadă. Cine a născocit-o, are prea puţină fantezie. Este o poveste atât de subţirică, are atâtea goluri. Evident o minciună, una sfruntată, încât nici un copil de grădiniţă nu o poate crede.

Altă variantă care circula, a fost aceea că s-ar fi îmbolnăvit. Ar fi făcut o hemoragie din cauza unui ulcer mai vechi. Dar s-a auzit că nu s-a dus la spital, că ea ar fi vrut să ascundă de familie că-i este rău, tocmai ca să poată pleca cu noi, dimineaţa. Se pare că nu a putut. Poate că noaptea a sângerat până şi-a dat duhul. Poate au găsit-o rece dimineaţa şi s-au speriat. Când intervine frica, omul devine imprevizibil. Cine ştie ce reacţie au avut. Dumnezeu cu mila. Nu ştiu ce să cred.

R: De atunci nu aţi mai auzit nimic despre ea? Soţul ei ce spune? D.R: Da’ cine l-a mai văzu? Niciunul dintre noi nu îi iese în cale. Nu vă spun că-

i stricat la minte? A mai umblat o vreme vorba că el este cercetat, c-ar fi fost arestat şi interogat, dar se pare că nu au găsit nimic. Aşa-i? Dumneavoastră ştiţi mai mult?

R: Scuze. Secret profesional. Până la publicarea materialului. D.R: Dumneavoastră numai cu mine aţi stat de vorbă? R: Am mai fost şi pe la alţii. D.R: Şi? R: Variaţiuni pe aceeaşi temă. D.R: Au mai circulat multe bazaconii. Cum că ar fi omorât-o el, într-un acces de

furie. Am auzit că, zice-se, în după-masa zilei următoare aceleia în care a dispărut ea, mai pe înserat, a fost zărit un muncitor, care a săpat în jurul piscinei lor. Ar fi fost gazon, dar l-au scos, vezi doamne, taman atunci s-au găsit să schimbe fasonul în curte, să pună dale de piatră. Dale, bolovani, nu ştiu, fiindcă eu nu am fost niciodată la ei. Nu primeau pe nimeni. O cunoştinţă a mea, care locuieşte la etajul zece dintr-un bloc învecinat, jură că ar fi văzut şi nişte gropi săpate. În cele patru colţuri ale bazinului. Dimineaţa, când s-a sculat cu noaptea în cap, cum îi stă în obicei, s-a uitat de curiozitate pe fereastra bucătăriei. S-a mirat să-i vadă pe bărbaţii Sinescu, tată şi fiu, cum tocmai sădesc nişte pomi în gropile de care v-am zis. Taman terminau treaba cu ultimul dintre ei. Al patrulea. Minţi bolnave speculează că, cine ştie ce au îngropat acolo. Dar, cum v-am mărturisit, noi am fost plecaţi. Până ne-am întors, povestea s-a mai diluat, iar noi,

Page 210: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

210

sinceră să fiu, nu aveam nici un chef să fim amestecaţi într-o poveste atât de nelăută ca aceasta. Poliţie, interogatorii, vreme pierdută... Mai bine lipsă. Se găsesc ei, oameni specializaţi, să scormonească şi să afle ce şi cum a fost. Noi, mai bine ne vedem de ale noastre. Nici nu ştiu ce m-a apucat acum să vă spun toate acestea. Sper că nu le veţi scrie. În fond, nu v-am spus nimic interesant.

În loc de concluzii: R: Dragi cititori, nimic interesant, dar mai mult decât nimic. Câte ceva se mai

poate specula pe marginea acestei mărturisiri pe care v-am redat-o exact aşa cum a fost înregistrată pe reportofon, pentru ca să vă puteţi face o imagine proprie, eventual cât mai exactă despre cele ce le-am auzit.

Dacă cineva mai deţine vreo informaţie în plus, ştiţi unde sunt de găsit. Vă rămân dator dacă o faceţi.

*** „Ce mai hahaleră de reporter. Aruncă pisica în spatele femeii. El, nu, nici usturoi

n-a mâncat... În fine, oameni! A vrut să iasa şi el cu ceva, ca să facă impresie, să-şi dea importanţă, eventual să se impună. Vezi să nu, cu aşa porcărie de material. Cu adevărat este slab. Eu, unul, n-aş fi ieşit pe piaţă cu aşa ceva. O fi vreun tinerel care abia a păşit de pe băncile şcolii. Se vede de la distanţă că este novice în ale scrisului... Totuşi, am să mă interesez dacă cineva a săpat la rădăcina pomilor acelora. Deşi este destul de improbabil să dăm de ceva. Chiar atâta prostie, s-o îngropi lângă casă? Nu-mi vine-a crede. Dar mai ştii? Pare atât de incredibil, încât s-or fi socotit că nimeni nu o să se gândească la o astfel de soluţie de a scăpa de cadavru. Cu cât mai simplu şi incredibil, cu atât mai sigur.

Totuşi, ceva e putred în Danemarca. Scandal noaptea. Doru pleacă cu maşina, fără faruri. Taică-su zice că era făcut mangă şi că s-a întors cu maşina rapid, iar el, tata, îl culcă. Dimineaţa, vecinele văd o grămadă de prosoape proaspăt spălate, cu care se presupune că s-a şters orice, inclusiv sânge, provenit de la o eventuală victimă. E posibil. Gropi, copaci plantaţi în gropi, taman în ziua următoare. Cred că sunt tuia. I-am zărit în curte. Dacă nu mă înşel, aceştia cresc repede şi fac rădăcini adânci şi penetrante, care pot distruge orice în calea lor. Colegii Verei nu ştiu nimic. Vera a dispărut pur şi simplu. La interogator, tipul îl ia pe nu în braţe. El nu ştie nimic. A dormit tun. Crede că a fost beat turtă. S-a îmbătat, pentru că ea urma să plece, iar el simţea că o să-l părăsească, iar el nu putea suporta... Baliverne!.. A naibii afacere! Nu ştiu cum om descâlci-o.”

Ţâââârrrrr, sună strident telefonul, trezindu-l din gânduri. -Pricopie, la mine în birou, te rog! Acum! „Şeful. Ce-o mai vrea de la sufletul meu? Nu m-a alergat destul? Şi nici măcar nu-

mi spune tot, ca să ştiu şi eu în ce fază s-a ajuns cu investigaţiile.” Bate la uşa biroului superiorului său. Acesta îi face un semn să intre. Pe un scaun,

un om care povestea. Nu avea cătuşe, dar era însoţit de un coleg de-al lor, dintr-un sat. -Ieri, şciţi că o fost o zî frumoasă. Mă gângeam io c-o să tragă crapu la muscă,

iară mie îmi crăpa buza după un piaşce fript, aşa cum numa’ baba mea şcie să-l facă. O viaţă o fost o gospodină extra. Mi-am luat arma dân dotare, ca să zâc aşa, ca să fiu în ton cu atmosfera dă aici, râde omul de propria glumă, îmi iau undiţa, coşul, râmele, trusa dă cârlige, şciţi, io-s echipat cum să cuvine, şî mă duc la râu. Când mă gângesc că pă vremea

Page 211: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

211

copilăriei mergeam să pescuiesc cu o undiţă pă care mi-o făceam io sângur! Hâm! râde omul. O meşceream dântr-o coardă dă salcă sau dă trestie, îi legam dă capăt un fir dă aţă furată dă la măşâna dă cusut a lu’ mama. Căpătam io dup-aia, fiincă-i încurcam aţa pă suviaică, dară aţa asta era măi tare... O, doamne! Puniam lipitori pântru momială, dacă nu găsam râme. Cu pita, o că cu mămăliga, nici un rezultat, înfulecau peşcii pă loc, mintun şî imegiat fără să păţască nimica. Ce vreţi, vă daţi sama, cu cârlige făcuce dân ace dă gămălie.

Omul scoate încă un hm! care vrea să înlocuiască un râs îngăduitor şi nostalgic. -Interesant, interesant, se arată, de formă, plin de interes şeful. Vreţi însă să reluaţi

povestea ce mi-aţi spus-o mie? Colegul meu, care acum a intrat, sunt sigur că abia aşteaptă s-o audă.

-Da, sigur. Numaidăcât... Întodăuna sunt bucuros nievoie mare când ajung pă malu râului. Frumos, frumos, dă mai mare dragu. Îmi caut locu, unge gângesc io c-am să am vad. Îmi dăsfac scaunu pliant, îmi aşed la rând tăce hăndrăbulile, dau drumu’ la momială pe apă, mă asigur că pluceaşce cum trăbuie şî mă aşed şî io linişcit. Nu plec dăcât dacă este câce o zî dă milioanie, când pripeaşce numa bine soarile, ştiţi vorba, ca la Sfânta Vineri, nici prea, prea, nici foarce, foarce, numa’ bine. Mă las să mă adie vânticelul, ascult cum cântă pomii la frunză. Aş adurmi, dacă nu aş avea grija piaşcelui. Dacă muşcă taman atuncia şî-l scap?!

„Băi, fratele meu, ce vorbă lungă, moşul. De ce nu-l întrerupe şeful? N-o să ne pierdem toată ziua cu baliverne... Dar e nostim cum vorbeşte. Încearcă să o dea pe orăşeneşte, dar tot îi mai scapă câte una ca la el în sat.”

-Foarte plăcut, foarte păcut, da’... -Puteţi fi sigur. Vă invit odată cu mine la o partidă dă pescuit. O să vă alunge tot

stresul, cum ziceţi dumneavoastră, pă aici, pe la oraş. Cu mâna o să vi-l ia. -Cred că n-ar strica. -Nu, sigur că n-ar strica. Doamne Cristoase, acum şi bossul se lălăie la vorbă. Ce l-o fi apucat? îşi bâţâie un

genunchi cu răbdarea pierdută, Pricopie. Nu poate să intervină, pentru că nici măcar nu a putut deduce despre ce ar putea fi vorba. Aruncă o privire nedumerită către şeful lui, întrebându-l cu o mişcare aproape imperceptibilă din umeri şi din cap, ce vrea să fie asta.

-Domnul Grigore, o să-l luăm şi pe colegul meu aici de faţă, să-l destresăm şi pe el, vine replica cu subînţeles referitor la lipsa de răbdare a lui Pricopie.

-Cum dă nu! O, ce bucurie mi-aţ mai face! O să pregăcească baba mea o ciorbă pescărească, dă milioane ş-o fripturică... Mammă, doamne!.. Aşa o mai fost, când am prins, după viitură, ditamai pescoiul dă fo zece kile, nu vă minţăsc...

-Domnu Grigore, pe asta hai s-o lăsăm pentru când cu cina pescărească. Acum, să ne întoarcem la oile noastre.

-No, că n-o fost oaie. Dacă era şi avea suflu-n ea, o scăpam io. Nu... Apoi, dragii mei, merg io în zâua aia, aşa în dorul lelii, pân pădure, către râu. Io liniştit, mai că clucuiam dân mers, şî ascultam frunza cum şopteşte, când mă dăzmeticeşte o bufnitură. Mă-mpiegic dă ceva, mai să pic câtu-s dă lung.. Dân primul moment nici nu mi-am fost dat samă clar că ce-i. Casc mai bine ochii şî văd că-i un sac. Unu ca pântru cucuruz, când îl duci la moară cu spacile, dacă n-ai roabă şî nici vecinul nu-ţ dă-mprumut. Mă mir io că ce să cauce un sac în pădure. Pun mâna pă gura sacului să trag dă el, da nu-i prea uşor. Bag samă, că l-o fi cărat careva cu putere în el. Da’urme dă tras nu să vedeau pă nici

Page 212: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

212

unde. Ori că l-o dus pă sus, ori că-i mai dămult acolo şî s-or şters urmele. Io, curios ca o vădană, nu mi-i mult, mă aplec şî, cu chin, cu vai, într-un târzâu, am dăsfăcut băierile sacului. Am fost mort să văd că, no, ce-i acuma, că când am dat cu bombeu-n sac, la început, o fost cam tare. Când colo,..

-Da, şi... -Pricopie! vine admonestaţia şefului. Ştiam că în astfel de cazuri trebuie să-l laşi pe om să spună ce-i vine la gură.

Astfel se scapă cu cine ştie ce amănunt, care să ajute mult anchetei. Altfel se poate inhiba şi l-ai pierdut de client. Însă eu mă simţeam enervat că pierdeam vremea bătând apa în piuă. Eu întenţionam să-i dau vestea cu pomii sădiţi şi să obţin mandat să-i dezgrop, nu-mi ardea de fiţe cu partide de pescuit şi păţanii prin pădure.

-O.K! O.K! -Lăsaţ’ şefu’. Domnu-i tinerel, n-are răbdare. Aşa-i la vrâsta asta. Tăt fuga şî iar

fuga. Dacă fug, dă la ei fug. Numa că nu înţăleg asta. Când or înţălege, o fi prea târzâu. Aşa este, numa’ că nu poţi să schimbi năravu’ lumii... Dragu’ mieu, se întoarce moşul spre Pricopie, când colo, un tepic dă ăla dă-i zâceţi pă la oraş, covor. Unu gros, gros şî, dăbia am putut să văd pân buza sacului cu model frumos pă el. Măi, ce poate fi? Mă proptesc io bine în picioare şî trag cât pot cu amândoauă mâinili. Răuşăsc să scot un capăt. Numa un capăt, că era greu ca piatra. Ce văd nu-mi place dăfel. Pă margine avea ciucuri, iară pă vo câţâva, ceva braun, na, nu baş braun, un roşu închis şî căuta afară ca sângile-nchegat. Măi, să fie! Nu mi-s io spărios dân fire, da’ m-o cam luat cu friguri pă şâra spinării, d-apoi nu m-am pierdut cu firea. Pun io mâna pă telefonu dă la capu podului, care nu-i prea dăparte dă loc, şî-i dau telefon la nevastă. Îi dau ordin să să ducă până la gineri-miu, care are slujbă frumoasă, aşa ca dumnevoastă, şî să mi-l aducă numa’ fuguţa aicia, în pădure.

O vinit acela numa-n trap săltat, că-i bun băiat şî mă ascultă. Nu-mi iasă dân vorbă, dă parcă ar fi fecioru meu, dară şî io pântru ei... tot ce prind în două mâni, a lor e. Copilu vege şî pricepe mai mult dăcât mine. Pune mâna pă ce ştiu eu ce telefon, am auzât că îi zâce staţie şî, în nici un sfert dă ceas, o întreagă echipă a împânzât zona. Or izolat-o, or mai făcut ce ştiu ce, o venit un doctor legist. Că ce să vezi? După ce or dat la o parte tepicul cela mare şî gros, nişte dărabe dă om. Un picior, o mână dă om. Io m-am zăpăcit complect. Cu voia lor, m-am luat şî m-am dus acasă, că n-am vrut să mai văd nimica, c-aş fi visat tătă noaptea numa asta şî iar asta.

D-atunci numa’ la întrebări răspund. Acuma m-or adus şî la dumnevoastă. Cică victima ar fi dă aici, dân oraşu’ dumnevoastă. Ei aşa-i zâc, victimă, sărmanu’ om! Omu mort o murit şî ştii una, o murit, s-o dus, dară ăştia dă-s simple victime, ca şî când ar fi nişte celea, acolo, p-un raft dă la cămară, ăştia ce-or fi? Or murit, or ce-or făcut? N-or murit, că nu-s morţi, ei îs victime. Atunci bag dă samă că i să zâce c-or victimizat în loc d-or murit?! Lămuriţî-mă şî pă mine, rogu-vă frumos, ca să fie şî moşu-n clar.

„Ce filozofie de doi bani! Şi cu ce ne-am ales noi? se revoltă în gând Pricopie.” -Bine, domnule Grigore. Mulţumim şi ne-a făcut plăcere să vă ascultăm. Nu ne-ar

strica un pescuit, deoarece noi pe aici avem de-a face, cum ziceţi dumneavoastră, numai cu din cei care victimizează, se pretează la joc, şeful.

-Aşa-i că am direptate? La alde ăştia li să zâce că victimizează când mor, este?! -Aşa este, se repede Pricopie, ca să încheie odată. La revedere. -La bună vedere. Să ne vedem cu bine la o ciorbă dă peşte.

Page 213: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

213

-Vă rog să daţi o declaraţie scrisă. -Cum să nu, cu plăceare. M-am învăţat d-acuma. Şî io ştiu scrie. Am fost la şcoală

şî ne-or mai învăţat şî când am fost la cătane, Dumnezău să-l ţână pă dom’colonel, că mare om o mai fost! O spus că dân proşti, adică el o zâs altcumva, ignoranţi? cre că nu mă greşăsc, nu ies cătane dă calitate. Aşa o zâs, dă calitate. Mare om! Şî dăştept, fără păreche!

