jurnal de nopţi şi dimineţi risipite

Jurnal de Nopţi şi Dimineţi risipite

1

Dorneanu Eduard

D E

Editare şi Prefaţă: Anne Marie BejliuCoperţi şi Procesare computerizată:

Viorel Cristian Pavelescu

2


Jurnal deNopti si Dimineti

risipiteDorneanu Eduard

Editura - RoGrupwww.rogrup.net

3

http://www.rogrup.net/

Dorneanu Eduard

4


Prefaţă

„Sculptat în inima lui Dumnezeu, e cerul meu...” – Dorneanu Eduard, Jurnal de dimineţi risipite, 22 Ianuarie (2011)

"Eu sunt de-a pururi rătăcitor pe aceste ţărmuri

Mergând pe nisip şi prin spumă

Fluxul şterge urmele mele din nisip,

Iar vântul va risipi spuma.

Însă marea şi ţărmul vor dăinui

Mereu." - Khalil Gibran - Nisip şi spumă

Simpla rostire a numelui Lui, înseamnă rugă şi e mai puternică decât toate rugile prefabricate.

Mai este un simplu pas, o simplă şi curată îngenunchiere, fără aur şi argint contrafăcut. doar sare, apă, aer şi pământ şi crucea...străluce în cer şi-nlăuntrul fiinţei.

Fotografiile...icoane ale timpului respirând prin noi, cu noi peste noi...viaţa, ca o minge rostogolită prin praful amintirilor.

Trădarea aduce bucuria falsă şi trădarea pură... zâmbetul rânjet al sufletelor neputincioase în Iubire, în alb...strânge, strânge tare sunetele până când, tăcerea va ţâşni mai vie ca niciodată, de dincolo de tărâmul liniştii cu ecouri stinghere de glasuri ce nu mai respiră.

De plumb stare lunecă din rândurile tale dar e curată şi vie, şi adevărată.

Devii tu însuţi fericirea unor clipe de linişte şi uitare-neuitare în desăvârşita armonie a nisipurilor...

E ca o baladă a deşertului atunci când flăcările durerii se sting şi lasă în urma lor doar trapul cailor şi bucuria tuturor călăuzelor, ce şi-au lăsat odată trupul învelit în timpul fără margini al nisipului, al libertăţii gustate până la rădăcina şi dincolo de adâncurile fiinţei.

În tine, iubirile şi morţile, şi vieţile, şi forţa, şi bucuria, şi durerea, şi dorurile deşertului respiră mângâierea Lui.

5

Dorneanu Eduard

O filă, două,...file, file, file...iubiri risipite în taina existenţei. de ce atunci, de ce acum, de ce mereu...iubirile neîmplinite, cele mai frumoase arii ale coborâtorilor prin tânguirile flautului...

în braţele zeului flautul înşeală fermecător...şuieră şerpii...

"Această unire cu tine îmi va rămâne" ... spune Pan strângând la pieptu-i firele de trestie...naiul din trupul de nimfă, dulce-şi poartă ecoul...

Poate doar firul de iarbă să-mplinească în doină iubirea.

Şi eu credeam că zeii nu au durere. Au doar încercări pentru sublima lor nemurire... Altfel... ar deveni zei căzuţi precum îngerii... precum oamenii...

Prometeu, zeu iubit de stânci, de pietre răsunând a curaj, înalţă-ţi sufletul iar în zborul vulturilor... Din centrul fierbinte al păcatelor lumii, ei, vulturii, fărâme de durere transformă în victorie mereu, curajul tău de a fi...de a purta realitatea spre culmile înzăpezite ale visurilor din vis, ale cerurilor deschise în cerurile din adâncurile fiinţelor ce-şi asumă greşeala, ce-şi asumă sunetul, ce-şi asumă umbrele din aurele pline de lesturile vieţii.

Pe mâinile pline de pletele focului, doar noaptea clipeşte scuturându-şi liniştea şi aroma de taină. Clapa lunii atinge plinătatea pe ultima notă a zborului bacantelor nebune. Şi strigătul lor, evoe! sparge clepsidra... Nisipul... roz fals, curge precum lava căutărilor în negăsire... Doar dor pe cărările nenăscute ale flăcărilor plete ale zeiţei...Trădare sau doar filă risipită prin colţurile visurilor celor ce deşertului chemare, îi răspund.

Evadare din clepsidra falsei fericiri. Salt în noaptea hienelor, ce-şi aruncă glasul lugubru deasupra visului.

"Şi soarele râde dându-se peste cap în deşertul nebun după iubirile de la capătul tuturor cărărilor."... şi peste toate, îngerii prăduiesc umbrele celor ce au plecat rostogolindu-şi speranţele prin nisipul fierbinte al dorurilor de iubiri în care doar o jumătate de lună cântă... Cealaltă-i oarbă...

Primeşte lumina cu o plecăciune şi-o piruetă zglobiu fărâmată de pereţii neîncrederii.

În tine, îngerii-şi ard aripile iar pradă, ei lor înşilor, devin.

Ascultă flautul...în el, Apollo a încununat şi iubirea, şi moartea, şi lupta nesfârşitelor căutări...şi soarelui, simbol a rămas.

Întregul volum este un adevărat festin al urcuşului şi coborâşului umanului, răsfirând gândurile printre firele de nisip ale deşertului încercărilor celor ce iubesc deşertul, iubesc libertatea, respectă cu sfinţenie albul camaraderiei...

Viaţă, moarte, disperare, cruzime, durere, judecată a focului, trezind foamea călăuzei pentru dreptate, păstrând-o mereu fierbinte în rostogolirea clipelor unui timp trăit mereu Acum.

6


„Oare unde se duc sufletele camarazilor căzuţi în deşert?” – Dorneanu Eduard, Jurnal de dimineţi risipite, 20 Ianuarie

Sufletele camarazilor? Unde se duc? Tot acolo unde am vrem să mergem toţi, să păstrăm întregul „Frăţiei Trandafirului rupt”... Acolo toţi ajungem, chiar dacă iadul din noi, poposeşte o clipă acolo, păstrând aroma morţii, aşa cum a înţepenit ea de uimire, în faţa tăcerii sau geamătului de durere al oamenilor căzuţi sub coasa ei.

Săpăm mereu într-un deşert. Toţi. Tu, în deşertul adevărului vieţii tale, oriunde te-ai afla. Noi... ne adunăm clipă de clipă oasele sufletului şi le întrebăm de ce dor atât de aspru, de inutil...

„Braţ la braţ cu o primăvară tunsă chilug, rătăcesc prin lume. Prin lumea mea, lumea celor ce iubesc zilele de marţi şi orele cu minute lipsă...” – Dorneanu

Eduard, Jurnal de Noapte, 19 ianuarie 2011

Minutele lipsă...ele sunt orele adevărate. Primăvara cheală...slută, seacă neîmplinită...dar iubită şi primăvară.

În tine, Eduard, păstrezi dincolo de urât mereu o primăvară, oricum ar fi ea. Lupta nu-ţi seacă frumuseţea sufletului... o împlineşte, o întăreşte şi o face mereu mai intensă în manifestare.

„Ce dracu fac? Am ajuns să ucid un anotimp? Ce e cu mine? Îi dau ţestoasa de plastic şi luneta, numai să tacă, numai să nu mai plângă.Te rog, iartă-mă i-am

zis, sunt un rătăcitor, am gresit.” – Dorneanu Eduard, Jurnal de Noapte, 18 ianuarie 2011

Undeva însă, "iarna buboasă" te-a iertat şi Moş Crăciun. Zăpezile nu păstrează ura, furia. Ele doar se aştern şi ţin de cald pământului, până în primăvară...Un alt anotimp, chinuit undeva unde deşertul îşi ascunde furia printre nisipuri.

„Îmi scot cămaşa şi las ploaia să mă sărute peste tot, într-o bucurie fără limite. Bătrânii mă privesc şi dau din cap... E bucuria călăuzei care se bucură mereu...

ziua de mâine poate fi ziua morţii. Şi plec mai departe prin ploaie...haihui...veşnic pe drum, veşnic rătăcitor, veşnic al nimănui... până la capătul întrebării de ce.” –

Dorneanu Eduard, Jurnal de Noapte, 14 ianuarie 2011

Bucuria călăuzei... bucurie perpetuă... bucuria copilului interior, rămas nesfâşiat de forţa urii, de mizeria umană, de meschinărie... pentru că..."ziua de mâine poate fi ziua morţii"...

Am scris aici, simple comentarii ale mele, depuse timid, aproape imediat după ce autorul le-a postat pe siteul RoGrup. Sunt simple păreri, trăiri, ale unui cititor.

În fiecare filă a „Jurnalului nopţilor şi dimineţilor risipte”, autorul ne dăruie un răspuns, pentru a putea redeschide sau mai bine zis, pentru a putea deschide alte şi alte porţi de cunoaştere.

Anne Marie Bejliu

7

Dorneanu Eduard

Jurnal de noapte, 14 Ianuarie 2011

Azi a plouat la marginea deşertului. Şi acum când scriu, plouă.

Plouă încet, cadenţat, puturos şi trist. Plouă. Parcă am auzit ţipătul de bucurie al tuturor celor ce au murit de sete în deşert. Acum au apa. Acum se pot îmbăta de la atâta apă. Fetele morgana au fugit toate în sticlele de băuturi spirtoase şi în drogurile de orice fel. Bine că nu folosesc aşa ceva şi pot fi cu adevărat liber. Viciul ăsta cretin îmi mai lipsea.Văd alături cum un nene cu un aer uşor hazliu citeşte ceva dintr-o cărticică şi bolboroseşte: ,,Aha... rugăciuni. Măi, ofilitule,- îi zic pe arabă,- ţi-a trimis Allah ploaie, te-am recunoscut... Era un hoţ de buzunare care se aciuează pe lângă caravane, îl ştiu de anul trecut. Are o cicatrice pe faţă în formă de lună. „Aş vrea să-ţi ghicesc” - îmi zice, - „te costă o sticlă de vin”. Cu mâna întinsă mi-a întins cărţile...anii, lunile, curvele şi banii s-au strâns pe măsuţa lui şi mă priveau cu bucurie de virgină catolică. O să ai 6 copii - îmi zice,- cel mare va fi putred de bogat, îl va chema ca pe un mare conducător. Şi bani vei avea, mulţi, mulţi. Şi vei trăi într-o ţară bogată în fericire. I-am dat sticla de vin. Când plouă în deşert orice om se bucură şi cinsteşte pe mincinoşi. Ce poate fi mai frumos decât minciuna împletită cu sunetul de cristal al ploii? Poate zborul? Cine ştie... Ies afară iar ploaia mă îmbrăţişează ca o iubită fără un trecut murdar. Îmi scot cămaşa şi las ploaia să mă sărute peste tot, într-o bucurie fără limite. Bătrânii mă privesc şi dau din cap... E bucuria călăuzei care se bucură mereu... ziua de mâine poate fi ziua morţii. Şi plec mai departe prin ploaie... haihui... veşnic pe drum, veşnic rătăcitor, veşnic al nimănui... până la capătul întrebării de ce.

8



A plecat ploaia. Acum goneşte spre alt deşert aducând fericirea.

Fericirea promisă... E iar prea cald, prea noapte şi prea târziu pentru orice fel de fericire. E zi de salariu, eu nu primesc nimic pentru ca au fost plătite daunele făcute de mine în ceainărie. Am de dat încă, bani. Mai bine rămâneam în ţară şi făceam credit în bancă. Mda...Sunt sfătuit ca altădată când mă bat prin localuri sa fug înainte de a fi legitimat. Am înţeles, e în regulă. Băieţii se duc la băut şi la bordele. Mâine vor povesti cum fetele i-au iubit de la prima vedere. Înjur în gând şi tac. Mai bine ascult singur muzică sau citesc o carte sau visez ceva. La dracu! Pe cine mint? Aş fi vrut să ies şi eu în oraş să pot să mă mint că gust bucuria. Aşa că desenez... pe o coală uriaşă o pasăre mică. Cenuşie e pasărea mea. Şi tristă e pasărea mea. Şi delicată. Aud strigătele beţivilor în noapte şi îmi repet că e doar un vis. Poate mâine mă voi naşte din nou. Şi voi strânge de gât ursitoarele dacă îmi vor da un destin de rătăcitor. Rătăcitor... veşnic rătăcitor.

9

Dorneanu Eduard

Jurnal de dimineţi risipite, 16 Ianuarie 2011

Car în spate statueta unui mic Budha. Nu îmi simt povara.

Deloc nu o simt. Bizară situaţie, un pletos fără bani şi veşnic zăpăcit mergând prin deşert cu Budha în spate.Vezi, poate te binecuvântează cu un pârţ, râde de mine un camarad hâtru. Ceilalţi râd şi ei. De mine râd. Nimeni nu ar căra un Budha de piatră găsit în albia unui râu secat. Eu îl duc în tabără. Eu vreau să îl salvez. Vreau să aibă un loc al lui, undeva în lumea asta mare, oriunde, dar să aibă şi el o casă a lui. Arşiţa mă săruta pe gât şi îmi caută în creier puteri nebănuite. Transpiraţia curge gârlă, simt cum cerul întreg se aşează pe mine. Sunt Atlas, susţinând omenirea pe umerii mei de zeu, fireşte, cel mai mic zeu din Nirvana. Aş bea un fluviu dar asta nu mai contează. Îl simt pe Budha în spate. Priveşte cu ochi de piatră. Undeva, în sătucul de aici, un Budha de piatră va aminti de un rătăcitor pletos. Mă duc să dăruiesc. Ceva din inima mea...

10



E lună plină. Rotundă şi rea e luna din seara asta. Aud leii cum

se încaieră undeva în stânga pentru trupul însângerat al unei gazele. I-am văzut cum o urmăreau şi cum au omorât-o fără milă. Viaţa merită trăită, prietene, îmi repetă la nesfârşit micuţul coreean Lee, viaţa e scurtă. Straşnică povaţă şi nouă în acelaşi timp de parcă eu nu aş şti. Ies din tabără, am chef să împuşc leii ăia urâţi, azi am fost prea enervat de imbecili, vreau să mă răcoresc cumva. Sunt la 10 paşi de ei. Primul cade din prima ca o pană, ca un fulg. Al doilea se zvârcoleşte, i-au ieşit maţele, moare greu. Al treilea stă ca paralizat, urmează saltul, ştiu eu, am braconat sute de lei. Aştept saltul. Îi aştept curajul şi frica. Sare. Mă feresc şi îl ciuruiesc cu arma mea automată. Ca un nimic moare, ca un nimic. Gazela e şi ea moartă sub un copac uscat, fără rod. Băştinaşii se ceartă. Fiecare vrea blana leilor. Un bătrân smulge cu un cleşte dinţii unui leu. L-aş împuşca fără remuşcări şi pe ei, dar aş putea avea necazuri. Nu am nici un fel de respect pentru ei. Viaţa ca o pradă. Viaţa ca o pradă. Viaţa ca o pradă. Daaaaa gândule, ştiu, nu mai repeta, nu mai repeta. Mă uit în ochii unui băştinaş fericit şi el înţelege că pe inima mea e tatuat numele urii. Se dă la o parte cu frică. Luna rotundă şi rea râde în hohote în deşertul vieţii şi al morţii. Şi eu râd. Un timp.

11

Dorneanu Eduard


Un oraş mai mare. Mă bucur să intru în el. Sunt curve pe

alese, băutură şi droguri. Pentru camarazii mei mă bucur. Sub fiecare felinar o prostituată aşteaptă bărbatul trist şi în fiecare bar un pahar aşteaptă să fie umplut cu otravă. Aşa că merită să trăieşti. Aşa că merită să fii viu. Măcar poţi plonja în păcat şi devii ceva tulburător de viu. Pentru o clipă devii. Îmi iau o cameră aiurea într-un motel de mâna a şaptea. Îi zic eu motel, cine naiba ştie ce e. Caut clişee atunci când mă doare o amintire, clişee caut. Afară soarele se joacă cu feţele oamenilor într-un etern test de rezistenţă la zbor. Râd în hohote şi alung somnul într-un sentiment vetust. Hai afară să dansăm cu dimineaţa! Hai afară! Acum.

12



Imbecilii ăştia încă mai vând sclavi în zona asta uitată de lume.Şi

alţi imbecili îi cumpără. Se cumpără, mai ales fete foarte tinere. Vulgaritatea se bate pe spate cu o dreptate obeză şi greţoasă şi nimic din tot ce se petrece nu îmi e pe plac. Stăpânii bagă mâinile peste tot, cercetează cu atenţie marfa şi dau din cap plictisiţi. Nu e bună marfa, nu e de calitate. Ce porcărie de continent, ce proşti sunt cei care cer ajutoare pentru cretinii ăştia. Unul din stăpâni îmi dă 50 dolari să îi duc 2 bucăţi până în localitatea vecină şi îmi întinde un trabuc. Îl prind de gât, gura i se deschide şi îl scuip direct în ea. Oamenii lui nu au curaj să sară pe mine. Am arma la vedere. Se tem. Şi de ochii mei se tem. Şi de părul meu...prea lung pentru ei. Îmi scot pumnalul şi mă tai pe braţ, nu tare mă tai. Curge un pic de sânge şi pumnalul mi-l şterg de părul meu lung. A prins metoda asta, mă cred un pic nebun şi plec fără să fiu bătut. Se tem ca i-aş putea omorî. Mă duc înapoi la camarazii mei. Nu ştiu ce naiba am căutat în târgul de sclavi. La fiecare fereastră tot felul de curve se mărturisesc unor popi fără buletin de identitate. Trupele de heavy metal plâng pe ruguri de fecioare blonde, tăcute. Şi eu... un zeu mic, rătăcit pe planeta unde oamenii se vând între ei pentru bani... şi pentru carne. Hai, mai departe, rătăcitor la porţi de întrebare...

13

Dorneanu Eduard


Stăm strânşi în jurul lui şi privim. Cum se zvârcoleşte privim.

