ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

-ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ-

ROLUL ŞI LOCUL IMPOZITELOR ÎN

STRUCTURA VENITURILOR PUBLICE DIN

ROMÂNIA

Coordonator ştiinţific:

Conf. Univ. Dr. Maria-Andrada Georgescu

Absolvent:

Duţu Adina Cristina

BUCUREŞTI

2014

CUPRINSCAPITOLUL

1

INTRODUCERE...................................................................................................................4

CAPITOLUL 1......................................................................................................................5

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE...........................................................................5

1.2 MECANISMUL FINANCIAR.....................................................................................8

1.3 CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL.........................................................................10

1.3.1 FUNCŢIILE SISTEMULUI FISCAL.....................................................................12

1.3.2 CLASIFICAREA SISTEMELOR FISCALE..........................................................17

1.3.3 POLITICA FISCALĂ..............................................................................................18

CAPITOLUL 2....................................................................................................................21

SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE..........................................................................21

2.1 ELEMENTE DEFINITORII ALE VENITULUI BUGETAR....................................21

2.1.1 ELEMENTE COMUNE VENITURILOR BUGETARE........................................22

2.1.2 DEBITORUL SAU SUBIECTUL IMPUNERII.....................................................23

2.1.3 OBIECTUL VENITULUI BUGETAR SAU MATERIA IMPOZABILĂ..............23

2.2.1 CONŢINUTUL ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AI VENITURILOR PUBLICE...........................................................................................................................................24

2.3 CLASIFICAREA VENITURILOR PUBLICE..........................................................25

CAPITOLUL 3

IMPOZITELE- NOŢIUNI GENERALE..........................................................................32

3.1 CONŢINUTUL ŞI ROLUL IMPOZITELOR............................................................32

3.2 ELEMENTELE IMPOZITULUI................................................................................34

3.3 STABILIREA IMPOZITELOR, TAXELOR, CONTRIBUŢIILOR ŞI A ALTOR SUME DATORATE BUGETULUI GENERAL CONSOLIDAT POTRIVIT CODULUI DE PROCEDURĂ FISCALĂ..........................................................................................36

3.4 PRINCIPIILE IMPUNERII........................................................................................38

3.4.1 PRINCIPII DE ECHITATE FISCALĂ...................................................................40

2

3.4.2 PRINCIPII DE POLITICĂ FINANCIARĂ............................................................42

3.5 RATA FISCALITĂŢII...............................................................................................46

3.6 AŞEZAREA ŞI PERCEPEREA IMPOZITELOR.....................................................48

3.6.1 STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL...........................................................49

3.6.2 DETERMINAREA CUANTUMULUI IMPOZITULUI.........................................50

3.6.3 PERCEPEREA IMPOZITELOR.............................................................................51

3.7 CLASIFICAREA IMPOZITELOR............................................................................52

3.8 ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENIT...........................54

3.9 EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR..........................58

3.9.1 CARACTERIZAREA ŞI FORMELE EVAZIUNII FISCALE...............................58

3.9.2 PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE.................................60

3.9.3 REPERCURSIUNEA IMPOZITELOR...................................................................61

STUDIU DE CAZ

EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN STRUCTURA VENITURILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA ÎN ANII 2010, 2011,2012,2013,2014.............................................................64

3

INTRODUCERE

Procesul de finanţare a activităţilor statului în domenii cum sunt apărarea,ordine

publică, funcţionarea organelor administraţiei publice, educaţie, sănătate, cultură, artă,

securitate şi protecţie socială precum şi în domeniile economice cum sunt transporturi,

energie, comunicaţii, cercetare, protecţia mediului şi cerinţa intervenţiilor sale prin acţiuni

adecvate asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului economic, au determinat sporirea

nevoilor sale financiare precum şi o diversificare a surselor de finanţare.

Impozitele reprezintă o categorie financiară a cărei apariţie şi evoluţie se află în

legătură cu statul şi relaţiile băneşti.

Am abordat tema „Rolul şi locul impozitelor în structura veniturilor publice din

România” pentru a afla şi aprofunda noţiuni legate de importanţa impozitelor, clasificarea

şi explicarea acestora.

Lucrarea structurată pe trei capitole începe cu prezentarea şi definirea sistemului

fiscal, a pârghiilor esenţiale ale politicii fiscale, introducerea în noţiunea de impozit, se

continuă cu descrierea sistemului de venituri publice şi cum este alcătuit, urmând ca în al

treilea capitol să vorbesc despre clasificarea impozitelor şi noţiuni asimilate.

Studiul de caz are ,,Evoluţia impozitelor în structura veniturilor publice din

România în perioada 2009-2014 “ are ca obiectiv principal, realizarea unei imagini de

ansamblu a modului cum au evoluat veniturile Bugetului de Stat, în special cele cu caracter

fiscal.

Finalul lucrării este dedicat concluziilor care reies din studiul de caz.

4

CAPITOLUL 1

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

1.1 EVOLUŢIA CONCEPTULUI „FINANŢE PUBLICE”

După cum se cunoaşte, în comuna primitivă nu a existat statul. Diferitele funcţii

publice- organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor între ginţi şi triburi,

supravegherea respectării obiceiurilor, a ritualurilor religioase, apărarea membrilor unui trib

împotriva atacurilor altui trib-erau îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga comunitate,

dar organele autorităţii publice nu dispuneau de mijloace de constrângere speciale.

O dată cu trecerea timpului, diviziunea socială a muncii a condus la creşterea

productivităţii muncii, la sporirea producţiei şi la dezvoltarea schimbului. Astfel, şi-a facut

apariţia proprietatea privată, a crescut inegalitatea de avere, iar societatea s-a scindat în

clase antagoniste. Acestea au dus la necesitatea apariţiei unei instituţii care să protejeze

proprietatea privată, să apere privilegiile celor bogaţi împotriva celor săraci etc. O

asemenea instituţie a fost statul.

Evident, apariţia statului ca forţă politică nu a însemnat numai oameni înarmaţi, ci şi

accesorii materiale precum şi o serie de instituţii de constrângere.

Aşadar, se poate spune că din momentul în care anumiţi oameni sunt însărcinaţi cu

conducerea treburilor obşteşti şi rezolvarea litigiilor ivite în societatea scindată în clase

antagoniste, aceştia încetează să mai participe la procesul de producţie.

Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia în

aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii şi îşi procură resursele

necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor cu ajutorul constrângerii pe care o exercită

asupra membrilor societăţii.

Cu alte cuvinte, în procesul procurării şi repartizării resurselor, de care are nevoie

statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii sociale. Aceste

relaţii sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul social şi mai

5

cu seamă din venitul naţional, între diferitele grupuri sociale. Aceste relaţii apărute în

procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului în formă bănească, sunt

relaţii financiare sau pe scurt finanţe.1În toate orânduierile social-econimice în care au existat relaţii financiare, statul ca

instituţie suprastructurală a folosit diferite categorii financiare (impozitele, împrumuturile,

cheltuielile publice etc.) în scopul întăririi şi dezvoltării bazei economice.

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii,

făcând parte din familia cuvântului finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe

socialiste. 2 Ştiinţa finanţelor are ca obiect studierea modului de gestionare a finanţelor

(resurselor) publice şi private. În lucrarea „Finanţe publice ”(Iulian Văcărel ş.a, Finanţe

Publice, Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008), finanţele

publice se consideră ca fiind:

fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului şi ale autorităţilor

administrativ-teritoriale, resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea

îndeplinirii sarcinilor funcţiilor şi sarcinilor statului, mijloace de acoperire a

cheltuielilor administraţiei de stat şi ale colectivităţilor locale etc);

bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;

totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice

(venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică, trezorerie publică,

precum şi regulile care stabilesc regimul acestora);

gospodăria statului şi a altor organizaţii politice;

mojloacele de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii

bugetare, subvenţii etc);

ansamblul de activităţi desfăşurate de sectorul public al economiei, inclusiv

administrarea finanţelor publice şi politice financiare;

1 Radu Titus Marinescu, Finanţe Publice- modele de analiză şi studii de caz, Editura Economică Bucureşti, 2009, p. 14

2 Radu Titus Marinescu, op.cit. p. 15

6

relaţiile sociale de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor

publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor

generale ale societăţii.

Pentru a defini conceptul de finanţe publice, mai reprezentativă consider că este cea dată de

Narcisa Roxana Moşteanu : „Finanţele reprezintă acea parte a relaţiilor ecomomico-

sociale exprimate în forma bănească, care se folosesc în procesul repartiţiei

produsului intern brut şi cu ajutorul cărora se formează, se repartizează şi

gestionează fondurile băneşti ale statului şi ale agenţilor economici necesare

reproducţiei sociale, acţiunilor social-culturale, satisfacerii celorlalte cerinţe comune

ale societăţii cetăţenilor ”3

Termenul de finanţe îşi are originea în limba latină. În secolul XIII-lea şi al XIV-

lea se foloseau expresiile „finatio”, „ financias” şi „financia pecuniaria” , în sensul de

„plată în bani”. O dată cu trecerea timpului, finanţele au căpătat un sens foarte larg

incluzând bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a,

respectiv resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.

Când vorbim despre FINANŢE avem în vedere fie finanţele private ale agenţilor

economici, fie finanţele publice ale statului. Analiza conţinutului celor două noţiuni poate

viza în egală măsură cele trei modalităţi de manifestare a lor : ca practică, ca politică şi ca

teorie.

Pentru a-şi putea exercita funcţiile şi sarcinile sale, statul are nevoie de resurse

financiare care iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut. La formarea

produsului intern brut participî numeroase entităţi, cum ar fi întreprinderile, organismele

bancare şi financiare, de asigurări sociale şi de bunuri etc, la nivelul cărora iau naştere

procese de formare, repartizare şi utilizare a fondurilor financiare. Sistemul financiar şi de

credit care funcţioneză în economie este format din subsisteme, cum ar fi : finanţele

întreprinderilor, bugetul statului( central şi local), asigurările sociale, asigurările de bunuri,

persoane şi răspundere civilă şi creditul. Fiecare subsistem reflectă fonduri şi se delimitează

prin participanţii la formarea lor, metodele utilizate în acest scop şi destinaţiile pe care le

capătă.4

3 Narcisa Roxana Moşteanu,Finanţe Publice, Editura Universitară, Ed a II-a, rev., Bucureşti, 2011, pag 10 4 Gheorghiţa Dincă, Maria Letiţia Brătulescu, Finanţe Publice, Edit Univ. Transilvania din Braşov, 2011, pag 15

7

Finanţele publice exprimă relaţii social-economice băneşti asociate statului,

unităţilor adiministrativ teritoriale, prin intermediu cărora se formează şi se repartizează

fondurile de resurse financiare publice în scopul dezviltării economice şi sociale a ţării,

satisfacerii celorlalte nevoi obşeşti.

Caracteristicile finanţelor publice:

sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi cu alte instituţii de drept

public;

se confruntă cu probleme de echilibru financiar;

statul poate lua măsuri cu moneda naţională în care se constituie fondurile de resurse

financiare;

resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de la persoane

fizice şi juridice prin măsuri de constrângere(impozite şi taxe) şi măsuri contractuale

(împrumuturi publice);

sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii;

gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public (administrativ şi constituţional) 5

1.2 MECANISMUL FINANCIAR

În vedera îndeplinirii funcţiilor sale, fiecare stat şi-a construit un mecanism care să

conducă la o bună funcţionare, neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. Acest

mecanism este bine să fie evaluat şi îmbinătăţit continuu. Dacă în ţările cu economie

centralizată, planul-directivă este cel care reprezintă principalul obiectiv al conducerii

economiei naţionale, în ţările cu economie descentralizată (de piaţă), concurenţa este cea

care are rolul hotărâtor în reglarea proceselor economice.

5 Narcisa Roxana Meşteanu, op.cit., pag 11

8

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de

conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere sociali ai funcţionării economiei

naţionale, împreună cu obiectivele care guvernează această conducere şi/sau reglare în

întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează.

Faţă de mecanismul economic. mecanismul financiar cuprinde o serie de

componente de natură financiară şi cuprinde sistemul financiar, pârghiile financiare

utilizate de stat pentru atingerea activităţii economice, metodele administrative de

conducere folosite în domeniul finanţelor publice, cadrul instituţional alcătuit din instituţii

şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor publice, precum şi cadrul juridic, format din

legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglemetări cu caracter informativ în domeniul finanţelor

publice.

Sistemul de relaţii economice cuprinde:

relaţii care se reflectă în bugetul de stat şi bugetele locale;

relaţii care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor

sociale de sănătate şi în bugetul altor acţiuni care ţin de domeniul asigurărilor

sociale;

relaţii generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;

relaţii de credit bancar;

relaţii de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

relaţii generatoare de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

Sistemul de fonduri cuprinde:

după nivelul la care se constituie fonduri la nivel:

1. macroeconomic, la nivel: central; mediu (intermediar)-unităţi administrativ-

teritoriale

2. microeconomic-agenţi economici, instituţii, populaţie

după destinaţie:

1. fonduri de înlocuire şi dezvoltare;

2. fonduri de consum;

3. fonduri de rezervă;

4. fonduri de asigurare.

după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăţi de la acestea:

9

1. prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu;

2. prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultattiv şi transferuri externe

sistemul de planuri financiare cuprinde:

1. planuri financiare pe termen scurt (sub 1 an), mediu (2-5 ani) şi lung

(peste 5 ani)

2. planuri financiare cu caracter orientativ (programul de dezvoltare al

economiei naţionale) şi cu caracter executoriu (bugetul de stat,

unităţilor administrativ-teritoriale,asigurărilor sociale de stat,

fondurilor speciale, al instituţiilor publice).

sistemul de instituţii cuprinde:

1. Parlamentul, Guvernul; Ministerul Finanţelor; Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală; Garda Financiară, Curtea de Conturi; Banca Naţională

a României; Societăţile de asigurare şi reasigurare; Ministerele şi celelalte

organe ale administraţiei centrale de stat; Administraţia publică locală;

Primarul; Consiliul judeţean; Preşedintele Consiliului judeţean; Prefectul;

Regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat şi instituţii publice.

