jurisprudenta cedo

55
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE ŞTIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE BRAŞOV MASTER - STUDII EUROPENE DE ADMINISTRATIE PUBLICA DISCIPLINA – „JURISPRUDENTA CEDO” LIBERTATEA DE CIRCULATIE COORDONATOR ŞTIINTIFIC : Conf.univ.dr. GUIU MIOARA-KETTY MASTERAND

Upload: laurnegreanu5010

Post on 21-Oct-2015

30 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Jurisprudenta Cedo

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE BRAŞOV

MASTER - STUDII EUROPENE DE ADMINISTRATIE PUBLICA

DISCIPLINA – „JURISPRUDENTA CEDO”

LIBERTATEA DE CIRCULATIE

COORDONATOR ŞTIINTIFIC :

Conf.univ.dr. GUIU MIOARA-KETTY

MASTERAND

DOROFTEI CLAUDIA

SEMESTRUL II – 2011

CUPRINS :

Page 2: Jurisprudenta Cedo

CAPITOLUL I Libera circulatie a persoanelor si a serviciilor.1. 1. Aspecte Generale.

CAPITOLUL II Prezentarea libertatii de stabilire si de prestare a serviciilor.2.1. Libertatea de stabilire.2.2. Libertatea de a presta servicii.2.3. Categoriile de prestari de servicii care beneficiaza de libertatea comunitara.2.4. Alegerea intre libertatea de stabilire si aceea de prestare a serviciilor.

CAPITOLUL III 3.1. Beneficiarii libertatii de stabilire si de prestare a serviciilor.3.2. Problema discriminarii.

CAPITOLUL IVAccesul persoanelor fizice pe teritoriul statelor membre.4.1. Beneficiarti dreptului de deplasare si sejur.4.2. Conditiilie stabilite pentru migratia comunitara.

CAPITOLUL V Dreptul comun comunitar al libertatilor de stabilire si de prestare a serviciilor.5.1. Principiul nediscriminarii.5.2. Regimul juridic al libertatii de prestare a serviciilor.5.3. Actiunea intreprinsa de catre Consiliu pentru a facilita exercitarea efectiva a

libertatilor de stabilire si de prestare de servicii.

CAPITOLUL VILibera circulatie a capitalurilor.6.1. Platile curente.6.2. Liberalizarea deplasarilor de capitaluri.

CAPITOLUL I

2

Page 3: Jurisprudenta Cedo

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR SI A SERVICTILOR

1. Aspecte generale

Libera circulatie a persoanelor si a serviciilor reprezinta mai mult decat simplul obiectiv comercial urmarit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertati sunt indispensabile in vederea exercitarii unei cetatenii europene intemeiate pe principiile democratice exprimate, in special, in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea comunitara juridica subscrie. Printre aceste principii se găseşte si acela al libertatii de comunicare, libertate esentiala pentru toti resortisantii statelor europene. Modelul sau principal este, in prezent, comunicarea audiovizuala. Or, aceasta forma de comunicare este, din punct de vedere juridic, o prestare de servicii, guvernata de dispoztiile cu efect direct ale Tratatului. Tratatul a oferit de la inceput un cadru juridic nediscriminatoriu libertatii de comunicare. Astfel, se poate face legătura cu art. 10 din CEDO la care trimite Tratatul.

Libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru pentru a exercita acolo anumite activitati este, in mod evident, de alta natura decat aceea de a oferi, in afara frontierelor, servicii clientilor rezidenti in alt stat. Din punct de vedere economic, circulatia transfrontiera a serviciilor este foarte departe de migratia in scopul stabilirii. De accea, cele doua libertati au fost inscrise diferit in Tratat pentru libertatea de stabilire (LS) si pentru libertatea prestari a serviciilor(LPS).

Totusi, aceste două libertati au mai multe puncte comune. Din punct de vedere economic, ambele concura la atingerea aceluiasi obiectiv, si anume realizarea Pietei Comune pentru exercitarea activitatilor economice. Insa, cele două libertati se sprijina una pe cealalta. A infiinta o filiala sau o sucursala, de exemplu, in alt stat membru nu inseamna numai a se folosi de libertatea de stabilire, ci presupune si realizarea unei noi baze de plecare pentru servicii ce pot fi oferite in afara frontierelor tuturor resortisantilor Comunitatii. Invers, nu putem avea LPS făra libertatea de stabilire.

Din perspectiva juridica, aceste doua libertati se adreseaza persoanelor fizice si juridice. Ele ofera, impreuna, alternative de actiune operatorilor economici. Cele două libertati se disting prin aceasta de libertatea de circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a platilor.

Redactorii Tratalului, făcand distinctie intre aceste tipuri de libertati, recunosc faptul ca cele două libertati trebuie, cel putin partial, sa fie guvernate de reguli comune. Astfel, art. 55 din Tratat trimite pur si simplu la un anumit numar de dispozitii importante din capitolul destinat dreptului de stabilire .

CAPITOLUL II

PREZENTAREA LIBERTATII DE STABILIRE SI DE PRESTARE A SERVICIILOR

Aceste două libertati sunt distincte. Totusi, daca Tratatul ofera posibilitatea de a alege intre libertatea de stabilire si aceea a prestarii de servicii, alegerea ramane sub rezerva

3

Page 4: Jurisprudenta Cedo

caracterului "rezidual" al celei de-a doua libertati, ceea ce dezvaluie relatia dintre ele.

2.1. Libertatea de stabilire

Libertatea de stabilire reprezinta, mai intai de toate, dreptul recunoscut resortisantilor statelor membre de a accede la activitatile nesalariale pe teritoriul statelor membre, prin intermediul unei "instalari" materiale si, eventual, juridice; de asemenea, reprezinta posibilitatea oferita resortisantilor statelor membre de a avea acces la constituirea si conducerea unor intreprinderi.

Dreptul de stabilire desemneaza posibilitatea unui rezident comunitar de a participa intr-un mod stabil si continuu la viata economica a unui stat membru, altul decat statul sau de origine, de a caştiga un profit din acest fapt, favorizand patrunderea economica si sociala in Comunitate in domeniul activitatilor nesalariale. Dreptul de stabilire este oferit atat resortisantilor statelor membre ale Comunitatii, cat si resortisantilor statelor părti ale Acordului asupra SCE.

In cazul persoanelor fizice, notiunea de „resortisant" este definita in functie de criteriile nationale, insa, in ccea ce priveşte o filiala a unei societati necomunitare aceasta este, de regula, "resortisanta" a statului membru unde îsi are sediul social. In functie de calificarea sediului social cu sediu principal sau sediu secundar se impun urmatoarele precizari:

Sediul principal al unei societati poate fi caracterizat in două feluri: fie prin infiintarea ex nihilo a unei societati, a unui cabinet sau a unui sediu principal, fie prin transferul sau deplasarea unui sediu principal preexistent. Transferul sediului social al unei societati intra in cadrul prevederilor art. 432. In acelasi timp, deplasarea unui sediu social se confrunta in zilele noastre cu din ce in ce mai multe obstacole, care il fac, practic, de nerealizat. Si aici avem exemplul legislatiilor fiscale.

Trebuie tinut cont, de asemenea, de diferenta de natura dintre persoanele juridice si cele fizice. Societatile sunt, de fapt, entitati constuite in virtutea unei ordini juridice si, in stadiul actual al dreptului comunitar, apartinand unei ordini juridice nationale. Or, tocmai aceasta ordine juridica nationala determina constituirea, functionarea si dizolvarea persoanelor juridice.

Daca o societate are dreptul de a părasi un stat si de a schimba legea careia ii apartine, aceasta se intampla sub conditia de a respecta legea careia i-a fost anterior subordonata cu reglementare. Art. 43 nu confera nici un drept transferului de sediu social făra pierderea personalitatii juridice si, deci, fara dizolvare. Titlul depinde de legea care a guvenat persoana juridica intial. Dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer de sediu (daca statul de plecare o permite si in conditiile in care permite acest lucru), fie printr-un transfer de activitate cu dizolvare, sau prin crearea unei filiale in alt stat, societatea-mama devenind o "cochilie" vida, ori prin fuzionarea transfrontiera (daca este posibil).

Sediul secundar al unei societati presupune existenta intr-un stat membru al Comunitatii a unui sediu principal, preexistent, care se va putea deplasa in directia teritoriilor altor state membre. Art. 43 enumera mai multe forme de sedii secundare, cum ar fi: agentiile, sucursalele sau filialele.

Agentia se bazeaza, in principiu, pe tehnici mandatului (agentiile pot fi, deci, persoane juridice mandatare), dar termenul este, uneori, folosit cu sinonim pentru sucursala.

Sucursala este un sediu lipsit de personalitate juridica si care nu este autonoma din punct de vedere juridic, chiar daca are autonomie de fapt.

4

Page 5: Jurisprudenta Cedo

Filiala este, dimpotriva, autonoma din punct de vedere juridic, dotata cu personalitate juridica, chiar daca este dependenta din punct de vedere economic de societatea-mama. Infiintarea unei filiale are, deseori, legături stranse cu circulatia capitalurilor. Două forme de exercitare a libertatii de stabilire sunt acelea ale detinerii unei părti care asigura detinerea controlului care este semnificativa sau a accesului la gestiune.

2.2. Libertatea de a presta servicii

Libertatea de prestare a serviciilor (LPS) poate fi definita ca fiind dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care isi au resedinta pe teritoriul altor state membre, avandu-se ca baza un sediu plasat in Comunitate (fie ca este principal, fie secundar).

Aceasta definitie nu este simpla decat in aparenta. Ea ridica problema de a localiza o prestatie de servicii. Se pot oferi servicii rezidentilor unui stat membru făra a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi pledoaria unui avocat sau constructia unui edificiu. Altele sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spatial. Este cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontiere, al serviciilor efectuate pe cale electronica. Localizarea serviciului serveşte la determinarea caracterului transfrontier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face sa intre sau nu in sfera libertatii comunitare prevazute de art. 491. Localizarea s-ar putea baza pe determinarea prestatiei caracteristice a serviciului pentru care este datorata plata. Prestatia caracteristica este, de asemenea, criteriul esential al regulii aplicabile in caz de conflict, regula pe care o enunta si Conventia de la Roma din 19 iunie 1980. Nomal cu, localizarea unui serviciu in scopul aplicarii art. 49 nu se regăseşte ipso facto in determinarea legii aplicabile.

Art. 49 si 50 nu contin o defintie exacta cu privire la notiunea de „prestarea serviciilor”: Art. 50 prezinta serviciile guvernate de dispozitia Tratatului de la Roma cu fiind acele "prestatii efectuate in mod firesc in schimbul unei remuneratii". Atat Tratatul este cel care prezinta si o serie de exemple avand caracter general. Ni se recomanda, astfel, ca prin servicii sa intelegem "mal ales" acele "activitati avand caracter industrial, comercial sau artizanal si activitatile profesiunilor liberale". Este, in acest fel, de inteles a priori cu toate activitatile specifice acestei profesiuni se regasesc in notiunea comunitara a serviciilor, deosebindu-se de activitatile comerciale, industriale sau artizanale, chiar daca sectoarele comerciale, industriale sau artizanale schimba sau produc si marfuri care sunt guvernate de alte dispozitii ae aceluiasi Tratat.

