JOHN STEINBECK • ŞOARECI ŞI OAMENI

\

JOHN STEINBECK

ŞOARECI ŞI OAMENIC John Sleinbeck, Of Mice ană Men, Mclntosh &. Otis, New YorkTraducere, postfaţă şi tabel cronologicde FRIDA PAPADACHE

Bioi-oieca judeţeană — CLUJ —EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂCoperta de EMILIA BOBOIAIn loc de TABEL CRONOLOGIC1902 La 27 februarie se naşte John Steinbeck, în orăşelul semirural Salinas, din California de nord, ţinutul Monterey, primul născut dintre trei băieţi, al unui tată din a doua generaţie de imigranţi germani şi al unei mame de origine irlandeză. Tatăl, morar şi casier al micii comunităţi ; mama, învăţătoare.1919 Absolvă „High School" (şcoala superioară) locală.1920 Se înscrie la universitatea californiană Stanford, frecventînd intermitent anumite cursuri care îl interesează şi practicînd între timp tot felui de munci (agricole şi manuale). Citeşte enorm ; prima carte de literatură din biblioteca adolescentului este Morte d'Arthur de Maloryi, lectură preferată, la care se va adăuga Dostoievski. Colaborări la revista universităţii.1 Morte d'Arthur de Malory, o lucrare în 21 de volume, scrisă pe la 1470 (tipărită în 1485 de Caxton), cea mai populară prelucrare (adaptată din limba franceză) după numeroasele povestiri mistico-romantice care au circulat de-a lungul veacurilor, în diverse limbi, despre legendarul rege celt Arthur — model de puritate şi vitejie — şi Cavalerii săi adunaţi în jurul aşa-zisei .,Mese Rotunde", menită să înlăture disputele asupra ierarhiei. Felurite personaje — ca Merlin vrăjitorul, Gawain, Launcelot, Parsifal — căutătorii Graalului, Tristram etc, s-au asociat cu străvechile legende iniţiale.19291925 Părăseşte definitiv universitatea, fără a se osteni să obţină o diplomă. Vizitează New York-ul, cu un popas în Panama. I se primesc colaborări la revista „The American". Intre timp, lucrează ocazional, de pildă ca zidar la „Madison Square". Are trei romane scrise, dintre care unul i-a fost înapoiat de către editorii solicitaţi, iar celelalte două n-au mai părăsit niciodată sertarele sale. Ca paznic al unei vile de pe malul lacului Tahoe, în munţii Sierra Nevada, într-o singurătate absolută, scrie primul său roman publicat, Cup of Gold2, mistic roman de aventură, descriind viaţa fostului pirat englez Hcnry Morgan, cuceritorul ţinutului Panama, înnobilat de regele Carol I Stuart. Vădită influenţă a legendelor arthuriene : urmărirea idealului, tema eşecului. Satiră împotriva „respectabili-tăţii" — care se va regăsi, mai mult sau mai puţin acută, în toată opera lui Steinbeck. Fuge cu tînăra Carol Henning şi se căsătoreşte. Tatăl instalează tînăra pereche într-o mică proprietate a sa, la Pacific Grove, aşezare de colonişti, care, cu îngustimea sa de vederi de tip puritan, îi va furniza lui Steinbeck material pentru un ciclu de povestiri satirice. Apare ciclul de povestiri Pastures of HeavenJ, unde se vădesc simţul ascuţit de observaţie şi mijloacele artistice reale ale tinărului scriitor. Tema frecventă este învinsul, Neînţelesul ; iar în nuvela Oblrşia lui Tularecito apare prima2 Vechiul nums al ţinutului Panama.3 „Păşunile corului", după numele unei văi din împrejurimile tîrgusorului Salinas (Las Praderas del Cielo). Ciclu de povestiri al căror cadru, ca la Sherwood Anderson. este un acelaşi loc mărginit, fiecare povestire tratînd cîte o întîmplare din viaţa uneia dintre familiile tîrgusorului.,.VI19301932figură de „anormal" din galeria creaţiilor lui Steinbeck.1933 Apare romanul To a God Unknown '<, de o mare frumuseţe poetică, dar penibil de mistică şi exaltată — imn delirant închinat naturii.In „North American Revievv" apar primele două părţi din ciclul The Red Pony °, in care propria copilărie, cu peisajele si realităţile ei, i-au inspirat lui Steinbsck o lucrare d? autentică perfecţiune. Ciclul definitiv, completat în culegerea Long Valley din 1938, va cuprinde : The Gift (Darul). The Great Mountains (Munţii cei mari), The Promise (Făgăduiala) =i A Leader of the People (Un conducător al poporului).1934 I se atribuie tînăruldi scriitor prima distincţie : premiul „O'Henry", pentru nuvela The Murder (Crima).1935 Apare romanul Tortilla FlatB, care îi aducă lui Steinbeck o bruscă notorietate, printr-un mare succes de public, atras de pitorescul mediului picaresc (clasicii şi derbedeii cartierului ,.Tortilla" din Monterey) şi de umorul gras al povestirii, dar nepercepînd nici intenţia satirică (atac contra , respectabilităţii" si apologia candorii), nici caracterul parodistic. după tiparul legendelor arthuriene. Steinbeck obţine, cu Tortilla Fiat, medalia de aur a clubului Com-monwealth din California ; Hollywood-ul îşi'' „Unui zeu necunoscut", titlu împrumutat dintr-un poem din Vede, unde la fiecare strofă revine versul „Cărui Zeu să-i aducem jertfele noastre ?"5 V. Căluţul Roib, culegere de nuvele, trad. D. Mazilu, ESPLA, 1957.0 „Casa din cartierul Tortilla". V. Cartierul Tortilla. trad. Paul B. Marian şi Eugen B. Marian, Ed. „Vatra", 1945VII1936asigură dreptul de adaptare : <Jack Kirklanr prelucrează un spectacol teatral după roman Scriitorul — in acea vreme încă foarte pudic faţă de vîlva publicitară — se refugiază în Mexic şi revine după ce entuziasmul s-a

potolit. Se stabileşte în mica localitate Los Gatos, la cîţiva kilometri de San-Francisco, de unde face lungi călătorii sau scurte deplasări Ia New York.Apare romanul In dubious Battle7, înfătişînd un episod tragic din lupta între patroni şi muncitorii ambulanţi din livezile Californiei. Se vădeşte nu numai forţa artistică a scriitorului, dflr si ascuţitul său simţ de observaţie pentru realităţile economice şi sociale, cît şi aplecarea sa către „efecte" puternice. Prm Bătălia, Steinbeck atacă făţiş şi cu brio romanul social.Apare romanul Of Mice and Men (în versiunea românească ce urmează „Şoareci şi OJ-meni") 8 si se joacă dramatizarea cu acelaşi nume, care obţin un succes unanim. Apare culegerea de povestiri mai vechi The Long Valley9, tratînd cu impresionantă forţă artistică iarăşi tema „respectabilităţii" mic-burgheze, care face din oameni învinşi şi sclavi, sau ipocriţi şi monştri, cînd nu-i distruge. [V. remarcabilele nuvele The Flight (Fuaa), The Harness (Frîul), The Snake (Şarpele), Th-i Chrysanthemums (Crizantemele) 10. Volumul mai 7 „în Bătălia îndoielnică". Titlul este extras din Pari-disul pierdut de Milton : „...îndoielnica bătălie, în cîmpiiJe cerului, împotriva tronului celui Atotputernic..." Bătălia. traducere si prefaţă de S. Iosifescu, ESPLA, 1958.8 A se vedea în Postfaţă explicaţia titlului şi interpre- -j tarea lucrării Şoareci şi Oameni. au „Valea cea Lungă".i0 Vezi în Nuvela americană contemporană, trad. Const Popescu, antologie si prefaţă Silvian Iosifescu, Editura pentru Literatură, Colecţia „Biblioteca pentru toţi". VIII19371938cuprinde ciclul The Red Pony, completat, şi povestirea satirică Saint Cathy, the Virgin, despre purceaua sanctificată (sub formă de umor absurd, un atac ireverenţios, nu împotriva religiei, ci a ipocriziei şi corupţiei bisericii ca instituţie, şi împotriva „respectabilităţii" impuse si consacrate.]După o documentare de cîteva luni, petrecute în mijlocul unui convoi de muncitori migranţi expulzaţi de pe pămînturile lor din Oklahoma', apare, sub titlul Their Blood is Strong (Oameni tari), culegerea de reportaje scrise de Steinbeck, în acel moment de criză economică, pentru revista „News", si care îi vor servi scriitorului drept material pentru romanul Fructele Mîniei. 1939 Apare marele roman social Grapes of Wrath •'. Printr-o ingenioasă inovaţie de tehnică literară, intercalînd în povestea familiei Joad capitole care aruncă lumină asupra condiţiilor economice, scriitorul izbuteşte să ridice tragedia particulară din ficţiunea sa la amploarea şi sem-nificaţia unei tragedii generale şi, cu turburătoare mijloace artistice, să adreseze un grav avertisment sistemului economic capitalist în> vigoare şi o vibrantă lecţie de cooperare clasei muncitoare („Cu cît ne merge mai rău, cu atît avem mai mult de făcut...") Fructele Miniei a răsunat ca un clopot de alarmă, zgîlţîind conştiinţele, denunţînd „crima dincolo de orice denunţare, eşecul care dă peste cap toate succesele noastre, faptul că lăsăm să moară de foame copii într-un ţinut unde putrezesc, neculese, roadele-pămîntului".11 Fructele Mîniei, traducere şi prefaţă de D. Mazilu, 2 voi., Editura pt. Literatură, BPT, 1963.Cu toată campania dezlănţuită împotrivă-' fia cercurile interesate, Steinbsck obţine, cu Fructele Miniei, marele premiu american „Pulitzer" si totodată irupe în literatura universală. După Fructele Miniei, scriitorul suferă de v/ lungă istovire. Pentru a se destinde vizitează Golful Californiei, însoţindu-l într-o călătorie de cercetare ştiinţifică, bio-marină, pe marele său prieten, dr. Edw. Ricketts, pe care îl cunoscuse la Pacific Grove.Scrie scenariul The Forgotten Village (Satul uitat), în regia lui Elia Kazan, un film despre introducerea îngrijirii medicale moderne într-un sat din Mexic.1941 Publică scenariul Satul uitat. Apare cartea Marca Cortez '- interesant şi fermecător rod al expediţiei cu Ricketts.Apar filmele Of Mice and Men şi Grapes of Wrath.1942 Publică Bombs Away ! (Lansaţi bombele !), un fel de manifest efe propagandă pentru mobi-lizarea în aviaţie a tinerilor americani, şi romanul si piesa de teatru The Moon is Down n, remarcabilă contribuţie a lui Steinbeck H rezistenţa ţărilor îngenunchiate de nazism. Soţia sa cere divorţul pe motiv că este mpreu lăsată singură, iar scriitorul e acum în măsură a-i da o sumă foarte generoasă drept despăgubire.1943 Se căsătoreşte a doua oară cu Gvvyn Verdon, într-un cadru foarte monden. Printre relaţiile sale este şi preşedintele Franklin D. Roosevelt, care îi apreciază mult humorul şi imaginaţia.12 Vechiul nume local al Golfului Californiei.13 ..Luna a apus" (v. Nopţi fără lună, trad. F. Aderca, Ed „Forum", 1944.)XVizitează zona europeană de război, în calitate de corespondent al ziarului „New York Herald Tribune". Steinbeck este convins, în urma a tot ce constată, că fasciştii vor pierde războiul.1944 Scrie scenariul Lifeboat (Barca de salvare) pentru un film al lui Hitchcock, alegorie abilă a naufragiului mondial, dar, după unii critici americani, total lipsit de emoţii, „demonstra-, ţii într-o teoremă". Scenariul s-a pierdut.1945 Apare romanul Cannery Row Vl, devenit între timp un clasic al umorului american, situat în acelaşi cadru ca şi Tortilla Fiat, în cali-fornianul Montercy. Cartea aduce un înalt mesaj umanist, care n-a prea fost înţeles. Cu alegorii ce fuzionează fericit cu acţiunea şi cu o subtilă tehnică literară este răspunsul lui Steinbeck la

provocarea războiului. O apărare a poeziei şi a spiritului creator.Apare, într-un jurnal feminin, povestirea The Pearl of the World «> confecţionată după o legendă străveche — omul care aruncă înapoi în mare un mărgăritar imens ce-i aduce numai nenorociri. Neapreciată de critică, dar mai preţuită de public, tocmai pentru simplitatea ei şi pentru promovarea ideilor morale triumfătoare asupra spiritului de înavuţire. Scrie scenariul de film A Medal for Benny (O medalie pentru Eenny).Steinbeck îşi cumpără o casă la New York, unde se stabileşte, făcînd frecvente călătorii în Europa.1947 Apare Perla, carte şi film. Apare romanul The Wayward Bus, (Autobuzul rătăcit), satiră la a-14 „Calea Conservelor" sau „Calea Fabricilor de conserve" .13 „Mărgăritarul Lumii".' . XI19481949dresa societăţii americane postbelice. Steinbeck consideră că religiei creştine şi moralei puritane, care dăduseră greş în rolul de călăuză, i-au luat locul pseudo-cultura şi urmărirea „confortului", a vieţii cît mai dulci, „o lume pe cale să se înăbuşe în propriul ei sirop" w. Sub noua spoială a autobuzului rătăcit, care poartă emblema Sweetheart (apelativ familiar echivalînd cu „odorul inimii mele", „dulceaţă", „iubito"), evocatoare de erotism ieftin şi fadă superficialitate, mijeşte emblema dată de vechiul proprietar El gran Poder de Jesus. Adolescentul ajutor al şoferului „îşi ia mai toate ideile din filme şi restul de la radio" ; fetele care servesc la restaurant „visează aplecate deasupra revistelor de cinema şi oftează în tono-mat" ; nevasta capitalistului îşi doreşte „o seră de orhidee despre care a citit într-un articol din «Harper's Bazaar»." Critica mai exigentă respinge lucrarea drept lipsită de fuziune între alegorie si elementele realiste, nefiind nici observaţie detaşată, nici satiră viguroasă.Scriitorul întreprinde o călătorie în Uniunea Sovietică. Apare A Russian Journal17, rod al scurtei şederi a lui Steinbeck în Uniunea Sovietică. Scriitorul încearcă să-şi convingă compatrioţii că o ţară socialistă nu poate dori război, avînd ţeluri mai pozitive.Steinbeck primeşte o grea lovitură prin moartea prietenului său, biologul dr. Edw. Ricketts. Filmul The Red Pony.

SityTgS „Jurnal rusesc". Steinbeck., KansasXIIig50 Romanul şi piesa Burning Bright ie, după critica americană : „grăbită încercare de a pune realism în alegorie" ; „structură confuză şi limbă artificială". Neglijabil artistic, dac important pentru înţelegerea ideilor lui Steinbeck, mesajul repetat al „Fraternităţii întregii Familii Umane", pus în gura unui om simplu şi destoinic în meşteşugul său. Filmul Viva Zapatta ! în regia lui Elia Kazan l9. 1952— Steinbeck trudeşte la ceea ce numeşte în 1953 Jurnalul său din acea perioadă, „cel mai am-biţios roman al său", foarte preocupat de o reînnoire a tehnicii sale literare, de a-şi croi iar drum către inima cititorilor. Romanul East of Eden (La Răsărit de Paradis) are ambiţia de a descrie, cu obişnuita bogăţie alegorică, istoria strămoşilor autorului, de la descinderea lor în California. Nemulţumeşte critica, fiind considerat neînchegat din punct de vedere artistic şi nejustificîndu-şi lungimea excesivă. Cititorii îi fac o primire mai bună, graţie frumoaselor pasaje poetice şi personajului feminin, Cathie, alt „monstru" (voit) din galeria tipurilor lui Steinbeck — care bîntuie cartea o bună parte din lungimea ei — abia în partea a patra o-punîndu-i-se personajul unei femei bune, energice, luptătoare şi plină de afecţiune, Abra. 1954 Apare romanul Sweet Thursday 20 ; acelaşi' cadru şi aceiaşi eroi ca în Tortilla Fiat şi Can-nery Row, dar contrazicînd mesajul umanist al18 „Flacăra vie".19 Emiliano Zapatta (1877—1919), conducător al mişcării ţărăneşti în sudul Mexicului. între 1910—1917 ; a condus un detaşament de „guerrilleros" împotriva dictaturii lui Diaz. Asasinat din ordinul lui Carranza. preşedinte al Mexicului între 1917—1920.20 „Joia Dulce".XIHcelui din urmă (Doc obţine şi femeia fără da care nu poate trăi, şi o slujbă bună la Institutul californian de tehnologie). O încercare superficială de a mulţumi publicul prin reiterarea unor personaje îndrăgite şi printr-un hap-py-end facil, care nu-i aduce autorului nici respectul criticii şi nici adeziunea publicului.1955 Pipe-Dream (Reverie pentru Flaut), comedie i'i muzicală după Sweet Thursday, desconsideratăde critica americană şi cu răceală primită de public, în ciuda unei montări eminente.1956 Apare, în revista „Atlantic Monthly", povestirea How Mr. Hoggan robbed a Bank2I, considerată drept promiţătoare, faţă de regresul ce se înregistrase în creaţia lui Steinbeck, de la Grapes of Wrath şi de la Cannery Row încoace. Este vorba de un fragment din viitorul roman The Winter of Our Discontent22 ; acţiunea se petrece în sfîrşit într-un mediu citadin şi indică regăsita stăpînire a lui Steinbeck asupra mijloacelor sale.Î957 Critica exigentă, deşi nu în totalitatea ei, consideră drept cotitura mult aşteptată în creaţia lui Steinbeck, devenind iar purtătoarea unui mesaj umanist, apariţia romanului The Short Reign of Pippin IV23, situat de asemenea în mediu citadin. O apologie răspicată a omului în stare să renunţe la onoruri şi opulenţă pentru a nu face compromisuri cu ceea ce consideră el a fi adevărul şi, în final, o discretă a- „Cum a jefuit Mister Hoggan o bancă" „Iarna nemulţumirii noastre" 'pologie a cercetării ştiinţifice dezinteresate — toate acestea în obişnuita formă alegorică şi în cadrul unui roman umoristic. Fostul Pepin al IV-lea se înapoiază la via sa şi la micul său observator de astronom-amator. Detaşat, Steinbeck începe iar să contemple stelele. 1958 Once there was a War, o culegere din reportajele de război ale scriitorului.1961 Apare romanul The Winter of Our Discontent, capodopera de maturitate care încununează creaţia lui John Steinbeck. într-un cadru nou, urban şi cultivat, cu o măiastră şi atrăgătoare simplitate de mijloace, o critică acerbă a so-

cietăţii contemporane, tinzînd cu orice preţ spre bogăţie şi prestigiu social şi în care lipsa unui ideal moral, delăsarea concepţiilor etice în £a-voarea bunei stări, deschid larg calea compromisului.1962 I se acordă scriitorului premiul Nobel pentru romanul V/inter of Our Discontent. Motivarea juriului este că „multă vreme forţa artistică a romancierului s-a aflat în declin", dar că „în prezent Steinbeck şi-a redobîndit vigoarea artistică, fapt dovedit prin romanul The Winter of Our Discontent, în care atinge acelaşi nivel ca în Grapes of Wrath, reluîndu-şi totodată poziţia de interpret independent al adevărului..." Steinbeck întreprinde o călătorie (cu camionul) de-a lungul şi de-a latul Americii, „spre a-i lua pulsul, după douăzeci şi cinci de ani". Apare Travel with Charley in Search of America 2'\ „Californieni, irlandezi din Boston, nemţi din Wisconsin şi negri din Alabama — da — au mai multe în comun decît ceea ce îi des- „Scurta domnie a lui Pepin al IV-Iea".XIV2'' „Călătorie cu Charley în căutarea Americii" (v. E« si Charley descoperim America, trad. de Theodora Sadoveanu, Edit. Tineretului, 1967).XV196319681969parte. Sint mai asemănători între ei decît cei din Ţara Galilor cu englezii, cei din Lancashire cu cockney-ul londonez, sau scoţianul din Ţara-de-Jos cu cel din Ţara-de-Sus". Steinbeck îşi asigură cititorii că „asta nu e vorbărie patriotică". Vechile credinţe, romantice sau generoase, nu se desmint," în afară de respectul pentru mica proprietate. Stilul este de o naturaleţe perfectă ; simţul de observaţie ager. Poezia s-a strecurat în străfunduri : descrierile din natură ar putea fi ale unui om de ştiinţă sensibil. Observatorul menţionează în treacăt „sterilizarea" vieţii americane şi suspină, înstrăinat, după pierduta frumuseţe romantică de odinioară şi după pierdutul simţ al eroismului („...în afară de negri, nimeni nu are convingeri, ideal, nu vrea să lupte pentru ele"). Faţă de o degradantă manifestare de ură iraţională la care asistă, la New Orleans, deslănţuită împotriva unor copii negri care veneau la şcoală protejaţi de o escortă poliţienească, scriitorul are accente de uluită revoltă şi, în încheiere, de-plînge amar apatia oamenilor de bine ai Ame-ricii, permiţînd asemenea triste manifestări. Apare America and Americans (America şi a-mericanii).Moare John Steinbeck, în 20 decembrie, la New York.Apare, postum, în editura „Viking Press", care aparţinuse vechiului său editor şi prieten Pa-vel Covici, Journal to a Novei (Jurnalul unui roman), însemnările zilnice ale scriitorului, a-dresate editorului său, pe cînd scria romanul East of Eden (1952—1953). Cartea prezintă a-tracţie pentru cei pe care îi interesează amănunte de biografie, concepţiile şi tehnica literară ale lui John Steinbeck.F. P.CAPITOLUL UNUCÎTEVA MILE MAI LA SUD DE SOLEDAD, rîul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi adine. E şi caldă apa, fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile galbene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a rîului, coastele aurii ale dealului suie unduind pînă la înălţimile stîncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de arbori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primăvară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcuiesc deasupra apei dormitînde.Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atît de uscat că o şopîrlă iscă un foşnet zgomotc-s cînd se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sînt pline de urme —■ urme de cu noapte de-ale ratonilor şi lăbărţate labe de cîini de pe la ferme şi copitele despicate ale cerbilor care vin să bea pe întunericE un drumeag, printre sălcii şi sicomori, călcat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adîncă şi bătut de mun-citorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, cînd se lasă seara, să-şi facă sălaş lîngă apă. In faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înălţat un morman de cenuşă Jăsat de multele focuri ; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de cîţi au şezut pe ea.înserarea unei zile cu arşiţă stîrnea un vîn-tuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi iepurii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta.Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr' de zgomot în adăposturi. Un stîrc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă — apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră 'la loc deschis lîngă ochiul de apă verde.Coborîseră drumeagul unul după altul şi, a-junşi la loc deschis, unul tot mai rămînea în urma celuilalt. Purtau amîndoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap a-veau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare cîte-un sul de pături strîns înfăşurate» Cel dinţii era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astîmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definii : mani mici şi puternice,

braţe svelte, nasul subţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său : o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, tîrşîind niţel picioarele, cum îşi tîrăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atîrnau grele.Ajunşi în luminiş, cel dintîi se opri scurta încit al doilea fu cît pe-aci să dea peste el. îşiscoase pălăria şi, după ce şterse panglica dinăuntru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trînti jos şi începu să bea da suprafaţa ochiu-lui verde de apă ; sorbea cu gîlgîituri lungi, sfo-răind în apă ca un cal. Cel mărunt veni neliniş-tit lîngă el.__ Lennie ! spuse, cu glas aspru. Lennie, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult !Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgîlţîi de umăr.— Lennie ! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-aseară.Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare.— Bună ce-i ! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate.Zîmbi fericit.George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos.— Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume !Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvîrco-lea degetele prin apă, făcînd-o să ţîşnească în stropi mărunţi ; inele se lăţiră pînă în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea.— Ie-te, George, ie-te ce fac io.George îngenunche lîngă apă şi bău, scoţînd apa cu îndemînare în căuşul palmei.— La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgătoare parcă n-ar fi. Apa numai cînd îi curgătoare »-o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, cînd ţi-e sete.îşi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răs-pîndi, frerînd-o cu mîna, pe sub bărbie şi în iurul'cefii. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lingă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mîinile. Lennie, care îl urmărise, fâcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mîinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George.George, posomorit, se uita ţintă la apă. Marginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mînios :— Puteam să fi mers cu autobuzu' pin' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică : „Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, ast-a fost. I-era lene, blestematu', să frî-neze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la So-Jedad. Ne-mpinge afar' şi cică : „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el :— George !— I, ce-i ?— Un-ne ducem, George ?Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie :— Ai şi uitat, ai ? Iar să-ţi mai spui o dată, ai ? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti !— Am uitat, zise Lennie cu blîndeţe. M-am siiiit să nu uit. Zău că m-am silit, George.— Bine, bine. îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decît să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată.— M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George.— Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decît de iepuri. Bine ! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte cînd şedeai lîngă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia neagră ?Pe faţa lui Lennie se lăţi un zîmbet fericit :— Păi, dar, George, asta ţiu minte, cum să nu ţiu... da' p'ormă... ce... ce făcurăm ? Ţiu minte că trecură p-acolo nişte fete, şi tu ziseşi... ai zis...— La dracu' ce-am zis. Ţii mirate cînd ne-am dus la birou' Iu' Murray şi Ready şi cînd ne-a dat bonuri de muncă şi bilete de otobuz ?

— îhî, ştiu, George. Acu' mi-aduc aminte ' îşi vîrî repede mîinile în buzunarele lateraleale hainei. Spuse apoi încetişor : — George... Io n-am p-al meu. L-oi fi pier-l dut... !Se uita în jos, disperat.— Nici nu l-ai avut, prostule. Le am io p-a-mîndouă aciia. Ce, era să te las pe tine să-ţi ţii bonu' de muncă ?Lennie rînji uşurat.— Gîndeam... Gîndeam că l-oi fi pus în pozu-nar.îsi cufundă iar mîna în buzunar. George îl privi cu asprime :— Ce scoseşi din bozunaru ăla ?— N-am n'ica în pozunar, făcu Lennie, viclean.— Ştiu că n-ai. E-n mîna ta. Ce ţii în mîna şi-ascunzi ?— N'ica nu ţiu. George. Pe cuvînt. L — Haide, haide, dă-ncoa !

"■Lennie ţinea mîna strînsă, depărfcînd-o de George.__ Doar un şoarece, George.__ Un şoarece ? Un şoarece viu ?— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorfi io. Pe cuvînt! îl găsii. îl găsii mort.— Dă-Î înooa ! porunci George.— î, î, lasă-mi-l, George.— Dă-l încoa, am zis !Mîna strînsă a lui Lennie se supuse, cu încetul. George scoase şoarecele şi-l zvîrli dincolo de apă, în hăţiş.— Da' ce faci tu c-un şoarece mort ?— Păi, îl mîngîiam cu deştu' mare cind mergeam pe drum, zise Lennie.— N-o să mingii nici un şoarece cit o să mergi cu mine. Ţii minte un' ne ducem acu' ?Lennie se fistici şi-apoi, ruşinat, îşi ascunse faţa pe genunchi.— Iar uitai.— Doamne, Isuse ! făcu George, resemnat. Bine, ascultă, ne ducem să muncim la o fermă ca aia de un' venim, de colo sus, din nord.— Din nord ?— De la Wead.— A, aşa. Ţiu minte. La Weed.— Ferma aia un' ne ducem acu' e aci, a-proape, la vr'un sfert de milă. Intrăm şi vorbim cu administratoru', cu şefu'. Ascultă bine oe-ţi spui : io îi dau bonurile de muncă, şi tu nu spui nici o vorbuMţă. Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, da' dacă te vede muncind pîn' nu te-aude vorbind, s-a făcut. înţelese^ ?— Sigur, George. Sigur că-nţelesei.— Bine. Aşa. acu' cînd intrăm să vorbim cu şefu', tu ce faci ?— Io... io..;; chibzui Lennie. Faţa i se încreţise de încordat ce se gîndea. Io... nu spui nici o vorbă. Stau acolo şi nu spui nici o vorbă.— Brava, vezi că eşti băiat bun. Brava. Acu' spui asta de două, trei ori la rînd, ca nu cumva să uiţi.Lennie mormăia încetişor pentru sine :— Nu spui nici o vorbă... Nu spui nici o vorbă... nu spui nici o vorbă.— Bine, făcu George. Şi nu faci nici o prostie, cum făcuşi la Weed, auzi tu ?Lennie păru uluit : *l— Cum făcui la Weed ?— Aşa ! va să zică şi-asta uitaşi, ai ? Bine, nu-ţi mai aduc aminte, mi-e c-o faci iar.

O lumină de înţelegere zvîcni pe faţa lui Lennie.— Ne-a dat afară de la Weed, explodă triumfător.— Ne-a dat afar' pe dracu, făcu George, în silă. Am fugit noi. Ei ne-a cătat, da' nu ne-a dat de urmă.Lennie chicoti fericit.— N-am uitat-o p-asta, te crez.George se lăsă înapoi pe nisip şi îşi încrucişa mîinile sub cap, iar Lennie îl imită, înălţînd ca-pul, să vadă dacă a făcut întocmai ce trebuia.— Doamne, că multă bătaie de cap mai am cu tine, zise George. Ce lesne mi-ar fi şi ce bine aş duce-o, să nu te am pe tine in cîrcă. Ce bine mi-ar merge, şi poate aş putea şi io să mă ţin c-o fată.O clipă Lennie zăcu liniştit, şi apoi spuse bucuros :— Mergem să lucrăm la o fermă, George.— Aşa vezi. Prieepuşi. Da' de dormit, o să dormim adia, ştiu io de ce.,#■**

Lumina scădea repede acum. Doar crestele munţilor Gabilan mai dogoreau în vîlvoarea soarelui care părăsise valea. Un şarpe de apă luneca pe lac, ţinînd capul în sus, ca un mic pe-riscop. Trestia se clătina uşor către apă. Departe spre şosea un om strigă ceva şi un altul îi răspunse. Frunzişul sicomorului fremăta în adierea unui vînticel care se stinse îndată.— George, ce n'ne ducem la ferma aia, să ne dea şi nouă de mîncare. La fermă dă de mîncare la oameni seara.George se întoarse pe-o parte.— Geaba 'ntrebi tu de ce. Uite aşa. îmi place mie aciia. Mîine-om merge la lucru. Văzui nişte treierătoare pe drum cînd veneam. Asta-nseam-nă c-o s-avem de cărat la saci cu grăunţe pînă crapă maţele-n noi. în noaptea asta stau aciia, ou ochii la cer. îmi place aciia.Lennie se sculă în genunchi şi-l cercetă cu privirea pe George.— Şi de mîncat nu mîncăm ast'seară ?— Ba, cum să nu, dac-aduni tu nişte nuieluşe uscate, de salcie. Am trei cutii de fasole în bocceaua mea. Ia fă tu un foc. îţi dau un chibrit după ce-aduni uscăturile. Şi-apoi încălzim fasolea şi mîncăm.Lennie zise :— Mie-mi place fasolea cu zeamă de roşii.— O fi, da' n-avem zeamă de roşii. Du-te după lemne. Şi vezi să nu umbli brambura, c-acuş se-ntunecă.Lennie se puse greoi pe picioare şi dispăru în hăţiş. George rămase culcat, fluierînd domol pentru sine. Dinspre rîu se auzea plescăind apa. în direcţia unde pornise Lennie. George se opri din fluierat şi-şi ascuţi auzul.— Bietu' nerod, spuse încetişor, şi începu iar să fluiere.O clipă mai tîrziu se auziră trosnind prin hăţiş paşii lui Lennie, care se şi întorsese. Ducea în mînă o singură nuieluşă de salcie. Georgs se aşeză în capul oaselor.— Aşa ! spuse brusc, dă-mi şoarecu' ăla ! Dar Lennie înscena o complicată pantomimăde inocenţă.— Care şoarec, George ? Io n-am nici un şoarec.George ţinea mîna întinsă.— Haide, dă-l încoa. Nu mă duci tu pe mine. Lennie şovăi, se dădu înapoi, se uită disperatspre partea hăţişului, de parcă ar fi chibzuit dacă să nu se refugieze acolo. George spuse rece ;— îmi dai şoarecu' ăla, ori mă faci să te pocnesc ?— Ce să-ţi dau ?— Ştii foarte bine ce, afurisitule. Dă-ncoa şoarecu'!Lennie băgă mîna în buzunar, cu şovăială. Glasul începu să-i tremure niţel.— Da' de ce să nu poci să-l ţiu ? Nu-i a Iu' nimeni şoarecu' ăsta. Nu-l furai. îl găsii mott, lingă drum.Mîna lui George rămînea întinsă, poruncitor. Cu încetineală, ca un căţei care nu vrea să a-ducă înapoi mingea aruncată de stăpînul său, Lennie se apropie, se dete înapoi, se apropie iar. George pocni din

degete, tare, şi la acest zgomot Lennie îi puse şoarecele în mînă.— Da' nu făceam m'ca rău cu el, George. Numa' ce-l mîngîiam.George se sculă şi aruncă şoarecele cît putu de departe în hăţişul peste care se lăsa întunericul, apoi se duse către apă şi se spălă pe mîini._' Nebun prost ce eşti ! Ce credeai că nu văzcum te-<ai udat pe picioare cînd ai trecut apa să-l iei ?Auzi plînsul scîn'cit al lui Lennie şi se roti pe călcîie.— Te smiorcăi ca un ţînc ! Doamne, Cris-toase ! Gogeamite flăcău în toată firea !Lui Lennie îi tremura buza şi ochii îi înotau în lacrimi.— î, î, George !George îi puse mîna pe umăr.— Nu ţi l-am luat numa' aşa, de răutate. Şoarecu' ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseşi tot mîngtindu-l. Las1 că găseşti tu altu' proaspăt, şi p-ăla te las să-l ţii niţel.Lennie se aşeză şi lăsă capul în jos, abătut.— Nu ştiu unde mai e alt şoarec. Ştiu o cocoană care mi-i da mie todauna cînd îi prin-dea. Da' cocoana aia nu-i aciia.George îl maimuţări.— O cocoană, ai ? Nici măcar nu ţii minte cine era cocoana aia. Păi nu era chiar tuş'ta Clara ? Şi p'ormă nu ţi i-a mai dat, nici ea. C-a văz't că-i omorai mereu.Lennie îşi ridică ochii trişti către el.— Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mîngîiam, da' nu trecea mult şi mă muşca de deşte şi-atuncea le ciupeam un pic capu' şi ei murea, fiincă era aşa mici... George, as vrea s-avem mai repede iepurii ăia, iepurii nu e aşa mici.— Dă-i dracu' de iepuri. Ţie nu poa' să ţi se dea pe mînă nici măcar şoareci vii. Tuş'ta Clara îţi dete un şoarec de gumă şi tu nici nu te uitai la el.— Păi nu era bun să-l mîngîi, făcu Lennie. Vîlvătaia asfinţitului pierea de pe culmilemunţilor, şi amurgul se lăsa peste vale; printre sălcii şi sicomori se strecura penumbra. Un crap mare se ridică la suprafaţa lacului, hăpăi după aer şi apoi se cufundă iar misterios în o-glmda întunecată, lasînd în urmă-i cercuri cres-cînde. Deasupra capetelor celor doi. frunzişul fremăta iar şi smocuri mici de scamă de salcie se lăsau prin aer şi aterizau pe suprafaţa lacului.— Ai de gînd s-aduci lemnele alea ? întrebă George. E o groază colo, după copacu' ăla, ră-mase de la viitură. Ia du-te şi adâ-le.Lennie se duse îndărătul copacului şi scoase de-acolo un braţ de frunze şi de crenguţe uscate. Le aruncă grămadă peste mormanul de cenuşă veche şi merse din nou şi apoi încă o dată, s-aducă altele. Se făcuse aproape noapte. Aripa unei turturele tremură peste apă. George se duse către morman şi aprinse frunzele uscate. Flacăra se înălţă scîrţîind printre crenguţe şi se lăţi. George îşi desfăcu bocceaua şi scoase la iveală trei cutii cu conserve de fasole boabe. Le rîndui, în picioare, în jurul focului, aproape de dogoare, dar fără să le atingă flacăra.— E la fasole, colo, pentru patru inşi, zise George.Lennie îl urmărea, de cealaltă parte a focului. Spuse, răbdător :— Mie-mi place cu zeamă de roşii.— Ei, d-aia n-avem ! izbucni George. Numa' ce n-avem aia vrei. Doamne sfinte, să fiu io .singur, ce bine-aş duce-o ! M-aş duce să cautti12de lucru şi-aş munci, făr' de nici o supărare^ Nu tu belele, nu tu nimic, şi la capu' lunii, ia-ţi băiete ăi cinzeci de dolari şi du-te cu ei la oraş-şi fă cu ei ce pofteşti. Păi cum, aş putea să stau toată nopticLca într-o casă cu fete, aş putea să mănînc unde-aş pofti, şi pe la oţele şi-or'unde, şi să comand or'ce mi-ar trece prin gînd. Fir-ar să fie ! Şi-asta aş putea s-o fac în fiştecare afurisită de lună.

