lexic comun / lexic specializat general lexicon ... · 1 analele universitĂŢii “dunĂrea de...

1

ANALELE UNIVERSITĂŢII “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FASCICULA XXIV

ANUL II, NR. 1 (2)

Lexic comun / Lexic specializat General lexicon / Specialized lexicon Lexique commun / Lexique spécialisé

Actele conferinţei internaţionale Lexic comun / Lexic specializat

Ediţia a II- a, 17 – 18 septembrie 2009

EDITURA EUROPLUS 2009

2

Editor: Centrul de Cercetare „Teoria şi practica discursului“. Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi Directorul centrului: prof.univ.dr. Virginia Veja Lucatelli Colegiul de redacţie: conf.univ.dr. Doina Marta Bejan - redactor-şef asist.univ.drd. Oana Magdalena Cenac – secretar responsabil de redacţie prof.univ.dr. Anca Gâţă - administrator site şi redactor web Membri: lect.univ.dr. Mihaela Cârnu – redactor responsabil pentru publicaţiile în

limba română prof.univ.dr. Floriana Popescu - redactor responsabil pentru publicaţiile în

limba engleză conf.univ.dr. Gabriela Dima - redactor responsabil pentru publicaţiile în

limba engleză prof.univ.dr. Virginia Lucatelli - redactor responsabil pentru publicaţiile în

limba franceză asist.univ.drd. Maria Egri - redactor responsabil pentru publicaţiile în

limba franceză Consiliul consultativ: prof.univ.dr. Angela Bidu Vrănceanu, prof.univ.dr. Ioan Cârâc, prof.univ.dr. Gheorghe Chivu, prof.univ.dr. Alexandra Cuniţă, prof.univ.dr. Stelian Dumistrăcel, prof.univ.dr. Lucia Wald Adresa redacţiei: Centrul de Cercetare „Teoria şi practica discursului“. Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos“, str. Domnească, nr.47, Galaţi Tipar: Editura Europlus e-mail: [email protected] Cod poştal: 8000080 Telefon: +40-236-460476 Fax: +40-236-460476 ISSN 1844-9476 Coordonatori de volum: conf.univ.dr. Doina Marta Bejan asist.univ.drd. Oana Magdalena Cenac

3

SCIENTIFIC COMMITTEE

Professor Angela BIDU-VRĂNCEANU, PhD, University of Bucharest Professor Elena CROITORU , PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Professor Alexandra CUNIŢĂ, PhD, University of Bucharest Professor Stelian DUMISTRĂCEL, PhD, „Al.I.Cuza“University, Iaşi Professor Anca GÂTĂ, PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Professor Ana GUŢU, PhD, ULIM , Republic of Moldova Researcher Gabriela HAJA, PhD ,Romanian Academy, Institute of Linguistics, „Al.Philippide“ Iasi Professor Maria ILIESCU, PhD, Institut für Romanistik, Innsbruck, Austria Professor Nicolae IOANA , PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Professor Denis LEGROS, PhD, Université Paris VIII, France Professor Virginia LUCATELLI , PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Professor Floriana POPESCU, PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Professor Elena PRUS, PhD, ULIM , Republic of Moldova Professor Lucia WALD, PhD , University of Bucharest Associate professor Doina Marta BEJAN, PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Associate professor Felicia DUMAS, PhD , „Al.I.Cuza“University Iaşi Associate professor Gabriela DIMA, PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi Associate professor Cristian MOROIANU, PhD, University of Bucharest Associate professor Angelica VÂLCU, PhD, „Dunărea de Jos“ University, Galaţi

ORGANIZING COMMITTEE OF INTERNATIONAL CONFERENCE

Project Manager and Conference Director:

Associate professor, Doina Marta Bejan, PhD, [email protected] Co-directors: Professor Virginia Veja Lucatelli ,PhD, [email protected]

Assistant Oana Cenac, [email protected] Members: Professor Floriana Popescu, PhD, [email protected]

Lecturer Mihaela Cârnu, PhD, [email protected] Lecturer Gina Necula, PhD, [email protected] Lecturer Cătălin Negoiţă, PhD, [email protected] Lecturer Gabriela Scripnic, PhD, [email protected] Lecturer Ionel Apostolatu, [email protected] Assistant Maria Egri, [email protected] Assistant Cătălin Enică, [email protected]

5

CUPRINS Cuvânt înainte ...................................................................................................................................... 9 LEXICOGRAFIE ....................................................................................................................... 11 Laurenţiu BĂLĂ Argoul în lexicografia românească ....................................................................................................... 13 Valeriu BĂLTEANU Reflexele lingvistice ale unor ritualuri tradiţionale – implicaţii lexicografice ..................................... 19 Doina Marta BEJAN Din istoria dicţionarului academic român: problema neologismelor .................................................... 24 Angela BIDU-VRĂNCEANU Semantica şi lexicografia în analiza lexicului comun şi a celui specializat .......................................... 30 Gabriela BIRIŞ, Elisabeta ŞOŞA, Diana Viorela IONESCU Pentru un dicţionar de antonime şi corelative...................................................................................... 37 Roxana CIOLĂNEANU Terminologia de marketing în dicţionarele de specialitate ................................................................... 43 Gabriela DIMA What is a Bilingual Specialized Dictionary good for?......................................................................... 48 Silvia DOBRIN Néologie et néologisme dans les dictionnaires allemands et français.................................................... 52 Felicia DUMAS Un dictionnaire bilingue de termes religieux orthodoxes ..................................................................... 57 Stelian DUMISTRĂCEL Etimologia unităţilor frazeologice în dicţionarele limbii române..................................................... 65 Teodora GHIVIRIGĂ Terminografie şi lexicografie – cîteva dicţionare de termeni economici................................................ 77 Petru IAMANDI Limba engleză şi dicţionarele ................................................................................................................ 81 Cristian MOROIANU Valorificarea lexicologică şi lexicografică a relaţiilor semantice ........................................................... 84 Elena MUSEANU Definiţii lexicografice si definiţii specializate ale termenilor economici ............................................... 93 Gina NECULA The Anglicization Era – A Global Communicating Dream ................................................................. 98 Floriana POPESCU Specialist Eponyms and General Eponyms in a Lexicographic Perspective on the English Language ......... 103 Ana VULPE Polisemia lexicală din perspectiva problemelor de lexicografie ........................................................... 108 Cristina UNGUREANU Les emprunts à l’anglais en Roumanie. Locuteurs vs dictionnaires................................................... 114 SEMANTICĂ................................................................................................................................... 121 Silvia Nicoleta BALTĂ Dinamica lexicului cromatic în limba română contemporană............................................................ 123 Ana – Maria BOTNARU Microcâmpul lexico-semantic nume de arbori în limba română......................................................... 129 Marion COHEN VIDA La métaphore dans le métalangage linguistique ................................................................................. 133 Mirela COSTELEANU Difficulties in translating specialized texts ........................................................................................ 138

6

Elena CROITORU On the Challenges of Confusables As Translation Traps................................................................... 142 Ionel ENE Semantica Referatului Biblic al Facerii Lumii ................................................................................... 149 Nicoleta Florina MINCA Various Approaches to the Study of Meaning ................................................................................... 158 Nicoleta NEŞU Lexic specializat – cazul textelor politice............................................................................................ 163 Raluca NICOLAE Opening to Colours: a basic Lexicon in Japanese ............................................................................... 168 Daniela ŞORCARU Stylistics and Semantics .................................................................................................................... 178 Valentina STOG On the semantic aspect of the English semi-modals........................................................................... 181 Ana Maria TRĂNTESCU Rolul proceselor de metaforizare în mutaţiile de sens ........................................................................ 188 Ümit Öz Deformation of idioms on the structural level.................................................................................... 194 LEXICOLOGIE, FRAZEOLOGIE ............................................................................................... 201 Liliana AGACHE A FI şi A AVEA în vechi documente moldoveneşti ........................................................................... 203 Valentina ANA Las unidades fraseologicas – aspectos teoricos.................................................................................... 206 Ionel APOSTOLATU Aspecte ale contaminaţiei lexicale în limba română ........................................................................... 210 Mihaela BUTNARU Prime atestări ale unor cuvinte din Psaltirea de-nţăles a Mitropolitului Dosoftei ........................... 219 Zinaida CAMENEV, Olga PASCARI Idiomaticity and Translation in the Context of Contemporary Applied Linguistics ......................... 227 Oana Magdalena CENAC Despre valorile prepoziţiei de în limba română ................................................................................. 231 Gheorghe CHIVU Lexicul neologic din limba română veche, între vocabularul de cultură generală şi terminologiile de specialitate .............................................................................................................. 237 Mihaela CÎRNU Reclamă şi neologisme .................................................................................................................... 244 Dana DINU Aspecte ale creaţiei lexicale în latină .................................................................................................. 247 Cătălin ENICĂ Termeni învechiţi de origine turcă – constituenţi ai frazeologismelor actuale................................... 252 Liubovi HOMULO Neological Burst in Mass-Media........................................................................................................ 259 Niculina IACOB Atestări lexicale în Biblia Vulgata. Blaj, 1760–1761 (II)................................................................... 264 Mohammed AL-KHATIB La morphologie du pluriel en arabe .................................................................................................... 271 Mihaela MARCU Terminologia gramaticală românească din perioada 1757-1828 ........................................................ 275 Cristinel MUNTEANU Expresii idiomatice româneşti referitoare la regnul animal. Precizări etimologice ............................ 280