L-au muşcat nişte şerpi veninoşi şi nu avem antidot. Oraşul e departe, am ajunge prea târziu. Ne imploră, cu voce de amintire, ne imploră să-l ajutăm. Tragem la sorţi, tragem moartea la sorţi, cine şi cum i-o va da. Durerile lui sunt strigăte umilitor de tari şi ne sfâşie inimile. Mă rog din toată inima să nu fiu eu cel ce iese la sorţi. Aproape cu lacrimi, mă rog. Scap. Un altul iese la sorţi. Mii de statui de vestale fac din mâini şi râd eternităţii. Am scăpat. Camaradul se apropie de cel căzut şi îi aprinde lumânare. Lumânare de seu îi aprinde. Rosteşte o rugăciune ce seamănă mai mult a baladă rock. Nu am mai auzit-o. Cred că a inventat-o acum... Îl împuşcă în inimă şi simt cum zeii râd bucuroşi ca încă un bărbat vine la ei... Eu sap, sap în deşert mormânt pentru un camarad...Când vom ajunge în oraş, îl vor da dispărut, pentru a nu avea probleme cu birocraţia. Oricum, cel căzut avea documente false. Ca noi toţi de altfel... Eu sap. Din groapă, moartea ne surâde bucuroasă de trup tânăr. Cad lacrimi... Sunt picături de sudoare, moarteo! Nu sunt lacrimi. Bărbaţii nu plâng... Doar eu, eu plâng uneori cu cuvinte... rătăcitor prin lume.

14



A venit şi la noi imbecilul de moş crăciun. Nu ştiu ce căuta acum.

S-a îmbrăcat în moş un camarad şi a început să împartă cadouri pentru toţi. Pe 18 ianuarie, ce idee...Suntem oameni mari. Muşchii ne joacă sub cămaşă. Unii dintre noi chiar putem articula substantivele. E ceva de capul nostru. Moşul ajunge la mine. HOHOHO... A naibii creatură de moş, pute a vin ieftin, dar tac. Scoate din sac o ţestoasă de plastic mică şi mi-o oferă cadou. Şi o lunetă de jucărie îmi dă, apoi pleacă vesel. Astea-s cadouri pentru azil de bătrâni, mă gândesc eu dar tac pentru ca un camarad plânge în hohote, mişcat de gestul ăsta al dolofanului. Haida, bre, ce e cu voi? Mă enervează butoiul lor de melancolie. Ies afară şi leg o iarnă buboasă de un stâlp, pentru a o putea biciui până la epuizare. O biciuiesc din răsputeri, urletele ei umplu halbele tuturor beţivilor nenăscuţi, aripile păsărilor verzi trec în rezervă şi fiecare curvă odihnită se visează amantă de mag. Mai tare lovesc... Îngeri cu fete schimonosite, joacă la loterie dreptul la zbor şi Sisif îşi schimbă urâta povară cu o întrebare riscantă. Ce dracu fac? Am ajuns să ucid un anotimp? Ce e cu mine? Îi dau ţestoasa de plastic şi luneta, numai să tacă, numai să nu mai plângă.Te rog, iartă-mă! - i-am zis. Sunt un rătăcitor. Am greşit. Plângea iarna buboasă, sfâşiată de durerea aceea fără sfârşit. Plângea sărutând cadourile mele. Plângea.

15

Dorneanu Eduard


Mă doare dimineaţa asta. Mă doare îngrozitor. Aud cum behăie

Pan, zeul cu picioare de ţap şi mă supăr şi mai tare. Pe pereţii unei întrebări strâmbe, se caţără regrete banale cu nume aleatorii. Ce candidă tristeţe... Eheeeei... Jos, undeva, într-un mic canion, văd cum arde un jeep. Mă duc repede acolo, însoţit de doi camarazi, focul ne pârjoleşte mâinile... Căutăm ceva, pe cineva, în mormanul de fiare şi flăcări. Nu ştiu pe cine căutam. Speranţa se pune în genunchi şi râde neîncetat. Râde ca o nebună fără să realizeze că noi o simţim. Înjur şi caut. Înjur. Nu e nimic aici. Doar flacără şi fier topit. Pierdere de timp. Înjur iar. Soarele se dă peste cap şi ne face semn să o luăm din loc. Deşertul e uriaş iar flăcările lui aşteaptă, domolite. Plecăm trişti...

16



Au venit fetele de la bordel, cadou de la un tip din oraş ce dorea

să ne mulţumească pentru nişte ticăloşii. Băieţii le priveau pe sub sprâncene şi am început să tragem la sorţi cine cu cine rămâne. Aici, în deşert femeia e nepreţuită, nu mai contează că e brunetă şi mincinoasă, nu mai contează că nu ştie să articuleze un substantiv, e suficient să fie femeie . Atât. M-am ales cu o grăsană mirosind a bere şi friptură, cu ochi rotunzi, de purcea imbecilă. Aşa am eu noroc, mi s-a mai întâmplat asta. Îmi face semn că vrea la bar, vrea băutură. Ne aşezăm tăcuţi în faţa barului şi Meleagru moare de râs ţinând în mâini lemnul scobit în care focul ardea. Un idiot Meleagru. Nu îl bag în seamă. Purcica bea, tristeţea dispare, mă pipăie pe ceafă şi îmi vine să vomit. Iau halba de bere şi i-o trântesc în cap, cu forţă, cu silă. Grohăie, iar eu fug de mână cu o primăvară cheală, bucuroasă că evadările sunt posibile. Ce frumoasă e primăvara mea, aşa cheală şi cu haine zdrenţuite. Ce frumoasă e. Mă sărută sau poate doar mi se pare, nu mai contează. Atacăm umăr lângă umăr cu Ajax Oileu şi Troia cade din nou. Nu mai e nevoie de cai troieni sau alte viclenii. Troia cade sub lovitura primăverii tunse chilug... Hai să pângărim altareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! - mă strigă primăvara... şi eu o ascult. Mai repede iubito, hai să pângărim tot, să nu ne prindă ăia răi şi să ne ducă în temniţa uitării... Pângărim, iubite. - îmi zice. Braţ la braţ cu o primăvară tunsă chilug, rătăcesc prin lume, prin lumea mea, lumea celor ce iubesc zilele de marţi şi orele cu minute lipsă...

17

Dorneanu Eduard


Aud cum se trage pe creastă. Braconierii vânează gorile. De

aseară îi urmăresc şi ei ştiu asta. Iubita mea, primăvara tunsă chilug scânceşte lângă mine. Intrăm în Troia în flăcări. Casandra se pune în genunchi şi mă roagă să o pângăresc. Cu lacrimi de speranţă mă roaga. Mă tem, Casandra, mă tem, ce copil ar ieşi dintr-un pletos rătăcitor şi o preoteasă fără templu? Lasă-l pe Pirus Neoptolem, lasă-l pe el. Te vei simţi mai femeie, se va simţi mai bărbat. La dracu! Ăsta e un vers de-al meu, dintr-un poem. Ce cauţi în Troia nesimţitule? Pleacă înapoi în neuitare, versule alb. Copaci netăiaţi din păduri virgine defilează de-a lungul uitării. Din ramurile lor se aruncă fecioarele pângărite direct în braţele mele blestemând ţările cu nume de floare. Icar ţipă la mine să începem zborul acum cât soarele e încă tânăr. Nu pot lăsa primăvara asta cheală, Icarule, frate! Nu o pot părăsi. Iartă-mă! Nu pot să mor azi, alături de tine. Pleacă Icar. Spre soare zboară. Pasărea Pheonix e şi ea acolo. Casandra geme sub asaltul lui Pirus şi se sinucide într-o aşteptare dorită încă de la naştere.Templul arde cu flacăra mov şi pe altar şoarecii dau bal mascat pentru zeul cu nume de om. Oare unde se duc sufletele camarazilor căzuţi în deşert? Azi au căzut încă doi. Îi îngropăm în deşert, familiile lor nu vor afla niciodată că ei au murit. Vor fi aşteptaţi veşnic. Sap în deşert. Primăvara cheală cântă cântecul rănitului aflat între linii. În limba ei cântă. De dor cântă... lalalala... uhhh... Moartea asta bună, ce ochi de labirint are...Sunt trist...

18



I-am prins pe braconierii de gorile până la urmă. Erau 4. Patru

negri care îşi frământau acum ochii sperând într-o salvare posibilă. Gorilele moarte zăceau împrăştiate pe jos lângă o mică cascadă... Moartea le-a găsit într-un loc frumos.Toate femeile ce m-au iubit cândva sau mă vor iubi de acum înainte, mă rugau să îi ucid pe braconieri, să nu îi iert. Simt cum briza unor mari necunoscute îmi răcoreşte faţa... Mai tare! - strigă Iason. Mai tare se vede insula lui. Eete, mai tare vâsliţi! Legaţi de catarg stau şi alţi braconieri. Sunt cronofagii. Cei ce ne rup timpul în speranţe deşarte şi ne vând ca sclavi iluziilor. Thanatos aşteaptă cu sabia ridicată, sângele cade pe marea cea mică şi argonauţii râd. Mai tare! - urlă Iason cu voce de fiară egipteană. Mai tare! Simt privirea lui Polifem. Thanatos loveşte şi umbrele se aliniază liniştite să meargă în infern. Cucuvele fără cap, scăpate de patimile stadioanelor de fotbal, se aşează pe vela mare şi nu mai pleacă. Vântul de nord aduce parfum de mireasă blestemată şi de vis abandonat. Plouă cu ceva nemaivăzut, cu ore despuiate şi zei amăgiţi se spală pe faţă cu întrebări nerostite. Sunt omul cuvânt şi lovesc cu bucurie în eternitatea celorlalte cuvinte. Camarazii îi duc pe braconieri în mlaştină. De acolo nimeni nu a scăpat. Şi Iason râde, râde, râde...

19

Dorneanu Eduard


Sunt fir de nisip în deşert. În deşertul vieţii şi al morţii. Vântul cel rău mă spulberă şi mă adună la un loc cu celelalte iubiri plecate la pradă în acest Univers bizar. A mai căzut un camarad... Am umplut deşertul de gropi în care am îngropat tinereţi căzute la ceasuri rele. Sap iarăşi groapa pentru un camarad căzut. Sap groapa adâncă şi rea. Sap. Pe lângă mine, trece tremurând sinucigaşul absolut, cu faţa de hârtie spurcată ţinând în mâna dreaptă blestemul bucuriei false. Îşi caută groapa în deşert. De o veşnicie îşi caută groapa. Îl strigă Athena, punându-i în faţa lui obosită castitatea şi renumele unor timpuri apuse. Sinucigaşul cade în genunchi şi alege o târfă. Cea mai urâtă târfă din deşert, balsam pentru cei ce trăiesc ultimele clipe. Râd cocorii ce zboară către nicăieri şi pariază toţi că zidurile nenăscutelor cetăţi tremură de umbra amintirii vulgare. Pariază pe zborul lor. Sunt fir de nisip în deşertul cel rău. Groapa e tot mai mare. Tinereţea camaradului se duce spre adânc. I se mai văd doar nasturii de la cămaşa verde, primită cadou de la un copil nenăscut. Îi caut ochii şi nu îi găsesc. Primăvara cheală plânge în genunchi ţinând în mâini o pisică ce doarme liniştită. Eu plec liniştit mai departe.

20



În seara asta sunt trist. Undeva, în ţară, la o altă oră, cineva

ducea în mormânt, trupul firav al lui Cristian Paţurcă. Mi-l amintesc prin ceaţa unor amintiri deformate de timp. Ştiu ce rebel era, ce plin de viaţă. Ştiu imnul golanilor. Ştiu şi alte versuri cântate de el. Îl consider şi pe Cristian, un camarad al meu, căzut. Plecat să îl întrebe pe Dumnezeu dacă e timpul să împrăştie tristeţea. Plâng pâlcurile de năluci iertate de soare în ruinile veşniciei uitate. Plâng ruinele fără nume ale unor cetăţi căzute sub asediul cohortelor de vise. Plâng cetăţile răspândite în deşert, abandonate de oameni, locuri pustii în care fantomele călăreţilor dispăruţi se întorc să îşi termine tristeţile. Plânge şi inima mea, ca o muiere părăsită de noroc, lăsată să zacă în disperare neagră şi rea. Azi sunt trist. Se sapă undeva în ţară mormânt pentru Cristian Paţurcă. Scrijelesc cu pumnalul în nisipul fierbinte numele lui şi mă gândesc ce uşor moare tinereţea. Ce uşor moare... Caut mâna iubitei şi moartea îmi zâmbeşte disperată. Urăşte morţii tineri, cu destin neîmplinit. Nu e vina mea, nebunule, se lamentează moartea din întunericul altei lumini, nu e vina mea. Poate a uitat să mai trăiască, poate a uitat să mai fie el. Sprijinit de un vis de demult, arunc cu vorbe urâte în deşertul pustiu şi mă spal pe fata cu lacrimile vaduvelor tinere. Cu lacrimile lor mă spăl. Să simt azi tristeţea până dincolo de necuvinte. Să pot să rostesc... mai bine haimana... decât trădător... Sunt trist azi. Aprind lumânare de seu în deşert, fratelui român, Cristian Paţurcă. Rămas bun, îngere trist... rămas bun...

21

Dorneanu Eduard


Înalt e cerul. Frumos şi sculptat în inima lui Dumnezeu. Sculptat

în inima lui Dumnezeu îmi pare cerul astăzi. În barca cea mare vâslesc pe cerul albastru alături de ei, de camarazii mei. Ohoho... un cer fără margini... Ce poate fi mai frumos? Vâsliţi... Inimile sunt brave şi bat aidoma nisipului din clepsidră, toate odată. Dumnezeu se bucură şi ne trimite ca semn divin tristeţea la poarta întrebării celeste. Trandafirii purpurii îşi smulg petalele şi le presară pe apele cerului în fara bărcii noastre. Şi vântul ne cheamă spre nicăieri strângând dovezi calde despre iubiri demult uitate. Haideţi camarazi, vâsliţi!- le strig de la înălţimea trădării mele. Ne vom găsi un alt căpitan, într-un alt timp. Şi hainele ne vor fi mai frumoase, femeile ne vor iubi mai mult iar moartea ne va fi târzie. Ne vom trăi tinereţea, strigară în cor camarazii mei. Vâslim. Pe cerul albastru al lui Dumnezeu vâslim. Eu vâslesc alături de toţi camarazii mei pe cerul lui Dumnezeu. Mă dor mâinile, mă dor îngrozitor. Am vâslit prea mult. Am îngropat în deşert pea mulţi camarazi. Circe se răsfaţă alături de noi şi sărută secundele de tristeţe. Aduce ofranda zeilor păgâni pe cerul lui Dumnezeu. Şi camarazii morţi nu se mai opresc din vâslit. Nu se mai opresc. Iubita mea, primăvara cheală, plânge rătăcită în petale de trandafir purpuriu. Înalt e cerul. Sculptat în inima lui Dumnezeu, e cerul meu...

22



Focul se înalţă uriaş măturând aşteptarea. Se înalţă spre stelele

din cerul cenzurat. Fumul dă ocol visului şi se înalţă ca un blestem de barbar spre capătul minciunii. Tot mai mare e focul, tot mai sfânt e. Mă doare îngrozitor bucuria unui duşman adus să vadă ultimul foc al vieţii sale. Stă cu mâinile legate la spate şi priveşte lacom focul. L-am hăituit zile şi nopti, secunde şi minute. L-am hăituit şi i-am dorit sângele fără să ştiu dacă asta e cumva posibil. Barbarii dansează în jurul focului agitând spre lună braţele încărcate de zorzoane aurii. Cel legat, e un oarecare dement, ucigaşul unuia din camarazii căzuţi în zilele trecute. Îi poţi spune cum vrei: disperare, iluzie sau nesomn... e acelaşi lucru. Cu steag galben de supunere oarbă, Patrocle veni să ceară iertarea celui prins. Îndurarea se gudură la picioare de sfinţi bărboşi şi slăbănogi muşcând cu ură din aurele lor. Suflete goale, fără caracter sau pasiune dansau tangouri agonizant de lungi. Pe manşeta cămăşii mele mototolite amintirile scriau balada unui om nedemn. Patrocle insistă, amăgind zăpezi infernale din nordul extrem, să mă adoarmă cu aroma lor. Din neştiutul pictat pe pereţii peşterilor păgâne au venit centaurii, fraţii mei plecaţi în trecut. Îl iau pe cel legat şi îl aruncă în focul ce mătură aşteptarea. Cu ochii de culoarea pământului viu, centaurii povestesc dragostea inorogului pentru prinţesa verde. Prinţesa dintr-un cer cenzurat. Vorbele lor mă leagănă şi mă desfac de blestem. Iubirea e bună sub cerul cenzurat al inimii mele. Deşertul e cald iar focul atinge o stea. Centaurii râd şi vinul e bun. Are culoarea sângelui de om. Centaurii râd...

23

Dorneanu Eduard


Azi deşertul are culoarea fericirii. A fericire roz are culoare.

Mă dau peste cap să-mi intre nisipul în păr şi în neuitare. Zâmbete ştirbe îmi sărută mâinile şi restul trupului într-o armonie absolută. Astăzi deşertul are culoarea fericirii. Încalec pe calul meu fără aripi şi gonesc pe nisipul fierbinte omagiind toţi frumoşii nebuni ce s-au sinucis din dragoste. Părul meu lung şi negru de bărbat alintat purtat de vântul cel alb e şi stelele poposesc în el să-şi adune amintiri de seară. Călăresc şi simt cum alături de mine apar toţi cei ce m-au iubit cândva. Călărim împreună, fără să ne privim, fără să ne spunem pe nume. Inorogi îndrăgostiţi aruncă cu batiste în blestemele rostite de aezii orbi si nebuni. Din ochiul meu stâng pleacă pala de vânt să aprindă torţa de neuitare. Călărim împreună,dunele de nisip ne strigă pe numele mic şi fetele morgane ne fac plecăciuni nefardate asemeni iubirilor copilăriei absolute. Rând pe rând, păsările tăcerii îşi lasă penele de vis pe tâmplele celor ce s-au sinucis din iubire trădată. Şi Dumnezeu ne zâmbeşte călărind alături ne noi împărtăşindu-ne trădarea. Părul meu lung şi negru îi atinge faţa şi Dumnezeu îl sărută cu amintiri aproape uitate. Inorogii plâng cu suspine sacadate iar eu strâng în palme sărutul divin. M-a sărutat Dumnezeu pe părul meu lung şi negru, în deşertul fericit... Ce frumos călăresc în dimineaţa asta toţi cei ce m-au iubit cândva şi au murit... Dumnezeu mi-a sărutat părul meu lung şi negru... Cu dragoste am primit sărutul Lui..