Să-mi iau o juma' de vadră de whisky, ori să joc cîte-o partidă de biliard.Lennie, în genunchi, urmărea mînia lui Geor— ge, şi faţa îi era crispată de teroare.— Şi de ce am parte ? continuă George furios. De tine !... De nici o muncă nu eşti în stare să te ţii... şi din pricina ta pierz şi io or'ce treabă care-o găsesc. Mă faci să mă fî'ţîi de colo pînă colo, numa' asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap !Glasul i se ridicase, aproape striga.— Nebunule şi tembelule ! Intr-una mă fierbi !începu a vorbi afectat ca fetiţele cînd se maimuţăresc unele pe altele.— Doar am zis că să pipăi rochia fetii ăleia, doar am zis că s-o mingii ca p-un şoricel... Păi de un' naiba să ştie ea că tu doar vreai să-i pipăi rochia ? Ea se smuceşte 'napoi şi tu o ţii crampon de parc-ar fi şoarec. O faci să să pună pe urlat, şi-apoi va să stăm toată ziulica ascunşi în şanţu' de irigaţie, cu toţi vlăjganii ăia cotrobăind după noi, şi după aia s-o tulim pe furiş, în întuneric, şi să trebuie să ne cărăm din ţinut. Mereu faci cîte-o boacănă d-asta, mereu. Te-aş. băga-ntr-o cuşcă, c-un milion de şoareci, să-i tot mîngîi !Brusc îl părăsi mînia. Se uită dincolo de foc, la faţa chinuită a lui Lennie, şi-apoi, ruşinat, îşi aţinti privirea in flăcări.Se lăsase noaptea, dar vîlvătăile luminau trunchiurile copacilor şi crengile boltite deasupra apei. Lennie se tîrî încet, cu precauţie, în jurul focului, pînă ajunse lingă George. Se aşeză pe călcîie. George întoarse cutiile de conserve cu altă faţă spre foc. Se făcaa că nu bagă de seamă că Lennie se apropiase de el.— George ! domol de tot. Nici un răspuns.— George !— Ce vrei ?— Glumii, George. Mie nu-mi trebuie nici o zeamă de roşii. N-aş mînca zeamă de roşii, aciia, lîngă mine să fie, acuşica.— Să fie aciia, ai putea să mănînci.— Da' io n-aş mînca nici un pic, George. Toată ţi-aş lăsa-o ţie. S-o torni peste fasolea ta, şi io nici că m-aş atinge de ea.George tot se mai uita posac în flăcările focului.— Cînd stau şi mă gîndesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cîrcă, îmi vine nebunie... Nu poci s-am pic de linişte.Lennie tot mai sta în genunchi. îşi ridică privirea spre întunericul de dincolo de apă.— George, vrei să plec, să te las singur ?— Unde naiba poci tu să pleci ?— Păi poci. Poci să plec sus la deal, colo. Undeva găsesc io o peşteră.— Aşa, ai ? Şi ce naiba-ai mînca ? Că n-ai destulă minte să găseşti n'ica.— Aş găsi io cîte ceva, George. Că n-am nevoie de bunătăţi, stropite cu zeamă de roşii... Aş13«ta lungit la soare şi nu mi-ar făcea nimenea n-Tca. Şi da^ găsesc un şoarece, îl ţiu. Nu mi-l mai ia nimeni.George îi aruncă o privire iute, scrutătoare.__ Am fost rău, ai ?__ Dacă nu mai vrei să stau cu tine, io pocisă plec la deal şi să caut o peşteră. Poci să plec, cînd vrei tu.— Ei, haide 1 Glumii şi io aşa, Lennie ! Că io vreau să stai cu mine. Necazu' cu şoarecii e că todauna-i omori... îţi spui io ce facem, Lennie. Cu prima ocazie ce-oi putea, o să-ţi dau un căţe-landru. Poate că p-ăla nu-l omori. Şi-ar fi mai bun ca şoarecii. Şi-ai putea să-l şi mingii mai tare.Lennie ocoli momeala. Simţise că e în avantaj.— Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai de-cît să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de capu' meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni şoarecii.George zise :— Vreau să rămîi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar împuşca, dac-ai umbla singur. Nu, tu rămîi cu mine. Tuşă-ti Clara nu i-ar plăcea să te ştie ■umblînd aşa singur, chit că-i moartă.Lennie se făcu viclean :

— Spune, ce mi-ai mai spus al'dată.— Ce să-ţi spun ?— De iepuri. George se oţărî :— Nu mă mai duce tu pe mine de nas. Lennie se rugă :— Haide, George. Spune. Tu rog, George i Cum ai mai spus al'dată..— Te unge la inimă, ai ? Hai că-ţi spui, şi după aia mîncăm.Glasul lui George deveni grav. îşi repeta vorbele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus de multe ori pînă atunci.— De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie." N-are nici un locşor al lor un' să se ducă. Vine la cîte-o fermă şi munceşte pe brînci pîn-adună un ban, şi-apoi se duce la oraş şi-i curge pintre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n'ica, n-aşteaptă n'ica, n-are nici un viitor.Lennie era îneîntat.— Aşa, aşa. Acu' zi de noi. George vorbi mai departe.— Da' noi nu sîntem d'ăia. Noi avem ce-aş-tepta, noi avem un viitor. Noi avem fiştecare cu cine sta de vorbă, cu cine-i pasă de noi. N-avem de ce să şedem la local şi să ne cheltuim biştarii fiincă n-avem un' să ne ducem. Alţi ţipi dacă ' nimereşte la zdup, poa' să putrezească acolo, că nu îe duce de grijă nimenea, nu-i pasă la nimenea nici cît de-o ceapă degerată... Da' noi, nu.Lennie îi ţinu isonul.— Da' noi nu. Vrei să ştii de ce ? Fiincă... jiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şilt< d-aia.Rîse îneîntat.— Hai, George, zii 'nainte !— Păi ştii pe de rost. Poci să zici şi tu.— Nu, tu. Io mai uit din ele. Hai, zi cum o să fie.__ Hai că zic. într-o bună zi o s-avem toţibiştarii adunaţi, şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei şi...— Şi-o să trăim în belşug din rodu' pămîn-tului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă ! Hai, zii, George ! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuşti, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smîntîna pe lapte, de s-o tai cu cuţitu'. Zii d-asta, George.— Da' ce nu zici tu ? Că văz că ştii tot.— No... tu să zici. Că nu-i totuna cînd zic io. Hai... George ! Cum o să văz io de iepuri.— Bine, făcu George. O s-avem grădină mare de zarzavat ş-o cuşcă pentru iepuri şi-o s-avem şi găini. Şi cînd o ploua, iarna, o să zicem dă-l dracu' de lucru, ş-o să facem un foc în sobă ş-o să şedem p-alături, s-ascultăm cum răpăie ploaia p-acoperiş... Prostii ! Dă-o dracului !Scoase briceagul.— Nu mai am timp să mai zic.înfipse briceagul în capacul uneia dintre qutii,' îl tăie afară cu totul şi puse în mîna lui Lennie cutia deschisă. Apoi deschise o a doua. Din buzunarul hainei scoase la iveală două linguri şi-i dete una lui Lennie.Şedeau lîngă foc şi-şi umpleau gura cu fasole şi mestecau vîrtos. Lui Lennie îi scăpară din colţul gurii cîteva boabe de fasole. George gesticula ou lingura.— Ce spui tu mîine cînd te-o întreba ceva şefu', colo la fermă ?Lennie se opri din mestecat şi înghiţi. După faţă se vedea că se concentrează.— Nu... nu suflu o vorbă.— Brava, băiete ! Aşa, vezi, Lennie ! Pesemne te faci mai bine. Cînd om avea alea cîtevapogoane, crez c-oi putea să te las să vezi de iepuri ! Mai cu seamă dacă ţii minte aşa bine. Lennie se sufoca de mîndrie.— Io poci să ţiu minte, zise. George semnaliza iar cu lmgura.— Fii atent, Lennie. Vreau să te uiţi bine la locul ăsta. Poci să-l ţii minte, nu ? Ferma-i la vr'un sfert de milă mai încolo, pe drumu' ăla. N-ai decît să te ţii după rîu.— Păi sigur, făcu Lennie. Ţiu io minte. Ce, nu ţinui minte că să nu suflu-o vorbă ?— Ţinuşi, cum să nu ! Ei, acu' ascultă aciia, Lennie, de ţi se mai întîmplă cumva să dai iar de vr'un boduc, cum ţi s-a tot întîmplat, vreau să vii încoa' în locu' ăsta şi să te-ascunzi în hăţiş.

— Să te-ascunzi în hăţiş, rosti Lennie arar.— Să te-ascunzi în hăţiş pînă viu io după tine. Poci să ţii minte asta ?— Păi, sigur că poci, George. M-ascunz în hăţiş pînă vii tu.— Da' n-ai să intri iar în bocluc, c-almin-teri nu te las să vezi de iepuri.îşi zvîrli cutia goală de fasole către hăţiş.— Nu intru-n bocluc, George. Nu suilu o vorbă.— E-n regulă. Adu-ţi legătura-ncoa, lîngă foc. O să fie mişto de dormit aciia. Te uiţi în sus, şi frunzişu'. Nu mai pune pe foc. Lăsăm să se stingă.îşi făcură culcuşurile pe nisip şi. pe cînd vîl-vătaia focului scădea, aria luminată se tot micşora ; crengile boltite pieriră şi doar un licăr slab mai arăta unde erau trunchiurile copacilor. Din întuneric Lannie chemă :— George, dormi ?— No. Ce-i ?17c. 532

— S-aveon iepuri de mai multe colori, George. __ Cum să nu, făcu George somnoros. Roşiişi-albaştri şi verzi, Lennie. Milioane de iepurL,— Şi cu blana mare, George, cum am văz't la bîlci, la Sacramente.— îhî, cu blana mare.— Că io poci şi să plec, George, şi să stau într-o peşteră.— Poci şi să pleci la naiba, zise George. Ta-că-ţi gura acu'.Jăratecul pălea. De sus de pe deal, deasupra rîului, venea lătratul jalnic al unui coyot şi un cîine răspundea, de cealaltă parte a apei. Frunzişul sicomorilor susura în adierea unui vinticel de noapte.CAPITOLUL DOIBARACA-DORMITOR ERA O CONSTRUCŢIE lungă, dreptunghiulară. Înăuntru, pereţii erau spoiţi cu var şi duşumeaua ne vopsită. Trei pereţi aveau ferestre mici, pătrate, iar al patrulea o uşă solidă, cu o încuietoare de lemn. Lipite de pereţi erau opt paturi înguste de seînduri, cinci dintre ele aşternute cu pături şi celelalte trei cu salteaua de sac la vedere.Deasupra fiecărui culcuş era bătută în cuie o lădită pentru mere, cu deschizătura înainte, îneît alcătuia două rafturi pentru obiectele personale ale celui care ocupa patul. Şi aceste rafturi erau încărcate cu mărunţişuri — săpun si pudră de talc şi brieruri de ras — şi cu acele reviste-ma-gazin din Vest, pe care muncitorii de pe la ferme se dau în vînt să le citească şi să le ironizeze, crexînd în mima lor tot ce scriu eie. Mai erau pe rafturi medicamente, mici fiole, piepteni ; iar de nişte cuie bătute în laturile lădiţei atîrnau vreo două cravate. Lingă un perete se afla o sobă neagră de tablă, cu burlanul scos drept în sus prin tavan. In mijlocul încăperii era o masă mare, pătrată, cu tăblia plină de cărţi de joc risipite în dezordine, şi împrejurul ei erau aşezate lăzi ce slujeau de scaune jucătorilor.19Pe la ceasurile zece dimineaţa soarele arunca pnntr-una din ferestrele laterale o dungă strălucitoare încărcată cu pulbere, iar muştele săgetau raza, ba năvălind în ea, ba zvîcnind afară, ca nişte stele căzătoare.Incuietoarea de lemn se săltă. Uşa se deschise şi intră un bătrîn înalt, adus de umeri. Purta pantaloni de pînză albastră şi ţinea în mina stingă un măturoi mare cu coadă. Îndărătul lui venea George şi îndărătul lui George, Lennie.— Şefu' v-aştepta aseară, spuse moşul. Foc s-a făcut azi 'neaţă cînd a văz't că nu furăţi aciia să ieşiţi la lucru.întinse braţul drept şi, din mînecă, ieşi un ciot de încheietură, rotund, fără mînă.— Puteţi să luaţi alea două paturi de colo, zise, arătînd două culcuşuri din preajma sobei.George merse într-acolo şi îşi trînti păturile pe sacul de paie ce servea drept saltea. Se uită în lădiţa-etajeră şi culese de acolo o cutie mică de tablă galbenă.— Hei ? Ce naiba-i asta ?— Habar n-am, spuse bătrînuL— Auzi ce z'ce : „Distruge radical păduchii, gîndacii şi alţi paraziţi". Ce dracu, ce blestemate de paturi ne daţi adia ? N-avem chef să ne umplem pantalonii de bîzdîgănii.Bătrînu! rîndaş îşi mută mătura întră cot şi subţioară şi întinse mîna după cutie. Examina grijuliu eticheta.

— Stai că vă spui io ce e, zise în cele din urmă, ăl de pe urmă care dormi în patu' ăsta fu un fierar... Al dracu' de treabă era, şi curat ce nu se mai află. Avea obicei de-şi spăla manile şi după ce mînca.— Atunci cum naiba făcu păduchi ? George începea să se înfurie, cu încetul. Len-nîe îşi puse balotul pe culcuşul alăturat şi se aşeză. îl urmărea pe George cu gura deschîsă.— Stai că-ţi spui acuşica, zise bătrînul rîndaş. Fieraru' ăsta de care vă spusei — Whitty îi zicea — era un tip care-ar fi presărat cu d-asta şi unde nu era insecte neam, numa' aşa, ca să fie el sigur. Păi, să vă spui io ce făcea... La ma-să-şi oojea cartofii fierţi, şi nu-i mînca pîn' nu zgîndărea din ei fiştece firicel negru. Şi de era vro petişoară roşie-ntr-un ou, zor nevoie s-o scoată. Pîn' la urmă d-aia a şi plecat, nu-i convenea mîncarea. Aşa era el, curat. Avea obicei de se gătea dumineca şi dacă nu se ducea nicăieri îşi punea pîn' şi cravată la gît, ş-apoi şe-dea-n bairacă, pe pat.— Nu'ş' dac-o fi chiar aşa, făcu George, sceptic. De ce ziseşi că plecă ?Bătrînul vîrî cutia în buzunar şi îşi frecă ţepii de pe obraz cu încheieturile degetelor.— Păî... de... plecă şi el, cum pleacă oricare. 'Cea că nu-i convine mîncarea. Vrea şi el să se vinture... N-a zîs n'ica decît de mîneare. Intr-o s-oară, cică : „Daţi-mi socoteala", cum face orişicare.George ridică salteaua si se uită dedesubtul ei. Se aplecă şi controla de aproape pînza de sac. îndată se sculă şi Lennie şi făcu la fel la patul lui. în cele din urmă George păru satisfăcut. Despături balotul şi rîndui lucruri pe poliţă : briciul de ras şi o bucată de săpun, pieptenele şi o sticluţă cu pilule, unsoarea de frecţie şi bandajul de piele pentru încheietura mîinii. Apoi îşi făcu culcuşu-l. aşternînd frumos pătu-rile. Bătrînul spuse ;2122

— Zic că vine acuşica şefu'. Se burzului rău cînd nu vă văzu adia azi 'neaţă. Intră la noL ta-man cînd mîncam gustarea dintîi şi se răsti : „Da' un' diracu' e ăia noii ?" Şi la grăjdar a zbierat de mama focului.George netezi o cută a păturii şi se aşeză pe pat.— Şi la grăjdar a zbierat de mama focului ? întrebă.— Păi dar... Vezi că grăjdarul îi negru.— Negru, ai ?— Ihî. Băiat bun şi-ăla. S-a ales cu spinarea strîmbă de cînd l-a pocnit un cal. Şefu' zbiară la el de mama focului cînd e mînios. Da' grăj-darului nici că-i pasă... Ala citeşte o groază. Are cărţi în odaie la el.— Şi şefu' cam ce fel de om e ? întrebă George.— Păi, e om de treabă. Se cam înfurie cînd şi cînd, da-i om de treabă. Păi, uite, să-ţi spui ceva. Ştii ce făcu de Crăciun ? Aduse o juma' de vadră de whisky, chiar adia, şi cică : „Beţi, băieţi, poftă bună. O dată pe an e Crătitun."— Nu zău ? Chiar o juma' de vadră ?— Da, dom'le. Doamne, ce-am mai petrecut ! L-au lăsat şi pe Negru să intre aciia-n seara aia. Cărăuşu' ăla micu', de-i zice Smitty, s-a luat la bătaie cu negru' S-a descurcat destul de bine. Băieţii nu l-a lăsat să dea şi cu picioarele, şi-aşa că Negru l-a dobarît. Să fi putut să dea şi cu oidoarele, Smitty zicea că-l omora pe Negru. Băieţii-au zis că unde Negru are spinarea strîmbi, Smitty n-are voie să-i dea cu picioarele.Se opri să savureze amintirea.— După aia, băieţii s-au dus la Soledad, şi-au petrecut de-^au întors târgu' pe dos. Io nu m-am dus. Mie n-u-mi mai arde de d'alde-astea.Lennie tocmai termina să-si aştearnă patul. Incuietoarea de lemn se săltă iar, şi uşa se des-chise. Un bărbat mic şi îndesat stătea în prag. Purta pantaloni de doc albaştri, o cămaşă de flanelă, o vestă neagră cu nasturii descheiaţi şi o haină neagră. Ţinea degetele mari înfiipte în cingătoare de-o parte şi de alta a unei cătărămi pătrate, de oţel. Avea în cap o pălărie murdară, cafenie, şi purta dzme cu tocuri înalte şi cu pinteni, drept dovadă că nu era muncitor cu ziua.Bătrînul rîndaş îi aruncă repede o privire şi apoi îşi tîrşîi picioarele spre uşă, frecîndu-şi ţepii bărbii cu încheieturile degetelor.— Chiar acu' veniră şi oamenii ăia, zise, cînd trecu tîrşîinid pe lîngă şef şi ieşi pe uşă.

Şeful intră, cu paşii mărunţi şi repezi ai unui bărbat cu pidoarele groase.— Le scrisesem la adde Murray şi Ready că-mi trebuie doi oameni azi dimineaţă. Unde vă sînt tichetede de angajament ?George vîrî mîna în buzunar, scoase cartoanele şi le dădu şefului.— Nu-s de vină Murray şi Ready. Scrie clar pe tichet că trebuia să fiţi aici la lucru azi dimi-neaţă.George îşi pironise privirea în încălţările sale.— Şoferu' de la otobuz ne-a îndrumat anapoda, spuse. A trebuit să umblăm pe jos zece mile. 'Cea c-am şi ajuns, cînd n-ajunsesem. Azi 'neaţă nu găsirăm pe nimeni să ne-aducă 'ncoa.Şefuil se uită chiorîş.— De, a trebuit să trimit carele de grîne cu doi încărcători lipsă. Acu' degeaba vă mai duceţi, pînă după prînz.

11Scoase din buzunar caietul cu înregistrarea orelor de lucru şi îl deschise la pagina unde era înfipt un creion. George se încruntă cu tîlc la Lennie, iar Lennie dete din cap, ca să arate că înţelesese.Şeful îşi umezi creionul cu limba.— Cum te cheamă ?— George Milton.— Da' pe 'mneata ? George zise :— Pe dînsu'-l cheamă Lennie Small. Numele fură trecute în caiet.— Aşa, va să zică azi e-n douăzeci, douăzeci la amiază.închise caietul.— Unde-aţi lucrat mai 'nainte, băieţi ?— Pe lîngă Weed. zise George.— Şi 'mneata, tot acolo ? către Lennie. -— îhi, şi dînsu' tot acolo, făcu George. Şeful arătă, glumeţ, către Lennie.■— Nu prea-i vorbăreţ, ai ?— Nu, nu prea, da' de muncit, munceşte cît şapte. E tare ca un taur.Lennie zîmbi. pentru sine,— Tare ca un taur, repetă.George se încruntă la el, şi Lennie îşi plecă Ochii, ruşinat că uitase. Şeful spuse brusc :— Ascultă, Small f l Lennie ridică ochn— Ce ştii să faci ?înspăimîntat, Lennie se uită la George, după ajutor.— Poa' să facă tot ce-i spui, zise George. Poa' să-ncaree şi să care sacii cu grăunţe. E cărătxş bun. Ştie să grăpeze. Poa' să facă orice. Puneţi-i la încercare şi-o să vedeţi.Şeful se întoarse către George.— Atunci de ce nu-l laşi să răspundă el ? Pe cine vrei 'mneata să tragi pe sfoară ?George vorbi repezit, cu glas tare.•— A ! nu zic că-i deştept. Nu e. Ce 7lc e că munceşte grozav ! Poa' să ridice o greutate de două sute de kide.Şeful băgă caieţelul în buzunar, cu un gest ho-tărît. îşi încîrligă degetele mari în cingătoare şi se uită chiorîş, cu un ochi aproape închis.— Ascultă, ce-mi vinzi mie ?— Cum ?— Te-am întrebat ce interes ai tu de flăcăul ăsla ? Nu cumva îi iei banii, la plată ?— No, cum o să-i iau ?... Cum adică, 'mneata crezi că umblu să4 vînz ?■— Păi, eu n-am văzut un om să se zbată atîta pentru altu'. Aş vrea doar să ştiu care ţi-e inte-resu' ?George spuse :— Mi-e... văr. I-am făgăduit bătrînii lui c-oi avea grijă de dînsu'. L-a lovit în cap un cal cînd era mic. Da' al'minten e ca toată lumea. Atîta că nu-i deştept. Da' ştie să facă orice-i spui.Şeful întoarse niţel capul.

— De... ca să care saci cu orz, ştie Dumnezeu că nu-i trebuie minte. Da' nu-ncerca să mă păcăleşti, mă Milton. Să ştii că-s cu ochii pe tine. 'Ce-aţi plecat din Weed ?— Se isprăvise treaba, spuse George repede.— Ce fel de treabă ?— Am... am săpat o hazna.— Bine. Da' să nu-ncerci să mă duci pe mine. Am mai văzut eu deştepţi şi 'naintea ta. După masă ieşiţi la lucru cu echipele de grîne. Se26

strînge orzu' la maşina de treerat. Ieşiţi cu ate-laju' Iu' Slim.— Slim ?— îhî, cărăuşu' ăla mare, 'nalt. 11 vedeţi voi la masă.Se întoarse abrupt şi se îndreţptă spre uşă, dar, înainte de a pleca, se mai întoarse o dată şi îi privi îndelung pe cei doi.Cînd zgomotul paşilor lui pieri, George se îndreptă spre Lennie.— Parcă ne-nţelesesem sa nu sufli o vorbă. Trebuia să-ţi ţii gura aia spartă şi să mă laşi pe mine să vorbesc. Cît pe ce să nu ne mai ia.Lennie se holba disperat la mîimle sale.— Uitai, George.— Aşa, uitaşi. Tu mereu uiţi, şi io mereu va să te scot de la ananghie.Se aşeză greoi pe pat.— Acu' e cu ochii pe noi. Acu' trebuie să băgăm de seamă să nu facem boacăne. Să-ţi ţii fleoanca aia, să nu mai fii gură spartă.Tăcu posomorit.— George.— Ce mai vrei ?— Nu-i aşa că nu m-a lovit nici un cal în cap, ai, George ?— Bme era dacă te lovea, îi răspunse George, cu răutate. Scăpa lumea de-o groază de necazuri.^— Ziseşi că ţi-s văr, G-eorge.— Ei, minţii. Noroc că-i minciună. Să fi fostl rudă cu tine, mă-mpuşcam.Se opri brusc, păşi spre uşa deschisă şi privi afară.— I-ascultă, de ce dracu' tragi cu urechea ? Moşul intră domol în odaie. Ţinea măturoiulîn mină. Şi pe urmele lui venea, tîrîrtd labele, uncîine ciobănesc, cu botul sur şi cu ochii bătrîni, padizi şi orbi.CîLnele se căsni, olog, pînă într-un colţ al o-dăii, unde se tolăni, mîrîind domol şi lingîndu-şi blana sură, jigărită. Bătrînul argat îl urmări din ochi pînă văzu că s^a liniştit.— Nu trăgeam cu urechea. Stăm şi io la umbră un pi«cuţ şi scărmănăm clinele. Acuşica terminai de măturat spălătorii'.— Ba-ţi ciuleai urechile la ce vorbeam noi adia, zise George. Nu-mi place să-şi vire nimeni nasu'n treburile mele.Bătrînul se uită stânjenit de la George la Lennie, şi de la Lenniie iar la George.— Veneam şi io^ncoa, zise. Nici n-auzeam ce vorbeaţi voi. Ce mă-nteresează pe mine ce vorbiţi voi. Cine lucrează la o fermă nu-ntreabăn'ica.— Şi bine face, zise George, muindu-se niţel,dacă vrea să mai lucreze acolo mult. Dar apărarea rîndaşului îl liniştise.— Hai, acu' stai şi aşaz'te un pic, zise. Da' bătrîn mai e cîinele ăsta.— Ihî, îl am de cînd era căţelandru. Ce mai cîine bun la oi a fost, cînd era tînăr.Propti mătura de-un perete şi-şi frecă ţepii albi din obraz cu încheieturile degetelor.— Cum îţi plăcu şefu' ?

— îmi plăcu. Pare om de treabă.— E om bun, se învoi argatul. Trebuie să ştii să4 Lei.In clipa aceasta intră un tînăr în baraca-dor-mitor. Un tînăr subţiratic, cu faţa oacheşă, cu ochii căprii şi cu părul foarte des şi creţ. Purta în mîna stingă o mănuşă de lucru şi, asemenea şefului, era încălţat cu cizme înalte cu tocuri.27— L-aţi văzut pe babacu' ? Rîndaşul zise :•— Fu aciia adineauri, Curley *. Crez că s-o fi dur spre bucătărie.— Mă duc să4 prinz, zise Curley.Dădu cu ochii de noii-sosiţi şi se opri. Se uită cu răceală la George, apoi la Lennie. Braţele i se îndoi-ră treptat din coate şi mîinile i se strînseră pumn. Se încorda şi se cocoşă un pic, uitîndu-se de parcă socotea şi ameninţa totodată. Lennie, sub privirea lui, prinse a se frămînta şi a mişca din picioare, neliniştit. Curley păşi binişor pînă la el.— Voi sînteţi ăi noi pe care-i aştepta babacu'?— Chiar acuzam venit, spuse George.— Lasă-l! p-ăsta marele să spuie.Lennie se zvîrcolea pe loc, de stînjenit ce era. George zise :— Da' dacă n-o avea poftă să spuie ? Curley îşi smuci trupul spre el.— Cristosu' lui, să vorbească cînd e-ntrebat. Da' tu ce dracu te vîri f— - Umblăm împreună, spuse George cu răceală.— Zi aşa, d-aia.George sta încordat, neclintit.— Da, d-aia.Lennie îl privea neajutorat pe George, aştep-tînd instrucţiuni.— Şi tu nu-i dai voie să vorbească Iu' găligan u' ăsta marele, ai ?— Să vorbească dacă are să-ţi spuie ceva. Dete uşor din cap spre Lennie.— Chiar acu-am venit, spuse blînd Lennie. Curley îl privi ţintă.28* Curley ar putea fi o poreclă : Creţu (N.T.).— Ei, al'dată să răspunzi cînd ţi se vorbeşte. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, cu coatele însăniţel îndoite în afară.George îl urmări din ochi pînă dispăru şi apoi se întoarse către rînHaşi.— Ascultă, ce i se năzări ăstuia ?Bătrînul se uită prudent după uşă. ca să se convingă că nu-l auzea nimeni.— Curley ăsta e iute de mină. A făcut şi niţel box, e în categoria pană, da-i iute de mînă.— N-ar' decît să fie, făcu George. Da' de ce să se lege de Lennie. Lennie nu-i făcu n'ica. Ce-are cu Lennie ?Argatul chibzui.— De, ţi-oi spune ceva, Curley e şi dînsu' la fel c-o samă de flăcăi d-ăştia mărunţeii. Toată ziua, bună ziua, caută gîlceavă flăcăilor mari. De parcă le-ar purta sîmbetele că nu-i şi el mare. 'Mneata n-ai mai văz't flăcăi d'ăştia mărunţeii ? Mereu le sare ţandăra şi cată gîlceavă.— Te crez c-am văz't şi io destui mititei d'ăştia afurisiţi. Da' Curley al vostru ar face bine si-l lase-n pace pe Lennie. Lennie nu-i iute de mînă, da' aşchiuţa asta de Curley o să dea de dracu' dacă se joacă cu Lennie.— Ei, da' Curley-i iute de mînă, făcu sceptic bătrînul rîndaş. Io todauna am gîndît că nu-i drept aşa. Să zicem, mă rog, c-ar sări Curley la unu' mare şi că l-ar bate. Toată lumea cică ce grozav e Curley. Da' ia să zicem că sare la unu mare şi-l bate ăla pe el. Toată lumea, atunci, cică ăl mare trebuia să-şi găsească pe unu' cît el să se bată, şi poa' să şi tabere toţi pe el. Io todauna am gîndit că asta nu-i drept. Orice-ar face, pa-re-se că Iu' Curley nimeni nu poa' să-i vie dehac. 2930George sta cu ochii la uşă. Spuse pe un ton de prev-estire rea :— De, cu Lennie să ia seama. Lennie nu-i boxer, da' Lennie-i tare şi iute, şi Lennie nu ştie de reguli.Merse către masa pătrată şi se aşeză pe una din lăzi. Strânse pachet cîteva cărţi şi începu să le amestece.MoşnJ se aşeză şi el pe o ladă.— Să nu-i spui Iu' Curley c-am zis n'ica. M-ar da afară. Lui ce-i pasă. Pe el nu poa' să-l dea nimeni afară, că-i fecioru' stăpînului.George tăie cărţile şi începu să le întoarcă, ui-tîndu-se la fiecare şi aruncîndu-le pe masă una peste alta.

