V.4.6.1. Viaţa, cariera şi opera

Hans Kelsen îşi face studiile universitare la Heidelberg, Berlin şi Viena. La Viena, publică în 1905 lucrarea Teoria statului la Dante Alighieri („Die Staatslehre des Dante Alighieri”), iar în 1906 este proclamat doctor în drept al Universităţii din Viena.Anul 1934 este un an deosebit în cariera ştiinţifică a lui Hans Kelsen: îi apare opera sa fundamentală, „Reine Rechtslehre” (Teoria pură a dreptului). O lucrare care va cunoaşte o răspândire universală, în numeroase traduceri şi în ediţii succesive până în 1960, an când autorul împlinise vârsta de 78 de ani.

V.4.6.2. Normativismul kelsian sau teoria pură a dreptului

Teoria pură a dreptului este cea mai consistentă doctrină ce dezvoltă poziţii fundamentale plecând din scepticismul şi pozitivismul timpului nostru187. Ea a fost creată aşa cum am arătat în ubsecţiunea anterioară a lucrării de către marele jurist şi filosof Hans Kelsen. Kelsen atribuie normelor juridice două caracteristici definitorii: validitatea şi eficacitatea; prima desemnează condiţia existenţială a normelor şi este un Sollen, a doua exprimă rolul lor şi ţine de Sein. Cu alte cuvinte, norme şi fapte, respectiv trebuie să fie şi este fac parte din lumi diferite, pentru că nu derivă unul din altul188.

În concluzie, aşa cum specifica profesor Sofia Popescu, teoriei pure a dreptului a lui Hans Kelsen îi sunt caracteristice următoarele idei de bază: teoria dreptului este cunoaşterea a ceea ce este dreptul (Sein) şi nu a ceea ce trebuie să fie (Sollen); dreptul este o ştiinţă normativă şi nu este o ştiinţă a naturii; teoria dreptului, ca teorie a normelor, nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor juridice; o teorie a dreptului este o teorie a modului de a ordona, de a modifica un conţinut, într-un fel specific; raportul între teoria dreptului şi un sistem concret de drept pozitiv este acela dintre dreptul posibil şi dreptul manifest; validitatea normei juridice provine dintr-o sursă exterioară ei; orice sistem juridic este o ierarhie de norme, în cadrul căruia fiecare trebuie să provină dintr-o normă fundamentală superioară (Gründnorm), care nu este susceptibilă de a fi dedusă, ci trebuie să fie postulam ca ipoteză iniţială; teoria pură a dreptului trebuie să clarifice relaţiile dintre norma fundamentală şi toate normele inferioare, fără să se spună dacă aceasta este bună sau rea, aprecierile în acest sens fiind treaba ştiinţei politice, etice sau religiei.

V.4.6.3. Validitatea normei juridice la Hans Kelsen

La Kelsen noţiunea de validitate, ce priveşte formalul, este departe de noţiunea de justiţie, care aduce referiri la conţinutul actului sau faptului semnificant. Din punct de vedere formal, norma juridică scoate actul/faptul din sfera de existenţă evenimenţială, supus/supuse principiului cauzalităţii ca principiu al naturii, ridicându-le la rangul de acte de drept (Rechtsakte) sau, dimpotrivă, conferindu-le calitatea de nonjuridicitate, devenind act ilicit (Unrechtsakte).

Validitatea normei juridice (a oricărei norme juridice în orice sistem normativ juridic) este un demers logic numai în perspectiva unei distincţii clare între norma juridică analizată ca

realitate (Sein) şi norma juridică luată ca idealitate (Sollen).

  În cadrul P. juridic s-a nascut un curent de sine statator: normativismul juridic, creat de Hans Kelsen, cel care a creat "Teoria pura a dreptului".

            Kelsen afirma ca nici o teorie despre justitie nu poate face parte din teoria pura a dreptului, deoarece idealurile de dreptate apartin stiintei politice. O teorie pura a dreptului nu trebuie sa se lase contaminata de politica, etica, sociologie sau de istorie.

            Sarcina acestei teorii este de a cunoaste ceea ce este esential si necesar în drept. De aceea, teoria dreptului se cere a fi pur formala.

