JEAN LUPU

EDUCAREA AUZULUI MUZICAL DIFICIL

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

© 2020. Casa de Editură GRAFOART® Toate drepturile rezervate.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LUPU, JEAN Educarea auzului muzical dificil / Jean Lupu. - Bucureşti : Grafoart, 2020 ISMN 979-0-69492-076-0 ISBN 978-606-747-097-0 78

EDITURA MUZICALĂ GRAFOART Bucureşti, str. Braşov nr. 20

LIBRĂRIA MUZICALĂ GEORGE ENESCU

Bucureşti, piaţa Sfinţii Voievozi nr. 1

TEL. : 0747 236 278 (07-GRAFOART) ; 021 315 07 12 E-MAIL : GRAFOART1991@GMAIL.COM

COMENZI ON-LINE : WWW.LIBRARIAMUZICALA.RO

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

Jean Lupu

EDUCAREA AUZULUI MUZICAL DIFICIL

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

4

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Această lucrare a fost foarte bine primită de către presa de specialitate încă de la apariţia sa în anul 1988. S-au pronunţat admirativ, şi au susţinut-o, nume sonore din pedagogia muzicală precum: Liviu Comes, Doru Popovici, Dan Buciu, Rodica Sava, Marin Velea, Alexandru Popescu-Mihăeşti, Lazăr Vlăsceanu, Ion Negreţ etc.

Epuizată la scurt timp după apariţie, cartea se găseşte acum în toate marile biblioteci din România şi chiar în biblioteci din străinătate. Ea a fost sursă de inspiraţie pentru multe lucrări de licenţă în muzică, pentru lucrări de grade didactice şi pentru doctorate.

Chiar şi acum, după 32 de ani de la apariţia sa, încă mai sunt întrebat de unde poate fi procurată, ceea ce m-a determinat să apelez la Editura Muzicală Grafoart şi să o relansăm.

Noua ediţie a fost revizuită şi corectată, expresiile anacronice înlăturate, ortografia actualizată etc. încât o considerăm superioară ediţiei iniţiale.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

5

PREFAŢĂ

Activitatea vocală constituie principala modalitate de educaţie muzicală în şcoli şi grădiniţe, în programele cărora învăţarea de cântece ocupă un loc însemnat. În realizarea acestui obiectiv, educatorul de muzică întâmpină însă o serie de dificultăţi datorită capacităţii inegale a copiilor de a cânta. O parte dintre ei pot diferenţia şi reproduce în mod corect sunetele unei melodii, alţii însă nu sunt în stare să facă acest lucru. Cei din prima categorie beneficiază de învăţarea a numeroase cântece cu ajutorul cărora li se dezvoltă muzicalitatea, pe când cei din a doua rămân în afara acestei deprinderi – cu atât mai necesară pentru ei –, fiind consideraţi drept inapţi pentru muzică şi etichetaţi ca „afoni“, „lipsiţi de voce şi de auz muzical“.

Numărul destul de ridicat al acestor copii, atingând în unele colectivităţi şcolare proporţia de o treime, este de natură să dea de gândit. Adeseori ei obţin rezultate bune la toate disciplinele exceptând muzica, de care nu se pot apropia decât pe cale teoretică. Lipsiţi de practica artistică necesară formării unui ataşament afectiv, ei devin insensibili şi chiar ostili faţă de această materie.

Se pune întrebarea dacă aceşti copii trebuie situaţi definitiv în afara muzicii, sau dacă există – şi în ce măsură – posibilităţi de recuperare a lor ?

Cartea Educarea auzului muzical dificil, scrisă de Jean Lupu, oferă un răspuns pozitiv la această întrebare. Bazându-se pe o vastă documentaţie şi o bogată experienţă pedagogică, profesorul Jean Lupu tratează problema într-o viziune tonică, animat de convingerea că toţi copiii sunt capabili de a se dezvolta muzical, chiar şi cei mai puţin înzestraţi, cu condiţia de a fi educaţi la timpul potrivit şi cu mijloace adecvate.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

6

Această concepţie, cu totul opusă vechii mentalităţi fataliste – din nefericire, destul de adânc înrădăcinată –, se află în concordanţă cu cele mai noi date ale psihologiei şi pedagogiei muzicale moderne. Numeroase cercetări şi experimente aduc în această direcţie un suflu înnoitor printr-o serie de concluzii esenţiale :

1. aptitudinea muzicală este un fenomen cu răspândire generală, fiind prezentă la toţi indivizii, cel puţin într-un grad minimal;

2. fiecare individ, în cadrul propriilor sale virtualităţi, este capabil să realizeze progrese sub acţiunea educaţiei muzicale;

3. muzicalitatea unei persoane nu are caracter fix ci evoluează sub influenţa mai multor factori. Din acest motiv, determinarea ei prin teste nu reflectă decât situaţia la un moment dat, fără a permite clasificarea şi încadrarea definitivă a subiectului cercetat.

