În prezenta lucrare vom încerca să descriem un subiect care face parte din doctrina mântuirii, și anume justificarea.

Dietrich Bonhoeffer, un teolog german, a spus odată că: ”Harul nu înseamnă justificarea păcatului, ci înseamnă justificarea păcătosului.”

Așadar, ce este justificarea?

Definiția DEX-ului ne spune că: „JUSTIFICÁRE, justificări, s. f. Acțiunea de a (se) justifica și rezultatul ei; justificație, îndreptățire, motivare.” și „JUSTIFICÁ, justífic, vb. I. 1. Tranz. A arăta că ceva este just (1), legitim, a demonstra justețea unui lucru; a îndreptăți; a motiva. 2. Refl. A da explicații cu privire la o atitudine, o acțiune etc; a se dezvinovăți.”

Omenirea are o dublă problemă pricinuită de păcat și cădere. Pe de-o parte există o corupție fundamental a naturii umane; caracterul noastru moral s-a deteriorate din pricina păcatului. Acest aspect al blestemului este anulat prin regenerare, care schimbă total direcția și tendințele generale ale naturii umane. Rămâne totuși cealaltă problemă: vina noastră sau faptul că suntem pasibili de pedeapsă pentru că nu am reușit să îndeplinm așteptările lui Dumnezeu. La această problemă răspunde justificarea. Justificarea este acea acțiune a lui Dumnezeu care îi pronunță pe păcătoși drepți înaintea Sa. Ea ține de faptul că am fost iertați și s-a declarat despre noi că am îndeplinit tot ceea ce Legea lui Dumnezeu ne cerea.

Justificarea răspunde la întrebările: Cum pot să fiu drept înaintea lui Dumnezeu? Cum pot eu, un păcătos, să fiu acceptat de un judecător sfânt și drept?

1. Justificarea și dreptatea judiciară

În V.T. apare Verbul Tsadaq, care înseamnă a se conforma la o normă dată. Norma care este avută în vedere diferă în funcție de situație. Tamar(Geneza 38:26), David(1 Samuel 24:17, 26:23). Dreptatea este înțeleasă ca fiind o problemă de împlinire a standardelor stabilite pentru o relație.

În V.T. conceptul de dreptate apare adeseori într-un context juridic(Jud 25:1) și, desigur, Dumnezeu este Judecătorul oamenilor(Ps. 9:4; Ier. 11:20) în termenii V.T.-ului justificarea înseamnă stabilirea și declararea faptului că o anumită persoană este nevinovată, și anume, că persoana respectivă este dreaptă(a împlinit Legea).

În Noul Testament, ap. Pavel afirmă faptul că Dumnezeu îi justifică pe cei lipsiți de evlavie (Rom. 4:5)

În Noul Testament justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza suficienței morții ispășitoare a lui Hristos, El declară că credinciișii au îndeplinit toate cerințele Legii la care se referă ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie credinciosului dreptatea lui Hristos; ea nu este o infuzie de sfințenie în individ. Justificarea ține de declarația că o anumită persoană este dreaptă, la fel cum face un judecător atunci când îl achită pe acuzat

Josh McDowell, în Dovezi în favoarea învierii descrie... Judecătorul care plătește pentru fiica lui amenda...

Factori care sprijină argumentul că justificarea este de natură judiciară sau declarativă

1. Conceptul de dreptate ca având de-a face cu poziția formală înaintea Legii sau a Legământului și conceptul de judecător ca persoană care determină și declară statutul nostru în acest sens.

2. Juxtapunerea(=alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție) lui „a justifica” și „a condamna” în pasaje ca Romani 8:33-34 - „Justifică” și „osândește” sunt doi termeni paraleli aici. Dacă al doilea reprezintă un act declarativ sau judiciar, atunci se poate presupune că și primul.

3. Pasajele în care „dikaio”(justificare) înseamnă „a apăra, a reabilita sau a cunoaște (sau a dovedi) ca fiind drept”. În unele cazuri termenul este folosit pentru faptele omului în fața lui Dumnezeu(Luca 7:29... 35?)

4. Dovezi lingvistice că justificarea are un caracter judiciar sau declarativ. „dikaio” înseamnă „a declara că este just”.

2. Obiecții aduse doctrinei despre justificarea judiciară

Vincent Taylor: „Dacă prin intermediul credinței un om socotit drept, trebuie să fie datorită faptului că, într-un sens credibil al cuvântului, el este drept și nu pentru că un altul este drept în locul lui.”

Răspunsul lui Erickson: actul justificării nu ține de anunțarea de către Dumnezeu a faptului că păcătoșii sunt ceva ce ei nu sunt de fapt. Există și un aspect constitutiv al justificării. Pentru că ceea ce face Dumnezeu este de fapt să ne considere drepți imputându-ne(și nu împărtășindu-ne) dreptatea lui Hristos.

Drept în virtutea faptului că nu a violat niciodată Legea

Chiar dacă am încălct Legea, noi putem fi considerați drepți o dată ce pedeapsa prescrisă a fost achitată.

Trebuie să știm că numeroase pasaje din Scripturî arată că justificarea este darul lui Dumnezeu:

Romani 6:23 „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Efeseni 2: 8-9 „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” – justificarea este ceva complet nemeritat. Nu este o realizare. Ea este ceva primit, nu dobândit.

3. Credința și faptele

Principiul mântuirii prin har ne aduce la problema relației dintre credință și fapte. Reiese clar din cele spuse că faptele nu produc mântuire. Cu toate acestea mărturia biblică ne arată că deși credința este cea ce duce la justificare, justificarea trebuie să producă și va produce în mod invariabil fapte potrivite cu natura noii creații care a venit în ființă

Efeseni 2:10 „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost creați în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.”

Iavov 2:17... și vs 26... atât Pavel, cât și Iacov demonstrează în esență că autenticitatea credinței care duce la justificare poate fi constatată prin rezultatele ce decurg din ea. Dacă nu există fapte bune, nu a existat nici credință reală și nici justificare(pentru mai multe detalii avem textul din Rom 8:1-17). Unirea cu Hristos, care aduce justificarea, aduce și viața nouă.

„Credinciosul nu intră doar într-o relație intimă cu Isus, ci și într-un nou gen de umanitate, în cadrul căreia devine un nou tip de om.” – J. A. Ziesler

4. Efectele de durată ale păcatului

Deși suntem justificați în fața lui Dumnezeu, totuși se întâmplă ca efectele păcatelor noastre să persiste.

Exemplul lui David (2 Samuel 12: 13-14).

Este oare o asemenea iertare reală și completă? Trebuie să face o deosebire între consecințele în timp și cele eterne ale păcatului. Atunci când cineva este justificat, toate consecințele eterne ale păcatului sunt anulate. Aceasta include moartea eternă. Dar consecințele în timp ale păcatului, atât cele care cad asupra individului, cât și cele care cad asupra rasei umane în ansamblul ei, nu sunt neapărat înlăturate. Prin urmare, noi continuăm să experimentăm moartea fizică și toate celelalte elemente ale blestemului din Geneza 3.

De exemplu: dacă o persoană își omoară familia într-un atac de furie sau în stare de ebrietate, dar mai târziu se căiește și este iertat, Dumnezeu nu îi aduce din nou la viață pe membrii familiei lui. Păcatul a dus la o pierdere iremediabilă.

Avertizare: cu toate că iertarea lui Dumnezeu este nelimitată și accesibilă, noi nu ar trebui să abuzăm de ea(cf. Roman 6:1-2). Păcatul nu este ceva ce poate fi tratat cu ușurință.