Pe uşă intră un subofiţer. Fusese sunat de la butonul de pe biroul şefului. -Condu-l pe domnul pentru o declaraţie. Vezi, să fie după toate cerinţele. -Da, să trăiţi! În încăpere rămâne numai Pricopie cu şeful lui. -Cu tot respectul, ce-a fost asta? izbucneşte impulsiv cel mai tânăr. -N-ai auzit? -Ce să aud? Resturi umane într-un sac, în mijlocul pădurii. În rest, o grămadă de

baliverne. Avem vreo suspiciune? Este legat de cazul nostru? -La prima vedere, Papa Mihăiţă, legist bătrân şi experimentat cum este, zice, în

primul rând, că aparţin unei femei, iar după conformaţia muşchilor, dar mai ales a unei deformaţii specifice de la oasele labei piciorului, ar fi trebuit să-şi dea seama dacă au aparţinut unei balerine, numai că totul este prea distrus şi nu poate să-şi dea seama şi să afirme cu certitudine. Poate fi, poate nu fi. Oasele şi muşchii par să fi fost zdrobite cu un baros, sau ceva de genul acesta.

-Sfinte! Acesta a fost gest deliberat. Ar putea fi al Verei Sinescu? -Ar putea. Să vedem cu ce ne mai vine Papa Mihai. Am chemat şi familia la

recunoaştere. -M-a ameţit moşul, cu toată vorbăria lui. Şi bomba aceasta cu vestea despre

piciorul balerinei m-a năucit şi mai şi. Au ciopârţit-o?! Au pus doar unele părţi din corp în sac? Unde-i restul? Vom mai pune mâna pe ceva?

Băiatul de la poartă îi anunţă că a venit familia Sinescu, tatăl, ţanţoş, ca întotdeauna, fiul, pământiu la faţă şi şifonat tare, iar mama, panicată.

-Bună ziua, vă mulţumesc că aţi dat curs invitaţiei noastre. Ocupaţi loc. -Acum ce mai e, replică ţâfnos Sinescu cel bătrân. -Am dori să identificaţi ceva. -S-a găsit cadavrul Verei? sare doamna Emma. -Nu chiar. O să vedem. De altfel, vom pregăti şi un ordin de percheziţie asupra

casei dumneavoastră, dependinţelor şi terenurilor aferente. -Nu aveţi nici un drept. Am să acţionez în instanţă. V-aţi mai bucurat de acest

privilegiu. De câte ori credeţi că-mi întoarceţi casa cu susul în jos? De câte ori aveţi chef? Nu aţi găsit nimic incriminator, nici o probă cât de mică. V-am repetat de zeci de ori că nu ştim unde este. Noi toţi avem alibiuri solide. De ce nu ne lăsaţi cu necazul nostru?

„Ar ţăgos, bătrânul Sinescu. Poate că spune adevărul, dar dacă aplică metoda, ”cea mai bună armă e atacul?” se întreabă Pricopie.

-Haideţi să mergem la morgă. Vă însoţim. La vederea acelor piese, vinete, zbârcite şi zdrelite, reacţiile celor trei au fost

diverse. Doru s-a înmuiat, s-a făcut şi mai verde la faţă decât fusese, a plecat capul, ca să-şi ascundă o boare de umezeală în ochii deveniţi tâmpi. I se îndoiseră genunchii şi părea că va leşina dintr-un moment în altul. Spre norocul lui, lângă el se afla un scaun şi s-a aşezat.

Page 214: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

214

Sinescu, avocatul, a pufnit a dispreţ şi a lehamite, atât la adresa fiului său cel slab de înger ca o muiere, cât şi la adresa lor, a poliţiştilor.

-Vreţi să spuneţi că asta ar fi o probă reală, care ar putea susţine cauza? O să vedem noi ce-o avea de comentat procurorul când vă prezentaţi cu aşa ceva. Ce dovedeşte? Că a fost ciopârţită una.

„Iată că i-a scăpat porumbelul. Că e de gen feminin şi că a fost ciopârţită. De unde ştie?”

-De unde deduceţi că a fost femeie şi ciopârţită? îl încolţeşte şeful. -Puah! Mare filozofie! Dumneavoastră lucraţi la departamentul de crime şi

omucideri?! Dispreţul său se manifesta suveran. -Vă rog să vă abţineţi şi doar să răspundeţi la obiect. De unde ştiţi că e picior de

femeie? -Simplu. Pare o labă a piciorului mică, nepotrivită unui bărbat. În acel moment, doamna Emma rosteşte ceva, înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Pricopie se repede s-o prindă. Doisprezece

Starea de leşin a doamnei Emma este, de fapt, un fel de catalepsie. De undeva din neant i se iveşte în faţa ochilor Dora, fiica ei cea pierdută de mult, atunci când a plecat în India, aderând la o sectă sau, mă rog, filozofie, cum o numesc ei, în căutarea adevărului absolut, care să o pună la adăpostul dragostei care guvernează o lume mai bună, o lume a înţelegerii, a iubirii, a blajinătăţii, a păcii. A încercat de nenumărate ori să-i deschidă fetei sale ochii, un copil naiv în fond, fără nici o vină că mai putea crede în idealuri. A încercat să-i explice că degeaba îşi imaginează ea că va găsi idealul. Nu-l va afla nicăieri, pentru că aşa ceva este curată utopie. Fata nu a ascultat-o şi s-a dus. Părea fericită, dacă te luai după ultimele veşti primite. Să vedem ce vrea acum, de i se înfăţişează aşa dintr-odată, neaşteptat de schimbată. Ciudată apariţie. Nu era ca şi când ar fi venit cu adevărat, aşa cum a fost întoarcerea lui Doru. Pur şi simplu a luat trenul şi s-a pomenit cu el la uşă în carne şi oase. Ea, Dora, uite cum vine... De fapt, cum? Prin eter? Ca undele de radio, sau cele telefonice sau...? Nu are timp să-şi răspundă, pentru că se uită cu gura căscată de uimire la fiica sa.

Dora pare că pluteşte într-o coborâre lentă, din Cer către Pământ. E diafană, cam transparentă, lipsită de consistenţa specifică materiei. Poartă un veşmânt fulgurant, translucid, alb lăptos, spumă şi ceaţă în acelaşi timp. Emană o lumină pal-albăstruie, argintată pe de margini, precum o stea căzătoare. Zâmbeşte calm, liniştit şi impersonal.

Dacă pe lume ar exista doar un singur fel de sentiment, specific prin unicitatea lui, ei, bine, acela este cel oglindit pe faţa şi în ochii Dorei. Pare ca şi când nici nu ar mai cunoaşte o altă stare, decât aceea pe care o exprimă, cu toate că Emma nu este capabilă să descifreze sau să definească ce anume fel de stare este aceea.

Dacă nu ar recunoaşte trăsăturile propriului copil, ar zice că are vedenii, că i se arată un înger, sau cam ceva de genul acesta, pentru că nici înger nu mai văzuse vreodată

Page 215: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

215

ca să poată fi sigură că este înger. Ar putea foarte bine să fie o stafie, dar nici de acestea nu mai întâlnise, aşa că nu se putea hotărî definitiv.

Îndreaptă priviri întrebătoare către ceea ce părea a fi Dora, care se vede treaba că a câştigat puteri paranormale prin practicile ei spirituale, deoarece ghiceşte cu precizie de ceasornic elveţian gândul şi întrebările care bântuie prin mintea mamei sale.

-Ei, mama, sigur că nu sunt înger. Din păcate. Încă nu am evoluat suficient, ca să ajung la un nivel atât de superior. Ba, mai rău, nu mă pot încă desprinde de Pământ, pentru ca sufletul meu astral să se poată înălţa până la nivelul care i se cuvine, să se odihnească o vreme, apoi să-şi aleagă un drum al unei noi vieţi purificatoare, care să mă apropie tot mai mult de absolut. Vibraţii joase mă ţin blocată, adăpostită într-o incomodă entitate de stafie, care se zbuciumă să scape din ghearele impure ale acestui perimetru damnat. Nu te speria. Nu sunt nici vampir, nici moroi. Sunt o stafie bună.

-Cum stafie, se înfioară Emma? Ea are senzaţia că a vorbit tare, dar medicii care o asistă observă numai o foarte

slabă tresărire a pleoapelor şi o infimă revenire a pulsului, foate greu perceptibilă de către aparatele lor sofisticate.

-Să sperăm că-şi va reveni. Acestea nu sunt chiar semne vitale, dar e ceva mai mult decât nimic.

-Cum stafie? se mai zbate îngrozită, încă o dată, Emma. -Nu te agita, mama. Totul va fi bine, cu condiţia ca măcar tu să nu-mi pui beţe-n

roate. Este suficient ce a făcut Doru. Sper că eşti conştientă că fapta lui se va repercuta nu numai asupra multor alte vieţi viitoare ale lui, în care va trebui să ardă din greu la carma pe care tocmai şi-a înrăutăţit-o foarte tare, dar şi noi, ceilalţi, avem de suferit. În special eu, fiindu-i soră geamănă. Parţial, va trebui să împart cu el. Nu vreau, crede-mă. De aceea am şi fugit atât de departe de voi, tocmai în India, atunci când mi s-a arătat ce voi avea de pătimit de pe urma fratelui meu. Am încercat să recuperez în avans, să prerecuperez, cum obişnuiau să spună colegii mei străini, de la facultate. Am avut ca scop să şterg cât mai mult posibil din păcatele care urmau să se săvârşească, ceea ce am şi reuşit parţial, dar numai parţial. Nu am scăpat de tot. Pentru a definitiva situaţia, am nevoie de ajutorul tău. Vrei? Trebuie să decantez ce-i al meu şi ce-i al lui Doru. Aşa este corect. Să ne plătim fiecare pentru ce-i al nostru, nu la comun. Numai tu mă poţi ajuta, pentru că tu eşti cea care ne-ai unit în pântecul tău, făcându-ne doi, dar uniţi prin tine, în unul singur. Tu ne-ai legat, tu trebuie să mă ajuţi la dezmembrare. De aceea este absolut necesar să cunoşti adevărul adevărat, aşa cum cei vii nu-l ştiu şi nici nu-l vor afla niciodată sută la sută. Le va fi posibil să detecteze doar frânturi.

Emma îşi dă acceptul tacit, printr-o scurtă şi anemică mişcare a capului. -Înţelegi cu adevărat, sper, că am nevoie de dezlegarea ta din această frăţietate pe

care eu nu am dorit-o, dar aşa a trebuit să fie. Carma. Soarta, cum îi spuneţi voi. Ca să scap mai curând, am acceptat să părăsesc deja acest corp material. M-am

lăsat muşcată de un scorpion, în timp ce dormeam alături de soţul meu, în cortul nostru. Aş fi putut să-l alung cu un simplu gând pozitiv, dar nu am făcut-o. Înţelegi, deci, că eu sunt moartă. Cenuşa mea s-a contopit cu apa marelui Gange. Nu fi tristă. Nu m-ai pierdut, aşa cum vă închipuiţi voi, oamenii, atunci când moare cineva. Sunt numai proiectată în alte dimensiuni. Când vei ajunge şi tu acolo, entităţile noastre se vor recunoaşte şi se vor reîntâlni, deşi natura noastră nu va mai avea o structură cu trăsături şi consistenţă la fel ca

Page 216: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

216

cele de acum. Natura vibraţiilor pe care le emitem vor fi factorii de identificare. Încearcă să înţelegi, te rog. Îţi garantez că totul este bine.

Acum am să-ţi povestesc ce i-a făcut Doru Verei, după care, dacă vrei să ne ajuţi, chiar şi pe el, te rog să te călugăreşti, ca să te poţi purifica suficient, încât, pe viitor, să nu mai trebuiască să fii pedepsită să dai naştere la monştri de felul lui Doru.

Groaza se citea pe chipul Emmei. Medicii erau mai mult decât contrariaţi, pentru că o asemenea alergare de expresii pe faţa unei persoane aflate într-o astfel de stare n-au mai pomenit în întreagă cariera lor. Nici moartă cu adevărat, nici moarte clinică, nici comă, nici leşin propriu-zis, deşi la început asta părea. Doar o stare de inconştienţă prelungită, despre care nu ştiau ce să creadă. Nu se încadra în simptomatologia specifică cunoscută de ei pentru vreuna dintre stările de inconştienţă amintite în literatura de specialitate. Au hotărât să aştepte, să stea şi să bage de seamă cu atenţie maximă, să înregistreze cât şi ce pot aparatele lor, precum şi puterea de pătrundere a spiritului de observaţie propriu.

-Iată, mamă, ce s-a întâmplat: Doru a omorât-o pe Vera. Îi venea lui adesea s-o omoare. Cu greu s-a tot abţinut,

pentru că asta îi era soarta, dar s-a întâmplat că exact acum nu a avut această intenţie. S-a întâmplat. A fost un accident.

L-au apucat furiile la teatru. I s-a părut, ca de obicei, că ea îl înşeală. Biata inocentă! Pe el îl ştii ce gelos este. A făcut-o în tot felul, cum i-a venit la gură. A bruscat-o,... tot tacâmul. La faptul că-i aplica adesea un astfel de tratament, ai contribuit şi dumneata. Nu protesta. Ştii prea bine cum te-ai purtat cu ea după ce a adus-o Doru. Dispreţ. Asta ai avut pentru ea, deşi, la drept vorbind, nu ştiu de ce. A fost o fată bună. Te-a slugărit fără să cârtească, pe deasupra te-a mai şi respectat, cu toate că nu o meritai. Ba, te-a şi admirat. Tata, nici el nu a fost mai breaz. De câteva ori a încercat să o seducă, ultima dată chiar să o violeze. Norocul ei, că în ultima clipă a sosit Doru acasă. Când a văzut-o toată şifonată şi răvăşită, a tras veşnicile lui concluzii aberante.

-Aşa! Ia uite la tine cum cauţi afară. Iar ţi-ai tras-o cu careva. Sper că nu l-ai ascuns pe terasă sau în şifonier.

A început să întoarcă casa pe dos. Bătrânul pezevenchi s-a făcut nevăzut când a auzit uşa, dar, de îndată ce a realizat

că nu-i de glumă, că nebunul de Doru, care se ambala tot mai tare şi devenind furibund face spume la gură şi sparge tot ce-i cade la îndemână, a apărut ca din senin şi a potolit situaţia. Nu că i-ar fi păsat de Vera. Da’ de unde! Dar i se distrugea din avere. Lucruri de valoare. Vechi. Stil. Ştii tu foarte bine.

Cu un astfel de tată, cum să fie Doru altfel? Doar toată viaţa lui a văzut ce fel de om e tata, cum numai de dumneata sau de casă nu se ocupa şi se ţinea de toate potlogăriile posibile. Toate valorile vieţii s-au distorsionat în sufletul copilului. Toată ura lui s-a răsfrânt asupra femeilor, pe care le considera capul răutăţilor. Doar ele i-l furau mereu pe tata, care nu mai avea timp şi de el. Mai degrabă îşi făcea vreme pentru fata în casă, înghesuită rapid, iepureşte, în vreun colţ de bucătărie, baie sau dormitor, după care, încheindu-şi nasturii de la şli ţ, se îndepărta fluierând La donna e mobile. Multe au văzut ochii lui Doru. Chiar şi pe dumneata îi era ciudă. Socotea că erai singura care ai fi putut şi care aveai obligaţia să-l ţii pe tata acasă, pe lângă noi. Minte de copil!... Sunt curioasă, te-ai întrebat de ce v-aţi înţeles atât de rău voi doi, tu şi cu Doru?

Page 217: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

217

Umbra Dorei nu aşteaptă răspuns, pentru că ştie foarte exact ce i-ar răspunde mama sa. De aceea a lăsat-o doar să deschidă gura, spre o nouă mirare a doctorilor, dar i-a blocat orice sunet fizic, care să depăşească faza naşterii comunicării la nivel mental.

-Prin urmare, îşi reia povestea umbra Dorei, în seara despre care vorbim, Doru a adus-o pe Vera acasă de la teatru târând-o realmente, pe stradă, după el. Oamenii se uitau curioşi, dar, după bunul lor obicei, unul n-a intervenit. „Nu-i treaba mea. Ce să mă bag?!” De cum au intrat pe uşa casei, Doru, turbat cum era, a început s-o altoiască zdravăn, în fel şi chip.

Îşi ieşise cu totul din minţi, cu atât mai mult cu cât mâine zi ea urma să plece în turneu în Belgia. O durea groaznic stomacul. Mai avea de o zi şi suspiciunea că ar putea fi însărcinată.

De aceea a mai zăbovit un pic cu colegii, ca să mai uite de propria suferinţă, pentru că ea ar fi vrut acel copil, îl dorea, exista prezumţia că ar exista deja în ea, făcea parte din ea, îl simţea una cu ea, dar era conştientă că el nu mai voia nici în ruptul capului. Pe de altă parte şi ea socotea că, la felul cum se înţelegeau ei doi, nu era corect să aducă pe lume încă o fiinţă care să sufere din cauza lor.