Iată câteva opinii asupra problemei, exprimate de diferite personalităţi – compozitori, psihologi, pedagogi – preocupaţi de educaţia muzicală a copiilor :

compozitorul Carl Orff : „fiecare este oarecum înzestrat, sensibil, receptiv şi capabil de progres, apt pentru educaţia muzicală“.

academicianul Boris Mihailovici Teplov : „Nu există aptitudine care să nu poată fi dezvoltată prin instrucţie şi educaţie. O aptitudine nu poate exista decât în mişcare şi dezvoltare. (…) Muzicalitatea omului depinde într-adevăr de înclinaţia înnăscută, dar până la urmă este un rezultat al dezvoltării, al educaţiei şi instruirii“.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

8

complicat neuro-audio-fonator. Prima care a apărut a fost vorbirea, din care s-a dezvoltat apoi cântul printr-o lărgire afectivă a cuvântului.

Copilul se naşte doar cu capacitatea de a vorbi şi de a cânta, dobândindu-şi deprinderile propriu-zise prin influenţa anturajului adult. Vorbirea este însuşită de unii copii într-un timp scurt şi în mod corect, la alţii procesul este mai lung şi cu diferite faze intermediare. Cântatul, datorită complexităţii mecanismelor de mai mare subtilitate care îi stau la bază, parcurge un drum mult mai anevoios pentru a fi cucerit. Aici analizatorul auditiv este obligat să diferenţieze înălţimile sunetelor şi raporturile lor intervalice, duratele şi încadrarea lor ritmică, să le integreze într-o rezultantă melodică inteligibilă pentru a le fixa în memorie ca reprezentări. Aparatul fonator, la rândul lui, este solicitat să-şi pună în funcţiune mecanismele proprii pentru a produce sunete de înălţimi diferite, în concordanţă cu datele furnizate de analizatorii auditivi. Se mai adaugă apoi nenumăratele conexiuni dintre actul auditiv şi cel fonator, precum şi ale acestora cu acţiunile integratoare ale sistemului nervos central.

Pentru a se cânta în mod corespunzător, este necesar ca acest sistem să funcţioneze ireproşabil, ceea ce nu se întâmplă spontan decât la copiii cu aptitudini muzicale pronunţate. La cei mai puţin înzestraţi, dezvoltarea insuficientă a uneia din componente produce defecţiuni la diferite nivele ale sistemului, având drept urmare o slabă diferenţiere a înălţimii sunetelor şi o intonare inexactă a lor. Aceşti copii nu sunt afoni, cum li se spune în vorbirea curentă, deoarece pot să emită diverse sunete, ci sunt distoni, adică nu intonează aceste sunete corect.

Situaţia copiilor distoni este asemănătoare cu cea a copiilor cu diferite defecte de vorbire ce nu se pot corecta decât prin anumite exerciţii. În acest domeniu există deja specialitatea de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

9

logoped – având la bază studii psihologice – precum şi cabinete cu astfel de obiective pe lângă unele instituţii, din ce în ce mai solicitate datorită bunelor rezultate obţinute. În schimb se face prea puţin pentru redresarea copiilor distoni, iar categorisirea lor ca inapţi pentru muzică are drept rezultat o agravare a situaţiei prin crispare, izolare şi complexare.

Cartea profesorului Jean Lupu demonstrează posibilităţile de recuperare a copiilor cu auz muzical dificil şi metodele prin care se poate obţine acest rezultat. Evident că progresul realizat nu este acelaşi la toţi copiii, ci diferenţiat, pe măsura predispoziţiilor şi a înzestrării fiecăruia. Noua optică asupra problemei deschide însă acces tuturor copiilor spre educaţia muzicală prin cântec.

Scrisă cu dăruire şi pasiune, această carte este – pentru a cita cuvintele autorului – „contribuţia unui slujitor al catedrei la pătrunderea mesajului muzicii în toate sufletele de copii, indiferent de zestrea cu care au venit pe lume”.

Cartea constituie în acelaşi timp un îndemn spre serioase reflecţii pentru toţi cei preocupaţi de soarta tinerei generaţii şi de viitorul culturii noastre.

Prof. univ. Liviu Comes

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

10

INTRODUCERE

Problema pregătirii tuturor copiilor pentru practicarea muzicii, a constituit o temă preferată pentru semnatarul acestor rânduri, încă din studenţie.

