1.ARTA

ROMA GRECIA EGIPT

Arhitectura – una dintre cele mai valoroase moşteniri ale antichităţii.

În cadrul arhitecturii romane se întâlnesc influențe ale artei etrusce și grecești. Forumul este cel mai important loc al orașului roman, loc unde se întâlnesc sacrul și profanul. Acesta se întâlnește în centrul orașului și este locul unde se adună cetățenii orașului și unde sunt așezate principalele temple de cult și palate imperiale. Bazilica este o construcție de foarte mari dimensiuni, de plan rectangular și în care au loc adunări publice, se desfășoară judecăți, procese, piețe, sau târguri, ședințele Senatului. Templele , construcții importante pentru romani erau închinate zeilor. Planul de construire a templelor era dreptunghiular sau circular fiind înconjurate de coloane libere sau angajate.

Acropola , centrul vieţii spirituale, considerat sanctuarul cetăţii, şi era întotdeauna situat la înălţime.

Tot foarte important era si Templul. El a fost « casa zeilor », iar grecii au construit case peste tot, nefiind două la fel.

Agora -  piaţa publică a polis-ului, un ansamblu urban caracteristic civilizatiei greceşti

Grecii au creat trei mari stiluri de arhitectură : DORIC - templele dorice sunt puternice si greoaie; IONIC - templele au proporţii grandioase şi o decoraţie mai bogată; CORINTIC: Coloana este mai zveltă și are capitelul ornat cu frunze de acant.

Arhitectura era dominata de ideea monarhică şi de cea religioasă. Piramidele egiptene – cele mai mari monumente din istoria arhitecturii – (peste 80 descoperite, dintre care cele mai importante sunt: Kheops, Khefren, Mikerinos) – sugerează şi glorifică eternitatea. Construite piatră cu piatră, ele au proporţii aproape perfecte.

Templele – erau imense, cu faţa formată dintr-un portic monumental, străjuită de doi stâlpi înalţi de granit(obeliscuri) şi decoraţi cu inscripţii(la Luxor şi Karnak). Erau făcute din piatră, care permitea soluţii arhitehtonice mai practice şi mai estetice.

Pictura Se folosea pentru decorarea în principal al caselor și palatelor, și în mai mică măsură pentru decorarea templelor. Decorarea interioarelor se făcea pe plafoane, bolți, pereți și podele.

În funcție de locul decorat, romanii foloseau diverse tehnici și teme, astfel pentru plafoane și bolți erau folosite specifice cerului, pereții îi decorau cu peisaje, diverse subiecte mitologice sau din viața de zi cu zi, iar podelele erau decorate sub formă de mozaicuri pavimentare cu motive ornamentare geometrice, florale sau figurative. Atât mozaicul, fresca dar și stucatura colorată erau realizate în așa fel încât să creeze iluzia realității imediate deoarece tehnica folosită, numită „trompe l'oeil” consta în reprezentarea obiectelor și personajelor într-un detaliu foarte avansat.

Arta greacă veche exprima cele mai înalte sentimente, cele mai nobile năzuinţe ale cetăţeanului grec din antichitate. Operele clasice sunt de mare valuare şi sunt renumite în lumea întreagă; ele au dat idealul perfecţiunii artei europene din primul ev mediu şi de la Renaştere încoace.Artistii epocii nu se incurcau in reguli. Ei priveau natura; se bucurau de peisaj, se amuzau de vioiciunea unei mascari si sacrificau cu buna stiinta toate amanuntele inutile. Ei nu voiau decat sa sugereze impresii cititorilorArtisti foarte mari, de la care nu ne-au ramas decat numele: Polignot, Zeuxis si Apelles marcheaza etapele unor progrese constante care ajung, plecand de la un simplu desen colorat in tenta pala, fara umbre si fara atmosfera, sa faca treptat din pictura greaca o arta foarte apropiata de cea practicata in epoca moderna.

Pictori greci: Polignot, Apolodor - primul care a folosit clarobscurul; Parhasios – a prezentat alegoric pasiunile diverse ale poporului; Apelles – a dovedit mult gust pentru alegorie şi expresia psihologică a portretelor.