A luat decizia să scape de copil, de una singură, când se va întoarce, dacă sarcina este într-adevăr reală. Asta, ca să-l scutească pe el de frământările grele care sunt inerente pentru foarte mulţi aflaţi în asemenea situaţii, când sufletul se luptă cu raţiunea, ori cu egoismul. În credulitatea şi puritatea ei, credea că Doru ar putea avea şi el astfel de sentimente.

A încercat să-i spună ce bănuieli are, dar el a ascultat-o numai pe jumătate şi nici nu a înţeles exact despre ce-i vorbea femeia. A sărit ca fript, de îndată ce a auzit cuvântul sarcină.

-Dumnezeule! Încă un copil! Nu mai vreau un brotac nespălat şi îmbălat, puturos şi plin de rahat, făcut cu cine ştie ce derbedeu.

-Doru, poate că nici nu este. Poate că mi-e greaţă din cauza ulcerului. Întârzierea e doar de o zi şi cum am fost stresată din cauza plecării, aceasta ar putea fi cauza. Oricum, dacă este, este tot atât al tău, cât şi al meu. E parte din noi, dragule!

-Al meu? Cum să fie al meu? replică zbierând din toţi bojocii, fără a sesiza că ea se exprimă cu o formulă ipotetică. De când nu m-am mai atins de tine? Curvă. Acum vrei să mi-l bagi mie pe gât?

-Doru, te înşeli. Poate că nu-ţi mai aduci aminte, dar zilnic faci dragoste cu mine, chiar dacă-ţi spun că sunt epuizată.

-Sigur, doamna e epuizată, au epuizat-o alţii. Ea nu are vreme de soţ. De ce nu spui că nu vrei? Ha? Crezi că nu ţi-aş respecta opţiunea? Mai am şi eu mândrie de bărbat.

-Doru! Nu se pune problema aşa. Sigur că vreau să fac dragoste cu tine. Eşti soţul meu, îţi aduci aminte? Dar nu aşa. Te îmbeţi în fiecare zi, seara eşti furibund şi te azvârli la mine. Acesta este pur şi simplu sadism şi viol.

-Ietetee! Ai mai fost de multe ori violată, ca să ştii că ce-ţi fac eu e viol? Are mâinile pe gâtul femeii, strânge tare, o zgâlţâie. Ea se sufocă. Tot tata este salvatorul. Intră. În acel moment, Vera reuşeşte, cu un efort

supraomenesc, să întindă un deget spre tata şi să horcăie nişte vorbe: -El a încercat... Viol. Doru o mai strânge de gât într-un ultim spasm de furie oarbă, în timp ce se

întoarce cu ochii ieşiţi din orbite spre tata. Scoate un muget animalic, iar pe Vera o

Page 218: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

218

împinge atât de tare, încât nefericita îşi pierde echilibrul şi dă cu capul de comoda care se afla la un pas. Se loveşte la tâmplă. Un hematom imens îi apare instantaneu, în jurul unei găuri. Alunecă inconştientă pe lângă piesa de mobilier, superbă. Pe gură îi ţâşneşte un şuvoi de sânge cald, roşu aprins. Apoi continuă să se scurgă.

Nimeni nu-i ia seama. Cei doi bărbaţi erau ocupaţi să se bată ca două bestii, fiecare dorindu-şi să iasă învingător, altfel existau toate şansele ca acela care era cel mai puternic, să-l ucidă pe celălalt. În mintea lor aburită de ură, devenise clar că, unul din doi, trebuia să moară. În această încleştare dementă, se mişcă prin cameră, ajung să calce pe sângele Verei, care se scursese din belşug, pe jumătate din suprafaţa podelei. Alunecă şi cad grămadă, unul peste altul. Văd. Rămân perplecşi. Înţepenesc. Tata îşi revine primul.

Verifică consistenţa substanţei între degetul mare şi cel mijlociu, pe care le freacă unul de altul.

-Sânge. Sânge puţin coagulat. Călduţ. Îşi poartă privirea spre Vera. Se ridică de pe jos, se duce la ea, cu grijă, ca să nu

alunece din nou, se apleacă şi-i ia pulsul carotidian. Nimic. -E moartă. Doru e moale ca o cârpă şi începe a suspina automat. -Ce ne facem, tată? Ajută-mă! Eu am omorât-o. Ea m-a făcut s-o omor, târfa

ordinară. Numai ea e de vină! -Taci! Adună-te! Găsesc eu o soluţie. Mai întâi trebuie să curăţăm tot. Fără urme.

Adevărul este că a fost un accident, dar, din păcate pentru tine, se poate încadra la omor din culpă.

Îi pune mâna pe sân, în dreptul inimii, ca să mai verifice o dată. Să fie sigur. Nimic. Nici o zvâcnire.

-Ce faci, pervers bătrân, urlă Doru, ieşindu-şi din fire, izbucnind coleric. -Taci, tâmpitule, că nu m-am culcat cu ea. Aş fi vrut, dar ce mai contează. Gura!

Să nu te prind că sari la mine. Ei, da, aş fi vrut, dar nu a acceptat, proasta. Ar fi avut numai de câştigat. Doi tâmpiţi. Şi tu, şi ea. Sacu’ şi petecu’. Acum termină cu istericalele de madamă la menopauză. Trebuie să ieşim din încurcătură. E clar că pierderea de sânge a omorât-o. Am putea spune că hemoragia este cauza. Parcă a suferit cu stomacul. E destul un ulcer perforat şi hemoragic. Izbitura... E, asta poate fi crimă.

-Cum, crimă? -Aşa bine, bou încălţat ce eşti. Ai împins-o, s-a lovit. Foarte bine se poate

presupune că tu ai dat-o cu capul de marmură. A durut-o cumva stomacul, în ultima vreme?

-Nu ştiu clar. Parcă spunea ceva în timp ce-o altoiam. -Nu ştiu clar, îl imită tata. Ce ştii tu, măgar împăiat ce eşti? Nu ai fost, de când te

ştiu, decât o mare bătaie de cap. Dar acum trebuie să ies eu basma curată, de aceea nu am încotro şi trebuie să te scot şi pe tine. Nu am de gând ca, din cauza unui ratat, să-mi periclitez bunătate de carieră.

Unde sunt prosoapele? Du-te şi adu cât mai multe. Au curăţat. Şi au curăţat bine, mamă. Poliţia nu a găsit nimic, în afara a puţin

sânge coagulat, cantitate nesemnificastivă pe colţul ciobit al comodei, pe suprafaţa rămasă zgrunţuroasă a marmurei sparte. Nu a rămas suficient material biologic, adică sânge, pentru a preleva o probă adevărată, aşa încât anchetatorilor nu le-a fost de nici un

Page 219: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

219

folos. Au văzut nişte sânge. Atât. Acela putea proveni şi de la o tăietură întâmplătoare la un deget.

Alte dovezi? De unde? Vecinele care au văzut o grămadă de prosoape la spălat? vei zice. Mare lucru.

Nişte pomi proaspăt sădiţi? Ei, da, aceştia o să-i cam ajute în viitorul apropiat pe investigatori.

Ce-i cu pomii, mă întrebi? O mare scăpare a prea unsului cu toate unsorurile, tatăl meu. I-a scăpat şi lui. Se mai întâmplă şi la case mari, ce să-i faci?

În graba mare, şi-au ars în sobă costumele care s-au umplut de sânge când s-au tăvălit pe jos, fără să observe materia vâscoasă prin care se bălăceau, ca doi porci în mlaştină. Le-au ars, ca să le piară urma. Dar unde să pună cenuşa? În sobă nu puteau s-o lase. În gunoi, nu. S-o ducă undeva, posibil, dar cenuşa-i cenuşă, se fofilează în toate ungherele, oricât de bine ar fi ambalată. Rămâne un pic în portbagajul maşinii, sau mai ştii ce se poate întâmpla. Gata dovada. Nu-i bine. Atunci, mintea luminată a lui tata a născocit s-o îngroape la rădăcina pomilor, amestecată cu pământ. Cui să-i dea prin minte să caute cenuşă la rădăcina unor puieţi proaspăt plantaţi?

Bune şi frumoase toate, dar ce să facă cu Vera însăşi? -O tăiem bucăţi, o punem într-un sac şi-o ducem undeva într-o pădure. -Ai sac? -Are unchi-tu, la ferma de porci. O bucăţim, o aşezăm frumos în pungi de nailon,

ca să-ţi fie mai uşor, mergi tu cu maşina la fermă, aşezi bucăţile în saci, vezi să nu fie mai mult de doi, iei cele două covoare persane vechi din pivniţă, îl înveleşti fiecare pungă într-unul, bagi pachetul în sac, te duci... Cred, mamă, că nu mai trebuie să-ţi spun care a fost planul. Îl intuieşti, nu?

Doar că Doru nu a fost în stare să facă ce trebuie. El încă îmbibat de alcool, nu avea suficientă forţă, moarta grea, chiar şi aşa bucăţită. A pus ce-a pus, a făcut un sac, dar restul l-a adus acasă.

Tata a crezut că-l omoară. -Ce să fac, naibii, cu resturile ăstea din cadavru? a urlat la Doru. Totuşi a găsit soluţia. A făcut rost de ceva acid, a băgat-o acolo, cât a mai rămas

din ea, şi-a topit-o. Problema acum era cum să procedeze cu licoarea rezultată. Dacă o aruncă oriunde, sare în ochi, că arde tot în jur. Aşa că, ce-i puiază mintea soţului tău iubit? Sapă iarba din grădină, aruncă ce are de aruncat, apoi mai pune un strat de pământ, care, evident, se usucă pe dată, dar, „Nu-i bai, pun eu dale deasupra şi nici naiba nu bagă de seamă. Dacă întreabă cineva, zic că-mi place mai mult cu piatră în jurul piscinei, pentru că nu se alunecă, nu se face mizerie când plouă. Găsesc eu ce să născocesc, nu-i mare lucru!”

Îşi freacă mâinile satisfăcut. Treaba e făcută. Ăia de la crime îşi muşcă pumnii, nu găsesc nimic. Au scăpat. Doar că Dumnezeu nu doarme şi scoate sacul în calea pescarului.

Umbra se topeşte treptat. În urmă rămâne doar o şoaptă: -Fă ce ţi-am spus, mamă. Mergi la mănăstire. Roagă-te pentru izbăvire. Ne va

ajuta mult. Te iubesc, mamă. Ţine minte, iubirea este esenţa tuturor lucrurilor. Asta să nu uiţi să-i înveţi şi pe alţii. Fă-i să priceapă că orice ar avea, bogăţiile lumii, toate, orice ar şti, ştiinţa adunată în creierele luminate, toată, orice ar realiza, chiar şi cea mai nemaipomenită minune a lumii, orice ar sacrifica, chiar şi pe sine înşişi, fără iubire, nici

Page 220: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

220

un fapt nu slujeşte nimănui, la nimic şi nu preţuieşte nici cât un grăunte de praf de pe drum, chiar dacă ajungi atât de grozav încât ai putea suci lumea cu susul în jos. Fără iubire, totul e în deşert... Te vei întoarce şi iar te vei întoarce,ca să suferi şi să plăteşti, până când vei învăţa să iubeşti cu adevărat. Să dăruieşti iubire adevărată, nu prefăcătoria pe care o numesc, în genere, oamenii, iubire.

Du-te la mănăstire, mamă! Glasul se pierde şi el. *** -Au sosit rezultatele de la laborator? -Pentru asta am venit să vă caut. Amprentele, chiar aşa parţiale, au fost

reconstituite şi corespund cu cele din arhivă. Nouăzeci şi nouă la sută. Legistul spune că nu sunt dubii.

-Ca să vezi! Cum de bănuiam eu? Am cotrobăit şi la rădăcina pomilor, să vedem dacă nu au cumva vreo legătură cu

dispariţia. -Şi? Au? -Îhîîî! face gura până la urechi de satisfacţie locotenentul. -Măi, tu, acela, aşa ai învăţat respectul pentru superior? Ce-i acela îhîîî? nu se

poate abţine nici colonelul de la manifestarea satisfacţiei, reacţionând în felul lui, adică dându-i peste nas subalternului.

-Vă spun eu cum stă treaba. Dar, să vedeţi... -Ce mai e? -Am căutat şi pe sub dalele alea din curte. Când colo...Uuups! Urme de acid în

care s-a găsit substanţă organică. -Măi, să fie! Ţi-am spus eu că-l vom prinde pe criminal? -Da, să trăiţi, aţi spus. -Imediat să-i arestaţi pe Sineşti. -Bătrânul nu-i acasă, a plecat taman în India, la fiica lui. Eu nu i-aş fi dat viză. A

fost o scăpare de-a alor noştri. -Ce scăpare, măi, bobocel?! Ce scăpare? Deliberat i s-a dat, ca să vedem ce reacţii

are, caută să se scoată colonelul cu o scuză, chiar dacă-i cusută cu aţă albă. În faţa subalternului, tu, şeful, trebuie să ai ultimul cuvânt, oricum o fi. Asta-i lege. Altfel li se urcă la cap ăstora. Lupii tineri. Numai ei ştiu şi numai ei sunt deştepţi.

-Care reacţii, şefu? El să fie sănătos, că a reacţionat bine, mersi îmbrăţişându-se cu ditai ţunami. L-a luat valul, ce să-i faci, şi uite ce-a păţit. S-a nimerit să fie prin preajmă când a pornit-o acela uriaşul la sărutat muritori. Acum stă într-un hotel de zece stele, numit stomacul balenei.

-Termină cu umorul ăsta negru. Ce, ai vreo genă de englez în tine? -Nu, să trăiţi! De la muica, oltean, sută la sută. Curat ca lacrima. -Bine, bine. Arestaţi-l pe cel tânăr. Îl interoghez, completăm dosarul şi i-l dăm

plocon procurorului. Să se spele pe cap cu el, că eu m-am săturat de toată tărăşenia asta. -L-am adusără. De aceea venii, să vă chem, se scapă ca la mama acasă

locotenentul, de fericit ce e, în urma succesului repurtat cu arestarea. -Unde-i?

Page 221: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

221

-Alături. -Cum alături? Singur? -Da, ce, chiar mă credeţi prost? Am pus un gardian la uşă. *** Buuummmm! -Ce-a fost asta? -Tsunami? Ies în goană pe coridor. Câţiva gradaţi în uniformă se bulucesc în uşa camerei

unde se află arestatul, doar că acesta nu se mai găseşte acolo. A ales să împodobească caldarâmul, cu minunăţie de boi rămas fleaşcă, ca şi când toată viaţa numai asta şi-a dorit, să se transforme într-un grafiti-unicat absolut, realizat cu material de natură organico-umană.

-Ceruse apă, am plecat după apă, boscorodea, fără să se poată opri, la fel ca o moară stricată, şocat din cale afară, cel care fusese pus să-l păzească.

-Curtea marţială te paşte, vită! Omul rotea în cap ochi bovini, continuând să-şi cânte placa pusă pe patefonul

stricat de acum: „Am plecat după apă, n-am făcut nimic. Am plecat după apă...” -Trimite după psiholog, ca să-l ia în primire. E clar că-i şocat. Când îşi revine,

dacă nu va fi prea târziu, vreau să vorbesc cu el. Vezi ce spune psihologul, ce şanse de recuperare rapidă sunt. Dacă nu le prevede posibile în următoarele câteva ore, o lăsăm moartă, te apuci şi scrii raportul. Acum, oricum, este totuna. Tipul s-a sinucis, alt suspect de crimă nu avem, complicele e mort şi el, mamă-sa s-a trezit din comă, ori ce-o fi fost, dar bate serios câmpii. O ţine una şi bună că vrea să se călugărească. A şi ajuns la mănăstire. Oricum, ea iese de pe lista suspecţilor, a fost plecată din oraş în momentul crimei... Deci, nu avem nimic. Practic, ni s-a rezolvat cazul de la sine. Fă raportul. Dacă stau să mă gândesc bine, nici măcar nu mai are rost să pierdem vremea până-şi revine acela din şoc. Oricum nu are cum să aibă să ne spună ceva relevant, care să ne scoată din rahatul ăsta. De data asta am îmbulinat-o rău de tot. Am pierdut cazul. Cum este mai rău. Ne scapă criminalul de sub ochi. Se sinucide în faţa noastră. Nasol de tot. Nasol! O s-o cam luăm pe coajă, pe chestia asta.

-Da’ de ce, şefu’? Noi am făcut tot ce am putut. De la bun început nu s-au găsit probe.