După aceea, lucrând mai bine de 20 de ani numai în învăţământul pedagogic şi de specialitate, am avut ocazia ca, la admitere, să testăm muzical zeci de mii de copii. Apoi, în cadrul practicii pedagogice, la diferite şcoli de aplicaţie, am cunoscut copii care, fiind „inapţi“ la muzică, erau complexaţi faţă de ceilalţi colegi ai lor, se izolau şi trăiau o adevărată dramă psihologică, prin care, ca într-un cerc vicios, li se favoriza consolidarea inaptitudinii lor. Majoritatea acestora erau însă buni şi foarte buni la celelalte obiecte de studiu, premisă decisivă pentru presupunerea că ei ar putea să devină buni şi la obiectul muzică.

Am început apoi să căutăm soluţii psihologice, pedagogice şi muzicale pentru atragerea spre muzică a acestei categorii de copii, care erau lipsiţi de influenţa binefăcătoare a artei sunetelor.

Concluzia noastră este că nu există copil care să audă normal şi să nu poată cânta. „Inapţii“ de azi sunt victime ale unei carenţe educative, sunt cei inhibaţi în prima lor copilărie de către părinţi, rude, cunoscuţi sau educatoare şi învăţători care „i-au condamnat“ pe viaţă cu formula : „cei fără glas să nu cântaţi“. Aceşti copii nu s-au născut aşa, nimeni nu este predestinat să fie antimuzical, ci au devenit astfel datorită unei atitudini necorespunzătoare faţă de ei, din partea celor din preajma lor, atitudine prin care au fost reduşi la tăcere, la lipsă totală de exerciţiu, ceea ce a condus la scoaterea din uz a auzului muzical şi a vocii cântate. Este cunoscut că şi specialiştii îşi îndreaptă atenţia, cu precădere, tot către valorificarea copiilor cu aptitudini muzicale, neglijând pe cei ce ar avea mai multă nevoie de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

11

sprijinul lor, adică cei lipsiţi de aceste aptitudini. Lucrarea are şi scop preventiv, reeomandând părinţilor şi

educatorilor modalităţi de evitare a acestui handicap. În cea mai mare parte însă, lucrarea se ocupă de

recuperarea acestor sute de mii de „copii amuzicali“ (aproximativ o treime dintre copiii ţării), oferind şi soluţii corespunzătoare.

Sumara noastră experinţă am conjugat-o cu experienţa altora pe această temă, în acest scop studiind tratate de psihologia copilului şi psihologie generală, de pedagogie, de anatomie şi fiziologie, de fonoaudiologie, precum şi lucrările unor pedagogi muzicieni ca : George Breazul, Grigore Panţâru, Liviu Comes, Ion Şerfezi, Magdalena Ursu, Dumitru D. Stancu, Ana Motora-Ionescu etc.

Ca obligaţie de serviciu, am avut fericitul prilej să cunoaştem experienţa altor cadre didactice în acest domeniu şi, cu acest prilej, mulţumim şi felicităm pe colegii care fac acest apostolat.

Considerăm necesară o astfel de lucrare pentru importanţa sa practică. Limbajul muzical, deşi este un limbaj universal, devine inaccesibil multora, consideraţi a nu fi fost dotaţi pentru a-l practica şi înţelege.

Ceea ce încercăm să prezentăm în aceste rânduri, constituie o modestă contribuţie a unui slujitor al catedrei la pătrunderea mesajului muzicii în toate sufletele de copii, indiferent de zestrea cu care au venit pe lume; de binefacerile muzicii nu trebuie lipsit niciun pământean, căci, aşa cum zice Ludwig van Beethoven într-o scrisoare a sa, „muzica este o relevaţie mai înaltă decât orice înţelepciune şi orice filosofie…”1.

Autorul

1 Biju Mircea-Traian. Mic dicţionar al spiritului uman, Bucureşti, Editura Albatros, 1983, p. 27.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

12

I. NECESITATEA EDUCAŢIEI MUZICALE

De bucuriile muzicii trebuie să aibă parte tot omul şi pentru aceasta e necesar să i se cultive cât mai de timpuriu plăcerea şi interesul faţă de această artă, pentru că, şi în muzică, este mai uşor şi mai indicat să previi decât să corectezi. „Gustul estetic trebuie să-l aibă dezvoltat toţi copiii, fără excepţie, şi din orice condiţiune socială ar face parte, căci va veni timpul… în care meşteşugarul va fi un artist şi în care frumuseţea va deveni, pentru toţi oamenii, farmecul vieţii lor” 2 , aşa susţine Johann Friedrich Herbart necesitatea educaţiei estetice a copiilor. Astăzi, în multe ţări la institutele politehnice, spre exemplu, se studiază şi muzica, pentru că aceasta dezvoltă studenţilor creativitatea, calitate mult dorită la o gândire inginerească.