La începutul artei egiptene, pictura se confunda cu relieful, dar pe parcurs pictura murală devine o secție importantă, de mare amploare, luând locul acestuia în decorarea perețiilor de morminte, temple sau coloane. Tehnica frescei este folosită des, iar scenele sunt așezate în frize pe tot peretele, de la sol, la tavan.

Formele din desen sunt delimitate cu o linie neagră, accentuată, iar culorile sunt fără nuanțări, uniforme. Atât în relief cât și în pictură există o diferență între simplitatea și schematismul reprezentărilor umane și corectitudinea și mulțimea detaliilor în realizarea animalelor. În Regatul de Mijolc, apar elementele simbolice sau magice și diversificarea paletei cromatice, astfel pictura realizându-se prin folosirea culorilor primare, complementare, contraste închis-deschis și griuri colorate.

Sculptura Prin cucerirea Greciei ,Roma a fost umplută de statui greceşti,iar artiştii greci sau italieni care au lucrat aici împreună şi au dat naştere sculpturii greco-romane. Sculptura romana păstrează un echilibru între realism şi idealizare. Doar către perioada de sfârşit a imperiului, spiritul de idealizare învinge ,accentul punându-se pe poza artificială ,atitudinea retorică ,vestimentaţie bogată ,răceală şi convenţionism. Domeniul sculpturii romane a fost puternic influenţat de către etrusci. Ei au introdus pentru prima dată bolta în arhitectură. Portretul , este considerat cel mai valoros gen al sculpturii romane. Romanii practicau sculptura capului, a bustului sau sculptura unei figuri întregi. Sculptorii romani au dezvoltat portretul,căutând să redea cât mai fidel chipul celor reprezentaţi, pentru a fi uşor recunoscuţi.

În arta greacă, și sculptura este reprezentativă având origini legate de obiceiul reprezentării chipului uman, acesta înfățișând fie defuncți pe stelele funerare, fie învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori, reprezentând zeități divinizate decorând templele. Această categorie a sculpturii ne demonstrează experiența acumulată de artiști de-a lungul vremii. Astfel, de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni sau zeități cu o anatomie perfectă. Pentru realizarea statuilor se folosește piatra. O influență a artei egiptene în sculptura greacă este prezența frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite și le lipsește expresivitatea chipurilor. Sculptura greacă era policromă, multe opere erau pictate. Artistul apela la un pictor sau era el însuşi pictorul. Artiştii au executat frontoane, friye şi basoreliefuri, unde surprindeau grupuri de oameni şi de animale în mişcare.Cei mai renumiţi sculptori au fost: Policlet – a realizat statui în poziţie statică cu atitudine austeră; Myron – a înfăţişat chipuri de atleţi în mişcare(Discobolul); Phidias – a lucrat statui în aur şi fildeş (zeiţa Atena pe Acropole); Praxiteles – care a înfăţişat nudul feminin, senzual şi graţios (Afrodita din Cnidos).

Sculptura fiind o secție importantă a artei egiptene, este formată din basoreliefuri, altoreliefuri și realizarea statuilor de mari și mici dimensiuni. Materialele folosite pentru sculptură sunt: piatra, lemnul și metalul(aur;argint). Și sculptura respectă regulile stricte ale egiptenilor, fiind realizată în așa fel încât să exprime trăsăturile specifice egiptene. Basoreliefurile și picturile, în ciuda unor atitudini stângace și rudimentar exprimate, își recapătă măiestria recunoscută pe vremea Regatului Vechi. Instabilitatea politică a vremurilor se reflectă și în modul de reprezentare al faraonilor, care nu mai sunt reprezentați idealizat, asemeni divinităților. Expresia feței acestora nu mai este caracterizată prin calm și liniște interioară. Figura faraonică este mai umanizată, exprimând neliniștea, chiar tragicul.

