LICEUL DE ARTE “GEORGE GEORGESCU” TULCEA

SPECIALIZAREA ARHITECTURĂ

CLASA A XII-A B

Lucrare de atestat

Coordonator:

Prof. Mădălina Sbarcea

Elev:

Onofrei Simona-Roxana

1

Cuprins:

Capitolul 1: Arhitectura……………………………………………………… 3

1.1. Arhitectura.1.2. Locuirea si tipurile de locuire

Capitolul 2:Modernismul in arhitectură……………………………………10

2.1. Principiile Arhitecturii Moderne

Capitoul 3: Locuința unui artist

2

Capitolul 1

Arhitectura1.1. ARHITECTURA – este definită ca o activitate umană ce îmbină caracteristici şi practici ale

producţiei materiale – cu valenţele creaţiei artistice. Istoria şi teoria arhitecturii, ca instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice, sunt componentele de bază ale ştiinţei arhitecturii. Sub aspect teoretic şi practic arhitectura reprezintă materializarea intervenţiei umane asupra mediului natural, iar componentele fenomenului arhitectural: funcţiune, structura şi plastica, reflectă armonizarea “comenzii sociale” cu posibilităţile materiale, cu gradul de civilizaţie, în contextul unor condiţii de mediu natural, sociale şi politice date. Arhitectura este oexpresie şi un document al civilizaţiei umane.“Arhitectura este fizionomia naţiunilor” – afirmă A. de Custine, iar Balzac o considera “… până la un punct, expresia civilizaţiei unui popor”. Pierre Vago o defineşte ca “arta, ştiinţa,tehnica, expresie a societăţii, expresia personalităţii; fenomen deopotrivă social şi plastic, limbajul estetic al unei etici”.

Vago Pierre (n.20august 1910, Budapesta), important arhitect funcţionalist francez, toeretician şi publicist. Studiază la Scoala Specială de Arhitectură din Paris cu celebrul arhitect August Perret. Arhitect şi urbanist consacrat, devine redactor şef al revistei “L’ Architecture d’ajourd-hui”,secretar general al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor (1948), profesor onorific al Politehnicii din Budapesta şi al Universităţii din Stuttgart Într-o definiţie simplă, arhitectura este arta de a construi sau arta construirii edificiilor, în proporţii şi conform unor reguli determinate. Marele arhitect francez de origine elveţiană, Le Corbusier definea arhitectura ca:“.. Un joc savant, corect şi magnific al volumelor, combinate înlumină”. Amploarea fenomenului constructiv, caracterul său larg, atotcuprinzător, defines arhitectura ca “Regină a artelor”, E. Pelleton considera că “Arta începe prin arhitectură, baza şi cadrul celorlalte arte, cărora le este suport şi adăpost totodată”.Arhitectura nu a fost niciodată socotită o “artă liberă”, în sine, ci dimpotrivă, profund condiţionată de mediul social. Concepţia funcţionalistă îşi are rădăcinile în gândirea antică greacă, după care: “Nu este un monument perfect decât cel ce este frumos, confortabil şi solid totodată”. Ea se dezvoltă continuu până în timpurile noastre, împletindu-se cu tehnica în aşa măsură încât invenţia tehnică şi materialele noi – îşi disputa nu de puţine ori – întâietatea, cu modelarea plastică. Orice proces artistic include un anumit procentaj de tehnică, dar opera arhitecturală rămâne rezultatul unei creaţii artistice.

3

ARHITECTUL – acel “Archos – Tecton”, (în greaca veche: şeful echipei de constructori), este,conform unui text vechi, acela care conduce construcţiile după regulile artei de a clădi, care desenează planurile şi întocmeşte devizele. Vitruviu, cere arhitectului să ştie tot, nu numai să fi studiat în profunzime desenul, geometria, optica aritmetica, fizica şi toate ştiinţele ce au raporturi cu construcţia, - dar să ştie şi astronomia, pentru a putea construi cadrane solare – medicina, pentru a şti să aleagă cel mai bun amplasament al clădirii – din punct de vedere alhigienei, istoria, pentru a cunoaşte stilurile şi ornamentele, muzica, pentru a putea asigura acustica teatrelor, - jurisprudenţa pentru a respecta legislaţia construcţiilor, - literatura, pentru a-şi putea redacta memoriile şi a expune limpede proiectele sale şi, în sfârşit filozofia, care îl va apăra împotriva speculaţiilor sordide, nedemne de o profesiune atât de onorabilă şi care îi va da mărinimia, spiritul de dreptate, de dezinteresare – într-un cuvânt, toate virtuţile care să-i aducă încrederea şi stima concetăţenilor săi.