1.3 CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei şi acţiunii factorului uman, ca

urmare a evoluţiei societăţii umane, creat iniţial pentru a răspunde unor obiective

financiare, la care ulterior s-au adăugat şi obiective de natură economico-socială.6

Elementele de natură economică şi relaţiile dintre acestea, concretizate în diverse

tehnici de stabilire şi percepere a cuantumului diverselor prelevări fiscale, gestionarea

acestora şi deciziile de natură politicp constituie componentele principale ale sistemului

fiscal.

6 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, editura Codecs, Bucureşti, 1998, p21

10

Unii economişti consideră sistemul fiscal ca fiind : „ totalitatea impozitelor şi

taxelor provenite de la persoanele juridice şi persoanele fizice care alimentează bugetele

publice”, sau „ totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte

covărşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un rol

regulator în economie”7

O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale

sistemului în general şi interpretează sistemul fiscal prin prisma relaţiilor dintre elementele

care formează acest sistem, astfel : „ sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte,

principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente( materie impozabilă, cote,

subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării,

aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în

scopul realizării obiectivelor sistemului ”8

Sistemul fiscal este, aşadar, un sistem complex, alcătuit dintr-un ansamblu de

elemente, şi anume:

materia impozabilă;

subiecţii sau actorii sistemului fiscal;

elementele modificabile.

Materia impozabilă, reprezentată de venitul realizat, repartizat, consumat şi capitalizat,

constituie un element evolutiv complex şi cuprinde :

venituri din muncă, respectiv venituri de natură salarială;

venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividende, dobânzi, etc.;

venituri produse de agenţi economici, sub forma beneficiilor din industrie, comerţ,

agricultură, etc.;

circulaţia şi consumul veniturilor.

Actorii sistemului fiscal, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, se pot grupa în trei

categorii9 :

actori dotaţi cu putere de decizie;

actori însărcinaţi cu administraţia fiscală şi reglementarea litigiilor;

contribuabili.

7 Hoanţă Nicolae, Economie şi finanţe publice, Edit. Polirom, Iaşi, 2002, p 169

8 Codreanu Carmen, op.cit., pag 229 Hoanţă Nicolae, op. cit, p 179

11

Organele legislative şi executive reprezintă actorii de decizie politică în materie fiscală,

care se concretizează în dispoziţii ce figurează în Legea finanţelor publice sau legea

bugetară anuală, respectiv în legile fiscale generale.

Actorii de decizie administrativă în materie fiscală au responsabilitatea gestiunii

finanţelor publice, reprezentativi fiind Ministerul Finanţelor Publice şi organele teritoriale

subordonate. Contribuabilii sunt persoane fizice şi juridice care realizează venituri

impozabile din activităţi desfăşurate în România. Sistemul fiscal cuprinde şi elemente

modificabile, stabilite de organele de decizie şi legislative. (ex: cotele de impunere)

Relaţiile care pot apărea între elementele sistemului fiscal sunt urmare a metodelor

de evaluare a materiei impozabile, a procedeelor de determinare şi modificare a

cuantumului obligaţiilor fiscale, a metodelor de percepere, a stabilirii subiecţilor plătitori, a

modului de gestionare a creanţelor fiscale de către stat.

În practica fiscală se utilizează şi noţiunea de fiscalitate, definită în DEX

(Dicţionarul Explicativ al Limbii Române) astfel: „Sistem de percepere a impozitelor şi

taxelor prin fisc. Totalitatea obligaţiilor fiscale ale cuiva”. Noţiunea de fisc, utilizată în

literatura de specialitate, este definită ca „administraţie însărcinată cu calculul şi perceperea

impozitelor” (Petite Larousse Illustre, 1978) sau ca „instituţie de stat care stabileşte şi

încasează contribuţiile către stat, urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit în termen aceste

contribuţii etc.” 10

1.3.1 FUNCŢIILE SISTEMULUI FISCAL

Ca o categorie financiară şi ca o componentă principală a sistemuluii resurselor

financiare publice, impozitele îndeplinesc, în aria lor de manifestare, funcţiile atribuite

finanţelor în general, dar cu unele particularităţi imprimate de conţinutul lor economic, de

procesele de redistribuire a produsului intern brut.

10 Mircea Boulescu, Fuat Cadâr, Viorel Borună, Administrarea impozitelor şi taxelor , Edit Economică, Bucureşti, 2008, pag 12-13

12

Unii economişti atribuie sistemului fiscal o funcţie de finanţare a cheltuielilor

publice, o funcţie de redistribuire a veniturilor şi averilor, conform obiectivului de echitate,

şi o funcţie de stabilizare a economiei11

Alţi economişti nu vorbesc explicit de funcţiile sistemului fiscal, respectiv ale

impozitelor, ci de rolul ce revine acestora, şi anume:

rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea

cheltuielilor publice;

rolul intervenţionist, de încurajare sau frânare a unor activităţi economice;

rolul social, de redistribuire a unei părţi importante din produsul intern brut între

grupările sociale şi indivizi.

Raportat la funcţiile atribuite finanţelor publice în ansamblu, impozitele îndeplinesc o

funcţie de repartiţie (numită şi funcţie financiară, care ar include şi finanţarea cheltuielilor

publice), o funcţie de redistribuire a veniturilor şi averilor asupra activităţilor economico-

sociale şi o funcţie de reglare a economiei(de corectare a dezechilibrelor). La acestea se

poate adăuga şi o funcţie de control, care însemnă capacitatea impozitelor de a mijloci

efectuarea controlului, prin bani, asupra activităţilor economice şi sociale din diferite faze

ale procesului reproducţiei economice.

În cadrul funcţiei financiare, prin impozite se realizează, în cea mai mare măsură,

prima latură a funcţiei de repartiţie atribuită finanţelor publice. Acestea, deoarece impozitul

este principala formă de procurare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, şi implicit, de

redistribuire a resurselor între sfera activităţilor materiale şi sfera activităţilor nemateriale,

între diferitele ramuri şi subramuri economice, între membrii societăţii.

În aproape toate ţările, o bună parte din produsul intern brut este repartizată valoric,

în faza de redistribuire, prin intermediul impozitelor.

Prin impozite, statul preia la dispoziţia sa o parte din veniturile realizate de actorii

pieţei factorilor de producţie: salariile cuvenite pentru munca prestată, dobânda datorată

pentru capitalul împrumutat, chiriile aferente bunurilor mobile şi imobile, profitul, respectiv

dividendele cuvenite acţionarilor şi asociaţilor, veniturile obţinute de persoanele fizice din

activităţi independente etc.

11 Brezeanu Petre, Fiscalitate.Concepte.Metode.Practici., Edit. Economică, Bucureşti, 2008 ,p 41

13

Veniturile disponibile ale persoanelor fizice, şi, uneori, chiar ale firmelor, rămase

după suportarea impozitelor directe, sunt în continuare supuse unui proces de redistribuire

prin intermediul impozitelor indirecte, pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cu ocazia procurării

de bunuri şi servicii în al căror preţ/tarif sunt incluse aceste impozite (accize, TVA, taxe

vamale etc.). În ceea ce priveşte funcţia de redistribuire atribuită sistemului fiscal, reiese că

impozitele mijlocesc, alături de alte instrumente de politică financiară, realizarea proceselor

de redistribuire a veniturilor şi averilor între membrii societăţii, în conformitate cu ceea ce

societatea consideră just, echitabil.

Criteriile de echitate în repartiţia veniturilor şi averilor diferă de la o societate la alta

şi de la o perioadă la alta. Astfel, societatea poate considera ca fiind echitabilă realizarea

unei egalizări a veniturilor şi averilor (de exemplu, în fostele economii socialiste) sau

plafonarea veniturilor mari sau asigurarea unui venit minim pentru toţi membrii societăţii.

Despre funcţia de reglare, atribuită sistemului fiscal, se poate vorbi în societatea

modernă începând cu impunerea concepţiei după care impozitele trebuie considerate nu

numai ca resurse financiare ale stattului, ci şi ca instrumente de influenţare a activităţii

economice.

Implicarea impozitului în stimularea dezvoltării economico-sociale presupune o

corelare adecvată a proceselor de prelevare sub formă de impozite, nu numai cu cele

consumatoare de resurse, cărora le sunt destinate, ci şi cu cele generatoare de valoare nouă,

creatoare de produs naţional şi multiplicatoare a resurselor financiare.

Impactul reglator al impozitelor pe venituri şi averi se relevă cu pregnanţă dacă este

privit ca o parte constitutivă a produsului intern brut, respectiv a veniturilor ce revin

participanţilor la procesele de producţie.

Dacă se urmăreşte stimularea întreprinzătorilor pentru creşterea producţiei şi ofertei,

trebuie să se diminueze prelevarea sub formă de impozit, rezultând o creştere

corespunzătoare a venitului rămas, din care o parte mai mare va putea fi destinată unor noi

investiţii. Pe seama investiţiilor efectuate vor creşte capacităţile de producţie şi numărul

locurilor de muncă realizate şi se va reduce şomajul, va spori producţia, iar economia se va

înscrie pe coordonate de creştere. 12

12 cit.Filip Gheorghe, Onofrei Mihaela, Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi,2001 de către Mircea Boulescu, Fuat Cadâr şi Viorel Borună, Administrarea impozitelor şi taxelor, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag 14

14

O altă clasificare a funcţiilor sistemului fiscal este prezentată, şi anume:

funcţie de finanţare a cheltuielilor publice, urmărind obiectuvul de venit bugetar;

funcţia de redistribuire a veniturilor şi a patrimoniilor, în conformitate cu un

obiectiv de echitate;

funcţie de stabilizare a activităţii economice sau de corecţie a dezechilibrelor, cu

scopul obţinerii eficienţei economice.

În ştiinţa economică modernă, principiul justeţei impunerii, formulat de Adam Smith,

cunoaşte două interpretări: principiul beneficiului şi principiul capacităţii de plată (al

echităţii fiscale)

a) Principiul beneficiului

Acest principiu leagă plata impozitelor şi taxelor de beneficiile pe care contribuabilii le

primesc în seama cheltuielilor publice. Aplicarea lui în practică presupune stabilirea

simultană a veniturilor din impozite şi a destinaţiilor acestora în bugetul statului. Altfel

spus, impozitele sunt privite ca o plată a bunurilor publice pentru care contribuabilii

optează. Beneficiile astfel obţinute trebuie exprimate într-o formă bănească.

Dificultăţile apar la evaluarea beneficiilor cheltuielilor publice în domeniul

sănătăţii, educaţiei, al serviciilor sociale. Persoanele cărora li se adresează în mod direct

aceste servicii nu sunt unicii beneficiari, evaluarea având şi o componentă subiectivă. De

exemplu, este greu de măsurat satisfacţia unui părinte ai cărui copii primesc o educaţie

bună.

Principiul beneficiului are aplicare în câteva domenii strict delimitate. Contribuţiile

la asigurările sociale reflectă concret acest principiu.

b) Principiul echităţii fisacale

Echitatea fiscală, ca act de justiţie socială în materie de impozite, presupune ca fiecare

persoană să contribuie la formarea resurselor publice în funcţie de veniturile pe care le

realizează şi de starea sa socială. Distribuţia presiunii fiscale independent de beneficiile pe

care contribuabilii le au de pe urma cheltuielilor statului este o condiţie a îndeplinirii

funcţiei de redistribuţie a veniturilor şi averii.

Echitatea fiscală implică respectarea cumulativă a următoarelor cerinţe:

stabilirea unui minim neimpozabil, respectiv legiferarea scutirii de impozit a unui

venit care să asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare;

15

determinarea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor,

adică ţinând seama de mărimea veniturilor sau averii care fac obiectul impunerii,

precum şi de situaţia personală a acestuia;

aşezarea sarcinii fiscale prin compararea acesteia între persoane şi categorii sociale;

cuprinderea tuturor categoriilor sociale în sfera de aplicare a impozitelor, a tuturor

veniturilor şi averii, conform legislaţiei în vigoare.

Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are felul impunerii utilizate. Practica fiscală

cunoaşte impunerea în suma fixă şi cea în cote procentuale. Numai în cazul celei de a doua

formă de impunere se poate vorbi de o manifestare reală a repartiţiei echitabile a presiunii

fiscale.

Impunerea în cote procentuale se materializează în impozite progresive,

proporţionale şi regresive. Cota de impunere la impozitele progresive creşte, costant sau

variabil, pe măsura sporirii materiei impozabile, în timp ce ponderea impozitelor regresive

în veniturile contribuabililor este invers proporţională cu dimensiunea venitului. În cazul

impozitelor proporţionale, raportul dintre venitul sau averea persoanei şi cuantumul sumei

datorate este constant, aplicându-se aceeaşi cotă indiferent de mărimea obiectului

impozabil.

Conform acestei relaţii, impozitele şi taxele pot fi un instrument pentru

impulsionarea vieţii economice, fară eforturi suplimentare din partea statului şi fără

reducerea cheltuielilor bugetare. Prin manipularea pârghiilor de natură fiscală pot fi induse

producătorilor şi consumatorilor anumite ecomportamente.