În secolul nostru, nu numai ştiinţa, ci şi arta este considerată şi folosită ca o principală forţă de producţie, prin capacitatea ei de a dezvolta o serie de procese psiho-intelectuale. Dacă datele pot fi luate şi din memoria calculatoarelor, de la băncile de date, din vasta bibliografie etc., capacitatea de creaţie numai omul cu o minte bine formată o poate avea.

Evoluţia ştiinţei şi, în general, evoluţia societăţii, impun ca şcoala, de la o instituţie recunoscută ca depozitară şi furnizoare de date, să devină tot mai mult creatoare de capacităţi, de aceea pedagogia modernă consideră că este bine ca această instituţie să se preocupe, în primul rând, de formarea şi dezvoltarea proceselor psihice, a gândirii mai ales. Iată ce remarcă în acest sens pedagogul Anatolie Chircev : „Datorită mortalităţii rapide a cunoştinţelor, a perisabilităţii şi uzurii lor morale, a devenit clar că scopul

2 A se vedea : Văideanu, George. Cultura estetică şcolară, Bucureşti, E. D. P., 1967, p. 36.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

16

II. MUZICA ŞI VALENŢELE EI FORMATIVE

1. SENSIBILIZAREA COPIILOR PRIN MUZICA

Practica „tratării“ cu muzică depăşeşte cu mult cadrul învăţământului, extinzându-se în medicină, în industrie şi chiar în agricultură. Care dintre noi nu a citit în presă că în anumite spitale din lume, tratamentul medicamentos este ajutat sau chiar este înlocuit cu meloterapia, şi vindecările sunt mai rapide şi fără alte efecte secundare. Aceasta se explică prin faptul că fiecare organ vătămat (inimă, ficat, plămâni, rinichi, stomac etc.) este „comandat“ de către un centru din creier, asupra caruia muzica, aleasă după preferinţe, temperament, cultură şi suferinţă, acţionează binefăcător. „Doctorul Marc Judson de la Universitatea din New York propune tuturor locuitorilor acestei frumoase planete un tratament ieftin şi eficient pentru ameliorarea capacităţii respiratorii şi nu doar pentru asta. (…) Cântatul, spunea specialistul mai sus amintit, este indicat cu precădere stresaţilor, persoanelor chinuite de nelinişti existenţiale, care au o respiraţie timidă, faţa palidă şi extremităţile reci. Cântatul terapeutic are efecte benefice asupra creierului, în fond asupra tuturor componentelor bioritmice (fizic, intelectual şi emoţional) care concură la desfăşurarea muncii propriu-zise, fie că este vorba de ziaristică, de metalurgie sau agricultură“ 5.

Tot în diferite ziare au fost prezentate anumite întreprinderi industriale în care se munceşte pe un fundal muzical şi, surpriză, productivitatea muncii a crescut simţitor, la unele întreprinderi chiar cu 40 %.

De asemenea, anumite culturi de plante, în ferme experimen-tale, au fost „tratate” cu muzică şi creşterea lor a fost mult accelerată.

5 Roşca, Ion, Cântatul terapeutic, Revista „Flacăra“, nr. 12, Bucureşti, 21.III.1986

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

28

care, însumate, dau viaţă cântecului (este deci solicitată atenţia distributivă), trebuie să-şi amintească textul cântecului (memoria), iar în cadrul unor jocuri muzicale să dea dovadă de acuitate auditivă, să respecte anumite reguli impuse şi o disciplină a jocului (atenţia, voinţa şi gândirea) etc.

Dacă ar fi să luăm numai respectarea ritmului unui cântec, observăm că executantul trebuie să dea dovadă de precizie matematică. Când folosim un tempo în care

(moderato) atunci, în funcţie de aceasta, celelalte valori de note trebuie să dureze, fără nicio aproximaţie, astfel :

În alt tempo, mai rapid sau mai rar, raportul între aceste valori rămâne acelaşi, schimându-se numai durata lor în funcţie de durata etalonului (durata pătrimii în general). Pentru aceste valori de note există însă şi pauze corespunzătoare, utilizate şi ele în practica muzicală.

Iată cum ar arăta un cântec simplu, „tradus“ matematic, numai din punct de vedere ritmic, în diferite tempo-uri :

Dacă ne gândim, însă, că în cadrul unui cântec (al cărui text copilul trebuie să-l şi memoreze deci) copilul are de respectat, pe lângă raportul matematic al duratelor sunetelor, şi raportul la fel de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

37

pe trimestru, la distanţe de timp relativ egale, testam personal subiecţii, cărora le dădeam notă pentru progresul realizat (pentru rezultatul constatat eleva practicantă primea şi ea o notă), ajungându-se în final ca toţi aceştia să devină buni şi foarte buni. În tabelul de mai jos se observă evoluţia acestor copii distoni până la recuperarea lor.