-Cum de s-au găsit până la urmă? Totul a fost o stupizenie cât se poate de comună. Doi care se au ca mâţa cu câinele, se ceartă mereu, se mai şi caftesc. El, gelos, cam dus cu pluta, o familie dezbinată, unul hăis şi unul cea, fiecare cu aia mă-sii, nu-l interesează de celălalt, numai în măsura în care ar putea să dea vina pe altul şi să se spele el pe mâini de toate cele. Un tată egoist, curvar, neataşat de familia lui nici cât negrul sub unghie, o mamă înfumurată, înrăită, acră, neapropiată de copiii ei, o soră excentrică, o nevastă tristă, dezamăgită, dezacomodată, dezrădăcinată. Naivă, docilă, bună, supusă, dar care, uneori, sătulă de toate, face câte ceva care depăşeşte tiparele proprii, bine înghiocate în viaţa lor de rahat, fapt care pe el, nebun cum e, îl scoate din minţi. Dă cu ea de toţi pereţii, intervine accidentul mortal, se sperie şi el şi taică-su. El se zăpăceşte, ăl bătrân ia hăţurile în mâini, se crede mare şi tare, a toate ştiutor, crede că va construi scenariul unei

Page 222: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

222

camuflări perfecte, dar o dă în bară cu nişte naivităţi bune doar pentru un roman poliţist prost, de duzină. Cam acesta-i tot filmul. Nasol e că, în toată afacerea, noi am picat de tolomaci. Parcă am fi avut orbul găinilor. Nu ne rămâne decât să facem cum scrie la carte şi să urmăm procedura legală, aşa că, hai, dă-i drumul, scrie raportul, nu mai sta să arzi mangalul de pomană, pentru că nu ne pică nici un premiu din senin, pentru prostia de care am dat dovadă! Putem fi mândri de noi, fiindcă nu în fiecare zi este cineva în stare de asemenea performanţe, spune bossul cu necaz îngropat în ironie.

-Cum să fac? Aşa cum aţi zis? -Ai tu altă variantă? -Dacă ordonaţi!... Şefu’, dar cu copiii ce se întâmplă? -Nu ştiu. Am anunţat la protecţia socială. Deocamdată stau la o vecină. -Neamuri nu au? -Aici, nu. Vom încerca să dăm de urma celor din Rusia. Deocamdată nu avem nici

o dată certă. Doar locul de naştere al mamei. Va mai dura. Dar de ce te interesează? -Cumnata mea, sora lu’ nevastă-mea nu poate face copii. Toată ziua-i pe capul lui

al meu şi mi-l strică cu răsfăţul. I-aş sugera să-i înfieze pe ăştia doi. De când ne tot ameninţă că va face asta. Crede că ne sperie, atunci când noi îi spunem s-o lase mai moale cu nepotu-său. Cred că va fi fericită. Nici nu luăm copiii din mediul lor, adică vreau să spun din ţară, rămân fraţii împreună, ea-i topită după copii, condiţii materiale au.

-Ce zice cumnatul tău? -O! Şi el vrea. Să-l vezi cum se târăşte-n patru labe cu al meu şi-i face toate voile.

Îi plac copiii. Se potrivesc ei doi. Se înţeleg de minune. Ar fi bine pentru fetiţe. Fetiţe sunt, nu?

-Da. Ei nu ar prefera băieţi? -Nu, nici vorbă. Deşi-l iubesc exagerat de mult pe fiu-miu, totuşi l-ar prefera

fetiţă. Odată, draga de cumnată-mea, când a avut ăl mic bal mascat la grădi, a vrut să-l costumeze în fetiţă, să-i facă bucle şi să-i lege funde-n păr. A trebuit să mă zborşesc la ea, să-i spun c-o strâng de gât, dacă încearcă să facă din băiatul meu un gay... Aşa că eu sunt de părere că, dacă reuşim să li le dăm lor să le înfieze pe fetiţele acestea, totul va ieşi cum nu se poate mai bine pentru toţi.

-Să vedem, poate le reclamă vreo rubedenie. -Dacă nu, promiteţi-mi că-mi ziceţi. Dacă mă ajutaţi să rezolv problema asta, să-

mi lase feciorul în pace, vă zic bogdaproste. -Bine, măi! râde cu bunăvoinţă şeful. „Hm! Adevărat. Are dreptate omul. Ce-i

prea mult, strică.”

Treisprezece

În bucătăria mănăstirii este forfotă mare. Toată congregaţia este comasată acolo,

în frunte cu maica stareţă. Maica stareţă e foarte bătrână, bate către sută, deşi viaţa ei nu a fost tocmai uşoară. A făcut şi ani de puşcărie grea în temniţele comuniste, pentru că a îndrăznit să-şi apere pe faţă credinţa în Dumnezeu. Acum umblă în baston şi adusă de spate, dar tot nu se lasă. Când te vede, îţi zâmbeşte şi te salută cu „Să ajute Dumnezeu.” În aşa fel o spune, încât ai senzaţia certă că, în chiar acel moment, te-a şi ajutat. Poate că

Page 223: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

223

aşa şi este. Stă maica Filofteia, maica stareţă, pe un scaun din cele vechi, de lemn, cu spătar înalt. Acesta unu a mai rămas. Au fost douăsprezece în jurul mesei pentru praznice. Le foloseau când aveau musafiri. Fie că acesta era Vlădica, fie că îşi făceau ele pomană cu săracii adunaţi de pe uliţi. Până-n zi de azi fac la fel. Acei nenorociţi pe care nimeni alt nu-i ia în seamă şi nici nu-i pune la socoteală când este vorba de vro împărţeală de bani de la guvern. Aceştia, vagabonzii fără casă şi fără masă, nu intră în calculele bugetului, nu li se face parte din.., of.., acela.., cum îi zice?.. na.., PIP, BIP, mă rog, cum i-o fi zicând. Numai că pe la nevoiaşi, mai va, să ajungă pipul acesta. De ce să ne mirăm? Doar de cându-i lumea lume, cine-mparte, parte-şi face, nu se uită la alţii. Rezultatul e că au rămas ele, călugăriţele de la mănăstire, care, din toată nevoia lor, îşi mai fac pomană cu dealde sărăcime oropsită, deşi nu aceasta-i soluţia corectă, care să poată rezolva situaţia în mod organizat şi sigur, odată pentru totdeauna. Ar trebui să se facă totul sub egida statului, însă, decât nimic, ceea ce fac maicile, tot îi mai ajută pe aceşti năpăstuiţi să se târască de pe o zi pe alta, să se ţină pe picioare, sau să iasă cu răsuflare în ei dintr-o iarnă geroasă. Altfel, i-ar găsi morţi pe străzi sau oploşiţi prin cine ştie ce cotloane dosnice, mizerabile şi îngheţate bocnă. Câţiva chiar s-au aciuit pe lângă mănăstire. Le ajută la treburi, plini de recunoştinţă, zicând bogdaproste şi bătând mătănii cu reală pioşenie, la fiecare slujbă din biserică.

Multe treburi mai sunt! Grădina mare, de unde îşi scot legume, pentru de-ale gurii, ţarina, de unde mai treieră ceva grâu pentru prescură şi pentru pâinea cea de toate zilele, ceva porumb, de mălai, fâneţurile, bune pentru vite. Apoi nu-i uşor, pentru nişte femei să facă toate aceste, pe lângă rugăciunile zilnice şi cele de noapte, de la care nu se abat niciodată.

Dacă se nimereşte vreun copil să dea grăunţe la orătănii şi la hulubi, ori să adune ouăle, de mare ajutor le mai era. Mulţi năcăji ţi şi-au găsit culcuş în ograda lor. Se învaţă cu munca, cu cinstea şi, cel mai important, cu frica de Dumnezeu. Iar ele sunt bucuroase să ajute şi să smulgă încă nişte suflete din calea pierzaniei.

Un astfel de suflet a cioplit şi scaunele. A învăţat să cioplească în lemn, în puşcărie. A stat condamnat din tinereţe, până a ajuns colilie. A îndurat multe, a învăţat multe, iar când a ieşit, a ieşit cu dorinţa să se mărturisească şi să se izbăvească. A ajuns la mănăstire. Acum e oale şi ulcele de mult. Când i-a venit ceasul a se duce, s-a dus om de ispravă, potrivit pentru Împărăţia Ceriurilor.

Asemenea lucruri fac fericirea măicuţelor. Acum bâzâie ca nişte albinuţe, fiecare lucrând câte ceva. Multe mai au de făcut! E ziua de ajun al Crăciunului, s-a anunţat că vine să slujească stareţul Ioachim, un sfânt, orb şi făcător de minuni. Rugăciunile sale ajută şi dezleagă pe oricine i se înfăţişa dinainte cu credinţa în Cel de Sus.

E ora nouă a dimineţii. Atât de târziu! La trei fix, stareţul şi maica stareţă Filofteia au de primit colindătorii. Din sfert în sfert de ceas intră alt cor, ori grup. Se adună de peste tot. Tot colindă, până seara, la slujba de zece. Pentru fiecare trebuie un pacheţel de la Moşul Crăciun, cum e datina. Câteva novice înnoadă la panglici şi aşază cele cuvenite în pungi. De două zile robotesc. Altele se silesc să împodobească bradul. Călugăriţele mai trecute, se osârduiesc a face colacii, plăcintele, cârnaţii, a tăia caltaboşii şi a-i aşeza pe tănere. Aşa, tănere, din cele din bătrâni, din lut, lucrate la roată şi smălţuite în cuptor, cu flori roşii pe de margini şi albastre, sănătoase de pocnesc de sănătate, salbă veselă, zâmbitoare cu gura până la urechi, nu farfurii de porţelan, cu dungă aurie şi împodobite cu modele de cobalt.

Page 224: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

224

Una dintre ele mestecă de zor cu linguroiul de lemn în oala cu fasole, alta taie ceapa, alta s-a dus să scoată varza acră din cada ce se află în cămară. Din aceasta vor face o salată cu ulei de măsline, căpătat de la suratele din Grecia, as’vară când au fost venit pe la ele. Salată de curechi acru cu fasole bătută, ultima masă cu mâncare de post, înainte de ziua Sfintei Sărbători! Să te lingi pe buze, nu alta.

-Maică Filofteia, îţi mai aduci aminte când a venit prima dată la noi maica Maria, pe atunci doamna Emma, că a venit cu nepoatele ei, copiliţe sărmănuţe, rămase orfane, şi-au nimerit tomnai când noi ne înfruptam din fasole bătută, deasupra înecată cu bănuţi de ceapă dinstuită în ulei cu ardei roşu pisat în piua cea mare de lemn? Alăturea am tomnit bunătate de salată din curechi acru din cadă? Îs mari amu fetele cele, la casa lor, dară când vin de o văd, ne dau telefon de cu o zî-nainte, să luăm aminte a le drege numa’ cum ştim noi, fasole şi curechi acru din cadă. Totdauna spun că ele n-or mâncat aşa ceva bun în tătă viaţa lor. Apoi când or dat peste plăcintele cu mac şi cu nucă pe care tomna le-am scos dă pă vatră, s-or răpezât la ele, d-or gătat o rudă-ntr-un minut. M-o fo’ frică, dacă li s-a face rău?.. Dară, că! Or zburdat p-aci, ca nişte ieduţe... Mai ţâi dumeta minte?

-Dară, fată, că nu m-am sclezorat de tătului tăt. De lângă cuptorul de gătit, zidit din cărămidă de lut, cu tabla de fontă de deasupra

bine încinsă, maica Inocenţia, mai rumenă în obraji, de la flăcările care dogoreau, decât gogoşile pe care tocmai le prăjea pentru copilama de colindători la care se aşteptau, se trezeşte a întreba.

-Dară maica Maria unde-i? -Nu prea-i dumneaei în apele ei de vro câteva zâle. Nuş’ ce are. Cică simte aşe o

slăbăciune. O fi bolnavă. Dară că-i şi bătrână, ce-oi şti a zâce amu? -No, că şi tu, soro! Dară că ce? Maica Filofteia o fi tinără?! Uite la ie, că-i aci cu

noi laolaltă în sfântă zî de Ajun. -Apoi, că nu ştiu a răspunde. M-o vestit maica Anişoara că de la un timp, stă mai

tătă vremea, şî nopţâle, când nu să roagă, stă la birou cu un caiet dinainte şî scrie şî tot scrie. Eu am văzt-o şăzând în pat, proptită-n perne, cu cel căiet pe genunţ şî scriind, scriind. Merea pixul la ie în mână, numa şe’.

-Măi surorilor, spune maica stareţă, ia să vă duceţ voi mai des pe la ea să vedeţi ce-o face. Să nu fie bólnavă cumva şi noi nici n-om şti de-o lua-o Cel Veşnic în împărăţia Lui, slăvit fie-I numele!

Îşi face o cruce mare, cât i-e pieptul. -Aşa să faceţi. Treburile încep să se cam termine şi maicile să se potolească. Aranjează tot ce-i

de aranjat după cum e scrisa, apoi se retrag în chilii, pentru a se primeni, ca să fie gata de rugă şi apoi pentru a primi pe cei colindători.

Focul în cuptorul de gătit s-a ostoit, mai pâlpâie doar şoapte somnoroase, înainte de a se deda cu totul hodinei de peste noapte.

Bucătăria rămâne pustie. *** Sus, în sala mare, cea pentru musafiri aleşi, uşile sunt larg deschise. Primii

colindători au şi început să vină.

Page 225: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

225

Icoanele, majoritatea enorme, care atârnă pe toţi pereţii, par că au prins viaţă în lumina care devenise orbitor de strălucitoare, izvorâtă fiind din candele şi lumânări fără de număr, care se alintă, slobozind flăcărui, care jucăuşe, care blânde ca o mieluşică, care ruşinoase, ascunzându-se în spatele suratelor mai îndrăzneţe. Indiferent de felul cu care le-a blagoslovit natura şi talentul făuritorului lor, toate, fără excepţie, respectau neabătut o înţelegere ancestrală. Aceea de a-şi dărui miresmele, pentru a întâmpina cu bucurie Ziua Domnului. Mirosul de ceară şi uleiuri aromate îmbătau fiecare suflare. Miresmele acestea înveşmântau atmosfera lăcaşului în cele mai alese straie domneşti. De îndată ce te apropiai de acel loc, simţeai cum te inundă o uitare de griji, te cuprinde mulţumirea şi o iubire fericită, atotcuprinzătoare. Liniştea din piept este de neegalat şi imposibil de descris. Cum şi de unde venea, apoi pleca tot cum venise, de îndată ce ieşeai pe porţile mari, din lemn sculptat din briceag, nimeni n-a putut desluşi de veacuri. Nici nu mai încearcă cineva a o face. Fiecare se mulţumeşte cu faptul că, fie şi numai la zile alese, fiin ţa lui se poate bucura de acest balsam purificator.

„O ce veste minunată...” Glasul corului se înalţă maiestuos. Este un cor mare, mixt, venit de la o catedrală,

din oraşul cel mare, aflat în apropiere. Stareţul şi cu maica Filofteia, stareţa, se ridică din jilţurile lor, pentru a le dărui

colindătorilor consideraţia meritată, ca vestitori ai Domnului, ce se află. Cântă cu har, pe mai multe voci, cu solişti buni, un tenor şi o soprană. Sunt

cântăreţi de la operă, dar cu dragoste de cele sfinte. Trei păstori, Moş Crăciun, Steaua sus răsare îmbată sufletul ascultătorilor. Când îşi încheie repertoriul, pentru câteva clipe se păstrează o tăcere ca de facerea

lumii. O lume de vrajă, cu oameni vrăji ţi de bagheta fermecată a unui înger bun şi darnic, care nu poate să înceteze a visa la o omenire fără de prihană, o omenire a iubirii, o omenire a gândirii cu sufletul, nu cu interesele minţii şi nu cu răutatea egoismelor.

La uşă se ivesc alţi colindători, aşa că îngerul îşi ia zborul, pentru a le face loc acestor fraţi ai lui pământeni, care au sosit de prin nămeţi, ca să aducă darul lor cel curat, închinat serii celei magice.

„Căci, gândeşte îngerul cel bun, ce altceva decât fraţi ai mei, adică îngeri, sunt aceşti oameni care, prin glasurile lor, înalţă către nemurire sufletele celor ce ascultă. Aceasta este noaptea miracolelor. Aşadar, chiar şi eu trebuie să le las loc, ca să se împlinească.”

Glasurile răsună şi se lovesc de ferestrele care zdrăngăne, mai ales atunci când, câte un falset nedorit, dar, mai ales nevoit, se strecoară ca un intrus. Nimeni nu-l ia în seamă, pentru că cel ce l-a slobozit a fost de bună credinţă şi-a dorit doar să-şi aducă şi el prinosul. Ce să se ştie face, dacă nu a fost lăsat cu darul cântatului?! O fi şi el primit, c-a dat din suflet.

Mulţămirile gazdelor şi darurile lor sunt egal de îmbelşugate. Ba, pe deasupra, sfinţia sa, stareţul Ioachim e pus pe şotii. Are câte o vorbă de duh

pentru fiecare. -Apoi, domniile voastre, văd că v-aţi gătit ca la carte. De unde aveţi, rogu-vă,

acele cravate meştere, toate la fel, cu Ieslea şi cu Naşterea Domnului zugrăvită pe ele, de gândeşti că fiecare duceţi pe piept câte o icoană, ca la o procesiune de la Vatican, care se îndreaptă spre Capela Sixtină? Mi-ţ crede, or’ că ba, dar o să-l rog pe Moşul, până l-oi îndupleca, să mă dăruiasă şi pe mine cu una, ca s-o port peste sutană.