Echitatea fiscală orizontală exprimă egalitatea persoanelor aflate în circumstanţe

similare în faţa obligaţiei de a plăti impozite.

Totuşi, sistemele fiscale contemporane asigura respectarea echităţii fiscale

orizontale cu anumite corecţii, legate în special de situaţiile personale ale contribuabililor.

Echitatea fiscală verticală implică un tratament fiscal diferenţiat pentru

contribuabilii aflaţi în circumstanţe diferite. Se ia in calcul deci capacitatea acestora de a-şi

onora obligaţiile de natură fiscală. Persoanele care realizează venituri mai mari sau deţin o

avere mai mare plătesc impozite mai ridicate.

Echitatea fiscală verticală este un instrument în procesul de redistribuire a

veniturilor şi averii. Justificarea teoretică a acestui proces este asigurată de teoria utilităţii

16

marginale, conform căreia utilitatea ultimei unităţi din venit scade invers proporţional cu

venitul.

1.3.2 CLASIFICAREA SISTEMELOR FISCALE

Procesul de modernizare a sistemelor fiscale, în etapa actuală, este caracterizat prin:

trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar pe un element determinant al

contribuabilului, la impozitele sintetice, stabilite în funcţie de o mărime economică

considerată în totalitatea sa, ce aparţine contribuabilului (venit global, cifră de

afaceri, patrimoniu);

adoptarea de noi procedee de aşezare şi percepere a impozitelor;

creşterea randamentului fiscal;

folosirea impozitelor în scopul unor obiective ale politicii generale a statelor.

După natura impozitelor predominante, se pot distinge:

sisteme fiscale în care predomină impozitele directe, caracteristice statelor cel mai

avansate din punct de vedere economic şi care au la bază impozitul pe venitul global

şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice;

sisteme fiscale în care predomină impozitele directe, specifice ţărilor subdezvoltate

sau celor aflate într-o perioadă de criză economică;

sisteme fiscale în care predomină impozitele generale, specifice celor mai

dezvoltate ţări, în care există un aparat fiscal şi o contabilitate foarte bine organizate

şi care aplică impozitul pe venitul global şi impozitul pe cifra de afaceri brută sau

netă;

sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare, caracteristice structurilor

fiscale neevaluate, în care impozitele sunt aşezate pe anumite categorii de venituri,

sub formă indiciară sau forfetară, şi actualelor ţări subdezvoltate, în care impozitele

17

lovesc anumite venituri importante şi respectiv anumite produse destinate

consumului intern.

După numărul de impozite, se pot distinge:

sisteme fiscale cu mai multe impozite, care se întâlnesc de fapt în toate ţările;

sisteme fiscale cu un singur impozit, care nu sunt decât construcţii teoretice.

1.3.3 POLITICA FISCALĂ

Politica fiscală este o componentă principală a politicii financiare, ce poate fi

promovată numai de către stat sau autorităţi publice şi care cuprinde deciziile

(reglementările) privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, concretizând

opţiunile în materie de impozite şi taxe.

Politica fiscală se defineşte prin : „totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,

intrumentelor şi instituţiilor folosite de stat şi celelalte autorităţi publice pentru procurarea

resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influenţarea vieţii economice şi sociale.”13

Ca obiective majore ale politicii fiscale se pot enumera:

procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor

publice, prin crearea unui sistem de impozite adecvat politicii generale;

realizarea procesului de redistribuire a produsului naţional între sfere, domenii de

activitate, categorii de persoane şi indivizi;

influenţarea (reglarea) unor procese economico-sociale, corespunzător obiectivelor

politicii generale.

Opţiunile şi deciziile ce conturează politica fiscală pot fi sintetizate pe următoarele repere

principale:

crearea şi ajustarea ulterioară a sistemului de impozite, taxe şi contribuţii

obligatorii, respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la

dispoziţia autorităţilor publice;13 Filip Gheorghe, Onofrei Mihaela, op. cit. de către Mircea Boulescu, Fuat Cadâr şi Viorel Borună, Administrarea impozitelor şi taxelor, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag 15

18

alegerea metodelor şi instrumentelor tehnice utilizate în efectuarea operaţiunilor de

stabilire a obligaţiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor

publice;

crearea şi reglemetarea funcţionării instituţiilor însărcinate cu aşezarea, colectarea şi

administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);

organizarea şi exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii

sarcinilor şi obligaţiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii

fiscale;

conceperea modalităţilor de influenţare prin impozite şi taxe asupra unor fenomene

economice şi sociale, inclusiv stabilirea condiţiilor de acordare a facilităţilor fiscale,

etc;

opţiunile privitoare la rata fiscalităţii şi dimensionarea volumului resurselor fiscale

în ansamblul resurselor financiare publice, într-o perioadă sau alta, respectiv în

diferite ţări.

Realizarea obiectivelor de politică fiscală are la bază instrumente axate pe

prelevările fiscale, respectiv categoriile financiare, cu tehnicile aferente tipurilor de

impozite, taxe şi contribuţiilor obligatorii prelevate la fondurile publice.

Politica fiscală se axează, în primul rând, pe impozitele, taxele şi contribuţiile cu caracter

obligatoriu.

Un rol important revine opţiunilor privind administrarea impozitelor, taxelor şi a

contribuţiilor de către diferitele categorii de autorităţi publice, respectiv delimitarea

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor aflate în administrarea autorităţilor publice centrale

faţă de cele administrate de autorităţile publice locale. Pentru aceasta din urmă, politica

fiscală are ca scop cointeresarea lor, în procurarea şi administrarea eficientă (îm baza

autonomiei locale) a resurselor financiare de care pot dispune.

Un loc central însă în politica fiscală revine opţiunilor privind structura sistemului

de impozite şi importanţa ce revine fiecărui impozit, atât în formarea resurselor financiare

publice, cât şi în influenţarea vieţii economice şi sociale. Astfel, un interes major prezintă

conceperea sistemului de impozite directe, respectiv a sistemului de impozite indirecte,

inclusiv stabilirea modalităţilor tehnice prin care urmează a se realiza preluarea acestora la

dispoziţia autorităţilor publice.

19

Prezintă, de asemenea, interes pentru politica fiscală opţiunile vizând complexitatea

sistemului de impozite şi taxe promovate, care în principiu ar trebui să fie mai mică,

preferabil fiind un sistem mai simplu.

Un sistem de impozite şi taxe complicat sub raportul instrumentelor şi tehnicilor

folosite gravează inutil activitatea financiară, stânjenindu-i pe contribuabili şi influenţează

negativ asupra randamentului impozitului.

Ca regulă generală, se constată că în intreaga lume se folosesc sisteme de impozitare

cu un număr mai mare sau mai mic de impozite, concepute şi aplicate în condiţii, uneori,

asemănătoare, iar alteori diferite, în vederea atingerii unor obiective social-economice.

CAPITOLUL 2.

SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE

2.1 ELEMENTE DEFINITORII ALE VENITULUI BUGETAR

20

În noţiunea de aşezare a impunerii, se includ toate operaţiunile necesare pentru

stabilirea sumei de plată cu titlu de venit public, adică pentru determinarea în concret a

obligaţiei fiscale.

Aşezarea impunerii implică identificarea subiectului impunerii, determinarea

obiectului venitului public şi al bazei impozabile, a cotei legale de impunere, a înlesnirilor

legale şi când este vorba de impozite, constituirea titlurilor de creanţă fiscală ale statului

sau ale unităţilor administrativ teritoriale. 14Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin

lege, care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar,

denumit sistemul veniturilor publice.

Veniturile bugetare cuprind resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la

art. 1, alin. (2) din Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, în baza unor prevederi

legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte.15Obligaţia bugetară reprezintă obligaţia stabilită unilateral de către stat prin acte

normative, în sarcina persoanelor fizice sau juridice, denumite contribuabili, de a plăti o

anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat. Obligaţia bugetară

este o obligaţie juridică, deoarece ea defineşte conţinutul unui raport juridic ce ia naştere

între stat şi persoanele determinate de lege(contribuabili), raport juridic al cărui izvor este

legea, iar în caz de nevoie, executarea sa este asigurată prin intermediul constrângerii de

stat. Prin legile prin care se instituie impozitele, taxele şi contribuţiile bugetare se stabilesc

categoriile de persoane fizice sau juridice ce datorează veniturile respective, elementele

veniturilor bugetare, precum şi modalităţile de plată a acestora.

Modificarea obligaţiei bugetare este rdeterminată de: modificarea masei impozabile,

modificarea situaţiei juridice a contribubilului, acordarea de facilităţi legale, modificarea

actelor normative ce instituie şi reglementează venitul bugetar respectiv.

Titlu de creanţă bugetară este întocmit sau confirmat de organele financiare ale

statului care au atribuţii în acest sens, în conformitate cu prevederile legale prin care

reglementează veniturile bugetare şi cu respectarea procedurii stabilite prin această

reglementare pentru fiecare categorie de venit în parte.

14 Mircea Boulescu, Fuat Cadâr, Viorel Borună; Administrarea impozitelor şi taxelor, Editura Economică, 2003, Bucureşti, pag 10515 Mircea Boulescu, Fuat Cadâr, Viorel Borună;op. cit., pag 106

21

Titlu de creanţă bugetară este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii şi

executoriu de drept.

2.1.1 ELEMENTE COMUNE VENITURILOR BUGETARE

În structura sistemului fiscal, o componentă importantă o reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor şi a altor contribuţii bugetare, pe care statul, prin organele sale specializate, încasează în baza unor reglementări legale (legi sau alte acte normative prin care se instituie dreptul de creanţă fiscală a statului sau a organelor administrativ-teritoriale, asupra contribuabililor).

În totalul veniturilor bugetare, ponderea cea mai mare o deţin cele fiscale, iar din acestea ponderea celor indirecte este în continuă creştere în raport cu a celor directe.

Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:

denumirea venitului bugetar;

debitorul sau subiectul impunerii;

obiectul sau materia impozabilă;

unitatea de evaluare;

unitatea de impunele;

asieta sau modul de aşezare a venitului;

perceperea (încasarea)

răspunderea debitorilor;

clasificarea venitului bugetar.

2.1.2 DEBITORUL SAU SUBIECTUL IMPUNERII

Debitorul sau subiectul impunerii este o persoană fizică sau juridică. La determinarea persoanei obligate la plata impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii bugetare trebuie avut în vedere pricipiul personalizării utilizat pentru determinarea sferei de aplicare

22

a acestora, precum şi a capacităţii de plată a contribuabililui. Pentru fiecare impozit, taxă sau contribuţie bugetară în parte, trebuie să se stipuleze clar şi precis persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plată, fie la calculul şi plata obligaţiilor fiscale.

2.1.3 OBIECTUL VENITULUI BUGETAR SAU MATERIA IMPOZABILĂ

Obiectul venitului bugetar, denumit şi materia impozabilă sau obiectul impunerii îl constituie/reprezintă veniturile sau bunurile impozabile sau taxabile.

Determinarea materiei impozabile pentru fiecare impozit/taxă în parte este influenţată de criteriile reale şi operaţiunile impozabile, exonerările şi scutirile parţiale şi totale ţi criteriul teritorial (pentru fiecare impozit/taxă trebuie să se specifice teritoriul în care se aplică la nivel central sau local) utilizate în determinarea sferei de aplicare.

De asemenea, la determinarea materiei impozabile apare necesitatea opţiunii între principiul realităţii (nu se ţine seama de interesele individuale, familiale, sociale şi de situaţia personală a contribuabilului) şi principiul personalizării impozitului ( se au în vedere natura şi importanţa bunurilor economice, a veniturilor obţinute, obligaţiile de întreţinere a membrilor familiei şi cheltuielile profesionale ale contribuabilului).

Venitul impozabil poate fi: beneficiul sau profitul regiilor autonome, companiilor/societăţilor naţionale, societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, şi al societăţilor comerciale cu capital integral străin, al organizaţiilor economice străine sau al reprezentanţelor societăţilor străine, precum şi ale altor entităţi patrimoniale care desfăşoară activităţi economice pe teritoriul României, dividendele distribuite acţionarilor sau asociaţilor, respectiv venitul realizat de un contribuabil persoană fizică etc. Bunurile impozabile sau taxabile pot fi: clădiri, construcţii, terenuri, mijloace de transport etc.

Baza de calcul (materia impozabilă) poate sa fie aceeaşi cu obiectul venitului bugetar ( de exemplu, în cazul impozitului pe profit, impozitul pe venit, taxei pe valoare adăugată, taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, impozitului pe terenurile pe care sunt construite clădiri, etc) sau să difere de aceasta (de exmplu, în cazul taxelor de succesiune, obiectul îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, dar baza de calcul este valoarea succesiunii sau în cazul impozitului pe clădiri, obiectul este imobilul,iar baza de calcul este valoarea acestuia.16)

16 Mircea Boulescu, Fuat Cadâr, Viorel Borună; op cit. , pag 107

23

2.2.1 17CONŢINUTUL ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AI VENITURILOR PUBLICE

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp delimitat.

Izvorul principal al acestora îl reprezintă produsul intern brut, dar şi resursele externe atrase

pe diferite căi, în principal sub forma împrumuturilor obţinute şi investiţiilor directe de

capital.

În literatura economică se face cuvenită distincţia între resursele financiare (veniturile)

publice şi resursele fianciare administrate pe baze private, acestea formând împreună

resursele financiare ale societăţii.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter autonom.

Din ce în ce mai frecvent, se manifestă cererea sporită de resurse financiare, generată de

creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut.