            La baza teoriei lui Kelsen sta afirmatia ca stiinta dreptului este o ierarhie de relatii normative si nu o succesiune de cauze si efecte, cum se întâmpla în  stiintele naturii.

            Ideile fundamentale ale lui Kelsen sunt:

1. Teoria dreptului este cunoasterea a ceea ce este dreptul si nu a ceea ce el trebuie sa fie.2. Dreptul este o stiinta normativa si nu una a naturii.3. Teoria dreptului, ca teorie a normelor, nu are îndatorirea de a cunoaste eficacitatea

normelor juridice.4. O teorie a dreptului este o teorie a modului de a ordona, de a modifica un anumit

continut, într-un fel specific.5. Raportul dintre teoria dreptului si un sistem concret de drept pozitiv este acela dintre

dreptul posibil si dreptul manifest.

            Punctele cardinale ale doctrinei lui H. Kelsen sunt:

Validitatea normei juridice provine dintr-o sursa exterioara ei. Orice sistem juridic este o ierahie de norme, în cadrul careia fiecare trebuie sa

provina dintr-o sursa superioara. În cele din urma, validitatea oricarei norme juridice trebuie sa provina dintr-o

norma fundamentala superioara (Grundnorm). Aceasta norma fundamentala nu este susceptibila de a fi dedusa, ci ea trebuie sa fie postulata, ca o ipoteza initiala.

Teoria pura a dreptului are îndatorirea de a clarifica relatiile între norma fundamentala si normele care sunt inferiaore acesteia, fara a spune daca aceasta norma este buna sau rea. Aprecieri de acest gen intra în sfera stiintei politice, eticii sau religiei.

            Kelsen preciza ca daca normele de drept international trebuie sa fie obligatii pentru state, aceste norme nu pot fi decât norme stabilite de o ordine internationala, superioara autoritatii juridice a statelor.

            scoala lui Kelsen = scoala de la Viena.

            În conceptia acestei scoli statul si dreptul sunt identice, deoarece statul nu este nimic altceva decât un sistem de conduita umana si un ordin de constrângere sociala. De aceea, este

imposibil sa se faca vreo distinctie între stat si drept, deoarece statul nu poate exista ca atare decât în virtutea unei norme juridice care-I confera aceasta calitate.

            H.K. respinge orice dualism provenind din subordonarea dreptului fata de stat sau a statului fata de drept.

            scolii de la Viena îi sunt caracteristice conceperea dreptului ca sistem de relatii între norme si recunoasterea dr. individual numai ca un mijloc tehnic pe care dr. îl poate sau nu adopta în vederea tranzactiilor juridice. În schimb, obligatiile juridice tin de esenta dreptului.

            scoala de la Viena vede în sistemul juridic o structura piramidala. Dreptul se dezvolta în aceasta optica în cadrul unui proces gradual, de la norma cea mai înalta, abstracta, generala care creeaza ea însasi normele, la cea de mai jos norma, care este complet individuala si concreta.

            Între acesti 2 poli, fiecare norma nu numai ca creeaza dreptul, dar îl si aplica si participa la procesul concretizarii dreptului.

            Astfel, daca o lege stabileste o norma generala ea concretizeaza un principiu stabilit de norma fundamentala, dar ea este abstracta în raport cu un contract privat.

            Teoria lui Kelsen a fost si ea criticata de reprezentantii celorlalte scoli ale dreptului. I s-a reprosat recunoasterea foarte larga a caracterului de stiinta sociala a dreptului; faptul ca norma fundamentala ar fi o fictiune, deoarece nu poate fi regasita în realitatea juridica; faptul ca în regimurile fasciste vointa sefului constituie norma fundamentala din care îsi trage validitatea ordinea de drept.

Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans Kelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secolului al XX-lea, Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept constatând că, dincolo de ideea de limitare a statului prin drept, poate fi descoperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor, care presupune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şi subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel, toate normele îşi găsesc fundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte acte juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate. În spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim şi suveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept, care constituie o singură ordine a constrângerii.