GEOGRAFIE

CLASA a X-a F.R

I. GEOGRAFIE POLITICA

Studiază raporturile care se stabilesc între acţiunea politică a societăţii omeneşti şi substratul ei geografic, teritorial, iar dintre domeniile sale de analiză cel mai important este geografia statelor cu problematica sa contemporană complexă.

STATELE ŞI GRUPĂRILE REGIONALE DE STATE

Statele sunt unităţi teritoriale cu suprafeţe variabile delimitate de frontiere şi locuite de o populaţie care îşi exercită suveranitatea manifestată prin dreptul de : organizare internă, politica de apărare, utilizarea resurselor, politica externă, organizare socială şi legislativă.

Statele au caracter istoric în sensul apariţiei pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii.

Teritoriul statului reprezintă spaţiul geografic de întindere limitată cu alcătuirea geologică, înveliş de sol, hidrografie, spaţiu aerian corespunzător. Respectarea principiului suveranităţii statelor presupune recunoaşterea integrităţii , deci indivizibilităţii teritoriului.

Graniţele sau frontierele pot fi convenţionale şi naturale, când se suprapun unor discontinuităţi majore, cum ar fi fluvii,strâmtori, lanţuri de munţi .

Clasificarea statelor

1. După modul de organizare internă se disting categoriile de state :

· state unitare în care puterea centrală îşi exercită puterea asupra teritoriului, aşa cum sunt : Franţa, România, Bulgaria ş.a.. Unele state unitare, cum ar fi Spania şi Italia acordă o anumită autonomie regiunilor componente

· state federale în care puterea se împarte între guvernul central şi statele federale componente, cum sunt : Federaţia Rusă, SUA, Mexic, Australia, India, Brazilia, Germania. Confederaţiile se aseamănă cu federaţiile, iar ca şi exemple se pot aminti Canada , Belgia.

2. După forma de guvernământ se disting următoarele categorii de state ,

· republici în care organele supreme ale puterii în stat sunt alese pe o perioadă

determinată, iar după instituţia care îşi exercită puterea pot fi : republici

parlamentare şi prezidenţiale

· monarhii în care prerogativele puterii aparţin monarhului, dar pot fi limitate de constituţie ca în cazul monarhii constituţionale ( Marea Britanie, Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia , Japonia ş.a. , dar şi nelimitate ca în cazul monarhiilor absolute, cum ar fi Arabia Saudită şi Oman.

· statul religios ex. Vatican

· principatul ex. Andorra, Monaco

3. După suprafaţă se disting

· state continentale (peste 6 mil. Km²) : Federaţia Rusă, Canada, China , SUA, Brazilia, Australia.

· state mari (peste 1,2 mil. Km²)

· state mari (peste 0,5 mil. Km²)

· state mijlocii (peste 0,2 mil. Km²)

· state mici şi foarte mici (sub 0,2 mil. Km²)

4. După mărimea demografică se disting :

- state gigant (peste 1 miliard de locuitori) China şi India

- state foarte mari ( peste 100 de milioane de locuitori)

- state mari ( peste 50 de milioane de locuitori)

- state mijlocii ( peste 20 de milioane de locuitori)

- state mici ( sub 20 de milioane de locuitori)

Alte criterii sunt : după ieşirea sau nu la mare, forma geometrică, raportul dintre stat şi naţiune.

Grupările regionale de state

Criteriile de grupare ale statelor pot fi :

1. Poziţia geografică reciprocă a statelor unui continent .

- în Europa se disting regiunile :

Europa de Nord ( Ţările Scandinave, Ţările Baltice, Danemarca, Islanda);

Europa de Sud ( Spania , Portugalia, Malta, Italia, ţările din Peninsula Balcanică);

Europa Vestică/ Atlantică ( Franţa, Marea Britanie, Irlanda, BENELUX);

Europa Centrală ( de la Germania până la România )

Europa Estică (Rusia, Ucraina, Belarus)

-în Asia se disting regiunile :

Asia de Nord reprezentată de Federaţia Rusă;

Asia de Sud şi de Sud-Vest (musulmană);

Asia de Sud-Est (budistă)

Asia de Vest sau Orientul Apropiat

În America se disting America de Nord, Centrală şi de Sud

2. Apartenenţa lingvistică şi culturală Ex Liga Arabă (Asia de SV şi Africa de Nord), America Latină (Mexic, America Centrală Istmică, Caraibele, America de Sud)

3. Criteriul economic Ex. NAFTA, MERCOSUR, UE, ASEAN, G8(G20)

4. Criteriul militar Ex. NATO

Evoluţia hărţii politice în timp

Aspectul hărţii politice a lumii s-a modificat în timpodată cu evoluţia marilor imperii.

În Antichitate, primele formaţiuni statale au apărut în Orientul Mijlociu şi Apropiat ( Mesopotamia şi Persia), Nordul Africii, Valea Indului şi Asia de Est, sudul Europei(fenicieni, greci, romani). Imperiul Roman a cunoscut cea mai mare stabilitate şi extindere peste Europa Centrală, de Sud şi Vest, Orientul Apropiat, Africa de Nord.

În Evul Mediu, harta politică a lumii a cunoscut expansiunea Imperiului Arab, Imperiului Mongol, Imperiului Otoman,iar în America s-a extins civilizaţia aztecă maya şi incaşă.

În perioada moderna s-au extins marile imperii coloniale, cum ar fi cel Spaniol, Portughez, Francez, Olandez, Britanic, Ţarist.

După primul război mondial, au apărut cele mai multe state pe harta politică a lumii, datorită dispariţiei unor imperii, precum cel Otoman, Austroungar,Britanic.

După al doilea război mondial, harta politică a lumii a cunoscut o grupare biporlară , respectiv, pe de o parte statele comuniste din Europa Centrală şi de Est, controlate de URSS, iar pe de cealaltă parte statele capitaliste grupate ăn jurul SUA, Marii Britanii şi Franţei. Între cele două blocuri politice şi militare s-a declanşat războiul rece.

După 1990 când s-a dezmembrat URSS, pe harta politica a au apărut state noi din fostele federaţii, iar altele s-au reunificat, cum ar fi Germania.

Principalele probleme actuale de geografie politică

Problemele politice ale lumii contemporane au mai multe cauze, precum :

1.Conflictele –

Interne determinate de cauze etnice şi religioase ca în cazul :

- Sudanului în 1985, când forţele militare islamice din nord au încercat islamizarea forţată a populaţiei creştine negroide din sud şi au rezultat 1,5 mil. de victime şi 4 mil. de refugiaţi.

- Nigeriei în 1967, când etnicii lgobo animişti din regiunea Biafra au încercat desprinderea de majoritatea hausa musulmană, iar urmarea a fost 1 milion de victime în rândul secesioniştilor datorită subnutriţiei

- Bosnia şi Herţegovina în 1992-1995, când sârbii ortodocşi(31%) au vrut să se desprindă cu ajutor militar din Serbia de federaţia bosniacă musulmană(44%0 şi croată catolică(17%).

Alte conflicte interne se desfăşoară în Liban din 1975 între populaţia creştină 30% şi musulmană 70%.