Cererea de resurse financiare este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor publice. 18Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un

ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

1. factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut,

ceea ce poate sa determine sporirea veniturilor impozabile;

2. factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa

prin preţ. Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste

generează sprorirea veniturilor din impozite şi taxe;

3. factori sociali, care presupun redistribuirea veniturilor în scopul asigurării

nevoilor de educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc;

4. factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul

populaţiei active şi sporirea numărului contribuabililor;

17 lect.univ.dr. Andrada Georgescu, Administrarea finanţelor publice (Suport de curs), Bucureşti, 2012, pag 4518 lect.univ.dr. Andrada Georgescu, op. cit., pag. 45

24

5. factori politici şi militari, care, prin măsurile de politică economică, socială

sau financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a

veniturilor, creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea

fiscalităţii, presiunii asupra bugetului general consolidat, influenţând, în

acelaşi timp, nivelul veniturilor publice;

6. factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin

dimensionarea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor

influenţează mărimea deficiturlui bugetar, a căror acoperire necesită venituri

publice suplimentare.

2.3 CLASIFICAREA VENITURILOR PUBLICE

a) Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de

venituri publice sunt:

prelevările cu caracter obligatoriu;

resursele de trezorerie;

resursele provenind din împrumuturi publice;

finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.19Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile cu

caracter fiscal (impozite, taxe, contribuţii). Resursele de trezorerie constau în

imprumuturile pe termen de până la un an, contracte pe piaţa de capital, prin emisiunea şi

vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.). Resursele de

trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, comportând un anumit cost determinat de

dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de cheltuielile ocazionate de

punerea şi retragerea în circulaţie a înscrisurilor respective. Resursele provenind din

împrumuturi publice sunt reprezentate de datoria publică a unui stat pe termen mediu şi

lung. În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea prin emisiune monetară fără

acoperire, ca mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului, îndeosebi

19 lect.univ.dr. Andrada Georgescu, op. cit., pag 47

25

pentru finanţarea deficitului bugetar. Ea nu este recomandabilă din cauza efectelor negative

pe termen mediu şi lung cauzate de inflaţie.

b) Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a veniturilor

publice. În statele de tip federal, veniturile publice se structurează pe trei niveluri:

venituri ale bugetului federal;

venituri ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale

federaţiei;

venituri ale bugetelor locale.

În statele de tip unitar distingem:

venituri publice ale bugetului central;

venituri ale bugetelor locale.

c) Privită prin prisma bugetului sau fondului la care se mobilizează, structura

veniturilor publice include:

venituri ale bugetului de stat;

venituri ale asigurărilor sociale de stat şi protecţiei sociale;

venituri ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel central;

venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale.

d) În funcţie de regularitatea mobilizării lor, veniturile publice formează două

categorii, şi anume:

venituri ordinare sau curente;

venituri extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.

Veniturile ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii

considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această

categorie se includ veniturile fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat,

contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale.

Veniturile extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaşii excepţionale, când practic

resursele curente nu acoperă cheltuielile publice. Veniturile extraordinare cuprind

împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile, ajutoarele şi donaşiile primite din

străinătate, sumele rezultate din lichidarea participanţilot de capital în străinătate şi din

valorificarea peste graniţă a bunurilor statului, oarecum şi emisiunea bănească fără

acoperire în economia reală.

26

e) În funcţie de provenienţă, veniturile publice se grupează în:

venituri interne;

venituri externe.

Veniturile interne sunt alcătuite din impozite, taxe, contribuţii, venituri nefiscale,

împrumuturi contractate din ţară, emisiunea monetară. Veniturile externe sunt reprezentate

de împrumuturile de stat externe contracate la instutuţiile financiare internaţionale, la

guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte state, la orice deţinători străini de capitaluri

băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri externe primite sub forma ajutoarelor

nerambursabile de la organismele internaşionale sau din partea altor state.

În România, veniturile publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu

structura sistemului bugetar. Gruparea veniturilor publice este reglementată prin clasificaţia

indicatorilor privind finanţele publice, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice.20Clasificarea resurselor financiare publice din România, în conformitate cu

structura sistemului bugetar:

resursele bugetului de stat

venituri curente -venituri fiscale, impozite directe, impozite indirecte,

venituri nefiscale;

venituri din capital

resursele bugetului asigurărilor sociale de stat

venituri fiscale- impozite directe, impozite indirecte

venituri nefiscale

resursele bugetelor locale

venituri proprii (fiscale şi nefiscale)

cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale

transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat

resursele fondurilor speciale

venituri fiscale: contribuţii şi impozite indirecte cu afectaţie specială;

venituri nefiscale, care sunt stabilite în raport cu destinaţia fiecărui fond;

veniturile instituţiilor publice, care au caracter de venituri curente.

20 Narcisa Roxana Moşteanu, Finanţe Publice, Bucureşti: Editura Universitară, 2007, pag 121-122

27

21Clasificarea resurselor financiare publice( a veniturilor bugetare în România):

VENITURI CURENTE

VENITURI FISCALE

1. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL

1.1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice

Impozit pe profit

Impozit pe profit de la agenţii economici

Impozit pe profit de la băncile comerciale

Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice

o Impozit pe veniturile realizate de persoanele juridice nerezidente

o Impozitul pe profit obţinut din activiăţi comerciale ilicite sau din

nerespectarea Legii privind protecţia consumatorului

o Impozit pe dividende datorat de persoane juridice

o Impozitul pe venitul reprezentantelor din România ale societăţilor

comerciale şi organizaţiilor economice străine

o Impozit pe profitul realizat de persoana fizică dintr-o asociere cu o persoană

juridică, care nu generează o persoană juridică

o Impozit pe venitul microintreprinderilor

o Impozit pe veniturile microintreprinderilor realizate de persoana fizică dintr-

o asociere cu o persoană juridică, care nu generează o persoana

juridică

o Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice

1.2 IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA

PERSOANE FIZICE

o IMPOZIT PE VENIT

o Impozit pe venituri din activităţi independente

o Impozit pe venituri din salarii

o Impozit pe venituri din cedarea folosinţei bunurilor

21 Legea bugetului de stat pe anul 2013

28

o Impozit pe venituri din dividende

o Impozit pe venituri din dobânzi

o Impozii pe venituri din pensii

o Impozit pe veniturile din premii

o Impozit pe veniturile din economii sub formă de dobândă realizate în Belgia,

Luxemburg şi Austria de persoane fizice române rezidente fiscal în România

o Impozitul pe venituri din transferul titlurilor de valoare

o Impozitul pe venituri din operaţiuni vânzare-cumparare de valută la termen,

pe bază de contract, precum şi orice alte operaţinui similare

o Impozit pe venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală

o Impozit pe venituri realizate de persoanele fizice nerezidente

o Impozit pe venituri din activităţi agricole

o Impozit pe veniturile din activităţile de expertiză contabilă, tehnică judiciară

şi extrajudiciară

o Impozit pe venituri din activităţi desfăşurate în baza

contractelor/convenţiilor civile încheiate potrivit Codului civil precum şi a contractelor de agent

o Impozit pe onorariul avocaţilor şi notarilor publici

o Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din

patrimoniul personal

o Sume virate pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit

o Impozit pe veniturile din arendă

o Impozit pe venituri din alte surse

o Regularizări

o COTE ŞI SUME DEFALCATE DIN IMPOZITUL PE VENIT (SE SCAD)

o Cote defalcate din impozitul pe venit

o ALTE IMPOZITE PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DE CAPITAL

29

o ALTE IMPOZITE PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DE CAPITAL DE

LA PERSOANELE FIZICE

o Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital

o IMPOZITE ŞI TAXE PE PROPRIETATE

o Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte

taxe de timbru

o IMPOZITE ŞI TAXE PE BUNURI ŞI SERVICII

o TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ

o SUME DEFALCATE DIN TVA

o Sume defalcate din taxa pe valoare adăugată pentru finanţarea cheltuielilor

descentralizate şa nivelul judeţelor (se scad)

o TAXA PE UTILITATEA BUNURILOR, AUTORIZAREA UTILIZĂRII

BUNURILOR SAU PE DESFĂŞURAREA DE ACTIVITĂŢI

o Taxe pentru jocurile de noroc

o Taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare

o IMPOZITUL PE COMERŢUL EXTERIOR ŞI TRANZACŢIILE

INTERNAŢIONALE

o VENITURI ÎNCADRATE ÎN RESURSELE PROPRII ALE BUGETUL

UNIUNII EUROPENE

o Taxe vamale

o Contribuţii în sectorul zahărului

o ALTE IMPOZITE ŞI TAXE FISCALE

o Majorări de întârziere aferente taxelor vamale, taxelor agricole şi taxelor

anti-dumping

o VENITURI NEFISCALE

o VENITURI DIN PROPRIETATE

o Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome

30

o Încasări din cota reţinută, conform Codului Penal

o Vărsăminte din veniturile nete ale Băncii Naţionale a României

CAPITOLUL 3.

IMPOZITELE- NOŢIUNI GENERALE

3.1 CONŢINUTUL ŞI ROLUL IMPOZITELOR

31

22Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea

persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Acestă prelevare se face în mod obligatoriu cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără

contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul oblşigatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către

stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit

dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii,

datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai

multe ori, prin intermediul puterii legislative. (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite

condiţii, prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea

impozitelor de stat de importanţă naţională (generală), iar organele de stat locale pot

introduce unele impozite în favoarea unităţilor administrative-teritoriale. În România,

conform Constituţiei, consiliile locale sau judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale, în

limitele şi condiţiile legii.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În

schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare

egală, apropiată, sau mai mică.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice

care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru

muncitori şi funcţionari-salariu, pentru agenţii economici- profitul, pentru proprietarii

funciari- renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare ( acţiuni, obligaţiuni etc.)- venitul

produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a), venitul obţinut de proprietari, uzufructari şi alţi

deţinători legali din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, venitul obţinut din

drepturi de proprietate intelectuală etc. Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă

impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social. Modul

concret de manifestare a acestui rol cunoaşte unele diferenţieri de la o etapă de dezvoltare

economico-socială la alta.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece

acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru

22 Iulian Văcărel, Florin Georgescu, Finanţe Publice (ediţia a IV-a), Editura Didactică şi Pedagogică, 2007, Bucureşti, pag 366-370

32

acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în ţările dezviltate, impozitele, taxele şi contribuţiile

procură opt, nouă zecimi din totalul resurselor financiare publice. În cadrul ţărilor aflate în

dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor în totalul resurselor financiare publice

înregistrează diferenţieri importante, variind între cinci şi nouă zecimi.

Caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi taxelor în perioada postbelică este

tendinţa de creştere continuă a acestora ca mărime, atât de absolută, cât şi relativă. Sporirea

volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creşterea numărului plătitorilor,

extinderea bazei de impunere, precum şi majorarea cotelor de impunere. Acestă din urmă

măsură a vizat, în cea mai mare parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice şi

mai puţin veniturile obţinute de societăţile de capital.

Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumière, sublinia că

impozitele pot fi folosite pentru a încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe

calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de

acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de intervenţie în dimeniul

economic social.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor,

statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între

grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor statul preia la buget între patru şi cinci zecimi şi chiar

mai mult din PIB, în ţările dezvoltate şi între trei şi patru zecimi în ţările în dezvoltare.

Prin urmare, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul

dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii.

3.2 ELEMENTELE IMPOZITULUI

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi

sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale se fie

cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în

legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade platat

impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului ( uneori cea

absolută), termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care

33

nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la

impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.23Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul,

obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului,

asieta, termenele de plată ş.a.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata

acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul

sau funcţionarul, la impozitul pe profit- agentul economic, la impozitul pe succesiuni-

moştenitorul (moştenitorii)etc. În reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul

impozitului este denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la bugetul de stat de către o altă

persoană, de exmplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau

funcţionar, este reţinut de către persoana care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi este

vărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care,

din venitul cuvenit unei persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine

impozitul datorat statului şi l-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin

virament.

Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv,

impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al

acestuia. În realitate, sunt frevente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă

persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace

pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele

persoane fizice sau juridice în sarcina altora. În aceste condiţii se ajunge în situaţia ca în

final contribuabilul care suportă efectiv impozitul să nu fie întotdeauna cel desemnat oficial

prin legea de insstituire a impozitului.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe,

obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul (profitul) sau averea (patrimoniul netsau

capitalul). Atfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la

impozitul pe salarii- salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul pe donaţiuni- bunurile

mobile şi impobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În

23 Iulian Văcărel, Finanţele şi cerinţele dezvoltării agriculturii pe plan mondial, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p.205

34

cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul

vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.

În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În

schimb, la impozitele pe avere, nu întotdeauna exsită o asemenea coincidenţă, deoarece, de

regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai

arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate

de măsură , care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem

intâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la

impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele

taxe de consumaţie.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de

impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,

progresive sau regresive).

Prin asietă(mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor permise

de lege pe care le iau organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru

identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea

impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.

Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia

contribuabilului de plăti dobânzi ori penalităţi de întârziere. De altfel, prin lege sunt

prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt popriri (de

exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului

neachitat la termen.

35

3.3 STABILIREA IMPOZITELOR, TAXELOR, CONTRIBUŢIILOR ŞI A ALTOR SUME DATORATE BUGETULUI GENERAL CONSOLIDAT POTRIVIT

CODULUI DE PROCEDURĂ FISCALĂ

24Impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat

se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie fiscală, atunci când contribuabilul are obligaţia de a calcula

cuantumul obligaţiei fiscale [art. 82 alin. (2)];25

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Dispoziţiile anterioare sunt aplicabile şi în cazurile în care impozitele, taxele,

contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată

confirm reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea

adăugată.

