Literatura română poartă ca marcă specifică în secolului al XVII-lea dimensiunea religioasă a existenței. Din secolul al XVII-lea, limba slavonă este înlocuită treptat cu limba română.

Se fac traduceri și se tipăresc cărți religioase pentru a încreștina poporul: cazanii (evanghelii explicate), pravile (legi) și didahii (predici).

Reprezentanți de seamă în promovarea limbii naționale și a credinței creștine sunt: mitropolitul Varlaam, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanul.

Mitropolitul Varlaam

Cel dintâi dintre cărturarii care au încercat să introducă limba română în biserică a fost mitropolitul Varlaam. Principala sa contribuție în domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare în care limba

română dobândește un stil propriu, depărtându-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam, în acestă lucrare, pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăție a limbii române. Cazania intitulată

Carte românească de învățătură, a fost tipărită în 1643 și este un monument de limbă veche românească. Volumul cuprinde 75 de predici, care se rostesc duminica și în cele mai importante

sărbători ale anului.

Nicolae Iorga, în Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, afirmă că această lucrare arată ce legături existau cândva între toți românii; este o operă de unitate națională, o unitate care se face în

suflete, pentru că ardeleanul cere același grai pe care îl cere și munteanul și moldoveanul.

Cazania mitropolitului Varlaam

Primul nostru poet: mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitropolitul Dosoftei, înscăunat la numai câțiva ani după retragerea din funcție a predecesorului său. Cunoscător al mai multor limbi, Dosoftei a tipărit numeroase traduceri,

îmbogățind literatura religioasă nu numai cu cele mai populare cărți de lectură în acest domeniu (Psaltirea în versuri, Viețile sfinților), dar și cu texte de ritual, de slujbă bisericească (Liturghia,

Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a publicat pentru prima oară în limba română.

Psaltirea pre versuri tocmită a fost tipărită în 1673 la Uniev (Polonia) și cuprinde psalmii biblici pe care Dosoftei i-a versificat într-o manieră artistică impresionantă cu toate că s-a izbit de insuficientele

mijloace de expresie literară pe care le putea oferi atunci limba română. Dosoftei afirmă în Prefața acestei cărți: „Ni s-au părut smereniei noastre a hi lucru de treabă și de folos de spăsenie (mântuire)

tâlcovania acestii svinte cărți a svântului prooroc David, carea iaste plină de rugă și plină de tainele cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia cu multă trudă și vreme îndelungată, precum am putut mai frumos am

tâlcuit ș-am scris precum a vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei.”

Mitropolitul Dosoftei „a organizat un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism.” (Nicolae Manolescu, Istoria

critică a literaturii române)

Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei

Concluzie ?

Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme în acest domeniu le-au înfăptuit

Dosoftei, în Moldova și Antim Ivireanul, în Muntenia.

În al doilea rând, cărțile religioase au influențat formarea limbii române literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limbă literară până la mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei și Antim Ivireanul, toți s-au străduit să caute forma cea mai limpede și mai

armonioasă a limbii, care să fie înțeleasă în toate ținuturile românești.

Concluzie 2/Incheiere…nu stiu…

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin: „Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu

poate.”