Pornind de la art. 49 si 50 din Tratat, este posibila determinarea, cu precadere, a ceea ce inseamna prestarea serviciilor si, apoi, care sunt prestatiile care beneficiaza de aceasta libertate comunitara.

Pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie sa fim in prezenta unei prestatii remunerate, oferita in mod independent, oricare ar fi sectorul economic in care intervine. Astfel, trebuie avute in vedere urmatiarele:

- In cea mai marea parte a situatiilor (de exemplu, exercitarea profesiilor de avocat, medic, transportator), exista un contract intre prestator si ctientul sau, destinatar sau beneficiar al serviciilor. Certificarea data de dreptul civil nu este foarte importanta. In acest caz, se poate intampla sa asistam la situatia de a nu exista un contract intre prestator si beneficiarul prestatiei.

5

Page 6: Jurisprudenta Cedo

- In al doilea rand, prestarea trebuie sa fie furnizata, in mod firesc, in schimbul unei remuneratii. Remuneratia poate fi achitata de beneficiarul serviciului, chiar daca nu intotdeauna se intampla aşa. Mai mult, pentru emisia televizata trebuie luate in considerare si incasarile indirecte in cadrul serviciului (de exemplu, incasarile din publicitate). O activitate pur gratuita sau necomcrciala nu intra sub incidenta prevederilor art. 50. Acelasi organism poate desfasura, insa, in acelasi timp, activitati care sa aibă atat competenta comerciala, cat si competenta necomerciala.

- In al treilea rand, cel care presteaza servicii trebuie sa poarte caracteristica independentei. Dacu persoana in cauza este salariat, activitatea sa cada sub incidenta altor dispozitii din Tratat, dispozitii cu privire la libera circulatie a muncitorilor. Acest lucru nu împiedica, insa, un munctior sa exercite, alaturi de atributiile sale intr-o intreprindere a angajatorului sau (care poate fi prestator de servicii), o activitate independenta de prestare de servicii. Nu este necesar nici cu activitatea de prestare a serviciilor sa fie exercitata cu titlu „profesional” si sa asigure subzistenta efectiva a prestatorului.

- In al patrulea rand, activitatea de prestare a serviciilor poate fi plasata in orice sector al activitatii desfăşurate de prestator. Distingem in cadrul activitatii desfăşurate de o singura intreprindere, intre ceea ce se regaseste in categoria serviciilor si ceea ce face parte, spre exemplu, din circulatia marfurior. Notiunea de prestare de servicii este independenta de sectorul economic si poate privi activitati la fel de diverse, cum ar fi: emisiunile televizate, publicitatea, activitatile financiare ale bancilor si activitatile legate de asigurare, activitatile de intermediere, lucrarile publice, transportul si calatoriile, organizarea de jocuri la loterie si toate profesiunile liberale (medici, avocati, arhitecti, contabili).

2.3. Categoriile de prestari de servicii care beneficiaza de libertatea comunitara

Pentru a intra sub incidenta art. 49 si urmatoarele, nu este suficient sa existe numai o activitate economica de prestare a unor servicii, ci este necesar, de asemenea, ca prestatia sa fie comunitara, in sensul ca aceasta trebuie sa apartina unui resortisant al unui stat membru, resortisant al carui sediu se gaseşte pe tertoriul unui stat membru, fie ca este transnational sau nu.

Art. 49 din Tratat rezerva LPS acelor activitati care sunt oferite de resortisantii statelor membre stabiliti intr-o tara a Comunitatilor. Acesta nu distinge intre sediul principal si cel secundar. Astfel, apreciem faptul ca o societate comunitara care dispune de mai multe filiale si sucursale in cudrul Comunitatii europene are tot atatea puncte intiale de plecare pentru a oferi servicii.

Acest articol, limitand LPS resortisantilor din statele membre, exclude, sucursalele lipsite de personalitate juridica ale societatilor straine.

Activitatea de prestare a serviciilor trebuie, pentru a beneficia de libertatea comunitara, sa fie transfrontiera sau intracomunitara. Acest lucru ridica problema localizarii prestarii serviciilor, in special a serviciilor financiare si/sau a celor informatice. Amintim faptul cu Tratatul de la Roma nu are in vedere situatiile pur interne ale fiecarui stat membru. Ar fi, in orice caz fraudulos de a prezenta ca fiind intracomunitar un flux de prestatii caure ar imprumuta, in mod artificial, teritoriul unui alt stat membru, atunci cand fluxul economic ar fi national. Adagiul fraus onmia corrumplt esie de aplicatie generala.

Aricolul 50 precizeaza cu prestatorul poate exercita "cu titlu temporar, activitatea sa in tara de furnizare a prestatiei". Acest lucru inseamna ca, pentru a-si oferi serviciul,

6

Page 7: Jurisprudenta Cedo

prestatorul se poate deplasa. Se subintelege ca nu se poate stabili un timp indelungat pe tertoriul altui stat, deoarece ar trebui sa se supuna conditiilor din cadrul dreptului de stabilire. Nici o dispozitie din Tratat nu este in sensul potrivit caruia prestatia serviciilor transfrontarere sa fie temporara sau exceptionala.

2.4. Alegerea intre libertatea de stabilire si aceea de prestare a serviciilor

Alegerea intre cele două libertati raspunde unei multitudini de considerente, cea mai importanta fiind aceea ca LPS permite pastrarea regimului fiscal si social al statului in care se afla sediul de unde emana serviciile. Astfel, este interesanta situatia in care se actioneaza in cadrul LPS plecund dintr-un stat membru in care legislatia nationala, generala si cea fiscala , in special sunt mai suple, catre un stat unde drepturile sunt mai riguroase.

Art. 50 are in vedere "prestatiile". El nu ia in considerare activitatea globala a unei intreprinderi care poate consta in a oferi prestatii multiple (de exemplu, companie de transport, companie de asigurari). Aprecierea se face in functie de fiecare prestatie sau contract pentru a determina caracterul rezidual aI LPS.

Aceeasi intreprindere poate alege sa ofere acelasi tip de servicii clientelei sale care se gaseste intr-un stat membru, uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale) pe acel teritoriu si prin intermediul LPS, pornind de la un alt sediu stabilit in alt stat membru.

Acelasi contract nu poate fi incheiat si sub regimul existent pentru libertatea de stabilire si pentru LPS. In cazul in care o intreprindere se adreseaza unui client determinat prin intermediul LPS si prin sediul sau locul, contractul va fi in principiu, considerat ca fiind incheiat de intreprinderea de la sediul local.

Oricare ar fi alegerea intre libertatea de stabilire si aceea de prestare a serviciilor, statele nu pot desfăşura activitati care sa impiedice optiunea. Nu pot cere, spre exemplu, ca o anumita activitate sa poata fi exercitata pe teritoriul lor de catre intreprinderile care sunt stabilite acolo. Acest fapt nu inseamna cu statele nu pot invoca interese de ordin general pentru a restrange sau controla exercitarea activitatii in regimul LPS avand ca destinatar propriul teritoriu.

Tratatul este rezultatul optiunii celor mai multe state cu privire la activitatile care se desfasoara de catre intreprinderile stabilite pe teritoriul lor. Chiar daca cele două sunt consacrate prin Tratat, art. 50 dispune ca nu poate fi invocata libera prestare comunitara a serviciilor decat in masura in care servicile in cauza "nu sunt reglementate de dispozitiile relative la libera circulatie a marfurilor, capitalurilor sau persoanelor". Caracterul rezidual al LPS este, in acest fel, pus in discutie. Acest fapt nu ridica multe dificultati cu privire la libertatile de circalatie a marfurilor sau capitalurilor. Nu este vorba decat despre o problema de calificare, in principiu, simplu de rezolvat o marfa se distinge a priori, uşor de un serviciu.

Nu acelasi lucru se intampla, insa, cu privire la libera circulatie a persoanelor, raportata la libertatea de stabilire. De fapt, sediul sau LPS pot fi doi vectri alternativi ai aceleiasi activitati economice de servicii. O companie de asigurari, de exemplu, poate oferi acelasi tip de polita prin prestarea de servicii sau printr-o sucursala locala.

7

Page 8: Jurisprudenta Cedo

CAPITOLUL III

3.1. Beneficiarii libertatii de stabilire si de prestare a serviciilor

Tratatul de la Roma consacra intr-o maniera identica aceste libertati atat persoanelor fizice cat si celor juridice. Dispozitiile Acordului instituind SCE relatereaza aceste prevederi insa, persoanele fizice si cel juridice resortisante intr-un stat membru nu sunt toate, in acceasi masura, si "beneficiare" ale libertatilor comunitare. Nu au aceasta calitate decat acele subiecte de drept intern care, prin migrarea sau activitatea lor, s-au plasat in sfera de aplicare a dreptului. Persoanele fizice sau cele juridice care se afla in situatii pur si simplu interne nu vor putea invoca libertatile comunitare si vor putea aparea, uneori, cu fiind defavorizate, vorbindu-se, in acest caz, de o "discriminare inversa."

Este resortisant comunitar orice persoana care are cetatenia unui stat membru, determinarea acestei cetatenii apartine legii statului a carui cetatenie se invoca.

Persoanele cu dubla cetatenie sunt, deja, destul de numeroase si inlaturarea barierelor din interiorul spatiului european va multiplica fara indoiala aceste situatii. Cum determinarea cetateniei apartine exclisiv legii statelor membre, este suficient ca o persoana sa aibă cetatenia unuia dintre aceste state pentru a putea revendica accesul la libertatile comunitare. Astfel, o persoana care are cetatenia italiana si pe cea argentiniana poate invoca in Europa cetatenia italiana sau un cetatean franco-german poate invoca in Franta cetatenia sa germana.

8

Page 9: Jurisprudenta Cedo

Particularitatea anumitor situatii nationale a trebuit sa fie luata in considerare. Astfel, a fost acceptata o declaratie germana care restrangea accesul la un sediu principal al oricarui cetatean german in virtutea legii fundamentala Reich-ului si care era, in acelasi timp, si rezident la Est de linia Oder-Neisse. Aceasta declaratie si-a pierdut, insa, interesul pentru cetatenti din Lander-ul de Est din momentul reunificarii Germaniei. O declaratie asemanatoare a fost facuta si de Regatul Unit, precizand ca termenul de "resortisant" viza, mai ales, cetatenii din Regatul Unit, din coloniile sau dintr-un stat din Commonwealth care au drept de rezidenta in Regatul Unit si care sunt, astfel, dispensati de controlul de imigrare in Regatul Unit. Resortisantii din Insulele Anglo-Normande si al Insuiei Mann nu beneficiaza de libertatile comunitare. Resortisantii dom-urilor franceze sunt, insa, "resortisanti" comunitari.