24



Am ajuns cu convoiul într-un oraş părăsit. Cândva, aici, lumea

trăia la pulsul normal al trădării, femeile năşteau, bărbaţii se îmbătau, zeii îşi ridicau statui în parcuri. Şi deodată tumultul a dispărut lăsând în urma ruinele şi amintirile false. Ne căutăm loc de popas în casele rămase în picioare, sunt multe case fără stăpân, fără nimic ce ţine de uman. Hai vino aici! - mă strigă Elena, - Vino aici! Paris e plecat. Poţi locui la mine. Şi Menelaos e plecat - strigă ea. Duc dorul desfrâului şi sărutului fals. Eol încearcă să mă ajute suflându-mi în plete cântece de dor nebune şi săgeti fără vârfuri îmi alungî nesomnul. Toţi camarazii îşi găsesc case unde se adăpostec . Pe etajere stau zâmbind cu dinţi de praf pozele unor oameni ce nu mai respiră, ne roagă să le privim şi astfel să poată simţi viaţa. Mă aşez pe pat iar femeile vameşilor îmi spală picioarele cu lacrimi de dor. Au păr de culoarea toamnei şi bocetele lor hăituiesc visele îndrăgostiţilor nebuni. Stau pe spate şi Elena îmi povesteşte războiul troian, aşa cum doar ea l-a trăit. Calul adus în cetate, purtat pe braţe de zei, aducea bucuria şi ura. Oamenii mor cu zâmbetul pe buze... Minciuna ei mă îndeamnă să tac. Cu mâna grea de spaima unui oraş fără oameni, o strâng de buze, o strâng tare. Până când ţipătul ei e mai adânc decât durerea, până atunci o strâng... De dincolo de ferestre se aude liniştea oraşului părăsit. Paşii celor ce nu mai trăiesc, cer îndurare. Cândva, aici, femeile năşteau, bărbaţii se îmbătau iar zeii îşi ridicau statui în parcuri...

25

Dorneanu Eduard


În oraşul părăsit de oameni, noi, camarazii din deşertul vieţii şi al

morţii ridicăm o troiţă ca semn al trecerii noastre pe aici. Cărăm pietre şi le aşezăm atenţi la detalii. Cu spatele cărăm pietrele colţuroase din carierele de piatră, şi ele părăsite. Crucea o tocmim din scândură de corabie nenăscută, ca să păstreze speranţa vie, până în ziua când ne vom regăsi. Pictez chipul lui Christos folosind sângele meu si vin de culoarea ploilor de ieri. Conturul e frumos şi are aroma de întrebare mototolită. Castor şi Polux se opintesc din greu cărând pietrele dar se opresc să mă laude pentru lucrarea mea. S-au regăsit undeva sub cerul veşniciei şi nu se mai despart. Preoţi bărboşi, cu burţi imense apar de niciunde şi încep să danseze în jurul troiţei noastre, dansul acela umil al repetabilelor cuvinte. Aurul lor sclipeşte greţos şi credinţa leşină umilită într-o margine de iluzie. Simt că nu mai pot respira, mirosul de tămâie al popilor aprinde cerul meu de culoarea indigo. Revolta se naşte ca o soră vitregă trecută pe acasă în căutare de moşteniri necuvenite. Prind de barbă un popă bărbos şi îi arăt calea de întoarcere. Pleacă burtoşii, la altă troiţă într-un alt deşert iar credinţa respiră din nou sub cerul iarăşi pur al deşertului meu. Castor îi leagă lui Polux rănile cu lacrimile sale şi îi sărută pleoapele cu şoapte de bucurie paşnică. Hai acum, camarazi, strig eu, hai să ridicăm crucea... Camarazii mă ajută şi Iisus este ridicat la înălţimea unei credinţe relative. De acolo ne zâmbeşte desenat cu sângele meu. Iisus desenat pe scândură de corabie nenăscută.... Credinţa se aşează în faţa mea în genunchi... Şi eu o accept...

26



Cele mai frumoase iubiri, sunt iubirile neîmplinite. Iubiri în care

unul din cei doi, moare şi legătura lor nu se consumă în nici un fel... Eu ştiu asta. pentru că am murit de atâtea ori în iubiri interzise. Pândesc casa domniţei, cu ochi obosiţi şi bolnavi de nesomn. E păzită casa domniţei. De patru străji e păzită casa domniţei. Mă gândesc cum să pot intra acolo şi cum să fug cu prada mea cât mai departe, în deşertul vieţii şi al morţii.Te prefaci în lebădă şi în rest...ştii tu... bâiguie Zeus, glumeţ. El aşa a făcut cu Leda, mai demult, dar fata lui era urâtă şi dornică de zei bărboşi ce aruncă fulgere. Calendare condamnate să fie atârnate pe pereţi în flăcări se rotesc în jurul casei şi sfinţii mucenici ridică braţe de fier spre cerul fără stele. Paris îmi dă arcul lui şi săgeţile lui Filoctet ce au vârfurile înmuiate în otrava monstrului din Lerna ucis de Hercule.Timpul obez mă împinge de la spate şi curajul se fardează la lumina unei lumânări parfumate. Regina tuturor trădărilor îmi citeşte în palmă şi râde sacadat în aşteptarea valului de frică. Încordez arcul şi săgeata muşcă din carnea străjerului. Sunt arcaşul pletos plecat la luptă alături de camarazi fără frică, cu platoşe de lacrimi mov. Învaţă gustul sângelui! - mă îndeamnă Tifon şi mâinile lui de om, animal sau zeu îmi sprijină capul de gândul cel bun. A doua săgeată tremură ca bucuria de copil şi duce încă o viaţă trădată în infern împlinind cine ştie ce profeţie de împrumut. Alerg, alerg, alerg... ceilalţi doi străjeri se ascund în spatele unui regret şi eu pot ajunge la domniţa mea. În iatacul ei o văd alături de Iago, jucându-şi la zaruri fecioria şi apucând dorinţa cu amândouă mâinile. Aruncă zarurile, arcaşule pletos! – mă îndeamnă Iago- ai putea fi tu, cel ales! Eu tac. Eu ştiu... Cele mai frumoase iubiri, sunt iubirile neîmplinite. Eu ştiu asta pentru că am murit de atâtea ori în iubiri interzise...

27

Dorneanu Eduard


Cărarea e îngustă şi grea azi în deşert. Silabele de dragoste mă

ocolesc de departe iar soarele îmi arde neîncetat bucuriile şoptite. E greu drumul prin deşert astăzi şi bătături de zbor au toţi îngerii buni sau răi plecaţi după pradă. La marginea cărării ar trebui să ne aştepte iubitele cu ochii mari şi dorinţe fără perdea. Dacă mă iubeşte, mă aşteaptă... Aşa cred... îngerii hăituiesc umbrele celor sinucişi ţipând uneori şi agitând simboluri de neînţeles. Şi eu strig fără remuşcare cuvinte de blestem sărutărilor venite din nordul extrem, tărâmul inimilor sfărâmate. Soarele e bun şi atât de departe dar pot să îi cer mângâiere şi sprijin în căutarea cărării. Apolo mă vede şi se leagă cu legământ zeiesc să mă însoţească pentru a nu pierde drumul drept. Mă ia de mână cu veselie mare şi cu ochii în lacrimi cântă un cântec despre războaiele copiilor orfani. Şi soarele râde dându-se peste cap în deşertul nebun după iubirile de la capătul tuturor cărărilor. Îngerii se îmbată de lumină şi brusc îşi smulg din aripi cupe umplute cu vin dulce. Dulce e vinul îngerilor ce hăituiesc umbrele sinucigaşilor în deşert. Cărarea vopsită cu sângele meu e şi simboluri păgâne îi desenez soarelui orbit de atâta iubire neîmpărtăşită. Tatuaj de pace, bucuria unor destine complicate, tatuaj de pace. Apolo îmi strânge mâna cu focuri de un albastru pur. Iubeşte călăuza din mine. Toţi zeii iubesc călăuzele. Şi Dumnezeu iubeşte călăuzele. Şi moartea. Şi ea iubeşte călăuzele căci amantul ei în deşertul nesfârşit eu sunt. Alergam spre capătul cărării cu paşii tot mai siguri, cu sângele pulsând a iubire flămândă şi grea. Îngenunchiată iubirea e oarbă şi îşi aminteşte doar promisiunea mea, doar ceea ce nu aveam cum să duc la bun sfârşit. Ziua e grea astăzi în deşert, iubirile sunt oarbe, neîndurătoare. Hai mai departe... rătăcitor undeva, în lume...

28



Noapte frumoasă cu aromă de taină... Noapte cu faţă de lună

plină şi miros de sânge proaspăt. Noapte cu umbre împleticite şi strigăte deşănţate, aproape vulgare. Bacantele nebune au leşinat una câte una de parcă un blestem nerostit le-a căutat cu somn adânc. Ridic părul zeiţei de foc, cu mâini tremurânde îl ridic. Zeiţa de foc e frumoasă şi poartă la gât capul vântului de nord. Când râde copacii înfloresc iar râurile se revoltă în revărsări succesive. Ochii îi sunt albaştri ca nemărginirea şi cuvintele ei domolesc furtuni. Frumoasă e zeiţa focului iar eu părul ei îl ridic. Ne-am cunoscut într-o clepsidră cu nisip roz aparţinând unor oameni nenăscuţi, supuşi ai întrebării fără răspuns. Nu ne-am iubit, nu ne-am urât. Nici măcar nu ne-am privit în ochi. Ne-am amestecat cu nisipul roz şi am încercat diverse evadări, toate nereuşite. Azi, la ora când noaptea are luna plină cu miros de sânge proaspăt suntem judecaţi de tristeţi întâmplătoare. Pe umăr îmi pune mâna dreaptă, tristeţea şi toate florile de gutui se scutură în apele negre ale unui timp incert. Râurile îşi retrag apele din pădurile visului şi rămân singur. Aud hienele cum urlă în deşert şi se încaieră în jurul unui stârv de gazelă. Număr cu voce tare îngerii căzuţi ce s-au sinucis în iubiri interzise... un înger, doi ingeri... o mie de îngeri cazuţi... aripi negre fâlfâie şi bucuria sare cu capul înainte într-o cascadă de vanitate. Noaptea are aromă de taină, iar luna e plină şi miroase a sânge proaspăt. Bacantele se trezesc şi se ascund într-un zbor celest. Mi-e dor zeiţa de foc plecată în căutare de clepsidre cu nisipul roz... Noaptea asta are aromă de taină...daaaa..

29

Dorneanu Eduard


Cum aş putea să înţeleg durerea unui zeu? Oare cum aş putea?

El locuieşte în vis şi se hrăneşte cu speranţele noastre. Cum e durerea lui şi ce semnificaţie poate avea pentru mine? Stau cu arcul ridicat şi săgetez cerul, aşa cum înaintaşii mei m-au învăţat cândva. Poate din înaltul rece zeii vor cade cu miros de sânge amestecat. Săgeţile urcă spre slăvi şuierând şi îngânând balade triste. Zeii stau speriaţi în spatele lunii aşteptând să mă calmez sau să uit obiceiurile acelora ce au trăit înainte de mine. Vulpea zburătoare a deşertului îmi pansează rana de la picior cu fiori fierbinţi de toamnă târzie şi Hermes râde ca un apucat de zădărnicia unui proiect amânat. Cade din cer cu zgomot de fier tocit zeul cel bun. Prometeu cade. Tot tu cazi, prietene, îl întreb pe Prometeu, scuturându-mi părul plin de stele efemere...Tot tu, eşti blestemat să fii singurul zeu ce suferă... Vulturii hoitari ai deşertului îi sfâşie ficatul şi vocea lui risipeşte dimineaţa asta blestemată. Dimineaţa blestemată, risipită de voce de zeu sfâşiat... în deşertul vieţii şi al morţii... dimineaţă risipită...

30



Dacă ar fi să mor tânăr în deşert aş dori să fiu ars pe rug de

petale de vis. Dacă ar fi să mor tânăr...Cenuşa să îmi fie dată vântului uscat care să mi-o poarte până dincolo de iubire sau trădare. Doar sufletul aş vrea să nu îmi fie ars, sufletul nu. Sufletele tinerilor trebuie să rămână păstrate în amintiri caste, aproape definite de vis. Da, aşa mi-aş dori. Pe genunchii mei, acoperită de o mantie albă, Afrodita doarme fericită după ce a băut sângele troian. Doarme somn de zeu pe genunchi de călăuză în deşertul vieţii şi al morţii. Mă trec fiori de bucurie tainică, zeiţa iubirii e asemeni speranţei, ceva fără asemănare...da, aşa e. Moartea stă în faţa mea cu sabia scoasă şi priveşte în nisip căutând ultimile secunde din geamătul de pasiune al unui timp netrăit. Are faţă de femeie nemăritată şi neiubită, moartea. Şi păr în care se ascund regretele femeilor pierdute în detalii nesemnificative are. Din spatele întrebării mă salvează banalul şi moartea amână execuţia. Încă o dată, o amână. Din valea aceea îngustă şi plină de nisip cu gust amar doar eu am ieşit viu. Ceilalţi doi camarazi au plecat să danseze cu îngerii, acolo în edenul tuturor camarazilor. Primăvara cheală plânge ca o căţea nesimţită. O pălmuiesc şi mă doare gustul sângelui nevărsat. Dacă ar fi să mor în deşert aş dori să fiu ars pe rug de petale de vis. Şi în edenul camarazilor voi pleca să dansez cu îngerii... Dar sufletul aş dori să nu îmi fie ars... Sufletul, nu...

31

Dorneanu Eduard


Au venit îngerii. S-au aşezat în jurul gropii celor doi camarazi şi

cântă. Cântă piesa „if i die young”, o piesă ce o cântau şi ăia de la perry band sau band perry. Îngerii nu au nevoie de licenţă, ei cântă bucurând sufletele risipite. Îi dezbrăcăm pe cei căzuţi. Le luăm hainele, efectele militare, plăcuţele de identificare, le luăm tot. Aşezaţi unul lângă altul în groapa de nisip vor rămâne uitaţi. Familiile nu vor afla ce e cu ei. Nimeni nu va trece pe aici să le aprindă lumină. Doar îngerii, uneori vor veni să le cânte, asta da. Eu aştept marea reîntâlnire... într-o nouă viaţă. Poate vom ataca Troia sau vom debarca în Normandia. Vom fura fecioare în Catalunia sau vom legăna speranţele în stepa nemărginită. Într-o altă viaţă sigur ne vom reîntâlni şi vom face toate acestea... Tai o suviţă de păr şi o arunc în groapa între cei doi ca semn că pot lua ceva din mine dincolo... la marele bal, balul luptătorilor mândri. Aruncăm lopeţi de nisip. Pe feţele şi pe braţele lor aruncăm. Pe coapsele lor de bărbaţi puternici, pe ochii lor închişi aruncăm. Lacrimile iubitelor într-o cupă de vis sunt puse ca lumea să nu le vadă. Lumea... nu. Nu le lăsăm semne la mormânt, aşa cum arată filmele idioate. În deşertul vieţii şi al morţii singurul semn admis este iubirea. E o zi blestemată azi. Îngerii cântă piesa aceea divină.. „if i die young” şi nimic albastru nu apare pe cerul imposibilei întrebări. Îngerii nu au nevoie de licenţă, ei cântă bucurând sufletele risipite. Fila de faţă e un modest omagiu adus camarazilor mei, ADAM O,CONNOR şi BRIAN REAVES plecaţi ieri să danseze cu îngerii.

32



Dau cu piciorul într-un copac căzut. Nimfele ţipă şi acoperă

trupul de lemn cu voaluri mov.Ţip la ele bărbăteşte şi ura se strecoară între noi ca o mama vitregă pentru a ne chema la masă pe rând. Nimfele jelesc copacul cu cuvinte vinete, aproape schimonosite de o durere neînţeleasă. De ce or fi iubind nimfele astea un copac căzut? - mă întreabă Hefaistios, frământând în mâini lut proaspăt şi ud. Ridic din umeri şi mă gândesc că zeul ăsta e soţul celei mai frumoase zeiţe. Nici în ceruri dreptatea nu se împarte cum trebuie. Nimfele aduc flori şi trasează linii de magie ieftină în jurul copacului mort. Nu contează faptul că pentru noi ritualul nu înseamnă nimic, contează doar credinţa în ceva. Iubirea mă pălmuieşte cu mâini de foc şi mă blesteamă să iubesc în rate femeile neiubite şi aproape abandonate. Mă răstesc la ea cu ochii mari şi nesperat de căprui dar timpul e paşnic şi durerea mă sărută pe o patimă grea. Nimfele se sinucid una după alta, ca şi cum moartea ar aduce alinare şi sărut. În mantie roşie, iubita mea, primăvara tunsă chilug, mă trage deoparte şi îmi spune că s-a îndrăgostit de mine încă o dată... Hahahaha... Nu pot să o cred dar accept iubirea ei de anotimp mutilat căci doar iubirea e cale către eden. Sunt iubitul unui anotimp mutilat. Şi iubirea mă ţine de mână în faţa unui copac căzut, peste care s-au sinucis nimfele. Sunt iubitul unui anotimp mutilat... Hefaistios ne face chip de lut, adulmecat de ura ce se strecoară între noi ca o mamă vitregă...

