Brett Kahr

Lecţii de viaţă de la Freud

Brett Kahr

Lecţii de viaţă de la Freud

Traducere din engleză și note

de Luana Schidu

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Design:Faber Studio

Director producție:Cristian Claudiu Coban

DTP: Gabriela Chircea

Corectură: Duşa UdreaAna-Maria Tamaş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiKAHR, BRETT Lecţii de viaţă de la Freud / Brett Kahr; trad.: Luana Schidu. - Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-291-9

I. Schidu, Luana (trad.)

61(436) Freud, S159.964.2929 Freud, S

Titlul original: Life Lessons From Freud, Seria „School of Life“Autor: Brett KahrEditor: Alain de Botton

Copyright © Brett Kahr 2013First published 2013 by Macmillanan imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers Limited

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

ISBN: 978-606-719-291-9

THE SCHool of lIfE este dedicată explo-rării marilor întrebări ale vieții: Cum ne putem împlini potențialul? Poate munca să ne inspire? De ce are importanță comunitatea? Pot relațiile să dureze o viață întreagă? Nu avem toate răspunsu-rile, dar vă vom sugera câteva idei folositoare — de la filosofie la literatură, de la psihologie la arte vizuale — care cu siguranță vă vor stimula, pro-voca, îmbogăți şi alina.

ThESChOOLOFLIFE.COM

Pentru Luca și Rafe,

în speranța că aceste lecții

le vor fi de folos într‑o zi

9

Cuprins

Introducere ..................................................11

1. Cum să-ţi sabotezi cel mai mare succes .............. 23

2. Cum să faci din ţânţar armăsar ........................34

3. Cum să trădezi un secret adânc și întunecat .....46

4. Cum să iubești soţia altui bărbat .....................57

5. Cum să-ţi anulezi întreaga familie…

în sens pozitiv ............................................71

6. Cum să strici o glumă bună ...........................84

7. Cum să uiţi trecutul ......................................96

8. Cum să fii total neimportant ......................... 109

Concluzie: Moștenirea umanitară a lui Freud ...... 121

Temă pentru acasă ......................................... 127

Mulţumiri ................................................ 136

Însemnări ................................................ 138

11

Introducere

La numai câteva zile după ce am ajuns la uni-versitate ca proaspăt student, m-am trezit în Sala Seniorilor, ținând strâns în mână un pahar de Xeres, la o petrecere din cadrul Săptămânii Bobocilor organizată de facultate. După ce am stat de vorbă mai întâi cu un specialist în isto-rie medievală, iar apoi cu un profesor de greacă veche, m-am cufundat într-o conversație cu un eminent biochimist.

— Freud, a răcnit el, vă interesează Freud?— Da, am murmurat, trădând vădit toată

naivitatea şi ignoranța unui psiholog începător. — hm, a pufnit el disprețuitor, vărsând

câteva picături din cel de-al treilea sau al patru-lea pahar de sherry în timp ce-şi continua, gesti-culând, perorația. Cincizeci la sută din ce a scris Freud este total eronat... iar restul de cincizeci la sută e la mintea oricui.

Am încercat, timid, să susțin că Freud ar putea avea totuşi unele merite, dar în van. Acest

Lecţii de viaţă de La Freud

12

domn distins îşi formase o părere fermă. Freud nu se califica drept un om de ştiință adevărat. Am plecat de la petrecere neconsolat, îngrijorat că admirația mea juvenilă pentru el ar putea fi peri-culos de greşită.

Orice ironii aş fi fost eu nevoit să suport în anii ’80, acestea pălesc în comparație cu ce a avut de îndurat Freud în primele decenii ale secolului al XX-lea. Neurolog ca formație, Freud s-a specia-lizat în tratarea bolilor nervoase precum isteria şi nevroza anxioasă; iar ca tânăr medic a şocat socie-tatea medicală vieneză cu observațiile sale că pro-babil mulți oameni cu afecțiuni psihice au suferit experiențe traumatizante în copilărie, adeseori de natură sexuală. Freud a scris despre aceste traume în detaliu, evitând eufemismele folosite în general în discursurile de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această sinceritate remarcabilă i-a făcut pe mulți medici consacrați să-l eticheteze drept nimic mai mult decât un pervers sexual nebun.