Nr. crt.

COPILULNivelul aptitudinilor muzicale

iniţial oct. febr. aprilie iunie 1. M.G. 4 6 7 8 9 2. D.I. 4 6 7 7 38 8 3. V.D 4 5 7 8 9 4. A.L. 4 6 8 9 9+ 5. G. N. 4 5 6 7 8 6. B.E. 4 5 6 7 8 7. P.S. 4 7 8 9 9+ 8. R.C. 4 6 7 8 8 9. S.A. 4 6 7 8 7 39

10. F.D. 4 5 6 7 8 11. T.C. 4 6 7 8 9 12. G.D. 4 6 8 9 9+

MEDII : 4 5,75 7 7,91 8,41

38 Copilul D.I. a staţionat pentru că a lipsit toată luna martie din motive de sănătate. 39 Copilul S.A. a regresat pentru că, din motive familiale, a lipsit o lună şi jumătate.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

53

IV. EREDITATEA, MEDIUL ŞI EDUCAŢIA - FACTORI AI FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII

APTITUDINILOR MUZICALE

Pedagogia a stabilit că formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului depinde de trei factori : ereditatea, mediul şi educaţia.

În urma unor cercetări s-a stabilit clar că între copii există deosebiri încă de la naştere, că „zestrea” cu care vin pe lume nu este aceeaşi. Această „zestre” fiziologică poartă denumirea de predispoziţie şi ea constituie baza aptitudinilor, punctul de plecare în formarea acestora. Aceste predispoziţii nu sunt însă predestinate a face din respectivul copil un pictor, un detectiv, un chimist sau un cântăreţ, ci ele sunt particularităţi anatomo-fiziologice polivalente ce constituie un fond ereditar care permite omului să se dezvolte în mai multe direcţii. În funcţie de mediul în care se dezvoltă şi, mai ales, în funcţie de educaţie, aceste predispoziţii se specializează într-o direcţie sau alta la care au fost angajate. Limitele între care se pot dezvolta aceste predispoziţii, în funcţie de mediu si de educaţie, sunt foarte largi. „Din aceeaşi floare, albina scoate mierea şi şarpele veninul”, spune un proverb armenesc, după cum din acelaşi bun ochitor poate ieşi un chirurg, salvator de vieţi sau un bun ţintaş.

Orice om face parte dintr-un mediu familial şi unul social, sub influenţa cărora se dezvoltă şi la a căror dezvoltare contribuie şi el. Condiţiile oferite de mediu influenţează, uneori hotărâtor, evoluţia predispoziţiilor şi a aptitudinilor, facilitând sau împiedicând dezvoltarea acestora. După cum vom vedea, chiar zestrea ereditară a copilului poate fi ameliorată prin condiţiile oferite de mediu încă din perioada intrauterină, încât predispoziţiile fătului la naştere pot fi superioare celor ereditare.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

59

V. PROBLEME PSIHO-PEDAGOGICE ŞI METODOLOGICE ALE MUZICALIZĂRII COPIILOR

Se înţelege că amuzicalitatea unui om cu auz fiziologic normal nu este ceva înnăscut, ci este o trăsătură dobândită.

O întrebare care stăruie de mult timp în faţa pedagogiei muzicale se referă la vârsta optimă de începere a educaţiei muzicale. Răspunsul este unanim : cu cât mai devreme cu atât mai bine. Într-o primă etapă i se va face copilului o pregătire pasivă, fără participarea sa voluntară, prin asigurarea unui mediu muzical pe care copilul îl absoarbe involuntar, creându-şi un „pat germinativ” pentru dezvoltarea sa ulterioară. Aceasta este o cale eficientă şi sigură de prevenire a handicapului muzical.

La vârstă fragedă copilul are tendinţa de a imita pe cei din jur. De aceea, cu cât în jurul copilului mic se va cânta mai mult, cu atât el va deveni mai muzical şi această muzicalitate îl va ajuta, când va fi mare, în alte sfere de activitate, aparent nelegate de muzică. Este recomandat ca, încă din perioada intrauterină, copilului să i se asigure o atmosferă muzicală ; cercetări minuţioase au demonstrat că „recepţia elementară a muzicii începe încă din faza fetală. Fătul reacţionează cu mişcări bruşte la muzică, independent de reacţiile mamei. Copiii născuţi prematur răspund la stimulii sonori imediat după naştere. Aceasta constituie încă un argument pentru susţinerea tezei că baza fiziologică nervoasă a audiţiei se dezvoltă din perioada prenatală. Primul an de viaţă are o importanţă hotărâtoare pentru evoluţia muzicală ulterioară a copilului” 58.