33

Dorneanu Eduard


Azi visul dă inel de logodna iluziei. În deşertul vieţii şi al morţii

logodnele sunt rare, aşa că, ne grăbim cu toţii să participăm la marele eveniment. Mă fardez cu un zâmbet de complezenţă şi îmbrac haina nouă de ironie reţinută. Ceilalţi camarazi aduc cadouri de suflet, de la regrete până la trădări imposibile. Călărim unul lângă altul spre locul petrecerii şi simt cum bucuria reţinută în lanţuri de un timp veninos, mă strigă pe numele mic. Cu vorbe de piatră vânătă mă strigă. Icar zboară deasupra noastră având aripile în flăcări. Nu îi pasă, eventuala lui prăbuşire îl duce direct în legendă şi asta îl face puternic. Ne strigă că au sosit deja titanii, giganţii şi alţi eroi uitaţi ai mitologiei, la cheful cel unic din deşert. Ne oprim preţ de o speranţă să moşim o femeie cu părul roşu ce stă cu picioarele desfăcute râzând. Naşte o amintire deloc onorabilă, plecăm mai departe şi Dumnezeu ne face semn cu mâna din eternitatea plictisitoare şi grea. Ne strigă pe numele mare şi ne dăruie putere nebănuită, suflet uşor şi cuvinte potrivite. Iubita mea, primăvara tunsă chilug, mă strigă pe numele întreg... Doar ea îl mai ştie... Frumoasa mea iubire mutilată. Ajungem când visul pune inel de logodnă iluziei. Unii dintre noi plâng. Alţii blestemă. Doar Dumnezeu ne face din mână, din eternitatea plictisitoare şi grea. Şi apoi ne strigă pe numele mare... Aici în deşert..

34



Toată ziua am călărit în căutare de apă. Toată ziua. Micuţul

râu din care ne aprovizionăm a secat... şi dimineaţa goliciunea lui ne desena cearcăne. Ştiam undeva la est de tabără, un loc unde este apă. E un lac unde poposesc caravanele în drumurile lor nesfârşite. Îmbătat de sete, am căutat locul cu credinţa nesfârşită că îl voi găsi. Buzele mi-au crăpat sărutate de alte buze... buze de foc venite din cer. Fără apă omul nu valorează nici cât un strigăt în deşert, fără apă nu există viitor nu există speranţă. Ai putea să îmi bei lacrimile, vei supravieţui! - îmi strigă frica. Ares, zeul meu ce mă apără de bucurii şi iubiri adevărate. Întind palmele şi lacrimile lui de culoarea sângelui îmi udă setea neprihănită. Din palmele făcute căuş beau lacrimile purpurii şi ceva din mine strigă a bucurie ascunsă, bucurie fără margini. Lacrimile de zeu îmi înteţesc setea, nu mă fac să uit de ea şi simt că furia mă împinge de la spate. Camarazii mei schimbă pe apă la dervişii dansatori toate iubitele bucurându-se cu voce tare de afacerea lor reuşită. Dervişii le iau iubitele şi le preschimbă în zile de calendar, zile terne în care ploaia nu cade niciodată. Eu îmi apăr iubita până la moarte chiar dacă ea e doar un anotimp mutilat... Eu nu îmi vând iubirea... eu, nu... La orizont îmi face semn cu mâna fata morgana şi cere tribut pentru a ne ajuta să găsim apa cea binecuvântată. Îi dăm tinereţea celorlalţi şi apa apare în faţa noastră rece şi vie. Eu nu pot încă bea. Pe pielea mea, un zeu ce mă apară de bucurii şi iubiri adevărate, a lăsat semn de foc. Iubita mea, anotimpul mutilat, îmi întinde în palmele făcute căuş, sânge de zeu nebun. Bem amândoi şi ne îmbătăm de dorinţa... Şi viaţa îmi tămăduieşte buzele crăpate... Ce bine...Ce bine...

35

Dorneanu Eduard


Ne privim în ochi. Faţă în faţă ne privim. De o parte, stau eu

călăuza pletoasă din deşertul vieţii şi al morţii, de partea cealaltă, stă Dumnezeu, bucuros că un copil al său îi cere vis. Ochii Domnului au culoarea iubirii şi aduc liniştea, aduc pacea. Cuvintele nu mai rost, e suficient să îi privesc ochii. Ochii mei sunt căprui, cu nuanţe de negru, Dumnezeu mă mângâie pe păr şi mă sărută pe frunte. Simt buzele LUI cum îmi mângâie singurătatea şi îngerii se retrag în tăcere. Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu mă iubeşte aşa cum mi-au promis ursitoarele într-o după amiază de octombrie când mă năşteam. Să fie călăuză în deşertul vieţii şi al morţii! - mi-a urat o ursitoare cu privire rea de văduvă ocolită. Să fie veşnic amantul morţii! - mi-a urat altă ursitoare cu răutate în glas. Să fie frumos iar sufletul lui să-i cânte asemeni poemelor niciodată scrise! - mi-a urat ursitoarea blondă şi m-a sărutat pe inimă. Eu m-am supus acelor urări şi astfel zbor către ceruri în cercuri fără odihnă, fără somn. Din dreapta, de undeva din orizont, fumul indică clar ne îndreptăm spre o aşezare vremelnică de nomazi. Acolo, viaţa preţuieşte cât un bidon de apă sau un cuţit cu lama bună. Oamenii au alte valori şi alte aşteptări. Străinii sunt trataţi cu o moarte lentă şi dureroasă. Anotimpul mutilat mă strânge mai tare de mână. Se teme pentru mine. Pun săgeata în arc şi trag. O amintire cade însângerată şi râd de toate acestea cu gura larg deschisă şi cu părul fluturând sub asaltul vântului... Ca un bărbat râd... Dumnezeu mă priveşte drept în ochii mei căprui. Cuvintele nu mai au rost. Ochii Domnului au culoarea liniştii şi a păcii. Ochii mei sunt căprui iar ursitoarele rele mi-au sortit ca privirea mea să se scalde în nisipuri nesfârşite. Şi toate astea în numele Lui, doar în numele Lui...

36



Am ajuns la tabăra nomazilor. Şi-au făcut aşezare vremelnică în

jurul unui lac micuţ. Aici aşteaptă caravanele, le atacă şi apoi vând ce au jefuit. Îi ştiu de mult timp, m-am obişnuit cu ei, sunt hoitarii deşertului, omoară şi jefuiesc. Pe noi nu ne atacă. Se tem că am putea riposta urât. Preferă să ne vândă diverse lucruri la preţuri modeste. Ca la un semn, fiecare scoate la iveală ce a agonisit în ultimul timp. Camarazii mei cumpără verighete, lănţişoare, pumnale, pietre preţioase la preţ de nimic. Lumea asta scârboasă a scos la mezat toate obiectele oamenilor morţi în deşert. Hades mă priveşte trist, până şi el e supărat că morţii sunt vânduţi a doua oară. Îmi arăta cum amintirile îşi schimbă stăpânii la fiecare secundă a durerii. E trist să vezi asta, e trist să te gândeşti că poate mâine lucrurile tale vor ajunge pe taraba nomazilor. Cu Cerber alături, Hades nu cumpăra nimic, se înclină la fiecare bataie de vânt şi îşi mângâie părul încâlcit. Din privirea lui o stea albă se strecoară în tăcerea asumată şi parcă viaţa prinde gust de gutuie. Dulce acrişoară îmi pare viaţa şi mă gândesc tot mai mult la o posibilă evadare către nicăieri. Achile caută şi el ceva pentru călcâiul său mereu expus trădărilor dar aici nu există decât lucrurile morţilor. Hades râde. Dacă ar fi fost aici Ulise ar fi cumpărat totul la preţ de nimic... şi ar mai fi rătăcit 20 de ani în căutarea patriei. Achile dă din cap supărat, nu există sânge de cumpărat azi în deşert. Astăzi nu. Am bani puţini, foarte puţini. Cumpăr un caiet legat în piele pe care este notată o adresă, adresa mortului, cred. În caiet e o poză în care apar doi adulţi şi patru copii. Nomadul le-a desenat mustăţi şi coarne, mă priveşte amuzat şi îmi dă banii inapoi. Îmi spune că nu vrea bani pentru gunoaie. Camarazii se bucură de pradă, abia aşteaptă să schimbe în dolari toate porcăriile luate de la nomazi. Plecăm lăsând

37

Dorneanu Eduard

tribul nomad cu trăirile şi aşteptările lui. Un singur nomad, iubitor de desene scandaloase zace cu mâna ruptă la ieşirea din oază. Lumea e bucuroasă şi fluieră bărbăteşte. Şi eu sunt bucuros, duc cu mine poza unui om aşteptat undeva de o soţie şi patru copii. Vântul e bun şi albastru. Îmi sărută buzele şi tristeţea. Zâmbesc infinitului. Şi el mă iubeşte... necondiţionat..

38



În deşertul vieţii şi al morţii a poposit astăzi pentru prima dată

Amfititra. E frumoasă, zeiţa şi ochii ei aprind focuri vii în deşertul ravăsit de o frumuseţe trecătoare. Călăreşte alături de noi şi uneori ne întreabă dacă mai putem rezista fără să îi rupem hainele în căutare de carne de zeiţă. Nu îi răspund, tentaţia există dar ştiu că până la capătul deşertului voi întâlni multe zeiţe asemeni ei, aşa că nu are rost să îmi pângăresc trupul cu iubiri timpurii. Amfititra e frumoasă şi pe părul ei zeul mării a pus valuri eterne ce îi răcoresc tâmplele într-o binecuvântare continuă. Deşi e zeiţa îşi doreşte iubirea muritorilor pletoşi din deşertul vieţii şi al morţii... Râd şi plec la vânătoare împreună cu iubirile neîmplinite, vopsite la lumina lumânărilor de seu. Adulmec prada şi strig în gura mare, lăudându-mă că voi avea trofeu. Săgeata îmi pleacă ca un vis adormit, cad de pe cal şi faţa mi se afundă în nisipul amar al deşertului. Închid ochii şi durerea îmi conturează coşmar de sfârşit de lume... Tristeţea mă piaptănă îndelung şi îmi strânge firimiturile de fericire într-o speranţă destrămată şi rea. Mă chinui să mă ridic iar vântul de nord îmi şopteşte la urechi bucurii vulgare. Ochii mi se deschid şi din interiorul unei inimi izolate de lume o fecioară fără nume mă pălmuieşte în ritm sacadat. Mă pălmuieşte şi râde. Amfititra mă găseşte şi mă ridică la înălţimea unei crupe de cal. Ce hăituieşti pletosule, mă întreabă zeiţa cu ochii de mare spumegată? Ce pradă amăgitoare te-a pus la pământ? Fug de zeiţa cu soţ bărbos în faţa caravanei unde deşertul e mai blând şi secundele durează atât timp cât poţi suporta adevărul. Frumoasă e viaţa în dimineaţa asta blândă şi chinuitor de albastră. Frumoasă e... ca inima mea...

39

Dorneanu Eduard


Am ajuns în sfârşit într-un loc în care ne putem odihni. E un loc

modest dar există sursă de apă, aici animalele sălbatice vin deseori fiind uşor de vânat. Câţiva copaci contorsionaţi îşi asumă rolul de contur al unui decor patetic, fără substanţă. Am văzut locuri şi mai rele, am văzut ceruri şi mai închise la culoare, aşa că nu mă plâng. Mă mulţumesc cu ce am. Ridic cortul spre margine ca să pot auzi tânguirile hienelor şi urletele şacalilor înfometaţi. Nu îmi e frică să îi ascult, viaţa e plină de animale de pradă, ştiu cum e să fii muşcat de cei fără onoare. Fraţii mei din altă viaţă, centaurii mă roagă să îi însoţesc. Întrăm în peştera cea neagră a infernului căutându-l pe Tantal. El este cel care a adus oamenilor ambrozia şi le-a divulgat mari secrete despre divinitate. Acum stă în apă până la brâu pedepsit să fie veşnic flămând. În jurul lui stau fel de fel de bunătăţi la care el nu poate ajunge. Toate iernile ascunse la sân de femei uşoare îi aruncă peste faţă vorbe împrumutate din târgurile mici. Sângele îi curge în apa cea murdară şi mă arunc direct în braţele deznădejdii. Îi rup lanţurile şi fugim nebuni în deşert cărând după noi un rănit înfometat. Fraţii mei din altă viaţă îi suflă lui Tantal pulbere de stele peste faţa tristă rugându-l să murmure rugăciuni amestecate cu blesteme. Tantal plânge şi lacrimile lui inundă subterane neştiute unde rugurile erau aprinse de cerşetorii dimineţilor risipite. Stăpâne, urlă Tantal, vreau înapoi în apa rece şi rea. Nu suport deşertul, nici viaţa nu o suport, nu am echilibru, o să te trădez din nou. Bufonii regilor nordici râd şi zorzoanele lor înveselesc anotimpurile ce se nasc periodic din tristeţile nebănuite. Dau din mâini bufonii şi se strecoară în inimile celor obosiţi. Luna răsare ca o întrebare mută peste deşert şi râde mereu de trăirile noastre fără viitor. Tantal fuge cu paşi de

40


patimă tânără spre infern, uitându-se uneori înapoi şi blestemând bucuriile efemere. Centaurii ridică rug uriaş pregătind jertfa zilei de mâine. Mă aşez la picioarele timpului orb şi îmi ridic aripile, vântul e bun şi vinul parfumat. Amfititra pleacă neconsolată, o uitasem în cortul ridicat în pripă. Şi ziua se ascunde în noapte, noaptea în vis şi visul în inimile voastre...

41

Dorneanu Eduard


Seara care a trecut a fost un coşmar. Rar am trăit astfel de

momente, rar am trăit astfel de senzaţii. Durerea şi trădarea ne-au spălat visele cu sânge într-un lighean de nisip amărui. Stăm în picioare înşiraţi cu capul plecat de ruşine. Căpitanul se plimbă prin faţa noastră înjurând într-o franceză stricată. E bătrân căpitanul nostru, are peste 70 ani. A îmbătrânit în deşertul ăsta incert dar nu a trădat niciodată pe nimeni. Aseară trei camarazi din lotul nou, abia sosit, au vrut să dezerteze. Au luat efectele lor şi armele şi au plecat spre o destinaţie ipotetică. I-am prins imediat. Chiar eu i-am prins. Acum stau în genunchi şi pe hainele lor furnicile roşii ale deşertului îşi construiesc imperii. Deucalion încearcă din răsputeri să le găsească loc în corabia lui, îi strigă pe nume, îi strigă pe tinereti, îi strigă pe numele de răsfăţ. Mă rog la toţi sfinţii să nu ies eu la sorţi. Pedeapsa dezertorilor în caravanele deşertului este moartea. Se trage la sorţi cine e călăul şi pedeapsa se execută necondiţionat. Iubita mea, primăvara cheală se jură că mă va iubi chiar de voi fi călău, eu o cred dar tristeţea îmi înfige ace de gheaţă în inimă. Deucalion încă mai speră şi îi strigă din nou pe cei ce au trădat camaraderia deşertului, evadarea nu e posibilă şi bărbaţii plâng. Trădările lor amestecate cu absenţa ploii ridică fumul greu al întrebării nerostite iar magii ascund cadourile într-un nor obez. Aşteptarea muşcă din tinereţea mea cu îmbucături de hienă bolnavă. Căpitanul citeşte sentinţa cu voce joasă, aproape şoptită. Citeşte şi numele celor ce vor fi călăi. Am scăpat, nu am ieşit la sorţi şi mă bucur de parcă moartea nu ar fi la un pas de mine aşteptând sângele celor trei îngenunchiaţi. Deşertul turbat râde cu bucuria fanaticului ce se pregăteşte de festin. Deşertul râde, va primi trupuri tinere de oameni ce nu şi-au trăit viaţa nici pe un sfert.

42


Fiecare fir de nisip începe să cânte un cântec, cântecul tinerilor ce nu apucă să iasă din deşertul vieţii şi al morţii, „if i die young”. Sap groapa în deşert cântând. Groapa pentru tinerii mei camarazi ce au trădat sap. Cânt ca un apucat cântecul ăsta al mândriei şi al morţii. Primesc sărut de la vântul albastru ca răsplată pentru pletele mele ce dansează neîncetat. Sap şi cânt. Durerea şi trădarea ne spală visele într-un lighean cu sânge amărui... if i die young...

43

Dorneanu Eduard


Frumoasă e viaţa când inima se preface în foc şi luminează tristeţile

grele. Frumoasă e viaţa. Ne târâim prin deşert ca şi cum fiecare pas aduce suferinţe imposibile. Soarele nu vrea să apună, stă agăţat pe boltă şi ne pârjoleşte fără milă tinereţile secătuite de putere. Sprijinit de umărul incertitudinii caut să trec dincolo de posibil în jocul pervers al întrebării. Nu mă doare nimic, nici ziua asta blestemată cu faţa de târfă cu tarif imposibil nu mă mai doare. Ca o nebunie Dafne trece pe lângă noi alergând şi ţipând de frică. După ea aleargă toţi semizeii acestei lumi dornici să muşte din carnea ei albă şi pură. Peneu mă imploră în genunchi să îi salvez fata, îmi promite o moarte uşoară şi un rug înmiresmat. Are faţa plânsă Peneu, faţă de tată ce îşi vede fata fecioară alergată în deşertul vietii si al mortii. Îl cred pe Peneu şi îmi chem camarazii să urce în corabia noastră ca să salvăm fecioara frumoasă.Vasliti le strig, si arca noastră navighează superb pe cerul albastru al deşertului iubit. Dafne urcă alături de noi şi roagă vântul frate, să o ajute în clipa aceea de maximă deznădejde. Icar ne însoţeşte şi vopseşte speranţele cu culoarea copilăriei netrăite. Camarazii vâslesc, lumina le cade pe fetele lor obosite şi triste, îngerii din ceruri îşi urlă invidia prin ţipete ascutite, ţipete rele. Vâslim, deşertul e jos, pe cer bucuria se dă peste cap devenind ideal şi o mulţime de copii se nasc într-un colţ de amintire. Dafne îmi sărută umbra cu sărut de umilinţă limpede, părul ei în care eternitatea a scris maxima tristeţe, este jertfit timpului trecător. Vâslim pe cerul deşertului nebun până când semizeii dornici de carne de fecioară se pierd în destine nelămurite. Coborâm din corabie în deşertul drag unde ne aşteaptă înfricoşate, sibilele. Peneu respectă legenda şi se preface în copac cu scoarţa groasă şi întunecată. Dafne respectă viaţa şi devine femeia tuturor

44


stăpânilor de sclavi. Sibilele râd şi arată cu degetul la clepsidră... Timpul se scurge fără păreri de rău. Viaţa e frumoasă când inima se preface în foc şi luminează tristeţile grele. Frumoasă e viaţa... Sărut asfinţitul... Şi el mă strigă pe nume... ca un tată ce îşi regăseşte copilul...

