BALKANIK!ARTS & CULTURE

FEST

IVAL

3

Cuprins

Balkanik: Festival de Cultură şi Artă - prezentare generală / 5

Oamenii Nordului / 11

Studiul Lăutarilor / 19

Ghid de bune practici / 21

4 5

În perioada decembrie 2014 – aprilie 2016, s-a desfăşurat proiectulBalkanik: festival de cultură şi artă, implementat de AsociaţiaCulturală Metropolis, în parteneriat cu Interkulturelt MuseumOslo, finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda,Liechtenstein şi Guvernul României, prin programul PA17/RO13 “Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european”. Conform contractului de finanţare, valoarea totală a proiectului este de 868.851,07 lei, iar valoarea finanţării nerambursabile este de 781.965,96 lei.

Cel mai important eveniment al proiectului este Festivalul Balkanik!. Desfăşurat timp de trei zile, acesta a reunit 100 de muzicieni din toate colţurile lumii. Concertele inspirate din cultura specifică zonei Balcanilor reprezintă o iniţiativă de promovare a patrimoniului cultural imaterial, de creştere a gradului de toleranţă în rândul publicului general, dar şi de revitalizare a zonei în care se desfăşoară evenimentele. Cartierul Uranus constituie, în prezent, o periferie în imaginarul colectiv al bucureştenilor, fi-ind locuit de o populaţie săracă, în majoritate de etnie romă.

Târgul de meşteşuguri şi artizanat “Minorităţi: Tradiţii & Diversitate”, desfăşurat în cele 3 zile de festival, a reunit 40 de expozanţi – meşteşugari, designer, bucătari – care au evidenţiat caracterulmulticultural al Balcanilor şi le-au prezentat celor din public piese atent lucrate, cu specific artizanal, obiecte decorative, vestimen-taţie inspirată din portul tradiţional, bijuterii realizate de designeri contemporani şi multe alte prduse, de la opere de artă, la delicii culinare.

6 7

BALKANIK! FESTIVAL 11-13 septembrie 2015Grădina Uranus şi The Ark

15 concerte şi spectacole: Roots Revival Romania ◊ Kalyi Jag ◊ Ivo Papasov & His Wedding Band◊ Kottarashky & The Rain Dogs ◊ Dj Click ◊ Lemon Bucket Orkestra ◊ Kocani Orkestra ◊ Crispus: The Art of Fire ◊ Fanfare Ciocarlia ◊ Cumbus Cemaat ◊ Ion din Dorobanți (Future Nuggets, Steaua de Mare, Raze de Soare) ◊ DJ Ovidiu Jakobsen (Norvegia) ◊ Fanfara de la Valea Mare ◊ Amsterdam Klezmer Band ◊ Shantel & Bucovina Club Orkestar.

1 târg de meşteşuguri şi artizanat

40 de expozanţi – inclusiv meşteri tradiţionali, designeri, artişti urbani

29 de ateliere în cadrul târgului

5 expoziţii de fotografie:• Cristian MUNTEANU - “Copiii din Carcaliu”• Silviu GHEȚIE – “Maramureş”• Silviu GHEȚIE & Ligia KEȘIȘIAN MITULESCU – “Oamenii Nordului”• Catinca ZAHARESCU-MEREUȚĂ, Cristian DOROBANȚU, Ligia KEȘIȘIAN MITULESCU – “Muzicieni din România”• Ligia KEȘIȘIAN MITULESCU – “Guca Trumpet Festival”

3 expoziţii de pictură – Daniel BRICI, Paul HITTER, Eugen RAPORTORU

1 expoziţie de sculptură – “ArtBorescent”

9500 de spectatori

Şi-un making-of, să le priviţi pe toate, de găsit pefacebook.com/balkanikfestivalro.