După concluziile specialiştilor, la vârsta primei copilării se înregistrează cea mai mare mobilitate psiho-nervoasă şi cea mai

58 Salade, Dumitru şi colaboratorii. op. cit., p. 67.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

79

VI. MODALITĂŢI DE RECUPERARE MUZICALĂ A COPIILOR DISTONI

1. PROBLEME METODICE GENERALE

• Cele mai bune rezultate se obţin când se lucrează individual cu elevul în cauză, putându-i-se astfel adapta particularităţilor sale cele mai indicate metode şi procedee.

• Pentru ca procesul de instruire să aibă fluiditate, este necesar ca educatorul să fie legat de copii prin sentimente de simpatie, de respect, de dragoste. Lipsa acestora face procesul instructiv dificil. Trebuie ştiut că atenţia auditorului mic nu se cere, nici nu se impune, ea se cucereşte.

• Este bine ca propunătorul să vegheze cu o grijă părintească la starea de sănătate a copiilor cu care lucrează. În acest sens, niciodată să nu se lucreze cu un copil care este în indispoziţie vocală. Acesta va asista la lecţii, va memora prin ascultare şi va cânta când organul său vocal va fi sănătos. Însănătoşirea acestuia nu vine însă de la sine, ci copilul să fie îndrumat să meargă la medicul specialist, aşa cum vor fi îndrumaţi şi cei care dau semne de polipi, rinite, faringite, laringite, otite etc. S-a confirmat întotdeauna că însănătoşirea organelor auditiv şi vocal a determinat o creştere calitativă a execuţiei şi invers.

În plus, îmbolnăvirea aparatului auditiv-fonator poate declanşa boli grave în întregul organism : boli de inimă, de rinichi, poliartroze, pierderea vorbirii etc.

• Educatorul va evita în mod deliberat instalarea monotoniei în ora de curs, care determină starea de somnolenţă a elevilor şi nervozitatea. Această stare se instalează mai ales atunci când nu sunt folosite metodele active, participative, când educatorul nu-şi trăieşte el însuşi rolul. Pentru ca în clasă să se aprindă zeci de

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

93

Este necesar însă ca aceste melodioare să fie distincte, fiecare dintre ele să aibă un pronunţat caracter particular, spre a nu se confunda între ele şi pentru a putea fi uşor recunoscute de către copii.

g) Recunoaşterea cântecelor

Recunoaşterea cântecelor numai după melodia lor, dintr-un număr mai mare de cântece ştiute de copii, antrenează şi sensibilizează auzul muzical, dezvoltă memoria muzicală şi dragostea pentru muzică.

La început, fragmentul melodic dat spre recunoaştere va fi chiar al primului vers sau al versului care, de obicei, dă numele cântecului, urmând ca, mai apoi, el să fie ales special din altă parte a cântecului.

De asemenea, la început este bine ca fragmentul să fie mai lung, şi, pe măsură ce copiii evoluează, să apelăm la fragmente din ce în ce mai scurte, dar suficient de specifice cântecului respectiv.

Toate aceste exerciţii, şi altele ca ele, fac apel la acuitatea auditivă şi la memoria copilului, pe care le dezvoltă prin repetare.

Se recomandă ca exerciţiile pentru dezvoltarea auzului muzical al copiilor (calea aferentă) să preceadă pe cele pentru dezvoltarea vocii (calea eferentă), însă această delimitare nu trebuie să fie rigidă. În majoritatea lor lecţiile sau activităţile muzicale sunt mixte, cuprind exerciţii din ambele categorii, iar exerciţiile pentru dezvoltarea căii eferente (vocea) implică şi angajează automat şi calea aferentă (auzul).

3. FORMAREA PRICEPERII ŞI DEPRINDERII DE A CÂNTA

Marea majoritate a celor care nu pot intona corect, aud just şi sunt chiar în măsură să recunoască greşelile din execuţia altuia, ba chiar să dea şi indicaţii de corectare. Comanda de la organul lor

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

122

incomparabil mai bine dacă nu este sustrasă, abătută, bruiată de alţi stimuli ce se constituie în factori perturbatori pentru atenţia auditivă. Omul vede mai bine, mai exact când nu-i este deranjat auzul sau simţul tactil sau olfactiv, palpează cu mai multă siguranţă când văzul, auzul, simţul olfactiv îi sunt deconectate şi, desigur, aude mai bine, mai fin dacă văzul îi este cât mai puţin angajat.