7

Ina PAPCOVA Quelques cas de défigement des expressions phraséologique en contexte ........................................... 291 Alice TOMA Terminologia matematică în secolul al XIX-lea.................................................................................. 297 TERMINOLOGIE ........................................................................................................................... 307 Natalia AZMANOVA The Usage of Borrowings in the Field of Law..................................................................................... 309 Aliona BIVOLARU (POPA) Importanţa calcului lingvistic pentru modernizarea terminologiei financiar- bancare în limba ucraineană .......................................................................................................................................... 312 Carmen Maria BOLOCAN La terminologie liturgique orthodoxe dans la langue française .......................................................... 319 Oana Magdalena CENAC Tradiţional şi modern în problematica cazului................................................................................... 324 Alexandra CUNIŢĂ Termenul ca semn lingvistic............................................................................................................... 328 Bianca DABU Anglicisme recente în terminologia economică actuală ...................................................................... 337 Sofia DIMA Termeni comuni, termeni specializaţi şi mutaţii semantice ............................................................... 342 Daniela DOBOŞ Lexical Features of Special Languages................................................................................................ 349 Elena DOCHINOIU An Approach to the Romanian General Lexicon from the Perspective of the Specialized Military Terminology ....................................................................................................................................... 355 Antonela Marta DUMITRAŞCU On translating Collocational Patterns including Terms Shared by specialized and general Contexts ..... 360 Ana GUŢU Metode matematice în ierarhizarea termenilor ştiinţifici: sistemul limbii şi thesaurusul .................. 368 Ludmila HOMETKOVSKI Baza de date terminologice InfoTerminographe Communautaire: aspecte ştiinţifice şi utilitare........ 374 Carmen OPRIŢ-MAFTEI Despre termenul colocaţie în limba română ..................................................................................... 379 LEXIC ŞI ISTORIA MENTALITĂŢILOR .................................................................................. 383 Eugenia ALAMAN Un parcours de la langue française : les associations géographico-linguistiques ............................... 385 Carmen ANDREI Waterzooi ou stoemp ou filet américain? Saveur des belgicismes dans la cuisine....................... 390 Simona ANTOFI Reevaluări critice şi mutaţii canonice în dicţionarele de literatură română: Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 vs Dicţionarul general al Literaturii Române ................. 394 Oana BLÂNDA CRĂCIUN Mass-media şi identitatea în context global. Studiu de caz: campania “mari români” – TVR, 2007........ 400 Dumitru BORŢUN Evul Mediu întârziat. Un discurs despre discursul identitar românesc ............................................ 405 Alina CRIHANĂ Limbaj critic şi limbă de lemn. Viaţa românească în 1956 ................................................................. 411 Ana-Elena COSTANDACHE Interferenţe lexicale europene în opera scriitorilor paşoptişti ............................................................. 416

8

Virginia Mihaela DUMITRESCU O retorică a negaţiei, sau nihilism pur?............................................................................................. 421 Alexandra Marina GHEORGHE Manga, anime şi blogosfera: lexicul japonez contemporan şi fenomenul globalizării ....................... 426 Nicoleta IFRIM Discurs ideologic şi discurs critic în epoca proletcultistă................................................................... 432 Doiniţa MILEA Text şi spectacol teatral în spaţiul românesc al secolului al XIX lea.................................................. 438 Cătălin NEGOIŢĂ Un raport inedit - Ion N. Cămărăşescu, Durostorul. Expunerea situaţiunii judeţului la 1 decembrie 1914.................................................................................................................................................... 445 Nicoleta PETUHOV Despre câteva particularităţi ale francezei regionale din Camerun.................................................... 451 Claudia PISOSCHI Addressing Terms Used in the Family. Cultural Dimensions and Contextual Connotations .......... 456 Mădălina STRECHIE Mentalităţi romane: imperator. Lexicul ilustrativ ........................................................................... 462 Angelica VÂLCU Considérations sur les interférences interculturelles dans une interaction exolingue ....................... 468 PRAGMATICĂ ............................................................................................................................... 473 Alina GANEA Les indicateurs evidentiels visuel dans l’argumentation. Le cas de uite, vezi .................................... 475 Anca GÂŢĂ De quelques particularités sémantiques des verbes fr. savoir et roum. (a) şti (“savoir”)................... 481 Gabriela SCRIPNIC Sur les stratégies évidentielles de rapport construits avec le nom „vorba”........................................ 490 DIDACTICA ................................................................................................................................... 499 Yolanda-Mirela CATELLY Using The Wordweb Online Dictionary in an ESP Class ................................................................ 501 Corina DOBROTĂ Learner Autonomy in ESP Adult Courses......................................................................................... 507 Laura IONICĂ Aspects and Oscillations of Word Order when Teaching a Foreign Language.................................. 513 Sanda MARCOCI Aspects innovateurs du lexique publicitaire et leur impact sur l’enseignement ................................ 517 Nicoleta Mihaela ŞTEFAN Rolul contextului în predarea lexicului specializat în cursul intensiv de limba română ca limbă străină................................................................................................................................................. 522 RECENZII ........................................................................................................................................ 525 Oana Magdalena Cenac: Angela Bidu-Vrănceanu, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice şi aplicaţii practice................................................................................................ 527 Doina Marta Bejan: DICTIONARIUM VALACHICO-LATINUM. Primul dicţionar al limbii române. Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu ....... 528 Ioan S.Cârâc, Cristinel Munteanu: Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală ................................................... 529 Cristinel Munteanu: Cristian Moroianu, Dicţionar etimologic de antonime neologice....... 532 Daniela Şorcaru: Perspectives in Translation Studies, Edited by Floriana Popescu ............ 534 REZUMATE / ABSTRACTS......................................................................................................... 537

9

Cuvânt înainte

Volumul de faţă cuprinde comunicările participanţilor la lucrările celui de-al doilea congres internaţional Lexic comun/lexic specializat, organizat de Centrul de cercetare ştiinţifică Teoria şi practica discursului din Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi.

Manifestarea s-a adresat tuturor specialiştilor, indiferent de limba pe care o studiază, din dorinţa de a pune în relaţie informaţiile despre funcţionarea diferitelor limbi. În cadrul temei generale, formulate prin însăşi denumirea manifestării, Lexic comun/lexic specializat , s-a propus o temă de reflecţie specială, Ştiinţa dicţionarelor (teorie şi practică), pentru a se atrage atenţia asupra studiului dicţionarelor, domeniu de cercetare relativ recent – a doua jumătate a secolului al XX-lea. Tema aleasă a vizat istoricul şi evaluarea calitativă a dicţionarelor, sesizarea aspectelor care pot asigura o „lectură“ eficientă a lor în scopul învăţării lexicale şi al sporirii competenţei lingvistice a vorbitorilor unei limbi (dicţionarele monolingve). Abordarea dicţionarului ca „obiect cultural“- în special a dicţionarelor bilingve - arată că ele constituie o formă de cunoaştere a identităţii lingvistice şi culturale proprii fiecărei ţări, fiecărui popor. Am dorit să evidenţiem faptul că diferitele tipuri de dicţionare contribuie la constituirea identităţii europene, că prin ele se face vizibilă interferenţa limbilor şi a culturilor.

Tema specială a permis participanţilor să prezinte propriile lucrări lexicografice recent apărute, precum şi vizitarea unei expoziţii cu dicţionare din fondul vechi şi modern al Bibliotecii “V.A.Urechia“ din Galaţi. Aceste acţiuni au dat dimensiunea completă a importanţei domeniului dicţionarelor într-o lume în care informaţia se focalizează, iar un articol de dicţionar poate fi o fereastră deschisă spre gândirea universală.

Manifestarea din acest an a reunit persoane cu interes pentru problemele lexicului din diverse centre universitare din ţară (Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Timişoara, Suceava) şi din afara ţării (Iordania, Italia, Republica Moldova). Publicarea lucrărilor într-o fasciculă specială a Analelor Universităţii „Dunărea de Jos“, cu titlul Lexic comun / lexic specializat, menţine deschis drumul unor colaborări ştiinţifice viitoare pe probleme de studiu al lexicului, în special, şi al limbii, în general.

Mulţumim tuturor participanţilor, în mod deosebit celor din afara centrului nostru universitar, care au făcut un efort deosebit pentru a fi prezenţi la desfăşurarea lucrărilor conferinţei.

Organizatorii conferinţei şi editorii volumului -

Doina Marta Bejan, Virginia Lucatelli, Oana Cenac

11

LEXICOGRAFIE

13

Laurenţiu BĂLĂ, Universitatea din Craiova

ARGOUL ÎN LEXICOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Primele liste de argou românesc şi, în acelaşi timp, primele atestări scrise apar foarte târziu, în comparaţie cu argoul francez, de exemplu, a cărui primă utilizare în scris datează, după părerea unor cercetători ai acestui fenomen, din 1200 (este vorba de lucrarea lui Jean Bodel, Jeu de Saint Nicolas). Primul [1] glosar argotic francez este alcătuit în 1455, cu ocazia celebrului proces al bandiţilor numiţi coquillards, ce a avut loc la Dijon, şi în cursul căruia procurorul Jehan Rabustel va consemna cu scrupulozitate audierile, interogatoriile şi mărturiile acestora. Documentul va fi descoperit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, din întâmplare, de către un arhivist din Dijon, care va publica în 1842, sub titlul Les Compagnons de la Coquille, chronique dijonnaise du XVe siècle. Par Joseph Garnier, archiviste de la ville de Dijon, câteva extrase.

La noi, o primă listă de cuvinte şi expresii argotice apare la N.T. Orăşanu [2], în revista Coarnele lui Nichipercea, din 1860, şi este reluată în 1861, în volumul Întemniţările mele politice. G. Baronzi [3] va folosi termeni argotici din această listă în romanul său Misterele Bucureştilor, publicat între 1862-1863, şi o va relua în 1872, în Limba română şi tradiţiunile ei (pp. 149-151) [4].

După o pauză destul de lungă apare glosarul lui V. Cota [5], cu menţiunea că, în cele câteva decenii scurse de la apariţia primelor liste de termeni argotici, preocupările legate de acest fenomen lingvistic se amplifică totuşi, mai ales după primul război mondial, după cum bine observă Gheorghe Sarău [6]. De fapt, o lucrare [7] a lui Iorgu Iordan, apărută în 1944, poate fi considerată ultima în care argoului românesc îi este dedicat un studiu, pentru ca apoi, de-a lungul celor peste patru decenii de comunism, în lingvistica românească să nu mai apară decât cu caracter sporadic articole tratând acest subiect! Constatarea este mai mult decât evidentă dacă răsfoim o lucrare monumentală (aproape 1200 de pagini!), a lui Adrian Mateescu [8], în care descoperim că în intervalul 1944-1989 articolele, studiile, cercetările sau volumele care, cel puţin la nivelul titlului, sunt dedicate argoului, nu depăşesc câteva zeci!

Despre încercări lexicografice din această perioadă nici nu poate fi vorba, de aceea timp de aproape şase decenii, între 1936 (anul în care a apărut glosarul lui Cota) şi 1993 (anul în care apare Limbajul infractorilor [9]), lexicografia argotică românească a fost, după ştiinţa noastră, inexistentă! Evident, anul 1993 poate fi luat în calcul dacă lucrarea lui Tandin este considerată… lexicografică! Totul depinde, după părerea noastră, de termenul de comparaţie pe care ni-l fixăm, căci, dacă ne raportăm la lucrările de acest tip apărute pe tărâm francez, de exemplu, atunci putem spune fără nicio îndoială că la noi încă nu a apărut un dicţionar de argou.

Astfel, dacă pornim de la premisa că timp de aproape 60 de ani nu a apărut la noi nici măcar o listă, un glosar, un vocabular, ca să nu mai vorbim de un dicţionar care să cuprindă termeni argotici româneşti, atunci broşurica lui Traian Tandin poate fi considerată o astfel de lucrare. De altfel, nici autorul însuşi nu o intitulează „dicţionar” (probabil din raţiuni de… marketing, căci Limbajul infractorilor sună mai incitant decât un banal „Dicţionar de argou”, mai ales într-o perioadă în care termenul „argou” aproape că dispăruse din vocabularul românilor! E drept că foloseşte cuvântul „dicţionar” de trei ori în „Cuvântul înainte”, ceea ce ne îndreptăţeşte, totuşi, să credem că aceasta era intenţia autorului!