— Curiey ăsta al vostru, zise, mi se pare că-i un pui de năpîrcă. Nu-i înghit p-afurisiţii ăştia mLdî.— Mie mi se pare că parc-ar fi mai rău de la o vreme. Se însura acu' vro două săptămîni. Nevas'sa stă acolo-n casa Iu' şefu'. Curley parcă-i mai ţanţoş de cînd se-nsurâ.George bombăni :— O fi făcînd pe grozavu' de ochii nevesti-si. Moşul se însufleţi la bîrfă.— îi văzuşi mănuşa, a din mîna stîngă ?— îhî. O văzui.-— Ei, mănuşa aia e plină de vaselină.— Vaselină ? Pen' ce dracu ?— Ei, ţi-oi spune. Curley cică-şi ţine mîna aia moale pentru nevas'sa.George se absorbi în studiul cărţilor lui.— Să-i fie ruşine să povestească de-alde-astea, zise.Bătrânul se simţi reconfortat. Obţinuse de 2a George un vot de blam. Acum era pe teren ferm şi vorbi mai confidenţial.— Stai s-o vezi pe nevas'sa, zise.George tăie iar cărţile şi întinse o pasienţă, încet şi deliberat.— Frumuşică ?— Ihî. Frumuşică... da'... George îşi studia cărţile.— Da' ce ?— De... îi joacă ochii după bărbaţi.— Aşa ? Măritată de două săptămîni şi-i joacă ochii după bărbaţi ? D-aia l-o fi furnicînd prin pantaloni pe Curley.— Am văz't-o cum îl cloceşte din ochi pe Slim. Slim e-un cărăuş de frunte. E chipeş al naibii. Slim n-are nevoie să poarte cizme cu tocuri înalte cînd e-n caru' cu grîne. Am văz't io cum îi făcea ochi dudei Iu' Slim. Curley n-a văz't-o. Am văz't cum îi făcea ochi dulci şi Iu' Carlson.George nu răspunse.— Pesemne c-o să petrecem bine p-aciia. Argatul cel bătrîn se ridică de pe ladă.— Ştii ce crez io ? George nu răspunse.— Ei, io crez că s-a-nsurat c-o... putoare, Curley.— Nu-i ăl dintîi, zise George. Au mai făcut-o destui 'naintea lui.Moşul se îndreptă spre uşă, şi bătrânul său câine înălţă capul şi se uită împrejuru-i, apoi se căsni să se ridice şi-l urmă.— Trebuie să mă duc să scot ligheneJe de spălat pentru băieţi. Acuş sosesc carele. Voi, băieţi, o să căraţi orz ?— Ihî.\— Nu-i spui n'ica Iu' Curley ce-ţi spusei ?— Aş, cum o să-i spui ?— Aşa, aom'le, să te uiţi la ea. Să vezi dacă nu-i cum zic io, o putoare.Ieşi p^ uşă, în iumina vie a soarelui.George aşeza cărţile, gînditor, şi l-e întorcea clte trei. Aşeză patru trefle peste aşi.Pata de soare se aşternuse acum pe duşumea şi muştele zvîcneau prin ea ca nişte scântei. De afară se auzi zăngănit de hamuri şi scîrţîit de osii greu încărcate. Din depărtare veni desluşit o chemare :— Hei, grăjdarule ! Şi apoi :— Unde dracu' e blcstemajtu' ăla de cioroi ? George îşi privi lung pasienţa, apod spulberăcărţile, amestecîndu-le, şi se întoarse spre Lennie. Lennie sta culcat pe pat şi-l observa.— Ascultă, Lennie ! Nu-i a bună aciia. Mă tem. O să dai de necaz cu tipu' ăla, Curley. Am mai văz't io d-ald-ăştia. Acu' doar te-a dibuit. Crede că te-a băgat în sperieţi, şi-acu' o să-ţi tragă o snopeală de cum i-o veni la îndemînă.Ochii lui Lennie erau speriaţi.— Nu vreau să dau de necaz, spuse, jalnic. Nu-l lăsa să mă snopească, George !George se ridică, trecu spre patul lui Lannie şi se aşeză.— Urît mi-e soiu' ăsta de pramatii. Am văz't prea destui d-ăştia. Cum zice moşu', Iu' Curley nu poa' să-i vie nimeni de hac, el nu rizică niciodată n'ica. El todauna cîştigă.Reflectă o clipă :— Dacă se leagă de tine, Lonn:^, trebuie să ne cărăm. Asta să-ţi intre bine-n cap. El e fe-cioru' şefului. Auzi tu, Lennie ? Să cauţi cn tot dinadinsu' să-l ocoleşti, auzi ? Să nu vorbeşti

neam cu el. Dacă vine p-aciia, tu numa'decît treci în partea ailaltă a odăii. Aşa să faci, Lennie, auzi tu?— Io nu vroi să dau de necaz, se jelui Lennie. Io nu i-am făcut n'ica lui.— Asta aşa e, da' pentru tine tot degeaba-i, dac-o vrea Curley s-o facă pe grozavu' ca boxer. Tu atîta ţine minte : să n-ai nimic d-a face cu el. O să ţii minte ?— Sigur, George. Nu suflu o vorbă. Zgomotul atelajelor ce se apropiau se înteţi,tropotul de copite mari pe pămîntul tare, trasul hăţurilor şi zornăitul lanţurilor de şleauri. Oamenii strigau, de la un car la altul. George şedea pe pat lîngă Lennie şi se gîndea, încruntat. Lennie întrebă sfios :•— Te-ai supărat, George ?— Nu m-am supărat pe tine. M-am supărat pe afurisitu' ăsta de Curley. Trăgeam nădejde s-adunăm şi noi un ban, muncind amîndoi, chiar şi vro sută de dolari.Glasul îi deveni hotărît :— Să-l ocoleşti pe Curley, Lennie.— Sigur, George. Nu suflu o vorbă.— Nu-i da prilej să se lege de tine, da' dacă te bate, ticălosu', arată-i şi tu lui.— Ce să-i arăt, George ?— Lasă, las' că-ţi spui io cînd. Urîţi mi-s afurisiţii ăştia d-alde el. Ascultă, Lennie, dacă dai de vrun bocluc, mai ţii minte ce ţi-am spus să faci ?Lennie se ridică în cot. Faţa i se contractă de gîndire. Apoi ochii lui se îndreaptă trişti către faţa lui George.— Dacă dau de vr'un bocluc nu mă mai laşi să văz de iepuri.— c 5323334— Nu asta am vrut să zic. Mai ţii minte unde dormirăm azi noapte ? Colo jos lîngă rîu ?•— Ihî. Cum să nu ţiu minte ! Mă'uc acolo şi m-ascunz în hăţiş.— Te ascunzi piuă viu io să te iau. Nu laşi pe nimeni să te vază. Te ascunzi în hăţişu' de lîngă rîu. Repetă asta.— M-ascunz în hăţişu' de lîngă rîu, colo jos în hăţiş, lîngă rîu.— Dacă dai de bocluc.— Dacă dau de booluc.Afară scîrţîi o frlnă. Se auzi o chemare :— Hei ! Grăjdaru' ! Hei ! Grăj dăruie ! George spuse :— Repetă mereu singur, Lennie, să nu uiţi. Amîndoi bărbaţii ridicară ochii, cînd dreptţm-ghiui de soare din prag se umbri. O fată sta acolo şi se uita înăuntru. Avea buze pline, date -cu roşu, şi ochii, depărtaţi între ei, gros fardaţi. Unghiile de la degete îi erau roşii. Părul îi aliena în suluri mici de bucle, ca nişte cîrnăciori. Punta un capot de, stambă şi pantofi de casă roşii, eu pompoane roşii din fulgi de struţ pe căpute.— îl caut pe Curley, spuse.Glasul ei avea un sunet nazal şi fragil totodată. George îşi desprinse privirea, apoi şi-o întoarse iar.— A fost aci adineauri, da' plecă.— Aşa !Ea îşi puse manile la spate şi se rezemă de tocul uşii, înicît trupul îi sta proiectat înainte.— Voi sînteţi flăcăii ăi noi caro-au sosit acu*, ai?— Ihî.Privirea lui Lennie trecea peste trupul ei, şi cu toate că ea părea să nu se uite la dînsul, se arcul niţeluş. îşi privi unghiile degetelor.— Cîteodată vine p-aci, explică. George spuse brusc :— Da, da' acu nu-i aciia.— Dacă nu-i, va să-l caut pîn alte părţi, zise ea, jucăuş.Lennie o urmărea, fascinat. George spuse :— Dacă-l vă?, i-oi spune că l-aţi cătat. Ea zîmbi şirei şi-şi juca şoldurile.■— Nu face rău cine caută, zise. îndărătul ei răsunară paşi, în trecere. Ea întoarse capul.— Bună, Slim, ce mai faci ? Prin uşă veni vocea lui Slim :— Bună, dumneata ce faci ? Arăţi bine.— îl caut pe Curley şi nu-l găsesc, Slim.■— De, pesemne nu l-ai cătat unde trebuia. L-am văz'it intrînd acas' la voi. Ea deveni brusc temătoare.— Cu bine, băieţi ! strigă înlăuntrul barăcii dormitor, şi plecă zorită.George se uită la Lennie.— Isuse, ce mai tîrîtură ! Va-zică aşa nevas-tă-şi alese Curley-— E frumoasă, făcu Lennie, defensiv.— Păi dar ! Şi sfioasă, foc. Curâey o să mai aibă de furcă cu asta. Atîta că pentru vro douăj' de dolari îl lasă.Lennie tot mai ţinea privirea pironită asupra uşii unde fusese femeia.— Doamne, frumoasă era !Zîmbea admirativ. George coborî o privire iute asupră-i, apoi îl prinse de-o ureche şi-l zgMţîi :

3536— Ascultă, tembelule şi nebunule ! zise furios. Nici de uitat să nu te uiţi la căţeaua asta. Puţin îmi pasă ce spune şi ce face. Am mai văz-t io o-trăvuri d-astea, da' mai afurisită momeală de pîrnaie ca asta d'adineauri nu văzui nieicînd. Tu s-o laşi în pace.Lennie încerca să-şi scoată din strînsoare urechea.— Nu făcui n'ica, George. Pe cuvîntu' meu.— Bine. S-o laşi în pace, că de-am văz't vro-dat' capcană de şobolan, apoi asta-i. Lasă-l pe Cunley ăla să intre la zdup pentru ea. El şi-a că-tat-o. Mănuşa plină de vaselină ! spuse George cu scîrbă. Şi pui rămăşag că-nghite ouă crude şi că scrie să-i trimeaţă toate doftoriile brevetate.Lennie izbucni deodată :— Nu-mi place aciia, George. Nu-i loc bun. Vroi să plec d'aciia.— Va să stăm, pînă prindem niţel cheag. N-avem încotro, Lennie. Om pleca de-ndată oe-om putea. Nici mie nu-mi place, n-ai grijă.Se îndreptă către masă şi întinse altă pasienţă.— Nu, nu^mi place, zise. Numa' cîţiva dolari s-avem în buzunar şi ne cărăm. Ne 'cern în sus pe Rîul Americii, să spălăm aur. Acolo poate facem vro doi dolari pe zi, şi, mai ştii. poate dăm de vrun filon.Lennie se aplecă pătimaş spre el.— Hai să plecăm, George. Să plecam d'aciia. E rău aciia.— Trebuie să stăm, spuse George scurt. Taci acuma. Or să intre băieţii.Din spălătorul vecin venea zgomotul apei curgătoare şi zornăitul lighenelor. George îşi studia cărţile.— Poate-ar trebui să ne 'cern şi noi să ne spălăm, zise. Da' nu făcurăm n'ica să ne murdărim.Un bărbat înalt sta în prag. Ţinea la subţioară o pălărie de pîslă turtită, în timp ce îşi pieptăna lins înapoi părul jilav, negru şi lung. Ca şi ceilalţi, purta pantaloni albaştri de doc şi o jachetă scurtă de bumbac. Cînd termină să-şi pieptene părul, se îndreptă spre interiorul odăii, mişcîn-du-se cu maiestatea la care nu ajung decît domnitorii şi cei care-au atins desăvârşirea în vţeun meşteşug. Era cărăuşul fruntaş, prinţul fermei, în stare să mîne zece, şaisprezece şi chiar douăzeci de catîri, legaţi cu un singur lanţ de cei din cap. Era în stare să ucidă din vîrful biciului o muscă pe crupa rotaşului, fără a atinge animalul. Avea în felul lui de a fi o gravitate şi un calm aitît de profund, încît orice discuţie înceta cînd deschidea el gura. Autoritatea lui era atît de mare, încît opinia sa era lege, în orice domeniu, fie că era vorba de politică ori de dragoste. Pata lui ascuţită ca baltagul era fără de vîrstă. Putea să fi avut şi treizeci şi cinci şi cincizeci de ani. Urechile sale auzeau mai mult decît i se spunea şi vorbirea lui domoală avea subţirimi, nu de gîndire, ci de înţelegere dincolo de gîndire. Mîinile lui, mari şi subţiri, aveau în mişcări delicateţa gesturilor unui dansator de tşmplu.îşi netezi pălăria mototolită, îi făcu o cută îl mijloc şi şi-o puse pe cap. Se uită binevoitor la cei doi din baracă.— I-o liuminâ grozavă afară, spuse cu glas plăcut. Mai că nu văz nimic aci 'năuntxu. Voi sîn-teţi ăi noi ?— Adineauri sosirăm, spuse George.— O să căraţi orz ?— Aşa 'ce şefu'.Slim se aşeză pe o ladă de cealaltă parte a mesei, în faţa lui George. Examina pasienţa aşternută de-^a-ndaratelea în faţă-i.3738— Sper c-o să vemti la atelaju' meu, spuse. Glasul îi era foarte blînd. Am o pereche de proştii în echipa mea, care nu ştiau să osebeaseă un sac de orz de-o minge albastră. Voi, bateţi, aţi mai încărcat orz ?— Ba bine că nu. Io-unu' n-am cu ce mă făli, da' ticălosu' ăsta mare de colo poa' să duică singur mai multe grăunţe decît cară alţii cîte doi.Lennie, care urmărise conversaţia plimbîndu-şi ochii de la unul la altul, zîmbi mulţumit' de- sine, auzind complimentul. Slim îl privi aprobator pe George, care făcuse un asemenea compliment. Se aplecă peste masă şi pocni ou degetul colţul unei cărţi de joc răzleţe.— Voi, băieţi, umblaţi după lucru împreună ? Tonul îi era prietenos. Imbia la destăinuire fărăa o cere.— Sigur c-aşa, făcu George. Vedem unu' d-al-

tu', oarecum.Arătă spre Lennie, cu degetul mare.— Nti-i isteţ. Da' la muncâ-i grozav. Şi-i băiat tare bun, da' isteţ nu-i. li ştiu demult.Ochii lui Slrm părură să treacă prin George şi dincolo de ei.— Nu^s mulţi car' să umble împreună după lucru, spu&e meditativ. Nu'ş de ce. Pesemne că or'unde pe lumea asta afurisită i-e frică la unu' d-altu'.— E mult mai plăcut să umbli c-un băiat ca-re4 cunoşti, spuse George.Un bărbat voinic, corpolent, intră în baraca-dormitor. încă i se mai scurgeau picături pe obraz, din capul ce şi-l frecase nvuimdu-l sub apă.— Bună, Slim, spuse, apoi se oprii şi îşi aţinti ochii asupra lui George şi a lui Lennie.— Eăieţii ăştia acu' au venit, zise Slim, drept prezentare.— îmi pare bine, făcu cel mare. îmi zice Carl-son.— Eu sînt George Milton. Al de colo e Lennie Small. *— îmi pare bine de cunoştinţă, repetă Carlson. Nu prea-i mic.Chicoti uşurel de gluma lui.— Nu-i mic deloc, repetă.— Vrui să te-ntreb, Slim... ce-f cu căţeaua ta ? Băgai de samă că nu fu azi sub caru' tău.— A fătat aseară, spuse Slim. Nouă pui făcu. Patru i-am înecat de-îndată. Nu putea să lăpteze atîţia.— îti rămaseră cinci căţelandri, ai ?— îhî, cinci. îi ţinui p-ăi mai mari.— Ce soi zici c-or fi ?— Nu ştiu. Zic c-or fi vrun soi de ciobăneşti. Că mai mult d-ăştia am văzut p-aciia cînd era-n călduri'Carlson continuă :— Va-zică ai cinci căţelandri, aşa. Vreai să-i ■ţii pe toţi ?— Nu ştiu. Va să-i ţiu niţel să sugă laptele Iu' Lulu.Carlson spuse gânditor :— Da, ascultă aicea, Slim. ULt'ce mă gîndii. Cîinele ăla a Iu' Candy e bătrîn rău, d-abia mai umblă. Şi pute-n draci. De cîte ori vine p-aci, îmi miroase două, trei zile a cîine împuţit. Ce nu-i spui tu Iu' Candy să-şi împuşte cîinel-e ăsta bătrîn şi să-i dai tu un căţelan'dru' să şi-i crească ? Pute cîinole ăîa al lui de la o poştă. Dinţi nu mai* Tradus, numele de Small ar fi • Micu — explicaţie a jocului de cuvinte pe care îl face Carlson. (N.T.).3940are, i-aproape orb, de mîncat nu mai poa' să mă-nînce. Candy-l ţine cu lapte. Nu poa' să mai mestece n'iea.George rămăsese cu privirea aţintită stăruitor asupra lui Sliim. Dintr-odată, se auziră de-afară bătăi într-un trianglu *, mai întîi rar, apoi tot mai repede, pînă ce bătaia se topi într-un singur sunet continuu. încetă, la fel de brusc cum începuse.— Uite că sună, spuse Carlson.De afară irupse larma glasurilor unui grup de oameni care treceau. Slim se ridică încet şi cu demnitate.— Hai, băieţi, veniţi şi voi cît mai e ceva de mîncat. în două minute nu mai găsiţi n'ica.Carlson se dădu la o parte ca să-l lase pe Slim să treacă înainte şi amîndoi ieşiră pe uşă.Lennie, foarte tulburat, îl urmărea din ochi pe George. George îşi răvăşi cărţile şi le lăsă grămadă.— Bine, bine ! spuse, îl auzii, Lennie. O să-i cer.— Unu' cafeniu cu alb, strigă Lennie, aţîţat.— Ha.da acuma, hai să mergem şi noi la masă. Ştiai io dac-o avea vr'unu cafeniu cu alb?Lennie nu se clintea de pe patul lui.— Să-i cei acuşica, George ! Să nu mai omoare din ei !— Da, da, sigur. Acu' hai, pun'te pe picioare. Lennie se suci de pe pat şi se ridică ; amîndoise îndreptară către uşă. Cînd ajunseseră, se năpusti înăuntru Cunley.* Trianglu : instrument muzical de percuţie, constînd dintr-o voigă de otel îndoită în triunghi ; produce un sunet înalt, ţiuit, ca de clopoţel. (N.T.).— Aţi văzut o fată p-aci ? întrebă furios. George spuse cu răceală :— Acu' vro juma' de oră.— Aşa, ce dracu' căta aci ?

George sta neclintit, privindu-l pe omuleţul cel minios. Spuse, cu ton jignitor :— 'Cea că pe 'mneata te cată.Curley păru abia acum să-l vadă cu adevărat pe George. Ochii lui scăpărară către dînsul, îi măsurară înălţimea, îi cumpăniră îndernînarea, îi priviră mijlocul suplu.— Bine, şi-ncotro a luat-o ? întrebă în cele din urmă.— Nu ştiu, zise George. Nu m-am uitat după ea cînd plecă.Curley se încruntă ia el şi, întorcîndu-i spatele, ieşi grăbit pe uşă. George zise :— Auzi tu, Lennie, mi-e c-o să trebuiască să mă răfuiesc şi io cu ticălosu' ăsta. Nu-mi place mutra lui. Doamne ! Haide. N-o mai fi rămas n'ica de mîncare.Ieşiră pe uşă. Sub fereastră se aşternea o fîşie de soare. Din depărtare se auzea zdrăngănit de bliduri.O clipă mai tîrziu, cîinele cel foarte bătrîn intră şchiopătînd pe uşa deschisă. Privi în dreapta şi în stînga cu ochii lui blînzi, pe jumătate orbi. Adulmecă, şi-apoi se lăsă pe duşumea şi puse CH-pul îritre labe. Curley se ivi iar în prag şi stătu uitîndu-se în odaie. Cîinele înălţă capul, dar cînd Curley ţîşni afară din odaie, capul sur al animalului se lăsă iar pe podea.CAPITOLUL TREIDEŞI PRIN FERESTRELE BARĂCII-DORMI-TOR mijea lumina înserării, înăuntru era aproape întuneric. Prin uşa deschisă veneau bufnetele şi, din cînd în cînd, zăngănitul unui joc cu potcoave * şi la răstimpuri zgomotul vocilor ce se înălţau aprobatoare sau ironice.Slim şi George intrară împreună în dormiitorul cuprins de întuneric. Slim întinse braţul deasupra mesei cu cărţile de joc şi aprinse becul electric umbrit de un abajur de tablă. într-o clipă masa se înveli în lumină strălucitoare şi conul a-bajurului îşi aruncă fascicolul de raze drept în jos, lăsînd colţurile barăcii în penumbră. Slim se aşeză pe o ladă şi George luă loc în faţa lui.— A, i-o n'ica toată, zise Slim. Tot trebuia să-i înec p-ăi mai mulţi. N-ai de ce să-mi mulţumeşti.— Pentru 'mneata n-o fi fost cine ştie ce, da' pentru dînsu' fu ceva grozav. Doamne sfinte, nici nu ştiu cum l-om mai face să doarmă aciia. Are42• Este vorba de un joc foarte popular în mediile rurale americane, care constă în aruncarea cu potcoave într-o ţintă înfiptă în pămînt, sau cît mai aproape de aceasta (N.T.).j, să vrea morţiş să doarmă cu ei în grajd. Anevoie l-om opri să nu se vîre şi el în lada căţeiandrilor.— A, n'ica toată, repetă Slim. Da, auzi, zău c-avuseşi dreptate, ce spuneai de el. Isteţ n-o fi, da' om să remnceascâ aşa n-am mai pomenit. Mai să-l omoare p-ăl care-i era pereche la cărat sacii cu orz. Nimeni nu poa' să ţie pas cu el. Doamne Dumnezeule, n-am mai văz't flăcău ca ăsta.George vorbi cu mîndrie :— Lu' Lennie doar să-i spui ce să facă şi ţi-o face, dacă n-^are de gîndit cu capu' lui. Singur nu-l taie capu' cum să facă n'ica, da' ştie să facă ce-i spui.De-afară se auzi zăngănitul unei potcoave lovind ţinta de fier şi scurta larmă a unor strigăte aprobatoare.Slim se lăsă uşor înapoi încît să nu-i cadă lumina pe obraz.— E ciudat cum v-aţi adunat voi aşa, unu' cu al tu'.Era calma îmbiere a lui Slim la destăinuire.— Da' ce-i aşa de mirare ? întrebă George, pe-un ton defensiv.— A, nu ştiu. Rar vezi muncitori să umble ^mpreună. Mai că n-am văz't pîn-acu' doi băieţi să umble împreună după lucru. Doar ştii cum îsauncitorii de pe la ferme : vin, îşi iau în primire ', lucrează o lună, ş-apoi cer socoteala şi pleacă iar, de unu' singur. Parcă n-ar avea pe nimeni lumea asta de car' să-i pese. Aşa că-i niţel de mirare să vezi p-un scrîntit ca ăsta şi p-un îăiat ager ca tine umblînd laolaltă.— Nu-i scrintit, zise George. E bleg ca oaia, la' ţicnit nu-i. Şi nici io nu-s chiar aşa de ager, altfel n-aş sta să-ncarc orz pe cinzeş' de dolari şi-un culcuş. Să fiu ager, sau măcar niţel mai Isteţ colo, aş avea ferma mea, cît de mică, şi4344mi-aş strînge în hambar recolta mea, nu să stau să fac toată munca şi să n-am parte de rodu' pă-mîntului.George tăcu. Simţea nevoia să vorbească. Slim nici nu-i da ghes, nici nu-l descuraja. Doar şedea acolo, rezemat înapoi, calm şi receptiv.— Nu prea-i de mirare că noi doi umblăm laolaltă, spuse George în cele din urmă. El şi cu mine

sîntem născuţi amîndoi la Auburn. O cunoşteam pe tuşă-sa Clara. Dînsa-l luase de mic şi-l crescuse. Cînd a murit tuşă-sa Clara, Lennie ce era să facă decît să meargă cu mine la lucru. Cu timpu' ne-am deprins unu' cu altu'.— îhî, făcu Slim.George se uită spre Slim şi văzu ochii liniştiţi, ca de zeu, prinşi de faţa sa.— La-nceput îmi plăcea, spuse George. Mă distram ceva grozav cu el. îi jucam la renghiuri, unde era prea bleg ca să vază singur de el. Da' era prea bleg şi ca să ştie că-i joacă altu' vr'un renghi. Io mă distram. Mi se părea că-s deştept foc, pe Ungă dînsu'. Făcea orice-i spuneam, cît de năstruşnic să fi fost. Să-i fi spus să saie-ntr-o prăpastie, sărea. După un timp a început să nu-mi prea mai placă. El niciodată nu se supăra, puteam să-l chinui oricît... şi cînd te gîndeşti, cu mîinîle lui, i-era lesne să-mi zdrobească fiştece oscior, da' odată nu m-a atins, nici c-un deşt.Glasul lui George trecu la un ton de spovedanie.— Să-ţi spui ce m-a făcut să nu mă mai port aşa. într-o zi stăm c-un cîrd de băieţi sus pe malu' riului Sacramento. Şi mă simţeam isteţ al naibii, şi-mi ardea de joacă. Mă-ntorc către Lennie şi-i zic : „Săi în apă." Şi el sare. Şi nu ştiesă-noate neam. Mai să se-nece pîn' să-l putem scoate. Şi ce recunoscător mi-a fost că l-am scăpat I Uitase ca pămîntu' că io-i spusesem să saie-n apă. Ei, de-atuncia n-am mai făcut d-alde-astiea.— E băiat bun, spuse Slim. Poţi să fii băiat bun şi fără să ai minte. Ba-mi pare chiar că-i tocmai pe dos. Ia-l pe unu' cu adevărat isteţ, să vezi că rareori e şi om bun.George adună cărţile risipite şi începu să întindă o nouă pasienţă. Afară bufneau de pămînt potcoavele. La ferestre, lumina amurgului tot mai lucea în geamuri.— Io neamuri n-am, zise George. Am văz't io p-ăi care umblă să muncească singuri pe la ferme. Nu le e bine. N-au nici o plăcere. Cu vremea se ticăloşesc. Nu se mai gîndesc decît la bătaie pînă la urmă.— îhî, se ticăloşesc, admise Slim. Ajung de nu le mai vine să vorbească cu nimeni.— Fiireşte, Lennie i-un blestem pe capu' meu, îmi face multe belele, prea des chiar, da' vezi că te deprmzi să tot umbli c-un om cînd nu poţi scăpa de el.— Rău nu e Lennie, spuse Slim. Io-mi dau seama că Lennie nu-i deloc rău.— Fireşte că nu-4. Da' intră mereu în belele fin'că-i aşa bleg, săracu'. Cum s-a-ntîmplat şi la Weed...Se opri, pe cale să întoarcă o carte. Părea îngrijorat. Aruncă o privire peste masă, către Slim.— Da' nu spui la nimeni.— Ce făcu la Weed ? întrebă calm Slim.— N-ăi spune la nimeni ?... Nu, fireşte că nu.— Ce făcu la Weed ? întrebă iar Slim.— Păi, văzu o fată-n rochie roşie. Copilăros cum e, vrea să puie mîna pe tot ce-i place. Nu-ma' aşa, să pipăie. Ei, şi-ntinde mîna să pipăie4546rochia aia roşie, da' fata se pune pe ţipat, şi asta-] năuceşte de tot pe Lennie, şi se ţine crampon de rochie, fiin'că alceva nu-i dă-n gînd. Şi fata ţipa într^una. Io nu eram departe şi cînd auzii scan-dalu' dădui fuga. Cînd ajunsei, Lennie aH,ta de speriat era că altceva decît să ţie crampon rochia nu-i da-n gînd. L-am pocnit în cap c-o stinghie de gard ca să-l fac să-i dea drumu'. Aşa de speriat era că nu putea da drumu' rochiii. Şi ştii cît îi el de tare.Ochii lui Slim, neschimbaţi, nu clipeau. Dădu uşurel din cap.— Şi ce se-ntîmplă ?George îşi întinse cu grijă şirul pasienţei.— Păi, nebuna aia de fată s-a năpustit la po-liţie să spună c-a violat-o- Oamenii de la Weed au pornit o ceată după Lennie să-4 linşeze. Aşa că şezurăm într-un şanţ de irigaţie, sub apă, toată ziulica ceea. Numa' capetele le ţineam afară, sub ierburile de pe buza şanţului. Şi noaptea am tulit-o din ţinut.Slim ramase cîtva timp tăcut.— Zi nu i-a făcut nici un rău fetii, îî ? întrebă în cele din urmă.— As, de unde. Doar c-a speriat-o. Şi io m-aş fi speriat să mă fi-nşfăcat unu' ca el. Da' nu i-a făcut n'ica. Atîta vroia el, să pipăie rochia aia roşie, cum vrea acu' să mîngîie căţeii ăia într-una.— Nu-i om rău, spuse Slim. Io-l ghicesc p-unu* ticălos de la o poştă.— Sigur c-aşa-i, nu-i rău, şi orice i-aş zice io să facă...Lennie intră pe uşă. Îşi purta haina de doc pe umeri ca pe-o pelerină şi părea niţeluş aplecat înainte.

— Ce faci, Lennie ? îl întîmpină George. Cum îţi place căţelu' care ţi l-a dat ?Lennîe răspunse într-o suflare :— E cafeniu cu alb, cum vream io.Se duse de-a dreptul către patul lui şi se culcă, cu faţa la perete şi cu genunchii ridicaţi. George puse brusc cărţile jos.— Lennie ! zise el, sever.Lennie răsuci gîtul şi se uită peste umăr :— Ai ? Ce vrei, George ?— Ţi-am spus că n-ai voie s-aduci aciia că-ţelu'.— Ce căţel, George ? N-am nici un căţel. George se duse repede la el, îl înşfacă de u-măr şi îl întoarse pe spate. Băgă mîna şi culese căţeluşul de unde îl ţinuse ascuns Lennie, lipit de pîntecele lui.Lennie se aşeză repede în capul oaselor.— Dă-mi-J, George ! George zise :— Ieşi imediat şi duci căţelu' înapoi în •culcuşu* ălorlalţi. Trebuie să doarmă cu maică-sa. Ce, vrei să-l omori ? Abia se născu, ieri seară, şi tu-l şi scoţi din cuîbu' lui. Dacă nu-l duci 'napoi, îi spui Iu' Slim să nu ţi-l mai dea.Lennie înălţă mîinile, rugător : «— Dă-mi-l, George. îl duc 'napoi. Nu vrui să-i fac rău, George. Zău că nu. Vrui doar să-l mîn-gîi un pic.George îi puse căţelul în mîini.— E-n regulă. îl duci 'napoi repede, şi nu •cumva să-l mai scoţi din ladă. Altfel să ştii că moare.Lennie o şterse repede din odaie. Slim nu se mişease. Ochii lui calmi îl urmăriră pe Lennie pînă ieşi pe uşă.— Isuse, zise. E aidoma ca un copil.47

■f48

— Aşa e, aidoma c-un copil. Şi nici răutate mai multă n-are, ca un copil, doar că-i atîta de puternic. Pui rămăşag că nu mai vine la noapte să doarmă adia. O să doarmă lipit de lada cu căţei, în grajd. De... să-l lăsăm. N-xir' ce rău să tacă acolo.Aiară aproape că se întunecase. Moş Candy, rîndaşul, intră în odaie şi se duse drept spre pat, iar in urma lui se chinuia să-l urmeze bătrînul său cîine.— Hello, Slim. Hello, George. N-aţi jucat niciunu' potcoave ?— Nu-mi place să joc seară de seară, îi răspunse Slim.Candy vorbi înainte.— N-aveţi vr'unu' din voi un pic de whisky ? Mă doare burta.— N-am, zise Slim. Să-l am, l-aş bea io, cu toate cu nu mă doare burta.— Mă doare rău burta, zise Candy. De la blestematele alea de gulii. Ştiam io c-o să-mi facă aşa, dinainte să le mînînc.Din curtea peste care se lăsa întunericul intră Carlson cel gros. Se duse către celălalt cap al dormitorului şi aprinse al doilea bec, umbrit de-un abajur de tablă.— E mai întuneric ca-n iad aciia, zise. Isiise, ce mai trage negru' ăla la potcoave !— Se pricepe, nici vorbă, zise Slim.— Se pricepe-al naibii, făcu iar Carlson. Pe lingă el nu mai poa' să cîştige nimeni...Se opri şi adulmecă aerul odăii şi tot adul-mecînd, îşi coborî privirea spre cîinele cel bătrîn.— Doamne, Dumnezeule, ce mai pute şi cîinele ăsta. Dă-l afară, Candy ! Nimic nu pute mai al dracului ca un dine bătrîn. Trebuie să-l dai afară.Candy se răsuci pîriă în marginea patului. întinse mîna şi mîngîie cîinele bătrîn, apoi se scuză ;— Atît-a stat pe lîngă mine, că io nici nu mai bag de seamă câ pute.— Bine, da' io nu-l pot răbda aciia, făcu Carlson. Duhoarea asta a lui mocneşte şi

după ce-l dai afară.Cu pasul lui greoi trecu mai aproape de cîine şi îl privi.— N-are dinţi, zise. E ţeapăn de reumatism. Nu ţi-e de nici un folos, Candy. Şi nici lui nu-şi mai e de nici un folos. De ce nu-l împuşti, Candy ?Bătrînul .se suci niţel în pat, stingherit.— De, dracu' ştie ! îl am de-atîta de demult. De cînd era căţelandru. Păzeam oile cu el.Spuse cu mîndrie :— N-aveţi să credeţi dacă vă uitaţi acu' la el, da' a fost ăl mai bun cline ciobănesc car' l-am pomenit în viaţa mea !George zise :— Am văz't la Weed p-unu' c-un fox sîrmos care ştia să păzească oile. Învăţase de la cîinii ăilalţi.Carlson nu se lăsă.— Auzi, Candy. Cîinele ăsta bătrîn al tău pă-timeşte-ntr-una. Dacă l-ai duce tu colo-n fundu' curţii şi i-ai trage un glonţ în ceafă... —" se aplecă niţel să-i arate Io oui — ...uite, chiar aci... îţi spui io că nici n-ar mai şti ce l-a picnit.Candy privi împrejur, nenorocit.— No, zise încetişor. No, n-aş putea să fac una ca asta.— N-are, mă, nici o bucurie, stărui Carlson. Şi mai şi pute-n draci. Să-ţi spui io cum facem.i — c. 532

49îl omor io-n locu' tău. Ca să nu zici că l-ai omorît cu mina ta.Candy îşi dădu jos de pe pat picioarele. îşi scarpină nervos ţepii albi din obraji.— îs aşa deprins cu el, spuse încetişor. îl am de cînd era căţelandru.— Ei şi, parcă-i faci vr'un bine că-l ţii în viaţă ? zise Carlson. Auzi tu, căţeaua Iu' Slim a i'ătat ieri. Pui rămăşag că Slim îţi dă un căţeluş să-l creşti, nu-i aşa, Slim ?între timp, cărăuşul îl cercetase cu ochii lui liniştiţi pe bătrînul cîine.— Aşa e, spuse. Dacă vrei, îţi dau un căţelandru.Se smuci niţel, ca pentru a-şi regăsi graiul nestinghent. ,,— Cari are dreptate, Candy. Cîinele ăsta nu mai are nici o bucurie de viaţă. Io aş dori să se găsească cineva să mă-mpuşte, dac-o fi s-ajung bătrîn şi schilod.Candy se uită la el desnădăjduit, fiindcă opiniile lui Slim erau lege.— Mai ştii, poate l-o durea, sugeră. Mie nu mi-i anevoie să-l îngrijesc.Carlson spuse :— Cum l-as împuşca io, n-ar simţi nimica. Aş pune pistodu' drept acilea. — Arătă locul cu vîrful piciorului. — Chiar acilea-<n ceafă. Nici măcar n-ar tresări.Candy căută ajutor, uitîndu-se de la unul la altul, scrutîndu-le feţele. Un tînăr care lucra la cîmp intră în odaie. Umerii lui gîrboviţi erau aduşi înainte şi umbla greoi de parcă ar fi cărat» nevăzut, sacul ou grîne. Se duse la patul lui şi 50 îşi puse pălăria pe poliţă. Apoi culese de pe po-liţă o revistă-magazin, grosolan tipărită pe hîrtie galbenă, şi o aduse sub bătaia luminii.— Ţi-arătai asta, Slim ?— Ce anume ?Tînărul căută pe ia sfîrşitul revistei, apoi o puse pe masă şi arătă cu degetul.— Uite ici, citeşte asta ! Slim se aplecă peste foaie.— Hai, zise tînărul. Citeşte tare.— „Dragă Redacţie", citi rar Slim, „Citesc revista dumneavoastră de şase ani şi zic că-i cea mai bună de pe piaţă. îmi plac povestirile lui Peîter Rând. E formidabil ! De pildă : Călăreţul Negru. Daţi-ne mai des asemenea povestiri. Eu nu prea scriu scrisori. Dar gîndii ca să vă spui că revista dv., cînd dă omul zece cenţi, nu-i pare rău."Slim ridică ochii, întrebător :— De ce vruşi să citesc asta ? Whit spuse :— Citeşte înainte. Citeşte numele, dedesubt. Slim citi :