VITRUVIU (Marcus Vitruvius Pollio n.85a.C. - ) arhitect şi inginer militar roman, părintele istoriei şi teoriei arhitecturii. Capodopera sa este tratatul de teoria arhitecturii “De Architettura”, în care sunt concentrate cunoştinţele şi concepţiile epocii lui Augustus. Format din zece cărţi, doar primele şapte se ocupă propriu-zis de arhitectură: ce calităţi trebuie să aibă arhitectura, despre alegerea terenului de construcţie, materiale, cum se extrag pietrele, tăierea şi ecarisarea lemnului, despre temple, ordine arhitecturale, ornamente şi decoraţie, etc. Cartea a opta se ocupă de hidraulică, a noua de gnomonica (trasarea cadranelor solare) şi a zecea demecanică aplicată la arhitectură şi maşini de război. Primul exemplar a fost regăsit, se pare în secolul XIII la Mănăstirea din Monte Cassino; prima tipărire s-a făcut la Veneţia (1497), apoi la Roma în anul 1511 de Fra Giovanni Giocondo da Verona. Este tradus (1678-84) şi în limba franceză de Cl. Perrault. Numele majorităţii arhitecţilor din antichitate şi din Evul Mediu s-a pierdut în anonimat. Azicreşterea importanţei şi a numărului arhitecţilor – este direct proporţională cu dezvoltarea procesului de urbanizare, fenomen ce atinge acum dimensiuni incredibile. Încă în anul 1980, - existau 20 de metropole cu peste 7 milioane de locuitori. Parisul are mai mulţi locuitori decât Suedia sau Belgia; Tokyo depăşeşte populaţia statului Chile, New-York-ul pe cea a Ungariei sau a Ghanei, iar Calcutta are tot atâţia locuitori ca şi Grecia. Arhitectura, ca şi urbanismul, au devenit ştiinţe pluridisciplinare, care reunesc activitatea arhitecţilor, inginerilor, urbaniştilor, peisagiştilor, cu cea a economiştilor, sociologilor, psihologilor, a ecologilor, etc.În ultimii zece ani, arhitectura a înregistrat o mutaţie radicală a cărei rapiditate şi amploare sunt fără egal în Istorie. De la dogmatismul mişcării Moderne şi de la faza reconstrucţiei care a urmat celui de-al doilea Război Mondial, se ajunge la o ideologie pluralistă, care a îmbrăţişat avangarda High-Tech, tradiţia clasică şi toate şcolile intermediare. A da nobleţe obişnuinţelor omeneşti, făcându-le să participe armoniei, a distribui şi a limita în mod ingenios spaţiile în care ei se mişcă, a propune premize gândirii, iată care a fost întotdeauna rolul arhitecturii.

4

Imagine a tuturor simbolurilor războinice, religioase sau familiare, arhitectura le-a exprimat cu o egală măiestrie, cu aceleaşi mijloace şi cu aceeaşi disciplină. (G.M. Cantacuzino).

George Matei Cantacuzino (n.11 mai 1899, Viena – 1 nov. 1960 Bucureşti) arhitect român, figura proeminentă a arhitecturii româneşti interbelice, practicând un funcţionalism uneori cu rezonanţe neoclasice. Studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1929). Publicist, restaurator (Palatul Mogoşoaia), teoretician.

1.2. Locuirea si tipurile de locuire.

În limbajul curent: locuire - faptul de a locui undeva a locui - faptul de a-și avea domiciliul undeva, a fi stability

cu locuința undeva, a sta, a ședea undeva, a domicilia(DEX)

În arhitectură și teorie: programul de locuință 1951-Darmstadt / simpozionul Omul și spațiul: Martin Heidegger, CONSTRUIRE, LOCUIRE, GÂNDIRE (publicat în 1952).„Natura umană rezidă în locuire, și anume în sensul sălășluirii muritorilor pe pământ. Dar pe pământ spune deja sub cer. Ambele implică rămânerea în fața Divinităților și includ faptul de a aparține comunității oamenilor. Cei patru: pământul și cerul, divinitățile și muritorii formează un tot, plecând de la o unitate originară”.

Omul este în măsura în care locuieşte – spunea Heidegger. Şi mai toţi studenţii la arhitectură, din cîte am înţeles din alte discuţii întîmplătoare, învaţă să se refere cu mîndrie la această aserţiune ontologică. Doar că tot Heidegger se întreba, mai degrabă retoric, dacă oare noile construcţii de locuit, care oferă un domiciliu adesea plăcut şi convenabil, „poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o locuire?“.(Vintilă Mihăilescu, Locuință și locuire, Dilema veche, 2012)

Dimensiunile locuirii (ca situare esențială a oamenilor în timp și spațiu)sunt cantitative și calitative, clarificabile din multiple perspective:ca situare regională în anumite condiții de mediu natural și amenajat:- persp. ecologică- persp. economică- persp. socio-culturală- persp. geograficăca fapt și fenomen social și ca stare psihică individuală:- presp. sociologică- persp. socio-psihologică- persp. psihologică

5

ca mod de organizare a așezărilor umane și ca ansambluri de populații:- persp. demografică- persp. antropologică- persp. geografiei umaneca trăire umană și situare ontologica în lume:- diverse perspective filozofice: (de ex. perspectiva fenomenologică)- perspectiva estetică, semiotică, a percepției urbane etc.

