Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma conviețuirii permanente dintre o

ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) și o algă verde sau o algă albastră. Corpul

vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural și fiziologic față de cei doi

parteneri care participă la simbioză. Trăiesc în unele din cele mai dificile condiții de pe Terra în

tundra arctică, deșerturi, coaste stâncoase, la înălțimi mari sau în anumite zone toxice(deșeuri de

mine).

Lichenii sunt un grup specific de organisme inferioare. Corpul lor e de dimensiuni mici și poate

avea diferite forme. Deosebim licheni crustacei, strâns lipiți de substrat, frunzoși sau foliacei și

arborescenți, fixați de substrat cu baza. Se cunosc peste 20000 de specii de licheni, care cresc pe

scoarța copacilor, pe pământ, pe stânci golașe. La exterior lichenii par a fi un singur organism, în

realitate însā prezintă o conviețuire a douǎ organisme - alga verde sau albastrǎ unicelularǎ și

ciuperca pluricelularǎ.

Lichenii reprezintă o grupă aparte a talofitelor, ei fiind formaţi dintr-o ciupercă şi o algă terestră

albastră sau verde, plantele componente găsindu-se într-o relaţie de  simbioză.

Insă este interesant de remarcat faptul că lichenii au un aparat vegetativ constituit din

componenţi deosebiţi atat din punct de vedere morfologic, cat şi fiziologic, astfel încat asociaţia

ciupercă-algă se caracterizează printr-o serie de particularităţi care nu se întilnesc la ciuperci sau

la alge; lichenii, cu alte cuvinte, se prezintă ca un organism de sine stătător, stabil, pentru care

motiv se şi clasifică în taxonomie ca o încrengătură.

In cadrul simbiozei, ciuperca este aceea care procură apa şi sărurile minerale, alga, datorită

clorofilei ce o conţine, sintetizand hidraţii de carbon necesari ciupercii. 

Dintre alge s-au determinat genurile Nostoc, Rivularia (cianoficee), Pleurococcus, Trentepohlia

etc. (cloroficee), iar dintre ciuperci, genuri apartinand atat ascomicetelor, cat şi 

bazidiomicetelor.

Lichenii au o mare rezistenţă la condiţiile de mediu, rezistenţă care depăşeşte cu mult pe aceea a

ciupercii şi algei simbionte. De aceea ei se întalnesc pe toată suprafaţa globului terestru, de la

regiunile deşertice pană la regiunile polare.

 

Faptul că lichenii sunt foarte puţin pretenţioşi dovedeşte de ce ei sunt forme de vegetaţii pioniere

pe stancile golaşe, după care, în urma descompunerii lor în substanţe organice mai simple, este

posibilă popularea terenurilor respective cu alte plante. 

Lichenii se mai dezvoltă şi pe scoarţa arborilor (licheni corticoli), pe ziduri şi stanci (licheni

saxicoli), pe sol (licheni tericoli), în crăpăturile stancilor şi zidurilor (licheni endolitici) etc.

Talia lor este mică - de caţiva centimetri , deci observabili cu ochiul liber.

Deoarece lichenii posedă pigment asimilator (clorofila), se înţelege că ei duc o viaţă autotrofă,

deci pot să sintetizeze hidraţi de carbon (caracteristică este lichelina, un polizaharid apropiat, din

punct de vedere chimic cu celuloza, apoi  dizaharidele şi  monozaharidele).

S-au mai pus în evidenţă lipide, protide şi acizi specifici (acizi lichenici) cu rol de protecţie

pentru licheni.

In medicină, lichenilor li se dă o mare importanţa. Unii din ei conţin uleiuri eterice şi chiar

principii active bactericide şi antivirotice. Unii sunt toxici (din aceştia se prepară anumite

momeli vanătoreşti).

Inmulţirea lichenilor se face obişnuit pe cale vegetativă şi anume prin nişte mici glomerulo, care

se desprind sub forma unei pulberi de pe talul lichenilor – aşa numitele soredii - sau prin nişte

excrescenţe cilindrice care se rup din talul lichenilor — izidii — ; sorediile şi izidiile au în

constituţia lor atat hife (ciuperci), cat şi gonidii (alge).

In afară de acest tip de înmulţire, lichenii se mai reproduc şi prin spori asexuaţi care se formează

pe bifele ciupercii; aceşti spori vor forma ciuperca ce va fi viabilă numai dacă întalneşte alga

specifică (refăcandu-se astfel lichenul),   în caz contrar murind.