Externe cauzate de diferende economice, etnice, religioase, ideologice ş.a. şi pot fi amintite războaiele:

- în care s-au înfruntat URSS cu SUA (Coreea, Vietnam, Afganistan, Cuba) ăn special cauze ideologice;

-Irak-Iran (!979-1989) Irak-Kuwait (1990) cauze economice- controlul zăcămintelor de petrol;

Zair/ R. D. Congo 1998-2003 un război etnic intern s-a transformat în cel mai mare război al Africii(Angola, Namibia, Zimbabwe, Ciad, Rwanda, Uganda) cu 3,3 mil victime.

-China-India 1962, India –Pakistan (1947, 1965,1971) conflicte de graniţă.

2. Utilizarea apelor şi resursele marine

Poziţia litorală constituie un factor de favorabilitate economică prin accesul la rutele comerciale mondiale şi la resursele minerale, biotice şi de hidrocarburi de pe platformele continentale.

Apele marine au fost delimitate în : marea teritorială (12 de mile marine în care se exercită suveranitatea), zona contiguă ( alte 12 mile maritime), zona economică exclusivă( 200 de mile maritime cu drept de exploatare economică), zona mărilor adânci sau zona economică liberă (bun comun al întregii omeniri).

Din suprafaţa totală a oceanelor care reprezintă patrimoniul comun al umanităţii, aproximativ 1/3 aparţine statelor riverane sub formă de zone economice exclusive cu mare extindere a ţărmului, cum ar fi : SUA, Federaţia Rusă, Australia, Brazilia , Japonia, Indonezia, Chile, Noua Zeelandă .

Graniţele şi apele continentale constituie un motiv de disensiuni între statele riverane, mai ales când platformele conţin zăcăminte importante de hidrocarburi ca în cazul Golfului Persic.

Apele internaţionale şi valorificarea resurselor marine se referă la : exploatarea nodulilor polimetalici de pe câmpiile abisale, exploatarea substanţelor dizolvate în apa mării, valorificarea dinamicii apelor marine şi a resurselor biotice.

3. Accesul la regiunile polare

Arctica, respectiv Oceanul Arctic reprezintă o zonă de interes strategic pentru puterile militare nucleare ale lumii SUA şi Federaţia Rusă. Totodată platformele continentale din dreptul Alascăi şi Federaţiei Ruse cantonează importante zăcăminte de petrol.

Antarctica sau Antarctida, care deşi este un teritoriu inaccesibil louirii, constituie o zonă de interes pentru unele ţări , care aduc argumente precum : descoperirea (Norvegia 1911, Marea Britanie 1912), vecinătatea (Australia, Noua Zeelandă, Chile)

4. Utilizarea şi accesul la strâmtori şi canale

Traversarea unor strâmtori constituie subiect de negocieri atunci când acestea aparţin unor state ca în cazul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Altele , mai importante prin trafic sunt : Gibraltar, Ormuz, Malacca, Bering.

Canalele maritime constituie de asemenea subiect de disensiuni între state, precum în cazul canalului Suez naţionalizat de preşedintele Naser al Egiptului.

5. Globalizarea

Este fenomenul actual de extinde a producţiei şi comerţului prin intermediul transnaţionalelor peste limitele administrative ale statelor. Generalizarea modelelor de viaţă occidentale promovate de transnaţionale determină pierderea elementelor de identitate culturală, iar acesta devine un motiv de disensiune cu statele tradiţionaliste, precum cele islamice.

II. GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI AŞEZĂRILOR

GEOGRAFIA POPULAŢIEI

Dinamica Populaţiei, bilanţul natural de populaţie

Dinamica populaţiei reprezintă modificările cu privire la numărul, structura şi repartiţia populaţiei unui teritoriu pe un interval de timp.

Bilanţul natural, sau sporul natural al populaţiei reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. Acesta poate avea valori ridicate când natalitatea depăşeşte mortalitatea, reduse când valorile lor sunt apropiate şi, negative , când mortalitatea depăşeşte natalitatea.

Evoluţia bilanţului natural al populaţiei Terrei a cunoscut ritmuri diferite în perioadele istorice diferite în funcţie de mai mulţi factori:

Astfel în neolitic evoluţia numerică a populaţiei a fost lentă datorită bolilor şi insecurităţii alimentare.

In Antichitate şi Evul Mediu creşterea a fost de asemenea lentă şi s-au înregistrat chiar regrese, aşa cum a fost la mijlocul secolul XV, când populaţia Europei s-a înjumătăţit faţă de începutul secolului, datorită ciumei bubonice.

În perioada modernă a avut loc o creştere în progresie geometrică a populaţiei Terrei datorită creşterii productivităţii muncii adusă de industrie, dar şi datorită progreselor medicinei (descoperirea antibioticelor) Această creştere numerică a populaţiei a fost numită explozie demografică şi a fost specifică Europei în secolul trecut, iar în prezent este specifică Africii, Asiei de SV şi Americii Latine.

Între modelul exploziei demografice specific Europei în secolul trecut şi actualul model numit modern şi caracterizat prin valori reduse ale natalităţii şi mortalităţii se identifică un model de tranziţie cu natalitate ridicată şi mortalitate redusă.

Estimarea creşterii numerice a populaţiei pe seama extrapolării datelor din prezent arată că ritmul de creştere va încetini şi în cazul statelor cu ritmuri susţinute în prezent, ajungându-se de la 6 miliarde de locuitori în prezent la 12,3 miliarde în 2050.

Mobilitatea teritorială a populaţiei

Constituie fenomenul de deplasarea a populaţiei temporar sau definitiv cu consecinţe social-economice.

Deplasări de populaţii din trecut

Prima mare migraţie a omenirii a fost dinspre aria de antropogeneză (în care s-a format specia umană) reprezentată de estul Africii către Asia, sudul Europei şi a continuat apoi cu restul continentelor.

A doua mare migraţie a fost cea indo-europeană petrecută între 2500 şi 2000 î. H. dinspre stepele de la nordul Mării Negre către Europa de Vest(celţii), Sud(italici, greci, iliri),de Nord- Scandinavia, zona Balticii(germani), Asia de Sud-Iran şi India(arieni). În urma acestor migraţii s-a format structura lingvistică a popoarelor europene.

Marile migraţii din secolele IV-XIV care s-au propagat dinspre Asia Centrală spre Europa şi s-au soldat cu redistribuirea germanilor spre centrul continentului, stabilirea hunilor(maghiarilor ) în Panonia, slavilor spre centrul şi sudul Europei. Extinderea arabă şi apoi otomană a modificat structura etnică şi lingvistică în Orientul Apropiat, nordulAfricii şi sudul Europei.

Marile descoperiri geografice au generat mari fluxuri de populaţie către „Lumea nouă”, care au schimbat structura etnică şi lingvistică a continentelor colonizate.

Deplasări actuale ale populaţiei

Acestea se grupează după destinaţie în două categorii.

1.Deplasări interne care pot fi :

-zilnice sau navetism în cazul deplasării forţei de muncă către oraşele mari cu activităţi economice diversificate;

-sezoniere legate de exploatări forestiere, lucrări agricole, construcţii, turism ş.a. ;

-definitive care au o cauzalitate complexă, respectiv : hazarde naturale, deschiderea sau închiderea unor activităţi industriale(exod urban şi rural) , războaie(deportări, refugiaţi).