Recomandăm folosirea numai a gesturilor orientative şi generale în sugestionarea gândirii muzicale a copilului (vezi capitolul „Probleme metodice generale”) ; în această situaţie, analizatorul vizual al elevului vine în sprijinul celui auditiv, fără ca el să fie obligat la o altă operaţie de decodificare a semnelor, aşa cum impune fonomimia.

Ar fi bine ca acest procedeu să fie înlăturat definitiv din practica muzicală românească. Semnele de mână fonomimice nu sunt folosite de oamenii care au grai şi de a căror educaţie muzicală ne-am ocupat în prezenta lucrare.

4. DEZVOLTAREA SIMŢULUI RITMIC

Nu toţi copiii cu auz muzical slab au şi un simţ ritmic slab, după cum nu toţi copiii cu auz muzical bun au şi un simţ ritmic bun. Oricum, este evident în practică faptul că cei cu simţ ritmic slab sunt mult mai puţini decât cei cu un auz muzical slab. Aceasta şi pentru faptul că ritmul este prezent sub multe şi variate forme în viaţa şi în preocupările copilului. În plus, simţul ritmic se formează şi se dezvoltă mult mai uşor şi mai repede decât auzul muzical. De aceea, în cazul copiilor distoni, ritmul va intra în preocupările noastre după ce s-a recuperat parţial auzul muzical.

Modalitatea de lucru va îmbrăca tot forma de joc.

Jocurile ritmice sunt des folosite în preocupările copiilor, deseori ele fiind create chiar de către aceştia şi încă de la o vârstă fragedă. „Copilul este capabil de o activitate creatoare în muzică,

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

130

POSTFAŢĂ

Personalitate complexă, doct, sensibil şi întreprinzător, autorul, Jean Lupu, este cunoscut în domeniul educaţiei ca profesor, dirijor, autor de manuale, metodist, compozitor de cântece şi coruri pentru copii etc.

Cartea – la care ne referim în cele ce urmează – confirmă şi alte coordonate ale personalităţii (de altfel puse în evidenţă şi la reuniuni ştiinţifice) şi anume pe cele ale cercetătorului abilitat pentru investigaţii interdisciplinare.

Lucrarea „Educarea auzului muzical dificil”, semnată de Jean Lupu, este un tratat cu caracter special în care sunt expuse metodic problemele fundamentale ale raportului dintre muzică şi personalitatea umană, într-o viziune şi abordare sistemică, interdisciplinară, având ca suport informaţii, idei şi exemple de dată recentă din muzică, psihologie, pedagogie, acustică, fiziologie, didactică a specialităţii, sociologie etc.

În decursul veacurilor, s-au emis şi opinii potrivit cărora există un anume procent de copii normali ca intelect, dar care nu sunt înarmaţi genetic pentru educare muzicală. Potrivit teoriilor respective, aceşti copii „afoni“ sunt predestinaţi să fie „inapţi” la muzică.

Cele mai recente cercetări de psihologie umană atestă faptul că toţi copiii se nasc cu predispoziţii polivalente.

Din cauza lipsei de solicitări şi de exerciţii, din cauza mediului educativ neadecvat, mulţi oameni nu utilizează nici zece la sută din rezervele genetice ale viitoarei deveniri.

Autorul, cunoscător al acestor probleme, a întreprins o cercetare prin care a descris mecanismul psihofiziologic al

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

133

SUMMARY

After having taught for quite a long period, after having researched on both young age and teenager groups of students with a view to form and train their musical ear, after beeing familiarized with other practices in similar preocupations, we have reached the conclusion that there exists no children predestinated to be anti-musical. The today handicapped are the victims of some educational errors; they have become anti-musical because of certain abnormal attitudes of the grown-ups surrounding them, attitudes that have inhibited them, reducing them to silence.

On the other side, the lack of practice has driven to their total absence of musical perceptions and habits. If being ensured adequate environments and proper training, no matter of how slight the musical predispositions of the child might be, one can be sure of successes in the field. The normal-hearing children can be made to sing properly under the condition they should practice and train their hearing as well.

The first part of the paper on “Training Difficulties in Musical Hearing’’ deals with possibilities of avoiding the musical handicap; the second part is offering specialists and those interested in the topic, solutions of how to retrieve the lack of musical ear with children and youth.

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

134

BIBLIOGRAFIE

BÂRCĂ, ANATOLIE. Sistematizări, reflexe în predarea scrierii muzicale, Bucureşti, E.D.P., 1970.

BERGE, ANDRÉ. Copilul dificil, Bucureşti E.D.P., 1972.