45

Dorneanu Eduard

Jurnal de dimineţi risipite, 1 Februarie 2011

E o dimineaţă binecuvântată şi grea. Miroase a viaţă arsă de

patimile nopţii, de patimile orelor întunecate. Timpul numără fără vlagă fecioarele ramase neprihănite şi scutură din cap a dezgust. Ruguri uriaşe se aprind în ochii celor ce pot bea zile şi nopţii răcoarea tristeţii absolute. Mă strecor într-o vale de nisip să las un semn pentru celelalte călăuze ce vor veni cândva după mine. Nisipul e moale şi vântul îl imprăştie cu bucurie, cu ură, cu bărbăţie. Aud cum plânge Toosa şi fiorii îmi cuprind inima... An de an Toosa îşi plânge viaţa cu strigăte îngrozitoare de soţie şi mamă nefericită. Vine repede lângă mine şi îşi aşează capul pe umărul meu. Îi simt răsuflarea, îi simt prăbuşirea, îi simt durerea uriaşă ce dărâmă temple de zei pacatoşi. Toosa plânge. Pe fata ei lacrimile se joacă cu lumina soarelui şi toate sărutările de ieri renasc pentru a evada către nicăieri. Cupe pline de sânge de copil nebun sunt aruncate pe mantia ei albă. Sângele miroase a copilărie frumoasă şi uitată. A copilărie uitată miroase sângele de copil nebun. Nefericirea stă în genunchi în faţa ei şi îi aduce omagii, între Toosa şi nefericire se aşterne marea, se aştern visele unui zeu albastru si tristeţea unui copil ciclop. Viaţa râde de noi şi clişeele joacă acel joc etern cu memoriile leneşe. Pe străzi indiferente au ieşit la pradă văduvele bătrâne din oraşele legendă. Toosa rămâne în valea de nisip unde îşi plânge nefericirea cu lacrimi de sticla. Îi sărut mâna şi plec. Femeile înşelate de zei sunt demne de milă. O las în deşert iar sărutul meu înfloreşte pe mâna ei aducând o secundă modestă în care visul e posibil... Alerg în dimineaţa asta binecuvântată şi grea. Pletele îmi citesc gândurile şi viaţa râde. Miroase a viaţă arsă de patimile nopţii. Timpul s-a oprit şi nu mai numără fecioarele rămase neprihănite. Alerg... şi timpul bun îmi răcoreşte tâmplele... Alerg...

46


Jurnal de noapte, 1 Februarie 2011

Se lasă seara în deşert. Mii de zgomote acoperă sufletul meu şi

simt cum nemărginirea se revarsă peste nisipurile incandescente. Sărută dunele îndepărtate, soarele. Cu buze de foc le sărută, spre bucuria animalelor de noapte ce aşteaptă să iasă la pradă. Amurgul e darnic, împarte morţi onorabile tuturor celor ce iubesc necondiţionat. Maia e supărată că fiul ei a abandonat liniştea olimpiană şi s-a ascuns într-un nor albastru. Ne întreabă dacă în caravana avem cumva o scara ce ajunge la cer. Îi răspund bucuros ca avem, am cumpărat-o într-un bazar în care negustori burtoşi se tocmeau de dragul unor câştiguri fără valoare. Îmi chem camarazii şi ridicăm scara cu urlete de bărbaţi ce vor să se dea importanţi. Ielele se dezbracă şi încearcă să se agaţe de scara celestă cu gesturi de femei desfranate. Luna e amară ca nisipul deşertului dar închide ochii spre a spori frica mamelor ce-şi caută copii dispăruţi în relaţii pasagere. Gata, îi strig, te poţi urca tu prima, scara stă bine, cerul parcă nu mai e aşa de înalt şi tristeţea a făcut popas într-un ochi de uitare. Urcăm toţi, Maia e prima şi voalurile ei albe îmi cad peste faţă, mângâindu-mi fericirea promisă. Argonauţii vin şi ei, cu Iason în frunte, fiul Maiei e important, e zeul nebun ce ajută neguţătorii şi hoţii. La baza scării se încaieră frumoasele lumii cu fii renegaţi încercând să păşească pe prima treaptă. Cerber e acolo şi cele trei capete ale sale sfârtecă trupurile zilelor posomorâte şi reci. Argonauţii ţipă a dragoste oarbă dar bucuria răzbunării îi duce cât mai sus. Din cer cineva bun aruncă în noi cu iubiri netrăite şi lacrimi de aed orb ne stropesc mâinile-aripi. Sunt un mic Icar cu aripi încă fragede, toţi suntem mici Icari obosiţi. Maia urcă pe nor, apoi argonauţii, apoi eu şi la sfârşit camarazii mei. Privim cum Hermes, fiul Maiei se alăptează la sânul Herei şi zâmbim... Hermes din nou îşi găsea nemurirea. Eroii argonauţi stau

47

Dorneanu Eduard

în rând unul după altul aşteptând ca Hermes să termine. Hera le face semn să îşi aştepte rândul, vor fi şi ei în locul lui Hermes, vor simţi trupul zeiţei şi laptele divin. Sunt prea trist pentru nemurire şi prea pletos pentru a înţelege dimensiunea ei. Îmi iau camarazii şi coborâm pe scara aceea uriaşă. Cerul ne zâmbeşte iar norii ne răcoresc cu speranţe deşarte. Nemurirea rămâne în laptele unei zeiţe fără caracter, noi coborâm scara cerului şi toţi fii renegaţi ne sărută picioarele. Hermes mă strigă pe nume. Îi voi răspunde altădată. Azi nu.

48



Oboseala stă lipită de trupurile noastre şi ne îndeamnă la somn.

Imposibile vise se strecoară între noi şi realitate dansând goale. Mă aşez jos, în nisipul ce ia forma trupului meu şi simt cum bucuria se opreşte în gara cea mai mică aşteptând minciunile surori. Camarazii mei se dau jos din corabia în care am vâslit toată ziua în deşert şi încearcă să nu înjure, să nu blesteme. Luna se iveşte ca un sân de văduvă rea apropiind dorinţa şi alungând raţiunea. În fiecare bărbat fiorul aprinde focuri uriaşe şi chitara răsună cu glas tânguitor, aproape feminin. Circe ne aşează masă cu mişcări graţioase dar şi pătimaşe în acelaşi timp. Ochii camarazilor sărută pulpele goale ale zeiţei şi clepsidrele blestemă curgerea nisipului. Stăm toţi la masă pândind mişcările celorlalţi. De o parte a mesei stăm noi, soldaţii rătăcitori ai deşertului, de cealaltă parte stă Ulise şi ostaşii săi. În capul mesei stă Circe bucuroasă că atâţia bărbaţi aşteaptă să se înfrupte din ea. O zeiţă în faţa unor ostaşi flămânzi reprezintă tristeţea absolută şi aşteptarea are contur de sânge vechi, sânge îngroşat de timpul respingător. Cântăreţi orbi cântă la liră un cântec divin, un cântec pe care eu parcă l-aş cunoaşte, un cântec despre cei ce mor tineri... Camarazii mei îşi aduc aminte brusc de toate iubitele părăsite în colţurile lumii şi îmi cer să îi ajut să plece. Azi am învăţat ceva, am învăţat că adevăraţii bărbaţi refuză să devină porci chiar şi în faţa unei zeiţe. Vâslim pe cerul sculptat în inima lui Dumnezeu şi auzim cum geme Ulise în iatacul zeiţei păcătoase. Camarazii îşi pun dopuri de ceară în urechi şi ritmul vâslelor e tot mai alert. Gemetele dispar şi bem rouă din căuşul palmelor zânelor pădurii. Oboseala pleacă de pe trupurile noastre şi se strecoară în legenda unui om neînfricat. Eternitatea ia forma trupurilor noastre iar bucuria se

49

Dorneanu Eduard

opreşte în gara cea mai mică aşteptând minciunile surori. Pe pletele mele negre, o speranţă bolnavă scrie cu litere mici numele vântului de nord. Îi sărut mâna şi ea râde lângă un anotimp mutilat, trist... Îmi arunc o mânuşă în lacul deznădejdii...Cu ură, cu blestem voluntar... Doare lumina lunii ce se iveşte ca un sân de văduvă rea...doare..

50



În regatul meu lumina nu se plăteşte. În regatul meu dimineţile vin

spre a bucura copilăriile şi bătrâneţile risipite în vise frumoase, aproape realizabile. În regatul meu lumina nu se plăteşte la nici o casierie şi nu se aduce ofrandă celui ce o trimite. E un regat micuţ, regatul meu. Se întinde pe o distanţă de o speranţă şi hotarele lui sunt călcate adeseori de barbarii sufletelor... de deziluzii. Cu toate astea sunt fericit pentru că mi-am construit un regat cum nimeni nu are, un regat în care lumina nu se plăteşte şi nu se va plăti nici în viitor. Nu sunt rege, nici măcar negustor de suveniruri nu sunt... sunt doar un fir de nisip purtat de vântul prieten ce conturează durerile acestei lumi. În acest regat sunt bineveniţi toţi cei ce au inimile veşnic tinere şi pot mărşălui în deşertul vieţii şi al morţii cu fruntea sus, fără teamă, fără a trăda... S-au ridicat tribunele în deşert. E una din acele dimineţi când privim cu nesaţ cum iubirea vibrează la o dimensiune neînchipuită şi grea. Ne aşezăm unul lângă altul şi aşteptăm trişti să vedem iubirea divină. În temniţa deşertului, Danae îşi strigă fecioria cu cuvinte murdare şi îşi arată pasiunea cu desene pictate pe pereţi. Umbre stafidite o aşează pe piedestal de martiră desenându-i cearcăne adânci. Satirii suspină şi le compun poeme de iubire din cuvintele unor poeţi morţi si uitaţi. Zeus o vede şi simte cum iubirea poate exista timp de o noapte, chiar şi în temniţa disperării. În ploaie de aur se preface Zeus, în ploaie de foc. Camarazii îşi pariază soldele în tribune, unii afirmă că Danae se va sinucide, alţii sunt siguri că Zeus o va avea pe prinţesă, Zeus pătrunde în temniţă şi o leagă pe Danae de stâlpul infamiei. O biciuie cu privirea şi din carnea ei muşcă şerpii veninoşi ai trădării. Picioarele ei goale se sprijină pe ochii tulburaţi ai himerelor,

51

Dorneanu Eduard

începuturile se amestecă cu sfârşiturile şi aezii orbi tac. Mantia albă e murdărită cu sângele ruşinii, zăpada căzută în nopţile de aşteptare s-a topit sub ploaia de aur şi foc. Zeus se retrage şi râde în hohote ironice şi grele. Temniţă e vis şi visul e greu. Perseu se ridică mânios din tribune, e supărat că astăzi Zeus nu poate fi tatăl lui, e supărat astăzi că Danae, nu poate fi mama lui. Mâine, în altă temniţă, o altă Danae va primi un alt Zeus. Poate atunci, Perseu va avea o şansă. Nisipul e amar iar soarele mă priveşte ca pe un copil răsfăţat. Mă sărută pe pletele lungi şi negre cu căldură, cu pasiune. În regatul meu lumina nu se plăteşte. În regatul meu copii şi bătrânii se bucură de legende, se bucură de zbor... E regatul cel mai mic din lumea asta, regatul în care viaţa şi moartea se luptă pentru a supravieţui o zi. Zeul nostru suprem este ziua de mâine... E un regat mic, unul foarte mic...

52



Ce frumoasă e viaţa, ce frumos e să fii viu, să respiri. Ce frumos

zboară păsările deşertului, ce armonie e în ţipetele bucuriei părăsite în uitare. Râd din tot corpul meu şi cocori călători îmi împletesc cununi de flori moarte. Viaţa mă vrea, mă doreşte. Nici azi nu mor, nici azi. Mă îndrept spre mâine cu paşi de inorog vrăjit căutând floarea veşniciei. Pasul meu e uşor, nisipul îmi sărută urmele, soarele apune în pletele mele. Doar Ifigenia plânge rănită de pumnalul preotului rău, doar ea plânge. Îi adun sângele în cupa de cleştar şi îi şterg buzele cu un sărut frivol. Mă priveşte bucuroasă şi îşi notează în calendar o dată pentru o eventuală evadare. Îi sărut mâinile albe, aproape moarte, şi plec în galop de inorog fericit. Alţi inorogi din alte timpuri neştiute se iau după mine, soarele râde de după dunele deşertului iar viaţa e atât de frumoasă încât simţi cum aripile cresc până la cer. Suntem inorogi înaripaţi alergând în deşert. Inorogi înaripaţi suntem. Alergăm fericiţi până la locul în care creşte floarea veşniciei. Gardianul florii e Psiheea, e simbolul credinţei şi al fidelităţii absolute. Prinţesele nopţii îi piaptănă părul lung şi blond iar buzele lor murmură un cântec cunoscut. Ne priveşte Psiheea, iubeşte inorogii, orice domniţă gardian iubeşte inorogii. Mă sărută pe frunte cu buze de fecioară şi îmi şopteste la ureche o incantaţie veche. Ochii mei devin stele, stelele sunt vânt iar vântul mă desenează obosit pe nisipul cald al deşertului. Ceilalţi inorogi aleargă împreună cu Psiheea spre iubiri neînţelese, dincolo de conturul unei flori simbolice... Ce frumoasă e viaţa... Oameni şi inorogi respiră aerul cu bucurie şi simt că sunt vii, că trăiesc. Păsările deşertului zboară în cercuri de tristeţe. Nici azi nu mor, nici azi... Cocorii îmi împletesc cununi de flori moarte... Râd şi râsul meu aduce noaptea...Viaţa e frumoasă... Viaţa e tot...

53

Dorneanu Eduard


Mă rog mamei Gheea. Mă rog mamei Gheea cu voce de copil ce

îşi ascunde greşelile. Astfel mă rog. În faţa mea zac animalele moarte vânate în orele ce au trecut. Eu şi camarazii mei am vânat toată noaptea. Găsisem un ochi de apă şi acolo au venit pe rând animalele însetate. Noi le-am omorât spre a putea vinde carnea, pielea şi blana lor. Cerul e mai sticlos şi soarele e trist. Mă simt parcă mai murdar dar ştiu că vânătoarea e ceva nobil în deşert şi nimeni nu ne va condamna.Tăceri banale adulmecă sângele şi se spală fără pudoare cu regretele bărbaţilor copii. Din palme de jar urcă spre tâmple divine speranţă că linia dintre fanatism şi pasiune a fost trasată.Şi iubirile ard la focul domolit al întrebărilor la care s-a renunţat. Gheea vine cu pas de zeiţa mamă, poartă haine de culoarea galbenă, haine cu miros de renunţări succesive. Se apropie cu paşi măsuraţi de clepsidre sparte şi îşi aşează privirea pe durerile deja moarte. Râde în hohote sacadate, râde dezvelind lumii, râuri de frumuseţe mitică. În spatele ei, fetele din escortă adună lacrimile firelor de iarbă în cupe mici de albastru impur. Mă mângâie pe pletele negre, Gheea. Cu mână de zeiţă supremă mă mângâie... Încerc să îmi feresc ochii de privirea ei dar e mult prea târziu. Gheea îmi aprinde foc în inimă şi viaţa e mai uşoară, mai adevărată. Se retrage cu alai de petale mirosind a bucurii nebănuite şi toţi nebunii lumii cer vamă în case de pierzanii, în case de dezmăţ... Urcăm animalele moarte în nişte maşini hârbuite. Sângele închegat are miros urât, sinistru. O zi dulceagă cu contur de risipire rea se închină la idoli cu obraji scofâlciţi. Sunt trist şi mă rog la mama Gheea. Ea îmi ştie sufletul... ea mă va ajuta. Vântul îmi ridică sufletul cu răcoare de frate nenăscut. Salut bucuria unei zile cu miros de moarte. Păsările zboară înspre sud... Zboară către libertate...

54



E noapte. Stelele stau pe cerul albastru rostind poeme de iubire.

Vântul le mângâie chipurile cu întrebări facile. E noapte albastră şi grea. Mame disperate îşi caută copii părăsiţi în deşert cu mult timp în urmă. Ploile sunt absente şi mâna nu îmi tremură. Cadmos are faţă murdară cu cenuşă. În fiecare seară vine şi îşi apără focul în care arde Semele. Stă atent, aproape tăcut, aşteptând până ce din Semele, nu mai rămâne decât amintirea. Focul e viu şi mirosul iubirii urcă spre cer. Zeii sunt blânzi şi se îmbată de la mirosul parfumat al Fecioarei înşelate. Zeus râde în umbră unui fulger olimpian şi îşi caută o altă victimă într-un alt timp. Secundele nefericirii au grijă ca focul să nu se stingă. Apa e departe şi lacrimile sunt mult prea puţine. Zborul e nevăzut, visul e pierdut iar Cadmos îşi apără focul cu gesturi largi de părinte adevărat. Legendele sunt uneori atât de dureroase... Renii se prăbuşesc pe dunele amorfe luând cu ei cadourile despachetate ale copilăriei. Alung din ochiul stâng o lacrima rebelă căci bărbaţii nu plâng. Dezbrăcată de haine şi speranţe. Semele intră în foc cu tristeţe de regină blestemată. Focul o sărută diminuând durerea în sărutări purpurii. Cadmos ne priveşte în ochi căutând conturul rugurilor viitoare. Aud ţipetele fecioarei înşelate, aud zbuciumul ei... Cenuşa Semelei, o împrăştie vântul în deşert. Noaptea e amară iar stelele cântă poeme de dragoste. Mă apropii de templul luminii unei credinţe îndoielnice şi tac.Tac...mai mult decât iubirea tac... Tac...