Inmulţirea sexuată se realizează prin spori sexuaţi care, tot ca şi în situaţia precedentă, vor da

naştere hifelor ciupercii si ulterior lichenului dacă este posibilă   simbioza  cu  alga  specifică.

Pană în prezent se cunosc aproximativ 18 000 specii de licheni şi numărul lor creşte mereu

(nefiind încă depistaţi în totalitate). 

Clasificarea lor este foarte greu de realizat întrucat au o natură dublă. S-a convenit ca totuşi să se

ţină seama în primul rînd de provenienţa ciupercii simbionte, aşa încat în cadrul lichenilor se

disting două  clase: clasa Ascolichenes şi clasa Basidiolichenes.

Tipuri de licheni

Licheni gelatinoși. Talul gelatinos are aspect subțire, membranos și foarte friabil la

uscăciune și gros, gelatinos în stare umedă. Consistența talului umed se datorează tecii

mucilaginoase a componentei algale (alga albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte

dezvoltată și în care sunt înglobate hifele ciupercii(Collema sp).

Licheni crustoși. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafața substratului sau

este încrustat în acesta (suprafața stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri

constituie singuri vegetația stâncilor golașe.

Licheni frunzoși (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie

dorso-ventrală, fixat parțial de substrat (sol, scoarța arborilor) cu ajutorul unor hife

asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puțin marginile sunt ridicate de pe

substrat.

Licheni tufoși (fruticuloși). Au aspectul unor tufe mici și ramificate, verticale sau

pendule cu simetrie radiară. Când sunt foarte lungi și subțiri au aspect filamentos.

Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă,

galbenă, cenușie, brună, neagră, verde, albăstruie, roșie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci), � endolitici (cresc în

masa stâncii) și epilitici (cresc pe suprafața rocilor); corticoli (pe trunchiul și ramurile arborilor),

�endofloiodici (cresc în grosimea scoarței) și epifloiodici (cresc pe suprafața

scoarței); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne și

putregaiuri); muscicoli (pe mușchi) etc.

Înmulțirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal). Ciuperca

constitutivă se poate înmulți și asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent)

și peritecii. Apoteciile se prezintă ca niște mici discuri, cu diametrul de câțiva milimetri, ce se

prind de tal printr-un picioruș (podețiu). Culoarea apoteciilor variază, fiind de obicei diferită de

cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care eliberați germinează, dând

naștere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naștere unui

nou lichen.

Utilizari ale lichenilor

Lichenii sunt utilizați ca materie primă în diferite ramuri industriale: farmaceutică, alimentară,

chimică. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanțe chimice pe care le

formează în cadrul proceselor metabolice, substanțe cunoscute sub numele de acizi

lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanțe au o reacție acidă,

ele nu au compoziția acizilor).

Lichenii au fost definiți ca �pionieri ai vegetației � deoarece sunt primii care se instalează în stațiuni

improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată

acțiune corozivă, lichenii reușesc să dezagrege rocile și să contribuie astfel la formarea unui strat

subțire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Procesul de terraformare a

unor alte planete poate începe prin implementarea lichenilor.

Datorită sensibilității lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroși ai gradului de poluare al

atmosferei ca și ai unor condiții ecologice staționare.

Efecte negative

Lichenii crustoși contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii foliacei și fruticuloși

sufocă plantele prin blocarea funcției stomatelor și asigură condiții optime pentru dezvoltarea

unor paraziți animali periculoși. Lichenii au proprietatea de a concentra în talurile lor o mare

cantitate de substanțe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă

acești licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin

periculoase în special pentru populațiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.

Trasaturile specifice lichenilor:

a. Simbioza intre ciuperci si alge trebuie sa fie permanenta si nu de scurta durata. Nu orice

convietuire dintre o ciuperca si alga formeaza lichen.

b. Lichenii formeaza tipuri morfologice;

c. Pentru licheni, este caracteristic un metabolism specific. Fiziologia algelor si ciupercilor din

licheni se deosebeste foarte mult de fiziologia algelor si ciupercilor luate in parte;

d. Biochimia lichenilor e specifica. Se sintetizeaza substante secundare (acizi lichenici), care nu

se intalnesc nici la un alt reprezentant al altor grupe de plante;

e. Lichenii se deosebesc de alge si ciuperci, ce traiesc independent, prin caractere biologice: tipul

de inmultire, crestere lenta, relatii diferite cu factorii ecologici.