Când a murit Freud, în 1939, domnul Andrew Rugg-Gunn, medic chirurg la Western Ophtalmic hospital din Londra, l-a atacat pe psihanalistul defunct în paginile respectabi-lei reviste medicale The Lancet, exclamând că „obsesia nesănătoasă pentru sex a lui Freud este

13

Introducere

responsabilă într-o măsură covârşitoare pentru depravarea mentală şi pervertirea gustului care i-au afectat, printre alții, pe englezi, şi mai ales pe englezoaice, după ultimul război. Un rău des-tul de mare în sine, acest lucru a avut consecințe incomensurabil de dăunătoare, căci, fără îndo-ială, a pavat drumul pentru acceptarea pe scară largă a acelei ideologii iudaice, exhaustive din care s-au născut bolşevismul, nazismul şi războ-iul actual“. Dar The Lancet a publicat şi un pane-giric scris de dr. John Rickman, unul dintre pri-mii discipoli britanici ai lui Freud, care susținea că acesta „te făcea să simți că te afli în compania unui nou tip de ființă — un ideal pentru natura umană“. În mod clar, Freud a stârnit o gamă largă de reacții, de la cei care au ajuns să-l considere cel mai important psiholog din istorie până la cei care l-au ridiculizat, catalogându-l drept un şarlatan obsedat şi lasciv.

Născut pe 6 mai 1856 la Freiberg, în Moravia, parte a întinsului Imperiu Austro-Ungar, Sigismund Schlomo Freud a crescut într-o casă destul de modestă: tatăl lui, un negustor de lână, îşi câştiga cu greu existența. În 1860, familia s-a mutat la Viena, unde tânărul Freud s-a remarcat prin învățătură. La scurt timp după ce a absolvit

Lecţii de viaţă de La Freud

14

şcoala, el şi-a schimbat prenumele din ebraicul Sigismund Schlomo în mai germanicul Sigmund, atât din dorința de a evita, pe cât posibil, antise-mitismul care domnea în vremea aceea, cât şi pen-tru a-şi afirma, cu wagneriană cutezanță, intențiile combative. Sigmund Freud nu avea de gând să fie un negustor modest, ca tatăl lui. Avea să se înscrie la Universität zu Wien (Universitatea din Viena), veche instituție de învățământ fondată în 1365, şi să devină medic.

Freud a absolvit cu succes facultatea de medi-cină în 1881, iar curând după aceea s-a angajat la Allgemeines Krankenhaus, cel mai important spital din Viena. Tot la vremea aceea, a făcut cunoştință cu un medic mai în vârstă, consacrat, dr. Josef Breuer, care i-a povestit despre tratamen-tul extraordinar pe care-l aplica unei tinere vie-neze, Bertha Pappenheim, care suferea de o seamă de simptome isterice bizare, precum halucinații vizuale şi paralizii inexplicabile. În timp ce alți medici ai acelei epoci ar fi prescris sedative, cure de odihnă, băi fierbinți sau, mai degrabă, niciun tratament pacientelor afectate de isterie, Breuer a început să aibă conversații cu Fräulein Pappenheim. În mod surprinzător, pur şi sim-plu vorbind, simptomele ei au început să dispară,

15

Introducere

făcând-o pe tânăra femeie să numească acest pro-ces „curățatul coşului“ sau „cura prin vorbire“. Relatarea doctorului Breuer despre acest caz l-a impresionat imens pe Freud şi l-a învățat foarte multe despre tratarea nevrozelor, acele tulburări psihologice care păreau să nu aibă nicio cauză fizică evidentă şi care nu răspundeau pe de-a-ntre-gul la tratamentele somatice convenționale.

Majoritatea medicilor din secolul al XIX-lea le considerau pe nevroticele isterice nişte femei de societate prostuțe, hiperemoționale. Astăzi, le-am putea numi, oarecum răutăcios, melodra-matice. Dar Freud a început să caute dincolo de comportamentele lor care sugerau o nevoie exage-rată de atenție, bănuind că aceste femei sufereau din cauza unor probleme mai adânci. Pentru a-şi îmbogăți cunoştințele despre isterie şi despre alte psihonevroze, el a petrecut câteva luni la Paris, la spitalul Salpêtrière, unde a lucrat cu cel mai mare neurolog şi specialist în isterie din Franța, pro-fesorul Jean-Martin Charcot, care l-a învățat că şi bărbații pot suferi de isterie şi, mai important chiar, că simptomele isteriei se pot trata prin hip-noză. Crucial e că tânărul Sigmund Freud desco-perise deja că nevroza nu este neapărat o afecțiune permanentă, distrugătoare; boala putea fi, de fapt,

Lecţii de viaţă de La Freud

16

ameliorată, dar nu prin mijloace medicale, ci mai degrabă prin metode psihologice.