Dacă rămânem în continuare la acest nivel, acela al necesităţii umplerii unui gol în lexicografia argotică românească, atunci toate încercările de acest gen ulterioare lucrării lui Tandin pot fi considerate, pe drept cuvânt, (aşa cum sunt, de altfel, şi intitulate), „dicţionare” de argou al limbii române. Şi aceasta pentru că din punct de vedere al alcătuirii, chiar dacă nu aparţin unor cercetători sau specialişti în argou recunoscuţi sau măcar unor lexicografi (din câte ştim, majoritatea autorilor, dacă nu toţi, sunt totuşi filologi!), lucrările în cauză sunt

14

net superioare, dacă nu prin cine ştie ce realizări lexicografice de excepţie, măcar prin volum şi prin diminuarea numărului de erori ce caracterizează lucrarea lui Tandin. Lucrare pe care, totuşi, toţi ceilalţi o citează la bibliografie, probabil în virtutea întâietăţii acesteia pe o piaţă argotico-lexicografică atât de anemică!

Dar ce i se poate reproşa, totuşi, lucrării lui Tandin? Din păcate, destul de multe… În primul rând, autorul face o serie de afirmaţii aiuritoare încă din „Cuvântul înainte”: astfel, vorbeşte de un poet vagabond… francez, Damon Runyon, care ar fi descris jargonul infractorilor, poet care este de fapt un… jurnalist şi scriitor american (preocupat, e adevărat, de descrierea argoului american). Din scrierile acestuia ar rezulta, susţine Tandin, că „hoţii profesionişti, în limbajul lor, nu folosesc alt timp decât cel prezent” [10], afirmaţie cel puţin hazardată. O altă afirmaţie curioasă, desprinsă se pare, tot din scrierile… poetului vagabond francez, este aceea că şi în „argo-ul” (sic!) infractorilor noştri, ca şi în al celor de la Paris, „pluralul este mereu înlocuit cu singularul”! [11] Afirmaţie contrazisă chiar de autor, şi chiar în propria lucrare, în care, în cazul multor substantive şi adjective, el menţionează formele de… plural ale acestora (e drept că uneori uită). Apoi, în acest „Cuvânt înainte” apar termeni ca „delicvenţei”, „preântâmpina”, „argo-ul”, „impasiv” sau sintagme ca „infinitul la verbe”, care trădează de departe pregătirea nefilologică a autorului (de fapt, fost lucrător în miliţia şi poliţia română). În sfârşit, în finalul introducerii sale, citim că a „menţionat numai genul şi numărul substantivelor şi infinitul la verbe” [12] (probabil că o intrare de genul „abţibild abţibilduri, hoţ mărunt” conţine şi genul şi numărul substantivului…), pentru ca în fraza următoare să citim o afirmaţie de-a dreptul sibilinică în ultima sa parte:

„N-am inclus în dicţionar derivatele verbale (infinitivele lungi, participiile devenite adjective) şi diminutivele decât în cazul când aduc un spor de informaţie faţă de cuvintele de bază sau când au atins parametrii sensurilor uzuale.” [13] În cazul acesta, ce informaţie aduc în plus nişte infinitive lungi de genul închinare,

încuviinţare, îngrijire, înmormântare, înştiinţare, întristare, înviere faţă de „cuvintele de bază” ’închina’, ’încuviinţa’, ’îngriji’, ’înmormânta’, ’înştiinţa’, ’întrista’, care nu există în dicţionar? Sau, la fel, ce „spor” de informaţie aduce un participiu devenit adjectiv de genul „achiziţionat -ă, achiziţionaţi, -te, 1. furat. (despre hoţi) arestat, băgat la puşcărie de poliţie.” faţă de cuvântul de bază „achiziţiona 1. a fura. 2. a aresta, a băga la puşcărie”? Mai întâlnim explicaţii curioase ale unor termeni, precum „jălbar jălbari, reclamangiu (sic!)”, sau trimiteri la cuvinte inexistente: „jigodie jigodii, om pe care nu poţi pune bază; vezi javră.”, iar cuvântul „javră” lipseşte cu desăvârşire din dicţionar! Şi, din păcate, exemplele pot continua.

Lucrarea lui Traian Tandin are, totuşi meritul de a fi reînnodat firul unei tradiţii lexicografice a argoului românesc, atâta câtă e ea… Nu e mai puţin adevărat că termenul „tradiţie” poate părea pretenţios, mai ales dacă ne comparăm cu alţii, aşa cum vom vedea ceva mai departe!

Următoarea lucrare lexicografică [14] (din punct de vedere cronologic) dedicată argoului românesc aparţine unei profesoare (după cum aflăm din mini studiul introductiv intitulat „Fantezie şi conotaţie în argoul actual”, semnat de Gheorghe Bulgăr) şi a apărut într-o obscură editură din Slobozia, inclusiv a doua ediţie („revăzută şi adăugită”), pe care, în ciuda tuturor eforturilor, nu am reuşit s-o procurăm. De aceea, în cele ce urmează ne vom referi strict la această primă ediţie. Autoarea, Nina Croitoru Bobârniche, reuşeşte să alcătuiască o lucrare mai închegată decât cea analizată anterior, mai bogată (are 210 pagini, faţă de cele 102 ale lucrării lui Tandin, ca să nu mai vorbim de format), dar nu lipsită, totuşi, de imperfecţiuni. Astfel, dacă lucrarea lui Tandin nu are nici un fel de bibliografie, parcă sugerându-ne prin aceasta că autorul a cules singur, de pe… „teren” termenii inventariaţi, cea a Ninei Croitoru Bobârniche nu menţionează, dintr-un total de nouă lucrări, decât una singură cu caracter lexicografic argotic, cea a lui… Tandin! Celelalte sunt lucrări lexicografice cu caracter fie general (DEX-ul, DOOM-ul), fie specializat (Mic dicţionar al sporturilor, Dicţionar marinăresc, Dicţionar de termeni medicali), sau de expresii ale limbii române (Dicţionar

15

de locuţiuni şi expresii, Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române), la care se adaugă o monografie (Ţiganii – o lume a contrastelor)! Cam puţin şi cam inconsistent… Se mai impune o observaţie legată de tehnoredactarea total neglijentă a dicţionarului, fără spaţii după „punct”, în schimb cu spaţii acolo unde nu ar trebui să fie, cu probleme de ordonare alfabetică a intrărilor (barbugiu se găseşte între basculant şi basculă, iar copastie se află după copiuţă, care la rândul său se află înainte de copită, ciuşderie se află intercalat între ciupeală şi ciupitor etc.) Autoarea are probleme şi cu alfabetul limbii române, cuvintele conţinând „â” fiind plasate după „i”, şi nu după „ă”: de exemplu, bâcâi, apare după bizon, şi nu după băţ, cum ar fi normal; câine figurează după cizmă, nu după căzătură, etc.

Anca Volceanov şi George Volceanov publică în 1998 un dicţionar pornind de la ideea (corectă!) că nu se poate face o distincţie netă între „argotic” şi „familiar”, de aceea îl intitulează Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române. Trebuie spus de la bun început că este o realizare lexicografică superioară celei a Ninei Croitoru Bobârniche, nu numai pentru cele câteva zeci de pagini în plus, dar şi pentru studiul introductiv (mult mai interesant decât cel al lui Bulgăr, care prefaţează lucrarea apărută la Slobozia), precum şi pentru inovatorul, în lexicografia românească argotică, „Glosar analogic şi de sinonime” care încheie dicţionarul.

Despre aceste prime trei lucrări lexicografice postdecembriste a scris şi Rodica Zafiu [15], cu siguranţă cercetătorul cu cea mai constantă preocupare pentru acest subiect din lingvistica românească.

O lucrare lexicografică mai… specială faţă de cele despre care am vorbit anterior este publicată de Dan Dumitrescu [16] şi care, după părerea noastră, ar fi trebuit să se numească mai degrabă Dicţionar de expresii şi termeni colocviali şi de argou, iar nu invers! De altfel, acest lucru îl afirmă chiar autorul în „Cuvânt înainte”, şi nu o singură dată, ci de trei ori:

„Este primul dicţionar-invers (sic!) de expresii şi termeni colocviali şi de argou (s.n., L.B.). Astfel, expresiile şi locuţiunile din spectrul colocvial şi argotic (s.n., L.B.) nu mai (sic!) se află pe poziţia cuvântului-titlu, urmând ca în dreptul lor să se regăsească definiţiile şi explicaţiile de rigoare, aşa cum este cazul dicţionarelor apărute până în prezent (autorul se referă la dicţionarele de argou, s.n., L.B.), ci dimpotrivă, pe poziţia cuvântului-titlu se află termenul aparţinând fondului lexical principal, care generează sinonimele şi expresiile sinonimice colocviale şi argotice (s.n., L.B.) echivalente.” [17] Şi atunci de ce îşi intitulează, totuşi, dicţionarul „de argou şi termeni colocviali”? Greu de

spus, de vreme ce majoritatea covârşitoare a termenilor şi expresiilor care figurează în lucrare sunt totuşi colocviali şi nu argotici, aşa cum autorul o spune explicit în „Cuvânt înainte”, şi implicit prin menţionarea, destul de rară, a registrului unui termen sau al unei expresii prin paranteza „(argou)” (care ar fi putut fi înlocuită prin abrevierea clasică, arg.) Pe lângă această inadvertenţă legată mai mult de formă, şi în cazul fondului există destule inconsecvenţe. Astfel, de exemplu, unui cuvânt-titlu de genul „eşua”, cu explicaţia standard „a eşua, a înregistra un eşec, o înfrângere”, i se atribuie, ca sens, printre alte expresii mai mult sau mai puţin colocviale [unele mai degrabă populare, cum este „a o nimeri (ca Ieremia) cu oiştea în gard”] şi expresia, tot populară şi aceasta, „a face pe dracu’ în patru”, care nu înseamnă nici pe departe „a eşua”, ci „a-şi da toată silinţa, a depune toate eforturile, a face tot posibilul”! Sau, într-un alt exemplu, un termen cum este „a şucări”, citat ca sinonim pentru „a enerva pe cineva”, nu este precedat de menţiunea (argou), cum ar fi fost, credem, normal. De cele mai multe ori, cuvintele aparţinând aceleiaşi familii lexicale figurează în dicţionar ca intrări separate, dar nu întotdeauna, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul lui „judeca”, unde întâlnim şi „judecată” şi „judecare”, „justifica”, unde apare şi „a se justifica”, sau „lăuda”, unde întâlnim, curios pentru un verb, următoarele sinonime: „individ lăudăros: artist; artist de cinema; buricul pământului; cocoş; gură-mare; gură-bogată; fanfaron; mare sculă (pe basculă)”, dar şi „lăudăros” (în expresia „a fi lăudăros”), sau „laudă” (în sintagma „de laudă”)! Cu toate aceste imperfecţiuni, dicţionarul rămâne,

16

prin construcţia sa, o lucrare importantă în lexicografia argotică românească, în ciuda numărului de termeni argotici, sensibil mai puţin numeroşi decât cei colocviali.