55

Dorneanu Eduard


Departe de patima oraşului... Sunt departe de patima oraşului.

Liniştea e frumoasă şi are culoarea fericirii posibile. Poartă tatuat pe buze sărutări copilăreşti iar din păr îi cad speranţele tinereţii. E frumoasă liniştea mea, mă mândresc cu ea, cu culoarea ei atât de aparte. În deşert sângele tinereţii cade fără întrerupere de parcă zei flămânzi ne cer tribut neîncetat. Azi când dimineaţă era tânără şi visul stăpânea un regat infim un camarad a căzut în genunchi. Un blestem al iubirii l-a ajuns cu amintiri evaluate la dimensiuni neînţelese. S-a sinucis cu un pumnal de argint în cortul lui, lângă izvorul cu nume de fecioară alintată. Pumnalul i-a intrat adânc în inimă, poate a încercat să îşi stingă focul, cine ştie...Se aprind lumânări... Se rostesc rugăciuni... Şi blesteme bărbăteşti se rostesc... Atlas se strecoară în cort cu privire sigură de zeu mândru. Nu lasă pe trimişii infernului să ia umbra camaradului meu căzut. De la o vreme Atlas îi ia pe cei ce se sinucid din iubire, îi ia cu el. În nopţile ploioase poţi auzi bucuria lor, ei sprijină pământul, pe umerii lor, întreaga planetă îşi duce traiul liniştită... Iubirile sunt cele ce ţin planeta vie, aşa crede Atlas. Îi fac plecăciune şi zeul îmi face semn să tac, în faţa tinereţilor răpuse doar cântecul poate omagia ceva. Unicornii stau la porţi de mister chemându-mi camaradul cu ţipete ascuţite. Preoţi fără altare îi ridică trupul şi îl aruncă în groapa de nisip ce ia forma lui. Îi citesc o rugăciune. Camarazii încep să cânte, cântecul tinereţii pierdute „if i die young”... Încă un camarad a plecat să iubească în cer, acolo unde e şi iubita lui adevărată, moartă într-un accident rutier. Acum sunt împreună şi Dumnezeu le binecuvântează iubirea. Atlas râde şi îmi arată palmele murdare de sânge... Sunt departe de patimile oraşului. Aici iubirile sunt trăite la intensitate

56


maximă şi se moare de dragul iubitelor plecate în ceruri. Soarele e bun şi îmi şopteşte minciuni. Alerg spre capătul speranţei. De mână cu iubirile trădate... alerg...

57

Dorneanu Eduard


Soarele s-a ascuns dincolo de dune. Mi-a făcut cu mâna soarele.

Şi eu l-am salutat, deloc surprins de faptul că mi-a devenit un prieten aşa de bun. Ne cunoaştem de mult, de foarte mult timp. Uneori cred că suntem un fel de fraţi vitregi. În fiecare dimineaţă îl aştept. El nu întârzie niciodată. Seara vine spăşită cu paşi mari, încălţată cu bocanci negri proaspăt lustruiţi. Se aşează pe o dună şi îşi aprinde ţigări mentolate, parfumând deşertul cu miros de moarte sălcie. Din palmele mele linia vieţii trasează contur pe nisip, bucuroasă ca stelele au privire de mireasă rătăcită în pat de burlac. Linia vieţii mele e lungă şi se joacă cu umbrele viselor perene. Râd străinii dezrădăcinaţi din ţări fără nume şi încearcă să îmi fure o clepsidră hidoasă. Hienele îşi ţipă foamea fără margini iar lacrimile se caută una pe alta. Îmi iau linia vieţii înapoi tocmai când Uranus îngenunchează în nisip, obosit de timpul rămas din veşnicie...Veşnicia lui nu e veşnicia mea. Ar vrea să facem schimb dar nu pot accepta o mantie de culoarea întrebării. Pescăruşi asmatici duc în ciocuri flori de cactus şi pe statuia din inima mea se răstignesc umbrele tristeţii. Uranus îi dăruie primăverii tunse chilug un inel, ce a fost cândva, inelul lui Iapet. Anotimpul mutilat îl ia şi plânge de dorul albastrului. Soarele e departe, dincolo de dune... Infinitul e doar o definiţie modestă şi simt că aş putea zbura. Aripile îmi sunt întinse, vântul stă la pândă într-un alt timp.Tristeţea mă strigă pe nume... Şi eu o aud..

58



Iubirea mă trezeşte cu aroganţă de mireasă prihănită. Stă desculţă

în faţa mea şi picioarele ei de o frumuseţe rară răscolesc nisipul. Dorinţa stă rezemată de un perete putred adulmecând insultele nerostite. Totul e fardat şi impur gata de jertfă pe altar de neputinţă. Camarazii ridică urale spre cer, chipiurile albe, simbolul nostru în lumea asta ciudată sunt aruncate şi ele în semn de bucurie fără margini. Ies afară din cort deşi iubirea îmi spune să tac. Acteon ne ia pe toţi să ne arate bucuria vieţii, aşa cum doar el a văzut-o. Ne furişăm pâna la râul amăgirii şi ne ascundem în spatele unui regret nefiresc. De acolo privim la apa cu nuanţe cenuşii şi mirosim secundele focului viu. Artemis se dezbracă şi privirile ard pe coapsele ei. Păşeşte goală şi mândră de fecioria ei în apa cu nuanţe prăfoase împrăştiind nepuţintă. Părul îi cade în valuri de vis şi fiecare din noi ne gândim la altceva. Acteon tremură, camarazii îl leagă de copacul păcatului şi îi pun căluş în gură. Artemis se întinde goală pe nisip şi cântă cântec de patimă grea. Din cerul interzis îi răspunde ecoul şi armonia se preface în timp netrăit. Buzele noastre murmură întrebări fără valoare, vântul e hoinar pe coapse de zeiţă fecioară. Aş vrea să fiu vântul. Aş vrea asta. Aş vrea să fiu credinţa. Şi asta aş vrea... Zeiţa se ridică zâmbind, ne blestemă să devenim călători pe albastru de suflet. Blestemul e bun şi zeiţa fecioară. Acteon e iar cerb şi viaţa are preţul unei definiţii relative... Iubirea aleargă nebună ca o mireasă prihănită. Frumuseţea ei prihănită răscoleşte nisipul. Anotimpul meu mutilat îmi spală picioarele cu lacrimi reci... Dorinţa stă rezemată de un perete putred... Nisip auriu...nisip..

59

Dorneanu Eduard


Sunt supărat pe mine. Foarte supărat. Îmi simt inima cum bate

tot mai tare, aproape implorând tăcerea. Supărarea e deseori un talisman care te ajută să cobori în valea speranţei. Uneori supărarea îţi aduce mângâiere târzie dar de multe ori face parte din trădare. Depinde în care oglindă priveşti, asta e sigur. Văd cum în faţa mea, războinicii se luptă între ei pentru a stăpâni visul. Războinicii sunt vopsiţi în alb şi negru, culorile începutului, culorile bărbăţiei. Alcioneu râde demenţial şi învinge rând pe rând fiecare rival. Loviturile nu îl pot atinge. Sângele lui nu stropeşte deşertul. Mă aşez pe o jumătate de iluzie şi îmi aştept rândul. Ulise râde în silabe de mister. Îmi arată nişte mişcări de laşitate şi mă îndeamnă să fug. Un moment îmi caut curajul în buzunarul secret, nu pot fugi, laşitatea mea şchiopătează, aşa că rămân să îmi înfrunt destinul. Intru în arena de nisip, camarazii mei aruncă cu coji de banal şi Alcioneu se năpusteşte către mine cu voce de taur însângerat. Pumnul lui mă izbeşte şi mă aruncă pe o dună obosită de soare. În mâna lui stângă, pumnalul de argint e îndreptat către mine iar ochii îi strălucesc lacomi de sânge. Mă ridic repede şi alergăm în cerc, eu după el, el după mine... Ne hăituim unul pe celălalt, aşteptând greşeala... Mă împiedic, Leto mă ridică cu gesturi largi şi Ianus îşi închide poarta rea. Stăm în genunchi, în faţa veşniciei. Eu, cel mai mic zeu din Nirvana; el, cel mai puternic dintre giganţi. Lumina ne cade pe feţe iar stelele cântă cântec de dragoste. Iubirea amână moartea şi ne aduce lângă izvorul secat. Trupurile celor încă vii şoptesc în mişcări necunoscute. Alcioneu ridică arcul către lună şi îşi urlă iubirea. Şi eu îl ascult..

60



Dunele albastre ale depărtării respiră aerul pur al înălţimilor

închipuite. Zboruri nenăscute le mângâie coamele împovărate de aşteptări inutile. Somnul se sinucide în întâmplări modeste când călăreţii îşi cer tributul autumnal. E atâta albastru răspândit în ochii iubirii, încât culoarea se scurge în risipiri banale. Drumul e îngust şi picioarele se mişcă în ritmul trădării asumate. Soarele e cald, aproape prieten, aripile nu se aprind în ochiul ce stă încă închis. Trupul lui Amfion e purtat pe mâini de fecioare şi dus la adăpost de umbră şi jale. Niobeea îşi plânge copii cu glas de femeie pierdută şi rea. Taie pletele a şapte fii şi şapte fiice, toţi morţi, toţi ai ei. Plânsul se împleteşte cu nisipul, tinereţea stă pe cruce iar mâinile îi sunt bătute în cuie. Niobeea plânge sub crucea de fum şi roagă divinităţi inexistente să pogoare milă asupra ei. Hades se îndură şi o întreabă pe care copil l-ar dori înapoi. Poţi alege. - îi zice Hades, - Îţi voi învia un copil, unul, doar unul... Femeia jeleşte şi caută în amintiri, cuvinte de copii rămase nealterate. Templul lui Hades e bun şi nimfele pădurii aduc ca jertfă fecioria lor în bucurie nestăpânită. Arcaşi fără glorie se bucură de dimineaţa albastră din spatele dunelor încremenite. Hades râde, GLUMISE...nu avea de gând să învie pe nimeni, sufletele zeilor nu cunosc mila în forma ei pură şi bună. Niobeea aleargă în deşert ţinând în mâini pletele copiilor ei săgetaţi. Camarazii mei îngroapă leşurile şi dansează pe mormintele tinereţii. Somnul se sinucide în întâmplări modeste. Aprind o luminiţă galbenă la căpătâiul unei chitare. Muzica mă îmbată în culori nedefinite. Tristeţea aleargă despletită, în inimi de vestală. Zeii sunt răi şi hăituiesc chitara... Dar eu am albastrul... ascuns în inima mea...

61

Dorneanu Eduard


Seara a venit fardată cu parfum de stele perechi. Vântul îşi

ridică altar de fum la marginea îndoielii iar luceafărul de seară îşi aşteaptă mireasa strălucind în întrebări purpurii. Altarul e bun şi vântul îi cheamă pe miri pentru a rosti jurămintele. Luceafărul de seară jură fidelitate până la moartea altcuiva iar mireasa lui jură să aştepte în fiecare zi amurgul cu ochii închişi.Trântit în nisip, Ares rânjeste rezemat de o lance mânjită cu sânge de vis. Mâinile lui caută tremurătoare carne de zeiţă, bucuria patimii îi desenează cearcăne largi şi pasărea întâmplării se ridică în slavă blestemului pur. Afrodita îşi scutură hainele şi uită imediat patimă unei clipe deformate. Se ascunde în umbra legendei şi râde de semnele gothice ale realităţii. Luceafărul primeşte binecuvântarea de la vântul preot, mireasa cade în genunchi şi îi dăruieşte fecioria ei. Ares goneşte nebun spre altă dimensiune a iubirii iar altarul e plin de sângele secundelor trădate. Mirii pleacă direct în păcat iar preotul îşi incendiază altarul cu gesturi de luptător învins. De undeva, din tristeţea altor seri, zeiţa frumuseţii îşi croieşte haine de alb impur. Zâmbetul ei îmi întâlneşte dorinţa dar eu sunt fidel anotimpului mutilat. Seara venise fardată cu parfum de stele perechi... Altarul de fum a ars, a devenit legendă. Eu râd la oglinda întrebării nerostite... still got the blues... still got..

62



Biciuiesc dimineaţa... Am legat-o de stâlpul unei iluzii şi o

biciuiesc cu bucurie nedisimulată. Sângele ei curge pe nisip bucurând clepsidrele lacome. Vântul mă împinge de la spate, să nu mă opresc... Nu te opri! - îmi strigă femeile triste ale continentului gothic - Nu te opri! Calcă cu urma neştearsă semnele încrucişate, dar nu te opri! Aşa îmi strigă femeile triste sau cel puţin aşa pot înţelege cuvintele lor. Dimineaţa geme pătrunsă de cravaşa mea şi cere dureri mai mari, mâini de albastru îi deschid hainele provocând cascade sărate şi reci... Din stânga dorinţei împărtăşite, revine Tifon ridicând praful până în palatele de cleştar ale neputinţei. Zeu al luptei drepte, Tifon nu se închină la altare de praf. Se opreşte şi începe şi el să lovească dimineaţa, bucurând eternitatea limitată a unor zeiţe ce uită foarte uşor. Loviturile noastre sapă fântâni de indiferenţă. Vinul e dulce iar sângele e purpuriu cu adevărat. Şerpii din coapsele lui Tifon îmi mângâie pielea. Veninul lor îmi dă viaţă. Jarul nu e stins şi soarele se ascunde în nori de teamă neînţeleasă. Pitici cu burţi impunătoare iau interviuri dunelor mute. Un Univers conspiră împotriva vieţii dar copacii deşertului poartă în indiferenţa lor rod de bun augur. Se întorc nimfele din singurul marş care contează în viaţa asta: marşul chipiului alb... Obosite, refuză să moară şi Tifon se bucură mut. Biciuim dimineaţa. Legată la stâlpul iluziei, dimineaţa sângerează în bucurii ridicole. Adun sângele ei în cuvinte fără contur clar. Nimfele adorm mângâiate de vântul cel bun. Zefirul se joacă în pletele mele împletind căutări. Caut cărarea murdărită de sângele dimineţii...Şi râd..

63

Dorneanu Eduard


Seara vine repede cu paşi de minciună obraznică. Din palmele

deschise iubirea se scurge printre degetele amorţite de aşteptare. Păsări albastre se sinucid de dor în căderi superbe deasupra râurilor secate. Durerea e atât de frumoasă încât umbrele celor încă nenăscuţi urlă a bucurie nedisimulată. Mă rătăcesc între dunele de nisip aflate undeva la sud de tabără. Strig cu voce de puterea ironiei bine calibrate dar nimeni nu mă aude. Complet singur aştept orice companie şi amintirile îmi masează picioarele, invocând legea obiectelor pierdute. Peste nemişcarea cea rea găsesc locul în care sute de Prometei stau legaţi, pironiţi de nisipul fierbinte.Sute de vulturi se reped asupra lor, sfâşiind ficat de zei iubitori de oameni. Durerea e stăpâna acestui loc, cerul e vopsit în sânge, speranţa lipseşte cu desăvârşire. Lanţurile ţin pe Prometei în îmbrăţişarea grea a nisipului. Zborul e imposibil. Visul nenăscut. Încerc să eliberez pe cineva dar timpul e bătrân şi nu aş putea elibera decât un singur Prometeu. Toţi mă strigă arătându-mi rănile îngrozitoare. Nu pot şi nu vreau să aleg. Dintr-o credinţă fără margini, iubita mea primăvara cheală apare şi mă sfătuieşte să fugim către nicăieri. Alergăm cu sângele Prometeilor căzând peste noi, spălându-ne păcatele... Cerul ne strigă cu bătăi de aripi scurte... Soarele se preface în inimă de primăvară. Iubirea e pură şi noaptea e martorul tăcut... Stelele aprind lumânări de speranţă, mâinile se strâng... Aud seară sosită cu paşi de minciuna obraznică... Iubirea se scurge din palme printre degetele amorţite. Doar luna râde goală sub privirea tuturor...doar ea...

64



Dimineaţa sângerie în deşertul vieţii şi al morţii... Luna a

plecat hăituită de clişee banale, s-a ascuns în sufletul unei fecioare timide şi aşteaptă acolo bucuria unei posibile întâlniri. În faţa cortului cel mare camarazii privesc pe prizonieri. Sunt patru bărbaţi tineri, legaţi cu mâinile la spate şi căluş la gură. Aseară au intrat în tabără încercând să... nu am înţeles prea bine ce. Tinereţea lor se joacă de-a revolta dar vieţile lor ţin acum de un cuvânt scurt al căpitanului. Moartea îi priveşte din spatele paravanului fals al realităţii hulite. Ecoul e slab si nu are valoare în faţa dogmei absolute. Caut scuze pentru sângele ce va cădea alături de Appolo ce plânge sub salcâmii copilariei. Din înaltul speranţei cad în zvârcoliri bolnave Orion şi câinele său credincios, Sirius... Sângele lor curge pe nisip împlinind toate iubirile acestei lumi, bucurând toate inimile femeilor părăsite. Din pletele lui Orion poemele iubirii se scurg direct în visele poeţilor veşniciei. Credinţa e dreaptă. Absurdul e plecat la cerşit. Viaţa e frescă de sensibilitate şi puritate. Stăpân şi câine adorm în deşertul vieţii săgetaţi de fraţii zei. Zeiţa râde, lacrimile îi curg pe sâni, anulând dorinţa, respectând minciuna asumată. Iubirea divină pleacă şi ea alungată de aceleaşi clişee blestemate ce despart visele de zbor, femeile de idealuri. Cavaleri ai unei frăţii neştiute poposesc la adăpostul iluziei şi sapă mormânt în deşert lui Orion. Alături, câinele său îi ţine umbra în tânguiri tăcute. Constelaţiile sunt frumoase şi cerul se cutremură de atâta iubire. În faţa cortului mare alt sânge curge nedomolit, căpitanul i-a împuşcat pe tineri în cap. Vieţile lor au oprit secunda vieţii într-un loc bizar... Dimineaţa asta e sângerie, gustul dulceag îmi invadează visul matinal. Mă bucur de aprecierea unei păsări fără nume... Mă ridic să blestem... De

65

Dorneanu Eduard

mână, mă ţine un copil nenăscut şi îmi face cu ochiul... Copilăria mă salvează de la o evadare cu contur de tristeţe absolută. Se aude sunet de nisip aruncat de lopeţi... Sângele îşi cere iertare visului... Şi visul e bun...