Dupa structura talului, exista licheni scortosi, foliacei si tufosi.

a. Lichenii scortosi se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

Se fixeaza intim de substrat;

Au margine neteda;

Lipseste scoarta inferioara. Stratul algal este dispersat. Hifele medulare cresc in substrat.

Lichenii sunt indepartati foarte greu, fara a distruge substratul sau lichenul;

Fac parte specii leproase si scvamuloase;

Rezista la conditii aspre ale mediului inconjurator;

Sunt cei mai numerosi si mai raspanditi in natura. Au cele mai modeste pretentii

ecologice. Ei au o actiune corosiva asupra rocilor pe care traiesc.

b. Lichenii foliacei (frunzosi) au urmatoarele particularitati:

Au structura dorso-ventrala;

Se fixeaza de substrat in mai multe locuri datorita manunchiurilor de hife, numite rizine,

mai rar prin hife separate - rizoide. La unele specii talul se fixeaza de substrat numai intr-

un loc, in majoritatea cazurilor in centru, datorita piciorului numit gomf, formata de hife;

Marginea talului se orienteaza in sus. Marginile au forma unor lobi + dichotomic

ramificati;

Straturile de alge si ciuperci se intalnesc in centrul talului;

Scoarta superioara si inferioara difera dupa structura;

Talul creste circular prin marginile sale, care sunt intotdeauna libere si usor ridicate

deasupra substratului;

Lichenii pot fi indepartati fara a fi distrusi;

E cea mai numeroasa grupa de licheni arboricoli.

c. Licheni tufosi (arbusculiformi, fructiculosi) se caracterizeaza prin:

Crestere verticala. Lichenii cresc anual pana la 5 mm in grosime si cu 2 cm in inaltime;

Talul este ramificat, cu ramuri cilindrice sau turtite, netede sau verucoase;

Se fixeaza de substrat numai printr-un punct. Rizinele lipsesc;

Lichenii sunt indepartati de substrat foarte usor;

Cresc mai mult in locuri deschise, in varful ramurilor.

Lichenii si poluarea aerului:

- Sunt foarte sensibili la variațiile mediului;

- Nu se deplasează. Nu au perioade de latență;

- Au o prezență mare în teritoriu;

- Sunt cunoscuți și destul de bine studiați;

- Structura talofitică (fără cuticulă), expusă direct la acțiunea poluanților;

- Se cunosc limitele de toleranță a speciilor pentru fiecare poluant.

Efectele poluanților asupra lichenilor.

- Reducerea fotosintezei și respirației, inclusiv din causa SO2 și a anumitor metale grele;

- Reducerea vitalității și apariția modificărilor morfologice;

- Reducerea fertilității, cu referiré atât la dimensiunea și numărul apoteciilor, cât și la

producerea de soredii/izidii în înmulțirea vegetativă;

- Apariția unor modificări în comunitățile lichenice, cu o scădere semnificativă a

numărului de specii.

Domenii în care lichenii pot fi utilizați ca indicatori

- Poluările medio-ambientale

Ploaia acidă

Eutrofizare cu amoniac

Poluarea cu metale grele

Poluarea aeriană cu SO2

- Schimbările climatice

Radiațiile UV

Nivelurile în apă

- Continuitatea ecologică

Păduri de foiase

Păduri de conifere

Incendiile

Stabilitatea suprafețelor

Aspecte ale lichenilor fata de calitatea aerului

Lichenii sunt in realitate doua plante, o ciuperca si o alga unicelulara traind impreuna in

simbioza, desi structura rezultata nu seamana cu nici una din ele. Lichenii cresc in locuri

nepreferate de alte plante, pe stanci golase, pe trunchiuri de copaci sau pe craniul animalelor

moarte. S-au raspandit mai la sud si mai la nord decat orcare planta, iar in Himalaia pot fi gasiti

la peste 5.600 m inaltime.

Relatia de simbioza intre alge si ciuperci in formarea lichenilor este unul dintre exemplele cele

mai elecvente ale mutualismului, sau ale partenerului reciproc profitabil.

Lichenii sunt folositi de mai mult timp in medicina si in stiinta, din ei se extrage turnesolul

folosit ca indicator in chimie, colorandu-se in rosu in solutiile acide si in albastru in solutiile

alcaline. Lichenii sunt deasemenea o importanta sursa de hrana pentru reni.