În sfârşit, ultima lucrare lexicografică dedicată argoului românesc este o „recidivă” a lui George Volceanov [18], care, singur de data aceasta, publică o variantă revăzută şi adăugită, cu titlu schimbat, a dicţionarului publicat în 1998, al cărui titlu iniţial credem că ar fi trebuit păstrat… Spunem aceasta deoarece eliminarea din titlu a sintagmei „expresii familiare” ne duce cu gândul la un dicţionar de argou… pur la limbii române (lucru, de altfel, imposibil, nu numai în cazul limbii române). Or, noua ediţie a dicţionarului conţine sute de cuvinte şi expresii care nu sunt argotice – şi ce e mai straniu e că nu au fost niciodată. Întâlnim, de exemplu, expresia „a judeca la rece”, explicată prin „a analiza, a chibzui, a cumpăni cu atenţie, fără prejudecăţi sau patimă”, care nu are absolut nicio legătură cu argoul, nici ea şi nici măcar vreunul din cuvintele prin care este explicată. Iar exemplele pot continua… Şi atunci de ce a renunţat autorul la sintagma „expresii familiare”, mai potrivită, după părerea noastră, şi mai cuprinzătoare pentru mulţi din termenii şi expresiile care figurează în dicţionar (şi care, aşa cum este şi cazul expresiei la care ne-am referit mai sus, figurează şi în prima ediţie!)? Cu toate aceste cuvinte şi expresii familiare, cu multe cuvinte chiar populare (vezi „pezevenghi”, căruia chiar autorul îi menţionează registrul popular!), acest dicţionar rămâne cea mai bogată lucrare de acest tip dedicată argoului românesc (şi, după cum am văzut, nu numai!). Evident, se mai poate discuta despre această bogăţie, pe care Adriana Stoichiţoiu-Ichim o aproximează în „Cuvânt înainte” la… „25.000 de cuvinte şi expresii-titlu” (în 304 pagini), căci un adevărat monument de lexicografie argotică, aşa cum este lucrarea Dictionnaire de l’argot français et de ses origines [19], nu are decât vreo… 7.000 de intrări, la care se mai adaugă câteva sute de sub-intrări prezentând variante şi derivate, totul în „doar”… 904 pagini!

Spaţiul limitat ne împiedică să ne referim şi la alte lucrări cu caracter lexicografic dedicate argoului: este vorba de cele bilingve [20], de mai mult sau mai puţin consistentele glosare argotice ce însoţesc unele creaţii beletristice [21], de apariţia în urmă cu câţiva ani (în 2006, mai exact) a primelor dicţionare „on line” de limbaj urban [22], sau de cele mai importante studii dedicate argoului românesc în ultimii vreo 50 de ani [23].

În concluzie, fenomen lingvistic prin excelenţă dinamic (poate tocmai de aceea, efemer!) şi oral, argoul rămâne destul de greu de fixat în scris, printr-o inventariere a vocabulelor (în cadrul unor glosare, vocabulare, dicţionare), în dreptul cărora să poată fi menţionată, fără nicio urmă de îndoială, abrevierea arg. de la argotic… Credem totuşi că, mai mult sau mai puţin realizate din punct de vedere lexicografic, lucrările la care ne-am referit mai sus, apărute într-un interval de doar 13 ani, pot constitui bazele unei tradiţii lexicografice pe tărâm românesc, chiar dacă acest fenomen lingvistic nu s-a bucurat de atenţia care i-a fost acordată „omologului” său francez, de exemplu [24]. NOTE [1] Aceasta dacă luăm în calcul anul sau perioada alcătuirii, căci dacă ne referim strict la anul apariţiei

efective, atunci primul glosar argotic francez poate fi considerat cel aparţinând lui Pechon de Ruby: La vie généreuse des Mercelots, Gueux et Boesmiens, contenant leur façon de vivre, subtilitez et gergon, mis en lumière par M. Pechon de Ruby, Gentil’homme Breton, ayant esté avec eux en ses jeunes ans, où il a exercé ce beau Mestier. Plus a esté adjousté un Dictionnaire en langage Blesquien, avec l’explication en vulgaire. - A Lyon, par Jean Jullieron, şi a cărui primă ediţie datează din… 1596 !

[2] Cf. Rodica Zafiu (2003). „Păsăreasca: atestări şi interpretări ale limbajelor ludice şi secrete”. In: Limba română, nr. 5-6, pp. 581-589.

[3] Idem. [4] Apud George Ivănescu (1980). Istoria limbii române. Iaşi: Editura Junimea (Ediţia a II-a, 2000), p. 605. [5] V. Cota (1936), Argot-ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor. Bucureşti: Tiparul Românesc. [6] Gheorghe Sarău (1998). Rromii, India şi limba rromani. Bucureşti: Editura Kriterion. [Colecţia

"Biblioteca rromă", nr. 4]. Autorul remarcă, după primul război mondial, o revigorare a interesului „lingviştilor români pentru studierea influenţei limbii rromani asupra limbii române, din

17

perspectiva argoului” şi furnizează într-o notă o listă de articole şi lucrări de specialitate apărute începând din 1906, dar mai ales între 1922 şi 1938.

[7] Vezi Iorgu Iordan (1944). Stilistica limbii române, Bucureşti: Institutul de Linguistică Română (ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975), lucrare în care capitolul „Fenomene lexicale”, din Partea IV a lucrării, este dedicat argoului românesc (pp. 335-376).

[8] Este vorba de Dicţionar bibliografic de lingvistică: vol. 1 (1944-1972), Bucureşti: Editura M.A.S.T., 2003, 352 p.; vol. 2 (1973-1986), Craiova: Editura Universitaria, 2005, 404 p.; vol. 3 (1987-2000), Craiova: Editura Universitaria, 2006, 426 p.

[9] Vezi Traian Tandin (1993). Limbajul infractorilor. Bucureşti: Editura Paco. [10] Traian Tandin, op.cit., p. 5. [11] Idem, p. 6. [12] Idem, p. 8. [13] Ibidem. [14] Este vorba de Nina Croitoru Bobârniche (1996). Dicţionar de argou al limbii române. Slobozia:

Editura Arnina. (Ediţia a II-a, 2003). [15] Vezi articolul „Lexicografie argotică”, in România literară, nr. 35 din 2 septembrie 1998, în cadrul

rubricii „Păcatele limbii”. Rodica Zafiu semnează săptămânal această rubrică de mai bine de 15 ani, iar dacă ar aduna articolele publicate numai aici, ar rezulta cu siguranţă cel mai consistent volum de studii dedicate argoului românesc… Să sperăm ca o va face cândva!

[16] Vezi Dan Dumitrescu (2000). Dicţionar de argou şi termeni colocviali ai limbii române. Bucureşti: Editura Teora.

[17] Dan Dumitrescu, op.cit., p. 6. [18] Vezi Dicţionar de argou al limbii române. Bucureşti: Editura Niculescu, 2006. [19] Iată referinţele complete: Jean-Paul Colin; Jean-Pierre Mével; Christian Leclère, (2002). Dictionnaire

de l’argot français et de ses origines, préface Alphonse Boudard. Paris: Larousse. Prima ediţie, sub titlul Dictionnaire de l’argot, a apărut în 1990.

[20] Pentru cei interesaţi, iată lista acestor dicţionare: Ştefan Balaban (1996). Dicţionar de argou, eufemisme şi expresii familiare englez-român. Bucureşti: Editura Teora (retipărit 1999); Dan Dumitrescu (1998). Dicţionar de argou francez-român. Bucureşti: Editura Teora; Constantin Frosin (1996). Dicţionar de argou francez-român. Bucureşti: Editura Nemira; Ioan Lăzărescu (1997). Dicţionar de argou şi limbaj colocvial german-român. Bucureşti: Editura Niculescu; Nicolae Luca (1999). Dicţionar de argou şi expresii colocviale italian-român. Bucureşti: Editura Sempre; Ştefan Nimară (1993). Dicţionar de argou englez-român. Bucureşti: Editura Paco; George Volceanov; Ana-Dolores Doca (1995). Dicţionar de argou al limbii engleze. Bucureşti: Editura Nemira.

[21] Este vorba de George Astaloş (2001). Pe muche de şuriu. Cânturi de ocnă, Cu microglosare argotice şi desene de Constantin Piliuţă. Bucureşti: Editura Tritonic şi de Albert Simonin (1994). Nu v-atingeţi de mangoţi! Traducerea: Angela Cismaş. Bucureşti: Editura IRI (Titlu original: Albert Simonin (1953). Touchez pas au grisbi! Paris: Éditions Gallimard).

[22] Acestea pot fi consultate, comentate, îmbunătăţite la adresele: 123urban şi Dictionarurban.ro , ele fiind creaţii colective ale anonimilor pasionaţi de limbajul urban contemporan (în cadrul căruia argoul se află la loc de cinste!) din România.

[23] Acestea ar fi, în ordinea alfabetică a autorilor, cele mai importante, după părerea noastră: George Astaloş (1997). „Disertaţie asupra argoului. Istoric · Limba nu plăteşte drepturi de autor · Vorbirea paralelă: argoul, utopie a comunicării” (pp. 53-113); „În întâmpinarea argoului. Confesiune biografică” (pp. 114-142) şi „Utopii. Eseuri urmate de confesiuni biografice. Bucureşti: Editura Vitruviu; Mioriţa Baciu Got, (2006). Argoul românesc. Expresivitate şi abatere de la normă, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă. Bucureşti: Editura Corint; Vladimir Drimba (2001). Cercetări etimologice. Bucureşti: Editura Univers enciclopedic; Iorgu Iordan (1943). „Limbaje speciale” (Cap. II din Partea VI: Lexicul), in Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”. Iaşi: Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Ţerek, Mîrzescu, pp. 488-510; Iorgu Iordan (1944). „Fenomene lexicale” (Partea IV), in Stilistica limbii române, Bucureşti, Institutul de Linguistică Română, 1944 (ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975), pp. 335-376; Adriana Stoichiţoiu-Ichim (2001). „Redescoperirea argoului” (Capitolul VI), in Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate. Bucureşti: Editura All Educational (2005, 2007, 2008), pp. 119-156; Rodica Zafiu (2001). „Pregnanţa oralităţii” (Capitolul III), in Diversitate stilistică în româna actuală. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.