Resortisantii din Monaco, Andorra ori San Marino nu beneficiaza de libertatile comunitare. Aceste libertati nu apartin decat resortisantilor statelor carora un stat membru le asigura totalitatea relatiilor externe, ceea ce nu este cazul pentru nici unul dintre aceste teritorii.

Comunitatile au incheiat Acorduri de asociere cu mai multe state: Turcia, Maghreb. Unele dintre aceste acorduri deschid accesul la activitatile din cadrul Comunitatilor. Altele, insa, sunt mai restrictive si solicita reciprocitatea prealabila, reciprocitate care este rar constatata.

Articolul 48 TCE retine sistemul mai liberal cu privire la accesul societatilor la libertatea de stabilire si de prestare a serviciilor, si anume cel al incorporarii, deoarece este mali favorabil societatilor constituite in conformitate cu legisislatia unui stat membru. In sistemul incorporarti este, totusi, necesar ca societatile fie sa aiba sediul statutar in cadrul Comunitatilor, fie administratia centrala, ori sediul lor principal.

Art. 48, alin. 2 precizeaza ca prin societati se intelege "societatile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele si celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu exceptia societatilor făra scop lucrativ".

Notiunea de "societate" dobandeste, in acest caz, o acceptiune comunitara. Ea trebuie sa fie interpretata uniform si nu depinde de criterii apartinand dreptului national. De asemenea, sunt considerate "societati", in sensul art. 48 din Tratat, orice entitati care au capacitatea de a desfăşura activitati, precum si un patrimoniu propriu.

Societatile din economia mixta, Grupurile de Interes Economic (GIE), sediile publice pot fi, de asemenea, considerate ca "societati" in sensul acestui articol. Situatia va fi diferita, insa, in cazul societatilor care nu au personalitate juridică.

In ceea ce priveste scopul lucrativ, notiunea are o acceptiune comunitara. Nu este necesar ca activitatea "societatii" sa poata da naştere unui "caştig pecuniar sau unui castig material, care ar spori averea/patrimoniul asociatilor". Un asemenea criteriu ar exclude mai ales Grupurile de Interes General. Scopul lucrativ este, in acest caz, sinonim cu participarea la viata economica, in scopul de a obtine profit sau beneficii pentru patrimoniul persoanei fizice. Frontiera este aceea a activitatii dezinteresate.

La nivel comunitar se face distinctia intre societati si intreprinderi. Regulile din Tratat, cu privire la libertatea de stabilire si de prestare a serviciilor, iau in considerare societatiie in calitate de persoane juridice. Regulile concurentiale nu au, insa, aceeasi perspectiva. Acestea privesc intreprinderile cu fiind regrupari unitare si durabile ale unor mijloace economice. O intreprindere, in sensul regulilor concurentei, poate, spre exemplu, desfasura o activitate specifica unei persoane juridice sau, invers, poate fi constituita din mai multe

9

Page 10: Jurisprudenta Cedo

persoane juridice lipsite de independenta in cadrul unei entitati care va constitui in ansamblu intreprinderea.

3.2. Problema discriminarii

Se poate intampla ca aplicarea unei legislatii nationale sa plaseze resortisantii unui stat membru care a edictat-o intr-o situatie juridica sau economica mai putin favorabila pe teritoriul sau decat cea a resortisantilor altor state membre, care pot invoca dreptul comunitar. Exista, astfel, ceea ce numim "discriminarea inversa". Este vorba a priori de o situatie pur interna a statului membru in cauza. Dreptul comunitar nu are vocatia de a rezolva aceste probleme interne. Conditia nu este, totusi, absoluta. Exista si ipoteze in care dreptul comunitar guverneaza unele situatii juridice interne, impiedicand, astfel, discriminarea inversa: atunci cand toti justitiabilii, inclusiv resortisantii sau rezidentii statului membru in cauza, ar fi in drept sa invoce dreptul comunitar. Discriminarea inversa nu este, in definitiv, de conceput decat atunci cand dreptul comunitar nu are vocatia de a guverna raporturile intre un stat membru si resortisantii sai.

A priori, situatiile pur interne nu intra sub incidenta dreptului comunitar. Pentru a putea invoca dispozitiile acestui drept, trebuie sa fie vorba despre o situatie pe care o prevede.

Persoanele care migreaza la nivel comunitar pot, in principiu, intotdeauna sa invoce regulile dreptului comunitar primar sau derivat care guverneaza libertatea de stabilire si de prestare a serviciilor. Deplasarea lor ii plaseaza in sfera de aplicare a dreptului comunitar. Persoanele care se gasesc, intotdeauna, pe acelasi teritoriu si care isi exercita numai aici activitatea nu pot invoca permanent dreptul comunitar.

Dispozitiile dreptului comunitar nu se adreseaza numai persoanelor in miscare la nivel comunitar. Numeroase directive de coordonare a legislatiilor interne fac mai mult decat sa faciliteze exercitarea libertatilor de stabilire si de prestare a serviciilor. Ele sunt embrionul unei legislatii armonizate, din perspectiva mai generala a unui spatiu fara frontiere interne, ele impun statelor membre rezultate ce trebuie atinse. Un exemplu al acestui tip de directive este dat de coordonarea dreptului societatilor comerciale. Invocarea acestor directive este posibila pentru resortisantii unui stat membru care nu a transpus directivele in termenele stabilite sau care le-a transpus in mod necorespunzator. Faptul ca situatia de fapt trebuie sa fie pur interna nu impiedica aplicarea dreptului comunitar.

Dispozitiile din Tratat, ca si cele ale dreptului derivat care au drept obiect faptul de a permite sau de a facilita exercitarea libertatilor de stabilire si de prestare a serviciilor, adica facilitarea deplasarilor sau a prestatiilor de servicii comunitare, nu sunt invocabile de cei care se afla in situatii pur interne, deoarece in acest caz dreptul intern este cel care se aplica.

Resortisantii care se gasesc in situatii pur interne pot fi tratati mai rau de catre statul lor decat persoanele care migreaza, fara ca dreptul comunitar sa poata fi in favoarea lor. Ei sunt victimele unei discriminari inverse. Aceste situatii, chiar daca sunt greu de inteles la prima vedere, sunt, totusi, explicabile.

In ipoteza in care un stat membru refuza beneficiul dreptului comunitar unuia dintre resortisantii sai, atunci cand acest resortisant se afla intr-o situatie care permite aplicarea dreptului comunitar, statul refuza aici un drept care este in patrimoniul resortisantului sau, in temeiul unei dispozltii cu efect direct din dreptul comunitar.

Interzicerea discriminarii inverse in dreptul comunitar este o aplicare a principiului mai

10

Page 11: Jurisprudenta Cedo

general al nediscriminarii intre resortisantii tuturor statelor membre indreptati sa invoce dreptui comunitar.

CAPITOLUL IV

ACCESUL PERSOANELOR FIZICE PE TERITORIULSTATELOR MEMBRE

Deplasarea muncitorilor independenti este indispensabila pentru a permite exercitarea comunitara a profesiunilor comerciale sau liberale. Deplasarea persoanelor fizice poate privi viata societatilor si exercitarea efectiva a libertatilor de infiintare a filialelor sau a sucursalelor. Accesul la functii al mandatarului social nu intra in libertatile de circulatie a muncitorilor salariati, ci in cadrul dispozitiilor privind muncitorii independenti.

Cetatenia Uniunii Europene pare a stipula un drept de acces liber si de sejur in toate statele membre. In ciuda dispozltiilor art. 17 si 18, aceasta libertate nu este neconditionata. Initial, dreptul de intrare si de sejur era recunoscut numai persoanelor care desfasurau o activitate economica, in baza dispozitiilor art. 39, 43 si 48 TCE care au fost recunoscute ca avand efect direct. Aceasta recunoastere, de catre Tratat, a dreptului direct de intrare si de sejur nu a fost niciodata conceputa intr-o maniera neconditionata. Sunt posibile restrictii pe motive de ordine publica, de securitate publica sau de sanatate publica, iar Tratatul nu determina restrictiile admisibile. Acest drept de acces este totusi, prealabil exercitarii acestor importante libertati prevazute de Tratat.

Prin intermediul directivelor, dreptul efectiv si concret de acces a fost acordat pentru activitati economice. In acest sens, au fost adoptate doua directive, si anume: Directiva nr. 64/220 si Directiva nr. 64/221, prima a fost inlocuita printr-o alta directiva, din 21 mai 1973, care constituie impreuna cu cea de-a doua dreptul pozitiv in materie.

Avand in vedere finalitatea economica a Tratatului, acest drept de acces pe teritoriul statelor membre nu putea fi ofert decat din perspectiva unei stabiliri sau a unei furnizari de servicii.

In timp, Tratatul a evoluat. Comunitatea s-a prezentat din momentul AUE cu fiind un spatiu fara frontiere interne. De asemenea, dreptul de acces a fost generalizat si acordat resortisantilor comunitari neactivi, indiferent de participarea lor la viata economica. Cetatenia UE, recunoscuta la Maastricht, apoi reafirmata la Amsterdam, ofera un cadru mai larg. Astfel, art. 18 inscrie un drept de acces si de sejur cetatenilor UE, in principiu liber,

11

Page 12: Jurisprudenta Cedo

adica indiferent de finalitatea economica. In realitate, exista, intotdeauna, rezerva limitarilor si a conditionarilor prevazute de Tratat si in dreptul derivat. Aceasta trimite, din nou, la restrictiile posibile din motive de ordine publica, securitate publica sau sanatate publica si la directivele care au fost, in majoritate, adoptate in anul 1990.

Aceste directive, care nu vizeaza decat muncitorii independenti si familiie lor care doresc sa migreze in cadrul Comunitatilor, supun exercitarea acestui drept anumitir conditii, care sunt inspirate, in principal, din textul Tratatului.

4.1. Beneficiarii dreptului de deplasare si sejur

Directiva din anul 1973 inlatura restrictiile cu privire la deplasarea resortisantilor statelor membre. Aceasta definitie exista in toate legile nationale, iar subiectele de drept care au dubla cetatenie pot sa se prevaleze de legea care permite migratia comunitara.

Art. 1 al directivei limiteaza libertatea ofertei pentru cei care doresc sa se stabileasca in alt stat membru pentru a exercita acolo o activitate nesalariata, fie ca exercita o activitate de prestare, fie ca au calitatea de destinatari al unei prestari de servicii.

Faptul ca libertatea este oferta destinatarilor prestarii de servicii este foarte semnificativ. Migrantii pot fi consumatori, clienti, pacienti (de exemplu, consultatie medicala) sau turisti. Ei nu sunt apreciati in functie de activitatea lor profesionala, ci in functie de scopul economic al deplasarti intracomunitare.