2. Deplasările internaţionale sunt determinate de mai mulţi factori, precum :

-economici ce generează fluxuri Sud-Sud( dinspre ţările cu spor natural ridicat spre cele cu deficit de populaţie) şi Sud-Nord(dinspre ţările sărace spre cele industrializate);

-turistici care generează fluxuri anuale ce antrenează 10% din populaţia planetei;

-religioşi şi etnici, respectiv schimburile de populaţie dintre statele aflate în conflict (India-Pakistan, Turcia-Grecia), dar şi refugiaţii din zonele de conflict ( Bosnia-Herţegovina).

În prezent cele mai mari fluxuri de populaţie se îndreaptă spre America de Nord şi Europa care sunt considerate zone de imigraţie, iar Africa, Asia de Sud şi Europa de Est sunt zone de emigraţie.

Bilanţul total şi evoluţia numerică a populaţiei

Bilanţul total al populaţiei înseamnă suma bilanţului natural şi a bilanţului migrator

Ritmul de creştere numerică a populaţiei variază astfel:

-valori mari în state slab populate din Africa şi Orientul Mijlociu

-valori medii în state foarte populate China, India, dar cu valori absolute mari

În funcţie de contribuţia celor două componente ale bilanţului total, ţările se împart în:

-ţări emergente demografic cu creştere numerică însemnată şi cu emigrare masivă (Bangladeh, Pakistan ş.a.)

-ţări cu creştere demografică datorată sporului migratoriu pozitiv (SUA, Canada, Germania).

Cunoscându-se ritmurile actuale de creştere a populaţiei statelor s-a putut prognoza evoluţia lor viitoare. Astfel , în 2050 India va depăşi China, iar Pakistanul şi Nigeria vor urca până în primele 5 locuri. Alte state vor coborî în ierarhia mondială, precum Rusia şi Japonia.

Tipuri de medii de viaţă

Mediile de viaţă pentru societatea omenească se suprapun zonelor şi tipurilor de climă şi sunt diferenţiate în funcţie de treptele de relief.

Mediile din zona caldă cuprind: mediile ecuatoriale, tropicale musonice, tropicale aride, caracterizate prin temperaturi ridicate tot anul şi precipitaţii suficiente în primele două fapt ce explică densităţile umane mari şi deficitare în cel arid, fapt care justifică densităţile umane reduse.

Mediile temperate caracterizate regim termic moderat către oceane şi excesiv către interiorul continentelor, unde şi cantităţile de precipitaţii sunt reduse.Acestea se suprapun celor mai dezvoltate regiuni economice ale lumii.

Mediile reci specifice nordului Americii, Europei şi Rusiei se caracterizează prin temperaturi negative cea mai mare parte a anului improprii pentru desfăşurarea unor activităţi economice intense.

Răspândirea geografică a populaţiei

Populaţia Terrei are o repartiţie neuniformă cu regiuni de concentrare a populaţiei şi regiuni cu un număr mic de locuitori în funcţie de mai mulţi factori, precum:

1 Factorii naturali dintre care cei mai importanţi sunt:

-clima, favorabilă în regiunea caldă în care se află 50% din populaţia lumii şi în zonele temperate

-relief favorabil în treptele de relief joase(în câmpii 55% din populaţia planetei)

- alţi factori naturali favorabili locuirii sunt ieşirea la ocean, fluviile

2. Factorii istorici, precum vechimea locuirii în Europa , Asia de Sud şi de Est ,care explică marile cocentrări umane, iar colonizarea Americilor şi Australiei de către europeni a determinat localizarea populaţiei predilect în anumite areale.

3. Factorii demografici reprezentaţi îndeosebi de valorile ridicate ale sporului natural ca în Asia de Sud, SV şi SE.

4. Factorii economici reprezentaţi de existenţa resurselor minerale şi a tradiţiilor industriale contribuie la atractivitatea regiunilor urbane, cu atât mai mult, cu cât este disponibilă şi tehnologia în agricultură.

Răspândirea populaţiei pe continente arată următoarea distribuţie: în Asia se află 61%, în Africa 13%, în America 13%, Europa 12%, Australia şi Oceania 0,5%.

Densitatea populaţiei

Densitatea medie a populaţiei Terrei se obţine împărţind populaţia totală de 6,3 miliarde de locuitori la suprafaţa uscatului de 134 milioane de Km² şi se obţine o valoare de 47 loc/Km².

Faţă de valoarea medie mondială se înregistrează diferenţe mari între continente, astfel cele mai mari densităţi umane sunt în Asia (81,5 loc/ Km²), Europa (67 loc/ Km²), Africa (26 loc/ Km²), America (19 loc/ Km²), Australia (2,3 loc/ Km²).

Densitatea populaţiei înregistrează diferenţe mari în cadrul aceluiaşi continent între state şi chiar în interiorul statelor. Astfel cele mai mari densităţi de populaţie sunt : Monaco (16000 loc/ Km²), urmat de Singapore (6774 loc/ Km²), Hong Kong (6450 loc/ Km²), Malta (1266 loc/ Km²), Bangladesh (990 loc/ Km²), iar printre cele mai mici Canada(3 loc/ Km²).

Structuri demografice

Înseamnă gruparea populaţiei continentelor după mai multe criterii

1. Structura lingvistică cuprinde familiile lingvistice:

- sino-tibetană(Asia de Est),

-indo-europeană cu ramurile romanică, germanică, slavă răspândite în Europa,

Americi, Australia

-arabă prezentă în Asia de SV şi Africa de Nord

-uralo-altaică în Asia Centrală şi de Vest, dar şi în Europa

-nigero-congoleză în Africa central-sudică

2. Structura religioasă este diversă şi cuprinde .

-creştinismul împărţit în confesiunile : ortodoxă majoritară în Europa de Est-lumea

slavă; catolică în Europa Sudică (lumea latină), şi protestantă în vestul şi nordul

Europei (lumea germanică) , precum şi în Americi şi Australia alături de cea

catolică;

-islamismul extins în Asia Centrală, de SVşi de Sud, dar şi în Africa de Nord;

-budismul răspândit în Asia de SE şi E

-hinduismul răspândit în Asia de sud-India

-animismul răspândit în Africa Centarl-Sudică

3. Structura rasială cuprinde :

- rasa europoidă preponderentă în Europa, Americi, Australia, Asia de nord, vest,

SV şi S

-rasa mongoloidă prezentă în Asia Centrală şi de Est

-rasa negroidă predominantă în Africa Centrală şi de Sud

La contactul acestor rase apar forme de tranziţie, precum mulatrii şi metişii.

4 Structura populaţiei pe grupele de vârstă cuprinde tineri sub 15 ani, adulţi sub 60 de ani şi vârstnici peste 60 de ani. În funcţie de ponderea grupei de vârstă tânără, statele se împart în:

-ţări cu populaţie tânară în care tinerii deţin peste 40% (Africa Central-Estică, Asia

de SV ;

-ţări cu populaţie îmbătrânită în care tinerii deţin sub 20%(Europa, Australia).

Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe este reprezentată grafic cu ajutorul piramidei vârstelor, care evidenţiază tendinţa de evoluţie a populaţiei unei ţări.