8 9

Proiectul “Balkanik: festival de cultură şi artă” a inclus o componentă importantă de promovare a diversităţii culturale, pe mai multe paliere:

- un workshop pentru valorificarea economică a bunurilor meşteşugăreşti, la care au participat 50 de meşteri din Bucureşti şi din ţară şi care le-a propus acestora strategii de marketing adaptate pieţei contemporane, beneficiind inclusiv de experienţa partenerului norvegian;

- un seminar despre muzica lăutărească, cu participarea a 50 de copii din centre de plasament din Bucureşti, care au aflat informaţii despre această profesie, componentă a patrimoniului cultural imaterial, direct de la lăutari autentici;

- un seminar dedicat diversităţii culturale a comunităţii rome din România, la care au participat peste 100 de studenţi, profesori universitari, cercetători şi artişti de etnie romă ori inspiraţi de cultura romă; seminarul a inclus prezentări ale celor mai recente cercetări realizate în comunităţile de romi, conturate în strategii multiple: intervenţie socială, educaţia copiilor romi, film documentar, cercetări antropologice;

- un reportaj despre minoritatea Sami din Norvegia, una dintre cele mai bine conservate minorităţi etnice din lume, diseminat pe canalele on-line ale Festivalului Balkanik;

- o cercetare de teren prin care au fost găsiţi 20 de lăutari/grupuri de lăutari tradiţionali, aparţinând mai multor grupuri etnice de pe întreg teritoriul României; rezultatul cercetării a fost diseminat printr-un catalog conţinând povestea lăutarilor, fotografii şi un CD cu înregistrări ale prestaţiilor acestora;

- o expoziţie de pictură şi fotografie a 4 artişti români inspiraţi de cultura romă; expziţia este găzduită de Interkulturelt Museum Oslo, este vizitată de publicul general din Oslo şi de turiştii din acest oraş şi va rămâne deschisă şi dupăterminarea proiectului, pâna la sfârşitul verii 2016.

Foto: Cristian Munteanu

10 11

REPORTAJ - OAMENII NORDULUI

La începutul lunii februarie 2015, ne-am împachetat cele mai groase pulovere, izmenele și șosetele de lână de la bunica și noi, care dansam desculț în nisipul din Uranus la Balkanik Festival, în haine care nu le-ar ține de cald nici unor flu-turi, am plecat spre Nord. Să mergi în Norvegia în luna februarie e probabil o experiență la fel de extremă cu a merge în Sahara în iulie, dar deja ne cu-noașteți, ne place adrenalina mai ceva ca rachiul. Am schimbat patru avioane, și după multe ore de zbor și nerăbdare, turbulențe și covrigi, am ajuns în nordul Europei, dincolo de Cercul Polar, în ținutul care se numește Finnmark sau Laponia, să cunoaștem poporul indigen Sami, așa cum este el astăzi. Cândva se numeau laponi, însă termenul este astăzi rar folosit și considerat înjositor (în suedeză, înseamnă petec).

Cei mai mulți dintre ei trăiesc în nordul Norvegiei (40 000), iar restul, în Suedia, Finlanda și Peninsula Kola. Limba pe care o vorbesc este izbitor de asemănătoare cu maghiara, ambele făcând parte din familia limbilor uralice sau fino-ugrice, dezvoltate acum 5000 de ani, între Urali și Marea Baltică. În urmă cu sute de ani, erau oameni fără țară, nomazi, care își așezau cortul într-una din țările din nordul Scandina-viei, iar astăzi, deși reprezintă o populație minoritară, au propriul lor parlament și sunt considerați a fi una dintre minoritățile cu tradițiile cel mai bine conservate din lume.

Karasjok este capitala Sami din Norvegia și aceasta a fost destinația noastră principală. Un sat acoperit de zăpadă, unde mai mult de 90% dintre locuitori sunt Sami. Încălțați cu ghete din blană de ren sau din blană de focă din Groenlanda, purtând căciuli mari de ren și îmbrăcați în haine colorate, bătrânii se întâlnesc în fiecare zi la o cafenea improvizată în interiorul supermarketului. Pe masă se afla un termos de cafea, iar bătrânii ne priveau blajin, dar ca pe oameni din altă lume, ceea ce cred că și eram. Doar unul dintre ei vorbea engleză, iar ceilalți ne priveau curioși și insistent, așa cum privești o girafă când mergi prima data la Grădina Zoologică. De la el am aflat că să întrebi un Sami câți reni are echivalează cu a întreba orice om câți euro are în cont. Sau cel puțin așa era până nu demult. În prezent, guvernul norvegian are reguli stricte în ceea ce privește creșterea renilor.

12 13

Autorizații pentru a avea turme de reni pot primi doar cei care sunt Sami iar părinții sau bunicii lor au avut și ei turme, iar numărul maxim de reni pe care îl poate deține o familie a scăzut foarte mult; altfel, regiunea Finnmark ar risca să se transforme din tundră în deșert iar toți renii, care își petrec cel mai mult timp în sălbăticie, să nu riște să nu mai aibă hrană. În zilele noastre, Sami cresc și alte animale, confecționează obiecte din lemn sau haine din piei și blănuri de ren.