18

[24] Cf. Robert Yve-Plessis (1901). Bibliographie raisonnée de l'argot et de la langue verte en France du XVe au XXe siècle, Préface de Gaston Esnault. Paris: H. Daragon. Autorul recenzează nu mai puţin de 365 de studii, cercetări, dicţionare şi alte lucrări şi documente în care argoul este prezent, reuşind să creeze o operă de referinţă pentru argotologia franceză şi nu numai!

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE Dumitrescu, Dan (2000). Dicţionar de argou şi termeni colocviali ai limbii române. Bucureşti: Editura Teora. Croitoru Bobârniche, Nina (1996). Dicţionar de argou al limbii române. Slobozia: Editura Arnina. (ediţia a ii-a, 2003). Tandin, Traian (1993). Limbajul infractorilor. Bucureşti: Editura Paco. Volceanov, Anca; Volceanov, George (1998). Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române. Bucureşti: Editura Livpress. Volceanov, George (2006). Dicţionar de argou al limbii române. Bucureşti: Editura Niculescu. ABSTRACT The aim of our intervention is to propose a review, but also an analysis of the lexicographic papers dedicated at first to the Romanian slang, but also to the bilingual slang dictionaries released after December 1989. We focused on this period because before 1989, such a scientific approach could not be even taken into consideration using the theory that slang was the language of the declassed class, because this class… didn’t even exist during the communist period! More than 40 years, between 1947 and 1989, Romanian slang was absent from the linguistics research and became a truly taboo subject in lexicography, not being approached by any dictionary. Even now, after 20 years characterized by freedom of expression and lack of… linguistic and lexicographic taboos, the Romanian slang, regarded as a subject of scientific approach is still wide of the mark, compared to its “homologous” French which became studied 500 years ago, and to whom there were dedicated hundreds of volumes, studies, articles, and dictionaries!

19

Valeriu BĂLTEANU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

REFLEXELE LINGVISTICE ALE UNOR RITUALURI TRADIŢIONALE – IMPLICAŢII LEXICOGRAFICE

O cercetare aprofundată a problemei amintite nu s-a realizat până acum; există, e drept, o

serie de articole, lucrări care au analizat diverse aspecte particulare. Încercăm să oferim câteva sugestii care să contribuie la realizarea în viitor a unui studiu sistematic şi coerent al temei în discuţie.

Am dori să atragem atenţia asupra faptului că nu vor intra în discuţie decât acele cuvinte, expresii, sintagme care reflectă ritualuri bine precizate pe teren popular, în timp ce multe alte elemente lingvistice cu bază folclorică nu vor fi luate în calcul, oricât de interesante ar fi.

Este necesară, pentru început, o definire a ritualului:

„punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit prin codificarea şi decodificarea acestora” [1]

Se observă cu uşurinţă faptul că ritualul implică o „dramatizare” care trebuie să îndeplinească unele condiţii obligatorii:

- existenţa unei teme cu caracter mitologic; - prezenţa unor actanţi specifici; - derularea într-un spaţiu sacru; - existenţa (sau nu) a publicului; - credinţa participanţilor în eficacitatea ritualului.

Pe teren folcloric unele dintre elementele amintite s-au estompat destul de mult, dar, în esenţă, schema pomenită şi-a păstrat valabilitatea. Ritualurile tradiţionale româneşti au generat o serie de elemente de ordin lingvistic: cuvinte, sintagme, sensuri, expresii. Vom încerca să oferim exemple pentru fiecare situaţie în parte.

Pentru prima categorie de elemente lingvistice (cuvintele) putem menţiona o serie de exemple:

a îmbărbura, călimărean, rodină, a semăna, a sorcovi, a tălmăci, a despăşi, a despetrece, a ghidănăci, făcaş, a ghici et. Este vorba, în esenţă de substantive ce denumesc actanţii specifici diverselor ritualuri sau

verbe ce denumesc acţiunea rituală:

călimărean „unul din cei ce merg pe calea mare” (MCD, I, p. 19); de remarcat că expresia a se duce pe calea mare face trimitere la o acţiune rituală: „a se duce cu plocon, după nuntă la socrii miresei” [2]

a îmbărbura „a unge la Sf. Barbura pe copii (în frunte, pe cei doi obraji şi la buric) cu căline numite barbure, amestecate cu miere, ca să fie feriţi de vărsat” (DULR, p. 305).

a semăna „a arunca boabe de grâu, de orez, bomboane, stafide etc la anul nou, la nuntă etc, însoţind gestul de o urare” (DLR, tom X, partea a II-a, p. 662).

a sorcovi „a ura cu sorcova” (Ibidem, partea IV, p. 1247). a ghidănăci „a ciocăni cărbunii cu vătraiul cănd ţiuie, ca să astupe gura duşmanilor” [3] . a tălmăci „a da anumitor fapte, fiinţe, obiecte visate diverse semnificaţii, în concordanţă cu

tradiţiile divinatorii” (DDPR, p. 1177). a descânta „a rosti descântece sau vrăji însoţite de numite gesturi magice pentru a obţine

îndepărtarea unui farmec, vindecarea de o boală” (DLRM, p. 231). a descolinda „a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate

anterior” [4]. a ura „a recita pluguşorul sau alte colinde de Anul nou, umblând în grup sau alţii de la casă la

casă” (DLRLC, IV, p. 588).

20

Să ne oprim acum asupra unor sensuri dezvoltate de o serie de cuvinte ca urmare a implicării obiectului sau acţiunii denumite de aceste cuvinte într-un context ritual: a (se) mira, modâlcă, plugar, semcă, şoaldă, a săgeta, semănător, benchi, a drege, a lega etc. Vom urmări câteva exemple: modâlcă „petică înnodată aşa fel fel că seamănă a gâlcă. Legăturică ce cuprinde în ea felurite

lucruri ori vrăjite, ori care, prin firea lor, fără a fi vrăjite au putere de vrajă” [5] . Plugar „flăcău care umblă cu pluguşorul în ajunul Anului Nou” (DLR, tom VIII, partea III, p.

808). Sens prim : „persoană care locuieşte în mediul rural şi a cărei ocupaţie de bază este agricultura” (Idem).

benchi „mic semn negru (natural sau artificial) pe obraz sau pe trup; semn făcut pe fruntea cuiva ca să fie ferit de deochi” (DEX, 94). Sens prim: „mică pată pentru frumuseţe” (DESLR, 59).

a drege (în expresia a drege mortul) „a face un anumit ritual la mormântul cuiva pentru a împiedica mortul să se facă strigoi” [6]. Sens prim: „a repara”.

a lega „a paraliza, prin farmece” (DA, tom II, partea a II-a, p. 136). Sens prim: „a împreuna, a uni strâns” (DEX, V).

a desface „a nimici, a distruge vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva” (DLRM, p. 233) Sens prim: „a dezlega, a dezlipi”.

semănător „persoană care seamănă de Anul Nou” (DDPR, p. 239). Sens Prim: „muncitor agricol care seamănă” (DEX, p. 972).

După ce am avut în vedere o serie de cuvinte şi de sensuri cu implicare spirituală, vom

urmări, în continuare, unele sintagme ce fac referire la scenarii rituale: bradul miresei, pomana coloienilor, colac de Sângeorz, masa moaşei, pomana porcului, focul

lui Sâmedru, târg de sărutat etc. bradul miresei „brad care este împodobit în seara de fedeleş (sâmbăta), la casa ginerelui; este

purtat a doua zi de fratele de ginere în fruntea alaiului până la casa miresei, unde este înfipt în coama casei” [7].

pomana caloienilor „alteori ceata se adună la o casă unde se desfăşoară o masă cu mâncări şi băuturi, numită pe alocuri pomana caloienilor” [8].

Colac de Sângeorz „covrig mare din făină de grâu care se pune pe găleata împodobită cu flori de câmp şi tulpini de leuştean, în timpul mulsului la Sâmbra oilor sau Măsurişul laptelui, rupt în bucăţi şi mâncat de ciobani şi stăpânii turmelor, de oile şi câinii stânei, în ziua de Sângeorz” [9] .

masa moaşei „petrecere a mamelor la casa femeii care le-a moşit copiii în ziua a treia după Bobotează”[10].

pomana porcului „masă care se face mai ales la ţară, după tăierea porcului pentru sărbătorile de iarnă, când se mănâncă preparate făcute numai din carnea lui”.[11]

focul lui Sâmedru „ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic, asemănător revelionului, care se desfăşoară în ajunul Sâmedrului la care participă în jurul unui imens rug funerar aprins pe înălţimi de flăcăi, întreaga suflare a asatului” [12] .

târg de sărutat „posibilă urmă a unui ritual de tip „prostituţie sacră”; petrecere populară din zona Zarandului, la care tinerele recent căsătorite sărută bărbaţii întâlniţi în cale, gest pentru care li se plăteşte” [13].

Există numeroase expresii care îşi au originea pe terenul practicilor rituale; să urmărim doar câteva exemple: A se duce pe calea mare „a se duce cu plocon după nuntă, la socrii miresei” [14] . S-a făcut Drăgaică în capul lor „se zice [...] când se iau mai mulţi la bătaie” [15] . A se prinde surate „(despre femei) a lega între ele o prietenie trainică” (DEX, p. 1046). A umbla cu Lăzăriţa „ceremonial al cetei feminine, structurat după modelul colindelor,

dedicat zeului vegetaţiei în Sâmbăta Floriilor. Personajul central, Lăzăriţa, îmbrăcată mireasă se plimbă cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din surate, pe o melodie simplă, duioasă, care povesteşte drama eroului vegetaţiei” [16].

A-şi aprinde paie în cap „a atrage atenţia asupra sa prin aprinderea unei rogojini ridicate deasupra capului; a-şi atrage necazuri” [17].

21

A pune mâna în foc (pentru cineva sau ceva), „a garanta, a susţine cu tărie, cu toată convingerea” [18].

A turna cu găleata, „a ploua tare, torenţial” [19]. A lua la vale „a face de râs pe cineva, a-şi bate joc”[20]. A lucra la cămaşa ciumei „în mare grabă, foarte repede” [21].

Cu privire la unele dintre aceste expresii sunt necesare unele explicaţii: sensul lor actual

pare total lipsit de orice implicare de tip ritual; şi totuşi expresii ca a lua la vale, a turna cu găleata îşi trag seva din scenarii rituale cum ar fi vălăritul şi paparudele! A-şi aprinde paie în cap şi a pune mâna în foc sunt reflexe ale unor rituri cu caracter juridic, după cum a lucra ca la cămaşa ciumei ne aminteşte de un ritual de magie medicală. Dacă privim sensul actual al expresiei a se prinde surate nu vom putea sesiza substratul ei ritual; e necesar să ne amintim că este vorba de un tip de rudenie spirituală, ce se realiza într-un cadru ritual, pe baza unui jurământ. Expresia s-a făcut Drăgaică în capul lor este, la prima vedere, şi mai opacă. Sensul actual nu aminteşte prin aproape nimic de scenariul ritual specific obiceiului agrar numit Drăgaica, de statutul de personaj sacru al fetei ce îndeplinea rolul de Drăgaică sau de ceata ce însoţea Drăgaica pentru a o apăra. Întâlnirea a două cete, fiecare cu Drăgaica proprie, se sfârşea, de obicei, cu o bătaie crâncenă.