— „Al dumneavoastră, care vă doreşte succes, Wilţiam Tenner."Ridică iar ochii către Whit :— De ce vruşi să citesc asta ?Whit închise revista, plin de demnitate.— Nu ţi-l aminteşti pe Bill Tenner ? Care-a lucrat aciia acu' vro trei luni ?Slim se gîndi...— Unu' mărunţel ? întrebă. Care lucra la grapă ?— El e ! strigă Whit. El e ăla !— Crezi că el e ăla care-a scris scrisoarea ?— Păi, ştiu io. Bill şi cu mine stăm într-o zi chiar aciia. Biil avea la el o revistă d-asta care tocma' apăruse. Se uită pin ea şi zice : „Scrisei61o scrisoare. Să vedem, au băgat-o-n revistă ?" Da' n-o băgaserâ. Şi-atuncia Bill cică : „Or fi ţinînd-o pentru al'dată." Şi poftim c-aşa fu. Asta e !— Pesemne c-ai dreptate. Uite c-au tipărit-o. George întinse mîna după revistă.— Ia să văz şi io.Whit găsi locui cu pricina, dar nu dădu revista din mină. Indică scrisoarea cu degetul arătător. Apoi se duse la poliţa sa şi aşeză revista cu grijă înăuntru.— Oare o fi văz't-o Bill ? zise. Bill şi cu mine lucram amîndoi pe ogoru' ăla cu mazăre. Eram cu grăpatu' amîndoi. Bill era băiat bun, dat naibîi.Carlson nu se lăsase atras de noul subiect. Sta tot cu privirea aţintită în jos, spre bătrânul cîine. Candy îl urmărea, stînjenit. Carlson spuse :— Dacă vrei, îl scap pe nenorocitu' ăsta chiar acu' de toate chinurile, şi-am isprăvit povestea. De mîncat nu mănîncă, de văzut nu vede, nici să umble nu poate făr' să sufere.Candy spuse cu oarecare nădejde în glas :— N-ai armă.— Pe dracu' n-am. Am un Lueger. N-o să-l doară neam.Candy zise :— Nu-i mai bine mîine ? Să mai aşteptăm pînă mîine.— Nu văz ca ce, zise Carlson.Se duse la patul lui, trase de dedesubt un sac şi scoase din el un pistol Lueger.— Să isprăvim odată cu chestia asta, zise. Nu poate omu' dormi aciia de duhoarea asta a lui.Băgă pistolul în buzunarul de la spate. Candy se uita îndelung la Slim, în nădejdea că-l va ajuta să găsească vreun argument. DarSlim tăcea. în cele din urmă, Candy spuse domol şi resemnat :— Bine, ia-l.Nu îşi coborî deloc privirea asupra cîinelui. Se culcă şi îşi încrucişa braţele pe dindărătul patului, uitindu-se ţintă în tavan.Carlson scoase din buzunar o chingă mică de piele. Se aplecă şi i-o legă bătrînului cîine în jurul gîtului. Toţi cei de faţă, în afara lui Candy, se uitau ce* face.. — Hai, băiete, hai, băiatule ! spuse cu blîn-deţe.Şi lui Candy, pe un ton de scuză :— Nici n-o să simtă.Candy nu se mişcă şi nici nu-i răspunse. Carlson trase de curea. Bătrînul cîine se sculă anevoie şi se puse ţeapăn pe picioare, apoi se duse după cureaua care îl trăgea domol.Slim chemă :— Carlson.— lî?— Ştii ce-ai de făcut.— Ce vrei să spui, Slim ?— Ia o lopată, spuse Slim scurt.— A, fireşte ! Am înţeles. Scoase cîinele afară. în întuneric.George îl urmă pînă la uşă, o închise şi trase binişor la loc încuietoarea. Candy sta pe pat, ţeapăn, uitîndu-se ţintă în tavan.Slim vorbi tare :— Unu' din catîrii mei înaintaşi nu'ş ce are la o copită. S-o fi rănit. Trebuie să-i pui nişte catran.Avea un glas tărăgănat, care se stinse degrabă. Afară era tăcere. Paşii lui Carllson piereau în depărtare. Tăcerea pătrunse în casă. Tăcerea stăruia.53

54George chicoti.— Pud rămăşag că Lennie-i colo-n grajd, la căţelu' lui. N-o să mai vrea să vie aciia acu', dacă are-un căţel.Slim spuse :— Candy, poţi să-ţi alegi din căţeii ăia pecareul vrei.Candy nu răspunse. Tăcerea se lăsă iar asupra odăii. Venea din noapte şi invada odaia.George spuse :— Nu vrea nimenea să joace o partidă de euchre " cu mine ?— Aş juca io vr'o două partide cu 'mneata, spuse Whit.Se aşezară unul în faţa celuilalt, la masă, sub bătaia lămpii, dar George întîrzia să amestece cărţile. Rîcîia nervos cu unghia marginea pachetului şi măruntul zgomot scîrţîit atrase asu-pră-i privirea tuturor celor din odaie, încât 'se opri. Tăcerea se lăsă iar peste încăpare. Trecu un minut, şi apoi încă unul. Candy zăcea neclintit, cu privirea aţintită în 'ivan. Sbm îl privi o clipă, apoi îşi coborî ochii asupra mîimlor sale ; îşi acoperi o mînă cu cealaltă şi rămase aşa. De sub duşumea veni un zgomot mărunţel, ca un ronţăit, şi toţi bărbaţii îşi mutară privirile într-acolo, recunoscători. Doar Candy sta mai departe cu ochii pironiţi în tavan.— Parc-ar fi un guzgan, colo, jos, spuse George. Ar trebui să punem o cursă acolo.Whit izbucni :— Ce naiba o face atîta ?... Hai şi dă cărţile, ce nu le dai ? Asa nu mai jucăm noi euchre nici-odată.* Joc de cărţi.George adună cărţile într-un pachet strîns, apoi le privi dosurile. Tăcerea năpădise iarăşi odaia.O detunătură răsună în depărtare. Oamenii se uitară iute la bătrîn. Toate capetele se întoarseră spre dînsul. O clipă el continuă să privească tavanul. Apoi se răsuci încet cu faţa la perete şi rămase aşa, în tăcere.George amestecă zgomotos cărţile şi le împărţi. Whit trase către el un carton pentru înseninat punctele şi începu prin a aşeza fisele. Whit spuse :— Zic că voi, băieţi, ăţi fi venit aci să lucraţi ?— Cum adică ? Ce vrei să spui ? întrebă George.Whit rîse :— Păi, venirăţi vinerea. Pînă duminecă aveţi de lucru două zile.— Nu-ş ce socoteală-i asta, făcu George. Whit rîse iar :— Ba ştii, dac-ai mai umblat mult pe la ferme d-astea mari. Unu' care vrea să vază cum e la o fermă, soseşte sîmbătă după-masă. îşi ia cina de sîmbătă şi trei mese de duminecă, şi poa' să plece luni după gustarea dintîi, făr' să fi pus mîna pe ni'ca. Da' voi venirăţi vinerea la amiază. O zi jum'ate trebuie să faceţi, oricum v-ăţi fi socotit voi.George îl privi liniştit în faţă.— Noi o să cam stăm p-aciia. Eu şi cu Lennie vrem să strîngem cîţiva bănişori.Uşa se deschise liniştit şi grăj darul băgă capul înăuntru ; o faţă descărnată de negru, purtînd semnele durerii, şi cu ochi răbdători.— Domnu' Slim.Slim îşi luă ochii de la bătrînul Candy. , — O, hello, Crooks. Ce e ?5356__ Mi-aţi spus să-ncălzesc catran pentru pi-cioru' catîrului ?iuia. E cald. _— Aha ! Sigur c-aşa, Crooks. O să viu îndată

să i-l pui.— Pot să i-l pui şi eu, dacă vreţi, domnuleSlim.— No. Viu eu imediat. Se sculă.Crooks spuse :— Domnu' Slim.— Da?— Tipu' ăla mare, ăl nou, se tot joacă mereu cu căţeii dumneavoastră, în grajd.— Lasă, nu-i nimic. I-am dat şi lui un căţel.— Mă gîndii să vă spui, zise Crooks. Ii tot scoate din ladă şi-i tot suceşte în mîini. Bine n-ar' să le facă.— Las' că nu le face nimic, zise Slim. Viu şi eu cu tine acu'.George ridică ochii.— Dacă nebunu' ăla face prostii p-acolo, dă-l afară, Slim.Slim ieşi din cameră, ducîndu-se după grăjdar. George împărţi cărţile şi Whit culese pe ale sale şi le examina.— O văzuşi pe mititica ? întrebă.— Care mititică ?— Păi, nevasta aia nouă a Iu' Curley.— Da, o văzui.— Ei, aşa că-i o bucăţică bună ?— N^am văz't-o destul ca să ştiu, spuse Geoi-ge.Whit îşi puse jos cărţile, spectaculos.— Ei, stai p-aci şi ţine ochii deschişi. O să vezi prea şi prea. N-ascunde nimica aia. N-ammai văz't una ca ea. Ii joacă ochii mepeu, după toţi. Pui rămăşag că face cu ochiu' şi grăjdaru-lui. Nu-ş ce dracu' vrea.George întrebă ca în treacăt :— A fost vr'un necaz ceva, de când e aciia ? Era evident că pe Whit nu-l interesa jocul.Puse pe masă cărţile ce le ţinea în mînă şi George le amestecă în pachet. Cu un aer hotărît, George îşi întinse iar pasienţa — şapte cărţi şi şase pe deasupra, şi iar cinci peste ele.Whit zise :■— Da, înţeleg ce vrei să spui. No, pîn' acu' nimica. Lu' Curley i-au intrat viespi în nădragi, şi-atîta tot, pîn' acu'. De cum e băieţii p-acilea, hop şi dînsa. li cată pe Curley, ori şi-aduce aminte c-a uitat vr'o drăcie p-aci şi vine s-o cate. Pesemne zor nevoie să stea lingă bărbaţi. Iar pe Curley îl furnică pîn pantaloni în draci, da' pîn-acu' altcava nimic.George spuse :— O să iasă o belea. O să facă aia o belea de toată frumuseţea. O vezi cît de colo că-i mo-meală de puşcărie d-a gata. Curley ăla şi-a făcut-o cu mîna lui, ar1 să vază el. O fermă ca asta, c-o ceată de găligani, nu-i loc nimerit pentru-o fată, mai cu seamă una ca ea.Whit spuse :— Dacă te sîcîie ceva gînduri, ai face bine să vii cu noi ăştiălalţi la oraş mîine seară.— De ce ? Ce faceţi acolo ?— Păi... ce se face de-obioei. Ne 'cern la lo-calu' Iu' tanti Suzy. E ceva pe cinste. Tanti Suzy e grozavă, te strici de rîs cu ea, numa-n bancuri o ţine. Ca de pildă, cînd dam să intrăm sîmbăta trecută. Tanti Suzy deschide uşa ş-apoi ţipă peste umăr : „Fetelor, puneţi repede ceva pe voi, că5758vine şerifu' !" Şi nici nu vorbeşte porcos, niciodată. Ţine cinci fete.— Şi cât te costă ?— Doi dolari jum'ate culcatu'. Cu douş'cimci de cenţi poci să ai o băutură. Suzy are şi nişte foteluri mişto unde poci să stai. Dacă n-ai chef de fete, nu-i bai, poci sta într-un fotei d-ăla, să bei un pahar, două, trei, şi să-ţi treci: timpu', că Suzy nu se supără. Nu-d repede pe băieţi şi nu-i dă afară, dacă n-are chef de fete.— Poate m-oi duce şi io să văz cum e p-aeolo, spuse George.— Sigur. Să vii. I-o distracţie pe cinste, cu bancurile alea care le tot spune dînsa. Odată cică : „Ştiu pe unii care dac^au pe podea o scoarţă de petice şi pe patifon o lampă c-o păpuşă şi cu farafastâcuri la abajur, îşi închipuie că ţine un salon." De localu' Iu' Clara vorbea ea aşa. Cică, Suzy : „Io ştiu ce vă trebuie vouă, băieţi",

cică. „Fetele mele e curate", cică „şi-n whisky-u' meu io nu bag apă", cică. „Dacă are vr'unu' din voi chef să se uite la o lampă cu farafastîcuri şi nu-i pasă de s-o arde, n-ar' decît, ştie un' să se ducă". Şi cică : „Sînt unii p-aciia care umblă şi-acu' răscrăcănaţi fiin'că le plăcu să sie uite la o lampă cu farafastîcuri."George întrebă :— Clara ţine localu' ăl'lalt, ai ?— Ihî, confirmă Whit. Da' noi nu ne 'cern acolo neam. Clara ia trei bistari culcatu' şi trei'ş'cinci un pahar, şi nici bancuri nu face. Da' localu' Iu' Suzy e curat şi-are foteluri mişto. Şi, pe deasupra, nici mi primeşte filfizoni.— Eu şi cu Lennie trebuie să strîngem nişte bănişori, spuse George. M-oi duce poate io p-acolo, să şez să beau un pahar, da' de cheltuit doi dolari jum'ate, aia n-o fac.— Pe, omu' mai trebuie să se şi distreze cînd şi cînd, spuse Whit.Uşa se deschise şi intrară împreună Lennie şi Carlson. Lennie se strecură spre patul lui şi se aşeză pe el, silindu-se să nu atragă atenţia. Carlson băgă mîna sub patul său şi îşi scoase sacul. Nu se uită la moş Candy, care tot mai sta cu faţa ia perete. Carlson găsi în sac o vergea de curăţat şi un bidonaş cu ulei. Le puse pe pat şi apoi scoase la iveală pistolul, îi trase magazia şi cu un zgomot sec aruncă glonţul din locaş. Apoi se apucă să cureţe ţeava cu vărguţa. Cînd se auzi zgomotul ejectorului, Candy se întoarse si se uită o clipă la armă, apoi se suci iar cu faţa la perete.Carlson întrebă, degajat :— Curley a mai fost p-aci ?— Nu, îi răspunse Whit. Da' ce dracu-l roade pe Curley ?Carlson se uită chiorîş la ţeava armei sale.— îşi cată cocoana. îl văzui umblînd de colo-colo p-afară.Whit spuse, sarcastic :— Jum'ate din timp o caută, şi jum'atea ai-laltă-l caută ea pe el.In odaie năvăli Curley, agitat.— Aţi văzut-o careva pe nevastă-mea, băieţi ? întrebă.— N-a fost p-acilea, spuse Whit. Curley se uită ameninţător prin cameră.— Unde dracu' e Slim ?— S-a dus la grajd, spuse George. Să puie catran p-o copită crăpată.Umerii lui Curley căzură, apoi se ridicară iar.— De cînd s-a dus ?— Acu' cinci, zece minute. 5960Curley o zbughi afară, trîntind uşa în urmă-i. Whit se ridică.— Zic că să văz şi io una ca asta, spuse. Curley s-a scrîntit, altfel nu s-ar lega de Slim. Şi e iute de mînă, Curley. A ajuns în finală la Mănuşile de Aur. Are şi nişte tăieturi din ziare unde scrie d-asta.Chibzui.— Da', orişicît, pe Slim ar face bine să-! lase-n pace. Nu ştie nimeni de ce-i în stare Slim.— Crede că Slim e cu nevastă-sa, ai ?— Asa s-ar părea, făcu Whit. Fireşte că nu-i cu ea. Cel puţin aşa zic io. Da' vreau să văz şi io tevatura, dac-o fi să fie. Hai să mergem.George spuse :— Io rămîi aciia. Nu vreau să mă bag în nici o chestie cu bocluc. Lennie şi cu mine trebuie să strîngem un bănuţ, să ne facem niţel cheag.Carlson îşi termină curăţatul armei, şi-o puse în sac şi împinse sacul sub pat.— O să merg şi io afară, să văz tărăşenia asta, zise.Moş Candy rămase nemişcat, iar Lennie sta pe patul lui şi—1 urmărea cu băgare de seamă pe George.După ce plecară Whit şi Carlson şi uşa se închise în urma lor, George se întoarse către Lennie :— Ce-i cu tine ? Ce făcuşi ?— N'ica nu făcui, George. Slim 'ce că mai bine să nu-i mai mîngîi atîta pe căţeii ăia acuma. Slim 'ce că nu le face bine. Şi-atuncia venii aciia. Am fost cuminte, George.— Puteam să-ţi spui şi io atîta lucru, zise George.— Păi da' nu le făceam nici un rău. Stăm cu căţeluşu' meu în poală şi—1 mîngîiam, atîta.George întrebă :— L-ai văz't pe Slim acolo-n grajd ?— Păi dar ! Mi-a zis că mai bine să nu mai tot mîngîi căţelu' ăla.

— Ai văz't-o şi pe fata aia ?— Care, a Iu' Curley ? .— Ihî. Veni şi ea în grajd ?— No. Io n-am văz't-o.— N-ai văz't deloc pe Slim vorbind cu dînsa ?— Ţţţ, scutură din cap Lennie. N-a venit în grajd.— Bine, făcu George. Mi-e că n-o să vază băieţii nici o bătaie. Dacă e vr'o bătaie, LennLe, tu să nu te bagi.— Io nu vroi să mă bat, făcu Lennie.Se ridică de pe patul lui şi se aşeză la masă, în faţa lui George.George amesteca, aproape automat, cărţile ; îşi înşiră iarăşi pasienţa, cu o încetineală deliberată, meditativă.Lennie întinse mîna după o carte ou figură, o privi îndelung, apoi o întoarse cu capătul celălalt şi iar o privi îndelung.— E la fel la amîndouă capetele, spuse. George, de ce-i la fel la amîndouă capetele ?— Nu ştiu, spuse George. Aşa le face... Ce făcea Slim în grajd cînd l-ai văz't tu ?— Slim ?— Da, el. Cînd l-ai văz't la grajd şi ţi-a spus că să nu-i mai mîngîi atîta pe căţei.— A, da. Avea-n mînă o cană cu păcură şi-o pensulă. Nu-ş ce făcea cu ele.— Eşti sigur că fata aia n-a intrat, cum intră aciia azi dimineaţă ?— No, n-a intrat neam.61George oftă.— Mai bine, orişicînd, un bordel bun. zise. Ss duce omu' acolo, se-mbată, îşi uşurează firea-n toate pnvmţile, şi n-are nici un bocluc. Şi ştie-din capu' locului cit are să-l coste. Da' cu momelile astea, parcă n-ar avea alt gînd decît să te bage la zdup.Lenme îi sorbea admirativ vorbele şi mişca niţel din buze ca să nu piardă şirul. George continuă :— Ţi-aduci aminte de Andy Cushman, Len-nie ? Ala care mergea la şcoala primară ?— Ala carc-avea o mamă de făcea plăcinte calde la copii ?— Ihî. Ala. Tu ţii minte orişice dacă-i amestecat cu haleală.Georgs îsi privi atent pasienţa. Puse un as-peste rîndul dm urmă şi le suprapuse un doi, un trei şi un patru de carou.— Andy e acu' la San-Quentin *, din pricina unei putori, spuse George.Lennie bătea toba în masă cu degetele.— George !— Ai ?— George, cît mai e pîn-o s-avem căsuţa aia a noastră şi-o să trăim în belşug, din rodu' pă-mîntului, si cu iepuri ?— Nu ştiu, spusa Gaorge. Trebuie să strîngem ceva bănişori. Io ştiu un locşor care-am putea să-l luăm ieftin, da' pe degeaba nu-l dă.Moş Candy se răsuci încet cu faţa la ei. Ochii îi erau larg deschişi. îl urmărea pe George cu luare-aminte.Lennie zise :— Mai spune de iocu' ăla, George.62închisoare în apropiere de San-Francisco. (N.T.l.•— Păi nu-ţi spusei aseară ?— Hai, mai spune, George.— Păi, e zece pogoane, zise George. Are şi-o moricică de vînt. Are pe el o colibă şi-o curte de păsări. Are bucătărie, are livadă, cireşe, mere, piersici, caise, nuci şi cîţiva butuci de viţă. E şi-un petec de luţernă, şi apă berechet s-o uzi. E şi-o cocină pentru porci...— Şi iepuri, George.— Pentru iepuri nu e încă n'ica, da' poci foarte uşor să zidesc io cîteva coteţe şi tu poci să-i hrăneşti cu luţernă pe iepurii ăia.— Te crez că poci, spuse Lennie. Afurisit să fiu dacă nu poci io.

Mîmile lui George lăsară cărţile. Glasul îi deveni mai cald.— Şi-am putea să ţinem cîţiva porci. Aş putea să zidesc o afumătoare, ca aia de-o avea bunicu', şi cînd tăiem porcu' putem s-afumăm slănina şi şuncile, şi să facem cîrnaţi şi d-alde-astea. Şi cînd suie somonu' apa, am putea să prindem cam o sută şi să-i sărăm ori să-i afumăm. I-am mînca dimineaţa, la prînzişor. Nici nu există ceva mai bun ca somonu' afumat. Şi cînd s-or coace fructele, putem să facem conserve — şi de roşii — e foarte lesne să faci conserve de roşii. în toată duminica tăiem cîte-o găină sau cîte-un iepuraş. Poate s-avem şi-o vacă, ori o capră, şi smîntî-na-i atîta de groasă de s-o tai cu cuţitu' şi s-o scoţi cu lingura.Lennie îl urmărea cu ochi mari şi la fel îl [urmărea şi moş Candy. Lennie spuse încetişpr :— Am trăi în belşug, din rodu' pămîntului.— Fireşte, făcu George. Toate soiurile deIverdeţuri în grădină, şi dac-avem chef de niţel whisky, ne-om duce să vindem cîteva ouă ori al'ceva, ori nişte lapte. Am trăi acolo, şi gata.64

Ar fi locu' nostru. S-ar termina cu alergătura de colo-colo pin ţinut, nu ne-ar mai face de mîn-care vr'un bucătar japonez. Nu, dom'le, am avea şi noi locu' nostru şi-acolo am sta şi n-am mai dormi prin barăci-dormitoare.— Spune de casă, George, se rugă Lennie.— Fireşte, am avea o căscioară, şi-o odaie pentru noi. O sobă bună, d-alea rotunde de tuci, şi iarna nu s-ar mai stinge focu-n ea. N-ar fi aşa mult pămînt ca să ne spetim muncind. Poate aşa, vr'o şase, şapte ceasuri pe zi. N-ar trebui să cărăm orz cîte unş'pe ceasuri pe zi. Şi cînd am semăna ce-am semăna, tot acolo am fi ca să strîngem recolta. Am vedea cu ochii noştri ce-a ieşit din ce semănarăm.— Şi iepurii, spuse Lennie cu fervoare. Şi-o să-i îngrijesc io. Spune, George, cum o sâ-i îngrijesc io.— Fireşte, o să te duci la brazda' cu luţernă, şi-o să iei cu tine un sac. O să umpli sacu' şi pormă o să-l iei şi-o să-l pui în cuştile iepurilor.— Şi ei o să ronţăie, şi-o să ronţăie, zise Lennie, cum face ei. I-am văz't io.— Cam la şase săptămîni, continuă George, iepuroaicele or să fete, aşa c-o s-avem la iepuri berechet, şi să mîncăm şi să vindem. Şi-o să ţinem şi cîţiva porumbei, să zboare-ntr-una în juru' morii de vînt, ca atunci cînd eram io mic.Privea fascinat peretele pe deasupra capului lui Lennie.— Şi-o să fie locu' nostru şi nimeni n-o să poa' să ne dea afară. Şi dacă nu ne place careva, îi spunem : „Pleacă dracului d-aci", şi musai să plece. Da' dacă vine un preten, păi cum, n-avem noi un pat special ? Şi-i spunem : „Ce nu stai să mîi noaptea adia ?" Şi el stă, zău c-aşa. Şi-omavea şi-un cîine setter şi vr'o două pisici vărgate, da' tu trebuie să fii cu ochii-n patru pe pisicile alea, să nu prinză puii de iepuri. Lennie sufla din greu.— Să poftească să se dea ele la iepuri ! Lt frîng gîtu' la afurisitele alea ! Le... le pocnesc c-un băţ.Se mai potoli, bombănind, pentru sine, ameninţări la adresa viitoarelor pisici care ar îndrăzni să-i supere pe viitorii iepuri.George sta, ca vrăjit de vedenia lui.Cînd vorbi Candy, tresăriră amîndoi, de parcă ar fi fost prinşi asupra unei fapte vinovate. Candy spuse :— Ştii tu un loc ca ăsta undeva ? George intră imediat în defensivă :— Să zicem că ştiu, făcu. Ce-ţi pasă dumitale ?— N-am nevoie să-mi spui un' se află. Poa' să fie orişiunde.— Fireşte, spuse George. Aşa e. 'Mneata nu l-ai găsi şi să-4 câţi o sută de ani.Candy urmă să vorbească agitat :— Şi cît cere p-un loc ca ăsta ? George îl urmărea, bănuitor.— De, io zic c-aş putea să-l iau cu şase su-tare. Bătrînii care-l au e lefteri, şi femeia are nevoie d-o operaţie. Da, i-ascultă, ce te 'ntere-sează pe 'mneata ? Astea-s trebur'le noastre.Candy spuse :— Io, c-o mină, mare brînză nu poci face. Pierdui mina dreaptă chiar aciia, la ferma asta. D-aia mi-au dat un loc de rîndaş — paznic şi măturător. Şi-imi dădură două sutare şi cin'zeci fiinc-am rămas fără

mină. Şi mai am pîn-acu' încă cin'zeci care i-am economisit io la bancă,s — c. 532

65ştii. Asta face trei sutare. Şi la capu' lunii, iar mai iau cin'zeci de dolari. Să-ţi spui io cevaşilea. Se aplecă înainte, plin de însufleţire :— Ce-ar fi, mă băieţi, sâ mă luaţi şi pe mine tovarăş ?... Trei sutare şi cin'zeci poci să bag io. De muncă nu prea-s bun, oe-i drept, da' aş putea să gătesc mîncarea, să văz de găini, să mai plivesc grădina. Ce ziceţi, băieţi ?George închise pe jumătate ochii.— Trebuie să mă gîndesc la asta. Todauna-am zis că s-o facem noi doi, între noi...Candy îl întrerupse :— Aş făcea un testament şi v-aş lăsa tot vouă partea mea, la caz că dau ortu' popii, fiin'că neamuri tot n-am, şi n'ica. Voi doi aveţi ceva bânişori ? Poate-am şi putea s-aranjăm.George scuipă pe duşumea, plin de dispreţ.— Avem, amîndoi, zece dolari. Apoi spuse, gânditor :— Ascultă, dacă muncim, Lennie şi cu mine, o lună, şi nu cheltuim n'ica, o s-avem un sutar. Asta ar face cu tatu' patru sutaire şi cin'zeci. Pui rămăşag că pe banii ăştia putem lua locu'. Şi-atumcia 'mneata şi cu Lennie aţi putea să şi-ncepeţi să-l aranjaţi, şi io mi-aş mai găsi o muncă, să plătim restu', şi voi aţi putea să vin-deţi ouă şi d-alde-astea.Rămaseră tăcuţi. Se uitară unul la altul, uimiţi. Lucrul acela, în care niciodată nu crezuseră cu adevărat, era pe cale să se împlinească. George spuse cu gravitate :— Doamne, Isuse Cristoase ! Pui rămăşag că putem să-l luăm.Ochii îi erau plini de mirare.— Pui rămăşag că putem să-l luăm, repetă 66 cu duioşie.Candy se aşeză pe marginea patului. îşi scărpina nervos ciotul de la încheietura mîimi.— Acu' patru ani m-am rănit, zise el. Nu mai trece mult şi-or să mă dea afară. De cum n-oi mai fi în stare să curăţ bărăcile-dormitor, or să mă dea-n sarcina comitatului. Poate că dacă v-oi da vouă banii, voi o să mă lăsaţi să plivesc pin grădină şi cînd n-oi mai plivi prea bine. Şi-oi spăla vasele, ş-alte mărunţişuri d-astea. Da' m-oi afla pe locu' nostru şi-oi fi lăsat să muncesc pe locu' nostru.Spuse, jalnic :— Văzurăţi ce-i făcură în ast' seară cîine-lui meu ? 'Geau că nu mai e de nici un folos, mei pentru dînsu', nici pentru altu'... Cînd m-or da afar' d-aciia, mi-ar părea bine să se găsească cineva care să mă-mpu?te şi pe mine. Da' n-or să facă una ca asta. N-o să am nici un' mă duce, şi nici nu mai mă ia nimeni, la nici un fel de treabă. Pînă sînteţi gata voi băieţi să plecaţi, io o să mai am încă treizeci de dolari.George se ridică.— O facem, spuse/ Aranjăm noi locşoru' ăla şi-o să stăm acolo.Se aşeză iar. Şedeau cu toţii nemişcaţi, năuciţi de frumuseţea a ceea ce li se întîmpila, fiecare cu mintea încordată spre vremea viitoare cînd avea să se realizeze acel lucru încmtător.George spuse, speculativ :— Să 'cern că s-ar da la oraş vr'o serbare, sau c-a-r veni vr'un circ, sau vr'un meci de base-ball, ori mai ştiu io ce.Moş Candy dădu din cap, aprobator.— N-e-am duce acolo şi gata, spuse George. N-am întreba pe nimeni dacă ne dă voie. Mulge, băiete, vaca, zvîrle cîteva boabe la găini, şi-apoi gata, mergem la oraş. '6768

— Şi nişte iarbă la iepuri ! izbucni Lennie. Io n-o să uit niciodată să le dau de mîncare... Cînd o facem, George ?— Peste-o lună. O lună-n cap, nici mai mult nici mai puţin. Ştii ce-oi face ? Oi scrie bătrîni-lor ălora, proprietarii locului, ca să ştie că-l luăm. Şi Candy ar' să le trimită un sutar arvună.— Sigur c-aşa, spuse Candy. Şi-are ăia sobă bună acolo ?— Fireşte, are o sobă foarte bună, arde şi cu cărbuni şi cu lemne.— Io-mi iau căţelu', spuse Lennie. Pui rămăşag că ce-o să-i mai placă acolo... Doamne !Se apropiau glasuri de afară. George zise repede :— Să nu suflaţi o vorbă, la nimeni. Ştim numai noi trei, şi-atîta. E-n stare ăştia să ne dea afară, de să

nu mai putem să strîngem banii. Ne vedem de treabă, de parc-am avea de gînd să cărăm orz cît om trăi, şi-apoi, într-o bună zi, ne ducem glonţ de ne luăm ce ni se cuvine şi ne cărăm d-aciia.Lennie şi Candy făcură semn că da. hlizin-du-se de încîntare.— Nu spui la nimeni, îşi poruncea sieşi Lennie.Candy zise :— George ?— îî ?— Trebuia să fi-mpuşcat io cîinele ăla, mă George. Nu trebuia să las un străin să-mi împuşte cîinele.Se deschise uşa. Intră Slim, urmat de Curley, de Carison şi de Whit. Slim avea mîinile negre de smoală şi privirea posomorită. Curley se ţinea pe urmele lui. Curley spuse :— Zău, Slim, că n'aveam nici un gînd rău. Te-ntrebai şi io aşa.Slim făcu :— Bine, bine, da' prea m-ai întrebat des. M-am săturat pînă-n gît, zău. Dacă nu poţi să-ţi păzeşti nevasta, oe vrei să fac io ? Pe mine să mă laşi în pace.— Păi asta mă căsnesc să-ţi spui, că n-avui nici un gînd rău. Ziceam şi io aşa, că poate-i fi văzut-o, din întîmplare.— Ce nu-i spui să stea dracului acasă, unde i-e locu' ? zise Carison. O laşi să se fîţîie prin dormitoare, şi-ai să vezi că nu trece mult şi-o să iasă o belea, de n-o să mai ştii pe un' să scoţi cămaşa.Curley se smuci spre Carison :— Tu să nu te-amesteci ! Ori vrei să te trezeşti zvîrlit afară ? !Carison zise :— Neisprăvitule ! încercaşi să-i sperii pe Slim, da' nu s-a prins. Te-a speriat Slim pe tine. Eşti fricos ca un iepure. Nu mai poci io că eşti ăl mai mare boxer din ţinut. Să pofteşti să te legi de mine, că te pocnesc odată de-ţi zboară căpăţîna cu mutra aia afurisită cu tot.Candy se alătură bucuros atacului :— O mănuşă plină cu vaselină ! spuse cu dezgust.Curley îl fulgeră din ochi. Apoi privirea îi alunecă pe de lături şi se opri asupra lui Lennie, care încă mai zîmbea, vrăjit de amintirea fermei sale viitoare.Curley se apropie de Lennie, adulmecîndu-l duşmănos.— Tu de ce dracu' rîzi ? Lennie îl privi preocupat.— Hă ?6970Atunci furia lui Ourley explodă.— Ia dă-te-ncoa, mă găligane. Sooal'te-n picioare ! De mine n-ar' să-şi bată joc nici un pui de lele, fie el şi-un găligan ca tine. Ţi-arăt io ţie cine-i fricos.Lennie se uită desnădăjduit la George, apoi se sculă şi încercă să se dea îndărăt. Curley luase poziţia de atac. Se repezi la Lennie cu pumnul stîng şi apoi îl izbi cu dreptul.' Lennie scoase un strigăt de groază. Din nas îi ţîşnea sînge.— George ! strigă. Spune-i să mă lase-n pace, George !Se dădu înapoi pînă se lipi de perete, iar Curley venea după el, pocnindu-l în obraz, ^Lui Lennie îi spînzurau braţele în lături ; era prea speriat încî't să se apere.George sărise în picioare şi urla :— Pune mîna pe el, Lennie. Nu te lăsa. Lennie îşi acoperi faţa cu labele lui de urs.Strigă :— Spune-i să nu mai dea, George !Atunci Curley îl pocni în stomac şi-i tăie răsuflarea.SI im sări în sus.— Tiicălosu' ! strigă. Trebuie să-l iau io în primire!George întinse mîna şi-l reţinu pe Slim.— Stai niţel ! strigă. îşi făcu mâinile pîlnie la gură şi zbieră : Pune mîna pe el, Lennie !Lennie îşi luă mîinile de pe obraz şi se uită după George ; Curley îi repezi pumnii în ochi. Faţa cea mare se umplu de sînge. George urlă din nou :

— Am spus : pune mîna pe el !Pumnul lui Curley îşi lua avînt, cînd Lennie întinse mîna după el. în minutul următor Curleyse zbătea ca un peşte în undiţă şi pumnul lui strîns se pierdea în mîna enormă a lui Lennie. George dădu fuga către celălalt capăt al odăii.— Dă-i drumu', Lennie. Dă-i drumu' !Dar Lennie se uita îngrozit la omuleţul care se zbătea în mîna lui. Pe obrazul lui Lennie şiroia sîngele, unul din ochi îi era zdrelit şi-l ţinea închis. George îl pălmui peste obraz, de cîteva ori, dar Lennie nu dădea drumul pumnului înşfăcat. între timp, Curley se făcuse alb la faţă şi se chircise, abia se mai zbătea. Ţipa într-una, cu pumnul pierdut în laba lui Lennie.George strigă iarăşi şi iarăşi :— Dă-i drumu', Lennie ! Lasă-i mîna, Lennie ! Dă-i drumu' ! Slim, hai, ajută-mă, cît mai are ăsta mînă.Brusc, Lennie dete drumul. îşi îndoi spinarea, ghemuindu-se la perete.— Tu ai zis, George ! spuse jalnic.Curley şedea pe jos, privindu-şi ou uimire mîna zdrobită. Slim şi Carlson se plecară asu-pră-i. Apoi Slim se îndreptă şi-i privi pe Lennie cu oroare.— Trebuie să-l ducem la un doftor, spuse. Pare-se că n-a mai rămas oscior nefrînt în mîna asta a lui.— N-<am vrut, plîngea Lennie, n-am vrut să-i fac rău.Slim spuse :— Carlson, du-te şi-nhamă şareta. O să-l ducem la Soledad, să-l cîrpească.Carlson ieşi, zorit. Slim se întoarse către Lennie, care sta şi scîncea.7172-*- Nu eşti tu de vină. Demult îl păştea aşa ceva pe neisprăvitu' ăsta. Da', Doamne sfinte, mai c-a rămas fără mînă.Slim ieşi repede şi într-o clipă se întoarse cu o cănită de tablă plină cu apă. I-o ţinu la gură lui Curley.George spuse :— Slim, acu' o să ne dea afară 7 Ne trebuie nişte bani. Babacu' Iu' Curley o să ne dea afară acu' ?Slim îşi schimonosi faţa într-un surîs. înge-nunche lîngă Curley.— îţi venişi în fire destul ca s-asculţi ce-ţi spun 7 îl întrebă.Curley făcu semn că da.— Atunci ascultă : Io crez că-ţi prinseşi mina într-o maşină. Dacă nu spui la nimeni ce s-a-ntîmplat, nu spunem nici noi. Da' dacă trăncăneşti şi dacă pui să-l dea afară p-ăsta, să ştii că spunem la toţi şi-o s-ajungi de rîsu' lumii.— N-o să spui, zise Curley. Se ferea să se uite la Slim.De afară se auzi zgomot, de roţi. Slim îl ajută pe Curley să se ridice.— Hai acu'. Carlson o să te ducă la un doftor.îi ajută lui Curley să iasă pe uşă. Zgomotul roţilor se îndepărtă. După o clipă, Slim reveni în dormitor. Se uită la Lennie, care tot mai sta ghemuit la perete, înfricoşat.— Dă să-ţi văz mîinile, îi ceru. Lennie întinse mîinile.— Doamne, Isuse Cristoase, nu mi-ar plăcea deloc să te mînii pe mine !George îl întrerupse :— Lennie era speriat, d-aia, explică. Nu ştia ce să facă. Ţi-am spus io că nu trebuie să se

bată nimeni cu dînsu'. No, parcă Iu' Candy îi spusei.Candy dădu din cap cu gravitate.— Chiar aşa-mi spuseşi, zise. Chiar azi 'neaţă cind se legă Curley întîi şi-ntîi de pretenu' tău, ai zis : „Ar face bine să nu se joace cu Lennie dacă nu vrea să dea de bocluc". Chiar aşa-mi spuseşi.George se întoarse către Lennie :— Nu-i vina ta. N-ai de ce să mai fii speriat. Făcuşi tocma' ce ţi-am spus. Ai face bine să te duci acu' la spălător şi să-ţi cureţi faţa. Parcă eşti dracu'Lennie zîmbi, cu gura lui zdrelită.— Io n-am vrut să dăm de belea, spuse.