Membrii de familie al migrantului comunitar beneficiaza, cu titlu accesoriu, de dreptul de a migra in Comunitate. Dreptul este ofert sotilor si copiilor care au mai putin de 21 de ani, ascendentilor si descendentilor lor, cu rude ale acestora, daca sunt in intretinerea beneficiarului. Membrii de familie sunt luati in considerare, indiferent de cetatenia pe care o au.

4.2. Conditiile stabilite pentru migratia comunitara

Directiva din anul 1973 acorda resortisantilor si familiilor lor drepturile de deplasare si sejur. Aceasta libertate nu este oferita decat in masura in care Tratatul insusi permite exercitarea libertatilor de stabilire si de prestare a serviciilor. De asemenea, deplasarea si sejurul nu pot avea loc daca statul membru de primire sau de destinatie invoca motive de ordine publica, de securitate sau sanatate publica, in sensul art. 46 din Tratat.

Directiva recunoaste dreptul de intrare si, totodata, il simplifica. Accesul beneficiarilor directi la teritoriile statelor membre este subordonat numai prezentarii unui card de identltate sau a unui pasaport valabil. Membrii familiei pot sa nu fie resortisanti comunitari. Acesti beneficiari indirecti al libertatii de deplasare pot fi obligati sa obtina o viza, spre exemplu. Statele membre, in acest caz, se angajeaza sa le acorde toate facilitatile .

Nu poate fi solicitat nici un alt document migrantilor comunitari si, mai ales, nici un card de sejur. De fapt, dreptul de intrare, ca si acela de sejur sunt direct reglementate prin Tratat, chiar daca modalitatile de aplicare au necesitat adoptarea unei directive. Pentru facilitarea exercitarii acestei libertati, s-a propus varianta pasaportului european.

Acest lucru nu exclude, insa, obligatia de declaratie, aceasta avand rolul de a furniza statelor informatiile necesare cu privire la deplasarile populatiei. Sanctiunile pentru neindeplinirea acestor obligatii trebuie sa fie proportionale.

Dreptul de sejur prelungeste, in mod natural, dreptul precedent. Documentele de sejur

12

Page 13: Jurisprudenta Cedo

sunt, prin urmare, legitime. Ele nu fac decat sa constate situatia migrantului cu privire la statui carel-a primit si nu pot fi cerute pentru accesul pe acest teritoriu.

Dreptul de sejur este acordat, in mod temporar, pentru prestatiile de servicii si, bineinteles, in mod permanent, pentru cei care se stabilesc pe teritoriul respectiv.

Art. 46 TCE autorizeaza adoptarea de masuri speciale pentru resortisantii stralni din motivele pe care le si enumera, si anume: ordinea publica, sanatatea publica si securitatea publica. Acest text este aplicabil si libertatilor de stabilire sau de prestare a serviciilor, precum si libertatii de circulatie a muncitorilor. Articolul nu defineşte, insa, exceptiile pe care le admite in cazul libertatilor comunitare de circulatie. Nu este, totusi, posibil sa fie permis fiecarui stat membru sa defineasca in maniera proprie asemenea notiuni si sa ia masuri arbitrare, pentru a nu lipsi aceste libertati de continutul lor. Drept urmare s-a facut simtita adoptarea unei directive. Obiectul Directivei nr. 64/221 din 25 februare 1964 este, inca, in vigoare. Toate directivele adoptate cu urmare a acesteia, in materie de libertate de circulatie, trimit la aceasta.

Directiva nu defineste, insa, notiunile sensibile de ordine publica sau de securitate publica. In schimb, este mai precisa cu privire la sanatatea publica. De asemenea, directiva prevede si anumite garantii procedurale.

Tratatul constituind Comunitatea europeana instituie, la art. 46 o responsabilitate traditionala a statelor pentru mentinerea ordinii si securitatii publice. Absenta definitiei acestor notiuni nu a putut impiedica inscrierea anumitor limite ale libertatii statelor de catre directiva si de jurisprudenta Curtii de Justitie. Referirea făcuta de CEDO implica o interpretare si mai stricta a acestor notiuni si o proportionalitate a masurilor.

Prima limita consta in imposibilitatea de a priva un particular de libertatile comunitare dintr-un motiv de ordin general si nu unul individual. Acest fapt nu ar fi obiecdv si nici democratic. Masurile (mai ales cea de indepartare de pe teritoriul statului) sunt, prin definitie, rezervate neresortisantilor, chiar comunitari. Aceasta sanctiune specifica nu este discriminatorie, deoarece migrantii comunitari nu sunt in aceeasi situatie obiectiva ca nationalii, care nu pot fi expulzati de propriul lor stat. Deciziile de indepartare trebuie sa fie intemeiate exclusiv pe comportamentul personal al individului. Daca dreptul penal ramane in competenta statelor, acestea nu pot restrange in mod nejustificat libertatile comunitare fundamentale. Masurile generale adoptate impotriva strainilor ar fi contrare dreptului comunitar.

Aceeasi situafie este si in cazul masurilor care, aparent, vizeaza comportamentul unui individ, dar sunt destinate unui grup de straini. Curtea de Justitie a precizat aceste aspecte in doua celebre hotarari.

In prelungirea acestei jurisprudente, dreptul comunitar recunoaste statelor posibilitatea de a lua masuri indreptate impotriva celor care genereaza tulburari colective.

A treia limita este imposibilitatea de a deduce dintr-o simpla condamnare penala existenta unei amenintari individuale impotriva ordinii sau securitatii publice. Pentru ca o condamnare penala sa justifice o masura de indepartare, trebuie ca faptele care au motivat-o si persoana respectiva sa constituie "o amenintare reala si suficient de grava care sa afecteze un interes general al societatii". Intre o condamnare si expulzare nu trebuie sa existe nici o legătura directa, iar concluzia amenintarii reprezentate de individ trebuie sa rezulte dintr-o aprecicre globala a faptelor si a personalitatii sale.

Statele membre sunt libere sa aprecieze, conform nevoilor nationale, necesitatea invocarii ordinii publice, sub conditia sa ia masuri reale si efective impotriva nationalilor lor,

13

Page 14: Jurisprudenta Cedo

autori ai acelorasi tulburari a ordinii publice. Regasim aici principiul nediscriminarii care nu împiedica, totusi, aceasta masura, specifica pentru straini, care este expulzarea.

In aceasta privinta, directiva este clara si categorica. Conform art. 4, par. 1, refuzul admiterii pe teritoriul unui stat membru nu poate fi justificat in prezenta uneia dintre bolile care sunt enumerate in anexă. Expulzarea nu poate fi dictata, desigur, daca migrantul comunitar se îmbolnaveste pe teritoriul statului de primire.

Scopul garantiilor procedurale este acela de a lupta impotriva arbitrariului. Formularea unui recurs este obligatire pentru statele membre. Trebuie admis ca statele nu sunt obligate sa accepte pe teritoriul lor persoane pe care nu le apreciaza pana in momentul in care situatia lor este precizata prin solutionarea recursului.

Procedura prevazuta de directiva presupune, mai intai, cu migrantul sa fie informat asupra motivelor de refuz sau de expulzare (cu exceptia sigurantei statului). Apoi, cu exceptia situatiei in care exista o urgenta, trebuie acordat un termen migrantului pentru parasirea teritoriului, termen care nu poate fi mal mic de 15 zile (o luna daca e vorba despre expulzarea unui strain care a obtinut un document de sejur). In sfarsit, trebuie sa fie posibila introducerea unui recurs jurisdictional avand aceeasi natura ca si cel oferit nationalilor.

Avand in vedere faptul cu Actul Unic European prevede realizarea unui spatiu fara frontiere interne, iar infiintarea cetateniei europene nu era, inca, exprimata, in iunie 1998 au fost adoptate trei directive care extind drepturile de deplasare si de sejur la studenti, pensionari si, in subsidiar, la toti resortisantii comunitari. Drepturtie acordate acestor categorii de persoane sunt cele care au fost acordate resortisantilor care aveau o profesie potrivit Directivei din 21 mai 1973.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, perspecuva a fost mai precisa. Noul articol 8 din Tratatul de la Roma consacra cetatenia Uniunii. Aceasta cetatenie, care este acordata oricarei persoane care are cetatenia unui stat membru confera, in principiu, dreptul de a circula si de sejur in mod liber pe tertoriul altor state membre, sub rezerva (si restrictia are importanta) unor limitari si conditii prevazute de Tratat si de dispozltitie adoptate pentru aplicarea lui.

Cele trei directive, adoptate pe 28 iunie 1990, au extins regimul Directivei din anul 1973, cu cateva corective, referitoare la persoanele care nu sunt propriu-zis agenti economici si care sunt mai mult sau mai putin inactive. Se extinde, astfel, perspectiva initiala a Tratatului de la Roma. In ceea ce priveste pensionarii si studentii, sunt vizate persoanele care au participat la economia comunitara sau care au vocatie sa se integreze in aceasta.

Datorita faptului ca aceste directive se adreseaza persoanelor ale caror venituri pot fi scazute (pensionari) sau reduse (studenti) si stabilite in tara de origine si nu in tara de primire (cazul pensionarilor), a aparut o preocupare noua. Trebuia evitat cu aceşti migranti sa devina o povara pentru organismeie sociale din statul de primire. Astfel, cele trei directive au instituit conditii legate de resursele financiare pentru accesul pe teritoriile statelor membre. Cu regula generala, resursele migrantului trebuie sa fie superioare nivelului sub care sunt acordate ajutoare sociale in statul de primire (cu exceptia studentilor care trebuie sa obtina o declaratie de sustinere din partea parintilor).

Directivele din anii 1964, 1973, 1990 si 1993 nu prevad inlaturarea controalelor fizice la frontiere. Acest lucru presupune o interconexiune, in special a politiilor nationale. Mai multe state s-au angajat, in acest sens, incepând cu anul 1985. Mal intai, la 14 iunie 1985,

14

Page 15: Jurisprudenta Cedo

printr-un Acord, initial incheiat intre Franta, Germania si tarile Beneluxului. Apoi, in anul 1990, prin aderarea Italiei, urmata, in anul 1991, de Spania si Portugalia, apoi de Grecia in anul 1992. In ciuda dificultatilor tehnice apărute in legatura cu Sistemul informational Schengen (SIS), intrarea in vigoare a Acordului a devenit efectiva la 26 martie 1995, intre anumlte state semnatare. Italia si Austria se alatura, din nou, in anul 1997. Aderarea la Acord a statelor Consiliului nordic a fost avuta in vedere pentru anul 1999. In ceea ce priveste Regatul Unit si Iranda nu este prevazuta nici o data. Situatia acestor doua state a fost luata in considerare in incorporarea acquis-ului Schengen in Tratatul de la Amsterdam. Astfel, suntem in prezenta unei cooperari mult mal stranse decat cea care rezulta din dreptul comunitar in materia justitiei si politiei, la care participa cea mai mare parte a statelor membre UE. Aceasta cooperare mai stransa a fost integrata in ordinea juridica comunitara printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. Spatiul liber de circulatie care se prefigureaza implica actiunea in materia controlului, a politiei si a justitiei. Aceste articole din Tratatul asupra Uniunii Europene, revizuite prin Tratatul de la Amsterdam, constituie cadrul juridic al actiunii la nivel comunitar.