O formă des uzitată a actului administrativ fiscal este decizia de impunere.

Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite

decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere.

Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, şi în cazul în care nu s-a emis

decizie referitoare la baza de impunere.

În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia

fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere.

Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie

şi înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora, în condiţiile în care se stabilesc

sume de plată.

Forma şi conţinutul deciziei de impunere. Decizia de impunere trebuie să

îndeplinească condiţiile privind conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute, şi categoria de

24 Prof. univ. dr. Emil Bălan, Drept Financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p 204-20625 CODUL DE PROCEDURĂ FISCALĂ, Ultima actualizare: Ordonanţa Guvernului nr. 28 din 27 august 2013

36

impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de

impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.

Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrativ fiscale:

a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind

restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general

consolidat;

b) deciziile referitoare la bazele de impunere;

c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;

d) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere.

Bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere, în

următoarele situaţii:

a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde şi

repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea

venitului.

b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent

teritorial. În acest caz, competenţa de a stabili baza de impunere o deţine organul

fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.

Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi

numească un împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal.

Cuantumul obligaţiilor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare poate fi

desfiinţată sau modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului,

pe baza constatărilor organului fiscal competent.

Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de

prescripţie sau ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripţie.

Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani,

cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor

celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care

acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

37

Acest termen curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată

ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Termenele de prescripţie se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile

stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la

acţiune potrivit dreptului comun.

Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe

perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei

de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

Dacă organul fiscal constată împlinirea termenulu ide prescripţie a dreptului de

stabilire a obligaţiei fiscale, va proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de

creanţă fiscală.

3.4 PRINCIPIILE IMPUNERII

26Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii,

care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau

juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic.

(concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului

impozabil şi a cuantumului impozitului).

După părerea lui Adam Smith (reprezentant de seamă al economiei politice clasice

din secolul al XVIII-lea), la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe

principii sau maxime, după cum urmează:

1. Principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) care constă în aceea că supuşii

fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care

le obţin. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care

se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea

tuturor supuşilor statului la acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor

obţinute;

26 Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, 1995, 35-39.

38

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de

fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi locul de

plată să fie stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare

plătitor. Prin promovarea acestui proncipiu, se urmărea să se pună capăt domniei

bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic

grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de

nedreptate.

3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la

termenele şi modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

4. Principiul randamentului impozitelor, urmărea ca sistemul fiscal să asigure

încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător

pentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei „guvernului ieftin”, conform

căreia aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat

de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodata, acest aparat nu trebuie să stingherească

activitatea economică a plătitorilor şi nici sa-i îndepărteze de la ocupaţiile lor.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva

arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la evul mediu la

epoca modernă şi primele stadii de dezvoltare ale epocii moderne.

În mod normal fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor,

principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică şi socială-

Aceste principii sunt interpretate frecvent de pe poziţiile celor care deţin puterea

politică şi drept urmare sunt aplicate, în general, în concordanţă cu interesele acestora.

3.4.1 PRINCIPII DE ECHITATE FISCALĂ

27Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a

27 Iulian Văcărel, Finanţe Publice, op. cit. pag 370-373

39

veniturilor şi averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea

de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim

neimpozabil. De altfel, respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai

multor condiţii, şi anume:

1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul

neimpozabil însă poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai

ales la impozitele pe venit), neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;

2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor,

adică cu luare în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul

impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul

persoanelor aflate în întreţinerea sa etc.). Aici este vorba despre respectarea

cerinţelor echităţii pe verticală;

3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie

stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina

fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din

aceeaşi categorie socială. De data aceasta este vorba de respectarea cerinţelor

echităţii pe orizontală;

4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate

persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu

excepţia persoanelor care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de

avere, cu excepţia persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel

(minimul neimpozabil)

Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are cota de impunere care determină modul

de dimensionare a impozitului cosiderat. Practica fiscală cunoaşte impunerea în sume fixe

şi respectiv, în cote procentuale.

Un impozit în sumă fixă, cunoscut sub numele de capitaţie, s-a practicat în evul

mediu şi în primele stadii ale epocii moderne. În cazul acestui impozit, însă, nu poate fi

vorba de echitate, deoarece la stabilirea lui nu se avea în vedere nici mărimea venitului sau

averii şi nici situaţia personală a plătitorului.

40

Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote

proporţionale, în cote progresive şi în cote regresive.

Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului

egalităţii în faţa impozitelor. În cazul acesot impuneri, se aplică aceeaşi cotă de impozit

indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie

între volumul venitului (valoarea averii) şi cuantumul impozitului datorat. Ea prezintă

avantajul că presupune calcule uşor de efectuat şi este mai simplu de administrat.

Cu toate că prin introducerea impunerii în cote proporţionale s-a făcut un pas înainte

faţă de impunere în sume fixe, în direcţia unei mai juste repartizări a sarcinilor fiscale,

totuşi şi aceasta prezintă unele neajunsuri. Astfel, nici impunerea în cote proporţionale nu

are în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură

ce acestea obţin venituri mai mari sau posedă averi mai importante. Impunerea în cote

proporţionale s-a folosit pe scară largă la calcularea impozitelor de tip real (funciar, pe

clădiri, pe activităţi indistriale, comerciale şi profesii libere etc), speficice perioadei de

început a epocii moderne.

De menţionat că impunerea în cote proporţionale se întâlneşte şi în prezent, ea

utilizându-se atât în cazul unor impozite directe (de exemplu, la taxa pe valoare adăugată, la

taxele vamale, la taxele de timbru etc)28Impunerea în cote prigresive s-a introdus, în unele ţări, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, iar în altele în primele decenii ale secolului al XX-lea. Impunerea în

cote progresive are caracteristic faptul că nivelul cotei impozitului creşte pe măsura sporirii

materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica impozitului să o devanseze pe aceea a

materiei impozabile. Cotele progresiei pot creşte fie într-un ritm constant, fie într-unul

variabil.

Impunerea progresivă poate fi întâlnită în practica fiscală internaţională fie sub

forma impunerii în cote progresive simple (globale), fie a impunerii în cote progresive

compuse (pe tranşe de venit).

În cazul impunerii în cote progresive simple, se aplică aceeaşi cotă de impozit

asupra întregii materii impozabile aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu

atât mai mare, în limitele progresivităţii stabilite de lege, cu cât volumul materiei

28 Lucian Ţâţu, Cosmin Şerbănescu, Dan Ştefan, Fiscalitate. De la lege la practică, ediţia a III-a, editura, C.H. Beck, 2006, p 73-75

41

impozabile va fi mai mare. Impozitul datorat statului se obţine făcând produsul între venitul

(averea) impozabil(ă) şi cota de impozit corespunzătoare nivelului acestuia.

3.4.2 PRINCIPII DE POLITICĂ FINANCIARĂ

La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi unele cerinţe de

ordin financiar. Astfel, impozitul trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi

îndeplinite mai multe condiţii, astfel:

1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizice

sau juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau

îşi apropie (prin cumpărare, import, etc.) aceeaşi categorie de bunuri.

Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie

impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;

2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi ilicite sau licite) a unei

părţi din materia impozabilă;

3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi

perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.

Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul său rămâne constant de-a lungul

întrgului ciclu economic. Cu alte cunvite, randamentul unui impozit nu trebuie neapărat să

sporească o dată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile

ale ciclului economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune a ciclului

economic. Stabilitatea este necesară şi pentru a permite agenţilor economici să-şi elaboreze

planuri financiare pe termen mediu şi lung. Modificările frecvente ale sistemului fiscal şi

ale cuantumului impozitării conduc la un climat de neîncredere, potrivnic unei dezvoltări

economice durabile.

42

Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă

necesităţilor conjuncturale de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a

cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat în mod corespunzător şi

invers.29Din practica fiscală a diferitelor ţări rezultă că, de regulă, elasticitatea impozitului

acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor.

O problemă de politică financiară în materie de impozite se pune şi în legătură cu

numărul şi felul (tipul) impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului;

cum este indicat să se procedeze: să se perceapă un singur impozit sau mai multe?

Ideea privind utilizarea unui singur impozit s-a întâlnit atât la fiziocraţi, care s-au

pronunţat pentru introducerea unui impozit funciar unic, cât şi mai târziu, o dată cu

dezvoltarea marii industrii, când au apărut păreri privind insituirea unui impozit unic asupra

materiilor prime sau asupra energiei, care să substituie tuturor impozitelor de tip declarativ

(stabilite pe baza declaraţiei contribuabililor). Acest din urmă impozit, conceput a fi

perceput pe unele produse (hidrocarburi, electricitate, cărbuni), se consideră că ar evita

cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi ar suprima fraudele fiscale.

Totodată, se susţine că un asemenea impozit ar merge în întâmpinarea progresului tehnic,

deoarece cantitatea de energie consumată creşte pe măsură ce se dezvoltă industria.

Georges Bernard a propus un sistem de impozitare concretizat într-un impozit anual

direct, în cote variabile asupra valorii reale a capitalului fizic şi asupra bunurilor de consum

durabile. După părerea lui, acest impozit prezintă o serie de avantaje, cum sunt:

posibilitatea efectuării unui control public; problemele privind capitalul fizic sunt mult mai

bine studiate; cotele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcţie de unele criterii

economice, sociale, politice, tehnice şi ecologice; sistemul de impozitare este mai iefitn.

O altă abordare a echităţii fiscale se bazează pe principiul capacităţii contributile. În

acest caz sarcina fiscală ar urma să fie repartizată între agenţii economici în funcţie de

capacitatea economică a acestora. Aplicarea acestui principiu presupune existenţa unui

etalon pentru măsurarea capacităţii contributive şi a unor norme vizând repartizarea

echitabilă a sarcinii fiscale între contribuabili.

29 Iulian Văcărel, Finanţe publice, op. cit. 374

43

Capacitatea contributivă poate fi apreciată apelând la unul sau mai mulţi indicatori,

cum sunt: venitul, averea, consumul etc. Opţiunea pentru unul sau altul dintre indicatori,

trebuie făcută în funcţie de natura obiectului deţinut de contribuabil (venit sau avere). Acest

lucru se impune, deoarece se constată că averea este repartizată mai disproporţionat decât

venitul, iar acesta din urmă mai inegal decât consumul (este vorba în primul rând de

consumul care priveşte traiul de zi cu zi). Aşa stând lucrurile, rezultă că impozitul asupra

averii îi afectează mai mult pe cei care economisesc (pentru a acumula în timp averi) şi pe

rentieri, în timp ce impozitul pe venit este mai apăsător pentru salariaţi. Drept urmare, în

practica fiscală din difierite ţări, capacitatea contributivă este evaluată folosindu-se

concomitent indicatorii venitul şi consumul. Aceasta face ca în structura veniturilor fiscale

impozitul pe venit şi taxele de consumaţie să ocupe un loc foarte important.

Pentru a se putea repartiza cât mai echitabil sarcina fiscală în funcţie de puterea

contributivă este necesar să se urmărească respectarea echităţii atât pe orizontală, cât şi pe

verticală.

Echitatea pe orizontală presupune ca persoanele care au aceeaşi capacitate

contributivă să fie supuse la plata unui impozit de mărime egală. În respectarea aceste

cerinţe trebuie luat în considerare faptul că frecvent două persoane care realizează venituri

de aceeaşi mărime au, totuşi, o capacitate contributivă diferită, deoarece situaţia lor

personală nu este identică ( este vorba, de exemplu, de un număr diferit de persoane aflate

în întreţinere). Drept urmare, în practica fiscală din diferite ţări privind impozitul pe venit

se admit deduceri care se stabilesc în funcţie de obligaţiile familiale, ceea ce face să asistăm

la diferenţe importante privind capacitatea contributivă.

Echitatea pe verticală urmăreşte aplicarea unui tratament fiscal diferit pentru

persoane cu o capacitate contributivă inegală. Având în vedere că este dificil, dacă nu

imposibil, de găsit un criteriu ştiinţific pentru comensurarea gradului de inegalitate, părerile

specialoştilor sunt împărţite în ceea ce priveşte tratamentul aplicat. Unii pledează pentru

aplicarea unui impozit proporţional, deoarece menţine aceeaşi proporţie între impozit şi

venit, alţii consideră mai echitabil impozitul progresiv, deoarece la o putere contributivă

mai mare se justifică o cotă de impozit progresivă şi nu una proporţională.

44

Putem conchide că finalmente problema repartizării cât mai juste a sarcinii fiscale

depinde de opţiunea politică, de raportul de forţe din forul legislativ şi de coordonatele

politicii fiscale promovate de executiv. 30În literatura de specialitate, în strânsă legătură cu principiul echităţii fiscale este

abordat şi principiul (criteriul) neutralităţii impozitelor. În conformitate cu acest criteriu,

impozitele ar trebui să nu conducă sau, în cel mai rău caz, să aibă o influenţă negativă

minimă (nesemnificativă) asupra alocării resurselor şi a comportamentuluii agenţilor

economici pe linia preocupărilor de a economisi, investi şi a creşte producţia.

În realitate, este dificil de afirmat că impozitele nu dau naştere unei distorsiuni în

alocarea resurselor, comparativ cu opţiunile pe care le-ar fi luat agenţii economici şi alţi

plătitori de impozite, dacă statul, prin impozitele percepute, n-ar fi intervenit.