După revenirea la Viena, Freud şi-a deschis propriul cabinet în ziua de Paşte a anului 1886, punând în practică revoluționara „cură prin vor-bire“, pe care o învățase de la Breuer, şi procedu-rile de hipnoză pe care le deprinsese de la Charcot şi alții (abandonând, în cele din urmă, cea de-a doua tehnică şi concentrându-se pe dezvoltarea primei). Una dintre pacientele lui, o femeie pe nume Madame Benvenisti, a considerat, proba-bil, folositor tratamentul lui şi, ca mulțumire, i-a făcut cadou o canapea. Freud a început curând să-şi încurajeze pacienții să se întindă pe divanul lui confortabil, el aşezându-se apoi în spatele aces-tuia — ca să nu fie văzut —, ceea ce le permitea pacienților să vorbească mai puțin inhibați des-pre temerile şi fanteziile lor intime, despre amin-tirile şi dorințele lor, despre impulsurile lor sexu-ale sau agresive, despre visele şi simptomele lor. Spre uimirea şi încântarea lui, cura prin vorbire s-a dovedit extraordinar de puternică, iar Freud a început să aibă rezultate impresionante. Pacienții săi au început să-şi exprime desluşit traumele şi, în consecință, au experimentat pentru prima dată eliberarea şi uşurarea. În timp ce majoritatea

17

Introducere

vienezilor dansau pe valsurile vesele ale lui Johann Strauss fiul, care-i ajutau să uite de necazuri, Freud îi silea să-şi amintească şi a creat o sceno-grafie unică în care puteau face acest lucru.

Ar fi un neadevăr istoric să susținem că Freud a țâşnit pe scena psihiatriei precum Atena din capul lui Zeus. Alți medici din Viena şi de pe restul con-tinentului începuseră şi ei să întreprindă acțiuni similare; de fapt, o bună parte din Viena acelui fin‑de‑siècle clocotea de entuziasmul unor idei noi nu numai în medicină, ci şi în politică şi în arte; iar la începutul secolului al XX-lea, capitala austriacă devenise un teren fertil pentru ideile revoluționare, fie prin tablourile lui Egon Schiele — care sfida convențiile cu schițele lui de siluete nude, cada-verice —, fie prin muzica lui Arnold Schönberg, care a introdus atonalitatea, fie în piesele lui Arthur Schnitzler, care scria extrem de explicit despre sexu-alitate. Freud a fost doar un element al acestui cli-mat efervescent de creativitate, liberalism şi provo-care, dar un element destul de important.

În 1895, Freud şi Breuer au publicat o carte despre „cura lor prin vorbire“ pentru iste-rie, o monografie care l-a lansat pe Freud ca pe o prezență tot mai vizibilă pe scena medicală internațională. La scurt timp după publicare, un

Lecţii de viaţă de La Freud

18

anume Alfred von Berger descria, într-un ziar vienez, noul tratament psihologic al lui Freud drept Seelenchirurgie („chirurgia sufletului“), defi-nind în mod strălucit terapia freudiană drept o nouă formă de medicină, care trata nu trupul, ci mai degrabă mintea. În anul următor, 1896, Freud a introdus pentru prima dată termenul de psycho‑analyse („psihanaliză“), în franceză, într-o revistă de neurologie. A urmat un şir lung de publicații, între care faimoasa Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), care a apărut la 4 noiembrie 1899, dar care avea data 1900 pe pagina de titlu, indicând că editorul recunoştea în această carte o operă nouă, vitală pentru un secol nou, îndrăzneț. Pe lângă faptul că dezvăluia roadele cercetărilor intensive ale lui Freud asupra visului ca parte pro-fund semnificativă a vieții mentale, acest magnum opus furniza şi un model extrem de articulat şi de atent argumentat al funcționării psihicului uman: unul care constă într-o minte conştientă, oarecum redusă ca dimensiune, dar şi o minte inconştientă, destul de cavernoasă prin comparație, care ne guvernează majoritatea gândurilor, fără ca noi să fim conştienți de asta.