5, Structura populaţiei pe medii

În prezent 54% din populaţia lumii se află în mediul urban, însă la nivelul statelor sunt diferenţe mari. Astfel cele mai mari ponderi ale populaţiei urbane (peste 80%)se înregistrează în Belgia, Danemarca, Germania, Franţa, SUA, Japonia, Arabia Saudită ş.a., iar cele mai mici(sub 20%) în Bhutan, Nepal, Burundi, Rwanda, Etiopia ş.a. .

5. Structura profesională se referă la ponderea populaţiei active pe cele trei sectoare :

-primar(agricultură, silvicultură) cu ponderi mari în statele africane(Kenya 81%);

-secundar(industria şi construcţiile) ex. Germania, Marea Britanie, Japonia ş.a. ;

-terţiar ( comerţ, transporturi , activităţi bancare) Germania, SUA, Marea Britanie.

Populaţia, protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Între populaţie,mediu şi dezvoltare se stabileşte un complex de relaţii cu consecinţe în evoluţia societăţii omeneşti. Astfel nivelul de dezvoltare al unei ţări depinde de : numărul de locuitori,resursele naturale şi financiare, nivelul de educaţie al populaţiei, politicile economice ş.a. .

Indicatorii nivelului de dezvoltare al unei ţări sunt : PIB-ul (Produsul Intern Brut), PNB-ul (Produsul Naţional Brut) în valori absolute sau raportate pe locuitor. În prezent nivelul e dezvoltare al unei ţări se apreciază prin raportare la Indicele de Dezvoltare Umană (IDU)care ia în calcul, pe lângă criteriile economice(PIB şi PNB) şi criterii demografice(speranţa de viaţă) şi de educaţie(alfabetizarea). Cele mai mari valori ale IDU, de peste 0,9 se înregistrează în statele dezvoltate, iar cele mai mici în statele subdezvoltate.

Dezvoltarea durabilă presupune o dezvoltare a societăţii omeneşti în corelaţie cu posibilităţile mediului înconjurător, adică fără a prejudicia condiţiile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE

Habitatul uman reprezintă teritoriul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activităţile economice cotidiene un grup de oameni.

Componentele habitatului uman :

-teritoriul locuit şi spaţiul imediat înconjurător în care oamenii îşi desfăşoară activităţile economice (hinterland, moşie);

-populaţia cu trăsături distincte de structură, densitate ş.a.;

-activitatea umană economică( agricolă, industrială ş.a.).

Clasificarea habitatelor umane

· după natura activităţii economice se disting habitate urbane şi rurale

· după mărimea demografică se disting habitate până la aglomeraţiile urbane

· după elementele predominante de mediu se disting medii montane, litorale, minier

· după concentrarea populaţiei mai ales în mediul rural(satul răsfirat, satul risipit).

Calitatea vieţii înseamnă facilităţile, dotările şi calitatea mediului oferite de un teritoriu unei populaţii.

Urbanizarea, dinamica şi explozia urbană

Urbanizarea înseamnă creşterea accelerată a populaţiei urbane, a numărului de oraşe şi a suprafeţei lor.

Evoluţia oraşelor în timp

-Primele oraşe au apărut acum 8000 de ani în Asia Mică, urmate de Egipt,

Mesopotamia, sudul Europei(Atena, Roma ş.a.)

-În Evul Mediu, noi oraşe au apărut în apropierea cetăţilor feudalilor şi în târguri pentru comerţ cum ar fi Florenţa, Cordoba,în Europa şi Samarkand şi Buhara în Asia Centrală pe drumul mătăsii. Alte oraşe au îndeplinit funcţia de capitală, precum : Madrid, Praga, Budapesta, Moscova,în Europa ,Damasc, Bagdad în Asia şi Machu- Pichu în Anzii Peruvieni.

În perioada modernă şi contemporană au apărut noi oraşe datorită industriei, transporturilor feroviare şi activităţilor turistice.Tendinţa actuală este de creştere a numărului de locuitori, astfel că numărul oraşelor de peste un milion de locuitori a ajuns la peste 300.

Dinamica urbană

Înseamnă transformarea teritorială, demografică şi funcţională a unui oraş într-un interval de timp şi poate fi .pozitivă, când influenţa sa în teritoriu din jurul său creşte şi negativă, atunci când oraşul pierde din funcţii, iar nivelul de trai al locuitorilor scade.

Reţeaua urbană mondială

Oraşele Terrei se ierarhizează în funcţie de: poziţia în schimbul mondial de valori, puterea decizională, puterea financiară şi mărimea demografică. Astfel că metropolele se grupează într-un sistem mondial

Funcţiile şi structura funcţională a aşezărilor

Reprezintă activităţile economice desfăşurate de populaţia aşezării şi diferă astfel:

-aşezările rurale – funcţia agricolă difernţiată pe treptele de relief;

- funcţia agro-industrială, adică de prelucare a resurselor locale;

-funcţia mixtă în care activităţile agricole se combină cu cele

industriale şi turistice;

-funcţii specializate(piscicolă, turistica ş.a.)

-aşezările urbane pot avea funcţii: industrială, portuară, comercială, financiară, culturală, religioasă, turistică, administrativă şi politică.

Structura funcţională a aşezărilor omeneşti

Se referă la delimitarea , în cadrul aşezărilor a unor arii cu anumite funcţii, respectiv :

· nucleul central de obicei centrul istoric;

· zona rezidenţială pentru locuire

· zonele industriale

· zonele de agrement

· zonele de transport

Formele de aglomerare umană

Se pot ierarhiza astfel :

-locuinţa individuală

-grupul de locuinţe ( cătunele )

-satul

-comuna

-concentrările urbane – aglomeraţia urbană în jurul unui oraş mare( Paris, Londra ş.a.);

- conurbaţia o grupare de oraşe de mărimi apropiate şi care au

legături de producţie( bazinul Ruhr, Silezia, Doneţk);

-megalopolisurile cele mai mari concentrări cum ar fi Boswash,

Tokaido, San Francisco-Los Angeles, Sao Paulo-Rio de Janeiro,

Amsterdam-Rotterdam-Haga, Koln-Dortmund, Chicago-Detroit-

Pittsburgh.

Organizarea spaţiului urban şi rural

Presupune asigurarea unui mediu de locuire satisfăcător prin proiectrea locuinţelor, căilor de comunicaţie, reducerea poluării şi traficului, aprovizionarea cu apă, evacuarea deşeurilor.

Fizionomiile urbane

Oraşele din Europa Centrală şi de Vest prezintă în centrul lor oraşele iniţiale sub forma centrului istoric vechi, iar la periferie cartierele rezidenţiale noi şi zonele industriale şi de transport.

Oraşele din Europa de Est au suportat sistematizarea de tip socialist prin înlocuirea centrelor istorice în zone rezidenţiale noi intercalate cu zone industriale.

Oraşele Nord-Americane diferite de cele europene prin vârsta mai recentă şi prin dezvoltarea zonelor de servicii în centru, iar a zonelor rezidenţiale la periferie.

Oraşele latino-americane concentrează în centru zonele rezidenţiale luxoase, iar la periferie cartiere insalubre numite favelas.

Oraşele arabe se disting prin organizarea în formă de labirint, iar în statele petroliere apar cartiere asemănătoare celor americane.

Oraşele Asiei de Sud se confruntă cu aglomerarea regiunilor periurbane în cartiere insaslubre.

Oraşele Africii Subsahariene se aseamănă cu cele ale Asiei de Sud.