Am încercat să-i iscodim pe simpaticii noi prieteni despre vechile tradiții șamanice pe care le practica poporul Sami, însă păreau neștiutori și chiar surpinși când le-am povestit că umblă vorba prin sudul Europei că Moș Crăciun s-a înfiripat în inima civilizației lor, în urma consumului de ciuperci halucino-gene, de la care aveai impresia că vezi lucruri zburând. Însă, era clar că nu erau dispuși să împărtășească unor străini veniți de departe din secretele lor. Totuși, unul dintre ei, așa cum mi-a fost tradus, s-a oferit să îmi confecționeze o pere-che de ghete de ren și ne-au recomandat un local cu mâncare autentică, unde am mâncat cel mai bun somon de râu, care nici nu era roz (aviz amatorilor).

Drumul ni l-am continuat la Parlamentul Sami, o clădire cu o arhitectură impresionantă, pentru care arhitecții Stein Halvorsen și Christian Sundby au câști-gat numeroase premii. Construită din lemn, printre copaci, cu proverbe Sami scrise caligrafic pe perete, împânzită de picturi și cărți, în formă de cort Sami. Am fost întâmpinați cu căldură de către ghidul nostru Sami și l-am cunoscut și pe pastorul satului. Ni s-a confirmat încă o dată că șamanismul cu incantațiile lui și vechile practici religioase ale poporului care în timpurile străvechi conside-ra că toate plantele și ființele au suflet și se hrănea cu mituri asemănătoare celor amerindiene, au pierit și că întregul popor Sami s-a convertit la creștinism, mai pre-cis, la religia luterană care predomină în țările nordice. Tot la Parlament, am mai aflat că singurul viciu pe care îl au, în aparență, Sami, este cafeaua. Alcool nu beau, sunt oameni liniștiți iar de alte substanțe, acolo în mijlocul pustietății, nu poate fi vorba.

În acea seară, după ce am umblat în toate cârciumile și cotloanele din Karasjok și nu văzusem încă vreun ren sau aurora boreală pe care o tot invocam, am pornit pe drumul spre Finlanda. Ne-am oprit la un magazin de unelte imediat după graniță și am întrebat unde putem vedea și noi reni, ca bieți călători în Țara Nordului. Vânzătorul, amabil, ne-a comunicat că tocmai au sosit astăzi 4000 de reni din sălbăticie și că dacă mai mergem la 11 km, îi putem vedea.

Atât ne-a trebuit și duși am fost, până am ajuns într-un loc despre care nici nu citisem, nici nu auzisem. O arenă mare, cu mulți Sami în mijloc, veniți din Norvegia și Finlanda, să își recupereze renii aduși din sălbăticie cu snowmobilele. Pe rând, intrau în arenă în jur de 50 de reni odată, iar oamenii se aruncau asupra lor, le verificau însemnele de la urechi (toți renii sunt însemnați cu un simbol specific proprietarilor lor (reindeer herders). Noi eram singurii out-sideri, dar am prins repede de la ceilalți ritualul. Când renilor li se dădea dru-mul în arenă, cu toții trebuia să ne retragem la margine, iar după ce intrau, ne întorceam în centru, cei îmbrăcați în roșu trebuiau să rămână pe margine pen-tru a nu speria renii. Sami se năpusteau asupra lor, bărbați, femei, copii, își gă-seau renii, își scriau numele pe ei cu un spray de graffiti iar apoi îi băgau într-un țarc. Priveliștea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părțile. După scurt timp, eram înghețați până la măduvă, doar adrenalina ne mai ținea să nu degerăm. În Nord, chiar și -15 grade se simt ca -30, datorită aerului polar. Am aflat apoi că doar o dată pe an se întâmplă această împărțire a renilor, iar Nordul ni s-a părut dintr-odată, cel mai magic loc de pe Pământ.