Iscusit om de afaceri şi publicist, precum şi om de ştiință conştiincios şi autor prolific, Freud

19

Introducere

ştia că va trebui să-şi promoveze tratamentul psiha nalitic şi că, pentru a pătrunde în lumea psi-hiatrică, va trebui să publice eseuri şi cărți des-pre metoda sa şi să pregătească tineri practicanți ai artei psihanalitice care aveau să-i confirme des-coperirile în privința eficienței curei prin vorbire. După decenii de trudă neîntreruptă, psihana-liza a devenit în cele din urmă atât de populară, încât a început să pătrundă în cultura de mase. În 1926, Georg Wilhelm Pabst, remarcabilul rea-lizator de filme mute, şi-a lansat la Berlin filmul Geheimnisse einer Seele (Secretele unui suflet), ce dramatiza povestea fictivă a unui om care a făcut psihoterapie pentru a-şi vindeca fobia de cuțite. Iar pe Broadway, în acelaşi an, compozitorii Richard Rodgers şi Lorenz hart, care aveau din ce în ce mai mult succes, au creat un nou musical, Peggy‑Ann, care conținea multe trimiteri la noua psihologie freudiană şi care includea o scenă de vis destul de lungă.

În mod evident, Freud se afirmase. Dar se afirmase şi Nazionalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, ce l-a identificat rapid drept un evreu subversiv care nu numai că scria cărți mur-dare despre sex, dar a cărui filosofie însăşi sugera că oamenii ar putea îndrăzni să preia controlul

Lecţii de viaţă de La Freud

20

asupra propriei vieți prin psihanaliză — în mod evident, tocmai opusul ideologiei hitleriste a sub-ordonării față de statul fascist. Astfel că, în 1933, naziştii au ars cărțile lui Freud pe un rug imens în Opernplaz din Berlin, alături de cărțile altor evrei, precum Karl Marx şi Albert Einstein. În ciuda implorărilor colegilor săi, Freud refuza să părăsească Austria; în cele din urmă însă, în 1938, după ce naziştii i-au interogat pe doi dintre copiii săi, a cedat şi, cu ajutorul înstăritei sale discipole, prințesa franceză Marie Bonaparte, care i-a mituit pe nazişti, el s-a adăpostit împreună cu toată fami-lia la Londra, unde şi-a petrecut ultimele cinci-sprezece luni şi jumătate din viață. Măcinat de un cancer al maxilarului, el a murit la vârsta de optzeci şi trei de ani, la 23 septembrie 1939, în urma unei supradoze de morfină — administrată de medicul lui, pentru a-i uşura durerea fizică insuportabilă.

Viața şi opera lui Freud au exercitat o fascinație constantă asupra mea încă din anii adolescenței. În timp ce perseveram în pregătirea mea în psihologie şi psihoterapie, continuam să-l citesc pe Freud cu un interes crescând. Nu numai că am devenit un practicant al psihoterapiei freu-diene şi am continuat să lucrez în acest domeniu

21

Introducere

în ultimele trei decenii, dar am trecut eu însumi printr-o lungă perioadă de psihanaliză freudiană, care s-a dovedit o experiență extrem de benefică sub multe aspecte. În plus, am devenit şi istoric şi, în acest rol, am intervievat un mic număr de oameni care au avut contact personal cu Freud, precum şi un mare număr de oameni (câteva sute, de fapt) care au lucrat cu primii discipoli ai lui Freud. În tinerețe, chiar am lucrat un an în casa lui Freud din Londra — acum Muzeul Freud —, iar mai recent am revenit în calitate de membru în consiliul de conducere al muzeului. Mărturisesc aşadar că am o preferință puternică pentru Freud, dar una formată, sper eu, ca urmare a unei vieți întregi de studiu serios al contribuțiilor lui. În practicarea medicinei, îl consider absolut indis-pensabil şi îl iau cu mine în sala de consultații în fiecare zi, pentru că el ne-a furnizat, mie şi colegi-lor mei, instrumentele esențiale pentru a înțelege originile şi tratamentul suferințelor psihologice şi ale nebuniei.

Deşi m-am bucurat de o „relație de iubire“ academică şi profesională cu Freud, nu ar fi total corectă presupunerea că îl idealizez sau că am rămas orb la slăbiciunile, la punctele sale vulnera-bile sau chiar la caracterul lui uneori crud. Freud