Şirul exemplelor ar putea continua, dar credem că exemplele amintite au dovedit cu prisosinţă existenţa a numeroase ecouri lingvistice ale scenariilor rituale tradiţionale. Dicţionarele limbii române înregistrează de obicei, astfel de fapte, deşi, în unele cazuri lipsa unor informaţii suplimentare face greu de recunoscut baza rituală a unor expresii, sintagme etc.

Am întâlnit şi un caz mai deosebit: un ritual destul de cunoscut pe teren popular, având numeroase ecouri ligvistice, dar pe care lucrările lexicografice (chiar şi DLR) nu le menţionează. Avem în vedere ritualul schimbării numelui copilului bolnav. Acest ritual a fost prezentat pe larg de către folcloristul A. Gorovei în lucrarea Datinile noastre la naştere, apărută în 1909. Autorul porneşte de la un fapt oarecum ciudat:

„De multe ori întâlnim oameni care au două nume de botez, unul care stă scris în actul naştere, făcut la primărie şi pe care mai nimeni nu-l ştie, şi alt nume cu care îl strigă toată lumea”[22]

După ce trece în revistă o serie de informaţii de ordin istoric, autorul oferă şi explicaţii: „Când unui părinte nu-i trăiesc copiii ori îs tot bolnavi, ceea ce însemnează că-i chinuieşte Necuratul, atunci este datina să i se schimbe numele de botez, crezându-se că sub acest nou nume nu-l va mai recunoaşte Ducă-se pe pustii şi-l va lăsa în pace. Schimbarea aceasta se face cu o anumită formă: prin vânzare” [23]

A. Gorovei, descrie întregul ritual cu numeroase amănunte, peste care însă vom trece, oprindu-ne doar asupra unor consideraţii finale:

„... prin multe ţinuturi, de pildă în Bucovina, nici nu se pun nume de sfinţi, ci mai cu seamă nume de fiare sălbatice[...] Tot de la această credinţă este datina moţilor din Ardeal de a-şi boteza copiii cu numele Lupu, Grozavu, Ursu ca să fie scutiţi de boale şi să nu se apropie moartea de dânşii” [24].

Ritualul „vânzării” simbolice a copilului bolnav a mai fost prezentat şi de Coşbuc (V. Elementele literaturii poporale, 242 - 246). În literatura cultă a fost reflectat de Sadoveanu, în Baltagul şi de Creangă în Povestea lui Stan Păţitul, acesta din urmă acordând un anumit rol, în plan simbolic, scenariului folcloric în discuţie.

Revenind la observaţiile lui Gorovei trebuie să remarcăm faptul că inventarul de nume folosit în cadrul ritualului este mai extins:

Balaur, Crâncen, Rău, Păgân, Urâtul, Urâta, Grozea, Şarpe etc. Un ritual asemanator întalnim şi pe teren slav, cu ecouri lingvistice la fel de interesante: Răzvan („cel rebotezat”), Prodan („cel vândut”), Nevzor („urât”), Nenaş („străin”), Naiden („cel găsit”), Podkidîş („cel părăsit”) [25].

22

Este posibil ca la baza ritualului amintit să se găsească un element (un rit) specific mitologiei indoeuropene şi care a fost moştenit şi dezvoltat în mod specific atât de români cât şi de slavi.

Faptele prezentate şi altele asemănătoare pe care nu le-am inclus în lucrare ne determină să concluzionăm că pe teren românesc au existat, o bună perioadă de timp, două sisteme de denominaţie personală, complet diferite, unul de esenţă creştină, celălalt de provenienţă păgână; ambele sisteme se realizau în cadrul unor ritualuri specifice, cu actanţi şi acţiuni specifice cu inventare proprii de nume.

Am putut până acum constata faptul că ritualul amintit este foarte cunoscut pe teren popular şi că a lăsat o serie de urme pe teren lingvistic. Am încercat să regăsim aceste ecouri lingvstice în lucrările lexicografice mai importante; vom purta discuţia pe baza DLR. S-au urmărit articolele referitoare la cuvinte ca rău, grozav, crâncen, pagân, urs, lup, balaur, şarpe, avându-se în vedere mai ales reflectarea în cadrul acestor articole a faptelor de factură mitofolclorică. Astfel, se regăsesc diverse credinţe şi superstiţii, expresii populare, între care se află şi o serie de blesteme, trimiteri la obiceiuri şi personaje tradiţionale, sintagme populare, astronime, denumiri de jocuri populare sau de elemente de ornamentică tradiţională şi multe altele. Lipseşte orice trimitere la ecourile lingvistice ale ritualului analizat.

Ţinând cont de întregul context al discuţiei se impun câteva sugestii şi observaţii cu implicaţii lexicografice: B.P Haşdeu considera că un dicţionar trebuie să fie o carte de cultură. Pe această direcţie

se impune înregistrarea în lucrările noastre lexicografice şi a faptelor de cultură populară ce prezintă implicaţii lingvistice;

în cazul în care, în stadiul actual, nu se mai poate recunoaşte baza rituală a unui cuvânt, a unei expresii ar fi necesară o trimitere minimă spre faptul folcloric generator de ecouri în plan lingvistic. În situaţia unor expresii ca a lua la vale, a lucra ca la cămaşa ciumii, evoluţiile semantice produse ar fi greu de înţeles fără o minimă informare mitofolclorică;

în cazul cuvintelor de tipul celor pomenite de noi ca având implicaţii pe terenul unor ritualuri (de exemplu, de schimbare a numelui) ar fi necesară şi o menţiune de ordin onomastic: „ nume dat copiilor grav bolnavi, supuşi ritualului tradiţional de schimbare a numelui”. S-ar putea adăuga, în paranteză eventual, şi o sursă esenţială de informare bibliografică [26]. Chiar dacă DLR, spre exemplu nu este un dicţionar onomastic, ar putea cuprinde într-o altă ediţie şi elementele menţionate măcar la sfârşitul articolelor referitoare la lup, urs, şarpe etc.

NOTE [1] R. Vulcănescu, Dicţionar, p. 240 [2] D. Udrescu, Glosar, p. 28. [3] D. Udrescu, Glosar, p. 101. [4] P. Caraman, Descolindatul, p. 327. [5] E. Buraga, C. Buraga, Dăneşti, p. 198. [6] V. Nestorescu, Românii, p. 133. [7] D.Udrescu, Glosar, p. 22. [8] O. Bârlea, Folclorul, I, p. 400. [9] I. Ghinoiu, Obiceiuri, 47. [10] Ibidem, p. 118. [11] T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 205, apud V. Bălteanu, Spiritualitate, p. 105. [12] I. Ghinoiu, Obiceiuri, 74. [13] St. Dumistrăcel, Expresii, p. 235. [14] Udrescu, Glosar, p. 28. [15] A. Fochi, Datini, p. 119. [16] I. Ghinoiu, Obiceiuri, p. 105. [17] I. Ghinoiu, Obiceiuri, p. 105. [18] Ibidem, 75.

23

[19] Ibidem, p. 91. [20] Ibidem, p. 91. [21] Ibidem, p. 49. [22] A. Gorovei, Literatură, I, p. 270. [23] Idem. [24] Ibidem, 272. [25] V. RUSSKAJA reci, 5/1976, pp. 15 - 21. [26] v.A. Gorovei, Literatură populară, I, pp. 270-272 BIBLIOGRAFIE Bălteanu, Valeriu (2002). Spiritualitate şi limbă populară. Iaşi: Junimea. Bârlea, Ovidiu (1983, 1985). Folclorul românesc, I, II. Bucureşti: Minerva. Buraga, Ecaterina, Buraga, Costache (1979). Dăinuiri dănăştene. Iaşi: Junimea. Caraman, Petru (1997). Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei. Iaşi. Dumistrăcel, Stelian (1997). Expresii româneşti. Iaşi: Institutul European. Fochi, Adrian (1976). Datini şi crezuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bucureşti: Minerva. Ghinoiu, Ion (1997). Obiceiuri de peste an. Bucureşti: Fundaţia Culturală Română. Gorovei, Artur (1980). Literatura populară, I. Bucureşti: Minerva. Nestorescu, Virgil (1997). Românii timoceni din Bulgaria. Bucureşti: Fundaţia Culturală Română. Udrescu, Dumitru (1967). Glosar dialectal Argeş. Bucureşti: Academia Română. Vulcănescu, Romulus (1981). Dicţionar de etnologie. Bucureşti: Academia Română. DA = (1913-1949). Dicţionarul limbii române. Bucureşti: Academia Română. DDPR = Valeriu, Bălteanu (2001). Dicţionar de divinaţie populară românească. Bucureşti: Paideia DESLR = Alexandru, Resmeriţă (1924). Dicţionarul etimologico-semantic al limbii române. Craiova. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române (1998). Bucureşti: Univers DLR = Dicţionarul limbii române, M-Z (1965-2008). Bucureşti: Academia Română DLRLC = Dicţionarul limbii române literare contemporane, I-IV. (1955-1957). Bucureşti: Academia Română. DLRM = Dicţionarul limbii române moderne (1958). Bucureşti: Academia Română. DULR = Lazăr, Şăineanu. Dicţionarul universal al limbii române, Ediţia a VI-a , f.a. Scrisul Românesc. MCD = Materiale şi cercetări dialectale, vol.I (1960). Bucureşti: Academia Română.

ABSTRACT

With this paper, we shall try to analyse the way in which the linguistic echoes of some folk practices are reflected in the Romanian dictionaries; we will also highlight the spiritual implications of the folk practices described.