Se îndreptă spre uşă, dar înainte de-a ajunge, se întoarse iar :— George ?— Ce vrei ?— O să poci să văz de iepuri, nu-i aşa, George ?— Fireşte. N-ai făcut ni'ca rău.— Nu vrui să fac rău, George.— Bine, du-te dracului şi te spală.*>\i !&•*

CAPITOLUL PATRUNEGRUL CROOKS, GRĂJDARUL, îşi avea patul în magazia cu hamuri, un mic hangar proptit de peretele grajdului. De-o parte a cămăruţei era o fereastră pătrată, cu patru ochiuri de geam, iar de cealaltă parte o uşă îngustă de scînduri, care dădea spre grajd. Culcuşul hii Crooks era alcătuit dintr-o ladă lungă, umplută cu paie, pe care erau zvîrlite păturile lui. în peretele cu fereastra erau bătute piroane de care atîrnau hamuri stricate, în curs de reparare, fîşii de piele nouă ; şi, chiar dedesubtul ferestrei, se găsea o băncuţă cu unelte de şelar, cuţite îndoite, şi ace, şi sule. şi gheme de sfoară. De piroane mai atîrnau piese de harnaşament, o gură de ham crăpată, cu umplutura de păr de cal ieşind din ea, un belciug frînt şi un lanţ de şleau, cu îmbrăcămintea de piele sfîşiată.Crooks îşi avea lădiţa de mere deasupra culcuşului şi acolo ţinea un şir de sticle cu medicamente, pentru dînsul cît şi pentru cai. Mai se găseau pe ea cutii de tablă cu săpun pentru şei şi o cutie din care picura catran şi în care era înfiptă o pensulă. împrăştiate pe duşumea zăceau o seamă de obiecte personale, căci, locuind singur,Crooks putea să-şi lase lucrurile împrăştiate şi, fiind grăjdar şi infirm, era mai statornic decît ceilalţi muncitori şi agonisise mai multe declt putea duce în spinare.Crooks stăpînea cîteva perechi de ghete, o pereche de cizme cje cauciuc, un cogeamite ceas deşteptător şi o puşcă de vînătoare cu o singură ţeava. Avea şi cărţi : un dicţionar zdrenţăros şi un exemplar decolorat al Codului civil califof-nian din anul 1905. Pe o poliţă specială deasupra patului mai erau nişte reviste-magazin şi cîteva cărţi murdare ; o pereche de ochelari înrămaţi cu aur atirnau de un cui deasupra culcuşului.Odaia aceasta se înfăţişa măturată şi îndeajuns de curată, deoarece Crooks era un om mîn-dru şi rezervat. El păstra distanţă faţă de ceilalţi şi pretindea ca şi dînşti să facă la fel. Trupul îi era aplecat spre stînga din pricina şirei spinării strîmbate, şi ochii, foarte adînciţi în orbite, păreau să scînteieze intens, de atîta profunzime. Faţa lui slabă era brăzdată de cute adînci, negre, şi buzele subţiri, crispate de dureri, aveau o nuanţă mai deschisă decît obrazul.Era sîmbătă seara. Prin uşa deschisă care da în grajd veneau zgomote de cai ce se mişcau, <le picioare ce nu stăteau locului, de dinţi ron-ţăind fînul, de zăngănit de lanţuri. în odaia grăjdarului, un mic bec electric răspîndea o slabă lumină galbenă.Crooks şedea pe culcuşul lui. Cămaşa îi era scoasă din pantaloni, la spate. într-o mînă ţinea o sticlă cu ulei de frecţie şi cu cealaltă îşi freca şira spinării. La răstimpuri turna cîteva picături din uleiul pentru frecţie în palma trandafirie şi băga mîna sub cămaşă ca să reînceapă a se freca. îşi contracta muşchii spatelui şi se înfiora.7576Fără zgomot, Lenhie apăru în pragul uşii deschise şi rămase acolo privind înăuntru ; umerii lui laţi aproape că umpleau cadrul uşii. O clipă Crooks nu-l văzu, dar cînd ridică ochii, rămase ţeapăn şi faţa i se .posomori. Scoase mîna de sub cămaşă.Lennie zîmbi neajutorat, într-o tentativă de împrietenire :Crooks spuse tăios :— N-ai nici un drept să intri în odaia mea.' A9ta-i odaia mea. Nimeni n-are drept să intre aci, afar' de mine,Lennie înghiţi un nod din gît şi îşi lăţi zîm-betul care încerca să cucerească.— Nu fac n'ica, spuse. Am venit şi io să-mi văz căţelu'. Şi-am văz't lumina aprinsă, explică.— Ei şi, e dreptu' meu s-aprinz lumina. Fă bine şi pleacă din camera mea. Cum nu mă vor în dormitoru' vostru, aşa nu te vreau nici eu în odaia mea.— Da' de ce nu te vor ? întrebă Lennie.— Fiindcă-s negru. Ei joacă cărţi acolo şi eu nu pot să joc, fiindcă-s negru. Cică put. Ei, dacă vrei să ştii, şi voi îmi puţiţi mie, cu toţii.

Lennie îşi bălăbăni stingherit mîinile enorme; nu ştia ce să facă.— Toţi s-au dus la oraş, spuse. Slim şi George, şi toată lumea. George a zis că io să stau aciia şi să nu fac prostii. Am văz't lumina dumitale aprinsă.— Ei şi, ce vrei ?— N'ica, am văz't lumina aprinsă. Am zis că poci şi io să intru şi să şez un pic.Crooks se uită la Lennie, apoi întinse mîna îndărăt şi luă din cui ochelarii, îi potrivi pe urechile lui trandafirii şi iar se uită lung la Lennie.— Da' io tot nu-nţeleg ce cătai în grajd, protestă. Nu eşti cărăuş. Ăi de-ncarcă sacii n-au ce căta-n grajd. Nu eşti cărăuş. N-ai n'ica d-a face cu caii.— Căţelu', repetă Lennie. Venii să-mi văz ■căţelu'.— Bine, atunci du-te şi vezi-ţi căţelu'. Nu veni unde n-are nevoie de tine.Lennie îşi pierdu zîmbetul. înainta un pas în odaie, apoi îşi aduse aminte şi se dădu iar către uşă.— Mă uitai niţel la ei. Slim cică n-am voie să-T mîngîi prea mult.Crooks spuse :— Păi mereu i-ai scos din culcuşu' lor. Mă şi mir că maică-sa nu i-a dus în altă parte.— A, ea nu-mi face n'ica. Ea mă lasă.Lennie înaintase iar în odaie. Crooks se încruntă, dar surîsul dezarmant al lui Lennie îl învinse.— Hai, acu' intră şi şezi un pic, spuse. Dacă tot nu vrei să ieşi şi să mă laşi în 'pace, baremi intră şi şezi.Glasul îi devenise puţin mai prietenos.— Toţi băieţii s-au dus la oraş, ai ?— Toţi, afar' de moş Candy. Dînsu' şade-n dormitor şi-şi ascute creionu' şi tot îl ascute şi socoteşte.Crooks îşi potrivi mai bine ochelarii.— Socoteşte ? Da' ce-are de socotit Candy ? Lennie aproape strigă :— Pentru iepuri.— Eşti ţicnit, spuse Crooks. Eşti scrîntit rău. Care iepuri ?— Iepurii care-o să-i avem noi, şi de-ngrijit o să-i îngrijesc io, o să le tai iarbă, şi-o să le dau apă, şi d-alde-astea.77— Eşti scrîntit, ce mai vorbă, făcu Crooks. Bine face ăl de umblă cu tine că te ţine de-o parte, să nu te vază nimeni.Lennie spuse calm :— Nu-i minciună. O s-o facem. O să ne luăm un locşor al nostru şi-o să trăim în belşug din rodii' pămîntulud.Crooks se instala ceva mai confortabil pe culcuşul lui.— Aşaz'te, îl îmbie. Aşaz'te pe putinica de cuie.Lenie se ghemui şi se aşeză pe butoiaş.— 'Mneata zici că-i minciună, făcu. Da' nu-i minciună. E-adevărat tot ce spusei, şi n-ai de-cît să-l întrebi pe George.Crooks îşi propti bărbia neagră în palma trandafirie.— Tu umbli după lucru cu George, aşa-i ?— Fireşte. Un' se duce el să lucreze, mă ia şi pe mine.Crooks vorbi înainte :— Şi cîteodată dînsu' vorbeşte şi tu habar n-ai despre ce dracu' vorbeşte, aşa-i ?Se aplecă înainte, sfredelindu-l pe Lennie cu ochii lui adînci.— Aşa-i ?— îhî... cîteodată.— Vorbeşte şi el aşa, şi tu habar n-ai despre ce dracu-i vorba ?— îhî... cîteodată. Da'... nu todeauna. Crooks se aplecă înainte peste marginea culcuşului.— Io nu-s negru din sud, zise. Io-s născut aciia-n California. Babacu-meu avea o fermă de78 vr'o zece pogoane, creştea păsări. Puştii albi-lor veneau pe la noi să se joace, şi unii din ei erau băieţi buni. Lu' Babacu' nu-i plăcea. Io n-am ştiut pînă hăt tîrziu de ce nu-i plăcea. Da' acu' ştiu.Şovăia, şi cînd vorbi iar, glasul i se făcu mai blînd.

— Nu mai era altă familie de culoare la mile şi mile împrejur. Şi nici acu' nu mai e alt om de culoare aci, la ferma asta, şi doar o familie în Soledad.Rîse.— Dacă spui io ceva, cică : „Eh, spuse şi negru' ăla aşa."Lennie întrebă :— Cît zici 'mneata c-o să mai treacă pînă cresc destul căţeii ăia ca să poci să-i mîngîi ?Crooks rîse iar :— Cu tine poa' să vorbească omu' şi să fie sigur că pe-o ureche-ţi intră şi p-alta-ţi iese. Cîteva săptămîni şi-or să fie căţeii cum îţi place ţie. Ştie George ce face. El vorbeşte şi tu habar n-ai, nu-nţelegi nimic.Se aplecă înainte, foarte animat :— „Vorbeşte un negru' acolo"... şi încă un negru cu spinarea strîmbă. Aşa că nu va să zică nimic, înţelegi ? Tot nu ţii minte ce-a zis. Am văzut asta de cîte şi mai cîte ori, vorbeşte unu' cu altu' şi puţin îi pasă dacă-l aude ori dacă pricepe ce spune. Ce contează e că stă de vorbă unu' cu altu', ori că şed aşa amîndoi, chiar şi fără să vorbească. Nuci nu-i pasă d-al'ceva.Se însufleţise într-atîta încît începu a bate cu mîna în genunchi.— George poa' să-ţi spuie orice nă/bîtii, nu va să zică nimic. Vorba e să vorbească. Să mai fie cu cineva. Asta e.79Se opri. Glasul îi deveni blînd şi persuasiv.— Să 'cern că George n-ar mai veni 'napoi. Să ""cem că şi-a luat tălpăşiţa şi, uite, nu mai vine. Ei, tu ce te faci atuncea ?Atenţia lui Lennie pătrunse treptat la ceea ce auzise.— Ce ? făcu.— Am zis : ce te faci dacă George s-a dus ast'seară la oraş şi tu nu mai auzi niciodată de el?Crooks parcă urmărea stăruitor o victorie personală.— închipuie-ţi şi tu e-ar fi aşa, ce faci ? repetă.— George nu face aşa ! strigă Lennie. Nu face una ca asta ! Io sînt cu George demult. Vine înapoi ast'seară...Dar îndoiala era prea zdrobitoare pentru el.— 'Mneata nu crezi c-ar să vină ?Faţa lui Crooks se lumină de plăcerea ce-o simţea în această torturare.— Nu ştie nimeni ce poa' să facă un om, observă calm. Să 'cern că vrea să vină şi nu poate. Să 'cern că l-a omorît ori că l-a rănit careva şi că nu mai poa' să vie.Lennie se lupta să înţeleagă.— George nu face una ca asta, repetă. George bagă de seamă. Pă George nu-l răneşte nimenea. Pă el nu l-a rănit nimenea niciodată, fiin'că el bagă de seamă.— Ei, da' să 'cern că n-ar veni 'napoi. Ce faci tu?Faţa lui Lennie se zbîrci de teamă.— Nu ştiu. Ascultă, ce spui 'mneata ? strigă. Nu-i adevărat... Pă George nu l-a rănit!Crooks îl sfredeli înainte.— Să-ţi spui io ce s-ar întîmpla. Te-ar lua la balamuc. Te-ar pune la coteţ. Ţi-ar pune zgardă, ca la cîini.Dintr-o dată, ochii lui Lennie se fixară asu-pră-i şi luară o expresie de furie liniştită. Se ridică în picioare şi se îndreptă ameninţător către Crooks.— Cine l-a rănit pe George ?Crooks văzu primejdia care îl păştea. Se dădu mai înapoi în culcuşul său, pentru a se feri.— Ziceam şi io aşa, că dac-ar fi să fie, spuse. Da' nu l-a rănit nimenea pe George. E bine, sănătos. Vine 'napoi.Lennie sta aplecat asupră-i.— De ce 'ceai că să fie aşa ? Să nu zică nimenea că George să fie rănit.Crooks îşi scoase ochelarii şi îşi şterse ochii cu degetele.— Hai, aşaz'te colo, spuse. George nu-i rănit. Lennie se întoarse mîrîind la butoiaşul decuie.— Să nu zică nimeni de George că-i rănit, bolborosi.Crooks spuse cu blîndeţe :— Poate că acu-ai să înţelegi. Tu-l ai pe George. Tu ştii bine că vine 'napoi. Da' ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poţi să te duci în dormitor şi să joci rummy fiin'că eşti negru. Cum ţi-ar plăcea ? Ia zi c-ar trebui să stai aciia singur şi să -citeşti cărţi. Fireşte, poţi să joc/ potcoave pîn' se întunecă, da' după aia trebuie să citeşti cărţi. Geaba citeşti cărţi. Omu' are nevoie de alţii dîngă el.

Seinei :— Omu' se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da' să fie cineva lîngă tine. îţi81— c. 532

82spui io, strigă, îţi spui io, omu' cînd e prea singur se-mbodnăveşte.— George are să se-ntoarcă, îşi repeta Lennie cu glas speriat, încercînd să se liniştească. Poate George s-o fi şi întors. Mai bine m-aş duce să văz.Crooks spuse :— N-am vrut să te sperii. Ar' să vie înapoi. Io vorbeam de mine. Stă omu' singur acilea toată noaptea, poate citeşte cărţi, ori se gîndeşte, ori aşa ceva. Cînd şi cînd se pune pe gândit, şi n-are pe nimeni să-i spuie dacă-i aşa ori e altmintrelea. Poate c-a văz't şi el ceva, da' nu ştie dacă-i aşa ori nu. N-are la cin' să se ducă să-l întrebe dacă vede şi-ăla tot la fel. N-are cum şti. N-are cum măsura. Uite, am văz't io aciia nişte lucruri. Beat nu eram. Nu ştiu dacă dormeam. Să fi fost cineva aci cu mine, ar fi putut să-mi spună dacă eram adormit, şi-atunci ar fi bine. Da' aşa <nu ştiu...Privirea lui Crooks rătăcea acum prin odaie, se îndrepta spre fereastră.Lennie spuse cu glas de jale :— George n-ar' să plece şi să mă lase pă mine, Ştiu io că George nu face aşa.Grăjdarul continua visător :— Ţiu minte cînd eram mic şi stăm acas' la ferma de păsări a tatii. Aveam doi fraţi. Erau mereu p-aproape, todeauna erau pe lîngă mine. Dormeam într^aceeaşi odaie, chiar într-a-celaşi pat, toţi trei. Aveam un petec cu căpşuni. Aveam un petec cu luţernă. Dam drumu' la găini în luţernă, dimineaţa pe soare. Fraţii mei şedeau pe o stinghie de gard şi se uitau după ele... găini albe erau...Treptat interesul lui Lennie se trezea.— George eic-o s-avem luţernă pentru iepuri.— Care iepuri ?■— O s-avem iepuri şi-un petec cu struguri.— Eşti ţicnit ?— Ba o s-avem. Intreabă-l pe George.— Eşti ţicnit, repetă Crooks dispreţuitor. Am văz't sute de oameni trecând pe drum şi pe la farme, cu legătura-n spinare şi tot cu năzbâtia asta idioată-n cap. Sute am văz't. Vine şi pleacă şi se duce pin alte părţi ; şi fiştecare din ei clo-ceşte-n capu' lui că să aibă un petec de pămînt. Şi nici unu' nu poa' să-l aibă. E ca raiu'. Toţi vrea să aibă un petec de pămînt. Am citit, de cînd îs aici, o groază de cărţi. N-ajunge nimeni în rai. Şi n-ajunge nimeni s-aibă pămînt. E-n capu' lor. Vorbeşte-ntr-una d-asta, da' e numa-n capu' lor.Se opri şi privi spre uşă ; caii se mişcau neastâmpăraţi şi lanţurile lor zornăiau. Un cal necheză.— Trebuie să fie cineva acolo, spuse Crooks. Poate-i Slim. Slim vine câteodată şi de două, trei ori pe noapte. Slim e-un adevărat cărăuş. Are grijă de atelaju' lui.Se îndreptă cu o strîmbătură de durere şi se duse către uşă.— 'Mneata eşti, Slim ? strigă.Răspunse vocea lui Candy.— Slim s-a dus la oraş. Ascultă, 11 văzuşi pe Lennie ?•— Ala mare ?•— Ihî. L-ai văz't pe undeva ?-— E-aci înăuntru, făcu Crooks scurt.Se întoarse la patul lui şi se culcă.Candy sta în prag 6cărpinmdu-şi ciotul mîi-nii şi uitîndu-se orbeşte în odaia luminată. Nu încerca să intre.8384— Să-ţi spui ceva, Lennie. Făcui socoteala cu iepurii ăia.Crooks spuse irascibil :— Poţi că intri dacă vrei. Candy părea încurcat.— Ştiu şi io ? Sigur... dacă zici tu că să intru.— Hai, intră. Dacă intră orişicare, poţi şr tu să intri.Crooks îşi ascundea cu greu plăcerea sub pre-făcuta-i supărare.

Candy intră, dar încă încurcat.— Ai aciia un locşor bun şi plăcut, îi spuse lui Crooks. Bine trebuie să fie să ai o odăiţă ca asta, numa' a ta.— Fireşte, făcu Crooks. Şi-un morman de gunoi sub fereastră. Fireşte, e grozav.Lennie irupse :— Ai spus de iepurii ăia.Cajndy sta rezemat de perete, lîngă gura de ham ruptă, seărpinîndu-şi ciotul mîinii.— Io-s demult acilea, sptise, şi Crooks e şi el demult. Da-i întîiaşi dată cînd văz camera lui.Crooks spuse întunecat :— Oamenii nu prea intră la un om de cuioa-re-n odaie. N-a fost nimeni acilea decît Slim. Slim şi şefu'.Candy schimbă repede subiectul.— Slim e-un cărăuş cum nu se mai află. 1/enme se aplecă spre rîndasul cal bătrîn.— Spune de iepurii ăia, stărui. Candy surise.— Am făcut socoteala. Putem să scoatem nişte bani cu iepurii ăia, dacă facem ce trebuie.— Da' io-i îngrijesc, îl întrerupse Lennie. George a zis că io o să-i îngrijesc. Mi-a promis.Crooks interveni brutal.— Geaba vă băgaţi în cap prostii, mă. Trăncăniţi şi voi aşa într-una d-asta, da' de avut n-o s-aveţi pămîntu' ăla cît îi lumea. Tu o să rămîi să mături p-acilea pîn-or să te scoată într-o ladă cu picioarele-nainte. La toţi vi-e gîndu' la pă-mînt.Candy îşi frecă supărat faţa.— Vezi tu ! Să fiu afurisit dacă n-o facem. George zice c-o facem. Avem şi banii.— Aşa ? făcu Crooks. Şi unde-i George a-cuma ? La oraş, în vreo casă cu tîrfe. Acolo se duc banii voştri... Isuse, de cîte ori n-am văz't io d-ald-astea ! Prea şi prea mulţi i-am văz't cu pămînt în cap. Da' niciodată nu pune mîna pe el.Candy strigă :— Fireşte că toţi se gîndesc la asta ! Orişicare vrea un petec de pămînt al lui, nu mult, nu cine ştie ce, da' s-aibă şi el ceva al lui. Un loc un' să poa' să trăiască şi de unde să nu-l poată da nimeni afară. Io n-am avut niciodată. Io am semănat grîne pentru mai toţi din stătu' ăsta, da' nu fură grînele mele, şi cînd am muncit la adunatu' recoltelor, nici una n-a fost recolta mea. Da' acuma o facem noi p-asta, greşeşti dacă crezi că n-o facem. George n-are banii la el, acolo-n oraş. Banii e-n bancă. Io şi cu Lennie şi cu George. O s-avem o odaie a nons-tră. O s-avem un cîine şi iepuri de casă şi găini. O s-avem porumb verde şi poate că şi-o vacă, ori o capră...Se opri, copleşit de acest tablou. Crooks întinse braţul îndărăt şi îşi explora cu mîna şira spinării.— N-am văz't niciodată pe nimeni s-o scoată la capăt. Am văz't pe unii nebuni după pămînt, da' mereu se nimerea cîte-o casă cu tîrfe ori cî-85

te-un joc de cărţi să le ia banii care-i strînsese. Şovăi.— Dacă voi, băieţi, aţi avea nevoie de-o mină de lucru la voi acolo... fără plată, numa' întreţinerea, io aş veni să v-ajut, de ce nu ? Nu-s chiar aşa scnilod ca să nu pot munci în draci dacă vreau.— L-aţi văzut pe Curley, vr'unu' din voi, băieţi ?întoarseră repede capetele spre uşă. Nevasta lui Curley sta acolo şi se uita. Faţa îi era fardată gros. Buzele îi erau uşor întredeschise. Gîfîia, de parcă ar fi alergat.— Curley n-a fost p^acilea, spuse Candy, acru.Ea tot mai sta în prag, zîmbindu-le uşor. fre-cîndu-şi unghiile 'unei mîini cu degetul mare şi cu cel arătător de la mina cealaltă. Ochii ei se plimbară de la o faţă la cealaltă.— I-au lăsat acasă p-ăi slăbănogi, spuse în cele din urmă. Credeţi că nu ştiu unde s-au dus toţi ?Lennie sta şi o urmărea, fascinat ; dar Candy şi Crooks îşi împlîntaseră privirea încruntată în pămînt, ca să-i ocolească ochii.Candy spuse :— Atunci, dacă ştii, de ce vii să ne-ntrebi pe noi uiude-i Curley ?

Ea îi privi, amuzată.— Caraghios lucru mai e şi-ăsta, zise. Cînd dau peste vr'un bărbat şi e singur, mă-nţeleg foarte bine cu el. Da' de eum sînteţi cîte doi, gata, nu mai vreţi să staţi de vorbă cu mine. Parcă sînteţi turbaţi.Îşi lăsă unghiile şi puse mîinile în şolduri.— Vi-e frică la toţi, unu' d-altu', asta-i. Fie-86 căruia i-e frică, să nu spuie ăilalţi ceva de el.După o tăcere, Crooks zise :— Mai bine acu' te-ai duce acasă la 'mneata. Nouă acilea nu ne trebuie belele.— Da' eu nu fac nici o belea. Ce credeţi că nu mi-o plăcea şi mie să mai stau de vorba cu cîte cineva ici şi colo ? Credeţi că mi-o plăcea să tot zac în casa aia mereu ?Candy îşi puse ciotul mîinii drepte pe genunchi şi—l frecă uşurel cu cealaltă mînă. Spusemustrător :— Ai bărbat. N-ai de ce să tot dai tîrcoale laalţii şi să-i faci să dea de belea. Fata se înfurie.— Fireşte c-am bărbat. Şi ce mai bărbat ! L-aţi văzut cu toţii, nu ? Toată ziulica nu face altceva decît să tot spuie ce-o să le facă la ăi de nu i-s pe plac, şi nimeni nu i-e pe plac. Ce credeţi, c-o să stau mereu în casa aia de doi metri pe patru şi să tot ascult cum atacă Curley cu stânga şi-apoi vine şi-l pocneşte cu grozava aia de lovitură a lui cu dreapta ? „Un-doi", cică. „Atîta-i trebuie, un-doi, şiA la pământ."Se opri şi, luiminîndru-i-se faţa, întrebă, cu o expresie de curiozitate :— Ia ziceţi, ce-a fost cu mîna Iu' Curley ? Urmă o tăcere stînjenită. Candy strecură oprivire furişă către Lennie. Apoi tuşi.— Păi... Curley... şi-a prins mîna-ntr-o maşină, coană. I-a strivit-o.Ea îl scrută o clipă, apoi rîse.— Gogoşi ! Ce-mi vinzi mie ? Curley s-a apucat de ceva care n-a putut isprăvi. Prins înttr-o maşină, gogoşi ! Ei, da-i vorba că nu mai pocneşte pe nimeni cu grozavu' lui de un-doi, de cînd s-a ales cu mîna strivită. Cine i-a strivit-o ?Candy repetă posomorit :— Şi-a prins-o-ntr-o maşină.8788— Bine, bine, făcu ea cu dispreţ. N-aveţi de-cît sâ-i ţineţi partea, mie ce-mi pasă ? Voi ăştia cu bocceaua-n spinare vă credeţi grozavi. Da' ce gîndiţi voi că sînt eu, o puştoaică-acolo ? Daca vreţi să ştiţi, io puteam să fi jucat pe scenă. Şi nu o dată ! Şi-un tip mi-a spus într-un rind câ poa' să mă bage şi-n filme.De indignare îşi pierduse suflul.— Poftim, sîmbătă seara ! Toată lumea e dusă şi face cîte ceva. Toată lumea ! Şi io, ce fac ? Stau aici, de vorbă c-un cîrd de bagabonţi, un negru şi-un ţicnit, şi-un prăpădit de cioban, şi mai îmi şi place, fin-că al'cineva nu-i !Lennie o urmărea din ochi, cu gura pe jumătate deschisă. Crooks se retrăsese în teribila demnitate ocrotitoare a negrilor. Dar cu moş Candy se produse o schimbare. El se sculă brusc în picioare şi dădu peste cap butoiaşul de cuie pe care şezuse.— M-am săturat ! spuse mînios. N-ai ce căta aciia. Noi ţi-am spus că n-ai ce căta. Şi-ţi mai spui că te pripeşti să-ţi dai cu părerea în ce ne priveşte. N-ai destulă minte-n căpăţînica aia de pui de găină ca să-ţi dai seama că noi nu sîn-tem bagabonţi. Să zicem că pui să ne dea afară. Să zicem. Gîndeşti c-o să batem drumurile ca să găsim alt pîrîit de loc de doi bani ca ăsta ? 'Mneata să ştii că noi avem ferma noastră un' ne putem duce, şi casa noastră. Nu sîntem siliţi să «tăm acilea. Noi avem casă şi păsări şi pomi roditori şi o fermă de-o sută de ori mai frumoasă ca asta. Şi avem prieteni, da, avem. O fi fost o vreme cînd ni-era frică să nu ne dea afar'. da' acu' nu ne mai e. Avem pâmîntu' nostru, da, al nostru, şi putem să ne ducem acolo.

Nevasta lui Curley îi rise in nas.— Gogoşi ! spuse. Am văz't io destui d-alde voi. S-aveţi voi doi biştari, păi aţi fi colo, la oraş, şi v-aţi lua două rînduri de rachiu şi-aţi suge fundu' paharului. Vă ştiu io.Faţa lui Candy se încingea din ce în ce, dar încă mai înainte ca dînsa să-şi fi sfîrşit vorbele, el izbutise a se înfrîna. Era stăpîn pe situaţie.— Oi fi ştiind io, spuse blînd. N-ar fi mai bine 'mneata s-o ştergi şi să baţi mingea-n altă parte ? Noi1 n-avem ce vorbi cu 'mneata. Noi ştim ce-avem şi puţin ne pasă dacă ştii şi 'mneata ori nu. Aşa c-ai face mai bine s-o ştergi, fiin'că, mai ştii, Iu' Curley te pomeneşti câ nu i-o plăcea să-şi vază nevasta-n grajd cu noi ăştia bagabonţii cu bocceaua-n spinare.Ea se uită de la o faţă la alta şi îi văzu pe toţi ostili. Cel mai hing se uită la Lennie, pînă ce el îşi plecă ochii, fîstîcit. Deodată ea întrebă :— Da' din ce te-ai ales cu vînătăile alea pe obraz ?Lennie ridică o privire vinovată.— Cine, io ?— IM, tu.Lennie se uită după ajutor spre Candy şi-apoi îşi cobori iar privirea în poală.— Şi-a prins mîna într-o maşină, zise. Nevasta lui Curley izbucni în rîs.— Bine. Macină, ai ? Vorbesc io cu tine mai tîrziu. Mie-mi place maşinile.Candy interveni :— Să-l laşi în pace pe băiatu' ăsta. Să nu care cumva să te legi de el. O să-i spui Iu' George ce-ai zis. George n-ar' să rabde să te legi de Lennie.— Da' cine-i George ? întrebă ea. Ăla micu' cu care ai venit ?Lennie zSmbi fericit.89— El e, spuse. El e ăla, şi-o să mă lase să văz de iepuri.— Păi dacă atîta lucru vrei tu, pot şi io să fac rost de nişte iepuri.Crooks se sculă de pe pat şi se îndreptă s-o înfrunte.— Ajunge, spuse rece. N-ai nici un drept să vii în odaia unui negru. Şi nici n-ai nici un drept să te fîţîi p-ad. Acu' -să faci bine să pleci, şi cît mai repede. Că de nu, îi spui Iu' şefu' să nu te mai lase să intri-n grajd niciodată.Ea se întoarse spre el dispreţuitoare :— I-ascultă, cioroiule ! Tu ştii ce pot io să-ţi fac dacă nu-ţi ţii fleanca ?Crooks se holbă la ea, desnădăjduit ; apoi se aşeză pe patul lui şi se retrase în sine. Ea se apropie, încolţindu-l :— Ştii ce pot să fac, dacă vreau ?Crooks parcă se făcea mai mic ; se strinse lingă perete.— Da, coană.— Ei, atunci a stai la locu' tău, cioroiule. Dacă vreau, pot să pui să te spînzure de-o cracă, şi-aşa de lesne că n-ar fi nici o scofală, nici n-aş avea •de ce să mă bucur.Crooks se redusese la nimic. Nu mai avea nici personalitate, nici „eu", nimic care să placă sau să displacă. Spuse : ,,Da, coană", şi vocea îi era lipsită de orice nuanţă.O clipă ea stătu aplecată deasupră-i, de parcă ar fi aşteptat ca el să se mişte, pentru a4 plesni iar cu biciul ; dar Crooks şedea neclintit, cu ochii în lături, cu tot ce-ar fi putut fi lovit retras în sine. în cele din urmă, ea se îndreptă spre ceilalţi doi. 90 Moş Candy nu îşi putea lua ochii de la dînsa.să fie GoorgeAdineauri i-am Mă prind că-— Dacă faci una ca asta, noi o să spunem; zise în cele din urmă, liniştit. O să spunem c-ai ticluit-o împotriva Iu' Crooks.— Spuneţi şi duceţi-vă dracului ! strigă ea. N-ar sta nimeni să v-asculte, ştiţi foarte bine. Nimeni n-ar sta să v-asculte.Candy recunoscu :— Nu... n-ar sta nimeni să ne-ascuite. Lennie seinei :— Ah, să fie George aciia... aciia...Candy trecu către dînsul.— N-ai nici o grijă, spuse. auzit pe băieţi venind 'napoi. George o fi şi ajuns in dormitor.