66



Nu există tristeţe, există doar o stare în care nu ne regăsim şi

sufletul ne plânge în balade gothice. Nu există tristeţe, sunt sigur că nu există. Întâmplările ne înţeapă sufletele cu mii de ace, ca într-un blestem barbar. Durerea ne aşteaptă la colţuri cu pălăria în mână, cerşind încă o secundă de inima neagră. În noaptea neagră şi slută chitara plânge, sunetul ei urcă către stele în zboruri fără elan. Arcaşii pletoşi îşi mângâie săgetile, prada se apropie, simţurile sunt ascuţite, nisipul arde tălpile goale. Ares trece pe la fiecare arcaş verificând dacă inimile bat la ritmul impus de clipa cea grea. Respiraţia mea acoperă şuierul vântului, ochii de un căprui fără egal, murdăresc cerul. Mâna nu tremură. Mâna nu tremură. Soldaţii apăruţi de după coamele dunelor, cad sub săgeţile trase cu măiestrie de oameni învăţaţi cu moartea încă din copilărie. Stau toţi pe nisip şi sângele lor e sorbit cu lacomie de nisipul noptii gotice. Agamemnon dezbracă morţii de platoşele de oţel, va lua un preţ bun, nu poate lăsa nimic în deşert. Ulise taie degetele morţilor pentru a le smulge inelele şi a le revinde cămătarilor burtoşi de nicăieri. Privesc cu ochii mari cum moartea devine afacere de familie, cum fiecare om este de fapt prada altuia. Prada nu e un stereotip, nu e clişeu, e chiar adevărul păstrat viu la această formă din timpuri străvechi. Vântul se încurcă în pletele mele şi se joacă acolo liniştit şi sătul. Zeiţe blonde cu buzele murdare de sânge, îmi sărută camarazii căutând patul de nisip al uitării. Chitara prinde viaţă din nou şi duce stelelor singuratice o melodie cât o amintire netrăită. Cerul plânge în tremur de astre albastre. Pasărea Phoenix renaşte din cenuşa întrebării. Prada e bună şi preţul modest. Nu există tristeţe, nu există tristeţe când prada e bună... Luna râde de braţele noastre murdare de sângele ostaşilor căzuţi. Chitara tace... Doar eu o mai aud..

67

Dorneanu Eduard

Jurnal de dimineţi risipite,10 Februarie 2011

Ridic pumnul în aer, semn de luptă, semn de aventură. Strigătul

meu războinic îngenunchează dimineaţa şi risipeşte pasivitatea timpului obez. Din stânga şi din dreapta mea milioane de pumni se ridică şi alte strigăte îmi însoţesc urletul meu de bărbat. Deşertul s-a umplut de corăbii, fiecare corabie are la bordul ei nebunii frumoşi ai acestei lumi, indiferent de timpul în care ei au respirat şi trăit alături de legendă. Azi mergem să aducem iubirea înapoi în suflet, suntem pregătiţi pentru asta. Iubirea ne aşteaptă undeva în deşert. Mergem să o udăm cu respiraţia veşniciei. Triremele sunt gata de plecare, vântul este bun şi vâslele tremură de dor. Agamemnon dă semnalul de plecare. Braţe viguroase vâslesc ridicând nisipul la cer. Inimile sunt uşoare şi viaţa e frumoasă. E aici şi Ulise, şi Ajax, şi Menelaos, şi mulţi alţii... Mergem să aducem iubirea înapoi. Fiecare ştie că azi e ziua când iubirea poate fi adusă acasă... Vâsliţi! - strigă Iason şi milioane de vâsle răscolesc nisipul, răscolesc inimile... Dumnezeu plânge de fericire, lacrimile lui inundă dimineaţa risipită bucurând altarele părăsite. Sunteţi copiii mei, ne binecuvântează Domnul, aduceţi-vă iubirea înapoi. Corăbiile înaintează semeţ printre dunele mute de uimire din deşertul vieţii şi al mortii. Menelaos are ochii mari de nesomn şi dorinţă. Simte iubirea aproape. Simte vibraţia pierdută cândva. Ulise tremură de nerăbdare, 20 de păsări mici îi ciugulesc barba cu mişcări repetate de aripa ruptă. Vâsliţi, strigă Iason, se vede iubirea înlănţuită în lacrimă amară. Vâslim... Vântul ne umflă pânzele. Pletele ascund norii. Miroase a dragoste împărtăşită şi a zbor posibil. Vâslim. Mâinile nu dor. Tristeţea zace într-o baltă de sânge. Copilăriile îi sapă groapa. Blestemele aleargă în ochi de fecioară neadormită. Vâsliţi! - strigă Iason - se vede

68


iubirea! Iat-o! E în spatele focului viu. Iat-o! Ne vom mântui sufletele în răcoarea sărutului. Pumnul meu stă sus în aer, sprijinind bolta curajului pur. La dreapta şi la stânga mea cei ce caută iubirea, vâslesc fără oprire. Ne apropiem de iubire cu ochii deschişi şi inima uşoară. Veşnicia e poarta deschisă, îngerii cântă ode păgâne. Dumnezeu plânge de bucurie, rezemat de poarta unui paradis interzis. Lacrimile Lui sporesc văpaia focului. Iubirea se pune în faţa corăbiilor şi fiecare argonaut primeşte focul acesteia în bucurii intense. Ne transformăm în iubiri vii. Sărutul ne desenează bucuria veşnică. Astăzi iubirea a învins. Astăzi iubirea ne-a ales pe noi. Astăzi Dumnezeu a plâns pentru noi, cu lacrimi divine. Vâsliti! - strigă Iason, Vâsliţi!... Vâslim... Inimile sunt pline de iubire, doar asta contează... Vâslim...

69

Dorneanu Eduard


Mi-au crescut aripi. Nu înţeleg de ce, dar aripile mele au

crescut deodată. Sunt înger alb într-un deşert uimit de candoarea unui bărbat neînţeles. Paşii mei au acum altă valoare. Părul meu lung străluceşte sub o lumină nouă, speranţele stau la rând în anticamera tăcerii. Paris râde de mine ca un apucat, se tăvăleşte de râs sub imboldul neputinţei. Anotimpurile anului viitor au venit să se închine şi mi-au adus cadouri inutile. Sunt anotimprile mutilate, frumoasele mele anotimpuri mutilate vopsite pe faţă în culorile vieţii, alb şi negru. Se aşează toate lângă mine, primăvara tunsă chilug, vara cu braţul stâng tăiat, toamna, plină de cicatrici pe faţă şi iarna cea mută. Anotimpuri frumoase, anotimpuri risipite în inima şi visele mele, anotimpuri pentru care alerg moartea în marele deşert. Primăvara mă sărută pe mâini şi îmi şterge iluziile cu flori efemere. Paris alege moartea. Sinuciderea lui e frumoasă. Femeile lumii suspină în călduri imaginare şi vântul îi caută liman. Toamna mă lasă să o mângâi pe faţa arată de dureri imposibile. Ochii îi sunt dulci şi privirea pierdută. Iarna e tăcută. Nu a vorbit niciodată. Cuvintele ei nenăscute, sunt ascunse în aripile mele. Stau acolo, aşteptând o altă veşnicie. O veşnicie în care oamenii nu mor tineri. O veşnicie în care tinerii poeţi nu se sinucid. Înclin capul şi las vântul să mă poarte până hăt departe, până în locul în care deşertul se iubeşte cu viaţa. Aici vara îşi agită braţul sănătos arătându-mi cerul interzis. Astăzi mi-au crescut aripi. Nu înţeleg de ce s-a întâmplat asta. Sunt înger alb, într-un deşert uimit de candoarea mea. O rugăciune răsună din înaltul dorinţei. Şi anotimpurile plâng..

70



Dimineaţa asta vine parcă mai repede, nu are răbdare, sângele e

tânăr şi se vrea risipit. Focuri vii aprinse de caravane se văd în zare. Sunt o călăuză neobosită. Cutreier sufletele tuturor fără să mă apăr de cearcănele umbrelor. Săgeţi împănate de ură străbat albastrul speranţei dar se opresc în ţinte de fum. Rănile mele sunt oarecum închise. Durerea e plecată într-un vis modest, chitara poate cântă balada unei tristeţi moderate. Îmi sterg ochii de viziuni mediocre şi mă aşez la masa întinsă de prietenii mei. Filemon şi Baucis mă aşteaptă în fiecare dimineaţă, ei sunt un reper sacru, un simbol cu valoare de infinit. Mă privesc cu bucurie şi îmi întind căuşul cu apă. Beau cu înghiţituri mari, lacome, beau şi simt cum răcoarea mă dezbracă de hainele fireşti. De două zile căutăm apă în deşert. De două zile găsim doar albii secate şi oaze în paragină. Orice reper devine speranţă maximă, orice zvon de culoarea apei poate însemna continuarea vieţii. Poseidon râde alături de fiul sau ciclopul Polifem. Urât fiu ai, zeule! - îi strig din spatele setei, din spatele dorinţei, din spatele neputinţei. Urât fiu ai, eşti zeu şi fiul tău arată ca un vis bizar. Poseidon urlă la mine aruncând blesteme în care 20 de ani trec ca o clipă. Ulise fură blestemele pentru a-şi retrăi legenda şi eu mă întorc cu buze uscate la prietenii mei. Filemon şi Baucias nu mai au apă, putem suferi împreună, putem spera împreună. Frica se tolăneşte la picioarele prieteniei, scrie ceva pe tăbliţe de oţel murdar. Sângele vechilor prietenii curge mai iute în clepsidra uitării. Vara plânge fără motiv, agitând braţul sănătos. Mai multe secunde se prefac în apa uitării. Camarazii mei ridică cupele pline. Furtuna ne opreşte cu tunete ce însoţesc tristeţea. Chitara poate cânta din nou. Sângele e tânăr şi se vrea risipit, în dimineaţa venită prea devreme. Chitara cântă, din nou..

71

Dorneanu Eduard


Se lasă seara. Am găsit apă. Sunt istovit, trupul meu resimte

efortul. Camarazii urlă de bucurie şi se bălăcesc în micul lac apărut ca o binecuvântare în viaţa noastră. Buzele crăpate sărută apa, iubirea e pură, zborul e curat, viaţa merită trăită. Sunt călăuza cea mai fericită, acum ştiu sigur, astăzi nu murim. Degeaba stă Thanatos cu sabia scoasă, degeaba păsări negre profeţesc căderi în uitare, degeaba. Ne-am ridicat deasupra banalului şi am învins. Azi nu murim. Azi suntem spirite libere. Bem apa vie a vieţii şi zburăm la steaua speranţei veşnice. Satirii deşertului s-au strâns să ne privească. Pan cântă încet un cântec de iubire, asemănător unei tânguiri bolnave. Lupul roşu muşcă din iubire, sângele curge fără oprire domolind setea. Tremură luna gâfâind printre dune. Pan se leagă frate de cruce cu disperarea, îşi mută blestemul într-o iubire neîmplinită şi se aruncă în întuneric. Satirii îl omagiază în bătăi scurte de copite, drumul e gol şi gardienii sunt beţi. Sărut semnul de apă al zborului mut, mă sprijin pe nemişcarea luminii şi cânt. Cântecul e bărbătesc şi noaptea se strecoară umilită, în ochii unei iubiri uitate. Versurile cântecului aduc jertfa zeilor străbuni. Domniţe fără podoabe, sosesc grăbite în oboseala mea fără egal. Dinţii lor îmi străpung carnea, stelele mă urmăresc în vis de hoinar. Sângele meu are culoarea apei negăsite, domniţele mi-l beau respectând legământul. Se lasă seara. Apa e binecuvântare şi atât. De oboseală, îmi fac iubirea pernă şi vis. Ca în copilărie...ca atunci...

72



Stau întins pe spate pe un pat de campanie, în cortul sanitar.

Donez sânge pentru un camarad aflat într-o situaţie limită. Sângele pleacă bucuros din templul trupului meu căutându-şi stăpân nou. Şi eu mă bucur de plecarea lui, poate va întreţine viaţa în alt trup, poate va dărui ceva din visul meu unui nou stăpân... Poate... Pe masa de operaţie stă un camarad asiatic, cartuşul i-a intrat prin piept, are o gaură mare şi urâtă. Toţi se miră că încă mai e în viaţă, că respiraţia lui face parte din cotidian. Doctorul îl va opera, e un fel de a spune că îl va opera, în condiţiile de aici. Îi va răscoli pieptul în căutarea cartuşului, va coase ce va putea şi va folosi sângele meu ca substitut la sângele risipit al camaradului rănit. S-au adunat toţi la intrarea în cortul sanitar. Aşa e când un om luptă cu moartea în deşert. Charon fumează un chiştoc de ţigară. Thanatos îşi mângâie pletele. Hades numără secundele nepereche ale durerii. Strigătele a cinci stele pure se aşează între ei şi cort ridicând baricada. Sunt strigătele soţiei şi ale celor patru copii ai camaradului Lee. Ies afară, în deşert să lupt cu moartea în numele camaradului meu. Moartea mă aşteaptă în spatele dunelor cu sabie de întrebare grea. Anotimpuri fragede răscolite de zboruri frânte mă subestimează. Cresc şi credinţa mea atinge albastrul ceresc. Sabia morţii se uneşte cu sabia mea. Lupta e frumoasă, sângele e purpuriu, simbolurile calpe ard la lumina soarelui orb. Inorogul alb deseneaza între noi oaza tristeţii absolute, locul în care iubirile sunt veşnic trădate. Icar aduce zborul şi îl lasă în faţa cortului, gata să abdice de la speranţă, de la semnul divin. Ne rostogolim în nisipul fierbinte ţinându-ne de părul meu lung, eu şi moartea. Devine iubita mea, îmi jură credinţă nesfârşită în nisipul cu contur amăgitor, mă îndeamnă să îi arunc hainele şi să o iubesc. Din

73

Dorneanu Eduard

sabia ei înfloresc vise gothice de culoarea sângelui mut. Ne iubim secunde întregi, focul arde şi amintirile sunt aruncate în altă dimensiune a dorinţei. Se ridică fără vlagă moartea şi pleacă umilită. Iubirea, credinţa, prietenia şi sărutul sincer înving uneori moartea cea grea. Cinci voci strigă cu bucurie, undeva într-un sat amârat din Coreea, le simt bucuria amestecată cu durere şi le sărut visele. Charon aruncă chiştocul de ţigară, pleacă nemulţumit, blestemând. Thanatos şi Hades mă privesc cu dispreţ, pleacă şi ei înjurând. Noi cei ce rătăcim prin deşertul acestei lumi, am mai învins odată moartea. În numele prieteniei sincere am învins... Ies din cort ameţit, sângele meu curge acum şi în trupul camaradului. Vântul îmi zâmbeşte şi îmi dă să beau racoare pe aripi de bucurie tânără. Primăvara mutilată mă mângâie pe păr, îmi spune că mă iubeşte parcă mai mult. Soarele e orb şi mă binecuvântează... Mă aşez pe spate în nisipul amar... şi râd....

74



Vântul s-a întors îmbrăcat în haine de mare sărbătoare. Cu

accent de nordic cipilit îşi ţipă bucuria în toate cuvintele învăţate în rătăcirile lui veşnice. La braţul lui stă cu capul plecat noua lui mireasă. O privesc curios, foarte curios. E o fată slăbuţă îmbrăcată sărăcăcios, cu buzele nerujate şi cu ochii de culoarea întunericului. Iubirea a sădit în inima unei fete obişnuite sămânţa revoltei şi a venit cu iubitul ei divin în deşert. Patrocle o însoţeşte pas cu pas, e prietenul bun al vântului.Îi ştie şoaptele, îi ştie semnele efemere. Mireasa e palidă şi buchetul e plin de sângele viselor copilăriei abandonate în pripă. Vântul ne invită pe toţi la nunta cea mare, fără egal, între dunele cu nisip amar. Stăm la masă, serviţi de nimfele secetei. Mâncăm cu ochii închişi pe jumătate. Bucăţile sunt amare. Au culoare rea iar pe sub mese s-au strâns toţi câinii ai căror stăpâni au murit. Patrocle se ridică şi rosteşte marele omagiu. Tinereţe veşnică! Tinereţe veşnică! - repetă Patrocle cu voce joasă şi inflexiuni tipice celor ce iubesc fidelitatea. Mesenii râd. Între noi se strecoară cântăreţi murdari ce au ca scop să evoce întâmplări ce se vor uitate. Vântul află din cântecele acestora care este bucuria minimă a unei mirese şi râde amuzat. Pe rochia miresei sângele eroilor uitaţi se prelinge cald şi bun. Ochiul divinităţii se închide repetat. Nunta e vecină cu întrebarea şi cadourile sunt relative. Pe pat de flori aromate, vântul culege fecioria unei fete sărace şi proaste. Bucuria e deplină şi ziua pe terminate. Luna ne salută cu cântec de pasăre moartă. Sărutul unei iubiri prefăcute în chin, străluceşte pe copacul contorsionat al timpului. Sângele cade trist pe clepsidra întrebării. Iubirea e bună ca apa izvorului rece. Beau dintr-o suflare. Beau...