24

Doina Marta BEJAN, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

DIN ISTORIA DICŢIONARULUI ACADEMIC ROMÂN : PROBLEMA NEOLOGISMELOR

Necesitatea redactării unui dicţionar explicativ general al limbii române a fost exprimată, în repetate rânduri, în tot cursul veacului al XIX-lea. În epoca de radicale înnoiri prin care trecea lexicul românesc, dicţionarul dorit urma să îndeplinească un rol deosebit de important în normarea formelor, în consacrarea cuvintelor şi a sensurilor, în cultivarea limbii noastre. Cel mai important ţel pe care şi l-a propus Societatea Academică Română încă de la înfiinţarea ei (1867), a fost realizarea unui mare dicţionar al limbii naţionale:

„ Secţiunea literară se ocupă cu diversele cestiuni filologice, destinate a cultiva, a curăţi, a regula, a înavuţi şi a perfecţiona limba română; organizează misiuni lexicografice pentru compunerea unui dicţionar roman, cât se poate mai complet şi mai raţional, aşa încât să poată fi dereptariul limbiei.“[1]

Concepţia călăuzitoare şi modul practic de înfăptuire a dicţionarului academic au stârnit discuţii în sânul societăţii, conturându-se două direcţii principale. Cea dintâi, de orientare latinistă – extremistă, respingea dreptul cuvintelor de origine nelatină de a figura în dicţionar ( cu excepţia celor romanice şi greceşti) şi încerca astfel să dovedească, prin intermediul lucrării lexicografice, că „elementul latin din limba românească e singurul element naţional“ [2]. Cea de-a doua direcţie lingvistică se pronunţa pentru intrarea în dicţionar şi a cuvintelor care

„ deşi streine după origine, dar acum sunt civitate donata, şi nu este nici o putere în lume care să le şteargă din limba romănească. “[3]

A învins punctul de vedere latinist, întrucât la înfiinţarea Societăţii Academice Române, majoritatea membrilor erau latinişti reprezentanţi ai liniei puriste.

Ca urmare, prima comisie de redactare a dicţionarului, alcătuită din latinişti convinşi, I.H.Rădulescu (preşedinte), August Treboniu Laurian (redactor primar) şi I.C.Massim, este aleasă în sesiunea din 1869, când se stabileşte ca elaborarea lucrării să dureze cel mult patru ani. În pofida termenului de elaborare scurt şi a numărului restrâns de redactori, Societatea Academică Română publică între anii 1871-1876 Dicţionarul limbii române, în trei volume. [4]

Expunerea de motive din Prefatione, care precedă primul volum al dicţionarului, arată intenţia autorilor de a face o lucrare care să cuprindă, în măsura posibilităţilor, toate cuvintele limbii române, din toate epocile dezvoltării sale :

„limba unui popor fiind productul acelui popor, luat în totul dezvoltării sale în timp, a mărgini dicţionarul la o singură epocă a limbii...ar fi...a condamna limba la amorţire şi deperire.“ (vol. I, p.V).

De aceea dicţionarul, care trebuia să fie „un tezaur al limbei“, va înregistra cuvintele „din orice epocă a limbei scrise, cât şi cele ce se pot culege din viul grai al poporului“...„care să fie conforme şi corecte cu geniul limbei“(vol. I, p.VI), dar aceste principii sunt amendate de restricţii latiniste.

„Un dicţionar român , demn de acest nume, caută să cuprindă toate cuvintele, toate formele şi construcţiile curat romanice“ şi „din contra, vorbele de origine neromanică nu pot şi nu se cade să aibă loc într-un dicţionar românesc” (loc.cit.).

Acestea din urmă, după cum se stabilise de la începutul elaborării lucrării, aveau să fie izolate în Glossar. Criteriul etimologic de selecţie a cuvintelor a dus la soluţia de a opune Dicţionarul – în care numărul de cuvinte era limitat de romanitatea lor -Glossarului – în care materialul lexical înregistrat era de altă origine decât cea latină.

Deşi în Prefaţione nu se foloseşte termenul neologism, se face precizarea că în dicţionar se disting „Vorbele ce s-au aflat în uz înainte de 1830“ de „vorbele de atunci şi până astăzi intrate în uzul

25

limbei“ (notate în lucrare cu asterisc), extrem de numeroase, şi despre care autorii afirmă că „nu s-au putut răspândi între toţi românii“ (vol.I, p. IX).

La cercetarea listei de cuvinte, materialul lexical neologic ocupă un spaţiu important atât în Dicţionarul propriu-zis, cât şi în Glossar. În Dicţionar sunt înregistrate prioritar cuvintele româneşti moştenite din latină, dar şi cele împrumutate recent din limbile romanice (îndeosebi din franceză şi italiană), pentru acestea din urmă ţinându-se seama de condiţia ca izvorul lor originar să fie tot latina. Lista de cuvinte a fost încărcată cu termeni transportaţi direct din dicţionarele latine, cuvintele fără existenţă reală în limba română, covârşind cuvintele reale, uzuale ale lexicului. Introducerea unor neologisme latino-romanice care n-au avut circulaţie reală în limbă sau a unor formaţii proprii, s-ar explica în mare măsură prin nevoia de a găsi un corespondent cuvintelor de origine nelatină eliminate din dicţionar (de ex. vb. a iubi înlocuit prin ama, care alcătuia o familie cu amante, inamorare, amoare – preferate cuvintelor amorez, amorezare, amor, care n-ar fi corespuns geniului limbii noastre), dar şi prin dorinţa de a îmbogăţi limba română literară, pentru a o apropia cât mai mult de aspectul cultivat al limbii latine sau al celorlalte limbi romanice ; numai aşa s-ar explica, de exemplu, introducerea vb. erudire, -escu, a subst. eruditoriu, eruditrice sau a adj. prevedente (lat. praevidens, it. prevedente, fr. prévoyant) etc. Este impresionant efortul celor doi lexicografi de a completa lipsurile vocabularului limbii naţionale pe baza unor scheme prestabilite în care intră aproape toate terminaţiile posibile.

„De exemplu, la verbele recent împrumutate au fost înregistrate în mod consecvent derivatele în –iune, -iv, -ariu(oriu), precum şi participiul-adjectiv, chiar în cazul în care, pe teren românesc, „seria“ lexicală nu era completă: degenera→ degeneraţiune, degenerativ, degeneratoriu, degenerat; delecta→delectaţiune, delectativ, delectatoriu, delectat; etc.“(Seche 1966:152)

Încercarea autorilor dicţionarului de a vocabularul limbii române a dus totuşi la unele consecinţe practice deosebit de importante:

„un foarte mare număr de neologisme care astăzi constituie bunuri consacrate ale lexicului nostru şi-au făcut probabil intrarea – ori măcar s-au impus – prin această lucrare. (loc.cit.)

Şi în Glossar numărul cuvintelor este sporit prin înregistrarea neologismelor din limbile romanice care nu au origine latină sau a celor care sunt de curând introduse în limbă, fără să fie generalizate (abandonare, abandonat, abandon, adio, agreabile, agreare, agrement, ambassada şi ambassadoriu, arsenale, ataşament, avangardă, deranjament, hazard etc.) sau care nu pot fi admise „din cauza formei necorecte şi contrarii analogiilor limbii “ (de ex. subst. amor).

Fiind şi o lucrare normativă, separarea netă între cele două secţiuni (Dicţionar şi Glossar) însemna, delimitarea dintre vocabularul recomandat ca normă (Dicţionar) şi cel nerecomandat (Glossar), în conformitate cu părerile autorilor lucrării despre cultivarea limbii în spirit latinist. Evoluţia ulterioară a limbii moderne a corespuns mai ales recomandărilor, şi mai puţin condamnărilor de cuvinte neologice. De exemplu, în locul substantivului amploiatu (fr. employé), autorii preferă vechiul slujbaş, fiind respinse formele ce se încerca a se introduce implicatu sau implecatu. „ Această corecţiune nu este fericită şi, în plus, limba nu are nevoie de ea, deoarece în loc de implecatu avem funcţionariu şi altele”.

Orientarea autorilor dicţionarului academic în adaptarea termenilor neologici a fost mai ales către limbile latină şi italiană, limbi care justifică în genere şi analogia cu legile fonetice româneşti. În felul acesta, dicţionarul impunea tendinţa mai veche urmată de latinişti în adaptarea neologismelor romanice, tendinţă care s-a consacrat ulterior pentru forma multor neologisme româneşti luate din limbile romanice. (Ivănescu, Leonte 1966 : 1-24). Indicarea unei serii de neologisme luate din limbile romanice, care urmează în dicţionar un model latin şi italian, este edificatoare :

neologisme terminate în –(al)e/i (masc. şi fem.) : studiul superficiale ; essistenţă individuale ; condiţiunile fundamentali ; forma gramaticale ; legile generali ; articole speciali, cuvântul usuali etc. Neologismele terminate în –(bil)e/i (masc. şi fem.) : mod nerevocabile ; lessicografulu...inessorabile ; părticele neseparabili etc. Neologisme terminate în –(ari)u (sg. masc.) / e (sg. fem. şi pl. pentru ambele

26

genuri) : tractat elementariu ; cuvintele particularie. Neologismele terminate în –(ant)/e –(ent)/e : cuvântul corespondente ; individualitate nedependente etc. (apud Diaconescu 1974 :76).

În epocă, dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim nu s-a bucurat de o bună primire, una din criticile fundamentale aduse fiind aceea că lista de cuvinte a lucrării este încărcată exagerat cu termeni direct preluaţi din dicţionarele latine sau cu termeni creaţi de autori pe baza unor scheme elaborate conform cu sistemul limbii. Cu toate acestea, în studiul lui Mircea Seche (1966 :131-181) se arată că pentru

„un vorbitor contemporan al limbii române, se întâmplă ca unele neologisme care şi-au început existenţa în limba română abia prin dicţionarul lui Laurian şi Massim, ca termeni transferaţi direct de autori din dicţionare străine, să fi devenit astăzi bunuri consacrate ale lexicului românesc.” ( p. 147)

Concluzia cercetătorilor moderni asupra primei versiuni a dicţionarului academic este că „autorii dicţionarului au întreprins, în opera lor, o campanie de îmbogăţire a lexicului limbii române de proporţii excepţional de largi, şi în mare parte neizbutită.“ (loc.cit.) din pricina exagerărilor latiniste.

Încă înainte de terminarea lucrării lui A.T.Laurian şi I.C.Massim, forul academic, eliberat

de latinism, preconizează începerea unei noi opere lexicografice de mare amploare care să oglindească starea reală, obiectivă a lexicului limbii române, capabilă să satisfacă cerinţele ştiinţifice şi culturale româneşti. La sesiunea academică din 1884 se hotărăşte începerea efectivă a reelaborării lucrării, sarcina fiind încredinţată unei singure persoane, lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, şi eşalonată pe o perioadă de maximum şase ani. Hasdeu arată în prefeţele din fruntea primelor două volume ale lucrării sale Etymologicum magnum Romaniae că opera ar rezulta „din starea actuală a ştiinţei limbii“ (Etymologicum, tom II, p., X) şi că dicţionarul „nu va avea în vedere anume limba literară de astăzi, ci mai ales limba cea veche şi graiul actual al poporului“ (Etymologicum, tom I, p., VI). Din cauza faptului că autorul n-a avut în vedere limba română literară din vremea sa, lista de cuvinte a Etymologicului conţine deosebiri fundamentale în comparaţie cu aceea din primul dicţionar academic a lui Laurian şi Massim, în a căror lucrare bogăţia lexicală provenea din sectorul neologistic şi satisfăcea dorinţa autorilor de a completa sistematic, ideal, vocabularul limbii române. Dimpotrivă, Hasdeu a ignorat, cu puţine excepţii, aportul neologistic masiv al secolului al XIX-lea, acest fapt fiind una dintre lacunele operei rămase neterminată [5].