Datorita importantei lor, examinarea intr-o lucrare de drept al afacerilor este dificila. In acest domeniu, cooperarea judiciara a fost extinsa si la notificarea in cadrul UE a actelor judiciare sau extrajudiciare, in matere civila sau comereiala sau la competenta, recunoaşterea si executarea deciziilor in matere matrimoniala, potrivit Conventiei denumita Bruxelles II.

15

Page 16: Jurisprudenta Cedo

CAPITOLUL V

DREPTUL COMUN COMUNITAR AL LIBERTATILORDE STABILIRE SI DE PRESTARE A SERVICIILOR

Chiar daca recurgerea la dispozitiile directivelor pentru a facilita exercitarea celor două libertati este astazi considerabila, regimul lor juridic, asa cum rezulta din tratatele institutive, trebuie fundamentat. Directivele au sfera de aplicare limitata. In plus, ele nu ofera solutii pentru toate situatiile care pot aparea odata cu exercitarea libertatilor de stabilire si de prestare de servicii. Principiile fundamentale ale nediscriminarii, care rezulta din articolele 43 si 49 din Tratatul de la Roma sau determinarea restrictiilor care pot fi justificate din motive de interes general, de exemplu, isi gasesc aplicarea in situatiile cele mai diverse.

Tratatul de la Roma exclude, intr-o maniera limitativa, anumlte activitati sensibile ale libertatii generale pe care o postuleaza. In prelungirea programelor generale din 18 decembrie 1961, la implinirea perioadei de tranzltie, articolele fundamentale au fost recunoscute de Curtea de Justitie cu avand efect util si ca vizand toate activitatile, mal putin cele care sunt in mod expres excluse. Aceste doua libertati fundamentale sunt, in mod egal, oferte resortisantilor comunitari, ceea ce implica o libera alegere intre ele. Regimul juridic al fiecareia dintre ele, libertatea de stabilire sau cea de prestare a serviciilor, ramane diferentiat.

Articolul 45 din Tratatul de la Roma exclude activitatile care presupun, chiar cu titlu ocazional, exercitarea autoritatii publice, intr-o maniera similara, articolul 39 alin. 45, vizeaza "locurile de munca din administratia publica".

Curtea de Justitie a tinut sa se pronunte interpretand acest text. In interpretarea sa se refera si la cea data articolului 39, in care notiunea de locuri de munca in administratia publica a fost limitata la anumite activitati care presupun o participare la exercitarea puterii publice. Din solutiile oferte se desprinde principiul interpretarii restrictive a acestui articol derogatoriu. Principiull extras de Curte, comporta doua elemente, si anume: primul consta in a nu recunoaste participarea la autoritatea publica decat daca activitatea in cauza permite detinerea unui segment din imperium. Trebuie sa se faca distinctie intre asistenta, colaborare sau participare a unui functionar la autoritatea publica si capacitatea de a sanctiona. Ceea ce intereseaza este exercitarea autoritatii publice, oricare ar fi natura relatiei profesionale sau de lucru.

Articolul 45 din Tratat conduce la refuzul excluderii din dreptul comunitar al oricarei profesti pe motiv cu membri sai pot, in mod ocazional, sa fie insarcinati de imperium. O apropiere globala de sectorul economic ar fi condamnabila. Profesia de avocat este un bun exemplu, deoarece acestia pot fi determinati sa completeze o jurisdictie si, in acest caz, sa participe la exercitarea autoritatii publice. Aceasta activitate trebuie sa fie lasata spre exercitare nationalilor, dar strainii trebuie sa poata exercita profesia de avocat, fara, totusi, sa poata participa la o jurisdictie. Trebuie, deci, sa se disocieze activitatile care permit exercitarea unei profesii.

Articolul 46 inscrie, alaturi de ordinea publica si sanatatea publica, unele restrictii pentru motive de securitate publica. Ordinea publica si sanatatea publica pot fi cel mai adesea amenintate prin comportamente individuale. Apararea lor nu pare a priori sa justifice interzicerea unui anumit tip de activitate strainilor. Notiunea de securtate publica

16

Page 17: Jurisprudenta Cedo

este ambivalenta. Ea poate fi inteleasa, de asemenea, si ca securitate nationala si ca aparare nationala.

Art. 29 alin. l.b, dispune cu statele pot adopta acele masuri pe care le considera necesare pentru protejarea intereselor lor esentiale in acest domeniu. O lista a materialelor de razboi vizate, prevazuta de acest text, a fost trimisa Consiliului la 31 martie 1988. Ea nu a fost publicata si nici modificata.

După armistitiul legislativ, impus odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma, prin vechile sale articole 52 si 63, Consiliul a adoptat, in aplicarea acestor articole, doua programe generale, la 18 decembre 1961, unul pentru libertatea de stabilire, celalalt pentru libera prestare a serviciilor. Programele stabilesc un plan de lucru si un catalog al masurilor care trebuie luate, precum si sectoarele vizate.

Cu urmare a acestor programe generale au fost adoptate o serie de directive. Unele vizeaza activitati importante, precum asigurarile sau băncile si se refera la armonizarea modalitatilor de materiatizare. Aceste directive de coordonare au fost, in mod obisnuit, dublate de directive denumite de "nediscriminare" care impun principiul tratamentului national pentru resortisantii altor state membre.

Alte directive, speciale sau tranzitorii, au fost adoptate de Consiliu. Potrivit dreptului comunitar de pana in anul 1973, libertatea de exercitare a activitatilor vizate in programele generale nu poate fi impusa statelor, decat in masura in care directivele au fost votate de Consiliu. Or, programele generale stabilesc un termen Consiliului pentru a adopta directivele, termen care se incheie odata cu implinirea perioadei de tranzitie .

Situatia juridica s-a schimbat odata cu pronuntarea de catre Curtea de Justitie a celebrelor sale hotarari Reyners si Van Binsnerger. Aceste doua hotarari sunt fundamentale. Prima vizeaza libertatea de stabilire, iar cea de a doua prestarea de servicii

Odata cu pronuntarea hotararti Reyners, din 21 iunie 1974, CJCE a formulat trei principii.

Primul este cel al aplicabilitatii directe a articolului 52 din Tratat, incepand cu expirarea perioadei de tranzitie. O discutie a fost angajata pentru a sti daca abtinerea Consiliului, care nu a luat toate directivele necesare in timpul perioadei de tranzitie, împiedica recunoasterea libertatii de stabilire. Curtea constata ca institutia Consiliului nu a prezentat nici un argument in sustinerea carentei sale. Ea observa ca acest articol prezinta caracteristicile dispozitiilor cu efect direct. Libertatea de stabilire este obtinuta de toti resortisantii comunitari, oricarear fi sectorul lor de activitate, dupa anul 1970. Aceasta nu este obtinuta decat in termenii articolului 52, fiind facilitata pe calea directivelor.

Cel de al doilea principiu, invocat de Curtea de Justitie in aceasta hotarare, este cel al dreptului la tratamentul national, care este recunoscut oricarui emigrant comunitar. Acest drept la tratamentul national, subliniat de catre Curte, nu rezulta numai din articolul 52 din Tratat, ci si din articolul 7, articole care aduc in discutie principiul nediscriminarii in functie de cetatenie. O legatura este, deci, stabilita intre cele doua texte. Mai mult, articolul 52 asigura punerea in aplicare a acestei dispozitii generale in domeniul particular al dreptului de stabilire. Acest drept la tratamentul national este un efect direct si este oferit tututror resortisantilor Comunitatilor.

Cel de al treilea principiu continut in aceasta hotarare este cel cu privire la derogarea continuta in articolul 55. Trebuie amintit ca, folosind aceasta ocazie, Curtea de Justitie a interpretat, in mod restrictiv, acest text si a refuzat sa-l aplice tuturor activitatilor care permit exercitarea profesiei de avocat.

17

Page 18: Jurisprudenta Cedo

Cel de al patrulea principiu este cel potrivit caruia libera prestare a serviciilor trebuie sa fie in mod real comunitara. Ea nu poate fi invocata din motive sau interese esential nationale. Se regaseste, astfel, rezerva la frauda.

Resortisantii comunitari nu pot sa beneficieze, in temeiul acestor hotarari, decat de regimul juridic care rezulta din tratat, si anume nediscriminarea, adica tratamentul national pentru candidatii la un stabiliment si aplicarea justificata a legii din tara de destinatie a serviciilor, pentru cei care doresc sa actioneze in cadrul liberei prestari a serviciilor.

Totusi, este indispensabil sa se examineze regimul juridic de drept comun al fiecareia dintre cele doua libertati.

Asa cum am observat, cele două libertati sunt, in mod egal, reglementate prin Tratat si acest lucru implica posibilltatea liberei alegeri intre ele. De asemenea, am vazut ca libertatea de prestare a serviciilor are un caracter rezidual in raport cu libertatea de stabilire, ceea ce nu impiedica, totusi, intreprinderile sa cumuleze exercitarea LPS cu libertatea de stabilire. Daca aceste doua libertati se articuleaza si se pot sprijini una pe cealalta, ele nu pot avea acelasi regim juridic. Exista, in fapt, o diferenta esentiala, atat de natura juridica, cat si de natura pragmatica, actionala intre libertatea care este stabilita pe teritoriul unui stat si care se adreseaza clientelei din acel stat si cea care este stabilita intr-un stat si se adreseaza clientelei dintr-un alt stat.

Pentru regimul de stabilire, principiul trebuie sa fie tratamentul national. Nediscriminarea implica sa fie tratate intr-o maniera identica toti cei care sunt stabiliti pe tertoriul unui stat, deoarece toti sunt in acceasi situatie. Pentru regimul liberei prestari de servicii, principiul nu poate fi cel al tratamentului national. Principiul nediscriminarii conduce la a trata difert situatii diferite, pentru a restabili echilibrul, ceea ce conduce la a trata diferit si libera prestare de servicii de libertatea de stabilire. Nu trebuie sa se uite ca prestarea de servicii este, deja, supusa tratamentului national in vigoare la locul in care este fixat stabilimentul din care rezulta prestarea de servicii. Cele doua tratamente nationale trebuie sa fie respectate in integralitatea lor: cel al locului de stabilire si cel al locului de destinatie a prestarii de servicii. Anumite dispozitii sau anumite principii din legislatia in vigoare intr-un stat de destinatie a serviciilor pot sa-i fie opuse, de o maniera nediscriminatorie, daca sunt justificate din considerente de interes general.