SEMESTRUL al II- lea

III. GEOGRAFIE ECONOMICĂ

1. RESURSELE NATURALE

Sunt elemente ale mediului valorificate pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, respectiv nivelul dezvoltării tehnologice.

Clasificarea resurselor

a. După geosfera din care sunt prelevate pot fi :resursele atmosferei, resursele hidrosferei, resursele litosferei, resursele biosferei.

b. După modul de utilizare pot fi : resurse energetice, materii prime industriale, resurse alimentare.

c. După gradul de asigurare în timp pot fi : resurse inepuizabile şi resurse regenerabile.

Resursele atmosferice şi extraatmosferice

Resursele extraatmosferice

Sunt reprezentate de radiaţia solară receptată de planeta noastră. Repartiţia spaţială a potenţialului radiaţiei solare este neuniformă şi scade de la ecuator la poli.

Modalităţile de valorificare a radiaţiei solare sunt :

a. Bioconversia ,adică folosirea biomasei acumulată de plante ca urmare a funcţiei de fotosinteză.

b. Conversia energiei solare în energie termică cu ajutorul panourilor solare în zonele tropicale şu temperate.

c. Conversia energiei solare în energie electrică presupune utilizarea panourilor cu celule fotovoltaice, care, în prezent rămân destul de costisitoare şi deci recomandabile consumatorilor izolaţi, precum releele de televiziune din regiuni greu accesibile.

Resursele atmosferei

Sunt rerezentate de compoziţia chimică a atmosferei şi de dinamica sa.

Compoziţia chimică a atmosferei oferă resurse pentru activităţi economice precum Ş

- Azotul atmosferic care are o pondere însemnată faţă de scoarţa terestă, unde lipseşte, este folosit la fabricarea îngrăşămintelor chimice azotoase.

- Gazele rare, precum argon, kripton, xenon sunt prelevate fracţionat din atmosferă şi folosite la fabricarea tuburilor luminoase fluorescente.

-Oxigenul atmosferic produs de plante prin fotosinteză este elementul esenţial pentru existenţa lumii animale pe Terra.

Energia eoliană, adică a văntului se datorează deplasării continui a aerului din zonele cu presiune mare în zonele presiune mică create de încălzirea inegală a suprafeţei diverse a pământului. Sistemele de valorificare au evoluat în timp, astfel de la corăbiile cu pânze care au contribuit la colonizarea Americilor şi Australiei cu populaţie europeană, s-a ajuns la morile de vânt, folosite în măcinarea cerealelor şi drenarea polderelor olandeze , iar în ultimele decenii la centralele electrice eoliene, deosebit de frecvente în Europa şi America de Nord.

Resursele litosferei

Litosfera sau scoarţa terestră, cum mai este numită reprezintă baza activităţilor economice ale omenirii, deoarece este suportul solului , al biosferei şi, totodată, depozitul de resurse, precum : resurse energetice, resurse metalurgice, resurse chimice, şi roci de construcţie.

Resrsele energetice

Cărbunii, care sunt roci formate prin incarbonizarea resturilor vegetale, în interiorul scoarţei terestre. După cantitatea de caldură degajată prin ardere se împart în: cărbuni inferiori (turbă, lignit, cărbune brun) şi superiori(huilă , antracit).

Valorificarea cărbunilor a început de acum 3000 de ani în China odată cu topirea cuprului şi a continuat în Evul Mediu, când a fost folosit la forje. Secolul XIX a fost numit şi secolul cărbunelui datorită largii sale utilizări în combustia motoarelor cu abur în industrie, în transporturi feroviare şi navale, iar apoi în siderurgie sub formă de cocs, adică combustibil pentru furnale.

Repartiţia zăcămintelor mondiale de cărbune

Emisfera nordică deţine 90% din zăcămintele mondiale, iar dintre state cele mai mari rezerve le deţin : Federaţia Rusă ( Podişul Siberiei Centrale, Munţii Ural cu cărbuni superiori şi Bazinul Moscova cu cărbuni inferiori),Kazahstan , China ( partea central-estică şi de NE Manciuria), India ( bazinele din vest şi NE), SUA (zona Marilor Lacuri-Munţii Apalaşi, Munţii Stâncoşi), Canada Centrală. Din Europa se disting statele : Germania ( atât pentru cărbuni superiori cât şi inferiori la care este lider mondial), Ucraina(cărbune superiori) ş.a. .

Emisfera sudică este deficitară în această resursă, iar dintre state se remarcă în mod deosebit Australia, mai ales prin exploatările în carieră care explică costurile mai mici de exploatare. Africa de Sud se remarcă, mai ales prin calitatea superioară a zăcămintelor, dar şi prin cantitate. Din America de Sud se remarcă cu zăcăminte de cărbuni superiori Argentina şi Brazilia .

Petrolul s-a format prin transformarea anaerobă a depozitelor de plancton din platformele continentale, iar când condiţiile tectonice favorizează temperaturi mai mari de 150ºC se însoţesc de zăcăminte de gaze naturale( gaze asociate).

Valorificarea a început acum 5000 de ani în Mesopotamia în scopuri medicale, însă exploatarea industrială a început la sfârşitul secolului XIX , după inventarea motorului cu ardere internă.

Repartiţia zăcămintelor mondiale

Asia deţine 70% din rezervele mondiale concentrate mai ales în zona Golfului Persic(2/3) în statele Arabia Saudită(1/4 din rezervele mondiale), Irak(al zăcământ al lumii), Iran, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, ş.a .

Federaţia Rusă are mari zăcăminte în Caucaz, Câmpia Siberiei, Ural- Volga.

America de Nord(8%)are mari zăcăminte în zona Golfului Mexic şi Alaska.

America de Sud (8%) concentrează mari zăcăminte în Venezuela, Brazilia ş.a.

Africa dispune de zăcăminte importante(7%) mai ales în partea central-vestică şi de nord.

În Europa cea mai importantă regiune petroliferă este platforma continentală a Mării Nordului.

Platformele continentale sau regiunile off-shore acoperă 20% din producţia mondială de petrol, iar dintre acestea se remarcă : Golful Mexic, Marea Nordului ş.a. .

Gazele naturale se împart în funcţie de condiţiile de zăcământ în gaz metan, precum cel din domurile Podişului Transilvaniei şi gaze asociate zăcămintelor de petrol.

Repartiţia zăcămintelor de gaze naturale pe glob o urmează pe cea a petrolului, însă cele mai mari zăcăminte se află în Federaţia Rusă(1/3 din rezervele mondiale), urmată de Iran, zona Golfului Mexic, Marea Nordului şi Nordul Africii.

Combustibilii nucleari

Dintre combustibilii nucleari folosiţi în centrale atomice electrice cel mai utilizat este uraniu urmat de thoriu. Importanţa acestor resurse nenergetice este dată de randamentul energetic mare de 1: 13500. Utilizarea în scopuri civile a început în Rusia în 1954, odată cu centrala Obninsk.

Cele mai mari zăcăminte se găsesc în America de Nord (35%), urmată de Europa şi Africa..

Energia geotermală

Reprezintă energia termică a apelor subterane ajunse la adâncimi mari în scoarţa terestră în zonele de rift cum ar fi Islanda şi cele de subducţie a plăcilor tectonice cum ar fi Italia.