75

Dorneanu Eduard


Am ajuns la ruinele unui fort vechi, aici vom poposi un timp. E

locul unde cu mulţi ani în urmă legionarii au dat o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Majoritatea au murit, au învins dar victoria a avut gustul amărui al regretului. Din fort nu a rămas mare lucru, nişte ziduri îngălbenite de timp, un catarg rupt de la jumătate, semne ale timpului, amintiri dragi...Camarazii mei parcă au turbat, pe o hartă veche, luată de la un muribund arab semne încâlcite arată că undeva în zonă e îngropat ceva, nu se semnifică clar ce. Toţi afirmă că e vorba de tezaure, de aur, de bogăţii imense. Căpitanul stă la îndoială, nu ar vrea să sape prin deşert dar camarazii au devenit insistenţi, mirosul bogăţiei desparte banalul de ficţiune. Două grupuri de oameni pleacă pentru a săpa în două locuri diferite. Inimile bărbaţilor bat tot mai tare, aurul plânge cu bocet de sfânt părăsit, vântul urlă întrebări sinistre, viaţa e un joc de zaruri, atât. Plec indiferent alături de primul grup, camarazii spun ce vor face cu banii. Unul va avea un club, altul va construi un stadion, un altul va face amor cu Pamela Andersson. Vise de bărbaţi... Nu cred în tezaur dar nu zic nimic, febra căutării i-a cuprins pe toţi, în astfel de momente viaţa ta nu valorează cât un dublon sau o monedă de aiurea. Tac şi întreb pe Ifigenia dacă are puterea să îmi dea ceva din nevinovăţia ei. Imaginea ei tremurată e sărutată de toate speranţele hoinarilor nesătui. Ridic slava unui zeu şchiop şi de mână cu Ifigenia merg mai departe, alţi semizei cu părul umflat de legendă trec pe lângă noi în căutare de valori inestimabile. Lopeţile muşcă din nisipul amar, iubitele noastre rostesc în biserici rugăciuni, Ifigenia sare în groapă arătându-şi nurii vântului bolnav. Ares urlă şi el simţind prada, simţind sângele din împărţirea finală. O ladă uriaşă de bronz se conturează, camarazii îşi

76


ţipă bucuria în înjurături adunate din toate ţările posibile. În genunchi Ifigenia aşteaptă culoarea aurului din deşert, nevinovăţia pleacă undeva în ochii nemărginirii. Capacul este dat la o parte... În lada aia uriaşă era un steag de luptă vechi aşezat pe bucăţi din zidurile fortului vechi. Pe steag e scris ceva cu litere arabe, probabil un îndemn la luptă. Ares râde şi face din Ifigenia femeia lui de o zi. Camarazii blestemă şi aruncă steagul departe, în nisipul amar. Vântul bolnav desenează vise umane, vise imposibil de realizat. Păşesc singur în spatele dunelor triste. Îngrop un steag pentru care cineva a murit. Îmi plec capul cu respect... apoi plec fluierând veşnicul cântec... if i die young...

77

Dorneanu Eduard


Se lasă seara în ruinele fortului. Fantomele legionarilor căzuţi în

lupte sângeroase se adună să-şi plângă tinereţea. Le văd, le simt, le plâng şi eu cu lacrimi mute tinereţea netrăită. Căpitanul aprinde lumânări în patru locuri ca semn de omagiu. Nimeni nu mai are chef de glume, de blesteme, de amintiri vulgare. Preotul nostru pe care eu îl bănuiesc că habar nu are cuvintele din Biblie se aşează în genunchi şi se roagă cu voce tare. Se roagă într-o limbă doar de el cunoscută, noi ne putem închipui orice, putem vibra aşa cum simţim. Sunt aproape sigur că nu e preot şi ce zice el nu e rugăciune dar îngerul de pază al hoinarilor e în genunchi lângă el. Îngenunchiem toţi şi ne rugăm pentru sufletele legionarilor morţi. Oameni şi îngeri vorbind limbi diferite într-o noapte a vameşilor şi fariseilor, se roagă. Dumnezeu ne ascultă şi duce sufletele legionarilor morţi în paradisul luptătorilor, al bărbaţilor adevăraţi. Îngerul se ridică şi nisipul plânge sub apăsarea divină, cu aripă de bucurie ne binecuvântează viaţa în numele Lui. Mâine unii dintre noi vom întâlni moartea, îngerul ne va fi alături, ne va închide ochii trişti. Îngerul pleacă şi se ascunde în zâmbetul unui copil. Îmi vine să râd, îmi vine să râd la stelele perechi. Seara e blândă şi bună. Legionarii morţi ne lasă chipiile lor albe şi pleacă înapoi în legendă. O amintire nouă mă mângâie uşor pe faţă. Simt cum luna mă binecuvântează cu lacrimi de fecioară... Somnul mă săruta pe ochi. Somnul mă săruta pe tâmple. Duminica grea...

78



Părăsim ruinele fortului legionarilor. Cântecele eroilor legionari se

aşează pe buzele noastre şi fiecare îşi pune pe cap un chipiu alb, paşii ne sunt trişti, aproape şovăitori. Din fortul legendei ne strigă numele un catarg retezat pe jumătate şi niste ziduri îngălbenite de timp. Numele noastre se prefac în păsări de pradă, se adună stol şi caută copacul vieţii. Ne luăm rămas bun şi de la Ifigenia. Ea rămâne să păstreze vii speranţele unor luptători ce nu şi-au trăit tinereţea. I-am sărutat mâna. Mi-a sărutat ochii. Vântul se bucură de marşul nostru printre dunele de nisip, soarele ne binecuvântează tristeţea, Dumnezeu ne trimite îngeri de pază. Asopos ne iese în cale şi ne curăţă rănile, apa lui minunată ne alungă frica şi ne tatuează simbol de regăsire. E frumos Asopos, e un zeu bun, un zeu ce nu amăgeşte şi nu aduce blestemul cel rău. În deşertul fără de sfârşit iubirea se caţără pe o jumătate de catarg şi ţipă cu o jumătate de gură. o jumătate de cuvânt. Cu o jumătate de fior trăim o jumătate de secundă, o jumătate de vis. O jumătate de nor umbreşte o jumătate de speranţă. O jumătate de evadare se naşte într-o jumătate de suflet chinuit şi o jumătate de aripă se zbate risipind dimineaţa. Cântecul suie spre cerul bolnav de iubire într-o armonie fără egal. Ifigenia se sinucide cu otrava de albastru. Asopos îi adună amintirile şi jumătate de legendă se rescrie pentru jumătate de ideal. Iubirea ne strigă pe numele mic. Ridicăm pe rând mâna dreaptă în semn de respect. Ruinele fortului nu se mai văd, catargul retezat pe jumătate, e acoperit de albastrul zilei. Sărut iubita mea, anotimpul mutilat. Între noi se naşte un sentiment unic... Numele noastre prefăcute în păsări de pradă poposesc pe umerii veşniciei. Şi soarele râde unicei iubiri...

79

Dorneanu Eduard


E ziua iubirii. Nu ştiu de ce, dar toată lumea spune că azi e ziua

iubirii. Orele de azi aparţin iubirii,la fel secundele, la fel minutele. Iubirea şi-a adunat 24 de mirese, le-a aşezat în corul speranţei şi le-a dat un nume. Interesant, ziua de azi seamănă perfect cu nunţile la care eşti invitat şi nu ai chef sa mergi. Trebuie sa te bucuri la comandă, atunci când protocolul o cere. Nimic deosebit. Doar ziua iubirii. Atât. Iubirea mea are şi ea o zi. I-am dăruit o zi din calendar ca să mă pot pregăti din timp pentru marea sărbătoare. Îmi cumpăr costum nou, îmi aleg cu grijă cravata. Pantofi nu îmi cumpăr. Sunt buni şi teneşii. Şi cămaşă nouă îmi cumpăr, trebuie a arăt bine de ziua iubirii mele. Învăţ pe de rost cateva poezii, asta în caz că apar cumva mamele fostelor mele iubite, e bine sa fii pregătit pentru orice. Apoi îmi clătesc părul cu apă stătută, cu apa ce miroase a măr putred, a măr cafeniu. Lângă mine se pregăteşte de aceasta zi şi Ixion. El şi-a ales ziua iubirii lui în aceeaşi zi ca şi mine. Se îmbracă cu mantie albă şi aezii îi cântă cântece de bucurie potolită. Ne privim cu viclenie. Unul dintre noi iubeşte o zeiţă, unul dintre noi iubeşte zborul, unul dintre noi a ales visul. Ixion începe să îşi strige inorogul din legenda uitată. Acesta vine supus, aproape umil. Călare pe inorogul alb, Ixion pleacă în peţit. Iubirea e mare şi eu îl îndrum. Călăuză îi sunt către palatele de cleştar. Ne iese în faţă zeiţa iubită. Ixion îi cântă de dragoste, de veşnicie, de inima zbuciumată. Pietrele râd aruncând secundele tristeţii în revărsări întunecate. Renunţarea îşi mângâie statuia, adevăr calp e rostit sub cupole arzând. Zeiţa râde şi din ochii ei flăcările vulgarului cuprind povestea de dragoste a unui erou al vremurilor de demult. Sărutul lor e simbolic, cerceafurile se aprind, patima izbeşte adânc, moartea îşi scoate lista căutând noi

80


repere. Sunt fericit că ziua mea de iubire e odata cu cea a lui Ixion, avem timp să ne pregătim,avem timp să cumpărăm cadouri. Ziua în care eu şi Ixion sărbătorim iubirea, e ziua de 33 ianuarie, o zi absurdă, la fel de absurdă că toate sărbătorile inventate... Sunt mândru că nu am uitat să fiu liber. Sunt mândru de asta..

81

Dorneanu Eduard


Creşte lumina din cerul albastru precum o torţă aprinsă. Păsări

uriaşe trec în stoluri măturând cu umbrele lor liniştea, soarele e bun şi blând, visele se întorc către izvor aşteptând binecuvântare. Imagine de vis, imagine de decor ideal e azi deşertul, nimic rău încă nu apare la orizont. Păsările dau ocol tuturor întrebărilor uitate măsurând adevărul din ele. Cât adevăr e într-o întrebare uitată? Câtă minciună e într-o întrebare uitată? Câtă neputinţă e într-o întrebare uitată? În genunchi, un cavaler gras, vinovat doar că lăcomia l-a dus la o petrecere veninoasă îşi aşteaptă sfârşitul. E Jean de Hainaut, un cavaler iubit de prieteni şi urât de destin. Lângă el Orfeu îi cântă din liră, semn că iubirea şi prietenia una sunt, acelaşi sentiment cu altfel de contur. Călăul vine îmbrăcat în roşu purtând cagula pe cap şi ţinând în mâna dreaptă o lumânare stinsă. Ghilotina râde bucuroasă. Astăzi butucul călăului nu este folosit. Ghilotina e bucuroasă că poate prinde viaţa. Păsările ţipă din slava unui zbor negru, se rotesc în aşteptarea execuţiei promise. Orfeu aruncă romantismul în nisipul amar, îmbrătişând albastrul verilor mutilate. Capul cavalerului cade răpus de ghilotină. Secundele disperate îi adună sângele în regrete nesătule. Viaţa aleargă cu multă pasiune către legenda parfumată. Sângele este băut cu lăcomie de martorii muţi, cântecul de liră este insuficient. Secunda rămasă e nesemnificativă. Euridice e doar o oarbă nesimţită alungată de acasă de un soţ gelos. Soarele e bun şi ne ia în slăvi ghilotina parfumată. Înjurăm în numele credinţei şi a onoarei. De bucuria dimineţilor risipite deşertul e bun şi ne aruncă razele în semn de prietenie absolută. Pe trupurile noastre goale zâmbetul lui aduce căldura. Copilul din mine ceartă bărbatul care am ajuns... Mă ceartă cu lacrimi de

82


amintire nesupusă. Şi eu râd, asemeni ghilotinii plecată în soarele orb... Drumul e bun şi nesfârşit. Deşertul e binecuvântat cu liniştea marilor dureri. Doar păsări mari dau ocol întrebărilor uitate... Nu ştiu până când...

83

Dorneanu Eduard


Plouă. Bucuria umblă desculţă prin deşert ţinându-se de mână cu

copilăria. Devenim foarte veseli, devenim copii, ochii au căutături frumoase, zâmbetele poposesc pe feţele dălţuite în timp. Plouă. Ploaia ne spală de păcatele mici, le micşorează pe cele mari şi nu ne lasă să fim rai din nou. Fulgerele brăzdează cerul, frica dispare instantaneu, magii aruncă toate cadourile şi aleargă sub cascada de apă a vieţii. Plouă prieteni, ploaia e superlativul speranţei în deşert, e viaţa la dimensiunea maximă, e împlinirea dorinţei, idealizarea ei. Negrul devine culoare de vis, albul e alături, albastrul e culoarea nopţii şi noi pictorii unui univers ideal. Achile îşi spală călcâiul, apa e bună şi îi înlătură durerea de absolut. Se ridică semeţ şi îşi cheamă oamenii pentru un nou asalt asupra unei alte cetăţi, asupra unor alţi zei trişti. Plecăm în goană alături de el, ploaia ne binecuvântează paşii şi armele, săgeţile duşmanilor şuieră dar nu ne ating. Zidurile cetăţii se ridică până la cer, punem scări lungi, ne urcăm pe ele, duşmanii ne blestemă şi aruncă în noi cu apa ploilor fără sens. Achile ajunge primul pe creastă zidului, apoi noi ceilalţi. Ne prăbuşim cu duşmanii de gât, în nisipul amărui căutând sângele şi moartea. Durerea se face punte către Dumnezeu, mâinile au culoarea infernului, ţipetele acoperă banalul unui timp decadent. Mă ridic din nisip cu părul vâlvoi şi râd de lupta unor bărbaţi ce aşteaptă de la ploaie izbăvirea. Achile fuge ca un laş lăsând în urma doar paşii unei legende de necrezut. Duşmanii ne fugăresc înapoi în mijlocul deşertului iar ploaia ne curăţă de răni şi păcate. Un copil ameţit de sângele băut se reazemă de umbra cortului ridicat în pripă. Plouă, şi undeva la stânga speranţei aripile se deschid. Zâmbesc obosit...

84



O dimineaţă obosită ne cântă un cântec de leagăn. Suntem iarăşi

copii legănaţi de valuri mici, suntem răsfăţaţi şi iubiţi. Cântecul ne spală feţele adormite, ne piaptănă părul încâlcit, ne deschide ochii, ne şterge lacrimile. Mă regăsesc în lumina lacomă a soarelui frate şi îi strig urare frumoasă, urare din inimă. Soarele mă binecuvântează, căldura lui îmi face aripile fericite, visele implinite şi speranţele albastre. Vântul cu miros de sânge tânăr cântă şi el baladele iubirilor neîmplinite bucurând nemişcarea nisipului amărui. Driops ne adună visele într-o amăgire cu contur dulceag. Nimfa ne iubeşte şi ne însoţeşte în dimineaţa tuturor regretelor. Valuri sparte de ţărmul inimilor reci scaldă coapsele frumoasei Driops. Bucuria îi fură şuviţele blonde. Secunda se sinucide în aşteptări. Dragostea e trădată. Îi ridicăm nimfei castel de nisip, lucrăm toţi la el, fiecare adaugă ceva din viaţa şi aşteptările lui. Castelul se înalţă frumos. Nisipul amărui sclipeşte la soarele orb. Nimfa se bucură şi ceva din tinereţea noastră se chinuie să nu se năruie. Şerpi lungi albiciosi pleacă spre noi aventuri, ocolesc castelul plecând către nicăieri în lumea asta mare, în lumea deşertului veşnic. Driops îmi cere sa îi fiu călăuză în noul ei castel, locul acela în care ea este stăpâna absolută, locul în care zeii nu au putere şi nu pot face rău. Râdem amândoi de bucuria unei zile micuţe ca şi cum fericirea ar începe în palmele risipirii. Camarazii salută cu urale frumosul palat din nisip ce va rezista un timp în deşertul vietii şi al morţii. Nimfa mă strânge de mâna dreaptă. Un fior străbate depărtările incandescente. Păsări negre zboară din inima mea spre cerul albastru. Dimineaţa obosită ne cântă un cântec de leagăn...şi eu îl ascult...

85

Dorneanu Eduard

Jurnal de noapte,16 Februarie 2011(ultima filă)

Am ajuns la capătul deşertului. Suntem doar jumătate din câţi

am plecat la drum. Zeii cei răi ne-au răpit pe unii din camarazii noştri. Ne privim insistent, ochii ne sunt tot mai umezi şi mândria ne spală picioarele cu lacrimile fecioarelor iertate. Corabia a sosit deja. Urcăm în ea cu căpitanul nostru bătrân în frunte. Diseară vom pleca într-o altă călătorie spintecând valurile purpurii. Îi vom lua cu noi şi pe argonauţi iar Iason ne va fi căpitanul simbol. Alergând nebune, urcă în corabie şi anotimpurile mutilate, dorind să ne însoţească şi în viitoarea aventură, alături de eroi şi zei. Privim în urmă la ţărmul de care ne îndepărtăm, de după dune, ne salută de rămas bun umbrele camarazilor noştri îngropaţi în deşertul vieţii şi al morţii. Nisipul amar plânge în hohote după trupurile celor încă vii. De undeva, dinspre ruinele vechiului fort al legionarilor, se aude cântecul deşertului mângâind înălţimile neatinse. If i die young/bury me in satin... Iason ne priveşte în ochi şi ne reaminteşte că acum suntem oamenii mării şi trebuie să uităm de deşert, de patimile îndurate acolo. Vâsliţi! - strigă Iason... Corabia spintecă albastrul oceanului, viaţa e frumoasă şi durerile s-au sfârşit. Ochii s-au umplut de lacrimi dar asta nu mai contează. Vâslim... Filele acestui jurnal sunt florile puse mormintele bărbaţilor mândri, ce nu s-au întors din deşertul vieţii şi al morţii. Dumnezeu, Allah sau alţi zei să aibă grijă de sufletele lor tinere, plecate în veşnicie înainte de vreme. Tineri până la moarte....

86


87

Dorneanu Eduard

88


89

Dorneanu Eduard

90

jurnal de nopţi şi dimineţi risipite

Documents