Dreptul comunitar ce rezulta din Tratat nu postuleaza nici o coordonare si diversitatea legislatiilor nationale este inerenta constructiei europene. Ea trebuie sa fie luata in considerate de catre operatori. Jurisprudenta Curtii reaminteste acest lucru de o maniera generala. Printre regulile care vor fi opuse operatorilor, unele nu au ca obiect reglementarea conditiilor de stabilire. Ele se sustrag prohibitiei care se poate deduce, din art. 43. Se regaseste aici principiul degajat din hotararea Keck et Mithouard. Printre conditiile de acces la un stabiliment trebuie sa se distinga ceea ce vizeaza forma acestuia" de ceea ce se refera la conditiile accesului la activitatile avute in vedere.

Articolul 43 este o dispozitie fundamentala a Comunitatilor. El permite tuturor societatilor, in sensul articolului 48 , sa infiinteze in statele membre, altele decat cele unde isi au sediul, sucursale sau filiale, in aceleasi conditii ca si societatiie locale. Orice reglementare care ar defavoriza sucursalele intreprinderilor straine motivul ca sediul de care ele depind este strain de continutul articolelor 43 si 48, este considerata o discriminare in functie de nationalitatea societatilor. La fel se intampla si pentru discriminarile indirecte sau disimulate, care favorizeaza in fapt societatile, pentru unicul motiv ca ele isi au sediul in statul considerat.

18

Page 19: Jurisprudenta Cedo

Exercitarea libertatii de stabilire este posibila din momentul in care sunt intrunite numai conditiile din articolele 43 si 48. Aceste articole nu formuleaza nici o cerinta care sa tina de activitatea reala a filialei sau a sucursalei infiintate intr-un stat membru. Aceasta poate sa fie o societate cochilie, fara activitate, care invoca o delocalizare fictiva. Nu este in sine o frauda a dreptului comunitar sau a dreptului dintr-un stat membru. In hotararea Centros, din 9 martie 1999, Curtea de Justitie a admis ca este posibil pentru resortisantii danezi, care doresc sa desfasoare o activitate economica in Danemarea, făra sa depuna capitalul minim cerut in cazul crearii societatii, sa constltuie o societate cochilie in Marea Britanie, profitand de legea brtanica mai toleranta si sa inmatriculeze in Danemarea o simpla sucursala care ar concentra intreaga activitate.

Existenta unor diferente de tratament este posibila pentru mai multe motive. Sucursalele nu sunt, totusi, in mod obiectiv, comparabile cu filialele. Aceasta diferenta obiectiva poate sa induca anumite diferente de tratament, potrivit obiectivului din legislatia interna considerata. Dreptul fiscal ofera o serie de exemple.

In rest, articolul 58 alin. I face posibila o astfel de distinctie in ceea ce priveste plasamentul de capital. In plus, considerente de interes general pot sa conduca la a diferentia filialele de sucursale. Numal ca, principiul necesitatii si cel al proportionalitatii împiedica, de regula, sa se interzica simplelor sucursale accesul la desfăsurarea anumitor activitati. Accesul la desfasurarea anumitor activitati se realizeaza cu respectarea urmatoarelor conditii:

5.1. Principiul nediscriminarii

In afara prevederilor articolului 46, a rezerva in mod direct sau indirect o activitate numai nationalilor constituie o incalcare simultana a articolelor 12 si 43. Aceasta are importanta in cazul masurilor care dezavantajeaza, in principal, pe cei care nu sunt nationali pentru aceasta unica consideratie de nationalitate/cetatenie.

Articolul 43 nu postuleaza nici o coordonare sau evolutie a drepturilor nationale. Ele pot fi stabillte diferit, profesie cu profesie. Autorizatile administrative, cerintele de certificare sau alte documente probatorii ori conditii de diploma pot rezulta din diferte norme si sunt legitime daca ele raspund conditiilor generale impuse de dreptul comunitar, adica: interesul general, nediscriminarea, necesitatea, proportionalitate si recunoasterea mutuala.

Exemplul cel mai semnificativ este cel al profesiilor reglementate, a caror exercitare este subordonata obtinerii unei diplome sau a unei calificari profesionale recunoscute de o autoritate din statul membru in cauza. Profesiunile liberale sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar ele se gasesc, de asemenea, si in sectoarele comerciale sau artizanale. Migrantul comunitar nu poate sa acceada la profesia reglementata in statul de primire daca nu poseda sau nu obtine diploma nationala ceruta.

Principiile comune ale recunoasterii reciproce trebuie sa fie respectate de statele de primire.

In ceea ce priveste certificatele si documentele probatorii, autoritatile statului de primire trebuie, ca principiu, sa raspunda atestarilor eliberate de autoritatile dtin statul de origine si nu trebuie sa ceara atestari imposibil de obtinut in acest stat sau atestari care ar conduce la o dubla intrebuintare.

In ceea ce priveste diplomele, autoritatile nationale trebuie sa verifice in ce masura titlurile sau diplomele obtinute in statul de origine corespund cerintelor statului de primire.

19

Page 20: Jurisprudenta Cedo

Recunoasterea unei diplome poate fi făcuta in scopuri diverse. Recunoasterea cu un scop particular nu justifica refuzul recunoasterii pentru un alt scop.

Criteriile nationale pot impiedica accesul la anumite activitati. Acestea trebuie sa fie justificate din motive de interes general. Calitatea prestatiilor explica profesiile reglementate. Protectia consumatorilor justifica principiul consimtamantului de a desfasura anumite activitati sensibile. Consideratiile formulate in temeiul articolului 86 (drepturi exclusive, monopoluri sau sectoare rezervate) pot, de asemenea, sa fie de interes general pentru a aplica articolul 43. Articolul 86 alin. 2 nu permite cu prevederile Tratatului sa impiedice realizarea interesului general al unei întreprinderi, avand ca obiect de activitate, de exemplu, prestarea unui serviciu universal. In orice caz, aceste exigente nu pot, in principiu, sa legitimeze excluderea celor care nu sunt cetateni al acelui stat. In orice caz, motivele economice nu pot justifica barierele ce fac obiectul articolului 52.

Un principiu general de drept comunitar se refera la situatia in care intervine refuzul consimtamantului sau al autorizarii. Intr-un astfel de caz, decizia autoritatii competente trebuie sa fie motivata si insotita de posibilitatea formularii unui recurs adecvat.

Dreptul comun comunitar isi manifesta interesul pentru directivele generale de recunoastere reciproca a diplomelor, titlurilor, calificarilor si certificatelor.

Cele mai importante directive sunt cele din 21 decmbrie 1988 cu privire la recunoasterea reciproca a diplomelor si din 18 iunie 1992, cu privire la atestare si certificare.

Odata admis la exercitarea activitatilor in statul membru de primire, migrantul comunitar trebuie sa fie plasat intr-o situatie, in principiu, identica aceleia a nationalilor acelui stat. Ideea este aceea a compatibilitatii situatiilor obiective. in general, formele stabilimentului sunt, in mod obiectiv, comparabile si acest lucru explica, in special, interzicerea discriminarii intre filiale si sucursale. Aceste discriminari sunt o forma de discriminare in functie de nationalitate, interzisa de articolul 12 care pune in aplicare articolul 43. Implica in principiu, o egalitate fiscala, sociala si chiar dreptul egal de a investi, de a primi sau de a avea acces la conducerea intreprinderilor. Curtea a precizat ca libertatea de stabilire nu vizeaza numal regulile specifice cu privire la exercitarea propriu-zisa a activitatilor profesionale, ci si pe cele cu privire la ceea ce este util exercitarii activitatilor.

5.2. Regimul juridic al libertatii de prestare a serviciilor

Prin definitie, prestatorul se adreseaza clientilor care nu sunt rezidenti in statul in care s-a stabilit. Contrar dreptului de stabilire, LPS este, prin natura, sa transfrontiera si pune in discutie doua legislatii. Cea a statului de stabilire, din care emana prestatia serviciilor, si cea a statului de reşedinta a destinatarului serviciilor, adica al clientului. LPS este foarte diferita in practica de libertatea de stabilire. La fel se intampla si in drept, deoarece LPS nu poate fi practicata intr-un stat membru utilizand vectorul sau suportul dintr-un stabiliment situat pe acest teritoriu.

In anumite sectoare economice, recunoaşterea rapida a LPS ar putea antrena o dereglare foarte brutala. Articolul 51 alin. l exclude, in acest fel, libertatea prestarii serviciilor in materia transporturilor, din regimul general al Tratatului.

In sectoarele bancar si cel al asigurarilor, LPS nu poate fi considerata ca fiind autonoma, pentru anumlte servicii. Ea este legata de libera circulatie a capitalurilor, pe care

20

Page 21: Jurisprudenta Cedo

articolul 61 alin. 2 o trateaza cu fiind prealabila libertatii prestarii serviciilor in aceste sectoare economice.

Libera prestare de servicii activa si libera prestare de servicii pasiva isi găseşte originea terminologica in cea de-a doua directiva a Consiliului, din 8 noiembre 1990 si are o forta generala in dreptul comunitar. LPS activa este, in prezent, cea mai des intalnita. In aceasta situatie prestatorul este persoana activa, adica cel care vine in fata clientului, devenind astfel, rezident al altor state decat cel in care este stabilit. Locul de incheiere a contractului sau locul in care clientul a fost personal contactat este determinat. LPS pasiva presupune, in schimb, o pasivitate a prestatorului in raporturile sale cu un client determinat. Clientul este cel care se deplaseaza si incheie contractul in statul membru in care prestatorul s-a stabillt. Decompartimentarea Pietei comune si libertatile de circulatie au condus la situatia potrivlt careia intotdeauna cele mai mari oferte sa fie cele ale resortisantilor comunitari .

Regimul juridic al acestor doua moduri de exercitare a LPS este, evident, diferentiat. In timp ce LPS activa atrage aplicarea ordinii juridice a statului de prestare a serviciilor in care isi are rezidenta clientul, LPS pasiva, dimpotriva, se caracterizeaza prin reaplicarea acestei ordini juridice de catre client.

Curtea de Justitie aminteste, adesea, faptul ca este discriminatorie supunerea unor situatii diferte unor reguli identice. Orice tratament national contine reguli care se adreseaza, in mod direct si specific, persoanelor care sunt stabilite si care nu sunt destinate prestatorilor de servicii transfrontiere.

Trebuie stabilite, insa, criteriile care permit sa se aplice sau nu prestatorilor de servicii regulile care confera tratamentul national. Astfel, rezulta doua principii, si anume: interzicerea discriminarii in functie de cetatenie si de resedinta si interzicerea masurilor, in mod distinct, aplicabile care sunt efecte restrictive, cu exceptia situatiei in care ele pot fi justificate pentru motive imperioase de interes general.

Cu exceptia activitatilor inscrise la articolul 45 al Tratatului CE, s-ar putea admite discriminarile luand in considerare numai cetatenia prestatorului. Legatura stransa, aratata de catre Curtea de Justltie, la articolele 12 - 49 TCE, da valoare de principiu acestei prevederi. Are relevanta in cazul discriminarilor directe si indirecte sau deghizate.

Rezulta a priori din continutul articolului 49 ca discriminarile care sunt intemeiate numai pe consideratia cu prestatorul isi are resedinta intr-un alt stat membru nu sunt admisibile.