- Se întoarse către nevasta lui Curley.— Acu' ai face bine să te duci acasă, spuse liniştit. Dacă pleci acuşica, n-o să-i spunem Iu' Curley c-ai fost acilea.Ea îl măsură cu răceală.— Nu prea crez c-ai auzit nimic.— De, dacă nu eşti sigură, mai bîne-ai face să fii cuminte, să n-o păţeşti cumva.Ea se îndreptă spre Lennie :— îmi pare bine că l-ai pocnit niţel pe Curley; Demult şi-o caută cu luminarea. Cîteodată îmi vine şi mie să-l pocnesc.Se strecură pe uşă, dispărînd în întunericul grajdului. Şi cît trecu prin grajd, se auziră lanţurile hamurilor zornăind, cîţiva cai sforăiră şi alţii tropăiră din copite.Crooks păru să iasă cu încetul din straturile apărătoare în care se înfăşurase.— Era adevărat ce spuseşi, că se întoarseră băieţii ? întrebă.— Fireşte. îi auzii.— Da ? Io n-am auzit nimica.9192— A zăngănit poarta, spuse Candy. Apoi continuă :— Doamne Isuse, ştie să umble tiptil nevasta asta a Iu' Curley. Zic că s-a-nvăţat, de cînd tot încearcă.Crooks evită acum subiectul.— Poate c-ar fi mai bine, mă băieţi, să plecaţi acuma, zise. Nu ştiu dacă mai am chef să mai staţi p-aci. Un om de culoare trebuie să aibă şi el nişte drepturi, chiar dacă nu-s pe plăcu' lui.Candy spuse :— Căţeaua aia nu trebuia să fi vorbit aşa cu tine.— N-are nimica, făcu posomorit Crooks. Un-de-aţi venit voi aciia şi-aţi şezut cu mine, uitasem. E-aşa cum spune dînsa.Se auzi sforăit de cai în grajd şi zornăitul lanţurilor şi un glas chemă :— Lennie ! Ei, Lennie ! Eşti în grajd ?— E George, strigă Lennie. Şi răspunse :— Acilea-s, George. Acilea.O clipă mai tîrziu, George apăru în cadrul uşii, aruncînd în juru-i o privire dezaprobatoare.— Ce cauţi în odaia lui Crooks ? N-aveai ce căta aci.Crooks dete din cap.— Aşa le-am zis şi io, da' ei tot a intrat.— Şi tu de ce nu-i dăduşi afar' ?— Că nu prea-mi veni, spuse Crooks. Lennie e băiat bun.Acum se agită Candy.— Ascultă, George ! Am tot socotit. Am dibuit io eă chiar şi cu iepurii ăia putem să facem nişte bani.George se întunecă.— Parcă-ţi spusei ca să nu vorbeşti cu nimenea de treaba asta.Candy zise, abătut :— Nu vorbii cu nimeni decît numa' cu Crooks.George spuse :— Ei, ia plecaţi voi d-adia, mă băieţi. Doamne, nici un minut nu poci să lipsesc.Candy şi Lennie se ridicară şi se îndreptară spre uşă. Crooks chemă :— Candy!— Hă?— Mai ţii minte ce-ţi spusei, de săpait şi de-ajutat la orice ?— îhî, făcu Candy. Ţiu minte.— Păi, uită ce-ţi spusei. Nu era serios. Glumeam şi io. Nu mi-ar plăcea să mă duc să stau într-un loc ca ăla.— De, foarte bine, cum zici tu. Noapte bună. Cei trei bărbaţi ieşiră pe uşă. Cît trecură pringrajd, se auziră caii sforăind şi lanţurile zăngănind.De pe patul tmde şedea, Crooks se uită rîteva clipe la uşă, apoi întinse mîna după sticla cu ulei de

frecţie. Îşi scoase cămaşa din pantaloni, la spate, turnă cîteva picături de ulei în palma-i trandafirie şi, întinând mîna înapoi, se apucă agale să-şi frece spinarea.CAPITOLUL CINCILA UN CAPĂT AL GRAJDULUI SE RIDICA, o claie mare de fîn proaspăt şi deasupra clăii atîrna de scripetele său furca cu patru coarne. Finul se lăsa ca un povîrniş de munte pînă-n celălalt capăt al grajdului, unde se mai găsea un loc neted încă neumplut cu noua recoltă. Pe de-lături se vedeau iestele şi printre stinghii se zăreau capetele cailor.Era duminică după-masă. Caii, la odihnă, ciupeau din smocurile de fîn rămase, şi tropăiau pe loc din copite, şi muşcau lemnul ieslelor, şi zornăiau din lanţurile cu care erau legaţi.Soarele de după-amiază strecura fîşii prin crăpăturile pereţilor grajdului şi aşternea dîre luminoase prin fîn. în aer stăruia bîzîitul muştelor, susurul leneş al după-amiezii.De afară veneau clinchete de potcoave ce izbeau ţinta şi strigăte de încurajare sau de ironie ale oamenilor adunaţi la joc. în grajd însă era linişte, şi zumzet molcom, şi căldură.Nu mai era nimeni în grajd decît Lennie, şi Lennie şedea în fîn, alături de o ladă de ambalaj aşezată sub o iesle, la capătul grajdului care 94 nu era încă umplut cu fîn. Lennie şedea în fir»şi se uita la un căţeluş mort ce zăcea în faţa lui. Se uită la el timp îndelungat, şi-apoi întinse mîna lui enormă şi—1 netezi peste tot trupul. Şi Lennie vorbea încetişor căţeluşului.— De ce-ai murit ? Nu eşti mic ca şoarecii. Io nu te-am lovit aşa tare.Ridică în sus capul căţeluşului, îi cercetă chipul şi-i spuse :— Acuma G-eorge n-o să mă mai lase sâ-ngn-jesc iepurii, dacă vede că tu ai murit.Scobi în fîn o mică adîncitură, aşeză în ea căţeluşul şi-l acoperi bine cu fîn. să nu se mai vadă. Dar continuă să se uite ţintă la movilita ce-o făcuse.— N-am făcut rău chiar aşa mare, zise, ca să mă duc să m-ascunz în hăţiş. Aş ! nu... N-am făcut chiar aşa rău ! O sâ-i spui Iu' George că l-am găsit mort.Dezgropa căţeluşul şi-l examina amănunţit, apoi îşi trecu mîna peste trupul lui, de la urechi pînă la coadă. Urmă să vorbească, mîhnit :— Da' el o să ştie. George todauna ştie. Ar* să zkă : „Tu ai făcut asta. Nu-ncerca să mă minţi." Şi-ar să zică : „Acu' uite, pentru că făcuşi asta, n-ai să mai îngrijeşti deloc iepurii."Dintr-o dată â se stîrni mînia.— Afurisitule ! strigă. De ce trebuia să mori? Tu nu eşti mic ca şoarecii.Culese de pe jos căţeluşul şi-l zvîrli cît colo. îi întoarse spatele. Şezu încovoiat peste genunchi, şoptind :— Acu' n-o să mai îngrijesc iepurii. Acu' n-o să mă mai lase.Se legăna încolo şi încoace, copleşit de mîh-nire.De afară se avrzi un clinchet de potcoavă izbind jalonul de fier, şi apoi oarecare zarvă de95glasuri. Lennie se sculă şi aduse înapoi căţeluşul mort, îl puse în fin şi se aşeză lîngă el. II mîngîie iar.— Nu fuseşi destul de mare, îi zise. Mereu mi-a spus, toţi, că eşti încă prea mic. Da' io n-am ştiut că poci să mori aşa lesne.îşi trecea degetele peste urechea moale a căţeluşului.— Poate că George n-ar' să se supere, zise. Că Iu' George nu-i păsa de afurisitu' ăsta de căţeluş.Dinspre capătul ultimului stăriog se apropie nevasta lui Curley. Păşea foarte uşurel şi Lennie nu o văzu. Purta rochia ei de bumbac viu colorată şi papucii cu pompoane din fulgi roşii de struţ. Faţa îi era fardată şi zulufii atîrnau la locurile lor, ca nişte cîrnăciori. Fu chiar lîngă dînsul mai înainte ca Lennie să ridice ochii şi s-o vadă.Cuprins de panică, el aruncă un pumn de fîn peste căţel. Se uită posomorit în sus, la dînsa.Ea zise :— Ce-ai acolo, micule ? Lennie îi aruncă o privire severă.-■— George spune că n-am voie să am n'ica d-aface cu 'mneata, să nu vorbesc cu 'mneata şi pace.Ea rîse.— George îţi comandă ce să fad şi ce să nu faci ? în toate alea ?Lennie îşi coborî privirea în fîn.— 'Ce că nu mai am voie să-ngrijesc iepurii dacă stau de vorbă cu 'mneata sau n'ica.Ea spuse calm :— I-e frică să nu se-nfurie Curley. Ei, da' Curley poartă-acu mina dreaptă legată de gît,

şi dacă Curley se-nfurie, poţi să-i fărîmi şi mîna ailaltă. Crezi că m-ai dus tu pe mine cînd mi-ai spus că şi-a prins-o-ntr-o maşină ? Dar Lennie nu se lăsă atras.— Nu, dom'le. N-am voie să vorbesc cu 'mneata şi pace.Ea se lăsă în genunchi lîngă dînsul în fîn.— Ascultă, spuse. Toţi băieţii-s la o întrecere de potcoave. E d-abia patru ceasu'. Nici unu' din ei n-ar' să plece de la întrecerea aia. De ce să nu stau de vorbă cu tine ? Niciodată n-apuc să stau de vorbă cu nimeni. Mi-e urît de nu mai pot.Lennie zise :— Bine, da' io nu trebuie să vorbesc cu 'mnoata şi pace.— Mi-e urît, spuse ea. Tu poţi să vorbeşti cu lumea, da' io nu pot să vorbesc decît numa' cu Curley. Alminteri se-nfurie. Ţie cum ţi-ar plăcea să nu vorbeşti cu nimeni ?Lennie spuse :— Bine, da' io nu trebuie. Lu' George i-e frică să nu dau de bocluc.Ea schimbă subiectul.— Ce ţii acoperit acolo ?Atunci lui Lennie i se întoarse toată mîhnirea.— O ! e căţelu1 meu, spuse trist. Căţeluşu' meu.Şi degetele lui măturară de-o parte finul ce-l acoperea.— Păi e mort ! strigă ea.— Era aşa mic, spuse Lennie. Mă jucam şi io cu el... şi el se făcea că vrea să mă muşte... şi io mă făceam că vreau să-l pocnesc... şi... şi l-am pocnit. Şi el a rămas mort.Ea îl consolă.— Eh, nu te necăji. O javră acolo. Găseşti tu lesne alta. Tot ţinutu-i plin de javre d-astea. — c. 532

98— Da' nu-i numa' asta, explică Lennie cu jale. George acu' n-ar' să mă mai lase să văz de iepuri.— Da' de oe ?— Păi a zis că dacă mai fac iar rele, n-ar* să mă mai lase să văz de iepuri.Ea veni mai aproape de el şi-i vorbi mîngîios r— Să nu-ţi fie frică să vorbeşti cu mine. I-auzi cum zbiară ăia afară. Au pus prinsoare patru dolari la întrecerea aia. Nu pleacă nici unu' d-acolo pin' nu se isprăveşte.— Dacă mă vede George că vorbesc cu 'mneata, ar să mă ocărască rău, spuse Lennie prevăzător. Aşa mi-a spus.Pe faţa ei se oglindi mînia.— Da' ce-i cu mine ? strigă. Da' ce, i-o n-am dreptu' să vorbesc cu nimenea ? Ce cred-e ei că sînt io, da' ce ? Tu eşti un băiat de treabă. De ce să nu pot să vorbesc cu tine ? Doar nu-ţi fac nici un rău.— George spune c-o să ne bagi în bocluc.— Aiurea ! făcu ea. Da' ce rău îţi fac io ? Nu se gîndeşte nimenea dintre dânşii cum trăiesc io acilea ! Ce le pasă lor ! Ascultă ce-ţi spui : io nu-s învăţată să trăiesc aşa. Io puteam să fiu cineva.Adăugă, sumbru :— Şi nu se ştie dacă n-o să fiu odată şi-odată !Şi apoi vorbele ei năvăliră, într-o pătimaşă sete de comunicare, de parcă s-ar fi temut că cel ce-o asculta i-ar fi ptituft fi smuls.— Io am stat chiar în Salinas, povesti. Venisem acolo de copil. Ei, şi într-un rînd " trecut p-acolo o trupă de teatru, şi-am făcut cunoştinţă cu unu' din actori. El a zis c-aş putea să merg şi io cu trupa lor. Da' bătrîna mea n-a vrut sămă lase. 'Cea că nu se poate, fiincă aveam numa' cinş'pe ani. Da' ăla zicea că se poate. Să mă fi dus, nu trăiam acuma aşa cum mă vezi, poţi să-ţi închipui...Lennie îşi trecea mîna încoace şi încolo peste trupul căţeluşului mort.— O s-avem un locşor al nostru... şi iepuri, explică.Ea îşi urmă repede povestea, ca să nu mai fie întreruptă.— Altădată am făcut cunoştinţă c-un tip care lucra la filme. Am fost cu el la Riverside Dance Palace. Ala zicea c-o să mă pună să joc în filme. Zicea că-s născută să fiu actriţă. De cum se-ntor-cea la Hollywood, a zis c-ar' să-mi scrie.

Se uită îndeaproape la Lennie ca să vadă dacă-l impresionase.— N-am primit niciodată scrisoarea aia, spuse. Am ştiut todauna că mi-o şterpelise bătrina mea. Ei, cum era să ramîi într-un loc de unde nu puteam să plec nicăieri ori s-ajung cineva, şi unde îţi mai şi fură scrisorile ! Şi-am şi întrebat-o dacă mi-o şterpelise dînsa şi dînsa a zis că nu. Şi-atuncea m-am măritat cu Curley. L-am cunoscut tot în seara aia, la Riverside Dance Palace... * M-asculţi ? întrebă.— Io ? Sigur.— Uite, asta n-am mai spus-o la nimeni pîn-acu'. Poate nici n-ar trebui să spui. Mie nu-mi place Curley. Nu e băiat bun.Şi cum îi făcuse confidente, se dete mai aproape de Lennie, şezînd lîngă el.— Puteam să joc în filme, şi să fi avut rochii frumoase, care le poartă alea. Şi puteam să fi stat în hotelurile ale mari, şi să mă fotografieze.* Tn traducere aprox. : Salonul de dans de pe malul rîului. (N.T.). 99Şi cînd se dă premierele alea, puteam să fi mers şi eu, şi puteam să vorbesc şi la radio — nu mă costa nici un ban, pentru c-aş fi fost şi io în film. Şi toate rochiile alea frumoase care le-aş fi purtat, cum le poartă alea-n filme. Fiincă tipu' ăla a spus că io-s născută să fiu actriţă.Ridică ochii către Lennie şi făcu un mic gest grandios cu braţul şi cu mina ca să arate că ştie să joace. Degetele urmau încheietura mîinii, care luase conducerea, cu degetul mic grandilocvent separat de celelalte.Lennie oftă adine. De afară răzbi un zăngănit de potcoavă pe metal şi apoi un cor de aclamaţii.— A băgat unu' potcoava pe ţăruş ! spuse nevasta lui Curley.Acum lumina se înălţa, pe cînd soarele cobora spre asfinţit, şi fîşiile luminoase urcau pe perete şi cădeau pe iesle şi pe capetele cailor.Lennie zise :— Poate că dac-aş duce căţeluşu' ăsta afară, şi l-aş lepăda undeva, George n-ar mai şti niciodată. Şi-atunci n-ar mai fi nici un necaz cu îngrijitu' iepurilor.Nevasta lui Curley spuse mînioasă :— Tu la alceva decît la iepuri nu poţi să te gîndeşti ?— O s-avem un locşor al nostru, explică Lennie răbdător. O s-avem o casă şi-o grădină şi-un petic cu luţernă, şi luţerna aia ar' să fie pentru iepuri, şi io iau un sac şi—1 umplu bine cu luţernă şi p-ormă-l duc la iepuri.— Da' de ce te dai aşa în vînt după iepuri ? întrebă ea.Lennie trebui să se gîndească cu grijă pînă să poată ajunge la o concluzie. Se apropie pru-l00 dent de dînsa, pînă aproape s-o atingă.Tîl— îmi place să mîngîi lucruri frumoase. Odată, la un bilei, am văzut iepuri din ăia cu păr lung. Te crez că erau frumoşi ! Cîteodată mîngîi şi şoareci, da' numa' cînd nu găsesc ceva mai bun.Nevasta lui Curley se trase niţel mai departe Ide el.— Cred că eşti scrîntit, spuse.— Ba nu-s, explică Lennie cu gravitate. George zice că nu-s. îmi place să mîngîi cu degetele lucrurile frumoase, şi moi.Ea se linişti întrucîtva.— Ei, păi cui nu-i place ? Mie-mi place s-ating mătasea şi catifeaua. Ţie-ţi place s-atingi ca-tifeaua ?Lennie chicoti de plăcere.— Te crez, zău ! strigă fericit. Şi-am avut şi io. Mi-a dat-o o cocoană, şi cocoana aia era tuşâ-mea Clara. Mi-a dat-o mie, uite o bucată atîta de| mare ! Ce bine-ar fi s-o am acuma aciia !... O întunecare i se lăsă pe faţă.— Am pierdut-o, făcu. N-am mai văz't-o demult.Nevasta lui Curley rîse de el.— Eşti scrîntit, spuse. Da' eşti drăguţ în felu' tău. Parc-ai fi un copil mare. Da' poa' să te-nţe-leagă omu' cam ce vrei să zici. Cîteodată şi io, cînd mă pieptăn, stau şi-mi netezesc păru' cu mîna, şi-mi place că-i aşa moale şi frumos. Fiincă-l periez mult. D-aia-i frumos. Ia pune mîna,

uite ici.îi luă mîna şi i-o aşeză pe cap.— Uite, pipăie p-aci, să vezi ce moale e. Degetele enorme ale lui Lennie se apucară să-ipipăie părul.— Vezi să nu mă ciufuleşti, zise ea. Lennie făcu :101102— O, ce bun e, şi—1 mîngîie mai apăsat. O,ce bun !— Bagă de seamă, că-mi strici pieptănătura ! Apoi strigă supărată :— Acu' isprăveşte, că mi-l strici de tot !îşi smuci capul la o parte, dar degetele lui Lennie se încleştară în părul ei şi—1 ţinură.— Dă-i drumu' ! strigă ea. N-auzi să-i dai drumu1 !Lennie intrase în panică. Faţa îi era crispată. Atunci ea ţipă — şi mîna cealaltă a lui Lennie i se puse pe gură şi pe nas.— Te rog, nu fă asta ! se ruga el. O ! Te rog, nu ţipa. George o să fie supărat foc.Ea se lupta cu violenţă sub mîinile lui. Dădea într-una din picioare, în fîn, şi se zvîrcolea ca să scape ; şi de sub mîna lui Lennie răzbi un ţipăt înăbuşit. Lennie începu să strige de spaimă :— O ! Te rog, nu mai fă aşa ! o implora. George ar' să spună că iar am făcut ceva. rău. N-ar' să mă mai lase să văz de iepuri !îşi mişcă niţel mîna şi în clipa aceea se auzi iar strigătul ei răguşit. Atunci Lennie se supără.— Ascultă, nu mai fă aşa ! Nu vreau ca să zbieri. O să mă bagi în bocluc, cum a spus George c-ar să fie. Să nu mai faci aşa !Iar dînsa continua să se lupte şi ochii îi erau nebuni de groază. Atunci el o scutură, şi se mî-nie pe ea.— Nu mai tot zbiera, îi spuse, şi-o scutură. Şi trupul ei căzu greu la pămînt, ca un peştedupă ce-a încetat să se zbată. Şi apoi nu mai mişcă. Lennie îi frînsese gîtul.El o privi şi, cu grijă, îşi luă mîna de pe gura ei, iar ea rămase neclintită.— Nu vreau să-ţi fac nici un rău, zise, da' dacă ţipi, George ar' să se înfurie.Cînd ea nu răspunse şi nici nu se mişcă, el se aplecă foarte aproape asupră-i. îi ridică un braţ şi-l lăsă să cadă. O clipă păru uluit. Apoi şopti înspăimîntat :— Făcui ceva rău. Iar făcui ceva rău. îngrămădi fîn peste ea pînă ce-o acoperi înparte.De dincolo de grajd se auziră strigătele bărbaţilor şi un repetat zăngănit de potcoave pe metal. Pentru prima oară Lennie deveni conştient de lumea de-afară. Se chirci în fîn şi ciuli urechea.— Am făcut ceva rău de-adevărat, spuse. Nu trebuia să fi făcut asta. George ar' să fie foarta supărat. Şi el a zis... să te-ascunzi în hăţiş pînă vin eu. Aşa a zis.Lennie se duse înapoi şi se uită la tînăra femeie moartă. Căţeluşul zăcea în apropierea ei. Lennie îl culese de pe jos.— O să-l arunc, zise. E destul de rău şi-aşa... Vîrî căţeluşul sub haină şi apoi se tîrî pînă laperetele grajdului şi se uită printre crăpături, spre jocul de potcoave. Apoi se tîrî prin pre-jurul ultimei iesle şi dispăru.Dîrele de soare se înălţaseră acum sus pe perete, şi în grajd domnea o lumină din ce în ce mai blîndă. Nevasta lui Curley zăcea pe spate, pe jumătate acoperită cu fin. în grajd era mare linişte, şi peste toată ferma pogorîse liniştea după-amiezii. Chiar şi zăngănitul potcoavelor az-vîrlite, chiar şi glasurile jucătorilor, parcă se domoleau. Aerul din grajd se cufunda în penumbră mai repede decît lumina de zi de-afară. Un porumbel intră în zbor prin canatul uşii deschis103

9pentru fîn, dădu roată încăperii, şi îşi luă iar zborul. De după ultimul stănog se ivi o căţea ciobănească, slabă şi lungă, , cu ţîţele atîrnînd grele. La jumătatea drumului înspre lada de ambalaj unde îi erau puii, adulmecă mirosul femeii moarte şi i se zbîrli părul de-a lungul şirei spinării. Seinei, apoi se tîrî cu burta la pămînt pînă la ladă şi sări înăuntru, printre puii ei.Nevasta lui Curley zăcea pe jumătate acoperită de fînul galben. Şi josnicia, şi visurile ce le urzise, şi nemulţumirea, şi setea de a stîrni atenţie pieriseră cu toatele de pe faţa ei. Era tare drăguţă şi simplă, şi chipul îi era gingaş şi tînăr. Obrajii fardaţi şi buzele vopsite cu roşu o făceau să pară vie, dormind uşor.

Zulufii, ca nişte cîrnă-ciori delicaţi, erau răspîndiţi în fîn, îndărătul capului ei, şi buzele îi erau întredeschise.Cum se întîmplă uneori, clipa se statornici ; pluti şi zăbovi mult dincolo de durata unei clipe. Şi orice sunet încetă şi orice mişcare încetă, cu mult dincolo de durata unei clipe.Apoi, treptat, timpul se trezi iar şi se tîrî leneş înainte. Caii tropăiră, de cealaltă parte a ieslelor, şi lanţurile zornăiră. Afară, glasurile bărbaţilor se făcură mai puternice şi mai limpezi.De după ultimul stănog se auzi glasul lui moş Candy.— Lennie ! striga el. Mă, Lennie ! Aicea eşti ? Am mai făcut nişte socoteli. Hai să-ţi spui ce mai putem face, Lennie.Mo-ş Candy apăru dindărătul ultimului stănog.— Hai, mă Lennie ! strigă iar, apoi tăcu şi rămase locului, ţeapăn. îşi frecă ciotul neted al mîinii de ţepii albi din obraji.— Nu ştiam că eşti aici, îi spuse nevestei lui Curley.104 Cînd dînsa nu-i răspunse, el păşi mai aproape.— Nu faci bine că dormi aciia, îi spuse dojenitor ; apoi se aplecă asupră-i : O, Isuse Cristoase !Privi în juru-i descumpănit, şi îşi frecă barba. Apoi sări în sus şi se năpusti afară din grajd.Dar grajdul acum se însufleţise. Caii tropăiau şi sforăiau, îşi mestecau paiele culcuşului şi zor-năiau din lanţuri. într-o clipă, Candy fu înapoi, însoţit de George.George spuse :— Ce-aveai cu mine ?Candy arătă spre nevasta lui Curley, George rămase cu privirea pironită acolo. Păşi mai aproape, şi apoi, ca un ecou, repetă cuvintele lui Candy :— O, Isuse Cristoase !Se lăsă în genunchi lîngă dînsa. Puse mîna pe inima ei. Şi cînd în cele din urmă se ridică, încet şi ţeapăn, faţa lui era dură şi de nepătruns, ca lemnul, şi privirea îi era aspră.Candy spuse :— Da' cme-o fi făcut asta ? George îl privi cu răceală :— Nu-ţi dă-n gînd ? întrebă. Şi Candy tăcu.— Trebuia să-mi dea prin minte, spuse George făr-de nădejde. Cred că undeva, în adîncu' minţii ştiam.Candy întrebă :— Acu' ce facem, George ? Ce facem ?Lui George îi trebui mult timp pînă să răspundă :— Crez... că trebuie să le spunem... băieţilor. Crez că trebuie să-i găsim şi să-l închidem. Nu putem să-l lăsăm să fugă. Păi ar muri de foame, bietul nerod... 105Şi încercă să se liniştească :— Poate l-or închide şi-or fi buni cu el. Dar Candy spuse cu aţîţare :— Trebuie să-l lăsăm să scape. Tu nu-l ştii pe Curley. Curley o să vrea să fie linşat. Curley n-o să se lase pînă nu-l vede mort.George rămase cu ochii la buzele lui Candy.— îhî, spuse în cele din urmă, ai dreptate. •Curley aşa ar' să facă. Şi ăilalţi la fel.Şi se uită îndărăt, la nevasta lui Curley. Acum Candy îşi rosti teama lui de căpetenie.— Noi amîndoi tot putem să luăm locu' ăla, nu-i aşa, George ? Noi amîndoi putem să ne ducem acolo şi să trăim omeneşte, nu, George ? Nu ?Mai înainte ca George să răspundă, Candy lăsă capul în jos şi se Uită în fîn. Ştia. George spuse cu blîndeţe :— Io crez c-am ştiut dintru-nceput. Crez c-am ştiut că n-o facem noi niciodată. Da' lui atîta-i plăcea s-auză povestea asta, pîn' ce-ncepusem şi io să crez c-o facem.— Va să zică... nici o nădejde... a căzut în baltă ? întrebă Candy posomorit.George nu-i răspunse la întrebare. Zise :— O să muncesc să-mi împlinesc luna şi-o să-mi iau ăi cinzeci de dolari şi-o să stau toată noaptea în vr'un prăpădit de bordel. Ori o să şez în vre'o circiumă pînă pleacă toată lumea. Şi după aia iar mă-ntorc să lucrez o lună şi iar am cinzeci de dolari.Candy spuse :— Şi ce băiat bun e. N-aş fi gîndit să facă una ca asta.George iar îşi ţintui privirea asupra nevestei «06 lui Curley.— Lennie n-a făcut-o din răutate, spuse. Mereu face la rele, da' niciodată din răutate.

îşi îndreptă spinarea şi privi iar spre Candy.— Acu' ascultă aici. Trebuie să le spunem băieţilor. Crez c-or să-l aducă aciia. N-avem încotro. Al'ceva n-avem ce face. Poate că n-or să-i facă nici un rău.Adăugă tăios :— N-o să-i las să facă nici un rău Iu' Lennie. Acu' ascultă aci. Băieţii ar putea să crează că am şi io vr'un amestec. Io mă duc în dormitor. După aia, cam într-un minut, 'mneata intri şi le spui băieţilor c-ai găsit-o moartă, şi io o să viu cu ăilalţi împreună şi-o să mă fac că n-am văz't-o pîn'atunci. Vrei să faci aşa ? Ca să nu crează băieţii că am vrun amestec ?Candy zise :— Sigur, George. Sigur c-aşa oi face.— Bine. Lasă-mi timp vreo două minute şi-apoi vii fuga dintr-acilea şi spui cum c-ai găsit-o atunci. Io mă duc.George întoarse spatele şi plecă repede.Cit străbătu grajdul, moş Candy îl urmări cu privirea. Apoi se uită îndărăt neajutorat, spre nevasta lui Curley şi, treptat, durerea şi mînia lui crescură, pînă prinseră glas.— Haimana afurisită ! spuse cu răutate. O făcuşi, ai ? Zic că ţi-o părea bine. Toţi a ştiut că pîn' la urmă o să ne bagi în bocluc şi c-o să strici tot. N-ai fost bună de nimic. Cum nu eşti bună de nimic nici acu', putoare păcătoasă !îşi trase lacrimile pe nas şi glasul îi tremură.— Puteam să fi plivit pin grădină şi să spăl vasele ălora.Tăcu, şi apoi începu iar să vorbească, repe-tînd, ca o psalmodie, cuvintele bine cunoscute : 107— Şi să fi venit vr'un circ, sau vr'un meci de base-ball... noi ne duceam acolo... 'Ceam : „Dă-o dracu' de muncă", şi ne duceam. Nu ceream voie la nimeni. Şi era să fie şi-un porc, şi păsări... şi iarna... sobiţa aia bună, rotundă... şi cînd venea ploaia, noi stăm frumos pe lingă ea.îl orbiră lacrimile. Se întoarse şi ieşi cu un pas sleit din grajd, frecîndu-şi ţepii din obraz cu ciotul mîinii.Afară, zgomotul jocului încetă. Se înălţau voci întrebătoare, se deslănţui tropot de bocanci şi bărbaţii năvăliră în grajd. Slim şi Carlson, şi flăcăul Whit, şi Curley, şi Crooks, mai îndărăt, la distanţa cuvenită, ca să nu atragă atenţia. Candy venea în urma lor şi ultimul dintre toţi veni George.George îşi pusese haina albastră de doc şi îşi încheiase nasturii, şi îşi trăsese bine pe ochi pălăria lui neagră. Oamenii trecură în galop pe lîngă ultimul stănog. Ochii lor o desluşiră în penumbră pe nevasta lui Curley. Se opriră, slă-tură şi se uitară.Apoi Slim se apropie liniştit de ea, şi-i cercă pulsul. Cu un deget subţire atinse obrazul moartei, apoi vîrî mîna sub ceafa ei uşor răsucită şi cu degetele îi palpă vertebrele gîtului. Cînd se ridică, oamenii năvăliră aproape şi tăcerea se sparse.Curley se însufleţi brusc.— Ştiu cine-a făcut-o ! strigă. Ala marele, ticălosu' ăla. Sînt sigur că el e. Păi dar, toţi ăilalţi erau afar', jucau potcoave.Se aţîţă pînă la furie.— Pui io mîna pe el. Mă duc să-mi iau puşca. Io cu mîna mea o să-l omor pe ticălosu' ăla ! O108 să-i găuresc maţele. Hai, băieţi.în goană din grajd, furibund. CarlsonIeşi zise :— Mă duc să-mi iau şi io pistolii'. Şi plecă şi el în fugă.Slim se îndreptă liniştit către George.— Zic c-aşa e, că Lennie o fi făcut-o, spuse. Are ceafa frîntă. Lennie era în stare să facă una ca asta.George nu răspunse, dar dete din cap încet. Pălăria îi era atît de îndesată pe frunte că-i acoperea ochii.Slim vorbi mai departe :— Poate la fel ca de data aia, la Weed, de care mi-ai povestit.George dete iarăşi din cap. Slim oftă :— De, zic că trebuie să-l prindem. Unde crezi că s-o fi putut duce ?îi trebui multă vreme lui George pînă să poată scoate o vorbă.— S-o fi... s-o fi dus spre sud, zise. Noi am venit din spre nord, aşa că dînsu' s-o fi dus spre sud.— Zic că trebuie să-l prindem, repetă Slim. George veni mai aproape.— Nu s-ar putea să-l aducem aciia şi pormă să-l închiză ? E ţicnit, Slim. N-a făcut-o din

ticăloşie.Slim aprobă din cap.— S-ar putea, zise. Dac-am putea să-l închidem pe Curley. Da' Curley ar' să vrea să-l omoare. Mai e şi-acuma turbat din pricina mîinii. Şi-apoi, dacă-l închide şi-l leagă şi—1 bagă-ntr-o cuşcă ! Nici asta nu e bine, George.— Ştiu, spuse George, ştiu. Carlson veni alergînd.109

— Ticâlosu' mi-a furat pistolu', strigă. Nu mai e-n sacu' meu.Pe urmele lui venea Curley, ţinînd o puşcă în mina sănătoasă. Se calmase acum.— Ei, sînteţi gata, băieţi ? făcu. Are Negru o puşcă. Ia-o 'mneata p-aia, Carlson. Şi de cum îl vezi, nu-l lăsa să scape. Trage-n burtă, gău-reşte-i maţele. Ca sâ cază imediat.Whit spuse aţîţat :— Io n-am armă. Curley zise :— Tu te duci la Soledad şi-aduci poliţia. Ia-Î pe Al Wilts, ajutoru' de şerif. Acu' hai sămergem.Se întoarse bănuitor către George.— 'Mneata vii cu noi, băiete.— Da. viu, zise George. Da' ascultă acita, Curley. Bietu' băiat e ţicnit. Nu-l împuşcaţi. N-aştiut ce face.— Să nu-l împuşcăm ? urlă Curley. A luat pistolul Iu' Carlson. Te crez c-o sâ-l împuşcăm.George spuse moale :— Poate să-l fi pierdut, Carlson, pistolu' ăla-— Azi 'neată l-am văz't, spuse Carlson. Aş,, mi l-a luat ăla !Slim sta uitîndu-se în jos, la nevasta ' luiCurley.— Curley, spuse, n-ar fi mai bine să stai tu aciia cu nevastă-ta ?Curley se încinse la faţă.— Ba mă duc, zise. Io cu mîna mea o să-i găuresc maţele ăluia, cu toate c-am numa' o mînă. Io o să-l prinz.Shm se îndreptă către Candy.— Atunci stai 'mneata aciia cu dînsa, Candy. 110 Noi ăştilalţi am face bine să plecăm.Se urniră din loc. George se opri o clipă alături de Candy şi amîndoi o priviră pe fata cea moartă, pînă cînd Curley chemă :— Hei, George ! Fă bine şi ţin'te de noi, să nu gîndim c-ai avut şi tu d-a face cu chestia asta !George se luă încet după ei ; picioarele i se tîrau, grele.După ce plecară, Candy se ghemui în fîn, tot uitîndu-se la faţa nevestei lui Curley.— Bietul nerod ! spuse cu blîndeţe. Zgomotul cetei de bărbaţi pierea. în grajdse lăsa treptat întunericul. între stănoagele lor„ caii tot mişcau pe loc din picioare şi-şi zornăiau lanţurile. Moş Can3y se culcă în fîn şi îşi acoperi ochii cu braţul.11*CAPITOLUL ŞASE112

OCHIUL DE APA ADÎNCA ŞI VERDE de pe rîul Salinas se aşternea liniştit în după-amiaza tîrzie. Soarele părăsise valea şi suia povîrnişurile munţilor Gabilan, iar crestele erau scăldate în lumina trandafirie. Dar lingă lacul de printre sicomorii cu coaja pestriţă se lăsase umbră paşnică.Un şarpe de apă luneca în susul lăculeţului, răsucindu-şi capul, ca un periscop, dintr-o parte în alta. Străbătu înot lungimea ochiului de apă, pînă ajunse la picioarele unui stîrc care sta ne-

clintit la un vad. în tăcere, capul şi pliscul stîrcului săgetară în jos şi—1 culeseră din apă, apucîndu-l de cap, iar pliscul înghiţi micul şarpe, pe cînd coada i se zbătea încă, frenetic.Susură o îndepărtată pală de vînt şi o răbufnire străbătu creştetele copacilor ca un val. Frunzele sicomorilor se răsuciră cu partea argintie în sus, frunzişul uscat, cafeniu, de pe jos, se lăsă dus de vînt cîţiva metri. Şir după şir, vălurelele iscate de vînt săltau la suprafaţa verde a lacului.La fel de brusc cum se iscase, vîntul se potoli şi peste luminiş se lăsă iar liniştea. Stîrcul sta neclintit lîngă vad, în aşteptare. Alt şarpe de apăînotă pe Iac în sus, răsucindu-şi capul ca un mic periscop dintr-o parte într-alta.Deodată, ieşind din hăţiş, se ivi Lennie. Păşea binişor, cu mişcările prudente ale unui urs ce se furişează. Stîrcul bătu aerul cu aripile, se desprinse de pe' apă şi se îndreptă în zbor spre partea de jos a rîului. Micul şarpe lunecă înlăun-trul trestiilor de pe malul lacului.Lennie veni liniştit pînă la marginea ochiului de apă. îngenunchie şi bău, abia atingînd apa cu buzele. Cînd înapoia sa frunzişul uscat pîrîi la trecerea unei păsăruici, capul îi ţîşni în sus şi el Lşi as-cuţi ochii şi urechile spre acel zgomot, pînă ce văzu pasărea, apoi îşi plecă iar capul şi bău mai departe.Cînd termină, se aşeză pe mal, întorcînd puţin spatele apei, incit să poată supraveghea intrarea în cărăruie. îşi cuprinse cu mîinile genunchii şi îşi culcă bărbia pe ei.Lumina se tot înălţa şi pe măsură ce părăsea valea, crestele munţilor păreau să se încingă de-o vîlvătaie tot mai vie.Lennie spuse încetişor :— Nu uitai, te crez, afurisit să fiu. M-ascunz în hăţiş şi-J aştept pe George.îşi trase pălăria adînc pe ochi.— George ar' să mă ocărască rău, spuse. George ar să zică că ce bine-ar fi să fie el singur, să nu-i mai fac io necazuri.întoarse capul şi privi crestele luminate" ale munţilor.— Poci să mă duc colo sus şi să-mi caut o peşteră, zise.Şi continuă mîhmt :— ...si niciodată n-o să mai mînc zeamă de roşii... da' nu-mi pasă. Dacă George nu mă vrea... io poci să mă duc. Poci să mă duc.113• - c 53Î

114Şi apoi se ivi, din capul lui Lennie, o bătri-* nică mică şi grăsulie. Purta ochelari cu lentile bulbucate şi un şorţ enorm de atică în pătrăţele, cu buzunare, şi tot ce-avea pe ea era scrobit şi curat. Stătu în faţa lui Lennie, îşi puse mîinile în şolduri şi îşi încreţi fruntea către dînsul a mustrare.Şi cînd vorbi, vorbi ou vocea lui Lennie :— Ţi-am spus şi iar ţi-am spus, zise ea. Ţi-am tot spus mereu : „Ascultă de George, fincă-i băiat tare de treabă şi-i atîta de bun cu tine." Da' tu niciodată nu iei aminte. Şi mereu faci lucruri rele.Şi Lennie îi răspunse :— Mi-am dat silinţa, tuşă Clara, mereu mi-am dat silinţa, tuşă. Da' pîn' la urmă iar am greşit.— Tu niciodată nu ţii sama de George, urmă dînsa a vorbi cu glasul lui Lennie. El mereu a fost bun cu tine. Cînd are cîte-o plăcintă, tot-dauna-ţi dă ţie jum'ate ori şi mai mult ca jum'ate. Şi cînd se-ntîmplă să fie zeamă de roşii, e-n stare să-ţi dea şi toată porţia lui.— Ştiu, spuse Lennie cu glas jalnic. Mi-am dat silinţa, tuşă Clara, mereu mi-am dat silinţa» tuşă.Ea îi tăie vorba :— Ar fi putut, toată vremea, s-o ducă tare bine dacă nu erai tu. îşi lua plata şi se ducea să-i tragă un chef la vreo casă cu tîrfe, şi putea să şază într-un local şi să joace cîte-o partidă de biliard. Da' el săracu' trebuie să vază de tine.Lennie gemu de mîhnire.— Ştiu, tuşă Clara, ştiu, tuşă. O' să mă duc sus la munte şi-o să-mi găsesc o peşteră un' să trăiesc. O să stau acolo, ca să nu-l mai supăr pe George.