2. RESURSELE DE SUBSTANŢE MINERALE UTILE

Fierul care, deşi este frecvent întâlnit în scoarţa terestră (4,5 %), reprezintă o resursă de bază în dezvoltarea lumii contemporane, atunci când are concentraţii de peste 30% în minereu.

Repartiţia zăcămintelor mondiale de fier este legată de vechile scuturi continentale.

Federaţia Rusă deţine 1/3 din rezervele mondiale cantonate în partea europeană şi asiatică. Alte regiuni cu zăcăminte importante sunt în Australia, America de Nord şi Sud, Africa de Vest şi Asia de Sud şi Est.

Metale neferoase

Cuprul folosit din de acum 5000 de ani în Podişul Anatoliei, se află mai ales în regiunile vulcanice, fie nativ, fie în combinaţii de sulfuri complexe. Rezervele mondiale se cantonează îndeosebi în Cordiliera Americană (Chile, SUA, Canada), dar şi centrul Africii- Zair, Japonia ş.a. .

Plumbul şi zincul se găsesc în zăcăminte comune de sulfuri complexe( polimetalice) şi au utilizări industriale importante, precum acumulatori, aliaje, coloranţi. Mari zăcăminte de se găsesc în Canada(Provincia Columbia Britanică), SUA, Australia, Federaţia Rusă ş.a. .

Staniul se exploatează îndeosebi din platformele continentale din Asia de SE, Australia ş.a.

Aluminiul deşi deţine cca. 8% din masa scoarţei terestre a fost obţinut industrial la sfârşitul secolului XIX- lea prin electroliză. Cele mai mari zăcăminte de bauxită din care se extrage aluminiul se găsesc în Australia (30%), urmată Guineea, Jamaica, Brazilia ş.a. .

Cei mai mari producători mondiali de aluminiu metal sunt : SUA, Canada, Rusia, ş.a. .

Metale preţioase

Aurul prelucrat înaintea fierului a devenit repede etalon monetar şi a jucat un rol important în istoria omenirii (cucerirea Daciei, Colonizarea Americii şi Australiei ş.a.) Cele mai mari zăcăminte se găsesc în Africa de Sud (40%), Canada, SUA, Federaţia Rusă, China.

Argintul, folosit ca şi aurul, atât ca şi etalon monetar, cât şi pentru bijuterii a căpătat, ân ultimul timp importanţă în electronică. Cele mai mari zăcăminte se găsesc în Mexic, SUA, America de Sud, Federaţia Rusă ş.a. .

Platina mai scumpă decât aurul, constituie un bun de tezaur, şi un element important în industria catalizatorilor. Cele mai mari zăcăminte se găsesc în Africa de Sud(70%), Federaţia Rusă, Canada, ş.a. .

Resurse minerale nemetalifere

Sarea gemă cantonată, atât în apa Oceanului Planetar în formă dizolvată, cât şi în scoarţa terestră Cele mai mari producţii sunt realizate de : SUA, China, Germania ş.a. .

Sărurile de magneziu sunt însoţite de cele de potasiu şi se folosesc la fabricarea îngrăşămintelor chimice.

Sulful se găseşte îndeosebi în zăcămintele de natură sedimentară în Golful Mexic, SUA, Polonia, dar şi în zonele vulcanice cum ar fi : Japonia, Chile , Italia etc.

Rocile de construcţie

Se împart după modul de formare în:

-Eruptive utilizate pentru duritatea lor, precum granitul cu exploatări importante în Finlanda (Carelia), Canada, Siberia.

-Metamorfice pentru aspectul lor estetic, precum marmura cu exploatări în Italia(Carrara), Grecia(Paros), ş.a. .

-Sedimentare, dintre care calcarul şi marna folosite la fabricarea cimentului şi varului, iar argila la fabricarea ceramicii.

RESURSELE HIDROSFEREI

Structura hidrosferei cuprinde Oceanul Planetar care deţine 96,5% din volum şi apele continentale restul.

Oceanul Planetar

Sursă de energie valorificată din

· încălzirea inegală a stratelor de apă marină în zonele intertropicale ( Cuba, Brazilia);

· dinamica mareelor, care presupune o amplitudine de peste 8m şi închiderea golfului ( La Rance în Franţa);

· dinamica valurilor valorificată de China;

· dinamica curenţilor marini cu proiecte ale SUA în Golful Mexic.

Sursă de materii prime

-hidrogenul disociat din apa mării utilizat ca şi combustibil;

-minereuri exploatate de pe platformele continentale, cum ar fi Sn din SE Asiei.

Apele continentale

Sursă de apă potabilă pentru aşezări

-apele feratice şi de adâncime care alimentează oraşe ca : Manchater, Detroit ş.a.;

-lacuri naturale şi antropice ( Chicago din Lacul Michigan)

Sursa de apă pentru industrie(25% din cosumul de apă)

· centrele industriale consumă resurse impresionante de apă pe care ulterior le

degradează.

Sursă de apă pentru agricultură – (70% din consumul de apă) prin dezvoltarea sistemelor de irigaţii mai ales în regiunile semiaride şi aride, precum Valea Nilului, Valea Indusului, mesopotamia, Asia Centrală.

Sursă de energie valorificată de hidrocentrale, care prezintă avantajul de a fi o resursă nepoluantă, însă şi dezavantajele că presupune costuri mari pentru baraje şi depinde de regimul râurilor şi de profilul lor. Deşi unele fluvii au potenţial energetic ridicat, precum Zair, Amazon şi altele, valorificarea lor este redusă. Dintre fluviile cu mari amenajări hidroenergetice sunt : Colorado şi Columbia din SUA; Volga şi Enisei din Federaţia Rusă ş.a. .

RESURSELE BIOSFEREI

Resursele forestiere

În ciuda importanţei fundamentale a pădurii pentru echilibrul mediului, a prevalat interesul economic , astfel că în prezent suprafaţa forestieră mondială a scăzut ajungând la 30% faţă de suprafaţa cu păduri 50%de acum 2000 de ani. Efectele acestei defrişări se resimt în erodarea solurilor pe versanţi, extinderea deşerturilor, accelerarea efectelor inundaţiilor ş.a., astfel că se impun măsuri ameliorative precum : reâmpăduriri, reducerea ratei de defrişare ş.a. . Regiunile cu gradul de împădurire peste media mondială sunt în America de Nord şi America de Sud, însă mai redus în Africa şi Europa.

Fondul funciar

Reprezintă totalitatea suprafeţelor dintre graniţele unei ţări şi modul lor de utilizare şi cuprinde la nivel mondial : terenurile agricole(arabile11%S, păşuni24%S), pădurile, suprafeţele acvatice, aşezările şi căile de comunicaţie. Culturile agricole, considerate şi biosfera transformată, constituie sursa principală de hrană a omenirii.

Resursele biotice marine

Dispun de un potenţial ridicat, însă insuficient valorificat când vine vorba despre fitoplancton, respectiv algele marine şi redus ca în cazul resurselor piscicole valorificate până în pragul dispariţiei pe anumite areale şi specii.