În ceea ce privește concepția de ansamblu, analiticul ia locul sinteticului. În locul acelei modulări ritmice specifice perioadei Vechiului Regat, avem o discontinuitate a volumelor, care sunt fragmentate prin detalii. Și aceasta servește la accentuarea caracterului dramatic, plin de conflicte lăuntrice.

2.LITERATURA

ROMA GRECIA EGIPT

Începuturile literaturii în Roma Antică sînt legate de apariţia scrierii latine. Cel mai vechi monument al poeziei latine sînt discursurile politice. Cucerirea Italiei între secolele IV – III î.Hr. a favorizat contactul oraşelor din sudul Peninsulei Apenine cu civilizaţia greacă.

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă în greaca veche de la cele mai vechi opere scrise în limba greacă până în secolul al V-lea și ridicarea Imperiului Bizantin.

Apar mai multe colecţii de maxime ce îndemna la o conduită înţeleaptă în viaţa de fiecare zi, astfel punîndu-se bazele unei lungi tradiţii literare.

Conform celor mai recente cercetări, literatura egipteană își are originile în Regatul Mijlociu, după mai bine de un mileniu de la inventarea scrisului. Prin natura sa, literatura aborda subiecte aflate dincolo de problemele imediate, mondene, și anume dreptatea, originile și identitatea culturală, sau influența zeilor asupra destinului uman, imaginația putând zbura nestingherită. De fapt, cea mai timpurie literatură poate fi descrisă ca fiind o "literatură-problemă".

Poezie şi proză

Domnia împăratului Octavian Augustus a reprezentat secolul de aur al poeziei romane. Ideologii acestei noi epoci au fost Vergiliu şi Horaţiu. Vergiliu (70 – 19 î.Hr.) în creaţia sa glorifică vechile tradiţii şi curajul romanilor. Poemele

Literatura greacă din epoca arhaică este reprezentată de poemele Iliada şi Odiseea atribuite lui Homer, care erau cîntate şi transmise pe cale orală din generaţie în generaţie. Tradiția spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite orașe ioniene își revendicau locul de naștere al poetului,

Încă din Vechiul Regat, textele de la înmormântările oamenilor erau scrise la persoana I și descriau viețile lor sau mai degrabă poziția socială și cariera defunctului. Aceste texte aveau scopul de a stabili existența unei persoane, continuând cu prezența post-mortem prin

pastorale Bucolicele şi Georgicele descriu viaţa de la ţară şi muncile agricultorului. Poemul Eneida este consacrat eroului troian Enea, care, conform tradiţiei, a fondat Roma şi a cărui descendenţă şi-o atribuia marile familii romane. Vergiliu conturează în Eenea modelul exemplar al cetăţeanului roman, înzestrat cu virtuţi precum simplitatea, pioşenia, respectul valorilor morale, responsabilitatea şi umanitatea. Horaţiu (65 î.Hr. – 8 d. Hr.), un alt mare poet al epocii, autorul Epistolelor, abordează tema comportamentului şi destinului uman, opunînd viciilor idealul omului moral şi înţelept. Culmea creaţiei lui Horaţiu o constituie Odele dedicate Romei, istoriei şi mitologiei ei, dar şi viitorului măreţ care îi este predestinat. Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) este ultimul mare poet liric din epoca lui Augustus. Este autorul Elegiilor, dar şi a poemului epic Metamorfozele, care include legende despre prefacerile cunoscute în lume, începînd cu crearea Universului. Ovidiu a fost exilat la Tomis

însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută Hesiod este autorul poemului Teogonia, care relatează despre apariţia lumii şi a zeilor, şi al lucrărilor Munci şi Zile. Hesiod este părintele poeziei didactice, aşa cum Homer este cel al poeziei epice. Cei doi poeți lirici mai importanți au fost Sappho și Pindar. Pindar este cel a cărui operă este cel mai bine păstrată. Încă din antichitate unii critici l-au considerat un poet important. Proveniența familiară nobilă și eroică a lui Pindar se reflectă în poemele sale. Dintre operele sale s-au păstrat complet numai odele scrise pentru comemorarea victoriilor atletice ale învingătorilor de la festivalele de la începuturile Greciei clasice, între care Jocurile Olimpice. În operele sale a preamărit personalități și evenimente notabile. Casa lui din Theba nu a fost distrusă de Alexandru cel Mare, ca recunoaștere a valorii poemelor dedicate de Pindar antecesorului său, regele Alexandru I al Macedoniei. Sappho a fost cea mai de seamă poetă lirică a antichității grecești. Cei vechi o numeau pe Sappho "a

