Articolul 667. Libertatea contractului

(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot

stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ,

efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie

reglementate prin lege.

(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta

este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.

(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte

care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).

1. Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a

determina liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest

contract constituie unul din elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă

constituţională nu garantează principiul libertăţii contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special

cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de

întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru

asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii.

2. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi

diligenţă. Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea

contractului va fi ţinută să repare cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).

3. Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care

legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot

fi introduse atît în ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit

bancar pot încheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte

libertatea părţilor de a determina liber clauzele contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi

următoarele).

4. O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că

libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care

în scopul protecţiei intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în

care norma are drept scop protecţia intereselor particulare părţile pot deroga de la această normă.

5. Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.

În ce priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar

din alin. (1) care prevede că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative.

Normele care interesează ordinea publică sînt în mod evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea

derogării de la normele care interesează bunele moravuri deşi nu există o normă expresă în acest sens,

aceasta rezultă din art. 207 alin. (3) care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este

ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207).

6. Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite

persoane (vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in

care nu vrea să închei un contract sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia

cazurilor în care va putea invoca circumstanţe care nu-i permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa

bunului solicitat) sau îi dau dreptul să refuze încheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu:

insolvabilitatea solicitantului).

7. Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui

contract cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a

demonstra existenţa limitelor şi a condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a

stabili limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului” această regulă este

aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale.

8. Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia.

Părţile sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare

prevăzute de legislaţie (vezi comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de

judecată.

9. Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul

poate fi executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei

datorate conform contractului.

10.               De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în

cazul contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi

nu forma în care este exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută

pentru valabilitatea contractului părţile nu au dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea

prevăzută de lege.

11.               Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod

expres că nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele

normative subordonate legii) prevăd obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau

ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un contract este posibilă obligarea părţii de a încheia un

contract. În doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir de probleme printre

care şi problema determinării clauzelor contractului. Şi se propune ca în cazul în care o persoană în

virtutea legii sau a unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a încheia un contract şi refuză să

execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a pretinde doar la plata despăgubirilor pentru

neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere obligarea la încheierea contractului.

12.               Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci

situaţia în care între părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar

pentru ca acesta să producă efecte sînt necesare îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris,

înregistrarea contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvîrşească acţiunile necesare pentru

îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă deşi există o prevedere

legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În al doilea caz între părţi există un acord

de voinţă, care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce.

13.               În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea

de a încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente

din diferite contract prevăzute de lege, spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără

un bun şi î-l transmite în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul contractelor nenumite se vor aplica direct

normele din partea generală a obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se aplice în primul

rînd normele din partea specială, în exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce

ţin de locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii

derogatorii în partea specială.

Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului

(1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce

rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.

(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi

pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu

rezultă altfel.

(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor

dacă legea nu prevede altfel.

1. Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi

obligaţiilor trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă

drepturile şi obligaţiile stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care

rezultă din natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul

că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii,

uzanţelor sau a principiilor echităţii.

2. În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că

aceste practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat

obligativitatea acestor practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.

3. În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi

considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu

excepţia cazurilor în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor

echităţii. Existenţa uzanţelor general aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă

obligată să respecte principiul contradictorialităţii.

4. Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516

care stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care

această obligaţie nu este stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516).

5. Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent

de faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă

există excepţii în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi

comentariul la art. 721 şi următoarele).

6. Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane

care nu au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un

contract nu poate să dea naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În

acest caz contractul este luat în considerare ca un act juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de

către părţi terţilor şi de către terţi părţilor. În ultimul caz contractul este luat în consideraţie ca un fapt

juridic.

7. Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori

(sau avînzi-cauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc

anumite efecte ale acestuia, în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi

succesori: (a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu particular.

8. În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal.

Succesorii cu titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau

în parte, patrimoniul uneia dintre părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit

întregul patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din

patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal

există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar o cotă-

parte din patrimoniu.

9. Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre

părţile contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul

acestuia în contract. Succesorii universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile

prevăzute de contract nu mai în cazul în care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în

acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c)

după natura lor drepturile şi obligaţiile nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul drepturilor şi

obligaţiilor personale (intuitu personae).

10.               Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular

dobîndesc de la una dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei

nu dobîndesc un patrimoniu sau o fracţiune din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este

succesor cu titlu particular al vînzătorului.

11.               Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu

universal este în afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului

încheiat de autorul lor. Fără a intra în analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu

titlu particular profită de drepturile dobîndit de autor prin contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia

că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu particular. Spre exemplu

cesionarul unei creanţei, succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de

garanţiile accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor

nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această

regulă există următoarele excepţii: (i) În virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai

multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor dreptului transmis anterior transmiterii produc

efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite de autor anterior transmiterii

dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării regulilor privind

publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu

particular; (iv) În cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu

particular, care nu au fost parte la contractul care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în

chirie este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vînzătorului (vezi com. la art. 900).

12.               În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului

este necesar consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi

stipulează că contractul poate fi modificat sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în

cazurile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă încetarea

contractului în temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu în cazul contractului de locaţiune fără

termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea

părţile pot stipula posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul denunţării în

mod unilateral al contractului este interzisă în cazurile în care legea declară contractul irevocabil. Sînt

interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă o condiţie potestativă, deoarece actele

juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la art. 235).

13.               Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale

contractului. Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului

încetează în cazul decesului creditorului dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi

comentariul la art. 848) sau în cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal de debior

(vezi spre exemplu comentariul la art. 970).

14.               O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede

posibilitatea modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii

contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare

contractului în conformitate cu noile împrejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate cere

rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623).