Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Lucrare la tema:

Jurnalismul de opinie. Istorie.

Trăsături fundamentale. Specii

Elaborat de: Speranţa State

Verificat de: Maria Gugulan

Chişinău 2010

1

Plan

1. Din istoria opiniei...

2. Definiţii şi interpretări

3. Dreptul la opinie

4. Opinii colective / opinii profesionale

5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...

6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică

7. Jurnalismul de opinie, început...

8. Intenţia autorului unui articol de opinie

9. Fapte versus opinii

10. Despre articolele de opinie

10.1 Editorialul

10.2 Tableta

10.3 Analiza

10.4 Critica

10.5 Comentariul

10.6 Recenzia

10.7 Cronica

10.8 Dosarul

11. Concluzii

2

1. Din istoria opiniei...

Strămoşii jurnalismului de opinie sunt considerate a fi aşa-numitele „mazarinade”, poezii

satirice sau burleşti, pamflete în proză, calomnii. Textele au fost publicate pe timpul unui şir de

revolte, numite Fronde, ce au avut loc în Franţa între 1648 şi 1653. Numele de „mazarinade”

provine de la Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino, un cardinal, diplomat şi

politician italian, care a fost prim-ministru al Franţei din 1642 până la moartea sa.

„Mazarinadele” erau articolele ironice şi batjocoritoare la adresa prim-ministrului. De cealaltă

parte, şi textele scrise întru apărarea lui erau numite la fel. Prima „mazarinadă” a apărut la

sfârşitul anului 1648. De atunci şi până în 1652 au apărut mai mult de 4000 satire îndreptate, în

mare parte, împotriva cardinalului. Bătăi de joc privind accentul lui italian şi obiceiurile sale

efeminate, atacuri grosolane la adresa relaţiei pe care o avea cu regina şi la comportamentul

nepoatelor sale, toate se reuneau în „mazarinade” împotriva cardinalului, care, potrivit

dovezilor istorice, părea insensibil la insulte.

„Curierul Noii Anglii” a fost al patrulea ziar american apărut în 1721. Întemeietorul

acestuia, James Franklin, a publicat un editorial în care critica guvernul. După această

întâmplare, el a fost arestat şi trimis la închisoare. Ben, fratele său de 13 ani a preluat

conducerea ziarului. Şase luni mai târziu lui James Franklin i s-a interzis să mai scrie. Fratele i-a

fugit în New York, iar ziarul a funcţionat până în 1726 sub numele lui Ben Franklin, deşi era

condus de James. Astfel, în secolul a XVIII-lea, articolele de opinie erau încă privite cu scepticism

şi rezervare. Abia în perioada instaurării regimurilor liberale şi democrate, libertatea expresiei a

devenit un drept al cetăţenilor şi jurnaliştilor şi o obligaţie a autorităţilor.

2. Definiţii şi interpretări

Cuvântul „opinie” derivă din latinescul „opinari” care înseamnă a gândi, a crede, a

formula o părere şi este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, faţă de o

anumită situaţie.

Lexemul „opinie” poate fi înţeles din mai multe perspective, fie ca o declaraţie

neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume obiect, proprietate, relaţie,

eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca afirmaţie argumentată a unui specialist care îşi

3

foloseşte competenţa pentru a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval

oarecare al acţiunii sau cunoaşterii umane.

Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o formulează are

doar o atitudine conceptuală, relaxată informaţional, cu privire la subiectul sau situaţia

discutată şi caracterizată, fără a fi cumva legat prin interese, emoţii, realizări proprii, sau alte

dependente, de câmpul realităţii în care formulează şi eliberează opinia. Opinia implicantă

presupune o dependenţă oarecare între propunătorul de opinie şi compartimentul modal

opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realităţii apte de a primi măsuri

evaluant –valorizante, generatoare de satisfacţii, indispoziţii sau chiar suferinţe, precum spaţiile

culturale, sportive, politice, religioase, unde subiecţii sunt cuplaţi prin diferite, condiţionări, sau

aşteptări de realizare, a unui eveniment dat. Cu cât structura şi corelabilitatea internă a unui

spaţiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât diversitatea, divergentă

şi lipsă de relevanţă a opiniilor este mai mare. Un exemplu ilustrativ de diversitate, divergenţă şi

majoritar irelevantă caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se simte

competent şi obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el şi numai el adevărul, să se

proclame autoritatea ultimă în domeniu.

Opinii divergente şi irelevante se mai formulează în teritoriile culturii, unde sunt judecate

prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite, diferite opere sau spectacole la modă, ori

considerate de referinţă. Şi sportul este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimaşe,

deseori contradictorii, greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Sunt bine cunoscute

nenumăratele controverse şi agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau sportivi, trataţi ca

idoli şi apreciaţi fără rezervă, fie ca un merit sau nu.

Există intervale ale cunoaşterii şi stabilirii adevărului, unde opinia este riscantă şi de

regulă neavizată, dacă cel care o emite nu are informaţii solide şi o competenţă recunoscută în

domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în diferite intervale ale cunoaşterii ştiinţifice, sau

tehnologice, unde faptele se stabilesc numai după cercetări îndelungate şi foarte precise,

implicând instrumente de observaţie, şi strategii modelante cauzal sau interpretante, abstracte,

construite matematic şi evident neinteligibile omului oarecare. Cu toate acestea şi în ştiinţă

oamenii fără pregătire şi calităţi, riscă tot felul de analize sau descrieri eronate şi fac tot felul de

propuneri de posibilitate funcţională, fără nici o bază teoretică justificantă.