autoprezentare pentru posteritate și eternitate. Această formă de text, centrală în cultul funerar egiptean, a fost parodiată în Povestea lui Sinuhet. Genurile literaturii din Egiptul antic erau derivate. Textele literare erau localizate în trecutul îndepărtat sau apropiat. Autorii întrepătrundeau ficțiunea cu realitatea, folosind istoria, recunoscută de potențialii cititori. Textele din perioadele timpurii ale literaturii egiptene au fost considerate capodopere. Au fost transmise peste secole, iar în perioada Noului Regat, au devenit baza educației. Multe texte sunt localizate în palatele regale, unde au fost făcuți, se pare, primii pași în domeniul scrisului literar. Djedi era un învățător pentru care cărțile erau o parte integrantă a vieții. Acest bătrân înțelept, care trăia departe de palat, avea abilități supranaturale și cunoștințe bogate și este recunoscut ca fiind un personaj fictiv. Neferti este și el recunoscut ca model al viețiii literare egiptene, dar în alt sens: oamenii ca Neferti citeau, compuneau și copiau textele literare, la începuturile Regatului Mijlociu.

Monumente destul de valoroase

(Constanţa), unde a compus două cicluri de scrisori în versuri, Tristele şi Ponticele, inspirate de dorul de Roma. În secolul al VI-lea î.Hr. apar primele opere în proză, descrieri de călătorii, fapte şi povestiri din trecut, pe care autorii nu doar le readu, ci şi le analizează încercînd să deosebească adevărul de mit.

zecea muză" și-i așezau uneori opera alături de cea a lui Homer. Puținele versuri rămase de la ea sprijină această apreciere. Ea știa să exprime emoțiile sale asociindu-le cu Natura și Întregul Univers, cele trei lucruri părând inseparabile pentru Sappho. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele sunt mereu evocate în versurile lui Sappho și sunt amestecate mereu cu tulburările sau bucuriile inimii ei prin corespondente subtile și secrete, care conferă poeziei sale un accent modern.Catul și Horațiu i-au adaptat și imitat unele poeme, încetățenind strofa safică la Roma. În lirica universală, au fost poeți care au încercat să scrie versuri în metrul safic.

dateaza din perioada Regatului mijlociu si a celui nou :imnuri in care abunda elemente cosmogonice si mitologice( « Imnul Nilului » s.a.) si cintece de munca (« Cintecul harpistului »). Apar de asemenea, jurnale de călătorie şi povestiri regale, poveşti, documente de lucru, colecţii de sccrisori şi învăţături celebre. În afară de acestea, au fost descoperite întregi colecţii de scrieri care în prezent sunt considerate a fi documente de arhivă: înţelegeri economice sau diplomatice şi altele. Printre cele mai însemnate lucrări literare se numără autobiografia Sinuheţilor , Textele piramidelor ( un grup de idei şi cugetări despre mitologie şi religie) sau imnul lui Achnaton, închinat soarelui. Unice în literatura mondială sunt cărţile egiptene ale morţilor.

Istorie Cato cel Bătrîn (234 – 149 î.Hr.) este primul istoric care scrie în limba latină într-o perioadă cînd Roma exercită o influenţă preponderentă asupra Occidentului. În afara discursurilor politice, opera sa cea mai importantă este Originile, unde relatează istoria Romei de la

Doi dintre cei mai importanți istorici care au trăit vreodată au scris în timpul epocii clasice grecești: Herodot - subiectul central al operelor fiind războaiele greco-persane. Autorul explică de ce au luptat grecii cu perşii şi de ce Imperiul Persan a fost învins de cetăţile greceşti. În opera sa adesea mitul se împleteşte cu realitatea.