BIJU, MIRCEA-TRAIAN. Mic dicţionar al spiritului uman, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.

BINDEA, MAGDALENA. Procedeu de cultură vocală, în „Contribuţii la educaţia muzicală preşcolară“, Conservatorul „G. Dima“ – Cluj-Napoca, 1969.

BOGDAN, TIBERIU ; STĂNCULESCU, I. ILIE. Psihologia copilului şi psihologia generală, Bucureşti, E.D.P., 1971.

BREAZUL, GEORGE. Observaţii relative la învăţământul muzical în şcoala secundară, Câmpina, 1920.

BREAZUL, GEORGE. Un capitol de educaţie muzicală, Bucureşti, Editura „Cartea românească“, 1937.

BUSTARRET, ANNE. Pentru o educaţie muzicală activă, în „Predarea disciplinelor artistice“, Bucureşti, I.C.P.P.D., 1972, vol. I.

CHATEAU, Z. Jocul copilului, în „Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă“, Bucureşti, E.D.P., 1970.

CHIRCEV, ANATOLIE. Aspecte teoretice şi metodologice ale dezvoltării creativităţii la preşcolari, în „De la grădiniţă la şcoală“ – Revista de pedagogie, Bucureşti, 1975.

CHIRCEV, ANATOLIE. Probleme ale educării copilului de vârstă preşcolară, în „Perfecţionarea activităţii instructiv-educative“ – Revista de pedagogie, Bucureşti, 1975.

CÂMPEANU, LIVIU. Elemente de estetică vocală, Bucureşti,

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

139

CUPRINS

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI .......................................................... 4

PREFAŢA ....................................................................................... 5

INTRODUCERE ........................................................................ 10

I. Necesitatea educaţiei muzicale ................................... 12

II. Muzica şi valenţele ei formative ................................. 16

1. Sensibilizarea copiilor prin muzică ...................................... 16 2. Dezvoltarea capacităţilor intelectuale la copii prin muzică .................................................................................. 25 3. Cercetări efectuate asupra copiilor distoni ......................... 36

III. Auzul muzical şi vocea cântată, însuşiri ale speciei umane ................................................ 40

1. Urechea – organ specializat în ascultarea sunetelor .......... 40 2. a) Vocea omenească – generalităţi ....................................... 43

b) Consideraţii despre vocea copiilor ................................. 45 3. Vocea – proces conştient, comandat de sistemul nervos central .............................................................................. 47

IV. Ereditatea, mediul şi educaţia – factori ai formării şi dezvoltării aptitudinilor muzicale ... 53

V. Probleme psihopedagogice şi metodologice ale muzicalizării copiilor .......................................................... 59

1. Recuperarea afectivă a copiilor distoni ............................... 60 2. Despre notarea elevilor la ora de muzică ............................ 66 3. Periodizarea predării învăţării muzicii ................................. 72

VI. Modalităţi de recuperare muzicală a copiilor distoni ......................................................................... 79

1. Probleme metodice generale................................................. 79

PRE

VIZU

ALIZ

ARE

140

2. Dezvoltarea auzului muzical ................................................. 85 a) Recunoaşterea sursei sonore ........................................... 87 b) „Ghiceşte cine te-a strigat“ ............................................. 88 c) Recunoaştera instrumentului ........................................... 88 d) Care silabă este mai înaltă ................................................ 89 e) Alte exerciţii de recunoaştere .......................................... 90 f) Intonarea numelui copiilor ............................................... 92 g) Recunoaşterea cântecelor ................................................ 93

3. Formarea priceperii şi deprinderii de a cânta ..................... 93 a) Jocul „Sirena“ .................................................................... 94 b) Compararea sunetelor ...................................................... 96 c) Înălţimi sonore impuse .................................................... 98 d) Bicordul şi tricordul instabil ............................................ 99 e) Exerciţii de cultură vocală .............................................. 100 f) Cântatul cu silabe muzicale (do, re, mi etc.) ................ 104 g) Exerciţii orale pe gamă ................................................... 108 h) Decodificarea intervalului armonic .............................. 117 i) Învăţarea de cântece ........................................................ 117 j) Despre cântarea pe note ................................................. 119 k) Fonomimia – procedeu controversat .......................... 121

4. Dezvoltarea simţului ritmic ................................................ 122 a) Formule ritmice executate după model ....................... 123 b) Mergi după cum bat ....................................................... 124 c) Jocuri cu cântec ............................................................... 125 d) Silabele ritmice ................................................................ 126

POSTFAŢA ............................................................................... 130

SUMMARY ................................................................................ 133

BIBLIOGRAFIE ...................................................................... 134

PRE

VIZU

ALIZ

ARE