Page 226: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

226

Lumea râde veselă, atmosfera e destinsă. În fond, toţi suntem creaţiile lui Dumnezeu, niciunul nu-i mai breaz. Doar că fiecare le are pe ale lui proprii, nu pe ale vecinului. Când vom înţelege că nu avem dreptul de a-l judeca pe celălalt, fiindcă o fi având el greşelile lui, dar şi noi avem păcatele noastre, atunci drumul omenirii se va netezi în aşa fel, încât nimeni nu se va mai împiedica, nu va mai cădea şi nu-şi va mai frânge gâtul. Dar nici suflete frânte nu se vor mai găsi, nici de le vei căuta cu lumânarea.

Una dintre lumânările de pe margini, atenţionată că veni vorba despre tagma ei, se agită cu sfârâituri să afle despre ce-i vorba. Nu are vreme, pentru că în mijlocul încăperii înaintează două copile, escortate de mătuşa lor, o apropiată a casei, una dintre prietenele maicilor, venită din sectorul laicilor, dar care e aproape de duhul mănăstiresc, doar că nu a îmbrăcat rasa.

Cea mai mare dintre copile, are vreo doisprezece ani, domnişorică de-acuma, dă tonul cu curaj şi responsabilitate, pătrunsă de importanţa acţiunii colindatului în faţa unor asemenea feţe bisericeşti importante, precum maica Filofteia şi sfinţia sa stareţul Ioachim.

„Am venit să colindăm...” Cea mai mică se inhibă deodată şi fuge lângă mătuşa ei, pe care o strânge de

mână. Pune capul în jos şi ia poziţia catârului. „Dar boierii nu-s acasă...”, continuă soră-sa, aruncându-i un zâmbet îngăduitor,

care voia să însemne ”ce ştii tu, eşti prea mică, ca să înţelegi.” Prichinduţa prinde mesajul din zbor şi, zgândărită de ambiţie, acceptă impulsul pe

care i-l dă aceasta pe din dos, se smulge din mâna mătuşii, se înfige pe picioruşele încă dodoloaţe de copil mic şi sloboade glas mare.

A ieşit un colind de toată frumuseţea. -Şi, aşa ziceţi voi, domnişoricilor, li se adresează părintele Ioachim, că boierii nu-

s acasă? Ei, iată că aţi greşit. Boierii sunt acasă şi vă vor da şi cadouri, ca răsplată pentru colindul vostru frumos.

Se duce către coşul plin cu pachete, alege două şi le dă copilelor, care nu prea ştiu ce au de făcut. Cei de acasă omiseseră să le înveţe. Mătuşa intervine prompt.

-Sărutaţi dreapta Sfinţiei Sale. -Ba, să fie cu iertare, eu voi pupa mâna domnişoarelor acestea drăgălaşe,

zâmbeşte buclucaşul de părinte. Ele vor săruta crucea. Le ia mânuţele într-ale sale, le duce la buze, apoi le întinde crucea ce o poartă la

gât. O cruce masivă, frumoasă, în mijloc, la locul în care i se îmbucă braţele, este o iconiţă, lucrată splendid în email, Maica cu Pruncul.

*** Una după alta, orele trec, se înserează de-a binelea, colindătorii, îngheţaţi de frig,

se adună pe la casele lor. La mănăstire se aşterne liniştea. Doar lumânărelele din bradul înalt până în plafon

mai dau umbre de lumini timide, sorbite cu nesaţ avid de către negurile vălătucite ale nopţii. O măicuţă, rămasă mai la urmă, pune mâna pe stingătorul de lumânări, cel cu coadă de doi metri, special făcut pentru Pomul de Crăciun, ca să poată ajunge să stingă şi lumânărelele cocoţate tocmai în vârf, pentru că, Doamne păzeşte, se poate întâmpla o

Page 227: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

227

nenorocire, dacă nu le-ar stinge pe toate. Ar putea lua foc şi să ardă toţi ca-n focul gheenei.

Îşi termină treaba şi se retrage şi ea. Ceilalţi, toţi s-au culcat. Nu se mai vede nici o luminiţă, la nici o fereastră. A verificat şi ce face maica Maria, după cum a sunat foarte clar rugămintea maicii stareţe.

„Doarme ca un înger, fie-i visele luminoase, se bucură surata.” *** -Ajutooor!!! Săriţi!!! Ajutooor!!! Ţipătul ascuţit sparge liniştea îngheţată a dimineţii de Crăciun. Uşi trântite, glasuri care întreabă: -Ce-i? -Ai auzit? -Parcă s-a auzit dinspre chilia maicii Maria. -Glasul mi-a semănat cu al Ilenei, novicea. -Hai să mergem şi să vedem. Lângă patul Mariei, Ileana era căzută în genunchi, cu mâinile încleştate de tăblia

patului. Tremura îngrozitor, iar din gâtlej, evident necontrolate, îi ieşeau gemete, ca nişte mugete surde. Un fel de vaier întrerupt doar din pricina pauzelor de respiraţie, efectuate într-un ritm inegal, ceea ce făcea ca acele icnete înspăimântate să sune ca şi când ar fi bătut tactul la o partitură nărăvaşă.

-Ileană, tu, fată, ce-i? Înainte ca ea să apuce a răspunde, maicile înţepenesc. Maria, în pat, proptită de perină, acoperită cu duna, dună pe suprafaţa căreia se

lăfăie o pată mare de un roşu închis. Sânge închegat. Are ochii holbaţi şi gura căscată ca o groapă neagră. O măicuţă vrea să dea la o parte duna, dar, din prag vine poruncitor glasul stareţei. -Nu atingeţi nimic. Mergeţi de daţi telefon la poliţie. *** -Dumneavoastră nu aţi auzit nimic, niciuna? -Nu. -Cum se poate? -Noi, în general dormim adânc, somn liniştit. Ieri am şi fost foarte obosite, a fost o

zi deosebit de grea, cu atâţia musafiri, cu Prea Sfinţia Sa, la noi. Vă imaginaţi! -Bine, dar chiar nimic? Greu de crezut. Ofiţerul părea sceptic şi se vedea că începe să fie suspicios în ceea ce le priveşte

pe maici. -S-a certat cu cineva, vreo divergenţă, vreo invidie, ceva? -Domnule, răspunde supărată maica stareţă Filofteia. Aici este casa Domnului,

între noi nu există astfel de sentimente sau apucături. Doar dragoste frăţească întru Domnul Nostru.

Page 228: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

228

-Dragoste, dragoste, dar nu vă fie cu supărate, uite crima în casa Domnului. Ce ziceţi de asta?

Nimeni nu-i răspunde. Doar Ileana, din când în când, dă drumul la câte un oftat prelung. De când a descoperit-o pe Maria nu au mai putut-o face să scoată nici un cuvânt. Nu mănâncă, nu bea, se topeşte pe picioare, privind fix, cu ochii goi.

-Fata asta ar avea nevoie de un psiholog. -Nu are nevoie. Ne rugăm noi pentru ea. Dumnezeu o va ajuta. Acum este încă

prea îndurerată. -Măicuţelor, vă rog frumos să încercaţi să colaboraţi, altfel nu putem face nimic. -Da’ ce să facem? -Spuneţi tot ce ştiţi şi tot ce vă aduceţi aminte. -Păi, v-am răspuns la toate întrebările. Ce am făcut ieri, cine a fost şi cine n-a fost,

la câte ceasuri, când ne-am culcat, ce-am făcut înainte de culcare. Altceva ce să ştim a vă spune?

-Şefu’, intră într-un suflet cineva din echipă. Am găsit ferestruica de la bucătărie deschisă, cu plasa pentru ţânţari ruptă şi urme de călcătură pe pervaz. Urmele par să fie de la nişte adidaşi noi, numărul patruzeci şi cinci. Urmele arată că doar s-a intrat pe acolo, nu că s-ar fi şi ieşit. -Deci, cineva a pătruns prin efracţie prin geamul de la bucătărie şi e bărbat. Un bărbat înalt. Poate şi masiv.

-Nu prea cred masiv, pentru că nu e geam, e gemuleţ. Ar trebui să fie cineva subţire, ca să poată intra.

-Mda. Ai dreptate. -Nu vă supăraţi, de unde ştiţi că este înalt? întreabă una dintre novice, mai

băgăreaţă din fire şi neobişnuită cu supuşenia şi regula tăcerii. -La aşa număr mare la picior, nu poate fi un pitic, nu credeţi? -Aha! Am înţeles. Sub privirea insistent dojenitoare a maicii stareţe, fata se ruşinează şi se retrage. -Alte urme nu a mai lăsat? -Ba da. Se pare că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să mănânce. A lăsat pe

masă pâinea din care a tăiat o bucată zdravănă, nişte şuncă, oala cu fasole şi castronul cu varză acră. Tava cu cârnaţi şi friptură, de asemenea, este pe masă. Toate în dezordine. Din toate s-a mâncat zdravăn.

-Dumnezeu să primească, grăiesc maicile în cor. Oamenii legii se uită nedumeriţi unul la altul. Ce fel de fiinţe sunt femeile acestea

de mai pot rosti asemenea vorbe când cel ce s-a înfruptat este, mai mult ca sigur, ucigaşul suratei lor?

Parcă ghicindu-le gândul, maica stareţă explică: -Şi ucigaşul de pe cruce a fost iertat, dacă s-a pocăit. -De unde ştiţi dumneavoastră că acesta s-a pocăit? A omorât, asta e clar. Rogu-vă,

dacă nu vă e cu supărare, cam pe unde credeţi că se află pocăinţa? Replică ofiţerul, enervat.

-De unde ştiţi dumneavoastră ce l-a împins să săvârşească acest păcat şi de ce sunteţi atât de sigur că nu a regretat după aceea?

-Dumneavoastră le-aţi lăsat aseară pe masă? -Nu, le-am pus, ca de obicei, în frigider. Doar pâinea şi plăcinta, în cămară.

Page 229: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

229

-Da, au rămas azvârlite pe jos, două coji de plăcintă, cer iertare, cam arse. -Aşa este. O tavă, trei rude, mi s-au cam ars. Le-am lăsat prea mult în cuptor,

fiindcă am fost nevoită să răspund la telefon. În acel moment nu se afla nimeni prin preajmă, dă explicaţia maica Anişoara, bucătăreasa.

-Dacă permiteţi, cred că, după ce şi-a pus burta la cale, a luat-o la plimbare prin casă. Sunt urme de paşi.

-Aceiaşi? Numai de un singur fel? -Numai. Se pare că n-au existat complici. Cel puţin înăuntru. -Măicuţelor, vă rog să vă uitaţi dacă lipseşte ceva. Maicile au ieşit şi şi-au împărţit efectuarea controlului pe sectoare. Ofiţerul se îndreaptă spre biroul maicii stareţe, unde-l aşteaptă Sfinţia Sa Ioachim. -Sărumâna, părinte. -Fii binecuvântat. -Îmi pare rău de cele întâmplate, tocmai la asemenea zi mare. -Voia Domnului, fiule. -Vă rugăm să ne ajutaţi să-l prindem pe făptaş. -Îl veţi prinde, dacă asta este vrerea Domnului. Mare păcat de maica Maria, să

părăsească într-un mod atât de brutal această lume. -Da. Vă rog să ne spuneţi ce ştiţi. -Nu ştiu nimic. Nu am auzit nimic. Am dormit. Am fost cam istovit şi nu mai sunt

tânăr. Optzeci şi şapte de ani sunt ceva pe răboj. Se simt. Totuşi, ceva tot vă pot spune. Îmi lipseşte crucea de la gât. Aseară, la culcare, am pus-o pe noptiera de lângă pat. Azi dimineaţă nu a mai fost.

-Altceva nu lipseşte? -Nu. Ceasul l-am scos din buzunarul interior al anteriului, ştiţi eu nu-l port pe

mână, deşi ceas de mână este. Pentru unul ca mine, mi se pare că e prea laic a-l pune la mână. Nu-mi place. Ar fi ca o podoabă deşartă. Îl ţin în buzunarul interior. Aseară l-am scos şi l-am aşezat tot acolo, pe noptieră, lângă cruce. Acesta se află la locul lui. Nu l-a luat.

-Interesant. Este de valoare ceasul? Vreo marcă elveţiană, din aur? -Nu. Este un ceas obişnuit, însă crucea are mare valoare. Este din aur galben şi

alb, icoana e lucrată în email, iar de jur împrejur e bătută cu diamante. Un dar de la mitropolitul Salonicului, pe care l-am vizitat când am fost în pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Este cu atât mai valoroasă, cu cât este veche de peste două sute de ani şi a fost lucrată de un vestit meşter aurar din Veneţia.

-A naibii, c-a ştiut ce să ia, nenorocitul! -Nu cred că şi-a dat seama că este chiar atât de valoroasă, dar e foarte frumoasă,

iar diamantele strălucesc minunat, mai ales când cade pe ele lumină. Probabil că i-a plăcut şi a presupus că ar putea s-o vândă bine, dacă luceşte atât de frumos.

-Lumină? Dormiţi cu lampa aprinsă? -Nu, dar pe noptieră cade o rază de la becul din stradă, care este chiar în dreptul

ferestrei de la camera unde am fost găzduit. -Ziua purtaţi crucea la vedere, pe piept? -Desigur. De ce?

Page 230: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

230

-Nu are relevanţă, răspunde cam sec ofiţerul, în timp ce se păcătuia cu gândul: ”Uite la moşul! Ceasul pe mână ar fi bijuterie, dar ditamai cruciocul cu diamante nu-i, dacă-l ţine la vedere la gât.”

-Nici bani nu a furat. Mai bine-i lua pe aceştia, pe toţi, pentru că la cruce ţin foarte mult.

„Cred şi eu, la ce valoare zici că are.” -Sunt foarte bun prieten cu mitropolitul Salonicului, iar crucea mă făcea să-l am

aproape. Nu m-am despărţit de ea niciodată de când mi-a cadorisit-o. Uniforma noastră include să purtăm la piept semnul Domnului. Cu atât mai mult drag o purtam, cu cât o aveam de la Sofronie.

„Aha, asta clarifică chestia cu cochetăria moşului”, remarcă maliţios, pentru sine însuşi, ofiţerul.

Parcă citind gândurile interlocutorului său, stareţul îl priveşte calm, dar cu o licărire de dojană în lumina ochilor.

Fâstâcit, ofiţerul se retrage, făcându-şi în gând mea culpa. -Mulţumesc mult. Dacă va mai fi nevoie de ceva, o să vă rog să mă scuzaţi. -Cu bine, fiule, îl binecuvântă părintele Ioachim. „Trebuie să recunosc că nu le prea am eu pe astea cu biserica, dar că mă

impresionează tot mai frecvent preceptele pe care le propovăduieşte şi cum le pune în practică. Ce vinovat m-am simţit când s-a uitat aşa lung călugărul la mine! Ar cam fi cazul să mă mai instruiesc şi eu în ceea ce priveşte religia. În general vorbind. Nu numai despre a noastră, ortodoxă. Deştept a fost cine a spus că, dacă vrei să critici Biblia, trebuie mai întâi să citeşti Biblia. Presupun că este valabil pentru oricare dintre religii. Ştiu din auzite că în toate cărţile de căpătâi ale principalelor religii, preceptele de bază sunt aceleaşi, fiind variaţiuni pe aceeaşi temă. Cred că ar fi interesant de studiat. Dacă aşa stau lucrurile, ce factori anume au intervenit, încât oamenii au ajuns să se omoare între ei pe motive religioase? Mă simt cam ignorant în acest domeniu şi nu-mi place deloc. Poate să-mi fie ruşine că nu m-am gândit până acum. Promit să încerc să studiez aceste aspecte. Unii colegi de-ai mei lucrează chiar cu mediumuri. Ca să crezi în mediumuri, sigur trebuie să crezi în Dumnezeu, în forţe superioare etc. etc. Oricum ar fi, n-o să-mi strice să mă luminez în domeniul acesta.”

-Şefu’, l-am prins, îi întrerupe şirul gândurilor colegul său. -Ce aţi făcut? -L-am prins pe făptaş. -De unde ştii că este el. -Păi, a recunoscut. -Cum? Unde-i? -L-au dus cu duba la secţie. -Hai! Iese val vârtej. -Domnu’ ofiţer, domnu’ ofiţer, aleargă după el prin curte o măicuţă. Uitaţi ce am

găsit. Cuţitul cel mare din bucătărie, cu care despicăm carnea când se taie porcii. L-am găsit după patul Mariei. Cred că...

-Trebuie să fie arma crimei. Cu el a înjunghiat-o. E plin de sânge. Pfuu! Ce adânc l-a înfipt. Are sânge până la prăsele. Du-l la laborator. Doctorul a început autopsia? se adresează adjunctului său.

Page 231: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

231

-Nu, să trăiţi. Maicile nu doresc să-şi dea acordul. Nici maica stareţă n-ar prea voi să se înduplece. Nu se opun, dacă este absolut necesar conform legii, dar nu acceptă de bună voia lor.