Istoria Egiptului a fost transmisă mai mult prin viu grai, în familiile regale. Cei mai vestiţi istorici au fost faraonii care au condus Egiptul, ei transmiţând istoria urmaşilor. Operele cu caracter moral-etic, cunoscute încă din timpul Regatului Vechi, se continuă pe întreaga durată

fondarea cetăţii pînă în anul 149 î.Hr. Titus Livius (59 – 17 î.Hr.) devine istoricul oficial al epocii sale. El redactează o istoriei a Romei (De la fundarea Romei) în 142 de cărţi din care s-au păstrat doar 85. Istoria Romei oferă autorului prilejul de a contura personalitatea poporului roman, subliniindu-i trecutul demn, eroismul, tenacitatea, respectul pentru adevăr. Această operă materializează concepţia istorică a epocii.

Tucidide - scoate zeii în afara povestirii istorice considerînd că istoria o făuresc nu zeii, ci oamenii ghidaţi de propriile interese.. Un al treilea istoric, Xenophon, și-a început opera, 'Hellenica', de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.

a antichităţii. Astfel, sunt învăţăturile lui Ptah-hotep, dinastia a V-a, în care se exprimă ideea de bază de supunere faţă de faraon: „Pleacă-ţi spinarea în faţa mai marelui tău” sau idei de conduită morală, cum ar fi de pildă. „Nu fi îngâmfat de ştiinţa ta, ci sfătuieşte-te cu cel neştiutor la fel ca cu cel învăţat, căci hotarele ştiinţei nu pot fi atinse... şi nu se află învăţat care s-o stăpânească cu desăvârşire...”.

Teatru ComediiTragedii

Livius Andronicus (280 – 200 î.Hr.), originar din Tarent, este autorul primei tragedii scrise în limba latină, traducător în latină al Odiseei, care s-a bucurat de o largă circulaţie pînă în secolul I î.Hr., contribuind la iniţierea publicului roman cu bogăţia tezaurului cultural elen. Literatura latină este reprezentată de lucrările lui Plautus (250 – 184 î.Hr.), şi comediile lui Terenţiu (190 – 159 î.Hr.). Comediile scrise de Plautus au la bază subiecte greceşti adaptate limbii latine, unde dramatismul se îmbină cu satira şi

Tot grecii au inventat și teatrul și au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre sutele de tragedii scrise și reprezentate în epoca clasică, s-au păstrat doar câteva piese a trei autori: Eschil, Sofocle, și Euripide. Vechile mituri despre eroi nu mai sînt povestite, ci reprezentate sub formă de tragedii sau comedii. Dezvoltarea tragediei antice este marcată de trei autori de geniu: Eschil, Sofocle şi Euripide. În tragediile lui Eschil Perşii, Oreste, Prometeu, Cei şapte contra Tebei ideile dominante sînt fatalitatea şi gelozia zeilor încrîncenaţi împotriva victimelor lor. Sofocle este autorul a

Istoria teatrului incepe cu dramele religioase rituale ale Egiptului antic, din jurul anilor 3 200 i.Hr.

umorul. 123 de opere, dintre care 7 au ajuns pînă la noi (Oedip rege, Electra, Antigona ş.a.). Opera lui Euripide reprezintă o nouă concepţie asupra tragediei, ale cărei personaje sînt dominate de pasiune. Tragediile Medeea, Troienele, Ifigenia în Taurida dau dovadă de mare realism şi caută cauzele faptelor omului în el însuşii. Tragedia greacă împrumută subiectele sale din mitologie şi poemele homerice, dar în realitate reflectă gîndurile şi grijile societăţi ateniene.