— Zici tu aşa ! răspunse ea sever. Mereu zici aşa, da' ştii foarte bine, ca un ticălos ce eşti, că n-o s-o faci niciodată. O să stai mereu acilea şi-o sâ-l fierbi pe George într-una, bietu' băiat.Lennie zise :— Ba poci şi să plec. Că George acu' tot n-o să mă mai lase să-ngnjesc iepurii.Tuşa Clara dispăruse şi, din capul lui Lennie, ieşi la iveală un iepure enorm. Se aşeză în coadă în faţa lui şi mişcă din urechi şi îşi zbîrci nasul spre dînsul. Şi tot cu glasul lui Lennie vorbi.— Să-ngrijeşti iepurii ! spuse dispreţuitor. Ticălosule şi nebunule ! Nu eşti vrednic nici să-i lingi încălţările la nici un iepure. Ai uita de ei şi î-ai lăsa să flămînzească, asta-i face. Şi pormă ce-ar zice George ?— Ba n-aş uita, răspunse Lennie cu glas tare.— Pe dracu n-ai uita, îl contrazise iepurele. Nu meriţi nici funia cu car' să te spînzure. Dumnezeu ştie că George a făcut todauna tot ce-a putut ca să te sooaţă de la ananghie, da' degeaba. Dacă crezi tu acu' c-o să te lase George să vezi de iepuri, înseamnă că eşti şi mai ţicnit decît era'. N-o să te lase. O să-ţi tragă o ciomăgeală de mama focului, aia o să facă, să scoată răutatea din tine.Acum Lennie se apără cu vehemenţă :— Ba deloc. George n-o să facă una ca asta. Io-l cunosc pe George... nici nu mai ştiu de cînd... şi niciodată n-a dat cu băţu-n mine. El e bun cu mine. N-ar' să fie rău nici acu".— Ei, da' acu' s-a săturat de tine pînă-n gît, spuse iepurale. O să-ţi tragă o bătaie de mama focului şi-ar' să plece şi-ar' să te lase.— Ba nu, n-ar' să mă lase ! strigă Lennie înnebunit. N-o să facă una ca asta. El un' se duce, se duce cu mine-mpreună.115Dar iepurele tot repeta încetişor, într-una '.— Ar' să te lase, ticălos şi nebun ce eşti. Ar' să te lase singur. Ar' să te lase.Lennie îşi astupă urechile cu amîndouă mîinile.— Ba n-ar' să mă lase, îţi spui io că nu ! Şi strigă : O, George, George, George ! George ieşi liniştit din hăţiş şi iepurele ozbughi înapoi în creierul lui Lennie. George spuse liniştit :— Ce naiba zbieri aşa ? Lennie se sculă în genunchi :— N-o să mă laşi, George, nu-i aşa ? Ştiu io că n-o să mă laşi.George se apropie, ţeapăn, şi se aşeză Ungă el.— Nu.— Ştiam io ! strigă Lennie. Tu nu eşti d-ăia. George tăcea.Lennie spuse :— George.— A ?— Iar am făcut ceva rău— N-are nimica, spuse George. Şi rămase iar tăcut.Doar vîrfurile cele mai înalte ale munţilor mai erau luminate de soare. Valea se cufundase în umbră albastră şi lină. Din depărtare răzbi larma unor bărbaţi care strigau unul către celălalt. George întoarse capul şi ascultă acele strigăte.Lennie făcu :— George.— A ?— Nu mă ocărăşti ?— 'Ce să te ocărăsc ?— Păi cum mă ocărai todauna. Nu spui : „Să nu te am pe tine-n cîrcă, mi-aş lua ăi cinzeci116 de dolari..."— Doamne Isuse, Lennie !... Din ce se-ntîm-plă, nu ţii minte nimica şi fiştece cuvînt care l-am spus îl ţii minte.— Păi nu mai spui ?George se înfiora. Spuse ţeapăn :—- Să fiu singur, ce bine-aş duce-o.Glasul îi era monoton, fără expresie.

— Aş putea să-mi găsesc de lucru şi să n-am nici o supărare.Se opri.— Zi 'nainte..., spuse Lennie. Şi la capu' lunii..:— Şi la capu' lunii, mi-aş lua ăi cinzeci de dolari şi m-aş duce la o... casă cu fete...Se opri iar.Lennie îl privi cu aţîţare.— Zi 'nainte, George. Nu mă mai ocărăşti ?— Nu, zise George.— Că io poci şi să plec, spuse Lennie. Poci să mă duc sus la munte şi să-mi găsesc o peşteră, dacă tu nu vrei să mai stau cu tine.Pe George îl scutură iar un fior.— Nu, zise. Vreau să stai aciia cu mine. Lennie făcu, şiret :— Mai zi-mi cum 'ceai al'dată.— Ce să-ţi zic ?— De-ăilalţi şi de noi. George zise :— De-alde noi ăştia e singuri pe lume. Munceşte pîn'adună un ban şi-apoi le curge printre deşte ce-a adunat. N-are pe nimeni pe lume să le poarte de grijă cît de cît...— Da' noi nu sîntem aşa ! strigă Lennie fericit. Acu' zi de noi.George tăcu o clipă.— Da' noi nu, zise.— Fiincă...— Fiincă io te am pe tine...117— Şi io te am pe tine. D-aia. Că ne-avem unu' p-altu' să ne purtăm de grijă, strigă Len-' nie triumfător.Vîntul de seară adie peste luminiş şi frunzişul fîşîi şi vălurele săltară la suprafaţa ochiului verde de apă. Şi strigătele de bărbaţi răsunară din nou, de astă dată cu mult mai aproape ca mai înainte.George îşi scoase pălăria de pe cap. Spuse cu voce tremurîndă :— Scoate-ţi pălăria, Lennie. Să simţi ce plăcut e aerul.Lennie. ascultător, îşi scoase pălăria şi o aşeză jos. în faţa sa. în vale umbra 'se făcuse mai albastră şi seara se lăsa repede. Vîntul aducea dinspre hăţiş zgomot de crengi strivite.Lennie se rugă :— Spune cum o să fie.George ciulise urechea la zgomotul îndepărtat. Pentru o clipă luă un ton rece şi liniştit, de parcă ar fi fost vorba de-o treabă de făcut :— Ia uit'te peste apă, Lennie, şi io ţi-oi spune, de ţi-o părea că vezi cu ochii.Lennie întoarse capul şi se uită dincolo de apă şi în sus, spre coastele întunecate ale munţilor Gabilan.George începu :— O să ne cumpărăm un locşor al nostru.Băgă mîna în buzunarul hainei şi scoase pistolul lui Carlson ; îl despiedică şi puse mîna şi pistolul jos pe pămînt, îndărătul spateiui lui Lennie. Se uită la ceafa lui Lennie. cercetă locul unde şira spinării se îmbină eu craniul.Un glas de bărbat strigă din susul rîului şi un alt glas bărbătesc răspunse. 118 — Hai, zi, făcu Lennie.George ridică pistolul, dar îi tremura mîna şi-o puse iar jos.— Hai, zi, îmbie iar Lennie. Zi cum o să fie. O să ne cumpărăm un locşor al nostru, o să-avem ferma noastră.— O s-avem o vacă, spuse George. Şi-o s-avem poate şi-un porc, şi-o s-avem găini... şi pe lîngă casă o s-avem... un petec de luţernă...— Pentru iepuri ! strigă Lennie.— Pentru iepuri, repetă George.— Şi.io o să-ngrijesc de iepuri.— Şi tu o să-ngrijeşti de iepuri. Lennie chicoti fericit.— Şi-o să trăim în belşug, din rodu' pămîn-tului.— Chiar aşa. Lennie întoarse capul.

— Nu, Lennie. Uit'te colo, peste apă, ca să ţi se pară că vezi locu' ăla al nostru.Lennie se supuse. George îşi plecă iar ochii spre revolver.Se auziră acum paşi trosnind, prin hăţiş. George se întoarse şi privi într-acolo.— Hai, George, 2^ ! Cînd îl luăm ?— Acuş nu mai e mult.— Eu şi cu tine.— Tu... şi cu mine. Toţi or să fie buni cu tine. O să se termine cu necazurile. Nimeni n-ar' să mai facă rău nimănui şi n-ar' să-i mai ia n'ica.Lennie spuse :— Credeam că eşti supărat pe mine, George.— Nu, zise George. Nu, Lennie. Nu-s supărat. N-am fost niciodată supărat pe tine şi nîci acu' nu-s. Asta s-o ştii.Larma se apropia acum. George ridică arma şi ascultă glasurile. Lennie stărui :120— Hai s-o facem mai repede. Hai să luăm acu' locu' ăla.— Da, sigur, chiar acuma. Trebuie s-o fac. Trebuie s-o facem.Şi George ridică arma şi o strînse puternic, şi-i apropie ţeava de ceafa lui Lennie. Mîna îi tremura tare, dar faţa i se înăspri şi mîna se întări. Apăsă pe trăgaci. Trăsnetul detunăturii bu-bui' pînă sus pe coastele munţilor şi hăui iar înapoi. Lennie zvîcni, şi-apoi se lăsă domol înainte, cu faţa pe nisip, şi rămase acolo neclintit.George se 'înfiora şi privi arma, apoi o zvîrli departe de el, înapoi pe mal, în apropierea mormanului de cenuşă veche.Hăţişul părea plin de strigăte şi de zgomot de paşi repeziţi. Vocea lui Slim răcni :— George ! Unde eşti, George ?George şedea ţeapăn pe mal, cu ochii la mîna lui dreaptă care lepădase arma. Ceata năvăli în luminiş, şi Curley era în frunte.Curely îl văzu pe Lennie zăcînd pe nisip.— L-a achitat, zău !Trecu aproape şi se uită jos, la Lennie' apoi se uită la George.— Drept în ceafă, spuse, îmblînzit.Slim veni de-a dreptul către George şi se aşeză alături de el, foarte aproape.— Nu-ţi fă inimă rea, zise Slim. Sîn.t lucruri care trebuie să le facă omu', cînd n-are încotro !Dar Carlson sta aplecat asupra lui George.— Cum făcuşi ? întrebă.— Uite-aşa, o făcui, zise George ostenit.— Avea la el pistolu' meu ?— îhî. îl avea.— Şi tu ai pus mîna pe el şi i l-ai luat şi-ai tras în el ?— îhî. Aşa-am făcut.Glasul lui George devenise aproape şoptit. Se uita ţintă la mîna sa dreaptă care ţinuse arma. Slim îl apucă de cot.— Haide, George. Vino cu mine, să bem ceva. George se lăsă ajutat să se pună pe picioare.— t>a, să bem ceva. Slim spuse :— Trebuia s-o faci, George. îţi jur că trebuia. Haide, vino cu mine.îl duse pe George pînă la intrarea în cărăruie şi de acolo în sus, spre şosea.Curley şi Carlson priveau după ei. Şi Carlson spuse :— Ce dracu' o fi avînd ăştia doi ?POST FA ŢA JOHN STEINBECK, REALISTUL ROMANTICCînd, în 1962, cu şase ani înainte de moartea sa, John Steinbeck — care, în acelaşi an, cucerise premiul Nobel pentru romanul Iarna nemulţumirii noastre — întreprinde, însoţit doar de căţelul Charhe (într-o confortabilă locuinţă rulantă) o călătorie prin toată America, iată cum ne evocă, la revederea lor, meleagurile sale natale :„...California de nord, acea fîşie care intră ca un cîrlig de undiţă în Pacific... şi acel orăşel mic, mic, unde găseai doar un magazin universal şi un atelier de fierărie, cu o bancă în faţă, pe care puteai să şezi şi să asculţi bătaia ciocanului pe nicovală ; şi nişte căsuţe mici — fiecare la fel cu cealaltă, cu atît

mai mult cu cît încercau să se deosebească una de alta — răsle-ţite pe o întindere „de-o milă, în toate direcţiile. Era şi un deal împădurit, cu stejari plini de viaţă, desprinzîndu-se în verde întunecos pe iarba arsă, unde hăuiau coyoţii în nopţile cu lună... Acum, vîrful dealului e retezat si se înalţă din el către cer o staţie-releu de televiziune — un tablou aţîţător, pe lingă miile de case miniaturale ce se îngrămădesc ciorchine de-a lungul şoselelor..."123Şi descendentul a două generaţii de imigranţi californieni reflectează :„Nu e asta tipica nemulţumire ? Niciodată n-am resimţit supărător schimbarea — şi cînd s-a numit progres ; şi totuşi simţii acum o ciudă pe străinii ce se aşezaseră acolo şi umpleau cu zgomot şi hodorogeală şi cu inevitabilul cerc de murdărie ţinutul care mi se părea că e al meu. Şi fireşte că aceşti oameni noi vor fi înciudaţi pe cei ce vor murdări ţinutul după dînşii. Ţin minte de pe cînd eram copH că şi noi aveam aceleaşi reacţii fireşti de antipatie faţă de străini... Noi care eram născuţi acolo şi părinţii noştri simţeam o ciudată superioritate faţă de noh-veniţi, „barbari", „forestieri" (străini), iar dînşii, „forestierii", aveau ciudă pe noi şi chiar făcuseră un cîntec afurisit la adresa noastră. Iar noi eram o ofensă pentru mexicanii spanioli şi ei la rîndul lor pentru indieni...îmi amintesc de Salinas, locul naşterii mele, cînd cu mîndrie afirma că are 4 000 de cetăţeni. Acum are 80 000 şi saltă învălmăşit înainte în progresie matematică..., fără a se putea prevedea sfîrşitul... ar putea fi un progres spre strangulare... în trecut am fost împinşi împotriva voinţei noastre spre schimbare ; ne-au silit clima, calamităţile, ciuma. Acum presiunea vine de la succesul nostru biologic ca specie. Ne-am învins toţi duşmanii, numai pe noi înşine nu......Cînd eram copil, noi îi spuneam oraşului . San-Francisco the city l, singurul pe care-l cu-' noşteam. Şi acum mă gin dese la' el tot ca la the city... şi oricine a avut vreodată de-a face cu San-Francisco, gîndeşte la fel. (în afară de San-1241 City = cetate — oraş mare, metropolă.Francisco, doar mici zone ale Londrei şi Romei îţi rămîn în minte ca the city. New-yorkezii spun că se duc «în oraş». Parisul n-are alt nume decît Paris. Mexico-Cuty este «capitala»)."Şi foarte interesantul pasaj autobiografic :„Pe vremuri am cunoscut bine the city (San-Francisco), mi-am petrecut acolo zilele boeme, pe cînd alţii erau o generaţie pierdută la Paris-)... Am hoinărit prin San-Francisco, m-am căţărat pe dealurile lui, am dormit prin parcurile lui, am muncit în docurile lui, am mărşăluit şi am zbierat în revoltele lui. într-un fel, oraşul era al meu, cum eram şi eu al lui..."Şi, după o evocare scurtă a faimoasei intrări în frumosul oraş San-Francisco, „Cetatea de Aur" :„...San-Francisco — continuă să-şi noteze impresiile scriitorul celebru — metropola pe care mi-o reaminteam atît de încrezătoare în măreţia ei, îneît îşi putea îngădui să fie binevoitoare. Fusese binevoitoare cu mine în zilele m-ele de sărăcie şi nu-mi purta ciudă acum pentru temporara mea solvabilitate. Aş fi putut să rămîn cine ştie cît, dar trebuia să mă duc la Monterey să-mi •expediez de acolo buletinul meu de vot ca cetăţean absent......în zilele tinereţii mele, în ţinutul Monterey, o sută de mile la sud de San-Francisco, fiteşicine era republican. Familia mea era republicană. Poate aş mai fi şi eu republican dacă rămîneam acolo. Preşedintele Harding m-a împins spre democraţi, unde m-a cimentat preşedintele Hoover... La Monterey a început bătălia. Surorile mele2 Sublinierea noastră.125mai sînt şi acum republicane... Războiul civil în familie fu amar — şi interminabil. «Vorbeşti ca un comunist.» — «De, şi voi vorbiţi cam ca Gin-gis Han.»... Cred că treaba asta se petrecea în toată ţara, în particular ; cred că numai în public naţiunea era cu limba legată..."Pe cît de schimbat îi apăruse tîrguşoru-l natal, Salinas, pe atît de familiar regăseşte Stein-bcck „într-o reuniune înduioşătoare", cu „lacrimi Vi îmbrăţişări", barul din Monterey al lui Johnny Garcia^, unde se întîlneau odinioară eroii săi, vagabondul Danny şi prietenii lui, amoralii pa~ ysanos'' de pe dealurile Tortilla din :„...vechiul Monterey... locul violenţei dulci şi sentimentale şi al înţeleptei inocenţe, necunoscută sieşi şi deci imaculată, a unor cugete naive".Urmează o pitorească şi concludentă relatare a conversaţiei cu Johnny Garcia, patronul barului, „...în acea poco spaniolă a tinereţii mele."

Celebrul oaspete în trecere întreabă de personalităţile marcante de odinioară ale barului, vagabonzii Pilon, Pom-Pom şi alţii, pomeneşte de doctorul Ricketts. «Au murit, au murit toţi»> geme Johnny Garcia. Apoi, cu efuziune latino-americană şi în cel mai autentic jargon „Tortilla", patronul încearcă să-l facă pe Juanito să revină „acasă" la ai săi, la vechii prieteni. Iar scriitorul venit de departe — ca să-l convingă că nu se mai poate, că el e acum un new-yorkez cu3 V. romanul Tortilla-Flat.'• Paysanos = amsstec băştinaş californian, de spa-l26 moli, indieni şi mexicani.răspundere, cu nevastă, cu copii, şi că trecutul e mort, odată cu toate cîte s-au dus — îi vorbeşte alegoric bunului Johnny Garcia :„A fost odată un bărbat mare, pe care-l chema Thomas Wo 1 f e. 5 Şi el a scris o carte care se cheamă : Nu te mai poţi niciodată întoarce a-casă... Da, aici e mai bine ca-n alte părţi. Dar pot eu să trăiesc mereu pe un scaun de bar ?..."„Cînd am ieşit, mă găseam în Alvarado Street, înţesată de luminile cu neon, şi jur-împrejuru-mi erau numai străini..- Aici au acum căutare turiştii, nu vagabonzii — şi specia acelora e puţin probabil că se va stinge. Iar Carmelulc, înfiinţat de scriitori muritori de foame şi de pictori nedoriţi, este astăzi o colonie de oameni cu stare şi de retraşi din afaceri. De s-ar întoarce întemeietorii Carmelului, nu şi-ar putea îngădui să trăiască aici, dar nici n-ar apuca să se gândească la aşa ceva ; imediat s-ar pune mîna pe ei ca pe nişte indivizi suspecţi şi ar fi deportaţi peste graniţa oraşului..."„...Locul de unde mă trăgeam se schimbase. Eu însă nu mă schimbasem..."Şi incomunicabilitatea cu cei din preajmă îşi înalţă capul de nălucă atotprezentă în lumea lui Steinbeck :0 Thomas Wolfe (1900—1938), foarte interesantă personalitate scriitoricească ; american din sud ; tip da scriitor romantic — singuratic şi nostalgic ; prolix şi expresiv. A călătorit mult şi s-a simţit totdeauna „în exil".6 „Cârmei", colonie de artişti, purtînd numele legendarului Cârmei, situat şi acela într-un sin de mare, unde a dat ultima luptă miticul rege celt Arthur. 12?„Eu eram stafia care revenise... Deşi n-o puteau spune, vechii mei prieteni mă ao^e^u pie-cat, încît să-mi pot relua locul în contextul a-mintirilor, iar eu doream să plec pentru acelaşi motiv. Thomas Wolfe avea dreptate : Nu te mai poţi niciodată întoarce acasă."De-am căuta în opera literară, sau în "însemnările lui John. Steinbeck am găsi puţine asemenea grăitoare aluzii la unii dintre importanţii săi înaintaşi şi contemporani în scris — şi încă şi mai puţine mărturisiri ale vreunei influenţe exercitate asupră-i de vreunul dintre ei. Fireşte, ne spun multe unele titluri ale romanelor sale {Bătălia, Şoareci şi Oameni, Iarna nemulţumirii noastre ş.a.) luate din Milton, Robert Burns, Shakespe&re etc., sau omagiul remarcabil adus neoromanticului Robert-Louis Stevenson7 — non-conformist şi el în tinereţe —, căruia îi dedică o povestire, figurând în antologia Portable Steinbeck, R.L.S. (iniţialele celebrului scriitor, care cu vreo şase decenii în urmă, după expatrierea sa din Marea Britanic, se stabilise mai întîi la San-Francisco şi Monterey) — R.L.S. văzut prin ochii unei fetiţe din Monterey care într-o mark-twainescă escapadă de acasă, s-a rătăcit în curtea casei scriitorului.1 Robert-Louis Stevenson (ia50—1894). autor al cunoscutelor poveşti Or. Jekyll and Mister Hyde, Comoara din Insulă, Seniorul de Ballantrae şi al multor altora ce merită să fie cunoscute. Născut la Edinburgh (Scoţia), a dus o viaţă aventuroasă, petrecută în călătorii şi intensă muncă scriitoricească — în ciuda unei grave ftizii. După ce a străbătut Mările Sudului, s-a stabilit în arhipelagul Samoa, unde a devenit un prieten al băştinaşilor oprimaţi. A murit la 44 de ani, lăsînd în urmă,-i 828 o considerabilă operă artistică.în schimb, la contemporanul său Ernest Hemingway8, doar o aluzie cvasi-ermetică, sub forma titlului ce-l dă, în 1958, culegerii reportajelor sale din cel de-al doilea război mondial : Once there was a War 9.Şi — nenummdu-i pe nici unul dintre celebrii romancieri americani, Hemingway, Dos Passos, Scott-Fitzgerald şa., care, după primul război mondial, îşi făcuseră la Paris o destul de lungă ucenicie literară în preajma prestigioasei teoreticiene de estetică literară modernă, Gertrude Stein, — în 1962, pasajul citat mai sus : „...mi-am petrecut (la San-Francisco) — hoinărind, muncind, luînd parte la revoltele muncitorilor —- zilele boeme, pe cînd alţii erau o generaţie pierdută la Paris...."'8 Ernest Hemingway (1898—1961), romancier american din aşa-zisa „generaţie pierdută". A exercitat la timpul său o puternică înrîunre în lumea literară prin originalitatea stilului său, voit banal, de mare sobrietate, chiar în cele mai dramatice contexte. A scris romane inspirate din primul război mondial, la care a luat parte în calitate de şofer de ambulanţă (voluntar), apoi de corespondent de presă, şi numeroase povestiri scurte inspirate de luptele cu tauri sau alte sporturi mai banale — în acelaşi stil sobru, sec, adesea cu sub-text dramatic. Bătrînul şi Marea, istoria unui pescuit miraculos şi dramatic, este una dintre ultimele sale povestiri foarte izbutite. Hemingway a murit în Cuba,

unde se stabilise în ultimii ani ai vieţii, fiind un prieten al revoluţiei cubane şi al lui Fidel Castro — după cum privise cu mare simpatie şi revoluţia eşuată din Spania.9 „A fost odată un război", titlul unui roman de Hemingway, din care rezultă oroarea şi zădărnicia războiului. 1299 — c. 532

Nici o mărturisire despre vreo afinitate cu acea glorioasă „generaţie pierdută" — deşi ne dăm prea bine seama că împărţea cu ea, cu mijloace de expresie profund diferite, căutarea adevărului şi una dintre axiomele acelei generaţii : izolarea artistului.Despre Sherwood Anderson — numit de Faulkner : „părintele generaţiei de scriitori He-mingway, Erskine Caldwell, Thomas Wolfe, Dos Passos" (şi el însuşi, Faulkner) — acest Sherwood Anderson de la care desigur că John Stein-beck va fi preluat cel puţin apăsata temă a singuratecului şi neînţelesului, dacă nu şi forma, comodă pentru un începător, a organizării primei sale cărţi izbutite 1I1 într-un ciclu de scurte povestiri petrecîndu-se în acelaşi loc măriginit n. Steinbeck pomeneşte în jurnalul său (1952), în contextul unor consideraţii de tehnică literară r „Sherwood Anderson a venit, primul, cu o formulă nouă în romanul american contemporan ; eu unul cred că i-am adus o altă formulă nouă."Cînd, în 1962, trece prin apropierea orăşalu-lui unde a trăit vigurosul realist satiric Sinclair Lewis, John Steinbeck îşi manifestă reverenţa pentru această personalitate literară, abăUndu-se în pelerinaj pînă în Main Streetn, care acum13010 Pastures of Heaven („Păşunile Cerului"), 1932.11 V. ciclul de povestiri Winesburg, Ohio, de Sherwood Anderson (1876—1941).12 „Strada Principală" — titlul unuia dintre romanele autorului lui Babbitt, Arrowsmith, ş.a., satire ale prostiei şi banalităţii, îngustimii de orizont şi suficienţei micii-burghe/îii americane.poartă numele celebrului scriitor, şi reflectează : „Pe cînd trăia, a fost prilej de poticnire şi scandal pentru cetăţenii acestui tîrg — acum se împăunează cu numele lui."Nici o referire la atît de originalul Faulkner, marele său contemporan, — afară doar dacă nu interpretăm ca o pornire de emulare înverşunarea lui Steinbeck, în epoca de asa-zisă „secătuire" a talentului său, de a scrie la rîndu-i o cronică a cîtorva generaţii de ascendenţi ai săi13 — aceasta la doi ani de cînd Faulkner găsise în sfîrşit largă şi oficială recunoaştere prin încununarea cu premiul No belCu Theodore Dreiser, Steinbeck are în comun simpatia pentru eroii lui, dar exprimată mai puţin direct, într-un stil şi cu o tehnică infinit mai atrăgătoare. Cu poetul Cari Sandburg înclinarea din mai toată opera sa de a vorbi despre muncitorii şi oamenii simpli ai Americii în limba autentică a acelor oameni. Cu Jack London, Theodore Dreiser, Dos Passos este neîndoielnic că Steinbeck împărtăşeşte simpatia pentru lupta politică a proletariatului, credinţa în izbînda muncitorimii şi intervenţia activă prin impulsul dat romanului social, atacat de Steinbeck cu a-tîta vigoare şi răsunet în Bătălia şi mai cu sea-mă în Fructele Mîniei.De influenţa legendelor arthuriene, oglindită puternic în opera sa timpurie şi, pentru ultima oară, în Şoareci şi Oameni, Steinbeck s-a dez-11 Romanul stufos East of Eden („La Răsărit de Paradis"), nu dintre cele mai reuşite.131barat graţie contactului apropiat cu problemele reale ale zilelor sale, cu prilejul îndelungii documentări culese4 pentru Fructele Mîmei în mijlocul muncitorilor migranţi. în Fructele Mîniei, Stembeck abandonează metaforele arthuriene şi recurge la cele biblice, mult mai larg accesibile publicului anglo-saxon.„O însuşire de căpetenie în lucrările reuşite ale lui Steinbeck este rara sa capacitate de a găsi metafore concrete, prin care să comunice idei abstracte u- Steinbeck s-a plîns adesea (cu prilejul romanelor Tortilla-Flat, Of Mice and Men, Cannery Row, şi în alte daţi), ca parabolele sale nu sînt înţelese. In jurnalul său, reflectează asupra „repulsiei cititorilor de a se apropia de idei abstracte" — „... parabola nu e înţeleasă decît îmbrăcată în carne". (Totuşi, cînd a încercat să fie prea explicit, ca în Autobuzul Rătăcit sau în Flacăra Vie, el a fost mult mai puţin preţuit.)I s-a reproşat îndelung lui Steinbeck: „predilecţia" sa pentru arieraţi şi nebuni, pentru mal-formaţi şi monştri, pentru specia subumană — fără a se ţine seama de elocinţa simbolului şi de eminenţa efectului artistic, obţinute de pildă în Şoareci şi Oameni cu figura lui Lennie, care nu ştie să-şi folosească forţa fără a face rău, sau cu Tulapecitoir', copilul-pitic înzestrat la plăs-13215 V. Warren French, monografia John Steinbeck, 1961, Kansas State University.15 V. nuvela The Origin of Tularecito („Obîrşia lui Tularecito"), din ciclul Pastures of Heaven („Păşunile Cerului"), 1932.

muiri plastice, care îşi atrage aversiunea învăţătoarei pentru că se deslănţuie furibund ori de cîte ori e distrus ceva făcut de mîirule lui şi este pînă la urmă închis la casa de nebuni ; sau, în filonul fantasticului, cu straniul personaj feminin din nuvela Şarpele m, care îşi cumpără de la un laborator de experienţe biologice, un şarpe mare, ca să poată asista la hrănirea lui cu şobolani vii.Următorul pasaj din însemnările scriitorului (1952) credem că aruncă o lumină asupra aplecării sale din tinereţe către exemplare de umanitate ratată, înclinîndu-ne să o interpretăm ca o deviere a setei de puritate, prezentă în întreaga operă a acestui moralist :„Păstrând gîndirea ştiinţifică a secolului 19, care nega tot ce nu putea explica sau măsura, noi am lepădat în cămara din podul omenirii o mulţime de lucruri frumoase şi vechi, de care n-avem nevoie la îndemînă şi pe care nu îndrăznim să le aruncăm. între timp, lucrurile acelea continuă -să existe, fireşte fără binecuvîntarea noastră. Ele au rămas pe seama copiilor, a misticilor şi a nebunilor." (sublinierea ns.)Inocenţa şi bunătatea sînt personificate, la începuturile lui Steinbeck, de vagabonzi (cavalerii din Tortilla fură din plin ca să îndestuleze numeroşii copii ai femeii uşoare, Teresina) ; apoi de copii (Jody, singurul din familie, înţelege a-mărăciunea bunicului, care, odinioară, a condus18 Din volumul The Long Valley („Valea cea Lungă"), 1938. 133poporul pe calea cea lungă şi grea pînă în California, oprit doar de „munţii cei mari", şi acum e tratat ca un bătrîn plicticos şi flecar 17 ; chiar în marele său roman din urmă, Iarna nemulţumirii noastre, mica Ellen rămîne nădejdea salvării morale a eroului.Steinbeck a dibuit destul de mult pînă să-şi poată exprima convingător concepţia despre eroul zilelor noastre. Au trebuit să se cristalizeze cunoaşterea şi respingerea războiului, asimilarea metropolei, asimilarea schimbărilor produse în lume, a noilor realităţi şi scriitorul să treacă, u-neori irascibil, dar trăgînd învăţăminte şi călin-du-se, prin focul criticii, care nu l-a cruţat.Oricîtă osteneală şi-a dat, ca demn urmaş al transcendentaliştilor americani ai secolului al XlX-lea, n-a izbutit mai bine ca apologeţii din veacul XVIII ai „nobilului sălbatic", să facă eroi viabili din oamenii săi simpli, necultivaţi, avînd drept suprem atribut dibăcia manuală. 6 excepţie frumoasă este Slim din Şoareci şi Oameni, care, totuşi, este de fapt mai nvult o prezenţă nobilă, o antiteză la insensibilitatea şi cruzimea celorlalţi şi, la drept vorbind, recurge cam mult la pledoaria inimoasă a autorului pentru a se evidenţia. A doua excepţie este Jim Casy din Fructele Mîniei, care într-adevăr are un mesaj substanţial de adus, dobîndit însă prin îndelungă frămîntare a cugetului şi autodisciplină şi prin contactul apropiat cu problemele arzătoare ale17 V. nuvela A Lcadcr of the Peoplc („Un Conducător al Poporului") — din ciclul „The Red Pony" („Că-l34 lutul Koib"), 1933 şi 1933.umanităţii din juru-i, şi transmis prin angajarea întregii sale fiinţe.în Cannery Roiv (1945), Steinbeck izbuteşte — în obişnuita haină alegorică — să arate limpede concepţia sa despre eroul modern. Este o-mul lucid şi cultivat, omul de ştiinţă şi de acţiune, călit prin disciplina studiului şi înnobilat prin familiaritatea cu artele, prieten înţelegător al omenirii din juru-i şi încercînd s-o ajute. Un asemenea om a existat în viaţa scriitorului : a fost doctorul (biolog) Edw. Rkketts, care a exercitat asupra operei lui Steinbeck cea mai binefăcătoare influenţă. Printre pricinile regresului creaţiei lui Steinbeck s-a considerat (alături de îndelunga demoralizare produsă asupră-i de „infantilismul" războiului şi de atrocităţile văzute de aproape în calitate de corespondent pe diverse fronturi) şi moartea, în 1948, a preţiosului sfătuitor care i-a fost doctorul Ricketts.Prin tributul adus acestui prieten — trăind într-o lume unde bătăliile se dau cu creierul — Steinbeck, care ,,n-a putut folosi dureroasele-i experienţe pentru a da un roman al luptei fizice pentru supravieţuire contra unui duşman trecător, a realizat un roman despre lupta intelectuală pentru a combate duşmanul care dăinuie şi a face viaţa demnă să fie trăită."18