Spre exemplu istoria cunoaşte multe situaţii în care oameni fără cunoştiinţe specializate

au propus dispozitive care să funcţioneze cu încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii 4

de construcţie a perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu se supună legii

gravitaţiei sau să o anihileze pe diferite căi.

Opinia de orice fel este locul de permanentă şi spontană exprimare de sine, a oricărui om,

de orice condiţie, competenţă şi grad de implicare, în indiferent ce interval al faptelor. Oferta

unei opinii, cerută sau nu, defineşte caracterul socio-interactiv al omului din toate timpurile, cu

sine, cu semenii, cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acţionează pentru a

supravieţui sau pentru a se distra.

3. Dreptul la opinie

Deseori, în justificarea unei teze, se face uz de argumentul „suprem”: fiecare are dreptul

al opinie. În acest context, cuvântul „opinie” este echivoc şi poate fi interpretat prin două

perspective:

1. perspectiva legală – Fiecare cetăţean are dreptul la liberă gândire şi exprimare.

Acest privilegiu, garantat de Constituţia Republicii Moldova, nu specifică şi nu fac diferenţă însă

între o părere corect formată şi una greşit construită. Fiecare are dreptul la opinie, argumentată

sau neargumentată, corectă sau greşită, informată sau nu.

2. perspectiva epistemică – În acest sens, dreptul la opinie este un drept care

trebuie câştigat şi care nu este garantat necondiţionat. Astfel, o persoană are dreptul să aibă

dreptul la o opinie numai atunci când aceasta este bazată pe cunoştinţe anterioare. Părerea

respectivă poate fi exprimată doar în cazul în care este fondată pe argumente şi justificări.

Cele două perspective ilustrează, prin urmare, două faţete diferite ale dreptului la opinie.

Aceste viziuni sunt contrare şi diferite. Prima spune că putem crede orice, fără a ne preocupa

de veridicitatea faptelor. A doua meţionează că putem exprima numai ceea ce putem

argumenta, implicându-ne la nivel moral şi responsabilizându-ne opinia.

Opinia este o afirmaţie subiectivă, un gând, o judecată despre un anumit subiect, este

rezultatul atitudinii, interpretării unor fapte. O opinie trebuie susţinută de argumente, pentru

că, în caz contrar, aceasta nu va fi credibilă. Oamenii îşi schimbă cu greu părerea dacă nu sunt

prezentate fapte şi argumenet noi.

Opinia este un element emergent al perspectivei, mentalităţii, stării de spirit, credinţelor,

aspiraţiilor, dorinţelor, principiilor şi valorilor unei persoane; un element inerent al

5

personalităţii umane. Pe de altă parte, opinia poate fi percepută ca şi informaţie nesubstanţială,

în contrast cu fapte, informaţie factuală şi cunoştinţe.

În economie şi ştiinţe sociale, cum ar fi filosofia, analiza bazată pe opinii este considerată

normativă, reprezentând situaţia teoretică, ideală dintr-un anumit context (ceea ce ar trebui să

fie). Analiza pozitivă însă este bazată pe observaţia ştiinţifică (ceea ce există din punct de

vedere material, real şi poate fi demonstrat experimental).

Distincţia dintre opinie şi informaţia care poate fi demonstrată a fost subliniată încă din

antichitate. Filosoful grec Platon, în lucrarea sa „Republica”, explică diferenţa dintre fapt şi

opinie. El menţionează că opinia nu poate fi corectă sau greşită, ea poate fi convingătoare;

numai argumentele pe care se bazează ea pot fi adevărate sau false.

4. Opinii colective / opinii profesionale

Opinia publică – un agregat de atitudini şi credinţe individuale ale populaţiei; colecţie

complexă de opinii a mai multor persoane; suma viziunilor lor

Opinia ştiinţifică – orice judecată formulată printr-o metodă ştiinţifică şi sprijinită de

dovezi; se referă, de obicei, la părerea unei instituţii, a unui corp ştiinţific şi ia deseori forma

unui articol publicat.

Opinia legală – un gen de opinie profesională, care se conţine, de obicei, într-o scrisoare

avizată, acordată de avocat clientului sau unei terţe părţi. De cele mai multe ori, opinia legală

este acordată în legătură cu tranzacţii economice şi exprimă judecata profesionaşă a avocatului

cu privire la chestiunile legale adresate. Opinia legală nu este o garanţie în cazul unui eventual

proces. Oricum, o opinie legală formulată greşit conţine temei de malpraxis. Clientul îl poate da

în judecată pe avocat pentru că acesta i-ar fi oferit o opinie legală incorectă.

Opinia juridică sau opinia curţii – părerea unui judecător sau a unui grup de judecători,

care explică o decizie a curţii.

Opinia editorială – politica editorială a unui ziar, conturată de editorul publicaţiei şi

inserată în pagina editorială.

6

5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...

Jurnalismul de opinie începe să se prefigureze atunci când apare clară distincţia între

obiectivitate şi subiectivitate. Termenul de „obiectivitate” a fost utilizat pentru prima oară în

jurnalism la începutul secolului al XX-lea, deşi apăruse ca şi concept şi principiu încă din anii '90

ai secolului al XIX-lea. Istorici şi oameni de ştiinţă au fost de acord că ideea de „obiectivitate” a

fost una dominantă în rândul jurnaliştilor din Statele Unite ale Americii, încă de la apariţia

ziarelor moderne, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Unii istorici, ca Gerald Baldasty, au observat

că „obiectivitatea” merge mână în mână cu nevoia de a avea profit din contul ziarelor, în urma

vinderii publicităţii. Prin urmare, editorii nu voiau să ofenseze orice potenţial client şi încurajau

astfel reporterii să prezinte în materialele lor toate aspectele unei probleme.