-De fapt, dacă într-adevăr acesta-i ucigaşul, dacă celelalte date se potrivesc, dacă toate dovezile cumulate concordă, nu mai este necesar s-o ciopârţim mai mult decât a fost ciopârţită, sărmana femeie.

-Mulţumim că ne-aţi înţeles în ceea ce priveşte autopsia. Concepţia noastră despre voia Domnului şi despre trecerea la cele veşnice este puţin diferită faţă de cea comună. O acceptăm dacă este absolut necesar, dar, dacă se poate evita... Vă mulţumim frumos pentru înţelegere, în numele sufletului Mariei.

-Şi noi vă mulţumim! Ne-aţi fost de mare ajutor. Oamenii legii ies pe poartă precum vântul cel mare. *** -Recunoşti că tu ai omorât-o pe călugăriţă? -Da, io. -Păi, de ce, măi, omule? Numai ce te-ai eliberat alaltăieri. -N-am vrut s-o omor. -Dar ce-ai vrut? -Zîceţ că m-am liberat alaltăieri. Mare sfârăială! Acoló aveam un coperiş, un pat

hal mieu, o treanţă caldă să mă acopăr, o lioarbă dă zupă, o păsulă. Era călduţ, jucam cărţ’, mai zâcea unu un banc dăla porcosu şî nie măi râgeam şî noi. Nu-m trăbă mie libărtace. Unge să mă duc cu ea? Am îngeţat dă tăt şăzând pă uliţă ş-am crepat dă foame. Nime nu s-o uitat la minie. Am văzut fireasta dăşchisă şî m-am băgat înluntru. Am găsât dă mâncarie, am mâncat binie şî m-am dus să caut să dau cu jula, că nu aveam nice un gologan mărunt, d-o pită. Dă marafeţi, nu măi şciu cum caut-afară. Dă unge altă mâncarie pântru altă zî? Aşa, dacă m-aţi prinsără dumnevoastă, iară mă băgaţ la pârnaie şî iară m-o fi binie, la căldurică, cu maţu’ plin tădăuna. Dacă vreţ să şciţ, io am scos lanţu’ la vigeare când o vinit dom’plutoner cătră minie. Să mă prindă, să mă băgă la locu’ mieu bun dă la mititica, ţuc-o io pă ia, că bună-i mai!

-Bine, bine, dar de ce ai ucis-o pe maica Maria? -Aşa o ciamă? Frumos numie. Sfânt. Dară că ce să-i fi f ăcut? Io am întrat să căt

neşce bani, dară ea s-o trezât ş-o vrut să zbiarie. I-am pus pierina pă cap, da’ o dat cu pugnii în minie şî cu picioarăli, s-o liberat dân strânsoare şî iară o vrut să zbiarie. Când am văzut aşa, m-am niervat şî i-am astupat gura dă tăt. Am băgat cuţâtu-n ea.

-Dar de ce ai avut cuţitul la tine? L-ai luat din bucătărie, nu? Ai mâncat cu el, presupun. De ce nu l-ai lăsat acolo unde ai mâncat?

-Nu, să trăiţ, n-am mâncat asta, cum aţ zâs, presu... Io am mâncat clisă şî şoancă... Ofiţerul nu se poate abţine şi începe a râde. -Di ce vă râgeţ, dom’ şef, să trăiţ cu tăt cu muiare şî puradei. -Taci, măi, din gură. Ce, eu am puradei, ca tine? -Hă, poi n-ăţ fi având, dară nice io n-am, ferească-mă! Omul îşi face cruce şi-şi scuipă-n sân.

Page 232: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

232

-Mai bine mă ţân io cu ortacu’ mieu ăla cinerelu şî frumuşălu dă la mititica, dăcât cu vo afurisâtă dă muiare, să-mi toarne la ploz, şciţ cum îi, anu şî cârlanu. Poi io nu am pântru gura mea, dă unge pântru alţî? Mulţam frumos!

-Bine, dar de ce ai luat cu tine cuţitul? Nu mi-ai spus. -Cum, dă ce, ţucace-aş! Cum dă ce? Că să mă apăr dă vun atacator cremenal, nu? N-aş fi omorât-o nice pă ea, dacă nu să liega dă minie. La moşu’ ăla cu barbă

mare şî albă, ca un sfânt dîn bisearică, zău nu mint, ăla dă durmea cumincie la el în pat şî nu s-o mişcat dăfiel, nu i-am făcut nimica. Nice nu l-am acins. I-am luvat crucia şî sănătace bună, viericu. Nu i-am mişcat un fir dă păr dân cap. Ce aveţ dă zâs? Da asta, muiarie toantă, să apucă să zbiare ca proasta. Am răgicat cuţâtu’ şî, hârşt, l-am înfipt în ea. Cum am sâmţât miros dă sânge, m-o vinit aşa o niebunială şi-am tăt dat, ş-am tăt dat. Asta o fost tăt.

Paisprezece

În acel moment Vera a avut senzaţia acută că-i explodează o lumină puternică

deasupra capului, că-i pătrunde prin fontanela care s-a deschis în chip miraculos şi că se scurge acea lumină până la inimă, unde se fixează şi o alină ca un balsam. Senzaţia de bine nemăsurat o trezeşte, o aduce la realitatea materială a vieţii ei. Totuşi nu se poate opri dintr-un tremurat mărunt, dar extrem de insistent, scuturată ca de friguri când ai febră de peste patruzeci de grade, care nu-i departe să te arunce în comă. Starea de inconfort e cât se poate de acută, combinată cu o spaimă încă persistentă, care este o ultimă urmă doveditoare a celor trăite în viaţa cealaltă, viaţa aceea de dincolo de hotarele conştienţei ei şi a existenţei actuale, indubitabil, total diferită de ceea ce i-a fost dat să trăiască în acea perioadă de fixare şi de repliere între alte coordonate spaţiale şi temporale, incredibile şi halucinante, pe care, acum, revenită, nu vrea să le accepte şi le-ar considera un vis urât, dacă nu ar auzi în minte un glas care o asigură că aceea este o realitate care-i aparţine ei şi nici vorbă nu poate fi catalogată drept vis. De fapt, glasul nu este un glas care poate fi auzit. Nu aude nimic. Este mai mult o senzaţie vibratilă cu rezonanţe care par a fi sonore, dar numai în interiorul ei. I se strecoară cumva nedefinit în minte, ca un fel de unde trepidante, care îi inundă fiinţa, ca un fel de câmp încărcat cu un anume fel de energie, care are conotaţii sonore, însă practic, o sonoritate inauzibilă. Verei i se părea o absurditate totală, de necrezut, ba, mai mult, de neînchipuit, imposibil de explicat în cuvinte. O bulibăşeală totală, ce mai. Au năpădit-o asemenea simţiri stranii şi ieşite din comun, stări pentru care nu găsea corespondente verbale, ca să definească ce simte şi ce i se întâmplă. Situaţia apărea inedită pentru o persoană ca ea, care, totuşi, se considera o intelectuală bine instruită, cultă şi pe deasupra destul de cerebrală. Cu toate acestea, incredibil, în acelaşi timp, nu putea să ignore fluxurile care se scurgeau în, prin şi din cele două puncte importante, fontanela şi inima, despre care cumnata ei, adepta filozofiilor tibetane, spune că sunt importanţi centri de captare şi susţinere a energiilor pozitive. Se cheamă Shahashrara, centrul energetic care poate deschide calea de legatură direct către Dumnezeire, fapt care se zice că nu se întâmplă prea des şi nici oricui, deoarece condiţia obligatorie este să te fi ridicat la un asemnea nivel spiritual, încât s-o

Page 233: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

233

meriţi. Iar până la a o merita, calea nu-i simplă de loc. Cel de-al doilea este Anahata, centrul iubirii. Dumnezeire şi iubire! Intr-adevăr două elemente conceptuale de bază, extrem de importante şi definitorii pentru cursul vieţii oricărui muritor.

Verei îi persistă pe toate coordonatele care-o definesc ca fiinţă umană, cu o insistenţă pe care n-o poate alunga, efectele teoriilor auzite de la cumnata ei, Dora. Viaţă spirituală, sau spiritualizată, suflet, legătura cu Puterea Supremă, vieţi anterioare şi viitoare, carmă, modul de stabilire a acesteia prin proprie alegere, nivele de purificare, odihnă şi analiză a propriei entităţi a sufletelor după ce părăsesc corpul fizic şi reuşesc să se desprindă şi să se înalţe, până unde pot, depinde de ceea ce au făcut în viaţa pământeană şi cât mai au de reparat.

„Ce legătură ar putea să fie între toate acestea, mai ales chestia cu înălţarea doar până la un anumit nivel, cel care corespunde gradului de evoluţie în care te afli şi ceea ce am auzit de la străbunica mea, cum că atunci când îţi moare cineva drag, să nu ţipi, să nu te vaiţi şi să nu-l zgâlţâi în momentul în care observi că-şi dă duhul, pentru că-l „întorci”. Acesta era termenul pe care-l folosea bătrâna şi voia să însemne că-l determini să revină în trupul pe care se străduia să-l părăsească, pentru a purcede către lumea spiritelor, o lume a altui fel de corpuri, cel mai adesea fiind identificate sub numele de corp astral. Reîntoarcerea aceasta este nebănuit de grea pentru suflet. E dureroasă şi-l supune la chinuri mari. Trebuie să-i dai voie să se ducă. Dacă-l chemi înapoi prin durerea ta, îl legi de Pământ şi nu se poate desprinde. Acelaşi lucru se întâmplă dacă-i plângi prea mult pe cei morţi. Îi deranjezi din drumul lor, îi ţii pe loc cu insistenţa prezenţei tale, mai ales dacă şi ei te-au iubit la rândul lor. Gândul, lacrimile, prezenţa la mormânt timp prea îndelungat, le încetineşte sau chiar le stopează puterea de înălţare. Stafiile, de exemplu sunt astfel de entităţi, care nu se pot rupe. Sunt încă legate prin ceva puternic de viaţa pământească. Fie cineva apropiat îi ţine captivi prin regrete obsesive, fie că ceva a rămas nerezolvat în urma lor, ceva ce ar fi dorit să lase terminat în momentul desprinderii din această viaţă. Unii nu sunt în stare, nu au suficientă putere şi voinţă ca să renunţe la acel ceva. Nerenunţarea aceasta îi trage înapoi, ca bolovanul pe înecat, către fundul apei.”

„Oare de ce copiii nou născuţi au fontanela deschisă?”, îi fuge mai departe gândul Verei. Îşi aminteşte vag ceva ce-i spusese odată Dora, ceva ce ea nu a prea luat în seamă. Forţându-şi memoria Vera încearcă să reconstituiască cele auzite atunci:

„Proaspăt desprinşi de lumea din care vin, nu se poate reuşi chiar instantaneu performanţa de a se rupe de lumile superioare cărora le-au aparţinut înainte de naşterea lor trupească. Aceasta ar fi explicaţia, dacă e să te iei după cumnată-mea. Tot ea zice că noii veniţi au nevoie de o perioadă de acomodare cu noua lor casă energetică. Au nevoie de mai multă energie decât este posibil să fie acumulată în noile condiţii. De aceea se recurge la un compromis. Fontanela deschisă. Imediat după ce iau contact cu lumea terestră în care s-au materializat prin naştere, nevoile lor energetice sunt încă la un nivel apropiat de cerinţele lumii din care tocmai au fost propulsaţi. Acest surplus necesar supravieţuirii de început se obţine prin absorbţia unei cantităţi suplimentare de energie prin fontanela larg deschisă, precum o poartă a abundenţei. Acest fenomen se reduce treptat, pe măsură ce acomodarea creşte, până când necesarul nivelului energetic se coboară şi se stabilizează în funcţie de noua formă a condiţiei existenţiale.”

Verei îi pare rău că nu a fost mai atentă. Ar fi putut să întrebe despre tot ce o nedumereşte.

Page 234: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

234

„Stau şi mă întreb de ce această nouă condiţie existenţială, adică forma trupească pe care o avem noi, pământenii, nu mai păstrează nici măcar o amintire din cealaltă lume, de unde tocmai a sosit?

Doamne, ce gânduri stupide sunt astea?! Fata aia mi-a împuiat capul cu tot felul de absurdităţi. Totuşi de ce au bebeluşii fontanela deschisă, ca mai apoi să se închidă, acesta fiind exact punctul fizic care îi corespunde în plan eteric acelei ceakre superioare, ultima ca poziţie corporală, tocmai în vârful capului, care se zice că e deschiderea spre... spre acel ceva ce eu nu-l înţeleg prea bine. Cred că îi corespunde conceptului nostru de Dumnezeu... Ce complicat este totul!

Apoi, mai e şi Anahata, centrul cel răspunzător de sentimentele oamenilor. Punctul acesta energetic răspândeşte în tot corpul, dar mai ales în suflet, o bucurie fără margini şi iubire incomensurabilă, dublată de bunătate, îngăduinţă, iertare.”

Vera încearcă să se adune, se scutură tare. Voit se scutură, ca să se debaraseze de toate aceste gânduri, ca şi un pom din care cad fructele, dacă-l zgâlţâi bine. Fie cele prea coapte, fie cele stricate. Gândurile ei din ce categorie or face parte? Doreşte acut să alunge şi ultimele senzaţii rămase şi ultimele umbre ale amintirilor a ceea ce a fost silit ă să trăiască în timpul trecerii aceleia inexplicabile printr-o altă viaţă, sau ce-o fi fost, o viaţă despre care nu ştie cum şi nici în ce fel a dat peste ea. Îşi repetă sie însăşi, iar şi iar, că totul, dar absolut totul, pare ireal. Pare a fi fost un vis absurd, o obsesie poate, o fantezie cretină, izvorâtă nu se ştie de unde, din ce cotloane ascunse şi neexplorate încă ale minţii sau ale sufletului omenesc, sau ale existenţei a altceva, ce clar ţine de entitatea umană, dar care depăşeşte sfera corpului fizic, precum şi a puterii noastre de pătrundere şi înţelegere. Ceva ce ţine de supranatural.

Vera reuşeşte să realizeze că încă nu este total stăpână pe ea şi, deşi judecă mult mai limpede, totuşi nu-i în stare să deschidă ochii şi să constate că ea este ea şi se află la locul ei. Doar un fel de intuiţie o face să sesizeze acel mod de percepere a realului imediat, dar asta se petrece undeva în înteriorul ei, nu poate defini exact unde, posibil să fie în minte, posibil, în inimă, ori poate că în tot corpul invadat de undele acelea trepidante care au scuturat-o ca la cutremur. O fi tot ca un fel de vis, pentru că nu-i capabilă să se mobilizeze, să se desprindă de starea aceea ciudată care îi permite să ştie unde se află cu adevărat, dar, în acelaşi timp, ceva o împiedică să poată constata la modul palpabil, material, existenţa realului şi a ei însăşi în acel mediu familiar.

„Poate că, totuşi, este adevărat ce zice trăsnita de cumnată-mea referitor la regresiile în timp, la vieţile multiple, la premoniţii, previziuni, corpuri astrale şi alte asemenea învelişuri invizibile ale corpului fizic, mult superioare acestuia şi având roluri cu totul şi cu totul diferite faţă de ceea ce admitem noi în mod curent că este corpul uman. Ea ştie multe minunăţii de acest fel, teorii pe care majoritatea dintre noi nu le înţeleg, le iau în derâdere, sau pur şi simplu habar nu au de existenţa lor. Cert este că eu am trăit pe piele proprie o experienţă pe cât de stranie, pe atât de greu de conceput pentru mine, din punct de vedere raţional, dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că nu o pot nega, nu o pot trece cu vederea, pentru că, realmente, mi s-a întâmplat, am simţit-o eu însămi, pe piele proprie, oricât aş vrea să pretind că a fost un vis stupid, ca mai toate visele. N-a fost vis, sunt sigură de asta. N-am dormit, am fost trează-trezuţă şi am trecut prin tot ceea ce am trecut, ca apoi să revin la existenţa mea de acum. Nu înţeleg nimic, dar de fost, a fost.”

Page 235: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

235

Se scutură încă o dată. Printr-un efort de voinţă, ridică pumnii şi se freacă vehement la ochi, ca şi când ar vrea să diminueze usturimea provocată de muşcătura unui insistent ţânţar anofel. De abia atunci reuşeşte, în sfârşit, cu mare greu, să conştientizeze cu adevărat că ea este ea, Vera cea dintotdeauna, şi realizează că e trează şi este în locul binecunoscut şi-ntr-un timp normal, adică în dormitorul ei, alături de Doru, soţul ei, pe care-l iubeşte atât de mult şi că acesta stă sprijinit într-un cot, o priveşte lung şi-ntrebător, nedumerit şi uşor speriat, în timp ce, cu cealaltă mână, îi mângâie părul lung, răsfirat pe pernă, uşor umed de la transpiraţia ivită din cauza emoţiilor de coşmar prin care a trecut.