In consecinta, statele membre in care are loc prestarea serviciilor nu obliga, in principiu, prestatorii care opereaza pe teritoriul lor, sa dispuna de un stabiliment.

Aceeasi interdictie are valoare, in principiu, pentru discriminarile indirecte sau deghizate care sunt justificate numai prin considerentul potrivit caruia prestatorul nu isi are resedinta pe teritoriul statului. Astfel, exista masuri care supun prestatorul la sarcini sau cotizatii care poarta, deja, asupra lui in statul de origine, ceea ce a are drept efect sa diminueze sau sa anihileze avantajele pe care prestatorul poate, in mod just, sa le atraga din faptul ca el s-a stabilit intr-un alt stat membru.

Cu toate acestea, interzicerea restrictiilor pe considerentul resedintei este mai putin categorica decat cea care este prevazuta pe motive de cetatenie. Nu mai exista decat prevederile articolului 12. Curtea de Justitie a lasat, in acest fel, sa se inteleagă, inca din anul 1986, faptul ca cerinta unui sediu stabil pe teritoriul statului in care prestatorul ar putea fi admis este indispensabila pentru a atinge obiectivul legitim urmarit. Totodata, Curtea a

21

Page 22: Jurisprudenta Cedo

admis, in anul 1992, ca este posibil sa se rezerve un avantaj numai intreprinderilor stabile, ceea ce, în mod natural, conduce la schimbarea orientarii clientelei. Astfel, ea se adreseazacelor care opereaza în cadrul LPS. Justificarea a fost gasita in imprejurarea salvarii coerentei sistemului fiscal belgian.

Masurile nationale restrictive, aplicabile in mod nediferentiat si justificate prin motive de interes general reglementeaza accesul la anumite activitati si pot sa se aplice pentru exercitarea LPS. Avem in vedere, bineinteles, profesiile reglementate, adica cele care solicita diplome sau certificari profesionale. De asemenea, putem aminti diversele intelegeri sau autorizatii administrative. Masurile pot sa vizeze exercitarea cotidiana a activitati. Toate aceste masuri sunt, in general, aplicabile, in mod nediferentiat, in sensul ca ele nu sunt stabillte sau aplicate luand in considerare nationalitatea sau resedinta profesionistului in cauza.

Cu toate acestea, ele restrang libertatea prestarii de servicii.Libertatea statelor este variabila. Este mai mare atunci cand este vorba de a pune

conditii de diploma sau de calificari profesionale pentru a accede la profesiile reglementate, chiar si atunci cand este vorba de a edicta si alte tipuri de masuri.

Reamtimim ca este vorba despre acele profesiuni la care accesul este subordonat conditiilor de titluri, de diplome sau de calificari profesionale. In absenta armonizarii, statele membre pot sa stabileasca nivelul minim de calificare necesara pentru exercitarea unei astfel de profesii, pentru a garanta calitatea prestarilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru inseamna cu diplomele nationale vor fi diferite in fiecare stat membru.

In virtutea principiului recunoasterii reciproce, autoritatile statelor membre trebuie sa aprecieze cunostintele sau diplomele cerute in statele de origine a prestatorilor si sa organizeze examene, probe sau stagii de aplicare la acest nivel. De asemenea, deciziile de refuz trebuie sa fie motivate si susceptibile de recurs. Aceste principii sunt cele pe care le-am intalnit si in materia dreptului de stabilire.

Cele mai importante directive in domeniu sunt: Directiva din 21 decembre 1988 si Directiva din 18 iunie 1992 care au propus un sistem general de recunoastere reciproca a diplomelor, pe de o parte si a certificatelor sau atestarilor profesionale, pe de alta parte.

Libertatile de circulatie se intemeiaza intr-o forma juridica unica si pe principiile ce rezulta din jurisprudenta Keck si Mithouard. Ele sunt reluate, in particular, si cu trimitere la LPS. In hotararea Sager/ Dennemeyer, Curtea de Justitie limita notiunea de restrictie la masurile, chiar in mod nediferentiat aplicabile, atunci cund ele sunt "de natura sa interzica sau sa incurce si mai mult activitatilr prestatorului stabilit intr-un alt stat membru, in care el furnizeaza in mod legal servicii analoge". Formularea ,,mai mult" semnifica faptul ca prestatorul trebuie sa aiba mai multr obstacole decat un national in ccea ce priveste atragerea clientelei din statul vizat. Aceasta este ideea de obstacol la accesul pe piata, care este decisiva, pe care o explica hotararea Keck si care a fost afirmata, in materia LPS, prin hotararea Alpine Investment.

Diversele masuri extreme pot fi restrictive, in sensul articolului 59: autorizatiile, regulile fiscale favorabile intreprinderilor stabilite, sarcinile sociale impuse prestatorului pentru salariatii care se deplaseaza pentru a indeplini prestarea de servicii atunci cand prestatorul plateste, deja, obligatiile in statul sau de origine.

Obstacolele pot rezulta din dispozitilie materiale ale legilor nationale, chiar daca aplicarea lor rezulta din norma conflictuala si chiar daca aceasta norma conflictuala este Conventia de la Roma, din 19 iunie 1980.

22

Page 23: Jurisprudenta Cedo

Principiile privind stabilirea motivelor avand caracter imperios necesar sunt comune in materia LPS sau a liberei circulatii a marfurilor. Aceleasi conditii generale sunt retinute: domeniul nu trebuie sa fie armonizat; masura trebuie sa urmareasca un interes general si sa nu fie discriminatorie, ci, dimpotriva, trebuie sa fie, in mod obiectiv, necesara; totodata, masura trebuie sa fie proportionala si sa respecte principiul recunoasterii mutuale. In comparatie cu materia liberei circulatii a marfurilor, in acest domeniu nu exista o lista a acestor motive de interes general. Curtea de Justitie separa noutatile, potrivit afacerilor care sunt deferite. In materia LPS, problemele de etica sau de religie, ori chiar de morala, pot fi ridicate mai frecvent decat cele privind articolul 28. Un bun exemplu poate fi dat de interzicerea care aduce atingere, in Iranda, publicitatii pentru un serviciu medical particular - avortul. Este posibil, de exemplu, cu regulile de etica medicala care tind sa se dezvolte astazi la nivel national sa fie date in materia contenciosului.

Motivele diverse de interes general au fost admise de jurisprudenta Curtii in materia LPS: deontologia si buna administrare a justitiei, reputatia pietelor nationale, destinatarii anumitor servicii, muncitorii, consumatorii, in general , drepturile de proprietate intelectuala sau industriala , mediul , protectia bogatiilor arheologice si artistice , apararea unei limbi sau a unei culturi, regulile fiscale si, in special coerenta unui regim fiscal, politica culturala si respectarea pluralismului in materia presei sau a comunicarii audiovizuale.

Motivele avute in vedere de articolul 86 pot fi considerate pentru aplicarea articolului 49. Acest articol este plasat printre regulile de concurenta. Acestea din urma nu sunt vizate decat in mod special de articolul 86 care considera de o maniera generala regulile tratatului. In masura in care puterea publica a acordat, intr-adevar, astfel de prerogative, in masura in care astfel de prerogative se explica prin interesul general si sub rezerva principiului proportionalitatii, articolul 85 poate, deci, deroga de la articolele 43 si 49 ca si de la articolele 81 si urmatoarele.

Apararea unui interes legitim, in sensul dreptului comunitar, da posibilltatea aplicarii masurilor nationale. Statele membre nu pot sa limiteze sfera de aplicare a acestor masuri in ceea ce ii priveste pe prestatorii de servicii. Aceasta ar conduce la stabilirea unei discriminari fara un motiv obiectiv, deoarece i-ar obliga sa tina cont de imperative de care persoanele stabilite pot sa se elibereze.

Ar trebui, de asemenea, ca rezultatul legitim - respectarea interesului general in cauza - sa nu poata fi atins prin masuri mai putin constrangatoare pentru prestatori decat cele edictate in statul de prestare a serviciilor. Aprecierea proportionalitatii masurii riscului de nerespectare a interesului general presupune luarea in considerare, concret, a conditiilor in care prestarea de servicii este exercitata, sau poate fi exercitata. Ar mai trebui, de asemenea, sa se verifice daca destinatarii serviciilor sunt particulari sau profesionisti, daca prestatorii sunt sau nu in relatii cu cei care sunt consumatori in statul in care sunt prestate serviciile, daca exercitarea liberei prestari a serviciilor nu exclude controalele eficace, ori daca, conventiile internationale sau acordurile de cooperare intre autoritati nu sunt cele obisnuite sau posibile in spatiu. De asemenea, este de vazut daca procedeele tehnice moderne de comunicare pot reduce constrangerile mentinand acelasi nivel de securitate sau de prestare.

Se pot lua drept exemplu obligatiile avocatilor de a contribui la o mai buna administrare a justitiei si de a respecta regulile deontologice. Nu se pune problema de a atenua deontologia sau buna administrare a justitiei, ele insele fiind imperativ legitime. Se pot supune principiului proportionalitatii constrangerile materiale care sunt prezentate ca

23

Page 24: Jurisprudenta Cedo

fiind necesare respectarii deontologiei si bunei administrari a justitiei. Exclusivitatea teritoriala care rezulta din cerere a fost, in acest fel, considerata neproportionata cu aceste exigente legitime. Curtea a apreciat, mai ales, caracterul temporar al liberei prestari a serviciilor pentru avocati si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare care permit indeplinirea dintr-o simpla alegere a domiciliului, mai suplu decat cererea.

Articolul 49 are drept scop sa faca posibila exercitarea activitatii prestatorului de servicii din statul de origine catre un alt stat membru fara discriminare economica sau profesionala in raport cu persoanele stabilite in aceste state. Aceasta nu implica ca orice legislatie nationala, care vizeaza, in mod normal, persoanele stabilite in aceste state, sa poata fi aplicata integral si in acelasi mod activitatii exercitate in LPS. Aceasta valoreaza chiar si atunci cand prestatorul se deplaseaza fizic, de o maniera temporara, in statul de prestare a serviciilor. Odata principiul formulat, totul se apreciaza de o maniera concreta.

Regimul juridic al LPS pasiva este reglementat prin art. 49 TCE.Atunci cand destinatarul de servicii este activ, el trece frontierele intracomunitare

pentru a merge "sa consume" servicii in strainatate, si accepta prin aceasta doar parasirea protectiei ordinii juridice a statului sau national, Atunci, el se confrunta cu tratamentul national in vigoare in statul catre care el se deplaseaza si care administreaza, in principiu, prestatorii de servicii care sunt aici stabiliti. Protectia specifica a consumatorului de servicii nu mai are nici un motiv de existenta. Nu se va mai putea revendica, pe teritoriul statului pe care-l viziteaza, aplicarea tuturor regulilor in vigoare in statul sau de origine, oricare ar fi motivele legitime pe care le justifica.