După retragerea împuternicirii acordate lui Hasdeu, Academia Română face cea de-a treia încercare pentru realizarea dicţionarului general şi încredinţează, în noiembrie 1897, sarcina redactării dicţionarului academic profesorului ieşean Alexandru Philippide, care eşalonează lucrarea pe două etape: primii doi ani pentru strângerea materialului lexical, iar a doua etapă consacrată elaborării propriu-zise. In preajma anului 1900, lingvistul ieşean începe, singur, munca de redactare a dicţionarului, elaborând în mai puţin de şase ani, peste un sfert de lucrare, de la începutul alfabetului, până la prepoziţia de.

Philippide porneşte la lucru cu ideea că dicţionarul academic trebuie să fie „un inventar al limbii în orice manifestare a ei, cât de accidentală”, încercând să alcătuiască „un catalog complet“ al lexicului ei, în care intrau şi neologismele[6]. Lista de cuvinte a dicţionarului lui Philippide înregistrează toate neologismele pe care lexicograful le-a întâlnit în izvoarele parcurse, şi, printr-un sistem de semne convenţionale, stabileşte situaţia cuvintelor faţă de limba literară a epocii. Prin intermediul „Comisiei dicţionarului“[7], forul academic face presiuni asupra autorului, obligându-l, în vederea scurtării timpului de redactare, la selectarea şi scoaterea din opera lexicografică a majorităţii împrumuturilor recente. Philippide refuză să satisfacă această cerere şi, în aceste condiţii de conflict, se vede nevoit în 1905 să restituie Academiei întregul fişier lexical. Din cauza unor neînţelegeri , dicţionarul lui Philippide nu a fost publicat şi, în consecinţă, el este astăzi abia cunoscut, mai mult datorită celor relatate de Sextil Puşcariu, în prefaţa următorului dicţionar academic al limbii române.

Cea de-a patra încercare de realizare a dicţionarului academic al limbii române aparţine lui Sextil Puşcariu, căruia la 1 ianuarie 1906 i se încredinţează misiunea reluării lucrărilor. Se hotărăşte ca munca de elaborare propriu-zisă a lucrării să fie făcută de două echipe de

27

redactare, care aveau să elaboreze, în paralel, porţiuni diferite ale dicţionarului. Folosindu-se fişierul preluat de la Al. Philippide, precum şi mai multe zeci de mii de fişe extrase anterior de Puşcariu, s-a trecut de la început la redactarea propriu-zisă, urmând ca îmbogăţirea materialului lexical să se facă paralel cu operaţia de redactare. (În fapt, la prima echipă, C. Lacea a redactat între 1906-1940 aproape în întregime articolele primelor trei litere, iar în cea de-a doua echipă, Th. Capidan a elaborat aproape singur, între 1910-1940, articolele de la literele F,G,H,I,Î,J şi litera L până la cuvântul lojniţă; traducerea franceză a cuvintelor româneşti aparţine lui H. Lolliot şi Yves Auger; revizia a revenit responsabilului lucrării, care a citit, completat sau modificat articolele redactate).

Sextil Puşcariu, prin generalizarea experienţei practice la dicţionar, publică în coloanele revistei Dacoromania (1920 1921, ş.u.) sau în volum separat, Din perspectiva Dicţionarului (Bucureşti, 1922), precum şi în introducerea la primul tom al Dicţionarului limbii române, studii teoretice privitoare la diverse aspecte ale redactării dicţionarelor explicative:

„pentru întâia oară în istoria lexicografiei naţionale, munca de redactare propriu-zisă este dublată de o activitate lexicologică permanentă, foarte utilă pentru continua perfecţionare a dicţionarului, pentru orientarea sa de ansamblu“. (Seche 1966:152)

În alcătuirea listei de cuvinte, Puşcariu părăseşte atât linia exhaustivităţii lexicale, preconizată de Philippide, cât şi linia ignorării aportului lexical neologistic, prezentă la Hasdeu. În Raportul către comisiunea dicţionarului, publicat în partea I a tomului I al Dicţionarului limbii române (DA) (1913), dicţionar istoric şi general, autorul acceptă cuvintele vechi, populare şi regionale, dar în privinţa neologismelor, discutate într-un subcapitol special al studiului, ia, iniţial, hotărârea de natură puristă de a nu admite în lista de cuvinte decât împrumuturile recente

„care exprimă o idee sau nuanţa unei idei pentru care limba noastră nu are un termin neechivoc“...„Criteriul cel mai sigur e dat de scrierile autorilor noştri: când un neologism e adoptat de ei, îl vom primi şi noi, căci faptul că-l găsim la ei însemnează că s-a simţit lipsa lui în limba română " (Puşcariu 1913: p.XX).

Puşcariu hotărăşte să definească în dicţionar împrumuturile recente: „ De câte ori mi-a fost cu putinţă să dau echivalentul românesc al neologismului am făcut-o şi. cu cât înaintând în redacţie voiu cunoaşte tot mai mult bogăţia limbii române, cu atât o voiu face cât mai des. În acest chip dicţionarul acesta poate servi mai bine la stârpirea neologismelor nefolositoare, şi nu numai a celor literare, ci şi ştiinţifice.” (Ibid. p. XII)

Astfel spera autorul să determine diferite categorii profesionale (medici, tehnicieni) să renunţe la terminologia modernă, proaspăt introdusă în limbă, pe care să o înlocuiască cu vechii termeni populari (Ibid., p.XXII). Atitudinea lui Sextil Puşcariu faţă de neologisme este compensată de hotărârea ca lucrarea să înregistreze fără rezervă împrumuturile aparţinând terminologiilor ştiinţifice, căci ele „completează limba“ (Ibid., p.XX). În timp, pe măsura integrării neologismelor în vocabularul limbii române, autorul îşi schimbă structural concepţia asupra selectării lor în dicţionar. In anul 1926, el afirma că

„pe când în veacul trecut (al XIX-lea, n.n.) neologismul era streinul ce venea deodată cu introducerea culturii apusene...el este astăzi un instrument necesar de îmbogăţire a graiului....Neologismul e azi pe cale a pătrunde în popor, deci de a câştiga toate drepturile de cetăţean....Această pătrundere a neologismului dintr-o regiune românească într-alta este un fenomen lingvistic de care filologul şi, mai ales, lexicograful nu se poate desinteresa, căci el ilustrează o epocă din istoria limbiei“ (Puşcariu 1926: 13).

Făcând neologismului „un loc din ce în ce mai mare“ în dicţionar (Dicţionarul limbii române, tomul II, Bucureşti 1934, Prefaţă, p.1), Puşcariu dovedeşte că

„a avea înţelegerea istorică a limbei nu însemnează a privi numai în trecutul îndepărtat, ci şi a recunoaşte schimbările prin care limba trece în momentul când o poţi observa direct.“ (Puşcariu 1926: 12). [8]

28

şi se apropie astfel foarte mult de părerile antecesorului imediat, Al. Philippide, pe care cândva (1906) le combătuse. Dicţionarul realizat sub conducerea lui Sextil Puşcariu este apreciat:

„mai puţin reprezentativ în privinţa neologismelor.... În pofida lipsurilor neologistice, împuţinate pe parcursul muncii de redactare, dicţionarul realizat sub conducerea lui Puşcariu trebuie considerat prin lista sa de cuvinte o operă fundamentală, comparabilă cu cele mai bune dicţionare similare din lume. “(Seche 1969:48-49).

Transformările prin care a trecut vechea Academie Română în 1948 devenită Academia RPR, apoi Academia RSR – până în 1989, iar după 1990 redenumită Academia Română, nu au îndepărtat-o de unul dintre scopurile sale fundamentale – elaborarea dicţionarului academic general. După revizuirea părţii tipărite de Puşcariu de către un colectiv de la Institutul de lingvistică din Bucureşti, aflat sub conducerea lui Iorgu Iodan, se hotărăşte continuarea dicţionarului început sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Pentru a nu se mai amâna elaborarea părţii inexistente, se începe redactarea şi publicarea, în 1965, a Dicţionarul limbii române, DLR, serie nouă, de la litera M, cam de acolo de unde lucrarea fusese întreruptă. Faţă de opera lexicografică precedentă, s-au adus schimbări în metoda de lucru:

.„Cât priveşte tehnica lexicografică, s-a ţinut seamă de progresele înregistrate în acest domeniu în ultima vreme, evitându-se să se facă o difernţiere prea mare între partea publicată şi partea cea nouă“. (DLR, Prefaţă, p.V)

Privitor la lista de cuvinte, noua versiune înregistrează „toate cuvintele de circulaţie generală din limba română “, din limbajul literaturii artistice, din vorbirea regională, din textele vechi, dar încetează de a mai fi exhaustivă, ca în versiunea anterioară, relativ la cuvintele aparţinând terminologiei tehnico-ştiinţifice. În privinţa selectării acestora, între cele două opere lexicografice există nete deosebiri de concepţie. Puşcariu nega existenţa vreunui criteriu pe baza căruia se putea stabili acceptarea ori respingerea neologismelor, considerând operaţia de selectare un moment de subiectivă opţiune; dimpotrivă, în noua versiune se aplică un criteriu de selectare ştiinţific: au dreptul să figureze în dicţionar acei termeni ai limbajelor tehnico-ştiinţifice care „au pătruns sau manifestă tendinţa evidentă de a pătrunde în limba literară generală, în limbajul literar-artistic sau în cel popular“; în mod practic, „dacă aceştia apar ....în cel puţin două stiluri diferite ale limbii“, şi existenţa lor este verificată prin izvoare, „introducerea lor în dicţionar este justificată“.(Dicţionarul limbii române, DLR, serie nouă, tomul VI, Bucureşti, 1965, p.VI)

La mai bine de 40 de ani de la apariţia primului tom al DLR, dicţionarul academic nu este complet terminat, dar neologismul nu mai constituie o problemă, existenţa şi importanţa lui în limbă fiind unanim acceptate, iar tehnica lexicografică are principii clare de tratare a lui.

NOTE [1] Archivu pentru filologie şi istorie, anul I (1867), nr. 9 (octombrie 20), p.191, apud Seche 1966, p. 133 [2] Archivu pentru filologie şi istorie, anul (1867), nr. 9 (octombrie 20), p.191, apud Seche 1966, p.133. [3] A

lexic comun / lexic specializat general lexicon ... · 1 analele universitĂŢii “dunĂrea de...

Documents