În seara aceea, la ferma de câini husky a lui Sven Engholm, unde dormeam,ne-am făcut curaj și am încercat sauna care în Nord e nelipsită din casele oamenilor. Din saună, ne-am aruncat drept în zăpadă, după cum fusesem sfătuiți, iar drumul până la colibele de lemn l-am parcurs apoi desculț, în costum de baie, prin zăpada mare. Sven Engholm a construit și decorat singur o sumedenie de cabane de lemn și se mândrește cu 11 titluri de campion al celei mai lungi curse de sănii trase de câini, Finnmarksløpet - 1000 km. Câinii de sanie aproape au fost dați uitării, de la apariția snowmobilelor, însă Sven or-ganizează săptămânal expediții de 4-5 zile în sălbăticie, la temperaturi chiar de -40 grade, unde toată mâncarea și sacii de dormit sunt cărate pe sănii, iar înnoptarea se face în cabane de lemn fără condiții de apă și electricitate.

14 15

16 17

Nu știu dacă ne-am fi dus și noi în expediție dacă am fi avut mai multe zile la dispoziție, probabil că da. Dacă rezistă australienii și californ-ienii, pentru noi n-ar fi trebuit să fie la fel de greu. De câte ori ne-ar fi luat frigul prea tare, am fi început să dansăm în spiritual balcanic.

În următoarea zi, ne-am echipat cu câte două tricouri, trei pulovere dintre cele mai groase pe care le aveam, gecile din puf și încă o geacă din piele de ren pe dea-supra, iar în partea de jos, cu două perechi de ciorapi, izmene, pantaloni groși, pantaloni de lână și pantaloni de ski, pentru expediția în sălbăticie. Cu greu, am reușit să ne urcăm în săniile trase de snowmobilele a doi păstori de reni din aceeași familie și să pornim la drum, drum pe care l-am parcurs în mare parte, pe un râu înghețat, pe care Sami erau obișnuiți să circule iarna, ca pe autostradă. Doar o fâșie de râu era totuși dedicată snowmobilelor, iar pe partea opusă, se plimbau în voie, elanii.

După o oră, când în pofida tuturor bulendrelor de pe noi, eram extrem de înfrigurați, am ajuns în mijlocul pustietății, unde am găsit turma de reni. Pe vremuri, păstorii de reni erau acolo unde se aflau și turmele lor, chiar în cele mai aspre condiții, își puneau cortul în vreme de iarnă, lângă reni, însă, în vremurile noastre, aceștia merg zilnic zeci de kilometri cu snowmobilele, pentru a se asig-ura că renii rămân împreună și că nu se îndepărtează prea mult. Lemet și Ula vorbeau fluent engleza, și aveau și alte joburi pe lângă cele de păstori de reni. Ula era inginer de sunet, iar Lemet lucra în film. Amândoi au săpat o groapă în zăpadă, unde au făcut focul, iar din zăpadă adunată au construit canapele, pe care au trântit blănuri de ren și ne-au poftit să stăm să ne încălzim. Ei erau din-tre cei care încă mai urmau vechea religie și ne-au spus că mai există încă un fel de șamani, mai degrabă vindecători și că merg la ei de fiecare dată când au o problemă, totuși nu o problemă în dragoste, “pentru că pe acelea nu ți le poate rezolva nimeni”. Au scos din lada de lemn pe care o aveau cu ei, o caserolă cu limbă de ren uscată, tăiată felii subțiri și o prăjitură cu ciocolată. Noi le-am oferit din slănina și ceapa pe care le adusesem și am făcut, cum se spune, cultural exchange. Pe măsură ce se apropia seara, adică pe la ora 14:00, pentru că la 15:00, deja se întuneca, am făcut previziuni despre cât am rezista acolo, în săl-băticie, să trăim doar din turma de reni. Ei erau pregătiți pentru asemenea oc-azii, cu siguranță în cazul unei furtuni de zăpadă, nu ar fi avut multe opți-uni, și aveau la ei mereu faimoasele cuțite Sami cu care puteau tranșa un ren din câteva mișcări. Ne-au mai pregătit o cafea instant la ibric.

În timp ce sorbeam din acea licoare a Nordului, nu prea grozavă la gust, dar eficientă, Lemet și Ula ne-au povestit că vacanța lor ideală nu s-ar întâmpla în vreo țară exotică, la mare și la soare, ci dimpotrivă, în Canada sau Alaska. Oamenii nordului trag tot la frig și tânjesc după locuri unde pot explora distanțe mari pe snowmobilele lor.