„Ce bine este să simţi că te atinge cineva cu adevărat, să fii sigur că exişti pe lumea asta.”

Gândul o străfulgeră cu o fericire de invidiat. Se întoarce spre Doru, îi zâmbeşte încântată şi tandră, plină de iubire, mai mult decât fericită că-l vede, dar mai ales că-l simte acolo, lângă ea, având o acută senzaţie de siguranţă, cum că nimic rău nu i se poate întâmpla vreodată, atâta timp cât ei doi se iubesc cât se iubesc.

Realizează că afară se crapă de ziuă. Îşi aduce aminte că e o zi de sâmbătă, deci nu trebuie să meargă la institut, la lucru, şi-şi mai aduce aminte că ea şi Doru şi-au promis o zi de relaş.

Şi el se mişcă spre ea, vârându-se sub plapuma ei. ”Deci este chiar el, real, real, fără dubii şi fantasme, de data aceasta,” gândeşte

Vera, în timp ce el întinde braţele spre ea, a îmbrăţişare. Se cuibăreşte rapid la pieptul lui, se strânge toată lângă el, ar vrea să poată deveni

volatilă, sau cam aşa ceva, ca să se poată contopi în el printr-o simplă suflare, ca nu cumva să-l piardă, să se transforme iarăşi în cine ştie ce bazaconie, ce criminal sau cine mai ştie ce aiureală, ca mai înainte.

„Sfinte Dumnezeule! Sper că tot prin ce tocmai am trecut să nu fi fost o premoniţie.”, gândeşte femeia îngrozită. O trec fiori de spaimă, se uită cu ochi albi la Doru şi se zgârceşte, se adună ghem lângă el, cu frica pătrunsă în oase. Bărbatul sesizează că se întâmplă ceva, nu rosteşte o vorbă, se mărgineşte să o întrebe din ochi, cu o privire senină şi caldă, continuând să o mângâie tandru. Parcă mai tandru ca niciodată.

-N...n...imic, se bâlbâie femeia, apoi se repede cu un fel de nerăbdare şi de sete, să-l sărute. Îl sărută pătimaş, ca şi când ar vrea să-l devoreze, să simtă cu fiecare por că omul de lângă ea este cu adevărat aşa cum îl socoteşte ea a fi. Bun, blând, tandru, cumsecade şi, mai presus de toate, o iubeşte.

„Nu! Nu! Sunt eu o nebună. Cum aş putea să gândesc că Doru al meu ar putea să-mi facă cel mai mic rău, când în atâţia ani de căsnicie nu mi-a zis nici du-te-n colo? M-a iubit întotdeauna pe mine şi apoi, când au venit pe lume, pe copii. A avut grijă de noi ca de ochii din cap, ca de cel mai de preţ lucru aflat pe mapamond. Să nu cadă picătură de apă pe noi. Noi, eu şi copiii, am avut întotdeauna mai mare importanţă pentru el decât el însuşi. Un mai mare altruist încă nu mi-a fost dat să văd. Si-gùr acea premoniţie sau ce o fi fost, a fost o alarmă falsă. O premoniţie neadevărată. Sună ca naiba, nu am auzit de premoniţii false. Dacă-i premoniţie, e premoniţie. Ceva ce trebuie să se întâmple nu poate fi fals. Şi totuşi sunt convinsă că în cazul meu a fost o minciună gogonată. O falsă premoniţie.”

Uşa se deschide brusc şi cele două fetiţe ale lor bulzesc în cameră, ca o furtună de vară iscată pe neaşteptate din pur seninul seninului.

-Mami, Tati!

Page 236: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

236

Se azvârlu în pat, peste ei, fiecare dintre ele călărindu-i pe câte unul, apoi schimbând locul printr-o rostogolire iute, ca nu cumva să se işte vreo gelozie dintr-o parte sau alta. Se pupă, se giugiulesc, se gâdilă, râd din tot sufletul, se zbenguie printre perne, se zbârlesc, se încurcă mâini şi picioare. Se joacă.

-Fetiţele mele scumpe şi frumoase! le strânge Vera în braţe pe amândouă şi le sărută încă o dată cu bucurie fără margini, privind la ele ca la altă minune a lumii, având, de data aceasta fără nici cel mai mic dubiu, certitudinea materială a unei existenţe normale, departe de ceea ce nu cu mult timp în urmă experimentase. Fetiţele mele frumoase! Ce faceţi voi, iubitelor, în dimineaţa asta?... Ei, ia staţi un pic, îşi vine ea cu totul la realitate. De când aveţi voi voie să intraţi aşa, tam-nisam, peste noi, fără să bateţi la uşă, ca orice persoană bine crescută?

-Mama, nu te supăra! Vrem să fim sigure că n-aţi uitat că azi vine bunica să ne ia şi să ne ducă la circ, la matineu, iar după aia, mergem să mâncăm la Mak Donald’s. Ne-a promis un big mack, îngheţată şi suc în pahar mare, cu pai. P’ormă mergem la ea să ne jucăm cu pisicile şi căţeluşa cea nouă. Ştii tu, cea pe care a găsit-o aruncată pe stradă şi plângea atât de tare după părinţii ei, iar bunica a adoptat-o, ca pe un copil orfan. Mai ştii, nu?! O cheamă Cuţa. Ne-a spus că avem voie şi să curăţăm colivia papagalilor şi să le dăm de mâncare la peştişorii din acvariu. După aceea ne va spune, sau citi, poveşti. Vezi şi tu bine, ce zi plină avem. Suntem ocupate până peste cap. Sperăm să nu vă supăraţi pe noi că vă lăsăm singuri. Dar să ştiţi că nu vă părăsim, vă iubim mult, dar o iubim şi pe bunica. Avem voie, nu? Nu vă supăraţi, aşa-i? Ne daţi voie să stăm toată ziua la bunica? Poate să şi dormim la ea? se hazardează în plusarea rugăminţii, cea mai mare. O spune cu speranţă în glas şi cu capul lăsat într-o parte, ca o păsăruică care se uită uimită şi cu îndoială, cu nesigurană, dar şi cu dorinţa de a se înfrupta din bunătate de firimituri de pâine şi ceva seminţe împrăştiate de către o persoană necunoscută, care tocmai se apropie. Promitem că în altă zi o să stăm numai cu voi! E-n regulă? argumentează fata, pentru mai multă siguranţă.

Priviri întrebătoare, naive, temătoare şi totodată pline de speranţă le luminează feţele şi ochişorii mari, umbriţi cu gene lungi, întoarse.

„De s-ar întreba cineva ai cui ochi sunt mai frumoşi, s-ar găsi într-o mare dilemă, pentru că i-ar fi, practic, imposibil, să se decidă. Oricum, asta n-are nici o importanţă. Important este că ele există. Că sunt certificatul cel mai autentic al existenţei unei familii obişnuite, posedând toate coordonatele normalităţii cotidiene,” gândeşte mama, mai mult decât supermulţumită, uitând de gânduri negre, spaime şi false premoniţii. Are sufletul plin de iubirea pentru fetele şi pentru bărbatul ei. De fapt şi pentru bunica, cum îi spun acum toţi mamei lui Doru. S-au luat şi ei după fete. Bunica e o femeie colosală, nu poţi să nu o iubeşti şi să nu ţii la ea.”

Vera îşi impune să se extragă din nou din plasa gândurilor care se pare că-şi dau toată silinţa să fie cât mai abundente, ca să o sufoce cu insistenţa lor şi să nu-i dea pace să savureze bucuria prezenţei celor dragi. Odată scăpată, se refugiată la adăpostul prezentului imediat.

-Da, desigur că aveţi voie, nu-i aşa, tata? -Bineînţeles, aprobă şi Doru, satisfăcut că i se dă şansa să participe la asemenea

decizii capitale, dar mai ales la gândul că vor avea parte de o întreagă dragă de zi, singuri, singurei, numai pentru ei doi. Că se vor bucura de intimitate, fără acea grijă permanentă că, poate, una dintre fete se va trezi şi-i va chema, că alta va plânge în somn, din cauza

Page 237: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

237

unui vis urât şi vor trebui să se scoale şi să meargă pentru a o linişti, fie unul, fie celălalt, depinde al cui rând este, sau cine este cel mai puţin obosit... Sau că vor veni de la joaca din curte mai devreme decât au scontat ei şi astfel să fie nevoiţi a pune capăt celor mai dulci ipostaze.

Copiii sunt o minunăţie. Să-i ai, un miracol. Miracolul de a te regăsi tu unit cu sufletul pereche într-o singură alcătuire, copilul. Copilul, care este un amestec omogenizat între un el şi-o ea, rezultat din iubirea care i-a legat, fie şi numai pentru acele câteva momente ale conceperii, indiferent de ce altceva, bune sau rele, le rezervă viitorul lor de cuplu. Copiii rămân pentru totdeauna dovada unor clipe, care, atunci când s-au consumat au părut a fi însăşi eternitatea. Nici nu poate fi altfel când două individualităţi distincte sunt în stare să se contopească în asemenea măsură, încât să rezulte o unicitate, în care se regăsesc părţi din fiecare dintre ei, într-o întrepătrundere cu aderenţe atât de adânc înrădăcinate unele într-altele, încât devin împosibil de delimitat. Acesta este copilul. De aceea, oricât ar ajunge să se dezbine, vreodată, părinţii, să se urască, să se scuipe şi să se împroaşte, să se nege chiar, ceva nu vor mai putea desface în vecii vecilor. Unitatea în care sunt încorporaţi amândoi şi care-i va uni pentru vecie: copilul lor.

Auzind răspunsul afirmativ al părinţilor, fetiţele chiuie şi sar ca mingea pe salteaua patului.

Doru se apleacă la urechea Verei şi şopteşte încântat: -Ce bine! O să fim singuri toată ziua. Îţi promit că nu vom coborî din pat. Nu voi

admite asemenea sacrilegiu cu nici un preţ, chiar de-ar fi să ştiu de bine că mă voi lupta cu Zmeul-Zmeilor... Extraordinar! Nemaipomenit! Să-i dea Dumnezeu sănătate la mama. Pardon, bunica, se scuză zâmbind şăgalnic. De mult n-am mai avut o zi ca aceasta, doar pentru noi. N-am mai avut ocazia de nu mai ţin minte să-ţi dovedesc aşa cum aş fi vrut, cât te iubesc. Dar azi o voi face cu vârf şi îndesat. O să-mi scot pârleala! Jur! Jur pe sufletul meu!

Chicoteşte ca un puşti care se distrează, încântat, pe seama propriilor năzdrăvănii. Vera se amuză la rândul ei de copilăreala lui, se pregăteşte să-i răspundă pe

măsură, observând că şi-ar putea-o permite, din moment ce fetele erau foarte ocupate să-şi facă micuţul lor bagaj, care, de obicei, cuprinde jucăria favorită, o hăinuţă de schimb, pentru orice eventualitate, cine ştie ce pocinog se poate întâmpla şi trebuie să se schimbe, o periuţă de dinţi şi cam atât. Ea le-a obişnuit să facă acest lucru ele însele, fără să fie ajutate sau să li se pună totul pe tavă, de-a gata. Le-a învăţat să simtă că este de datoria lor s-o facă şi că, de fapt este o plăcere, un fel de ritual care accentuează bucuria plecării.

-Nu uitaţi să vă puneţi şi pijamăluţele, dacă dormiţi la bunica. Cât despre replica aceea cu care i-a rămas datoare şi pe care şi-o planificase să i-o

aplice ca bonus la al ei soţ, nu are timp s-o pună în practică, fiindcă ţârâitul acut al soneriei îi face pe toţi să renunţe la planurile de moment.

-Bunica, bunica, ţipă fetele într-un glas şi se reped spre uşă, fiecare cu viteza adecvată propriilor puteri. Cea mică se împiedică şi cade pe burtică, întinzându-se cât e de lungă. Face guriţa pungă, se încruntă şi vrea să înceapă a plânge, dar Vera sare şi-o alintă: -Hopa mare, fetiţa. Ai prins un iepure? Unde-i? Hai să-l ţinem bine să nu ne scape. Unde-i? Îl vezi ? Of! Ne-a scăpat! Uite, aşa ne trebuie, dacă nu ai fost atentă când l-ai prins! În loc să pui mâna pe el şi să-l ţii bine, ca să nu-l scapi, tu ai vrut să plângi, el a profitat de neatenţia ta şi a şters-o. Altă dată să nu mai vrei să plângi când prinzi iepurele.

Page 238: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

238

Bine? Ai fi putut să te joci cu el atât de frumos prin grădină, să-i culegi iarbă, ca să mănânce şi să-i dai morcovi la ronţăit din mână. Nu ţi-ar fi plăcut? Feţiţa acceptă cu jumătate de măsură, nepreaînţelegând cu ce a greşit ea şi unde este iepurele. Dar dacă mama spune aşa, aşa trebuie să fie. Altădată nu o să mai plângă. În vremea aceasta, Doru îşi pune repede pe el un halat, Emma îşi face apariţia pe hol, fetele se reped la ea şi nu-i dau voie nici să răsufle. -Gata băgăjelele? -Imediat. -Ei, haideţi, daţi bătaie.

Fetele aleargă în camera lor, pentru a-şi termina treaba, iar tatăl le urmează, ca să supravegheze dacă-şi iau tot ce este necesar. Nu că s-ar duce peste lume, orice omisiune ar fi uşor remediabilă, fie ar da el o fugă să le ducă obiectul uitat, lucru care i-ar deranja grozav planurile magnifice pe care şi le-a făcut cu nevasta lui cea dragă, fie bunica va cumpăra ceea ce lipseşte, ceea ce, evident, ar fi de preferat. Îi e drag însă să le privească, cât sunt de entuziasmate, cum se agită. În acelaşi timp este şi o modalitate de a le lăsa puţin singure pe mama lui cu Vera. Ştie că le place să aibă câteva minute ale lor, ca să dezbată probleme muiereşti „urgente”. El nu ratează să le ofere astfel de momente, soacră, noră, deoarece se simte extrem de mulţumit că ele două se înţeleg atât de bine. În cele mai multe cazuri nora şi soacra nu se acceptă, se au ca şoarecele cu pisica şi provoacă numai zâzamie şi dihonie în familie, dacă nu cumva un cutremur atât de serios, încât se alege praf şi pulbere de tot. El este un mare norocos din acest punct de vedere. Şi din multe altele, dacă stă strâmb şi judecă drept.

***

Emma se apropie de Vera, care s-a ridicat şi ea şi şade pe marginea patului. Se sărută, iar Emma se aşază lângă ea. O priveşte lung. -Ce-i cu tine? Parcă ţi s-au înecat corăbiile. Eşti cam palidă şi pari obosită. Sau preocupată?! A făcut Doru ceva? că-l mănânc. -Nu, nu este Doru de vină. -Atunci? De ce mutriţa asta necăjito-speriată.

-Nu pot să cred, bunica, ce bine mă cunoşti. Mai ceva decât propria mea mamă. -Mersi de compliment. Pentru că ţin cu adevărat la tine. Îi ia mâinile într-ale ei si i le masează uşor cu degetul mare. Hai! Eliberează-te de frământări, spune tu la Emma ce ai pe suflet. -E cam greu să-ţi explic. O să pară ceva cam încâlcit, cam aiurea, pe alocuri ca o fantezie absurdă. Am avut aşa o stare, pe care nu o pot nici defini, nici cataloga. Nu am dormit, ca să zic că am visat, dar trează nu am fost. Parcă aş fi fost propulsată într-o altă lume, deşi corpul meu se afla aici. Acolo, unde oi fi fost, eram tot eu, Vera, tot căsătorită cu Doru, tu, erai tot tu, fetele, dar niciunul dintre noi nu eram cum suntem acum. S-au întâmplat atâtea lucruri de coşmar... O să-ţi povestesc, dar totul e cam halandala. -Doru! strigă Emma la fecioru-său. -Da, dom’ comandant, ordonaţi! bagă Doru capul pe uşă, râzând. Ale mici îi sar în spate.

Page 239: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

239

-Am uitat să fac nişte cumpărături esenţiale pentru astăzi. Ia fă bine, ia tu fetele în maşină şi mergeţi la supermarket, ca să mă scuteşti de o corvoadă, te rog. Imediat îţi fac lista.

Se duce la secrétaire, ia un pix şi o hârtiuţă şi notează repede. -Poftim. -Pentru asta mă trimiţi? Avem noi să-ţi dăm. -Te rog! Replică pe un ton insistent Emma, nu cârcoti, că nu-i frumos să nu o

asculţi pe mama ta. -Haideţi fetelor să mergem, doamnele au nevoie de intimitate, ca să pună ţara la

cale, se prinde Doru care este situaţia. „Ce-or mai fi avea de plănuit?” se întreabă el luând fetele şi plecând. „Nu are

importanţă, important este că se înţeleg atât de bine. Mama mea este ce mai bună prietenă a soţiei mele. Sunt cu adevărat un bărbat fericit. Nu ştiu cum e aceea să te afli între ciocan şi nicovală, cum aud de pe la colegi şi prieteni.