Se poate vorbi de existenţa unui conflict între criteriul echităţii şi cel al neutralităţii.

Astfel, este acceptată, pe un plan mai general, ideea că un impozit mai puţin neutru în ceea

ce priveşte alocarea resurselor, poartă cu el o bază mai mare de inechitate, iar un impozit

care are un efect mai mare pe linia redistribuirii conduce la distorsiuni mai mari în alocarea

resurselor. O asemenea stare conflictuală scoate în evidenţă necesitatea unor soluţii, fie şi

de compromis, pentru a se ajunge la un sistem de impozitare care să tindă spre un optim.

Pentru ca un sistem fiscal să poată fi apreciat astfel, trebuie să se caracterizeze prin coerenţă

în asamblul său. Sistemul fiscal în orice ţară este format dim mai multe impozite, deoarece

un singur impozit nu poate satisface cerinţele echităţii şi neutralităţii. Existenţa mai multor

impozite, fiecare cu avantaje şi dezavantaje raportate la cerinţele echităţii şi neutralităţii,

face posibilă atenuarea minusurilor unor impozite cu plusurile altora, astfel încât la nivelul

sistemului să poată fi întâlnită în mare măsură coerenţa care condiţionează funcţionalitatea

acestuia.

Acceptabilitatea impozitelor de către contribuabili presupune respectarea unor

exigenţe, cum sunt:

Sistemul fiscal în ansamblul său şi fiecare impozit în parte trebuie să fie suficient de

simple şi transparente, astfel încât contribuabilul să poată stabili cât datorează

statului. Pentru aceasta, contribuabilul trebuie să ştie ce este şi ce nu este impozabil,

putând astfel determina impozitul;

30 Prof.univ.dr.Radu STROE; Lect.univ.drd.Dan ARMEANU, Finanţe publice, ediţia a II-a, Cursuri digitale

45

Organele fiscale nu trebuie să acţioneze ca inchizitor, ci, dimpotrivă, să respecte

viaţa privată a cetăţenilor. Aceasta însă presupune, totuşi, ca în contextul

preocupărilor pentru aplicarea în spirit de echitate a legii să poată fi efectuat

controlul declaraţiilor fiscale întocmite de contribuabili;

Costurile de administrare a sistemului fiscal trebuie să fie rezonabile atât din

punctul de vedere al aparatului fiscal care colectează impozitele, cât şi din cel al

contribuabililor care trebuie să respecte legile prin care se instituie impozitele.

3.5 RATA FISCALITĂŢII

31După cum am văzut, rolul cel mai important al impozitelor se reflectă în aportul

acestora la formarea resurselor financiare necesare statului pentru efectuarea cheltuielilor

publice. Cu alte cuvinte, prin intermediul impozitelor o parte importantă din produsul intern

brut preluată la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor. Aşa se explică faptul că nu

numai în mediul politic, ci în general, se acordă o mare atenţie problemei privind nivelul

fiscalităţii sau gradul de fiscalitate.

Rata fiscalităţii se calculează ca raport între totalul veniturilor fiscale şi produsul

intern brut. Formula de calcul este următoarea:

Rf¿Vf

PIB×100,

în care:

Rf= rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la

dispoziţia statului cu ajutprul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;

Vf= totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite,

taxe şi contribuţii;

P.I.B= produsul intern brut realizat la nivelul unui an.

31 Iulian Văcărel, Finanţe Publice, op. cit. p 381-384

46

Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile pentru

securitatea socială care au o destinaţie precisă (în mai multe ţări ele se regăsesc într-un

buget distinct), spre deosebire de restul impozitelor şi taxelor care odată încasate la bugetul

de stat se depersonalizează, se obişnuieşte să se calculeze şi o rată a fiscalităţii fără luarea

în calcul a acestor contribuţii.

Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de la o

perioadă la alta. În ţările dezvoltate, statul preia la dispoziţia sa, prin intermediul

impozitelor, o parte importantă din produsul intern brut.

Având în vedere diferenţele uneori pronunţate în ceea ce priveşte nivelul fiscalităţii

într-o ţară sau alta, este firească preocuparea privind identificarea factorilor care explică

acest lucru. În literatura de specialitate întâlnim păreri conform cărora nivelul ratei

fiscalităţii dintr-o anumită ţară este influenţat atât de factori externi sistemului de impozite,

cât şi de factori interni (proprii ai acestuia).

Din categoria factorilor externi sistemului de impozite, care influenţează limia

fiscalităţii într-o anumită ţară, pot fi menţionaţi :nivelul produsului intern brut pe locuitor

( cu cât acesta este mai mare, cu atât rata fiscalităţii poate atinge un nivel mai ridicat);

priorităţile stabilite de autorităţile publice competente în ceea ce priveşte destinaţia

resurselor financiare concentrate la dispoziţia statului ( de exemplu ţările în care cheltuielile

cu învăţământul şi ocrotirea sănătăţii ocupă un loc important în cadrul cheltuielilor publice,

rata fiscalităţii este, de regulă, mai ridicată); natura instituţiilor politice ( în ţările cu organe

de conducere ale statului alese ăn mod democratic, limita impozitelor este, în general, mai

redusă comparativ cu aceea din statele cu regimuri totalitare.)

Printre factorii proprii sistemului de impozite, care, de asemenea, influenţează

nivelul fiscalităţii se află, în primul rând, scara progresivităţii cotelor de impunere. astfel, în

ţările în care încasările din impozite au o pondere mai mare în produsul intern brut, întâlnim

şi cote cu o progresivitate mai accentuată. Legat de acest aspect, trebuie să subliniem că

ţările cu grad redus de fiscalitate reuşesc să atragă o parte din capitalurile din ţările cu o

fiscalitate ridicată. În categoria factorilor interni se situează şi modul de determinare a

materiei impozabile. Aici interesează ce anume deduceri sunt admise şi în funcţie de ce

criterii, din venitul brut realizat de o persoană fizică sau juridică pentru a se ajunge la

venitul impozabil.

47

32Problema fiscalităţii trebuie privită nu numai prin prisma încasărilor din impozite

şi taxe în produsul intern brut, ci şi având în vedere structura impozitelor şi taxelor. Este

necesar să vedem ce loc ocupă în totalul veniturilor fiscale încasările provenite din

impozitele directe şi, respectiv, din cele indirecte. Legat de încasările din impozite directe,

este de văzut dacă luând în considerare condiţiile concrete dintr-o anumită ţară, care este

raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile

persoanelor juridice ( societăţilor de capital).

În ceea ce priveşte încasările din impozitele indirecte, este de urmărit care sunt

produsele care fac obiectul taxelor de consumaţie, în ce măsură este vorba de bunuri de larg

consum strict necesare traiului de zi cu zi şi care este nivelul cotelor de impozit, având în

vedere că aceste taxe sunt suportate, în final, de consumatori şi nu de cei care le avansează

bugetului public. Toată această analiză privind structura impozitelor şi taxelor este

necesară, deoarece numai o privire globală privind rata fiscalităţii nu este suficientă pentru

a putea desprinde, în profunzimea lor, implicaţiile de ordin economic, financiar, social şi

politic ale unui sistem fiscal.

3.6 AŞEZAREA ŞI PERCEPEREA IMPOZITELOR

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,

constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului

şi perceperea (încasarea) impozitului.

32 Gheorghe D Bistriceanu, Gheorghe H Popescu, Bugetul de Stat al României, Bucureşti, Editura Universitară, pp. 142-143

48

3.6.1 STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL

Această operaţiune are drept scpo constatarea şi evaluarea materiei impozabile.

Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca

organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea

lor.

Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea

ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la

metoda evaluării directe, bazate pe probe.

Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza

unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea

administrativă.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică

impozitele de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului

impozabil,, fără să se ia in considerare situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. De

exemplu, în cazul impozitului funciar erau folosite drept criterii pentru stabilirea mărimii

obiectului impozabil: suprafaţa de teren, cu saă fără luarea în considerare a destinaţiei

acestuia; numărul şi destinaţia camerelor, numărul uşilor şi ferestrelor, numărul coşurilor

de fum, chiria prezumată ş.a. Această evaluare este simplă şi puţin costisitoare. În schimb,

ea prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea cât de cât exactă a mărimii obiectului

impozabil, ceea ce se răsfrânge negativ asupra echităţii fiscale.

Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului

impozitului, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu

sunt create permisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc

valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În

măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal,

el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea

pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului.

49

Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea

obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care

cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. Acestă

modalitate de evaluare prezintă avantajul că elimină, în cea mai mare parte, posibilitatea

sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, deoarece terţa persoană care

declară venitul nu este interesată să ascundă adevărul. Utilizarea acestei evaluări este însă

limitată, deoarece la ea nu se poate apela decât în cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participarea directă a

subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind

veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ

fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie din care să rezulte

veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea

acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale

procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile. Această modalitate de realizate a

evaluării are o aplicabilitate mai largă, însă prezintă neajunsul că face posibilă sustragerea

de la impunere a unei părţi, uneori însemnate, din materia impozabilă. Această sustragere se

poate realiza prin întocmirea unor declaraţii nesincere şi prin imposibilitatea organelor

fiscale de a controla- în condiţiile existenţei secretului comercial- bancar- realitatea tuturor

datelor menţionate în declaraţie.

3.6.2 DETERMINAREA CUANTUMULUI IMPOZITULUI

După stabilirea mărimii obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului

propriu-zis. În funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de

cotitate.

Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele stadii ale epocii

moderne şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de venituri,

proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urmau să fie încasate pe întreg teritoriul

ţării; această sumă era apoi repartizată de sus în jos, pe unităţi administrativ-teritoriale, iar

50

la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte

impozabile, a sumei atribuite.

Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartiţie prezentau mari variaţiuni de la o

unitate administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei justificări economice. Drept

urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor echităţii

fiscale.

Impozitele de cotitate, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale-

proporţionale sau progresive-asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor

în parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă,

în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a

plătitorului impozitului. Astfel, legat de acest ultim aspect, menţionând că în unele ţări se

fac scăzăminte din valoarea materiei impozabile în funcţie de numărul persoanelor aflate în

întreţinerea plătitorului de impozit. În altele, impozitul aferent mărimii materiei impozabile

se reduce sau se majorează în funcţie de starea civilă şi de numărul persoanelor ce compun

familia plătitorului de impozit.

3.6.3 PERCEPEREA IMPOZITELOR

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia.

După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.

Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada

epocii moderne şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile existenţeei unui asemenea aparat,

perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de către organele fiscale de la plătitori;

b) prin stopaj la sursă; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte doua

variante de realizare:

51

a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita

impozitul datorat statului (in acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit

portabil);

b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le

solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil)

33Aparatul fiscal trebuie să acţioneze astfel încât să dea dovada de transparenţă în

toate măsurile întreprinse pentru identificarea şi evaluarea materiei impozabile,

determinarea şi perceperea impozitelor. Eficienţa acestor măsuri poate fi atestată de o arie

restrânsă de manifestare a evaziunii fiscale şi de un grad cât mai mare de colectare

(încasare) a impozitelor. Acolo unde este vorba de o evaziune fiscală pe scară mai extinsă,

înseamnă ca activitatea aparatului fiscal nu se desfăşoară la parametri corespunzători.

Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o

terţă persoană.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor

datorate statului prin acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele,

certificatele şi diferitele documente eliberate de notariate publice şi de organe ale

administraţiei de stat.

Impozitele şi taxele pot fi plătite, de asemenea, prin apelarea de către contribuabili

la serviciile oferite de bănci şi oficii poştale şi nu numai, care după încasarea lor urmează să

vireze sumele respective în contul bugetului de stat sau a bugetelor locale după caz.

3.7 CLASIFICAREA IMPOZITELOR

În practica fiscală se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai

ca formă, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor

33 Narcisa – Roxana Moşteanu, Fiscalitate, Impozite şi Taxe, Bucureşti, Editura Universitară, 2008, pp.38-39

52

categorii de impozite pe plan economic, financiar, social şi politic, este necesară gruparea

acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor

persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de

impozit prevăzute în lege. Ele se încasează de la subiectul impozitului la anumite termene

dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în

intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.

Dacă ţinem cont de criteriile care au stat la baza aşezării impozitelor directe, atunci

acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,

clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului

impozitului. Ese mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,

deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o

legătură cu situaţia subiectului impozituluii.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub

denumirea de impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor

servicii (transport, comunicaţii, spectacole, activităţi hoteliere etc), al importului , ori

exportului (uneori) etc. ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea

unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar pron lege se atribuie calitatea de subiect

(plătitor) al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportătorului acestuia.

Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare

acoperirii cheltuielilor publice. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit,

taxele de consumaţie ş.a

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni

sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi

impozite incidentale.

53

Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele

incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau

profiturile excepţionale de război).

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.

Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozitele

federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei, impozite

locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi

impozite ale organelor administraţiei de stat locale.