Pe 6 februarie, era Ziua Națională Sami, când tot poporul era îmbrăcat în haine tradiționale, colorate și accesorizate autentic. La bufetul de la restaurant ni s-a oferit supă de ren, friptură de ren, cheag de sânge de ren, inimă de ren și os de ren. În acea zi, am ascultat muzica lor veche, care se mai cântă și astăzi, yoik, care era utilizată în practicile șamane, împreună cu toba, pentru incantații. Spre seară, am călătorit și în alt sat mai în nord, Tana Bru. Dansul nu este obișnuit pentru ei, însă voia bună nu a lipsit. Ne întrebam cum ar reacționa dacă le-am duce lăutari, brânză de oaie și hore.

Am petrecut câteva zile în Nord cu o populație despre care nici chiar norve-gienii nu cunosc prea multe, asta am aflat în orașele mari, ca Tromso sau Oslo și sper ca prin fotografiile pe care le-am realizat, împreună cu Silviu Gheție, care ni s-a alăturat în această călătorie, să îi cunoașteți și voi pe Sami. Imagi-nile au putut fi văzute și în cadrul expoziției temporare, în 11-13 septembrie 2015, la Balkanik Festival si sunt în continuare accesibile pe www.balkanikfes-tival.ro. Tot aici, veţi găsi un video intens al autenticului din Europa de Nord.

Ligia KEŞIŞIAN MITULESCUDirector artistic al Balkanik! Festival

18 19

STUDIUL LĂUTARILOR

Vreo trei luni de zile, echipa Metropolis a colindat ţara, în căutarea celor mai talentaţi lăutari din România. Ce-am găsit ne-a lăsat încântaţi şi cu gura căscată. Găsiţi aici - balkanikfestival.ro/studiulautari.pdf - rezultatele cerce-tării noastre. Şi-un pic de răbdare dacă aveţi, o să-i înâlniţi pe câţi-va dintre lăutari în toamnă, în mijlocul târgului Balkanik! Festival.

Nea Vasile Dinu din Mârşa, Giurgiu

“Am ajuns la Nea Vasile pe nepusă masă, dar ne-a primit cu multă bucu-rie şi ne-a povestit despre cântările lui din ultimii ani. Toată lumea îl ştie şi il apreciază, iar el abia aşteaptă să mai fie chemat să le cânte. Pentru că ceilalți lăutari din sat erau la o nuntă, am mers împreună la Clejani. Acolo s-a strâns o mare parte din Taraf de Haïdouks în curtea lui Caliu şi s-au apucat să cânte impreună. O piesă a tarafului, una a lui Nea Vasile şi tot aşa câteva ore!”

20 21

NORWEGIAN GOOD PRACTICES FOR VALUING TRADITION“BALKANIK: ARTS AND CULTURE FESTIVAL”

Handicraft objects are bearers of the most significant and antique symbols of communities. Their heritage and profound history is carried on through artisans’ techniques. In a language only known by them, artisans create a unique and substantial discourse on identity. Modern societies desperately need the re-instalment of the artisan in his traditional position of a highly appreciated individual in a commu-nity. Handicraft is a matter of skill and passion and the public today is craving for both.

Nowadays, a lot of objects we need and buy are mass-produced and usu-ally come from abroad. Worryingly, this general practice narrows the market of an artisan and can cause unemployment, because crafts van-ish and local human resources are less involved in economic circuits.

We might think of crafts focusing on the objects created, but we should also think of this domain as immaterial cultural heritage. Cultural history is not made ex-clusively out of things, but also of the way one creates objects, it is composed of practices, techniques and methods which need to be preserved and perpetuated.As everywhere, in Norway, the apparition of industrial products and meth-ods weakened the craftsmanship sector. Facing the overwhelming op-ponent which is mass-production, artisans had to strengthen their col-laboration and it seems that a further development and enlargement of their associations and organizations helped them perpetuate tradition.

In Norway, one of the most important organizations of craftsmen is the Norwegian Folk Art and Craft Association. Its success in perpetuating tra-ditional crafts is due, in part, to their impressive institutional spreading: they have almost 400 local branches throughout the country. Also, their ap-proach focuses not only on promoting the works of artisans, but also on trans-ferring knowledge and skills. The Association offers approximately 2500 courses annually, the attendance being of about 15000 people every year.

22 23

These impressive numbers come from the organizational capacity of the Association, but also from the willingness of its members to share their knowledge. These courses enable new generations to carry on traditions, and offer new opportunities for elder persons, and more flexibility for work-ers. They also satisfy objectives of lifelong learning and social inclusion.