Perspectiva arhitectural-urbanistică este cea care, în final, dă forma habitatului uman: este datoare să integreze toate aceste perspective, care fiecare aduc dimensiuni ale fenomenului din propria arie disciplinară.În felul acesta, atât perspectiva arhitectural-urbanistică cât și actul de edificare seîmbogățesc. În aceeași măsură, aceste perspective trebuie integrate și de perspectiva politică, totdeauna complementară celei urbanistice.

6

Locuirea ca fenomen de viață umană și “funcțiune” a edificării(arhitectură și urbanism)Definiții generale arhitectural-urbanistice:• situare umană, relativ stabilă, într-un mediu natural și amenajat, destinat satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale individului și societăților umane (dupa AM. Zahariade,Elemente de fundamentare a conceptului de habitat)• condiționarea unui loc (spațiu, teritoriu - prin extindere) prin ocuparea, folosirea,amenajarea lui de către o colectivitate (in extremis - de către om), în concordanță cu modul de viață, dezvoltarea socio-economică, organizarea politică a acesteia, și într-un anumit raport cu mediul natural, în contextul unui continuu proces de intervenție asupra spațiului (dupa A. Sandu, Termeni de arhitectură și urbanism).

Oameni locuind

Tipuri de locuire Principalele tipuri de locuire împart locuinţele în: –Locuirea privilegiată

–Locuirea de masă

–Locuirea individuală

–Locuirea colectivă

O grupare tipologică riguroasă a locuirii ar trebui să înceapă cu o grupare a criteriilor de clasificare – o acţiune de anvergură sistematică pe care nu mi-o propun în momentul de faţă. Totuşi, o înşiruire cu caracter informativ, pe criterii sociale, morfologice, geografice, etnice, politice ş.a. ar putea fi:

7

▪ locuinţe individuale / locuinţe colective; ▪ locuinţe luxoase / middle class / sociale (criteriu social) ; ▪ locuinţe noi / refuncţionalizate; ▪ colective de mare / mică / medie înălţime (criteriu morfologic) ; ▪ rurale / în oraşe mici / în capitale / în metropole; ▪ în areale protejate: naturale, centre istorice, zone turistice etc. ; ▪ în centrul dens construit / în zone rezidenţiale; ▪ integrate / independente izometrizate; ▪ stabile / mobile (rulote, iahturi, corturi) ; ▪ permanente / temporare; ▪ case de vacanţă pentru tot anul / doar pe timpul verii; ▪ din lemn / din zid; din zidărie portantă / cadre / mixte / alte structuri; ▪ pe relief / pe teren plan; ▪ locuinţe în zone cu climă extremă; ▪ în comunităţi etnice; ▪ locuinţe pentru un utilizator cu handicap locomotor; ▪ locuinţe ecologice; locuinţe solare etc.

8

9

Capitolul 2 Modernismul in arhitectură

2.1. Principiile Arhitecturii Moderne

Foarte pe scurt, am prezentat în capitolul trecut câteva idei şi curente avangardiste.Prezentul capitol va încerca să creeze o imagine asupra Arhitecturii Moderne mature, dintre războaie, urmând ca un următor capitol să trateze arhitectura de după război şi concepţiile contemporane.

La cristalizarea principiilor modernismului au participat câteva mari personalităţi ale arhitecturii din primele decenii ale secolului 20. Printre ele se numără, cum am văzut, Frank Lloyd Wright dincolo de ocean, apoi Le Corbusier, Adolf Loos, Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe şi alţii, în Europa. După planurile lor au fost construite clădiri şi oraşe care astăzi sunt considerate monumente de prim rang ale arhitecturii, documente ale unei gândiri arhitecturale şi urbanistice adaptate acelui moment inedit în evoluţia lumii. Aceşti mari arhitecţi şi-au explicat opera şi în scris, ceea ce a dus la o şi mai rapidă răspândire a linieimodernismului. Fiecare dintre aceşti mari arhitecţi a fost o personalitate creatoare unică şi originală, dar din operele şi ideile lor s-au desprins câteva principii comune, care au fost însuşite de întreaga lume modernă şi au condus la acea unitate stilistică globală din perioada dintre războaie.