Specialişti ca Richard Kaplan erau de părere că partidele politice trebuie să piardă din

influenţa pe crae o au asupra alegătorilor şi instituţiilor de guvernământ înainte ca presa să fie

liberă, nepartizană, imparţială. Această schimbare s-a produs după alegerile din 1896, care au

instituit Reforma Progresivă.

Ziarele timpurii din America, aşa-numitele „ziare de un Penny” (numite astfel din cauza

costului lor), erau de două tipuri: ziare politice şi ziare comerciale. Ziarele politice erau finanţate

de partide politice. Deseori, articolele erau scrise de candidaţi politici care erau înscrişi în cursa

electorală. Ziarele comerciale erau conduse de negustori şi afacerişti, care publicau rapoarte

despre venirile şi plecările navelor maritime, despre conţinutul ambarcaţiunilor, despre vreme,

etc. Ambele tipuri de ziare aveau inserate pagini de editorial partizane despre alte ziare sau

indivizi. Adesea, autorii editorialelor ajunheau la conflicte periculoase din cauza punctelor de

vedere părtinitoare expuse în publicaţii.

După anii ’30 ai secolului al XVIII-lea, a fost inventată ideea de „ştire”. Un motiv pentru

care ştirea a devenit obiectivă, nepărtinitoare a fost crearea, în 1846, a agenţiei de presă

Associated Press. Deoarece Associated Press îşi propunea să scrie ştiri pentru o varietate de

ziare, cu diferite orientări şi politici editoriale, agenţia de ştiri putea avea succes doar dacă

dădea dvadă de obiectivitate totală în redactarea materialelor.

A urmat apoi apariţia aşa-zisei „prese galbene”, dar şi profilarea altor genuri de jurnalism.

Până în 1930 reporterul scria după o anumită formulă. Încerca să scrie un text clar, concis,

în care să includă binecunoscutele întrebări: cine, ce, când, de, ce şi cum, dar să şi plaseze

detaliile factuale în ordinea descendentă a interesului şi importanţei. Totodată, Pulitzer 7

considera că dacă ziarul nu oferea cel puţin o ştire exclusivă sau una în serviciul public, ziua era

pierdută.

În timpul anilor ’60 şi ’70 s-au conturat noi tipuri de jurnalism, printre care jurnalismul

alternativ, jurnalismul d eprecizie, jurnalismul nonficţiune, dar şi jurnalismul de opinie. Astfel,

jurnalismul convenţional prezenta fapte, noul jurnalism adăuga emoţii.

6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică

Jurnalismul de opinie, aşa cum este acesta conceput, nu a existat în presa sovietică. Şi nici

nu avea cum, deoarece soluţiile la toate problemele erau cunoscute ab initio: sistemul

sovietic este cel mai bun din lume, Occidentul e muribund şi în putrefacţie, socialismul

avansează victorios pe întregul glob, recolta din acest an a fost deosebit de bună (sau modestă,

însă din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, nicidecum din cauza proastei gestionări

comuniste), iar economia trebuie să fie economicoasă. Toate articolele treceau printr-un

sistem multietajat de cenzură: mai întâi textul era vizat de şeful de secţie, apoi de redactorul-

şef, care adesea era cenzorul cel mai de temut, după care textul era supervizat

de cenzorul oficial din omniprezentul Glavlit (Direcţia generală a publicaţiilor literare

– un eufemism pentru cenzura sovietică), care avea dreptul „să taie” orice articol. Această

situaţie era într-un fel echilibrată prin prin dezvoltarea altor genuri. Astfel, jurnalismul sovietic a

dat modele strălucite de schiţe, de note de călătorie şi pagini de reportaj, de admirabile texte

publicistice în care, uneori, erau demascate „unele deficienţe ce se mai manifestă în ţara

socialismului victorios” sau în lumea capitalistă. După prăbuşirea URSS, când articolele

de analiză politică au revenit în paginile de ziar, acestea au preluat toate realizările anterioare,

fapt care a imprimat jurnalismului de opinie practicat în anii ‘90 ai secolului trecut şi celui de la

începutul acestui secol o dimensiune a individualului (deoarece în toate genurile acestea

este prezent eul autorului), al afectivităţii şi, probabil, al vervei polemice. Autorii îşi promovează

punctul propriu de vedere, polemizează folosind un limbaj emotiv, colorat, încercând să

convingă cititorul de dreptatea lor.

8

7. Jurnalismul de opinie, început...

Jurnalismului de opinie este un tip de jurnalism care nu solicită obiectivitate. Autorul îşi

axează discursul pe un punct de vedere subiectiv, de obicei, cu un scop social sau

politic. Jurnalismului de opinie pune accent într-o măsură mai mică pe fapte detaliate sau de

cercetare, perspectiva sa fiind de multe ori de o varietate mai personalizată.

În principal, jurnalismul de opinie ţinteşte următoarele obiective:

● Elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment

● Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente

● Interpretarea evenimentului, semnificaţia şi importanţa acestuia

● Formularea unui pronostic, autorul prefigurează posibilele desfăşurări ale fenomenului sau

evenimentului şi consecinţele pe care le implică.