The Association also focuses on ensuring diverse sources of income for ar-tisans. One of the problems craftsmen face in Norway is that their work is not copyrighted as well as that public support is weak. There are 7 public financ-ing schemes, but they are not destined exclusively to this domain. The areas such as song and instrumental music and dance compete for the same funding. Associations are aware of the fact that one of the most important reasons why crafts are not perpetuated is that they are likely to be unprofitable. They counteract this insufficient funding by offering scholarships and priz-es and the necessary contexts in which artisans can sell their products.

In Norway, crafts associations promote artisans through organizing work-shops, demonstrations, exhibitions, public meetings, fairs, compe-titions, through establishing interdisciplinary partnerships and pub-lic-private partnerships. Crafts are also promoted in craft shops, some of them run by associations, some of them belonging to individual artisans.

In order to reach the public (and possible buyers), artisans also use mass-media, websites (including e-shopping platforms) and social media channels and the impact of these methods seems to be stronger and more long-lasting if they associate with specialized organizations. Another meth-od used is writing and disseminating specialized journals and magazines. One possible partner for promotional activities is close by, but usually omitted: the local media, although establishing only region-al targets of readers, it can support and lift up any local business.

The work of artisans is extremely attractive to tourists and one can ex-pect artisans to be of great interest to local, regional and national authori-ties in establishing their branding and tourist strategies. Individual crafts-men and crafts associations can approach local authorities (which are less procedural) and can establish durable partnerships which benefit both parties.

In Norway, craftsmanship has become increasingly interdisciplinary. The clos-est domain is certainly represented by the fine arts, but it is not the only one interested in artisanship. Various domains interested in crafts bring new pub-lic, new markets, new spokesmen, advocates and promoters who bring their contribution in preserving traditions. This is why an interdisciplinary ap-proach is very advantageous. In a modern society, tradition must be ‘translat-ed’ in the current language people use, so interdisciplinarity can be a mediator.

For some years now, we have spotted in the art scene in Norway a focus on materiality rather than on the idea, on the conceptuality of an oeuvre. This is a clear influence crafts have on contemporary artists: highlighting techniques and processes, creating beautiful objects and being inspired by their methods and motifs.

24 25

Handicraft objects are both useful objects and works of art. As work of arts, they are of interest for artists, galleries and collectors, and not only for the general public. We also acknowledge that displaying handicraft objects is a fresh curatorial challenge for any gallery, being a wonderful occasion to reimagine ways of displaying collections.

A number of associations in Norway dealing with artisans and handicraft products took up the challenge of mediating relationships between crafts, designers, higher education and cultural institutions, embracing a more elit-ist approach. This is the case of the Norwegian Crafts organization, which aims at including traditional practices, motives and artisans in the more refined pro-cess of art making and is also the one of the most important consultants in this domain for the Government of Norway.

The association’s strategy is to adapt artisan objects to the very high standards of fine arts and renowned designers and to contemporary taste. This adds enormous value to craftsmanship objects and also attracts the interest of academic circles, which play a crucial role in reinstalling the much need-ed appreciation for this field. Esthetics, cultural and art history, design studies and industry, museology and curatorial practices are domains di-rectly interested in developing correlations to craftsmen and their work.

The activities which foster these relationships start from exhibitions and residences, continue with critical theory and academic courses and are a great instrument for market development. A great opportunity for craftsmen con-sists in the fact that the craft market is extendable to the general public, to the whole society. Unlike fine arts, where buyers form a niche and art objects are promoted only through specialized channels, handicraft objects are and should be more accessible and more present in the day to day lives of the common people.

26 27

And finally, another argument in advocating the importance of preservinghandicraft traditions is the role it plays in cultural diplomacy. This is where public institutions, and especially central bodies of government should step in. Crafts define identities. They are genuine and persuasive narratives ofcommunities. They impress instantly and create friendly, peaceful and sympathetic ties with other cultures. It would be a pity to let them perish, instead of using them for shaping national brands enjoying international suc-cess and admiration. Intercultural dialogue, openness, tolerance and inclusion are values which can be durably installed by paying a well-deserved attention to craftsmanship.

The strategies for valuing traditions can be applied on all these levels above and for all the reasons mentioned herein. Artisan objects are beau-tiful, original, inspiring, durable, ecofriendly and symbolic. Contempo-rary societies should definitely prioritize resources to continue making them.

Daniella van Dijk-WennbergExpert on multiculturalism

Oslo MuseumInterkulturelt Museum

BALKANIK!ARTS & CULTURE

FEST

IVAL