II. AGRICULTURA

Apariţie, evoluţie şi factori

A apărut cu cele două ramuri, respectiv creşterea animalelor şi cultura plantelor acum 10000 de ani simultan în mai multe regiuni ale planetei în care s-au cultivat pentru prima dată o serie de plante cum ar fi : Orientul Apropiat, Mesopotamia, Valea şi Delta Nilului, zona Caucazului, Văile Indului şi Gangelui, Câmpia Chinei de Est, America Centrală şi America de Sud.

Premisele de practicare ale agriculturii sunt :

-clima, astfel că cele mai importante regiuni agricole sunt în yona caldă şi cea temperată;

-relieful, astfel că cele mai importante regiuni agricole sunt câmpiile;

-solurile care au o repartiţie favorabilă zonelor temperate;

-resursele de apă necesare irigaţiilor;

-resursele financiare şi tehnologice determină creşterea randamentului.

Tipurile de agricultură

Agricultura de subzistenţă este specifică regiunilor subdezvoltate şi terenuri cu randament redus şi cuprinde tipurile:

-agricultura extensivă este mixtă şi se practică în America Latină

-agricultura bazată pe păstoritul nomad specifică stepelor semiaride din Africa de Nord, Asia

de SV, Asia Centrală

-agricultura primitivă de subzistenţă

-agricultura intensivă bazată pe irigaţii înzonele tropicale musonice(Asia de Sud, Est şi SE)

Agricultura comercială se deosebeşte de cea anterioară prin orientarea spre comercializare şi prin randamentul mai ridicat şi cuprinde tipurile :

-agricultura cerealieră din zonele temperate;

-agricultura mixtă;

-agricultura bazată pe creşterea extensivă a animalelor(Brazilia, Argentina, SUA);

-agricultura bazată pe viticultură şi pomicultură

Structuri teritoriale agricole

Se suprapun celor două zone bioclimatice favorabile agriculturii, respectiv :

Zona caldă

· agricultura itinerantă, care presupune defrişarea unei suprfeţe din pădurea tropicală sau euatorială şi cultivarea parcelei astfel obţinute 2-3 ani până la epuizarea fertilităţii naturale a solului(Amazonia, America de Sud);

· agricultura sedentară din zonele tropicale secetoase cum ar fi Sahelul din nordul Africii;

· agricultura bazată pe irigaţii specifică oazelor;

· agricultura plantaţiilor de orez din Asia de S şi SE cu versanţi terasaţi;

· agricultura comercială cu plantaţii de ceai, trestie, cacao, cafea, arbore de cauciuc;

Zona temperată

-agricultura mediteraneană cu plantaţii de măslini, citrice, viţă de vie ş.a. ;

-agricultura extensivă din câmpiile şi podişurile slab populate;

-agricultura intensivă, care are randament ridicat (America de Nord, Europa de Vest);

-agricultura periurbană axată pe serii şi solarii şi ferme de creştre intensivă a animalelor.

REGIUNI ŞI PEISAJE AGRICOLE

Specificul teritorial al agriculturii este evidenţiat de existenţa regiunilor şi peisajelor agricole suprapuse regiunilor bioclimatice şi împărţite în zone agrogeografice:

-zona tropicală cu umiditate permanentă sau ecuatorială este specializată pe culturi de arbore de cauciuc şi chinină, orez, porumb, mei ş.a. ;

-zona tropicală cu umiditate alternantă specializată în culturi de orez, bumbac, trestie de zahăr, cafea, ananas;

-zona tropicală aridă se limitează la oaze şi văile râurilor, unde se cultivă, prin irigaţii orez, porumb, ş.a. ;

-zona mediteraneană axată pe citrice, măslini, viţă de vie;

-zona cerealieră temperată, în care se mai cultivă plante tehnice, pomi fructiferi şi se cresc intensiv animale;

-zona subpolară cu o agricultură modestă care include culturi de orz, secară, cartofi ş.a.

Peisajele agricole se suprapun peisajelor rurale, care pot fi :

-naturale aşa cum sunt cele din deşerturile tropicale, temperate şi reci şi cele

forestiere

-agricole -de păşuni în semideşerturile tropicale şi temperate;

-mediteranean

- al terenurilor cultivate intensiv.

III. INDUSTRIA

Apariţia şi dezvoltarea

Industria a apărut la mijlocul secolului XIX în Anglia, când motoarele cu abur au înlocuit munca manuală , mai întâi în industria textilă şi apoi în industria metalurgică. Apariţia, dezvoltarea şi extinderea industriei ca şi ramură de bază a economiei care a surclasat agricultura poarta numele de revoluţie industrială şi a fost favorizată de evenimente ştiinţifice şi tehnice precum : extinderea căilor ferate, folosirea cocsului în siderurgie, folosirea electricităţii şi a motorului cu arde internă.

Activităţile şi ramurile industriale se diferenţiază în funcţie de materiile prime utilizate în industria : energetică, metalurgică, chimică, lemnului, materialelor de construcţie.

Industria energiei electrice

Această ramură industrială a apărut la sfârşitul secolului XIX- lea, iar în prezent stă la baza celorlalte ramuri industriale (transporturi, telecomunicaţii etc.) şi a modului de viaţă modern.

Structura producţiei de energie electrică

Termocentralele, care transformă combustibilii minerali fosili în energie electrică, prezintă avantajul continuităţii funcţionării, însă şi dezavantajul poluării atmosferice cu gaze de seră şi cenuşe de pe rampele de deşeuri. Datorită longevităţii funcţionării acestea deţin 63% din producţia totală mondială, iar dintre statele cu ponderi mai mai se remarcă cele cu mari zăcăminte de cărbuni şi industrii puternice, precum. SUA, Federaţia Rusă, China, Germania ş.a. .

Hidrocentralele, care transformă energia hidraulică a râurilor în curent electric, valorificând debitele mari în câmpii şi căderea în munţi. Hidrocentralele contribuie cu 20% din producţia mondială de energie electrică, iar dintre statele cu ponderi însemnate ale hidroenergiei se impun Brazilia, Norvegia, Canada, ş.a. .

Centralele atomice prezintă avantajul randamentului ridicat, însă şi neajunsul depozitării deşeurilor şi pe cel al costurilor de construcţie. Din producţia mondială de energie electrică, atomocentralele acoperă 17%, dar sunt state în care ponderea este mai mare, precum: Lituania,Franţa, (peste 3/4).

Alte sisteme de producere a energiei electrice au contribuţii modeste, precum centralele eoliene (Germania ,Suedia ) , energia solară( SUA, Mexic, statele arabe), energia geotermală(Islanda, Italia,SUA)

Principalele state producătoare de energie electrică sunt: SUA(25%), China, Japonia, Federaţia Rusă, India, Germania, Franţa ş.a.

Regiunile industriale

Sunt concentrări de activităţi industriale legate între ele prin relaţii de producţie şi fluxuri de forţă de muncă.

Factorii iniţiali ai localizării industriei

· existenţa unei forţe de muncă specializate;

· existenţa unor materii prime;

· existenţa unei infrastructuri de transport pentru aprovizionare;

· existenţa unor centre de consum.