Libertatea destinatarului de a se deplasa in tot spatiul european trebuie sa fie respectata de toate statele membre. Destinatarii trebuie sa poata accede la toate serviciile, fara restrictie, si, mai ales, fara restrictie considerand nationalitatea sau resedinta lor.

5.3. Actiunea intreprinsa de catre Consiliu pentru a facilita exercitarea efectiva a libertatilor de stabilire si de prestare de servicii

Ca urmare a hotararilor Reyners si Van Binsberge, a fost adoptat un numar mare de directive. Cea mai mare parte a sectoarelor importante a fost avuta in vedere. Nu se poate pune aici problema de a expune in detaliu continutul tuturor acestor directive, sector cu sector, motiv pentm care ne vom limita la a expune succint metoda urmata in anumite sectoare economice. Particularitatea unora dintre ele a facut sa devina necesare directivele de coordonare, inainte de a trece la recunoasterea reciproca. Acesta este cazul bancilor si al asigurarilor. La sfarsitul recentului incheiat secol, nu mai este posibil sa se treaca sub tacere consecintele juridice ale dezvoltarii fantastice a tehnicilor de comunicare si de informare. Libertatea de comunicare devine, cu fiecare zi, una din libertatile comunitare fundamentale. Un alt sector economic important este cel care formeaza ceea ce se numeste profesiunile reglementate. Recunoasterea reciproca a facut in acest domeniu progrese considerabile. Aceste multiple dezvoltari ale libertatilor de circulatie a persoanelor si serviciilor devin, din ce in ce mai mult, indispensabile elaborarii unui ansamblu de reguli materiale, esential destinate protejarii consumatorilor.

24

Page 25: Jurisprudenta Cedo

CAPITOLUL VI

LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR

Tratatul de la Roma s-a inspirat, intital, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat nastere Fondului Monetar International (FMI), in anul 1994. Astfel, a fost facuta distinctia intre "platile curente" si "miscarile (deplasarile) de capital". Circulatia capitalurilor nu a fost liberalizata decat progresiv, tinandu-se cont de faptul ca aceasta poate aduce atingere suveranitatii traditionale a statelor si le poate bulversa economia. Liberalizarea definitiva nu a intervenit decat odata cu Directiva din 24 iunie 1988, adoptata anterior intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht. Regimul sau necesita unele precizari, avand in vedere adoptarea unei monede unice.

6.1. Platile curente

Fostul art. 106 al Tratatului de la Roma cuprindea urmatoarea formulare: "plati aferente schimburilor de marfuri, servicii si capitaluri". Aceeasi definitie se regaseste in art. 41 din Acordul instituind SEE. In hotararea Luisi si Carbone , Curtea de Justitie a precizat faptul cu platile curente sunt "transferuri de devize care constituie o contraprestatie in cadrul unei tranzactii subadiacente". Trebuie sa se distingă intre circulatia de capitaluri, care este o operatiune financiara al carei obiect esential este plasarea sau investitia sumei in cauza si remunerarea unei prestatii. Distinctia este, uneori, dificila. Astfel, platile primelor de asigurare in caz de prejudiciu sau de raspundere sunt plati curente, pe cand platile primelor de asigurare pe viata (care servesc la constituirea capitalurilor) sunt deplasari de capitaluri .

Acceasi imprecizie se regaseste si in cuprinsul actualelor art. 56 si urmatoarele.Din momentul expirarii perioadei de tranzitie, platile curente au devenit libere. Statele pot controla transferurile pentru a determina daca nu este vorba despre deplasari de capitaluri. Aceasta liberalizare poate, totusi, sa fie aplicata in situatiile exceptionale care autorizeaza statele membre sa solicite sau sa adopte masuri de salvgardare.

25

Page 26: Jurisprudenta Cedo

Art. 56 din Tratatul de la Roma, in redactarea rezultata în urma modificarilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, dispune faptul ca restrictiile cu privire la platile intre statele membre sunt interzise. Sunt, de asemenea,"libere de orice restrictie" platile curente intre statele parti ale Acordului instituind SEE.

6.2. Liberalizarea deplasarilor de capitaluri

Transferurile care au legatura cu o investitie sau care nu sunt efectuate pentru executarea unei operatiuni subadiacente, constituie, in principiu, deplasari de capital. Diversitatea lor este notorie si sigura. Putem lua exemplul cumparaturilor sau al subscriptiilor de valori mobiliare, plasamente pe termen lung sau chiar transferuri de capital in executarea unor contracte de asigurare (mai ales pe viata).

Exercitarea libertatilor de stabilire si de prestare a serviciilor presupune o liberalizare prealabila a anumitor deplasari de capitaluri. Astfel, libertatea de stabilire postuleaza dreptul investitorului comunitar de a avea parti sociale intr-o societate infiintata in alt stat membru, de a crea o filiala. Tot astfel, libertatea de prestare a serviciilor in sectoarele sensibile, precum cel bancar sau al asigurarilor, presupune liberatizarea mişcarilor pe termen scurt si a transferurilor in executarea unor contracte de asigurare. Reglementarea realizata in materie, cronologic prezentata, arata astfel: Directiva din 24 iunie 1988, care liberatizeaza circulatia capitalurilor, a doua Directiva bancara din 15 decembre 1989 si Directivele privind asigurarile din 22 iunie 1988 si din 8 noiembre 1990.

Art. 67 din Tratat nu prevedea decat inlaturarea progresiva a restrictiilor la miscarile de capitaluri, in cursul perioadei de tranzitie si in masura necesara bunei functionari a Pietei comune. In mod contrar a ceea ce a fost stabilit in materie de libertate de stabilire si de prestare de servicii, prin Hotararea Reyners et Van Binsbergen, CJCE nu a recunoscut ca acest articol implica o libertate efectiva si totala a deplasarilor de capitaluri la expirarea perioadei de tranzitie. Este adevarat ca art. 69 prevedea adoptarea unor directive pentru "punerea in aplicare progresiva a dispozitiilor art. 67".

Grosso modo, au fost necesare 3 directive pentru liberatizarea progresiva a deplasarilor de capital intre statele membre ale Comunitatii Europene. Prima este cea din 11 martie 1960, modificata, in mica masura, in anul 1962. Aceasta repartiza miscartie de capitaluri intr-o anexă, prevazand 4 grade de liberalizare diferite. In acest fel, liberalizarea a fost neconditionata pentru investitiile directe legate de dreptul de stabilire.

A doua directiva importanta este cea din 17 noiembrie 1986. Aceasta directiva liberaliza, in special, creditele pe termen lung, legate de operatiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursa. Vertabila liberalizare a intervenit odata cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1988, care liberaliza, mai ales, miscarile pe termen scurt.

Prezentata intr-un mod foarte schematic, Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 reglementeaza libertatile de deplasare a capitalurilor intre statele membre. Acest fapt implica eliminarea tuturor autorizatiilor de transfer, chiar a celor care interveneau in mod automat. Acest lucru conduce, de asemenea, la unitatea pietelor de schimb: deplasarile de capitaluri trebuie sa fie posibile in aceleasi conditii de schimb ca si ale platilor curente,

Directiva din 24 iunie 1988 lasa statelor membre libertatea sa adopte masuri de reglementare a lichiditatii bancare, chiar daca ele pot avea efect asupra operatiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu nerezidentii.

Directiva permite si unele masuri de control administrate, mai ales pentru a descuraja

26

Page 27: Jurisprudenta Cedo

frauda fiscală sau pentru a face sa se respecte regulile prudentiale ale bancilor sau chiar cu scop statistic.

In sfarsit, Directiva contine o clauza de salvgardare specifica, in cazul deplasarilor in interiorul Comunitatii sau in raporturtie cu statele membre a capitalurilor pe termen scurt cu o amploare exceptionala, determinand tensiuni puternice si perturbări pe pietele de schimb si asupra evolutiei politicii monetare. Atunci cand perturbarile afecteaza numai un stat membru, masuriie de salvgardare trebuie sa fie adoptate de catre Comisie, cu exceptia unei situatii de urgenta. In schimb, o simpla consultare este prevazuta atunci cand perturbarile isi au originea in raporturile cu statele terte si afecteaza sau nu mai multe state membre ori relatiile de schimb in cadrul Comunitatii sau intre aceasta si statele terte.

Din cauza reticentelor mai multor state membre, Directiva prevede numai faptul ca statele membre erau datoare sa depuna efortul de a-si extinde raporturile cu statele terte pana la acelasi nivel de liberalizare cu acela existent intre ele. Nu exista, prin urmare, un efect erga omnes al acestei liberalizari din anul 1988.

Fara a abroga Directiva din anul 1988, Tratatul de la Maastricht a accentuat profund liberalizarea circulatiei capitalurilor. Dispozitiile Tratatului au devenit neconditionate si cu efect direct. Principiul nu este numai acela al unei libertati totale intre statele membre, ci si cu privire la statele terte. In orice caz, cu referire la aceste state, regulile nationale cu privire la investitiile directe in vigoare de la 1 ianuare 1993, vor putea continua sa se aplice, in asteptarea directivelor prevazute de art. 57 .

Atunci cand perturbarile provin din statele terte si exista un pericol sau o dificultate grava pentru functionarea Uniunii Economice si Monetare (UEM), Comisia primeste o putere de decizie, după consultarea Bancii Centrale Europene (BCE).

Art. 58 pct. a) alin. 1 dispune faptul cu statele membre pot aplica dispozitiile pertinente ale legislatiei lor fiscale ce stabilesc o distinctie intre contribuabilii care nu se gasesc in aceeasi situatie in ceea ce priveste rezidenta lor sau locul in care sunt investite capitalurile lor. Punctul b) prevede posibilltatea de a efectua controale pentru a lupta impotriva fraudei sau cu scop statistic. Paragraful 3 al acestui articol precizeaza faptul ca "masurile in cauza nu trebuie sa constituie nici un mijloc de discriminare arbitrara, nici o restrictie deghizata impotriva liberei circulatii a capitalurilor si a platilor". Fiscalitatile indirecte sau drepturile de mutatie nu sunt armonizate si dispozitiile pertinente de fiscalitate directa sau in materie de drepturi de mutatie pot lua in considerare rezidenta contribuabilului si include veniturile rezidentului obtinute in strainatate. Nu va exista o discriminare arbitrara. Dispozitiile pertinente ar putea conduce la stabilirea unei discriminari cu privire la activitatea anumitor prestari de servicii care realizeaza operatiuni de capital. Putem lua exemplul asigurarii pe viata care a dat nastere unui contencios comunitar in speta Bachman.

Acordul instituind SEE reprezinta, in aceasta materie, o prelungire a Tratatului de la Maastricht. Acordul prevede si interdictia restrictiilor sau a discriminarilor in ceea ce priveste miscarile de capital, ca de exemplu platile curente. In orice caz, pentru liberalizarea circulatiei capitalurilor, Acordul asupra SEE reia esentialul dispozitiilor Directivei nr. 88/361 din 24 ianuare 1988.

27