În cadrul reformei fiscale, ca o componentă a reformei economice impuse de

aderarea României la pricipiile economiei de piaţă, de armonizarea legislativă necesară

îndeplinirii condiţiilor procesului de aderare la Uniunea Europenă, s-a urmărit, în domeniul

impunerii veniturilor persoanelor fizice, înlocuirea multiplelor impozite care se percepeau

în mod separat pentru diferitele categorii de venituri cu un impozit unic pe venitul anual

global.34

3.8 ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENIT

În abordarea impozitului pe venitul global, la determinarea venitului impozabil se

avea în vedere, ca principiu general, cumularea tuturor veniturilor şi câştigurilor realizate în

ţară şi în străinătate de o persoană fizică, pe durata unui an calendaristic. În general, pentru

fiecare categorie de venit se determina venitul net prin scaderea din venitul brut a

cheltuielilor deductibile. (cheltuieli aferente venitului, cheltuieli forfetare, contribuţii

obligatorii datorate potrivit legii), iar apoi din suma veniturilor nete se scădeau pierderile

fiscale, cu respectarea regulilor de compensare prevăzute de actele normative privind

impozitul pe venit. Legea acorda deduceri personale de bază şi suplimentare, suma lor fiind

34 Georgeta Vintilă, Fiscaliate- Metode şi tehnici fiscale, Ediţia a doua, Editura Economică, 2006, Bucureşti, pag 445

54

stabilită în funcţie de situaţia proprie a fiecărui contribuabil sau a persoanelor aflate în

întreţinere, situaţie justificată cu documente. Cu suma acestor deduceri personale se

diminua venitul net total, obţinându-se venitul anual global impozabil.

Acest mod de determinare a venitului impozabil viza veniturile supuse globalizării,

respectiv veniturile din salarii, din activităţi independente, inclusiv veniturile realizate de

persoane fizice în cadrul unor asocieri fără personalitate juridică şi veniturile din cedarea

folosinţei bunurilor. În consecinţă, modalitatea de impunere era unică, iar contribuabilul va

avea de suportat aceeaşi sarcină fiscală, indiferent de sursa de provenienţă a venitului.35

Asupra venitului anual global impozabil se aplicau cotele de impunere progresive

pe tranşe prevăzute în baremul anual de impunere, obţinându-se impozitul pe venitul anual

global datorat de contribuabil pentru venitul anual global impozabil realizat într-un an

fiscal. În consecinţă, niciuna dintre categoriile de venit menţionate mai sus nu era tratată

preferenţial, prin aplicarea unei cote de impozare mai redusă.

Din considerente sociale, cotele de impunere a veniturilor suspuse globalizării erau

progresive, în funcţie de nivelul venitului inpozabil, în aşa fel încât sarcina fiscală pentru

contribuabilii cu venituri reduse să fie mai mică decât pentru cei cu venituri mai mari. Din

aceleaşi considerente s-a stabilit şi un venit minim neimpozabil sub forma deducerilor

personale de bază şi suplimentare. În funcţie de situaţia proprie a contribuabilului şi a

persoanelor aflate în înteţinerea sa, această sumă neimpozabilă acordată pentru fiecare lună

a anului, se putea multiplica până la un nivel maxim, rezultat din înmulţirea deducerilor

personale de bază cu un anumit coeficient.

Totodată, legislaţia fiscală în acest domeniu prevedea anumite categorii de venituri

pentru care impunerea era finală, adică venitului net i se aplica, la data plăţii sale, o anumită

cotă de impozit, de regulă procentuală proporţională, impozitul astfel stabilit fiind final.

Veniturile pentru care nu se aplica procedura de globalizare, impozitarea fiind finală,

proveneau din : dividende, dobânzi, premii şi jocuri de noroc, câştiguri din transferul

titlurilor de valoare, operaţiuni din vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de

contract, precum şi orice alte operaţiuni similare, pensii care depăşeau o sumă fixă

neimpozabilă , activităţi agricole, etc. Aceste venituri din investiţii, din pensii, din activităţi

agricole, din premii şi din jocuri de noroc, precum şi cele cuprinse în categoria „venituri din

35 Georgeta Vintilă, op. cit., pag 446

55

alte surse” erau supuse impozitării, pe fiecare loc de realizare, în cadrul acestor categorii de

venituri, impozitul fiind final.

Procedurile de impunere diferite, care se aplicau alternativ sau cumulativ, în funcţie

de categoria de venit, au generat necesitatea introducerii unor formulare administrative

fiscale specifice cum sunt: declaraţia de venit global, declaraţiile speciale pentru fiecare

categorie de venit şi fiecare loc de realizare a acestuia, fişele fiscale, decizia de impunere

pentru impozitul anual, declaraţiile privind veniturile estimate din cedarea folosinţei

bunurilor, din activităţi independente etc., decizii de impunere pentru plăţi anticipate cu

titlu de impozit privind veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, din activităţi

independente etc.

În abordarea impozitului pe venitul anual global, conceptele şi expresiile frecvent

utilizate aveau următorul înţeles:36

1. impozitul pe venitul anual global datorat reprezintă suma datorată bugetului de o

persoană fizică pentru veniturile relizate într-un an fiscal, determinată prin

aplicarea cotelor de impunere progresive pe tranşe asupra bazei impozabile

(venitul anual global impozabil);

2. venitul anual global impozabil reprezintă suma veniturilor nete realizate din

activităţi independente, din salarii, cedarea folosinţei bunurilor, precum şi a

veniturilor de aceeşi natură realizate din străinătate obţinute de persoanele fizice

române, cuu domiciliu în România, din care se scad, în ordine, pierderile fiscale

reportate din anii precedenţi şi suma deducerilor personale;

3. venitul brut aferent fiecărei categorii de venit reprezintă sumele brute realizate şi

echivalentul în lei a veniturilor în natură;

4. venitul net sau pierderea pentru fiecare categorie de venit reprezintă diferenţa

dintre venitul brut şi cheltuielile deductibile ( după caz, cheltuieli efectuate în

cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, cheltuieli forfetare,

sume ce revin organismelor de gestiune colectivă, contribuţii obligatorii, datorate

protrivit legii);

36 Georgeta Vintilă, op. cit. pag 447

56

Pentru veniturile din salarii, venitul net se determina prin scăderea din venitul

brut relizat a contribuţiilor obligatorii, potrivit legii, precum şi a cheltuielilor

profesionale (stabilite în cotă procentuală din deducerea personală de bază).

5. deducerile personale cuprind deducerea personală de bază şi deducerile personale

suplimentare(în funcţie de situaţia proprie şi/sau a persoanelor aflate în

întreţinere). Deducerile personale sunt sume neimpozabile;

6. creditul fiscal extern reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de impozit şi

recunoscută în România, care se deduce din impozitul anual datorat în România;

7. impozitul anual datorat reprezintă diferenţa dintre impozitul anual total şi

reducerea de impozit de 24% din contravaloarea materialelor folosite pentru

constucţia de locuinţe;impozitul anual total reprezintă suma dintre impozitul pe

venitul anual global datorat şi impozitul pe veniturile cu impunere finală;

8. impozitul anual total reprezintă suma dintre impozitul pe venitul anual global

datorat şi impozitul pe veniturile cu impunere finală;

9. impozitul final este impozitul stabilit asupra categoriilor de venituri impuse

separat şi care nu se includ în venitul anual global impozabil;

10. autoritatea fiscală competentă- organul fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor

Publice şi serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale,

după caz, care au responsabilităţi fiscale;

11. baza fixă reprezintă locul prin intermediul căruia o persoană fizică română fără

domiciliu în România sau o persoană fizică străină îşi desfăşoară, pe teritoriul

României, activitatea generatoare de venit;

12. activitatea dependentă-orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o

relaţie de angajare;

13. activitatea independentă- orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o

persoană fizică, alta decât o activitate dependentă;

14. persoana fizică rezidentă- orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin una

dintre următoarele condiţii:

a) are domiciliul în România;

b) centru intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;

57

c) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în

total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se

încheie în anul calendaristic vizat;

d) este cetăţean român care lucrează în străinătate ca funcţionar sau angajat al

României într-un stat străin;

15. persoana fizică nerezidentă- orice persoană fizică ce nu este persoană fizică

rezidentă.

S-au produs anumite modicări începând cu anul 2005, astfel, s-a trecut de la cotele de

impunere progresive pe tranşe de venit la cota unică de impozit şi s-a schimbat modul de

calcul al venitului net anual impozabil apărând şi concepte noi.37

3.9 EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

3.9.1 CARACTERIZAREA ŞI FORMELE EVAZIUNII FISCALE

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau

mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă

atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind „sustragerea

prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a

altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat 37 Georgeta Vintilă op. cit. pag. 448

58

şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau

străine..”38

În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la impunere poate fi:

sustragere realizată la adăpostul legii şi sustragere care se realizează cu încălcarea legii,

fiind. deci, ilicită sau frauduloasă.

Sustragerea realizată la adăpostul legii este posibilă, deoarece legislaţia din diferite

ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri,

componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a

cerinţelor principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară largă şi se înfăptuieşte cu

încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea credinţă. Drept urmare,

acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul public un

volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor

cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar:

ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la

aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau

plătite, etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor

de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor

preţuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor

afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false,

când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc.

Din cele prezentate până aici se poate desprinde ideea că „ Indiferent dacă agentul

economic foloseşte calea neînregistrării corecte (nedeclarării la organul fiscal) a tuturor

veniturilor relizate din activitatea de bază ori din alte surse sau pe aceea a încărcării

nejustificate a costurilor de producţie, a cheltuielilor de circulaţie ori a cheltuielilor aferente

altor surse de venituri, obiectul urmărit de acesta este unul singur, şi anume diminuarea

profitului impozabil şi, pe această bază, reducerea la minimum a impozitului datorat”39

38 Alexandru Dan Vilaia, Taxa pe valoare adăugată: aşezare, gestionare, impact, Biblioteca A.S.E, Bucureşti, 1996, pag 5639 Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, 1995, p. 157

59

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării- pe multiple

planuri- a relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu nivel de fiscalitate diferit,

evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen intern naţional, ci a devenit unul

internaţional.

În afară de Elveţia, pe glob se mai găsesc numeroase alte „oaze fiscale” sau

„paradisuri fiscale”, cum sunt ele denumite, şi anume: Liechtenstein, Luxemburg,

Bahamas, Bermude, Panama, Insulele Cayman, Hong Kong etc. PE teritoriul acestor state

sunt înfiinţate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităţilor

productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul.

În Hong Kong nu se percepe impozit pe salariu şi nici pe profiturile realizate din

vânzarea investiţiilor capitale.

În Panama rezidenţii străini şi corporaţiile nu plătesc impozit.

În Bahamas locuitorii băştinaşi, dar şi rezidenţii străini nu plătesc niciun fel de taxă.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor

către buget se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă

modalitate de evaziune, la care se apelează destul de des, este aceea a folosirii de facturi

externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale. Nu lipsesc nici din

România firmele fantomă al căror principal scop îl reprezintă înşelăciunea şi evaziunea

fiscală. De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor persoane, care, foarte

probabil, nu au fost niciodata în România sau care au plecat din ţară la scurt timp după

înfiinţarea lor.

3.9.2 PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

40Evaziunea fiscală are o evoluţie determinată de acţiunea concentrată a unor

factori, cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea cantitativă şi calitativă a cadrului

legislativ şi instituţional, nivelul fiscalităţii, alţi factori interni sau externi.

40 Tatiana Moşteanu, Note de curs şi aplicaţii pentru seminar, ediţia a III-a revizuită, editura Universitară, 2011, pag 125

60

Fenomenul evazionist este unul complex, cu implicaţii negative pe multiple planuri

şi , ca atare, el trebuie urmărit în permanenţă, pentru a putea fi combătut în mod cât mai

eficient.

Practica fiscală internaţională atestă că un sistem fiscal modern trebuie să aibă şi

compartimente care să conducă la educarea şi informarea promptă a contribuabililor în

legătură cu obligaţiile lor privind întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii

unor evidenţe corecte a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată,

pedepsele şi sancţiunile care se aplică celor care încalcă prevederile legale.

Printre măsurile care mai pot fi avute în vedere pentru limitarea ariei evaziunii

fiscale, considerăm ca pot fi menţionate:

corelarea sistematică a legislaţiei fiscale cu ansamblul cadrului legislativ din

economie şi a mutaţiilor care intervin pe plan socio-economic;

legislaţia fiscală trebuie să cuprindă în mai mare măsură, pe lângă prevederile

punitive, şi pe cele care pot conduce la un comportament economic normal şi pe

cale de consecinţă la limitarea ariei evaziunii fiscale;

eliminarea unor paralelisme şi suprapuneri care mai există în activitatea organelor

de control fiscal şi combaterea evaziunii fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în

profil teritorial şi la nivel central al tuturor activităţolor de control;

utilizarea în mai mare măsură a controlului prin excepţie (sondaj) şi trecerea pe un

plan mai secundar al controlului permanent şi excesiv;

stabilirea unui raport , care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru

cointeresarea aparatului fiscal.

3.9.3 REPERCURSIUNEA IMPOZITELOR

41Conform principiului echităţii fiscale, persoana care plăteşte impozitul statului

trebuie să-l şi suporte efectiv. În realitate, nu de puţine ori lucrurile sau altfel. Atunci când

persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte

incidenţă directă.

41 Nicoleta Vintilă, Fiscalitate, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004, p 112-113

61

În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau

total, suma achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci

când persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi

suportă efctiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.

Impozitele care se pot recupercurta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se

varsă statului de către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar

acestea le adaugă la preţul mărfii şi le transferă asupra cumpărătorilor. În anumite limite,

pot fi repercutate şi unele impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit.

Căile mai importante prin intermediul cărora întreprinzătorii reuşesc sp transpună

(transfere) în sarcina altor persoane impozitele plătitle de ei sunt următoarele: adăugarea la

preţul de vânzare al mărfurilor sau la tariful serviciilor a impozitelor indirecte şi

recuperarea lor de la cumpărători sau beneficiari; cumpărarea, în condiţii conjuncturale

favorabile, de materii prime, materiale, mărfuri etc. la un preţ avantajos, ceea ce face

posibilă transpunerea impozitului asupra vânzătorului.