-Haideţi căpriţelor, fuga, la garaj, s-o scoatem pe „Mariţa” la plimbare. -Deci, se întoarce Emma spre nora ei, cum zici că a fost? Vera se pune pe a relata. Are o cută adâncă între sprâncene, din cauza

concentrării. Ar vrea să redea totul cât mai exact şi cât mai amănunţit. Din când în când, în anumite puncte ale povestirii, o trec fiori, de frică, de groază, de revoltă. Uneori i se umplu ochii de lacrimi, iar alteori o apucă tremuriciul, ca de friguri.

În tot acest timp, Emma tace, însă caută să o liniştească, continuând să-i ţină mâinile, să o mângâie. Dar tace şi se gândeşte.

„Ceea ce-mi povesteşte fata asta sunt relatări aproape identice cu ceea ce a scris mama mare în jurnalul ei. Recunosc pasaje întregi. În mare, faptele nu se deosebesc. Doar că în jurnal numele criminalului nu este Doru, victima nu e Vera, pe mine nu mă chema Emma, Emma este străbunica, Dora nu a existat, tatăl criminalului nu a murit, ci a fost arestat pentru complicitate, iar criminalul nu s-a aruncat de la etaj, ci s-a spânzurat. Stai puţin! Ce straniu! La începutul poveştii, Vera mi-a relatat că acela s-ar fi spânzurat, iar acum la sfârşit, că s-a aruncat de la etaj... Straniu de tot. În jurnal nu străbunica este înjunghiată, ci o altă călugăriţă. Ea, străbunica, a murit de moarte bună, în chilia ei, în patul ei, vegheată de călugăriţe.

Hmm! Ce-or fi însemnând toate astea? Ştiu sigur că, în afară de mine, nimeni nu a mai citit jurnalul acela scris de mama mare pe când trăia la mănăstire. Mie mi l-au dat măicuţele, iar eu am fost atât de îngrozită, încât l-am ars imediat ce l-am citit, ca să nu cumva să mai cadă în mâinile cuiva şi să se afle toată povestea aceasta tragică. Nici pe mama nu am întrebat-o ce-i cu toate acele întâmplări. Niciodată nu ar fi răsuflat la noi în familie cum că s-ar fi întâmplat o asemenea grozăvie. Toată lumea vorbea frumos la adresa celor bătrâni, iar poveştile lor de viaţă erau cu totul normale, obişnuite. Nimic ieşit din comun. În afara faptului, dacă poate fi asta socotit ieşit din comun, că străbunica şi străbunicul s-au iubit din cale afară de mult, iar după dispariţia lui, ea şi-a cam pierdut minţile. Cam încurca borcanele. Povestea tot timpul despre viaţa ei, de când a fost copil care să-şi poată aduce aminte, până când l-a pierdut pe străbunicul. Despre cum s-a prăpădit el nu zicea niciodată nimic. De când s-a îmbolnăvit, a devenit ceva la ordinea zilei că realităţile le amesteca cu fantezii bolnăvicioase, fiindcă mintea ei nu mai era întreagă şi i-o lua razna. Se spune că i-o lua cam des, iar în ultima vreme, înainte de a se duce după iubitul ei, născocea diverse tot timpul. Nu mai avea nici un moment de

Page 240: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

240

luciditate. De părut părea perfect normală când o priveai. Numai că refuza orice conversaţie.

Refuza, cu o încăpăţânare nemişcată de sfinx, să se implice în a aborda lucruri cotidiene, într-o discuţie uzuală. Tăcea, stând nemişcată, de parcă nici nu era prezentă. Vorbea doar când o apuca povestitul. Când povestea, relatarea avea cap şi coadă, era cât se poate de credibilă, doar că cei din jur, care cunoşteau adevărul, au început să-şi dea seama că tot mai mult fantazează şi că întâmplările reale le contorsiona şi le înflorea, le transforma după bunul plac al fanteziei ei bolnave. Probabil că aşa zisul jurnal n-a fost propriu-zis un jurnal, ci relatările minţii ei pierdute. Posibil că, atunci când nu avea pe nimeni la îndemână s-o asculte, scria. Probabil că aşa a fost. Altă explicaţie plauzibilă nu găsesc. Din păcate, nimeni din cei care ar fi putut să mă lămurească nu mai există... Mă voi mulţumi cu propriul meu raţionament şi voi continua să ţin totul pentru mine. Nu are rost să bag nimănui prostii în cap... Doar aş fi extrem de curioasă cât e adevăr şi cât invenţia ei despre aşa-zisele clipe petrecute alături de mari personalităţi, cu oameni cunoscuţi, care au rămas reprezentativi pentru ţară, dacă într-adevăr i-a cunoscut şi dacă ceea ce relatează despre ei s-a întâmplat în realitate şi constituie adevărul, adevărat. Dacă a avut relaţii de prietenie cu Blaga, cu Enescu, dacă a stat de vorbă cu Iorga şi cu câţi mai susţine ea. Trebuie să admit că nici ea nu a fost fiştecine şi într-adevăr a contat pentru societatea în care a trăit. Dacă ceea ce a scris despre ei este chiar aşa, înseamnă că am aflat amănunte, cred, inedite, despre natura lor cotidiană, despre postura de oameni ca toţi oamenii, de fiinţe aflate în clipe care erau scoase dintre graniţele personalităţilor lor cunoscute oficial. Apucături, gesturi, sentimente, relaţii conjugale, bârfe, intimităţuri ţinute la secret. Dacă ar fi adevărat, ceea ce eu parcă m-aş îndoi c-ar fi, atunci mi-ar părea rău că am ars jurnalul, în loc să-l fac public. În fond, orice om, oricât de mare este, trebuie cunoscut cu toate hachiţele lui, cu toate slăbiciunile, cu toate pasiunile, cu toate defectele, pe lângă marile merite care l-au făcut celebru. Este dreptul lui, al urmaşilor şi al societăţii însăşi. Oricât de idol, oricât de celebru, oricât de valoros ar deveni cineva, nu este posibil să se transforme în asemenea măsură, încât să devină idol, celebritate, ori valoare în esenţă pură. Cu siguranţă mai păstrează reziduuri din natura lui umană, croită după unele standarde de bază, care nu au cum să dispară odată cu celebritatea. Rămân pe post de fundaţie a soclului statuii, fundaţie fără de care, însăşi statuia s-ar prăbuşi înevitabil.”

-Emma! Ce-i cu tine? M-ai ascultat? o scutură Vera de braţ. Unde te gândeşti? -Desigur că te-am ascultat, draga mea. Doar că mă gândeam unde să încadrez

fenomenul acesta care ţi s-a întâmplat. Tu ştii că am o pasiune pentru ştiinţele paranormale şi că citesc mult. Căutam să văd cum aş putea interpreta.

-Şi? Curiozitatea şi nerăbdarea răzbăteau din întrebarea Verei. -Şi! Părerea mea este că totuşi ai adormit şi ai visat, dar că în vis ţi s-a părut că nu

dormi şi de aici toate celelalte. -Crezi? -Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convinsă. -Mi s-a luat o piatră de pe inimă. N-am fost chiar liniştită, drept să-ţi spun. Dacă

ar fi fost o premoniţie şi urma să se întâmpe ceva uneia dintre fete? -Fii serioasă, copilă! Vino-ţi în fire! Astfel de lucruri se întâmplă frecvent, doar că

nu le-ai păţit tu. Un simplu vis. Tu nu ai auzit de vis în vis, de exemplu?

Page 241: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

241

-Nu. -Ei, bine, există şi aşa ceva. Nu-ţi fă idei aiurea şi mai ales, nu le da apă la moară. -Ce bine că ţi-am mărturisit ţie prin ce-am trecut. Acum m-am uşurat. Sunt

convinsă că a fost un vis absurd. Ca toate visele. Toate sunt absurde. Cum naiba se nasc visele? Nu formarea fenomenului vis, adică starea aceea în care subconştientul...bla, bla, ci faptele care se întâmplă în vis. Atât de aiurea. Atât de absurde.

-Nu-ţi bate capul. Nimeni nu are o explicaţie categorică. Presupuneri. Alte creaţii şi născociri ale minţilor umane. Ce ne priveşte pe noi?!

-Aşa-i. Pe scări se aud tropote de paşi mărunţi, alergaţi. Uşa se dă de perete cu putere. -Plecăm, bunica, plecăm! Ieşite au fost într-o clipită.

Vera le strigă pe urme: -Hei, domnişoarelor!... La revedere nu mai ştiţi să spuneţi?! Termină fraza într-o şoaptă spusă numai pentru ea, fiindcă, oricum, nu mai are

cine-o auzi. Fetele ţopăie, pline de energie, pe aleea care duce spre poartă. „Ce bine că nu m-a scăpat gura să-i spun despre jurnal. Doar aş fi neliniştit-o

degeaba.” Emma le face semn cu mâna din mers Verei şi fiului ei, toată numai zâmbet şi

lumină, alergând după fete, ca să le ajungă din urmă, înainte de a ieşi ele singure în stradă, care, pentru vârsta lor, poate constitui un pericol la fel de mare ca şi balaurul din poveste pentru Ileana Cosânzeana.

„Trebuie să le spun povestea Ilenei Cosânzeana. Prea văd la televizor doar poveşti cu feluri de feluri de monştri, unul mai hâd ca altul, fără a fi contracarate de figuri pozitive şi frumoase, armonice, cum se întâmplă în toate basmele vechi. Eu una, aş avea coşmare. Ar trebui făcut ceva în sensul acesta. Parcă a murit mama psihologilor, care să atragă atenţia pericolului în care pot fi transformate, ba nu, contorsionate, caracterele şi concepţiile celor mici, pentru întreaga viaţă, văzând atâtea pocitanii, durităţi, bale, colţi, urlete, gheare, ca unic etalon... Brrr! Nici să mă gândesc la ele nu-mi place. Şi totuşi, cei mici le asimilează în minţile lor pure şi-n sufletele virgine, ca pe ceva care e normal şi natural să fie aşa. A ajuns urâtul la mare preţuire. Chiar să fi murit frumosul şi binele, sau noi, oamenii, ne-am tâmpit cu totul, nu mai vrem să le vedem, să le recunoaştem şi să le aducem în vieţile noastre, ca să ne hrănească fiin ţa? Eu n-am să permit ca nepoatele mele să nu ştie de un Făt Frumos, de o Ileană Cosânzeană, de Prâslea cel Voinic, de zâne bune, care o inving pe Baba Cloanţa, ci numai de orori cu monştri şi acţiuni încărcate de duritate, cruzimi şi urâţenie. Aud că unele dintre asemenea creaţii se bucură de un imens succesc de box office. Mie mi-e imposibil să înţeleg cum se poate realiza un astfel de lucru, nu pot să mi-l explic. Cum de se reuşesc astfel de performanţe, iar autorii lor ajung milionari? Ce-o fi în capul acestor indivizi că-şi permit a strecura în sufletul copiilor asemenea urâtanii, fără să le pese de nimic altceva decât de propriul beneficiu? Şi cum de au succes? Care să fie cheia? S-o fi întors lumea cu susu-n jos, sau am îmbătrânit eu chiar aşa încât nu mai pot înţelege evoluţia conceptuală a lumii? Dar ce-o fi fiind de înţeles? Cum să admit că urâtul e frumos şi frumosul, urât, sau răul, bine şi binele, rău? Le-o fi plăcând copiilor, pentru că asta li se dă şi n-au altceva mai de soi? Atunci, de ce li se dă? Să fi devenit lumea atât de meschină, de rea, de nepăsătoare şi de mercantilă, încât să nu-i pese de sluţirea sufletelor de copil, numai bani să iasă?! Ne mai mirăm că se bat până se

Page 242: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

242

sluţesc sau se omoară, că se împuşcă prin şcoli şi câte alte, alte atrocităţi pe care le fac copii aflaţi încă în preadolescenţă? De cei mari nu mai vorbim. Mulţi devin cruzi şi sălbatici încă de la grădiniţă, când preferă să se joace de-a teroriştii şi de-a lupta sau captarea şi schingiuirea extratereştrilor, ca să le afle secretele. Nu ascultă de nimeni, fug de acasă şi-i găsesc apoi ucişi prin cine ştie ce râpă. Zilnic urlă emisiunile de ştiri aducând în prim plan astfel de subiecte. Mi se face groază să deschid televizorul. Filmele...nici nu mai are rost să mă gândesc.”

Emma îşi ajunge cu greu nepoatele, în ultimul moment, tocmai în clipa când cea mare punea degeţelul pe butoanele alarmei fixate la poartă şi forma codul, ca să deschidă şi să iasă.

*** Doru se lipeşte de spatele Verei, o cuprinde cu ambele mâini, o ia şi o duce pe

braţe spre patul care a rămas răvăşit de hârjoana cu fetele şi care poartă încă urma adâncită a trupurilor, căldura şi mirosul lor.

-Vino-ncoa doamna computeristă, îi îngână, suflându-i şoapta în lobul urechii, menită mai mult s-o încingă, decât să se facă auzită.

Totuşi, Vera îi percepe sensul şi-şi aminteşte cum odată educatoarea i-a povestit că i-a rugat pe copii să povestească despre mama lor şi cum ale ei au fost absolut totale când au răspuns scurt, concis şi la obiect.

Ioana, cea mică: -Mama mea e computelistă. Are un computel male, male ţi-mi alată pe el tot felul

de musunachi care se stlâmbă ţi mă fac să lâd tale, tale. Elena, cea mare, umflându-se-n pene, a anunţat cu aplomb: -Mama mea este ca Bill Gates. Mare, mare specialist. Dacă nu ar fi mama, nici nu

ar exista firma la care lucrează. Fără ea nu se poate. Este cea mai bună dintre toţi. Se joacă la computer, pe taste, la fel de uşor cum cântă bunica la pian, pe clape. Mama mişcă degetele mai repede decât bunica. Sunt sigură că, dacă mama mea ar cânta la pian, ar cânta mai bine decât bunica, care a fost celebră când a fost ea tânără.

Un ultim gând străbate mintea Verei, înainte de a se pierde cu totul în beatitudinea mângâierilor în care se lansase copleşitor deja, soţul ei:

„E clar. Nu sunt balerină şi nici n-am fost vreodată. Până şi fetele ştiu asta.” „Ba da, ai fost balerină, dar acum nu-ţi mai aminteşti nimic”, aude un glas

îngropat undeva în adâncul ei. Ai fost şi poate că vei mai fi, într-un fel sau altul. Numai de tine şi de comportamentul tău depinde ce curs va urma soarta. Tu singură eşti aceea care, prin iubire sinceră, în chiar acest moment vei izbăvi din păcatele strămoşeşti şi vei înainta pe un drum schimbat faţă de cel destinat iniţial, poate nu chiar ţie însăţi, poate unei părţi rupte din tine, unei persoane concepute în tine şi din tine. Scap-o, dăruindu-te cu iubire infinită.”

„Asta şi am de gând să fac, glas sâcâitor ce eşti. Am s-o fac şi n-am să mai ascult la tine şi la inepţiile tale. Na, ca să ştii!”

Brusc totul se şterge, se pierde în ceaţă în faţa ochilor ei împăienjeniţi de devastatoarea iubire a lui Doru, care o face să plutească şi să se piardă printre flori şi stele, uitând de tot şi de toate.

Page 243: Liliana Ardelean - Jurnalul calugaritei

243

*** După nouă luni li se mai naşte o fetiţă. O minunăţie! Fetiţa nenăscută din

premoniţia ei? Nu, nu, acea stare a fost ca un vis urât. Nimic nu s-a adeverit, nimic nu i s-a întâmplat ei şi familiei ei din ce „a trăit”, ea în acele clipe. Clipe au fost. Atunci când s-a uitat la ceas, şi-a dat seama că a stat numai câteva minute în starea aceea de între vis şi viaţă, înainte de trezirea adevărată.

„Cine ştie ce o fi fost. O să o botez repede pe cea mică şi am să-i dau nume de înger: Mihaela, de la arhanghelul Mihail. Asta o să o ferească de rele.

Îşi ia copila în braţe. -Este ora să papi, păpuşa mea scumpă. Nu te teme, mami e aici cu tine, iar

Doamne-Doamne îmi va apăra îngeraşul de orice rău. O aşază la sân, iar mogâldeaţa se repede hămesită şi începe să tragă cu putere,

neavând ea grijă de gândurile materne. După ce-şi pune burtica la cale, îşi împinge mama cu mânuţele, se cuibăreşte

satisfăcută la sânul ei cald, zâmbeşte, iar pleoapele grele cad peste lumina ochilor de peruzea. Genele lungi fulguiesc din când în când într-o tresăltare uşoară, ca la orice bebeluş fericit, în timp ce mama îngână deasupra ei „Înger, îngeraşul meu.”