Ziariştii semnatari de articole de opinie au, de obicei, un punct de vedere propriu asupra

subiectului analizat, pe care încearcă să-l argumenteze. Pentru a ne convinge de

justeţea tezelor şi alegaţiilor formulate, ei citează specialişti în domeniu, oameni politici

şi de cultură, savanţi cunoscuţi. Astfel, principala întrebare care domină textele de opinie este:

„Pe cine avantajează, cine trage foloase din această situaţie?”.

Edificator în acest sens este punctul de vedere al lui Valeri Paniuşkin, corespondent

special al Casei de editură „Kommersant”. Paniuşkin consideră că un articol scris de un ziarist

profesionist (se are în vedere, probabil, un articol de opinie) trebuie să ofere răspunsuri la

paisprezece întrebări:

1. Cine?

2. Ce?

3. Unde?

4. Când?

5. Cum?

6. Cu ce scop?

7. Din ce cauză?

8. Cine sunt adversarii?

9. Cine sunt aliaţii?

10. Cine profită?

11. De ce profită?9

12. Cine e dezavantajat?

13. De ce e dezavantajat?

14. Ei şi? (Ce e de făcut? Ce va urma?)

Vedem, aşadar, că cele şase întrebări clasice sunt suplimentate de altele privind adversari

şi aliaţi, părţi care profită şi părţi dezavantajate, precum şi de ce se întâmplă aceste

lucruri. Răspunzând la ele, ziaristul îşi expune şi punctul său de vedere, propriul eşafodaj al

argumentării. Prin urmare, căutând răspunsuri la aceste întrebări, ziaristul intră pe terenul unor

raţionamente întemeiate doar pe informaţia de care dispune. Analiza întreprinsă nu oferă

însă cititorului nici o opţiune, deoarece acesta nu ştie dacă există şi alte fapte, despre care

autorul articolului nu are ştiinţă. În momentul în care ajunge la întrebarea

„Ei şi? Ce e de făcut?”, ziaristul intră inevitabil în domeniul prezumtivului, al formulării unor

estimări şi pronosticuri.

Jurnalismul de opinie se mainfestă prin:

- convingerea cititorului prin argumente

- emiterea unei judecăţi: bine/rău, frumos/urât, cinstit/necinstit

- părerea/opinia autorului

- subiectivitatea autorului.

Textul de opinie începe de la o informaţie, iar prin argumente/analiză/critică, se emite o

judecată de valoare referitoare la ceva sau cineva.

Modelul american al “Opinion page” conţine:

* Editorials (editorialele) – nesemnate, scrise de redacţia/stafful/angajaţii ziarului

(editorial board), pe probleme naţionale, internaţionale, punctuale (de ieri şi de azi)

* Columnists – texte de opinie semnate, orientate spre o personalitate

* Op-eds (Opposite editorial page) – semnate, opinia unui anumit autor, de obicei

neafiliat ziarului, sau/şi plătit special în acest scop (syndicated columnists), al cărui nume este

precizat

* “puncte de vedere” (“views”) ale columniştilor (columnists), ale liber-profesioniştilor

(freelancers), sau chiar al editorului

(the editor), pe domeniile: politic, general, poveşti umane/diverse (human stories), ştiinţă

(science), tehnologie (technology)

Acest tip de pagină a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope, pentru ziarul The New

York Evening World. Până atunci, pagina de “op-ed” conţinea recenzii de cărţi, necrologuri 10

(obituaries) şi scandaluri din societate (society boilerplate). Swope s-a gândit să înlocuiască

toate acestea cu texte de opinie: “M-am gândit că nimic nu este mai interesant decât opinia

când opinia este interesantă, aşa că am găsit o metodă de a curăţa pagina opusă editorialului,

care a devenit cea mai importantă în America, şi de atunci am decis să tipăresc opinii, igorând

faptele” (Swope)

Modelul American de „Editorial Page” conţine:

* Editorial cartoons (caricaturile politice): benzi/desene comice cu mesaj politic sau social,

de obicei legate de evenimentele sau personalităţile la zi

* Letters to the editor (scrisori către editor)

* The musthead - lista cu membrii redacţiei (editorial board) sau lista cu redactorii ştirilor

de top

* Historical editorial (editorialul istoric) - scris de o persoană contemporană

evenimentului istoric, o privire/înţelegere a vederilor obişnuite/curente despre evenimentele

istorice importante dintr-o perspectiva ‘la prima mână’ (first-hand perspective)

8. Intenţia autorului unui articol de opinie

Autorul unui material de opinie încearcă să trateze un anumit subiect prin propria viziune.

Pornind de la fapte reale, concrete, acesta îşi expune părerea şi vrea să convingă publicul de

anumite idei sau perspective pe care le prezintă. Pentru a conferi materialului scris credibilitate,

autorul articolelor de opinie este, de obicei, o notorietate în domeniu, un savant, analist politic,

specialist, etc.

Articolul de opinie are, în acest sens, două planuri. Primul, cel direct, care se observă la

suprafaţă, atunci când începi să citeşti cele scrise, se manifestă în mod vizibil şi evident. Intenţia

autorului este, astfel, cea de autoexprimare, autoexpunere, autoafirmare. La nivel indirect însă

autorul transmite mesaje care se vor inoculate în mintea cititorului. Intenţia autorului devine

astfel cea de a-i face pe lecturanţi să adere la părerea şi poziţia sa.