Cea mai mare parte a acestor idei îşi păstrează valabilitatea, altele au fost criticate după război şi, ca urmare, modificate sau nuanţate în timp.● Funcţiunea dictează forma. Cum s-a mai spus, arhitecţii nu mai voiau să urmărească drept obiectiv principal realizarea unor forme frumoase în sens clasic, ci, în primul rând utilitatea construcţiilor, care să răspundă necesităţilor vieţii din acel moment. Templul grec, de pildă - de veacuri model universal de frumuseţe - a corespuns unor realităţi şi idealuri ale Greciei antice, dar destinaţia sa nu mai avea nimic comun cu existenţa modernă, şi ca atare nici forma sa. O nouă frumuseţe se va naşte direct din respectarea cerinţelor funcţionale ale fiecărui obiect arhitectural - se spunea. Din cauza prevalenţei acestui principiu, arhitectura modernă s-a numit şi arhitectura funcţionalistă.Această concepţie a fost extrem de binevenită atunci, dar limita ei a constat în aceea că, prin funcţii ale unei clădiri s-au înţeles numai determinanţii obiectivi, entităţile măsurabile, ignorându-se funcţiile subiective, cum ar fi de exemplu cea psihologică.

10

Această eroare nu a apărut la arhitecţii de prim rang, pe care i-a salvat talentul lor, dar a fost evidentă la creaţia modernă majoritară, în cadrul căreia miile de arhitecţi mediocri n-au făcut decât să asambleze în mod mecanic studiile de funcţionalitate. Rezultatul a fost ceea ce se cheamă “funcţionalismul primitiv”, constând din case fără nici o expresie, numite “construcţii”, şi nu “arhitectură”.● Sinceritatea formelor este urmarea acestui prim principiu. Dacă nu mai construim temple şi biserici - se afirma - ci birouri, bănci, fabrici şi supermagazine, acestea nu mai trebuie să arate ca templele şi bisericile, ci forma lor să exprime sincer destinaţia pe care o au. Pe de altă parte, dacă forma este realizată dintr-o structură de beton sau metal, ei bine, această structură nu trebuie escamotată prin ornamente, ci prezentată sincer, ea având o frumuseţe proprie.Acest principiu şi-a păstrat integral valabilitatea.● Formele arhitecturale să fie simple, geometrice. Toate cele spuse până acum ar trebui să motiveze apariţia unui nou vocabular de forme arhitecturale.

Abolirea ornamentului a fost un prim pas către crearea volumelor şi suprafeţelorsimple. Sistemele constructive pe schelet, care au înlocuit zidurile portante masive, aupermis: ● proiectarea de planuri libere, cu spaţii fluide despărţite de panouri amovibile şi olegătură optică mai permisivă cu exteriorul;● parterul liber, volumul clădirii rezemând pe piloţi;● peretele exterior cortină, vitrat pe suprafeţe mari, chiar pe toată suprafaţa sau lungi● benzi orizontale de ferestre, eventual îmbrăcând muchia clădirii● terase şi etaje ieşite în consolă etc.Marile suprafeţe simple „trăiau” prin virtuţile expresive ale materialelor.Abolirea străzii tradiţionale, cu clădirile aliniate de-a lungul ei şi înlocuirea acesteiţesături cu terenuri libere plantate, a creat posibilitatea de a realiza pe aceste spaţii clădiri cu patru faţade la fel de importante, ce puteau fi lecturate ca nişte sculpturi.Acest limbaj iniţial just şi inspirat, admirabil la marile capodopere, după ce a devenit repede universal, a început să fie obositor prin monotonie. În final, asociat cu abuzul de prefabricare standardizată, a dus la crearea decorului de coşmar al modernismului târziu. Au rămas însă perfect valabile astăzi principiile simplităţii şi geometriei, refuzul decorativismului, cu condiţia nuanţării limbajului şi încărcării sale cu semnificaţie.● Principiul zonificării funcţionale, aplicat în urbanism, deşi a rezolvat prompt unele probleme acute ale momentului, s-a dovedit o soluţie nocivă pe termen lung.În concluzie, Arhitectura Modernă a actualizat vechea triadă utilitas - firmitas -venustas, instalând însă pe primul loc componenta utilitas, sub numele de funcţiune. Astfel, triada putea fi numită acum funcţiune dominantă - structură performantă - formă determinate de funcţiune şi soluţie tehnică.

11

Capitolul 3 “Casa studio”

Bibliografie:https://www.scribd.com/http://c14utcb.aek.ro/library/cursuri/anul4/semestrul7/civile3_curs4.pdfhttps://www.uauim.ro/departamente/itcp/discipline/ALO/

12