Din cele prezentate anterior, rezultă că transpunerea (transferul) impozitelor plătite

de unele persoane în sarcina altor persoane poate fi parţială sau integrală, în funcţie de o

serie de factori interdependenţi, cum sunt:

tipul de impozit(direct sau indirect, selectiv sau general);

natura baremului de impozitare (unitar sau ad-valorem);

gradul de concentrare a producţiei;

strctura pieţei (concurenţa perfectă, monopol, cartel etc);

raportul existent pe piaţă între cerere şi ofertă (elasticitatea- preţ a ofertei şi cererii);

gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei;

tipul costurilor de producţie ale mărfurilor supuse impozitării (crescătoare,

constante, descrescătoare);

felul morfurilor (serviciilor) care fac obiectul vânzării-cumpărării.

Unul dintre cei mai semnificativi factori care influenţează amplitudinea transferului

impozitului îl reprezintă elasticitatea-preţ a ofertei şi cererii. În general, cu cât cererea este

mai elastică (sensibilă) la o variaţie a preţurilor, cu atât va fi mai dificilă transferarea

impozitului, prin intermediul preţului, de la producător către consumator. Altfel spus, într-o

asemenea situaţie, impozitul va apăsa mai greu asupra factorilor de producţie. Dacă cererea

62

este total inelastică, povara impozitului cade asupra consumatorilor. Aceasta înseamnă că în

acest caz, cumpărătorii nu reacţionează la variaţia preţului, iar vânzătorii pot transfera

integral impozitul pe unitate de produs asupra lor.

În ceea ce priveşte elasticitatea-preţ a ofertei, cu cât aceasta este mai ridicată, adică

cu cât oferta este mai sensibilă (elastică) din punct de vedere cantitativ la variaţia preţurilor,

cu atât va fi mai uşor de transferat impozitul în sarcina consumatorilor.

Dacă oferta este neelastică, deoarece resursele de producţie nu au alte utilizări

posibile, înseamnă că impozitul se repercutează asupra factorilor de producţie. În sitaţia în

care atât cererea cât şi oferta sunt numai parţial elastice, povara fiscală este repartizată între

factorii de producţie şi consumatori, fiind vorba de o elasticitate relativă a cererii şi ofertei.

Prin urmare, pe măsură ce cererea devine tot mai puţin elastică, vva creşte partea de

impozite care cade în sarcina cumpărătorilor şi va scădea cea care revine vânzătorilor.

Situaţia este identică şi atunci când oferta devine tot mai elastică.

Rolul elasticităţii cererii şi ofertei trebuie privit în strânsă legătură cu impoactul pe

care îl are impozitul atât asupra preţului de vânzare şi asupra remunerării factorilor de

producţie, cât şi asupra cantităţii de mărfuri vândute. Acest rol trebuie abordat de o

asemenea manieră, deoarece elementele menţionate influenţează deopotrivă volumul

încasărilor fiscale ale statului şi modul de repartizare a poverii fiscale totale între vânzători

şi cumpărători.

63

STUDIU DE CAZ

EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN STRUCTURA VENITURILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA ÎN ANII

2010, 2011,2012,2013,2014

Calculul următorilor indicatori de analiză a veniturilor publice se realizează pe baza datelor prevăzute în proiectul Legii Bugetului de Stat pe anul 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr 60/27.01.2010 , a Legii Bugetului de Stat pe anul 2011, publicată in Monitorul Oficial, partea I, nr. 879/28.12.2010, a Legii Bugetului de stat din anul 2012, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr 914/22.12.2011, a Legii Bugetului de stat din anul 2013, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 5/21.02.2013 şi a Legii Bugetului de stat din anul 2014, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.805/19.12.2013.

1) Volumul veniturilor fiscale şi nefiscale în anii 2010, 2011, 2012, 2013 şi ponderea lor în total venituri;

2) Structura veniturilor fiscale curente în anii 2010, 2011, 2012, 2013,2014;

3) Modificarea veniturilor curente fiscale între anii 2010-2011, 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014;

4) Structura veniturilor totale ale bugetului de stat în anii 2010, 2011, 2012, 2013, 2014;

5) Ponderea principalelor tipuri de venituri fiscale in PIB (în expresie nominală) în anii 2010, 2011, 2012, 2013, 2014;

6) Modificarea absolută şi relativă a volumului principalelor venituri publice fiscale în anii 2010, 2011, 2012, 2013, 2014;

7) Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor fiscale şi modificarea PIB.

1. 1 VOLUMUL VENITURILOR FISCALE ŞI NEFISCALE ÎN ANII 2010, 2011, 2012, 2013, 2014

64

Tabel nr.1.

Volumul veniturilor fiscale şi nefiscale în venituri totale în anii 2010, 2011, 2012, 2013, 2014

IndicatoriVolumul veniturilor fiscale şi nefiscale (mii lei)

2010 2011 2012 2013 2014

Venituri fiscale 54 215 972 67 619 696 75 726 894 83 443 762 85 728 709

Venituri nefiscale 8 634 370 6 855 581 9 049 600 7 808 950 6 627 700

Tabel nr.2.

Ponderea veniturilor fiscale şi nefiscale în venituri totale în anii 2010, 2011, 2012, 2013, 2014

Indicatori% din venituri totale

2010 2011 2012 2013 2014

Venituri fiscale 81,34 83,69 79,08 84,99 84,94

Venituri nefiscale 12,95 8,48 9,45 7,95 6,57

Ponderea veniturilor fiscale în venituri totale este de 81,34% în anul 2010, 83,69% în anul 2011, 79,08% în anul 2012, 84,99% în 2013 şi 84,94% în 2014, în timp ce ponderea veniturilor nefiscale în venituri totale ale bugetului de stat este de 12,95% în anul 2010, 8,48 % în anul 2011, 9,45% în anul 2012, 7,95% în anul 2013 şi 6,57% în anul 2014.

2.STRUCTURA VENITURILOR FISCALE CURENTE PRIN CALCULUL GREUTĂŢII SPECIFICE A COMPONENTELOR ACESTORA ÎN ANII 2010, 2011,

2012, 2013, 2014

65

Tabel nr.3

INDICATORI gsVcrt2010 gsVcrt2011 gsVcrt2012 gsVcrt2013 gsVcrt2014

Greutatea specifică a veniturilor fiscale (gsVf)

85,62% 90,34% 88,96% 91,27% 92,64%

Greutatea specifică din contribuţii de asigurări

(gsVCAS)

0,74% 0,50% 0,40% 0,19% 0,19%

Greutatea specifică din venituri nefiscale (gsVnf)

13,63% 9,16% 10,65% 8,54% 7,16%

Grafic nr.1

85.62

0.74 13.63

Structura veniturilor fiscale prin calculul greutăţii speficife a componentelor acestora în 2010

gsVfgsVCASgsVnf

Grafic nr.2

90.34

0.59.16

Structura veniturilor fiscale curente prin calculul greutăţii specifice a componentelor acestora în anul 2011

gsVfgsVCASgsVnf

Grafic nr.3

66

88.96

0.410.65

Structura veniturilor curente prin calculul greutăţii specifice a componentelor acestora în anul 2012

gsVfgsVCASgsVnf

Grafic nr.4

91.27

0.19 8.54

Structura veniturilor curente prin calculul greutăţii specifice a componentelor acestora în anul 2013

gsVfgsVCASgsVnf

Grafic nr.5

92.64

0.19 7.16

Structura veniturilor curente prin calculul greutăţii specifice a componentelor acestora în anul 2014

gsVfgsVCASgsVnf

În cadrul veniturilor curente, veniturile fiscale ocupă cea mai mare pondere : în anul 2010 - 85,62%, în anul 2011 -90,34%, în anul 2012 - 88,96%, în anul 2013 - 91,27%, în anul 2014 - 92,64%.

67

3.MODIFICAREA STRUCTURII VENITURILOR CURENTE FISCALE ÎN ANII 2010, 2011, 2012, 2013,2014

Tabel nr.4

INDICATORI %

Modificare absoluta a veniturilor fiscale (ΔgsVf)(2011,2010) 4,72

Modificare absoluta a veniturilor fiscale (ΔgsVf) (2012,2011) -1,38

Modificare absoluta a veniturilor fiscale (ΔgsVf) (2013,2012) 2,31

Modificare absoluta a veniturilor fiscale (ΔgsVf) (2014,2013) 1,37

Se observă o creştere a veniturilor fiscale în anul 2011 faţa de anul 2010 cu 4,72% , iar în anul 2012 se observă o scădere faţă de anul 2011 cu 1,38%. În anul 2013 se observă o creştere a veniturilor fiscale faţă de anul anterior cu 2,31 %, iar în anul 2014 faţă de anul 2013 este o creştere cu 1,37%.

4.STRUCTURA VENITURILOR BUGETULUI DE STAT ÎN ANII 2010, 2011, 2012, 2013 ŞI 2014

PROCENT ÎN TOTAL VENITURI

Tabel nr.6

INDICATORI %2010 2011 2012 2013 2014

a1)Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital

25 19,53 18,97 21,19 20,32

a3)Impozite şi taxe pe proprietate 0,13 0,01 0,01 0,02 0,56a4)Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii 54 63,31 59,31 62,99 63,38a5)Impozit pe comerţul exterior şi tranzacţii internaţionale

1,06 0,75 0,71 0,75 0,61

a6)Alte impozite şi taxe fiscale 0,15 0,07 0,06 0,01 0,04b)Contribuţii de asigurări 0,70 0,47 0,35 0,17 0,17c)Venituri nefiscale 12,95 8,48 9,45 7,95 6,562.Venituri din capital 0,1 0,07 0,97 0,32 0,27

3.Încasări din împrumuturi 0,1 0,01 0,01 0,01 0,01

4.Sume primite de la UE 4,92 7,21 10,12 6,54 8,04

68

54

63.31

59.31

62.99

63.38

IMPOZITE ŞI TAXE PE BUNURI ŞI SERVICIIGrafic nr. 6

20102011201220132014

În cadrul veniturilor totale ale bugetului de stat cea mai mare pondere o au impozitele şi taxele pe bunuri şi servicii, cel mai mare procent înregistrându-se în anul 2014 - 63,38%.

5.PONDEREA PRINCIPALELOR TIPURI DE VENITURI FISCALE ÎN PIB (ÎN EXPRESIE NOMINALĂ) ÎN 2010, 2011, 2012, 2013 ŞI 2014

Tabel nr.7

INDICATORI %2010 2011 2012 2013 2014

Impozit pe profit (Vipr/PIB) 2,20 1,77 1,88 1,86 1,72Impozit pe venit (Viv/PIB) 3,63 3,30 3,34 3,66 3,6Taxa pe valoare adăugată (TVA/PIB) 6,78 8,30 8,45 8,46 8,29Accize(Acc/PIB) 3,22 3,11 3,39 3,33 3,47

Grafic nr. 7

69

2010 2011 2012 2013 20140123456789

6.78

8.3 8.45 8.46 8.29

Evoluţia TVA-ului în produsul intern brut

VTVA/PIB

În produsul intern brut TVA rămâne principala sursă de venit cu 6,78% în 2010, 8,3% în 2011, 8,45% în 2012, 8,46 în 2013 şi 8,29 în 2014.

6.MODIFICAREA ABSOLUTĂ ŞI RELATIVĂ ÎN EXPRESIE NOMINALĂ A VOLUMULUI PRINCIPALELOR VENITURI PUBLICE FISCALE ÎN ANII 2010,

2011 ŞI 2012

a) Modificarea absolută în expresie nominală

Tabel nr.8

b) Modificarea relativă în expresie nominală

Tabel nr.9

7. INDICATORUL PRIVIND CORESPONDENŢA DINTRE MODIFCAREA VENITURILOR FISCALE ŞI MODIFICAREA PIB

Tabel nr.10

70

INDICATORI %

2011/2010 2012/2011 2013/2012 2014/2013

Modificare veniturilor din impozitul pe profit (ΔVipr) -5,11 -0,69 0,36 -0,66

Modificare veniturilor din impozitul pe venit (ΔViv) -5,79 -2,23 2,78 0,19

Modificarea veniturilor din taxa pe valoare adăugată (ΔVTVA) 3,88 -5,36 2,07 0,19

Modificare veniturilor din accize (ΔVAcc) -3,85 -0,64 0,42 1,4

INDICATORI %

2011/2010 2012/2011 2013/2012 2014/2013

Modificare veniturilor din impozitul pe profit (ΔVipr) -29,26 -5,64 3,11 -5,54

Modificare veniturilor din impozitul pe venit (ΔViv) -20,27 -9,79 13,53 0,81

Modificarea veniturilor din taxa pe valoare adăugată (ΔVTVA) 7,27 -9,36 3,99 0,29

Modificare veniturilor din accize (ΔVAcc) -15,19 2,97 2,01 6,58

INDICATORI %

Kvenituri fiscale(Vf)/PIB (2011/2010) 1,17

K venituri fiscale(Vf)/PIB (2012/2011) 1,06

Kvenituri fiscale(Vf) PIB (2013/2012)1,03

Kvenituri fiscale(Vf) PIB (2014/2013)0,97

K>1 semnifică un raport supraunitar între indicele veniturilor publice şi indicele produsului intern brut, deci o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport cu modificarea produsului intern brut.

Iar cazul în care avem K<1, semnifică o modificare a veniturilor publice inferioară modificării produsului intern brut(în cazul creşterii prodului intern brut poate însemna un grad relativ scăzut de colectare a veniturilor publice sau evaziune fiscală).

71

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

72