Autorul încearcă să schimbe modul în care oamenii înţeleg o problemă sau o situaţie, în

scopul de a schimba acţiunile şi aşteptările lor în unele care sunt de dorit pentru anumite

grupuri de interes. Intenţia autorului în acest sens, serveşte ca un corolar a cenzurii, în care

acelaşi scop este atins, însă nu prin completarea minţilor oamenilor cu informaţii aprobate, ci

prin prevenirea persoanelor să se confrunte cu puncte de vedere opuse. 11

S-ar părea că intenţia autorului izvorăşte uneori din dorinţa de a schimba înţelegerea

oamenilor prin înşelăciune şi confuzie, mai degrabă decât prin convingere şi înţelegere.

Există mai multe mijloace prin intermediul cărora autorul unui articol de opinie poate

schimba nivelul de precepţie al cititorilor, dar şi viziunile acestora. printre aceste mecanisme de

persuadare se numără:

Ad hominem – atacul asupra oponentului, contrar atacului asupra ideii sale

Ad nauseam – repetarea unei idei de mai multe ori. Aceeaşi poziţie, repetată

suficient de mult, devine adevăr pentru mulţi dintre lecturanţii ziarelor de astăzi

Apel la autoritate – apelarea la figuri proeminente, care ar susţine aceeaşi idee,

argument, poziţie, acţiune.

Apel la frică – recurgerea la dezvăluirea efectelor negative în cazul susţinerii unei

anumite idei contrarii.

Apel la prejudecăţi – utilizarea termenilor emotivi pentru a ataca anumite valori

sau bunuri morale. Spre exemplu: orice persoană care munceşte şi plăteşte toate

taxele va fi de acord cu mine că cei care nu muncesc şi care nu sprijină societatea

nu merită suportul acestei prin intermediul asistenţei sociale.

Efectul de turmă – încercarea de a convinge audienţa să facă ceea ce toţi fac

pentru o victorie inevitabilă.

„Alătură-te mulţimii” – ideea de a se alătura grupului câştigător le va surâde

cititorilor

Alb/negru – prezentarea a doar două opţiuni, încercându-se aserţiunea publicului

spre bine, nu spre rău.

Oamenii frumoşi – expunerea persoanelor faimoase drept exponenţi ai ideii date.

Acest lucru îi face pe oameni să creadă că dacă vor urma o anumită părere,

ideologie, vor fi şi ei vestiţi, fericiţi şi vor avea succes.

Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar reprezenta

dorinţele omului simplu, cetăţeanului de rând

Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care apare drept inamic în

text prin elemente negative şi urâte. Astfel, acesta va deveni de nesuferit pentru

audienţă.

Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de a spuen anumite

lucruri.12

Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent strălucite şi

geniale, dar care nu sunt bazate pe argumente.

Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc de interpretare

cititorului.

Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască o idee care provine

de la un grup care nu este bine văzut în societate.

9. Fapte versus opinii

Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului, alături de cea de

informare. În momentul de faţă, în principal, în jurnalismul englez-american, graniţa dintre

informare şi opinie este clară. Pagini separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia

amestecării în acelaşi text a factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa

independentă (prin raport cu interesele politice şi / sau financiare ale unor grupuri) consideră

că în virtutea dreptului la libera exprimare a opiniei, orice opinie este valabilă, cu evidenta

condiţie: să nu contrarieze interesul / binele public, dreptul la imagine, viaţa privată.

Opinia trebuie să pornească de la informaţii clare, verificate, corecte, altfel spus,

respectând calităţile informării. Autorul textului de opinie să fie de bună credinţă (eliberat de

interesul personal, deci în afara conflictului de interese, ne influenţat de propagandă sau de

publicitate). Jurnalismul de opinie este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o

modalitate prin care presa ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică, socială,

economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare, propria scară de valori, toate

acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.

Jurnalismul de opinie apare astăzi în opoziţie cu ce cel de informare, deci, poate fi analizat

în detalii doar în comparaţie cu acesta.

Jurnalismul de informare Jurnalismul de opinie

Faptul este sacru, comentariul este liber (G.P. Scott, editor la ziarul

englez The Guardian)

13

Articolul de informare este axat pe fapt, ca

fenomen sau proces obiectiv, care a avut loc

în realitate

Articolul de opinie este axat pe opinie, ca

părere, judecată, idee, punct de vedere

particular

Subiectul tratat într-un articol de informare

poate fi demonstrat, atestat în realitate

Subiectul tratat într-un articol de opinie nu

poate fi demonstrat, decât ipotetic, prin

judecăţile autorului

Jurnalistul tratează subiectul cu obiectivitate,

imparţialitate, echidistanţă

Jurnalistul tratează subiectul cu subiectivitate,

implicare emoţională şi afectivă

Jurnalistul impune o distanţă între el şi

public, marcată de obiectivitatea şi tonul

imparţial pe care îl adoptă

Jurnalistul încearcă să se apropie cât mai mult

de public, să-i fie prieten, sfătuitor, ghid

Rezultă din funcţia de informare a mass-

media

Rezultă din funcţia de interpretare a mass-

media

Presa are menirea de a informa, de a aduce

la cunoştinţa publicului informaţii reale,

obiective, fapte întâmplate cu adevărat,

realităţi deja existente, prezentate fără

implicare afectivă din partea jurnalistului,

investite cu o doză maximă de obiectivitate,

echidistanţă, imparţialitate

Presa are menirea de a forma opinii, a convinge

publicul despre un adevăr, a indica ce anume

este important şi ce nu, a interpreta faptele,

conferindu-le o anumită semnificaţie, creând

astfel o realitate mediatică, investită cu sens şi

afectivitate

Articolul de informare îşi propune:

supravegherea mediului înconjurător şi

redarea multiaspectuală a realităţii

asigurarea continuă şi neîntreruptă a

circuitului informaţional şi satisfacerea nevoii

de informare

promovarea adevărului şi înlăturarea

incertitudinilor

selectarea subiectelor în baza valorii

informaţionale

stocarea informaţiei generale şi

Articolul de opinie îşi propune:

selectarea şi interepretarea informaţiei în

dependenţă de diverse principii, reprezentări,

norme

stabilirea priorităţilor evenimentelor, care

configurează imaginea socială a realităţii

punerea în context şi poziţionarea corectă a

faptului ziaristic în ansamblul mediatic

semnificarea evenimentelor în actul scrierii şi

atribuirea înţelesurilor, stărilor prezentate

14

configurarea imaginii sociale

Dintre elementele actului comunicaţional, se

accentuează mesajul, adică informaţia şi

veridicitatea ei

Dintre elementele actului comunicaţional, se

accentuează feedback-ul, publicul, cel căruia i se

transmite mesajul, urmărindu-se o anumită

reacţie

Face apel la intelect Face apel la emoţii

Genurile caracteristice jurnalismului de

informare sunt ştirea, reportajul, interviul,

etc.

Genurile caracteristice jurnalismului de opinie

sunt editorialul, analiza, comentariul, etc.

10. Despre articolele de opinie

Spre deosebire de articolele de informare, care au ca scop principal arătarea faptelor,

prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea personajelor etc, articolele de opinie

(editorialul, tableta, analiza, critica, comentariul, recenzia, cronica, dosarul) îşi propun să

dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin

forţa lucrurilor, articole subiective.

Analiza unei situaţii, a unui fapt sau a unui fenomen implică un efort intelectual, o

confruntare a faptelor şi a factorilor, pentru a putea distinge cum anume s-a creat această

situaţie. Iar pentru a scrie articole de ziar în genul analitic mai este necesar să ai flerul noutăţii,

să poţi face deosebire între informaţia cu adevărat importantă şi cea de mâna a doua, între

materialul de actualitate şi cel secundar. Mai e nevoie, de asemenea, să stăpâneşti genul ştirii,

adică să descrii lucrurile clar, laconic şi pe înţelesul cititorului. Jurnalismul de opinie

este de neconceput, de asemenea, fără a-ţi însuşi şi tehnicile interviului, deoarece pentru a

scrie un articol analitic reuşit este necesar să înţelegeţi ce gândesc privitor la evenimentul sau

fenomenul analizat politicienii, economiştii, oamenii de afaceri sau experţii. Însă nici aceasta

nu este suficient. Pentru ca articolul să fie interesant, ziaristul trebuie să poată scrie reportaje,

ba chiar, uneori, şi schiţe de portret. Cu alte cuvinte, scrierea unor articole de opinie solicită

ziaristului să-şi însuşească întregul spectru de genuri ale jurnalismului. Am putea afirma,

în context, că jurnalismul analitic este vârful de performanţă al meseriei 15

noastre. Iată de ce jurnaliştii care semnează articole de opinie inteligente, echilibrate

şi interesante devin cunoscuţi şi se bucură de aprecierea confraţilor de breaslă.

Articolele în acest gen sunt scrise, de regulă, pe urmele unor evenimente de natură

să influenţeze sau să schimbe situaţia într-un domeniu sau altul. O demisie intempestivă a

ministrului de externe, privatizarea unei mari întreprinderi, o declaraţie privind coalizarea

partidelor de opoziţie, declanşarea unor acţiuni de protest într-o regiune a ţării,

achiziţionarea de către guvern a unor loturi de armament etc constituie evenimente ce

motivează apariţia unor asemenea articole. Textele de opinie pot fi însă scrise

şi anticipând lucrurile. Din aceste articole cititorul află care

este semnificaţia evenimentului ce va urma, în ce mod ar putea acesta schimba situaţia şi ce

consecinţe comportă aceasta. Evenimente de acest fel pot fi reuniunile politice la

vârf, declaraţii ale conducerii unor ţări exportatoare de petrol sau gaze privind majorarea

preţurilor sau o proiectată inaugurare a unei mari întreprinderi. Articolele de opinie

abordează, de regulă, problematica politică sau economică. Mult mai rar apar analize

dedicate sferei sociale sau altor domenii. La acest gen se apelează frecvent şi cu eficienţă

şi în scopuri manipulatorii, căci nu prezintă nici o dificultate să substitui o analiză onestă şi la

obiect printr-un articol în care autorul îi bagă cititorului în cap cum anume trebuie

să interpreteze un eveniment sau altul.

10.1 Editorialul

Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”. Veridicitatea afirmaţiei nu

poate fi dovedită decât prin analiza redacţiei, de la caz la caz.

Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă aprecierile,

judecăţile, opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment. Editorialul conferă unui ziar un

caracter propriu, distinct, permiţând stabilirea unui contact aproape direct cu publicul căruia i

se adresează “uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună”1. Deoarece

este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru care redacţia îşi

asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol fundamentat şi argumentat ştiinţific,

ci ca o convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale,

informaţia propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o

1

16

perspectivă originală, inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de context şi

analiză, pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.

Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul, deşi editorialul nu

comentează decât informaţii deja cunoscute, apelând din plin la motive, demonstraţii. Articolul

păstrează însă o doză mare de ambiguitate, avântul este personal, subiectiv şi, în acelaşi timp,

încearcă să convingă. Pentru aceasta se vor realiza translări subtile de la “eu” la “noi”, de la “eu

cred” la “toată lumea crede”. Scopul îl consituie propunerea unor accepţiuni universale, a unor

judecăţi de valoare personale generalizate, prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic.

Editorialul trebuie lăsat să-şi exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e

mai bine să se renunţe la redactarea unui asemenea material.

Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea editorialele au

rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte în raport cu celelalte pagini de

evenimente este posibilitatea şi obligaţia chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.

Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor grile stabilite în

prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către editorialişti propriile opinii. Or, acest

lucru presupune jurnalişti bine documentaţi, profesionişti, cu atât mai mult cu cât editorialul

înseamnă asumarea unei responsabilităţi colective a redacţiei. De fapt, în economia unei

publicaţii, pagina editorială este a doua ca importanţă, după pagina întâi, ale cărei funcţii – a

explica şi a interpreta – reprezintă o tribună pentru opinia publică şi pentru exprimarea liberă a

cetăţenilor.

Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea imediată. Dar, spre

deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut imperativului urgenţei. De cele mai multe ori,

editorialele se publică în conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi explica o alegere, o schimbare

(de regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de conturi (ce se doreşte un semnal de alarmă)

între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea interlopă), pentru a prezenta conflicte cu

posibile consecinţe importante în plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem

nimic de spus.

La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de

realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult

de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească

cititorul).

17

Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind validate de un

criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva scopului urmărit, conform

modelului anglo-saxon, o micro-structură a tipologiei editorialului. Astfel, distingem între

editoriale care:

explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de impozitare, noi hotărâri

legislative etc.

conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea

sau defavoarea unor decizii.

răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune să ofere explicaţii

în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale structurilor din care face parte.

avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate oferi sfaturi care să

conducă la remedierea situaţiilor în cauză.

comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora opiniile sunt limitate,

dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor, moment în care se impune nevoia

susţinerii din partea unei instanţe recunoscute: presa.

critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice sau

culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte. Editorialiştii îşi asumă prin

acceptarea redactării acestui gen de articole responsabilitatea de a balansa criticismul cu

sugestii şi modalităţi alternative de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente

conducând la pierderea credibilităţii şi, indirect, a audienţei.

laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria persoană sau persoane

cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia

că, de fapt, le critică.

distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea unui articol cu

note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au adeseori o morală evidentă şi

reuşesc să impună un punct de vedere mai bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios,

agresiv.

ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate chiar genera

realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi lideri, poate fi o forţă a schimbării.

Obligaţia ziarului este, de fapt, îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate

realiza numai printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin sugerarea

18

unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura publicaţiei un respect deosebit

într-o comunitate.

Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte specii jurnalistice, se

diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând chiar cu tonul, foarte serios, părând a se

adresa unei singure persoane, nu unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a

elementelor informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a

întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se apropie foarte mult de

planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de argumente, prin utilizarea unor cuvinte

de tranziţie de genul: deoarece, pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.

Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu

o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o

trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei

opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârşit de articol la

informaţiile ce au permis această argumentare.

Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar departe de echilibrul şi

obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu

mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de

demonstraţii şi atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.

Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor recunoscute ale

comunităţii din care face parte, potenţându-le prin publicare. E un subterfugiu, dar aproape

singurul care merită a fi încercat în politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar

esenţiale, dar nu-şi au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.

Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în argumentare; altfel

spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor, rezultate din examinarea atitudinilor sau

aspectelor teoretice care se află în spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile

ramificaţii, să reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale va fi

evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista conflicte de interese dincolo

de latura pur teoretică şi polemică, proprie acestui tip de articol.

Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic

(opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi sistemul certitudinii (bazat pe fapte

foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac

elogii, care laudă.19

Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea nu trebuie

să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări,

exclamaţii specifice genului retoric.

10.2 Tableta

Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni reduse

(câteva linii, nu mai mult de o pagină), dar cu un cuprins şi o exprimare foarte subiective.

Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care declanşează reacţii din

partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării (autor şi receptor),

toate acestea pentru a conduce, în final, la haz şi reflecţie. Finalul trebuie să fie aşadar, în mod

obligatoriu, neaşteptat, pentru a crea surpriză.

Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-un dozaj la

limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă

să atingă, pornind de la particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi

puterea de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente şi domenii diferite,

de a crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru atrage o concluzie la care nu te

aştepţi. Se poate spune că tableta, articolul ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei

concluzii care ascunde adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu

personal.

Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de editorial, să abdice

de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea ce o face cu atât mai savuroasă. Autorul

dă dovada artei sale dacă reuşeşte să atenueze caracterul forţat al afirmaţiilor şi apropierilor. O

modalitate de a realiza acest deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticenţă, a persoanei

întâi: cel ce scrie, individualizat şi identificat, îşi scoate ghearele pentru a zgâria, recunoscând, în

mod direct, acest lucru. Titlurile, surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să

conţină formule inedite.

Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă chiar, evitând

stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să surprindă, să delecteze, să încânte,

tocmai pentru că celălalt aspect, cel informativ, e lăsat deoparte.

20

10.3 Analiza

Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea faptelor şi dezvoltarea

ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea, autorilor lor.

Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de actualitate, ce face

apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce

incumbă o mare competenţă din partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub

reflectoare din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradiţional

– în funcţie de natura subiectului.

Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice semnificaţia

evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la concluzii provizorii sau

polemice, în ciuda caracterului său subiectiv. Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la

disecarea faptelor, a temelor, a problemelor şi consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o

explicaţie la ceea ce se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.

Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat printr-un studiu atent

al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor posibile, al mizelor aflate în joc, intenţia fiind

ca, printr-o cercetare atentă a tuturor factorilor determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni

noi, semnificaţii noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile şi luările de poziţie. Dincolo de

a fi doar o serie de aserţiuni, accentul cade în analiză pe interpretare şi explicare, acest demers

necesitând, prin definiţie, autorităţi sau experţi identificaţi ca atare.

10.4 Critica

O critică face cunoscut publicului şi judecă o muncă, o realizare, un produs, ea

reprezentând opinia personală a unui redactor asupra acestora (carte, spectacol, film, tablou,

concert, restaurant).

Pentru că are drept scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii serioase şi

argumentate cu rigoare, critica necesită reporteri specializaţi care, la rândul lor, au astfel ocazia

să se pună în valoare, să facă dovada unei cunoaşteri solide a genurilor literare şi a operelor

care abordează acelaşi stil, aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l sufoca pe cititor cu erudiţia

redactorului. Spre deosebire de demersul universitar, care diseacă, reperează fiecare procedeu,

compară şi pune faţă în faţă, critica, privită ca specie publicistică, aduce mai mult umor şi 21

participă la crearea de opinii, ilustrând, într-o oarecare măsură, şi funcţia educativă a presei, de

care aminteam la început, spre deosebire de tabletă, ce pare să slujească mai mult funcţia de

divertisment (loisir).

Critica solicită aşadar redactori cultivaţi, capabili să meargă mai departe de simpla

detestare a unui autor sau altul şi să ofere comentarii solid justificate şi argumentate centrate

îndeosebi pe detalii specifice şi nu pe generalităţi (ex: “Regia spectacolului este inedită…” – de

ce?, “Romanul este deosebit” – de ce, în raport cu ce?).

10.5 Comentariul

Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un editorial sau o

tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el reprezintă punctul de vedere al unui

specialist pentru care redacţia nu-şi asumă responsabilitatea. Ca orice specie publicistică,

comentariul îmbină subiectivitatea cu obiectivitatea generată de gradul de pregătire

profesională a autorului.

Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind amestecate cu

articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere poate fi uşor catalogat drept un

articol eminamente de captare, nu-i lipsesc aproape niciodată elementele care aduc informaţie

nouă, de regulă sondaje sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât să

impună un punct de vedere, ele oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen, necesară

cititorului care rareori deţine toate datele pentru a putea realiza de unul singur o atare acţiune.

10.6 Recenzia

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere. Aceasta

înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel ce realizează

recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale

principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri

critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă persoane bine pregătite,

specializate în domeniul respectiv şi a căror competenţă este recunoscută. Comentariul va fi

pertinent, dar va conţine în acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va

încerca şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor de noutate 22

pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia operei de autor. Nu vom recenza

personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse.

Desigur, aşa cum precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut

necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la acesta nu fac decât să

scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.

10.7 Cronica

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar obiectul analizei lor.

În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic, câte un tip de cronică: cronică teatrală,

cronică politică, cronică sportivă etc. Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea

interesului public pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume

gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv. Pregătit special

pentru aceasta, autorul descoperă mesajul, semnificaţia manifestării artistice şi modalităţile

sale de realizare şi le oferă publicului, dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii

de genul sub- şi supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar realizatorului

unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o apreciere a actului

regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri, regizorul şi actorii pot efectua retuşurile

necesare îmbunătăţirii performanţelor lor artistice. În aceeaşi măsură, părerea unui specialist

determină regizorul să capteze semnificaţiile tipologice ale personajelor, resorturile lor

psihologice, ca oameni printre oameni.

Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult subiectivism, ilustrat

de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului, personalizarea – “eu” apare nestingherit –,

libertatea de expresie. Prin comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul

nu se izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a descifra

valenţele educative şi artistice ale artei, ale sportului etc.

10.8 Dosarul

23

Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii utile cititorului,

însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată, din punct de vedere jurnalistic. Caracterul său

pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el un instrument uşor de mânuit.

Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei abordate,

furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o manevrabilitate cât mai mare

cititorului.

Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să evidenţiem faptul că,

şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice, prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele

joacă un rol decisiv. Dosarul nu poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la

conturarea contextului, la identificarea factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea

consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea este întotdeauna impersonală, indirectă şi

nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu excepţia veridicităţii faptelor, de care acesta este

direct responsabil. Şi, pentru că de multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de

interes naţional sau chiar internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare

incorectă sau inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a jurnalistului.

11. Concluzii

„Presa gândeşte ca mine”. Această formulă percutantă a lui François Brunhes rezumă de

minune idealul jurnalistului contemporan. Nu este vorba de a schimba lumea sau de a o

interpreta, ci de a reflecta. Liber de ideologii, dar încătuşat de propriile idei, jurnalistul este cel

care, prin articolele sale, întinde o oglindă societăţii.

„Redactorul-şef sunteţi dumneavoastră” proclamă adoratorii de interactivitate a

publicului-cetăţean. A informa înseamnă a oferi cuvântul. Presa devine astfel agora romană, o

tribună de exprimare, iar articolele de opinie – vocea unei naţiuni care se vrea auzită.

24