Cannery Row — această „bomboană otrăvită" cum o numeşte Steinbeck biografului său Peter Lisca — are drept erou pozitiv pe Doc, proprietarul lui Western Laboratory of Biology, căruia îi stau alături „băieţii" din cartierul Căii Con- V. Warren French, op. cit.135servelor — printre care Gay, „veselul, micul mecanic, cu har pentru plăsmuirile progresului, micul mecanic al lui Dumnezeu, sfîntul Francisc a toate cîte se învîrt şi se sucesc şi explodează" în opoziţie cu cetăţenii «respectabili» — ignoranţi, răi, nesimţitori faţă de tot ce nu-i flagrant favorabil intereselor lor băneşti şi imediate, avizi doar să-şi sporească proprietatea (care — conform ideii permanent

exprimată în opera lui Steinbeck — distruge plăcerea de viaţă, bucuria şi înţelegerea între oameni).Aşa-zisa „acţiune" n-are în Cannery Row altă substanţă decît încercările laborioase şi în parte eşuate ale prietenilor şi admiratorilor din cartier ai lui Doc de a-l sărbători printr-o petrecere. Pentru a descrie prima înjghebare nereuşită, descurajarea ce-i urmează, reaprinderea energiilor şi a doua petrecere, reuşită, scriitorul foloseşte o tehnică subtilă —• în cadrul Monterey-ului marin, un ritm luat din natura înconjurătoare, tehnica valului : înceată sa creştere, sfărîmarea-i prematură de-un obstacol, refacerea işi înălţarea spumoasă şi, în cele din urmă, eşuarea pe ţărm.Autorul s-a plfns că romanul Cannery Row, deşi devenit unul dintre cele mai populare, n-a fost primit cum spera. Nu s-a înţeles nici sensul, nici construcţia elaborată şi subtilă — faptul că, departe de a fi un şir de episoade distractive, uşor legate între ele, era o structură complicată şi meşteşugită şi o satiră dintre cele mai vestejitoare, „un sfat dat unei lumi care greşeşte". V)

13613 V. Warren French, op. cit.în gura lui Doc pune Steinbeck cuvintele ce rezumă contrastul ironic din toată opera sa :„E curios !... însuşirile pe care le admirăm la oameni : bunătatea şi generozitatea, sinceritatea şi cinstea, înţelegerea şi sensibilitatea sînt concomitente în sistemul nostru cu eşecul. Iar trăsăturile pe care le detestăm : asprimea, violenţa, aviditatea, tendinţa de acaparare, meschinăria, egoismul sînt trăsăturile succesului. Şi, în timp ce oamenii admiră calitatea celor dinţii, iubesc produsul celorlalte."'Steinbeck a fost uneori mustrat că îi tratează pe oameni ca şi cum nu s-ar deosebi de alte animale. Ceea ce se străduieşte să facă scriitorul în Cannery Roiv este tocmai să arate ce îi deosebeşte pe oameni de alte animale. Unicitatea condiţiei umane — pare el să spună — este că are facultatea de a-şi converti trăirea în artă. Cînd, în penultimul capitol, Doc îşi dă seama că suferă una dintre cele mai pustiitoare înfrîngeri, prin eşecul ireversibil de a-l reeduca pe adolescentul Frankie, („nu e în stare să înveţe, e ceva în neregulă cu coordonarea") Doc, revenit în laboratorul lui, se apucă să citească. Pe cînd şoarecii se agită în cuştile lor şi şerpii îşi aţintesc în vid cruntele priviri cenuşii, Doc citeşte din poemul sanscrit Black Marigolds („Gălbinele negre") fragmentul care celebrează puterile omului — puterea de a se izbăvi prin artă şi puterea liberei sale voinţe. Doc compune muzică, pentru un cor bărbătesc de oameni de bine. De-a lungul întîm-plănlor din cartier, prin fereastra deschisă a biologului răsună muzică, din fonograful lui Doc, 137-şi nopţile cartierului sînt străbătute de muzică venind din laboratorul său. Doc nu e privit ca un zeu, ci doar strâduindu-se a fi cît mai aproape de ceea ce Steinbeck consideră că poate spera să fie omul imperfect, într-un univers imperfect. Atacul împotriva avidităţii de-a acumula avere şi insensibilităţii pentru ceea ce se petrece în preajmă se ascute tulburător într-unui din inter-capitolele care (ca şi în Fructele Mîniei) comentează acţiunea, cel intitulat : „Cînd l-au mîncat lupii pe Vice-Preşedinte" (Warren French îl numeşte „o capodoperă de naturalism obiectiv"). O haită de lupi se adună într-o noapte pe pajiştea tribunalului din Salinas, de unde împrejmu-iesc oraşul şi în cele din urmă îl devoră pe vicepreşedintele şcolii superioare a tîrgului, pe pragul casei unei femei care nu se trezeşte din somn de-a lungul întregului episod. Steinbeck a spus adesea că opera lui trebuie înţeleasă ca „un mi-crocosm". Toate aceste elemente pot fi deci interpretate ca alegorii ale ignorării de către o omenire apatică a ceea ce se petrecea pe pragul casei lor, ale complezenţei care a facilitat condiţiile ducînd la război. Steinbeck scria un roman aşa-zis „distractiv", ca să uite războiul, dar se gîndea pare-se stăruitor la război.Un limpede mesaj umanist se va auzi iarăşi din partea acestui scriitor abia în 1957,' în romanul umoristic The Short Reign of Pippin IV 20,«care, fără a fi o eminentă operă de artă, este totuşi o apologie a integrităţii morale şi a studiului dezinteresat şi, totodată, primul roman al lui Steinbeck în care încearcă să păşească dezinvolt în alte medii decît cele ale meleagurilor natale californiene. Concepţia (transcendentalitstă) că oamenii ar putea să facă bine mai curînd decît rău stă la baza „codului Pepin" pe care îl enunţa nou-investitul rege în discursul catastrofal ce-l răstoarnă de pe tron şi care se rezumă, în cele şapte puncte- ale sale, la cererea de şanse egale pentru fiecare cetăţean. Supuşii lui Pepin -al IV-lea sînt mai întîi uluiţi apoi îşi relaxează sentimentele de jenă şi vinovăţie izbucnind în rîsete isterice : au descoperit subit că noului rege nu-i vin bine hlamidele.în Winter of Our Discontent2l îşi găseşte încununarea creaţia lui Steinbeck. în acest ultim roman se îmbină cel mai armonios o nobilă simplitate şi o alertă voioşie învăluind tema gravă, observaţia lucidă cu umorul şi poezia, satira ascuţită cu discreta duioşie şi cu alegoria poetică ce scaldă toată opera sa,

lăsîndu-ne senzaţia firescului desăvîrşit, a reuşitei fără cusur. Scriitorul se mişcă în sfîrşit într-un cadru urban, cu tradiţii de cultură şi rafinament, la fel de degajat şi stăpîn pe mijloacele sale ca în îngusta-i vale californiană. Tot aci apar încorporate firesc •oarecare înrîuriri ale unor influenţe covîrşitoare în literatura secolului al XX-lea, monologul interior întronat de Joyce, mai facil introdus aici, prin nararea la persoana întîia (care sporeşte138„Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea".21 „Iarna nemulţumirii noastre".139140însă şi ea naturaleţa) şi cîteva jocuri de cuvinte în limba „spargă", de virtuozitatea aceluiaşi Joyce şi de buna dispoziţie a lui Lewis Carroll (la care se găsesc de altfel frecvente aluzii joviale în corespondenţa şi în însemnările lui Steinbeck, fapt prea firesc la un om de spirit anglo-saxon). Scriitorul nostru este departe de a fi devenit peste noapte mult-aşteptatul romancier care să ajungă din urmă pe tehnicianul şi pe omul de ştiinţă ai secolului său, capabil a face faţă integrării individului, complexelor sale probleme, în vastele aglomerări urbane ale zilelor noastre, în paşii săi încă timizi spre asemenea ispititoare ţintă, John Steinbeck are abilitatea de a-şi alege-o comunitate relativ mică, impregnată de tradiţii, un mediu (în afară de rafinamentul adus de confort şi de prejudecăţi de alt tip, — dar tot animate de jindul „respectabilităţii", pe care a combătut-o Steinbeck de la începuturile sale) în. multe puncte asemănător cu cele familiare lui, tratate cu succes altădată. Oamenii se cunosc unii pe alţii, îşi cunosc trecutul cu generaţii în urmă, sînt aparent gata să se ajute — cît nu dăunează intereselor lor —, sînt pervertiţi de avidităţi pecuniare şi de setea arivismului social — îrv afară de prietenul din copilărie, descendent al unui neam vechi, decăzut, căruia i se încredinţează rolul contes tătarul ui, dar iarăşi sub trăsăturile unui personaj detracat, alcoolic, care îşi bate joc de viaţa cu care nu mai ştie ce să facă de cînd s~a întors din război şi care finalmente se sinucide. Aproape toate aceste teme le cu-noaştem, dar ultima apare aici investită cu un sens nou şi impregnată de o atmosferă fantastă,

halucinantă, de coşmar aproape. Situată în re-dusa-i comunitate citadină, cu eroi, tradiţii şi prejudecăţi de tipul unei civilizaţii rafinate; va-lorificînd poezia nostalgică a unui oraş la ţărmul oceanului (de data aceasta Atlanticul) şi a unui cadru marin îmbibat de reminiscenţe ale vechilor piraţi şi ale constructorilor şi căpitanilor de nave vechi, cît şi ale mai noilor piraţi ascunşi sub trăsăturile respectabililor strămoşi puritani ai e-roului — Iarna nemulţumirii noastre (încununată în 1962 cu premiul Nobel) rămîne o subtil-fer-mecătoare dar şi o aprigă critică la adresa societăţii americane, al cărei ideal predominant, setea de bogăţie şi prestigiu, — după Steinbeck — o duce la concesii faţă de o etică elementară, îi sapă integritatea morală, creşte un tineret gata la compromisuri şi-i ameninţă pînă la urmă fiinţa.Chiar dacă în Călătorie cu Charlie în căutarea Ameridi (1962) — laolaltă cu America şi Americanii (1963) ultimele cărţi publicate de Steinbeck — regăsim pe non-conformistul şi protestatarul de altădată luptînd şi cochetînd cu îmbătrî-I? nirea, dornic de a lepăda rugina şi rutina, totuşi cam prea preocupat de chiţibuşurile întru confort ale locuinţei sale rulante şi de scrutarea dispoziţiei căţelului Charley, (care mai că primează asupra străduinţei de a întilni şi cerceta oamenii, pe care nu prea îi caută), atunci însă cînd fenomenele sociale remarcabile, transformările semnificative îi ies înainte, vocaţia sa dormitîndă de reporter se trezeşte, ochiul e ager, concluziile sînt perspicace, purtarea e îndrăzneaţă şi generoasă. Faţă de spectacolul coloniilor de locuinţe141

mobile care împînzesc peisajele cele mai frumoase şi salubre, şi beneficiază de toate facilităţile comunităţilor organizate stabil, fără a plăti impozit, apologetul de odinioară al „căsuţei albe pe-un petec de pămînt al omului" (care, de altfel, se simte acum foarte bine în metropolă'-- — ,,mai ocrotit, mai anonim") exclamă că „proprietatea funciară a devenit o pedeapsă". Călătorul consemnează evoluarea şi uniformizarea limbii vorbite (pe care ,,ca scriitor" nu poate decît s-o regrete, dar ca observator obiectiv o găseşte firească, atribuind-o răspîndirii radio-ului şi televiziunii... în timp ce străbate cu camionul său vastele întinderi ale Americii, Steinbeck excelează, ca odinioară R. L. Stevenson în fermecă-toarea-i „Călătorie cu un măgăruş în munţii Ce-vermes", să descrie peisajul, euforic sau grav, dai- totdeauna sobru, să evoce trecutul cu graţioasă şi melancolică

precizie. Poezia învăluitoare şi bogată în efecte din Şoareci şi Oameni e a-cum reţinută, tonul îi e grav şi sobru în frecventele descrieri şi observaţii de tip ştiinţific ce le întîlm'm cu plăcere. Agresivitatea s-a tocit, îngăduinţa şi efortul de-a înţelege predomină, chiar dacă scăldate în melancolie sau mîhnire. Faţă de o trivială manifestare de ură iraţională împo-triva populaţiei de culoare, în faţa unei şcoli din New Orleans — mai mult spectacol degradant al unei primitivităţi maligne decît manifestare conştientă de opinii — tonul scriitorului abandonează amabila detaşare, devine grav şiii V. The Making of a New-Yorker (Cum am devenit 142 new-yorkez).amar şi recapătă în protest vibraţia din Fructele Mîniei, pentru ca, în încheiere, după cîteva anxioase sondări de opinii (un bătrîn gentleman din sud, un tînăr huligan, pe care curînd îl de-barcă din camion, si un negru care el însuşi caută să coboare cît mai degrabă), Steinbeck sa deplîngă odată mai mult apatia şi absenteismul politic al oamenilor de bine din America — discret laitmotiv amar de-a lungul călătoriei. Nara-ţia se încheie cu un relaxant rîs cordial al călătorului care, după formidabila-i rută străbătută singur cu căţelul Charlie şi cu o hartă a Americii, se pierde cu camionul lui în labirintul New-York-ului la cîteva străzi de domiciliu şi e nevoit să ceară sprijinul unui agent de circulaţie.Opera lui Steinbeck este pînă la urmă o originală îmbinare de robustă gîndire ştiinţifică, obiectivă şi lucidă, cu un sobru lirism şi cu un generos umanism de tip romantic (de la trans-cendentaliştii secolului al XlX-lea citire, implicit axioma lor că omul necorupt de instituţiile civilizaţiilor tinde să fie bun). Cu toată destul de marea ei diversitate de formă, tehnică şi ca-dru, ea iradiază constant aceleaşi idei : apelul de-a trăi omeneşte, elogiul demnităţii omului, a-pologia adevărului, a detaşării de egoisme, a solidarităţii umane.Naufragiul idealurilor, neîmplinirea visului de puritate şi comuniune, sentimentul secret de izolare şi neputinţă de comunicare cu aproapele s-ar părea că trec ca tot atîtea fire sumbre prin ţe- 143144sătura acestei opere. Şi totuşi, privită de^ aproape, ea rămîne tonică şi luminoasă. Şi aceasta nu numai prin harul măestriei şi prin suflul de viaţă ce o andină graţie tonului firesc şi faptului că Steinbeck scrie despre fiinţe şi locuri bine cunoscute. Nu numai mulţumită umorului cu care, în bună tradiţie anglo-saxonă, îşi împleteşte dramele. Ci şi fiindcă în toate lucrările sale izbutite— fie că se numesc Cartierul Tortilla, Calea Conservelor, Scurta Domnie a lui Pepin al iV-lea, sau Căluţul Roib, Bătălia, Şoareci şi Oameni, Fructele Mlniei, Iarna nemulţumirii noastre, fie că sînt aparente cărţi de divertisment, sau că ne fac martorii tulburaţi ai unor eşecuri şi drame— percepem vibrant şi autentic (deşi exprimat cu sobrietate şi cu subtile mijloace artistice în stilu-i limpede, curgător) înţelegerea şi compasiunea, setea de integritate morală, exaltarea curajului de a trăi, îndemnul la solidaritate umană, întru apărarea demnităţii umane. Loviţi şi dezamăgiţi, eroii lui Steinbeck cresc şi se maturizează. Ei au mai totdeauna puterea de a lua hotăfîri, de a-şi dirija destinul şi a supravieţui.In Jurnalul ce-l ţine Steinbeck în 1952, pe cînd lucra la ambiţiosul său roman East of Eden, unde, printre ardente preocupări asupra tehnicii sale literare, printre aluzii şi ironii privind micile sale manii şi ticuri, printre gînduri cotidiene cu privire la gospodărie, nevastă şi la cei doi băieţi ai săi, pe care e anxios să-i înţeleagă şi să-i ajute — ni se dezvăluie un moralist tot mai îngăduitor cu slăbiciunile altora şi tot mai exigent cit sine — găsim următoarele reflecţii semnificative :„Platon, Lao-Tse, Christ, profeţii biblici n-au negat, ci au fost călăuze... Datoria scriitorului e să înalte, să extindă, şi îmbărbăteze... Dacă a adus vreo contribuţie cuvîntul scris speciei noastre semidezvoltate, apoi aceasta i-a fost contribuţia. Marea literatură a fost un toiag pe care să te sprijini, o mamă căreia să-i ceri sfat, o înţelepciune care să ridice nerozia ce se poticneşte, a fost tăria la slăbiciune şi curajul de-a îndura teama bolnavă. Şi nu ştiu cum poate o tratare negativă sau secătuită de nădejde să pre-tindă că e literatură. E adevărat că sîntem slabi şi bolnavi şi urîţi şi certăreţi — dar dacă asta ar fi tot ce sîntem, am fi pierit de pe faţa pă-mîntului de milenii şi doar cîteva rămăşiţe de maxilare fosilizate, cîţiva colţi de dinţi prin straturi de calcar ar fi singurele urme lăsate de specia noastră pe pămînt. Trebuie să spun asta — trebuie s-o spun numaidecît şi-atît de răspicat şi-atît de memorabil, incit să nu se uite printre lucrurile deprimante ce se vor întîmpla în această carte — că deşi la Răsărit de Paradis

nu sîntem în paradis, nu sîntem nici inaccesibil de departe."Şi mai încolo : „Oamenii totuşi se schimbă, oamenii totuşi învaţă, oamenii cresc".Este aidoma cu ceea ce afirma, în 1950, în mod mai solemn, la decernarea premiului Nobel, incomparabilul Faulkner, compatriotul şi contemporanul lui Steinbeck, titanul prozei moderne americane :,.Refuz să accept sfîrşitul omului... Cred că omul nu numai că va îndura şi va dăinui, ci va şi învinge. El este nemuritor nu fiindcă doar el14510 — c. 53Î

dintre toate făpturile are un glas care nu se poate stinge, ci fiindcă are un suflet, un spirit capabil de compasiune şi de sacrificiu şi de rezistenţă. Datoria poetului, a scriitorului este de a scrie despre aceste lucruri. Privilegiul său este acela de a-l ajuta pe om să dureze, încurajîndu-l..„ amintindu-i de curajul şi onoarea, de speranţa, mîndria, compasiunea şi mila şi sacrificiul care au fost gloria trecutului său. Glasul poetului nu trebuie doar să povestească despre om, el poate fi un sprijin, un stîlp de susţinere, pentru a-l ajuta să dăinuie şi să învingă."încurajatoare similitudine între obiectivele a doi scriitori eminenţi ,ai timpului nostru — mai ales cînd ne gîndim la diversitatea mijloacelor lor de expresie.în 1937, un an după In Dubious Battle, în care Steinbeck atacase pentru prima dată romanul social, şi după potolirea viilor discuţii pro şi contra, a apărut lunga nuvelă sau concentratul roman Of Mice and Men, — prezentat astăzi cititorului român într-o nouă versiune — este una dintre ceJe mai frumo<ase lucrări ale lui Steinbeck. (Este, după Maurice Coindreau, traducător şi prefaţator al versiunii franceze : „o chintesenţă cu grijă decantată a romantismului deslănţuit din Cup of Gold, a panteismului din To a God Unknown, a umorului ce explodase în Tortilla Fiat şi a misticii libcrtare din In Dubious Battle.")Titlul povestirii — prima şi poate cea maispinoasă dificultate a redării micii capodopere-146 caro rămîne Of Mice and Men — este împrumu-tat dintr-un poem de Robert Burns 23. „The bsst laid schemes of Mice and Men gang aft a gley" sună versul original, adică : „Cele mai bine chibzuite planuri, de şoareci şi de oameni, se duc apoi de rîpă, mîhnire şi durere lăsînd în urma lor..."Titlul poate să nelămurească — şi ambiguitatea este un mijloc de seducţie, folosit de altfel din plin de scriitorii secolului al XX-lea. Fidel tradus, dacă-l privim încorporat în versul din care l-a desprins Steinbeck, esta : „ale şoarecilor şi ale oamenilor", sau, cum am fi putut stiliza, apropiindu-ne de un alt înţeles posibil : „De-ale şoarecilor şi de-ale oamenilor", adică „Despre Şoareci şi Oameni", cum s-a tălmăcit la n6i piesa de teatru cu acelaşi numa '-'. în tot cazul, cititorul grăbit sau comod ar face o apropiere irelevantă între titlu şi şoriceii cu care-i place bietului Lennie să se joace. Această apropiere îmbietoare nu e decît o capcană în plus. Iar cititorul cu inima sensibilă care, după ce a citit cartea şi a vibrat îndelung la năruirea eroilor ei puri, este tentat să-i asemuiască (fiinţe elementare şi ne-oerotite cum sînt) cu nişte biete jivine dintre cele mici şi neajutorate, materiale de experienţă în23 Robert Burns, „poetul-plugar", care şi-a scris mai toate poemele în dialectul natal scoţian. Titlul poemului din care sînt extrase cuvintele ,.of Mice and Men" — cuprins în orice antologie de poezie engleză — este : To a Mouse on turning her up in her nest with the plough — November 1785" („Unui şoarece, pe care l-am răscolit din cuibul lui cu plugul").'-"■ ,,Despre Şoareci şi Oameni", piesă în '.i acte şi 6 tablouri, traducere de Profira Sadoveanu şi Sima Zamfir, Fondul literar al Scriitorilor din R.P.R., f.a. 147mîna unui destin inexorabil sau la voia hazardului crud şi orb, va fi desprins doar o parte din înţelesul acestei alegorii şi acestui „microcosm" (cum şi-a numit Steinbeck întreaga operă). Of Mice and Men este ultima carte a lui Steinbeck care se inspiră din legendele arthu-riene. într-adevăr, regăsim în Şoareci şi Oameni (cum ne atrage atenţia criticul american, profesorul Warren French, exeget al operei lui' Steinbeck) : lealitatea de tip cavaleresc, urmărirea viziunii, existenţa unui legămînt — căruia i se alătură vremelnic moş Candy şi negrul Crooks —, distrugerea acestui legămînt printr-o potenţială legătură impură, castitatea eroului principal, care rezistă cu remarcabilă tărie ispitelor. Toate aceste elemente, fireşte, atît de învăluite în realismul vieţii cotidiene a fermei şi în fireasca cruditate a limbajului, îneît rămîn nebănuite de cititorul neiniţiat în precedentele experienţe ale lui Steinbeck cu materialul legendelor arthuriene. Urmărirea Graalului %> este însă pentru prima oară desprinsă din ceţurile legendei, i se demonstrează zădărnicia şi vechiul mit este încărcat cu noi semnificaţii : omul care are

25 Graalul, după legendele străvechi, potirul în care losif din Arimathia a cules ultimele picături de sînge clin rănile mintuitorului răstignit. El este pierdut, căutat îndelung şi în cele din urrnă regăsit de castul Parsifal, în tovărăşia lui Galahad — doi tineri pe care inocenţa lor îi califică pentru această aventură. La moartea lui Galaliad, devenit rege al ţinutului care adăposteşte Graalul, acesta s-a ridicat la ceiuri şi n-a mai fost 148 niciodată văzut — spune legenda lui Malory.puteFea de a-şi ucide visul — năruit de un destin implacabil (implicat în însăşi natura făpturii lipsită de percepţii clare şi de facultatea de a-şi stăpîni instinctele şi disciplina forţa), cît şi de insensibilitatea şi cruzimea celor din juru-i ; alegerea de către erou a mijloacelor prin care se va duce de rîpă ; neînvinsa voinţă de a supravieţui năruirii visului ; superioritatea omului de acţiune, înzestrat nu numai cu dibăcie, ci şi cu o egală putere de înţelegere şi compasiune (Slim) asupra visătorului ce tinde să se lase dus pe panta cea mai facilă ; puterea celui dintîi de a-l redresa pe cel damnat.Nu ştim ce să admirăm mai întîi în această mică bijuterie literară : economia organizării materialului şi mişcarea precipitată, dar sigură, spre desnodămîntul tragic ; sobrietatea mijloacelor, care într-un text pătruns de culoare şi sunet, de o gingaşă şi învăluitoare poezie, de emoţii intense (percepute viu, deşi exprimate doar în gesturi, atitudini şi vorbe comune), de răscolitoare drame, ştie să evite orice cuvînt inutil, orice sentimentalism şi orice stridenţă.Pentru dramatizarea cu acelaşi nume, scriitorul a recurs la colaborarea cu dramaturgul George Kaufmann, iar drama s-a jucat cu un succes răsunător şi durabil. între textul romanului şi al piesei de teatru există diferenţe, foarte mici : fata povesteşte lui Lennie, în grajd, mai multe amănunte despre viaţa ei şi, prin aceasta, se crează mai lesne, pe scenă, pătrunzătoarea senzaţie că fiecare dintre ei vorbeşte de unul singur, din nevoia de a SG destăinui, de a comunica cu altă fiinţă omenească — după cum în-149150cearcă să-l lămurească pe Lennie, tot inutil, negrul Crooks într-o altă scenă. In gura lui, cel mai năpăstuit dintre toţi şi, totodată, singurul care citeşte cărţi şi care nu vorbeşte de tot rudimentar, se pun acele reflecţii lucide şi amar resemnate despre s.ngurătatea fără de leac a omului :„...vorbeşte unu' cu altu' şi puţin îi pasă dacă-l aude ori dacă pricepe ce spune. Ce contează e că stă de vorbă unu' cu altu', ori că şed a?a amîndoi chiar fără să vorbească... Ia zi c-ar trebui să stai adia singur şi să citeşti cărţi. Fireşte, poţi să joci potcoave pîn'so-ntunecă, da' după aia trebuie să citeşti cărţi. Geaba citeşti că-ţi. Omu' are nevoie de alţii lîngă el... Omu' se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da1 să fie cineva lîngă tine. Iţi spui io... emu' cînd e prea singur, se-mbolnăveşte."Apoi, destăinuindu-şi pe scenă mai pe larg bietele-i vise, „nevasta lui Curley", femeia fără nume, senzualitatea în stare pură, de fapt la fel de inocentă ca şi Lennie, ne face să înţelegem mai lesne că, dominată de instincte şi ăs vise, nefiind în stare a uza de raţiune, făptura aceasta trebuie să piară.Adevărata bestialitate e întrupată în Curley ; cum pe drept spune Warren Freneh : „Lennie nu este decît unealta pentru a sonda reacţiile celorlalţi", şi aceeaşi demonstraţie de imposibilitate a supravieţuirii celui dominat de instincte şi lipsit de jaţiune.Cît de greu îi este lui George să-l ucidă pe Lennie, ne dăm seama dacă pătrundem în sufletul lui mai adine decît ştie el s-o facă. Deşimai puţin evident, George are tot atîta nevoie de Lennie, ca şi Lennie de el ; Lennie este pentru dînsul nu numai imboldul de-a pune capăt vieţii nomade, dar şi justificarea propriei sale nereuşite ; apoi George nu numai că-l ocroteşte pe Lennie, dar îi şi porunceşte şi—1 dirijează (Lennie „nu e isteţ", „nu ştie să gîndească de capul lui" şi-i dă desigur lui George un sentiment de putere.) Oricît de greu înţelegem că îi este, din cît arată autorul şi din cîte intuim, George — în faţa cruzimii şi neînţelegerii celorlalţi — ucide toate astea, o dată cu visul care dădea demnitate vieţii lui, îl făcea superior ce-lorlalţi.Piesa se termină cu împuşcarea lui Lennie — desigur pentru a nu pierde un puternic „efect de cortină" — şi este astfel păgubită de finalul mult mai emoţionant al romanului, care, din cîteva trăsături de condei, dezvăluie lumea de simţire şi gîndire a lui George înainte şi după săvîrşirea faptei, şi reacţiile vădite ale cetei de hăituitori, proiectînd în ultimele cîteva cuvinte o lumină crudă asupra insensibilităţii lor. în dramatizare se pierde noua perspectivă luminoasă ce o deschide autorul romanului în final, prin ridicarea lui George cu ajutorul lui Slim şi îndepărtarea amîndurora pe cărare, în sus, însoţiţi de nedu-merirea nătîngă a lui Carlson. In roman aceste gesturi simple crează un ecou prelung, iar vorbele neroade subliniază sensul. Tensiunea şi durerea s-au rezolvat, s-au topit în preţiosul ca-tharsis al

dramei antice ; prin harul artistului, rămînem covîrşiţi de tristeţe, dar cu inima împăcată.151Slim şi, în oarecare măsură, negrul Crooks şi tînăra femeie ieşită din marasm prin moarte — sînt personajele din Şoareci şi Oameni care îl fac pe autor să se îndepărteze de obişnuita-i detaşare. Muncitorul capabil şi plin de înţelegere, Slim, este, pe lîngă Doc, intelectualul activ şi sensibil din Cannery Row de mai tirziu (1945), eroul pozitiv preferat al lui Steiribeck. El este însă descris aici cu o simpatie atît de directă, în termeni atît de vibranţi, încît rămînem uşor surprinşi, obişnuiţi cum sîntem cu maniera voit neutră sau voalat alegorică a scriitorului de a-şi înfăţişa eroii. Slim se mişcă „cu majestafoîa la care nu ajung decît domnitorii şi cei care au atins desavîrşire în vreun meşteşug". El este „cărăuşul fruntaş, prinţul fermei, în stare să mîie zece, şaisprezece, şi chiar douăzeci de catîri, legaţi cu un singur lanţ de cei din cap. Era în stare să ucidă din vîrful biciului o muscă pe crupa ro-taşului, fără a atinge animalul. Avea în felul său de a fi o gravitate şi un calm atît de profund încît orice discuţie înceta cînd deschidea el gura. Autoritatea lui era atît de mare încît opinia sa era lege, în orice domeniu, fie că era vorba de politică ori de dragoste. Faţa lui ca baltagul era fără de vîrstă. Urechile sale auzeau mai mult decît i se spunea şi vorbirea lui domoală avea subţirimi nu de gîndire, ci de înţelegere dincolo de gîndire. Mîinile lui mari şi svelte aveau în mişcări delicateţea gesturilor unui dansator de templu".Nu cel de pe urmă merit al poveştii Şoareci 152 ?i Oameni e că atinge cu tulburătoarea puterede convingere a artei autentice probleme ca discriminarea rasială sau bătrîneţea neocrotită a muncitorului (grăjdarul negru Crooks, a cărui demnitate de om poate fi terfelită de „nevasta lui Curley", rîndaşul ciung, moş Candy, la a cărui condiţie preludiul magistral la împuşcarea lui Lennie, împuşcarea cîinelui care pute, este un comentar patetic).Steinbeck ne spune că a scris Şoareci şi Oameni ca o experienţă, a vrut să scrie „un roman putînd fi citit ca o piesă de teatru şi o piesă de teatru care să se poată citi ca un roman". De aici importanţa dialogului, în care Steinbeck excelează. Intr^adevăr, cea. mai mare parte a romanului Şoareci şi Oameni e alcătuită din dialog, pe limba acelor eroi elementari ; iar evocatoarele, poeticele descrieri de natură — zăvoiul în amurg, alegoria miniaturală de pe lac (ca un delicat desen japonez) cu stîrcul şi şarpele de apă, compuse muzical, cu refren ; exactele, pline de humor sau de melancolică poezie descrieri de interioare, •ce ne pătrund intens cu atmosfera locurilor : baraca-dormitor, odăiţa grăjdarului Crooks, grajdul, înainte şi după moartea femeii — pot fi citite ca nişte neobişnuit de bine scrise indicaţii de regie.Obiecţiilor ce le aduc unii limbajului eroilor, Steinbeck le răspunde cam aşa : „Mă interesează prea puţin opinia doamnelor de prin ladies clubs, care strîmbă dm nas la limba eroilor mei. Mai toate personajele de muncitori ce se întîlnesc prin cărţi au un limbaj fals, edulcorat. Eu îi cunosc pe aceşti oameni. Dacă li s-ar cere să vorbească frumos, n-ar mai vorbi deloc".1532ÎI-154La ora cînd a scris Şoareci şi Oameni Steinbeck credea în mica proprietate asupra pămîntului, preconizată de Thomas Jefferson drept singura soluţie pentru libera şi armonioasa dezvoltare a individului. „Dacă-ţi trebuie un milion de acri pentru ca să te simţi bogat, înseamnă că eşti foarte sărac pe dinăuntru", se spune în marele roman social Fructele Mîniei. Dar vedem cu cîtă rîvnă şi convingere îşi urmăresc visul de a avea un petec de pămînt al lor, o căsuţă a lor, ş.a.m.d., George şi Lennie, cum îi ispiteşte acest vis pe lucidul negru Crooks, cit şi pe moş Candy, doritor să moară pe pămîntul lui şi mai fiind încă de folos, cum îl urmăresc, prin toate durerile şi pierderile lor, membrii familiei Joad din Fructele Mîniei. Aceştia ajung însă să înţeleagă lim-' pede că soluţia este să-şi ia soarta în propriile^ lor mîini, prin orga.nizare şi frăţie şi prin „edu-f carea inimilor lor", pînă la a se simţi — cum-' le spusese Casy, fostul predicator care a desco-ţ, perit această nouă credinţă şi a murit pentru ea — „fiecare om o parte dintr-o vastă familie...", „o parte din sufletul cel mare care are omenirea întreagă drept trup". în citata Călătorie cu Char-ley în Căutarea Americii, penultima sa scriere publicată, îl găsim pe Steinbeck considerînd, categoric ca depăşită şi anacronică, noţiunea că mica proprietate asupra pămîntului ar fi soluţia problemelor sociale şi ale individului.Şoareci şi Oameni a avut parte de un succes; răsunător. O dată cu afirmarea spontană a acestei lucrări, Steinbeck a devenit o necontestată celebritate : a obţinut premiul „Cercului Criticilor Dramatici", a fost desemnat ca „unul dintre cei mai eminenţi zece tineri ai anului 1937" şi

a pierdut premiul Pulitzer doar faţă de Oraşul Nostru al lui Thornton Wilder. Avea să poată, întreprinde acum o călătorie în Europa.La premiera piesei sale Şoareci şi Oament Steinbeck n-a asistat însă. Se găsea înică din acea seară, pentru cîteva luni, în mijlocul unui convoi de mici fermieri expulzaţi de pe pămînturdle lor din Oklahoma, care căutau de lucru în California, pe cale să scrie reportajele ce-i vor servi de-material incandescent pentru Fructele Mîniei.Pare ciudat cum, pînă la moartea ca (20 de--cembrie 1968), sexagenarul energic şi de o-sănătate robustă, în deplinătatea mijloacelor sale de observator lucid, de poet şi stilist, din Călătorie cu Charley în Căutarea Americii (1962), în afară de mai sobru intitulata America şi Americanii (1963), corolar la călătoria de mai sus, n-a mai publicat nimic. Prietenii scrisului său sînt liberi să interpreteze această lungă tăcere, înainte de ieşirea definitivă din scenă, cum le place. Poate, totuşi ca un sentiment final al eşecului, în faţa stării Americii şi a omenirii combătute de el şi pe care războaiele şi discursurile le lăsau mai departe în floare ?... N-avem cum şti. Dar setea de puritate şi credinţa în demnitatea umană, exprimate convingător de un artist, lasă totdeauna o brazdă pentru „oamenii care totuşi se schimbă, oamenii care totuşi învaţă, oamenii care cresc".FRIDA PAPADACHE

L Judeţeană CLUJ —

iCUPRINSIn loc deTABEL CRONOLOGIC ..... VŞOARECI ŞI OAMENICapitolul unu-' ' 1Capitolul doi 19Capitolul trei • •... 42Capitolul patru 74Capitolul cinci 94Capitolul şase 112Postfaţă :JOHN STEINBECK, realistul romantic 123Apărut 1971. Hirtle tipar înalt B de 63 gini1.Coli editoriale 4,8. Coli de tipar 9,75. c.z.pentru bibliotecile mici SR—31.

[0 42 4. APR. 2000 11 SEP17 !A!' "] 30. MAI. 2001 23 AUG. 2001 21 MAR 200?02 APR. 2003 08.AU6.20032. DEC.2 9. MAR. 2004