În prezent apariţia regiunilor industriale presupune:

-preexistenţa unor zone şi centre industriale bine individualizate şi favorizate faţă de altele;

-existenţa unor resurse financiare care să susţină retehnologizarea;

-dezvoltarea unor tehnopoli

Originea concentrărilor industriale

-nuclee manufacturiere cu tradiţii meşteşugăreşti(Lyon, Berlin Leeds)

-concentrări industruale siderurgice bazate pe resurse locale de huilă şi sau fier,

- concentrări industruale industriale apărute datorită funcţiei de port(Rotterdam, Tokyo) ;

-concentrări industriale din apropierea marilor oraşe(Beijing, Moscova, Chicago).

Regiunile industriale

În America de Nord regiunile industriale sunt localizate pe coasta atlantică (Boston-New York), în Zona marilor Lacuri(Chicago-Detroit), în zona golfului Mexic şi în SV SUA.

În America de Sud cea mai mare regiune industrială se află în megalopolisul Sao Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte.

În Asia regiunile industriale se găsesc în zona Golfului Persic, în SE(Singapore, Indonezia, Malaysia) şi Est (China Japonia, Coreea)

In Africa regiunile industriale se găsesc în nord (Algeria, Libia), vest(Nigeria) şi sud.

În Australia regiunile industriale se găsesc ăn SE, S şi SV.

În Europa regiunile industriale se găsesc în : vest( Marea Britanie, Franţa,) centru(Germania, Polonia, Cehia), sud(Italia de nord, Spania de NE) şi de est (Rusia –zona Moscovei şi Ural , dar şi Ucraina de est).

0

IV. SERVICIILE

Înseamnă totalitatea activităţilor destinate dezvoltării economice şi creşterii calităţii vieţii şi cuprind : transporturile, comerţul, turismul, activităţile financiare ş.a.

Căile de comunicaţie şi transporturile

Au o importanţă deosebită în dezvoltarea economică, iar în funcţie de mediul de propagare sunt: terestre, navale, aeriene, speciale.

Transporturile feroviare

Au apărut în prima jumătate a secolului al XIX – lea în Anglia(1930 Liverpool-Manchaser) şi s-au extins rapid în toată Europa şi apoi pe celelalte continente, datorită avantajelor sale, precum capacitatea de transport a mărfurilor grele şi voluminoase (minereuri, combustibili, cereale), fapt care a dinamizat industria şi comerţul.

Reţeaua mondială de căi ferate este de asemenea neuniform repartizată, astfel că ponderea cea mai mare o deţine America de Nord (45%L), urmată de Europa, în timp ce Africa şi Oceania au cel mai reduse proporţii.

Dintre magistralele transcontinentale se remarcă indeosebi :

Transsiberianul cea mai lungă cale ferată de pe glob (9476 Km) costruit între 1891 ţi 1916.

Transcontinentalele din SUA (New York -San Francisco) şi Canada , dar şi din Australia de sud (Sidney-Perth).

Fragmentarea reliefului presupune sisteme de compensare, precum: ferry boat-uri , tuneluri montane (M. Alpi- Elveţia), tuneluri submarine(Eurotunel), poduri peste fluvii

( Giurgiu-Ruse).

Liniile de mare viteză se găsesc în Europa, în Franţa (TGV Paris-Lyon), Germania(ICE) şi Japonia.

Transporturile rutiere

Secolul al XX- lea a fost numit şi secolul automobilului deoarece au apărut şi s-au extins drumurile asfaltate, iar automobilele au trecut la începutul secolului la producţia de serie (1903 H. Ford)Datorită capacităţii lor de a ajunge în regiunile greu accesibile, transporturile rutiere au surclasat sistemul feroviar la călători.

Reţeaua mondială de drumuri este de 10 ori mai lungă decât cea feroviară şi are o repartiţie care de asemenea favorizează America de Nord (35% L), urmată de Europa.

Cea mai lungă magistrală rutieră este Şoseaua Panamericană (15000 Km) desfăşurată de-a lungul Cordilierei Americane, din Alaska, până în Chile. Alte magistrale transcontinentale sunt în Canada, SUA (New York- Los Angeles), Transamazonica, Transsaharianul. Şoselele situate la cele mai mari altitudini sunt în Tibet şi Anzi.

Transporturile navale

Se practică din Antichitate pentru avantajul de a transporta mărfuri voluminoase şi grele cu cele mai mici costuri şi se împart în fluviale şi maritime.

Transporturile fluviale

Se practică pe marile fluvii ale lumii şi pe canalele de legătură.

· În Europa traficul cel mai intens este pe Dunăre, Rin, Sena, Volga, ş.a. ;

· În America de Nord cele mai importante sisteme de navigaţie fluvială sunt Marile Lacuri, Mississippi ş.a. ;

· În America de Sud, Amazonul este autostrada cea mai importantă;

· În Africa navigaţia pe Nil şi Zair este doar pe sectoare;

· În Asia arterele fluviale cele mai circulate sunt Fluviul Albastru, Indus, Gange şi fluviile siberiene doar în anumite perioade ale anului.

Transporturile navale maritime

Cuprind porturile ca şi centre de convergenţă şi rutele maritime. Dintre porturile lumii cel mai mare trafic de mărfuri se desfăşoară în :Shanghai, Singapore, Rotterdam ş.a. .

După specificul lor, porturile pot fi :

· cu trafic complex(Rotterdam, Singapore, Tokyo, Yokohama, New york, Constanţa ş.a.)

· specializate în traficul anumitor mărfuri : petrol, cărbune, minereuri, lemn, cereale, turistice.

Transporturile aeriene

În anul 1919 s-a deschis prima linie aeriană între Paris şi Nisa . Acest sistem de transport a continuat să evolueze datorită vitezei, care a impulsionat la rândul său turismul. Dintre statele lumii, SUA deţine jumătate din numărul total de pasageri la nivel mondial şi este urmată de Germania, Marea Britanie ş.a. . Aeroporturile cu cel mai mare număr de pasageri sunt : Londra, New york,Chcago, Tokyo, Frankfurt ş.a.

Transporturile speciale

Se referă la : conductele de petrol şi gaze naturale dinspre regiunile de producţie spre cele de consum; liniile de înaltă tensiune de la producători spre marile oraşe; internetul ş.a. .

COMERŢUL

Reprezintă activitatea de legare a producţiei de bunuri de zonele de consum, iar după aria de desfăşurare poate fi intern şi interneţional.

Între statele exportatoare şi cele importatoare de bunuri şi servicii se stabilesc fluxuri, precum cel de petrol, minereuri, produse industriale ş.a. .

În funcţie de ponderea importurilor şi exporturilor în economiile ţărilor, acestea pot avea balanţe comerciale deficitare (importurile mai mari ca exporturile) şi excedentară (importurile mai mici decât exporturile).

TURISMUL

Reprezintă activitatea de valorificare a timpului liber prin parcurgerea unor itinerarii pentru : cunoaştere, relaxare, scopuri medicale, religioase ş.a. . Această activitate a apărut la sfârşitul secolului XIX –lea ca urmare a creşterii veniturilor din industrie, a timpului liber şi a progresului mijloacelor de transport.

Resursele turistice se grupează în : naturale (elemente spectaculoase de relief , hidrografie, vegetaţie, rarităţi faunistice) şi antropice (cetăţi, castele, mănăstiri şi catedrale, , monumente, baraje)

Între statele lumii se stabilesc fluxuri turistice, respectiv dinspre state emiţătoare(SUA, ţările nordice) şi state receptoare de turişti(Spania, Franţa, Italia ş.a.)

PAGE

16