ŞtiinţeMatematica şi astronomia

Astronomul Sosigemes din Egipt a făcut calcule pentru reforma calendarului roman înfăptuită de Caesar (aşa-numitul calendar iulian). Dar, concomitent cu aceasta, s-a dezvoltat şi o ştiinţă pur romana. Cel mai de seamă reprezentant al ei a fost Marcus Terentius Varro (116 – 28 i.e.n.), care a întocmit o enciclopedie a ştiinţelor şi a scris studii vaste despre străvechile obiceiuri romane din viaţa religioasă şi de toate zilele, despre teatrul roman, despre limba latina, despre agronomie şi multe altele în afară de aceasta, Varro a mai fost cunoscut din satirele sale, in care a ridiculizat moravurile

Grecii au adoptat elemente de matematica atât de la babilonieni, cât şi de la egipteni. În orice caz, elementul nou în matematica greacă a fost inventarea unei matematici abstracte, bazată pe o structură logică de definiţii, axiome si demonstraţii. Potrivit cronicilor greceşti de mai târziu, această dezvoltare a început in sec.VI i.Hr. prin Thales din Milet şi prin Pitagora din Samos, ultimul fiind un conducător religios care predica importanţa studierii numerelor în scopul înţelegerii lumii înconjurătoare. Unii dintre discipolii săi au facut descoperiri importante despre teoria numerelor şi geometrie, toate fiind atribuite lui Pitagora. În sec.V i.Hr. doi dintre cei mai

Vechii egipteni au cunoscut, în bună măsură, toate domeniile ştiinţei, în unele aplicând doar elementele primitive ale ştiinţei respective, în altele însă au excelat aducând contribuţii rămase secole de-a rândul în patrimoniul universal al antichităţii. Matematica şi astronomia practicate de vechii egipteni erau elementare, dar modul de aplicare a lor în viaţa cotidiană, prin monumentele construite (piramide, temple etc), realizările artistice, dovedesc rigurozitatea cunoştinţelor practice. În orice realizare se simte o tendinţă spre exactitate dusă până aproape de perfecţiune. Elemente ale cunoştinţelor din

contemporane. Lui îi aparţine denumirea de <<monstru tricefal>> data primului triumvirat, porecla care s-a bucurat de o largă circulaţie.

mari cunoscători ai geometriei au fost Democrit din Abdera, care a descoperit formula corectă a volumului unei piramide şi Hipocrate din Chios, care a descoperit faptul că aria figurilor geometrice concave rezultă din intersecţia arcelor de cerc este egală cu aria unor anumite triunghiuri. Alţi matematicieni: Heraclit din Efes, Leucip din Milet, Democrit, Bryson, Aristarh, Hiparh, Erastotene. Astronomi: Philolaos - afirmă că Pământul era î centrul Universului , Heracleitos din Pont, Hiparh Fizicieni: Arhihmede – a născocit multe mecanisme originale, precum şi principiul din fizică, care îi poartă numele, Euclid – a elaborat primul Tratat de optică;

acest domeniu trebuie deduse din reprezentările cu caracter astronomic care figurează pe monumentele funerare din timpul Regatului Nou sau pe Calendarele diagonale care împodobeau sarcofagele din timpul Regatului Mijlociu. Deşi semnele zodiacale ce apăreau pictate pe tavanele piramidelor au fost interpretate de primii egiptologi ca elemente ale cunoştinţelor astronomice, ele nu au dat rezultate concludente. În papirusul denumit Carlsberg 9, datat în plină epocă romană, în anul 144 d.Hr., a fost descrisă o metodă de determinare a fazelor Lunii, care s-ar baza pe izvoare mai vechi egiptene. Într-un alt papirus, Carlsberg 1 apare amintită existenţa unor tratate astronomice.

Filozofia În secolele II-I i.e.n., diferitele curente ale filozofiei elenistice deveniră cunoscute nu numai în cercurile sus-puse, ci şi în cercurile largi ale societăţii romane. Remarcabilă pentru popularizarea filozofiei a fost contribuţia lui Cicero, care a expus într-o serie de opere, fără

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul

Filozofia egipteană antică este expusă, în special, şi în extele din acea perioadă care au fost clasificate în: texte magice, texte sapienţiale, textele povestirilor şi texte profetice. În cadrul textelor magice sunt incluse: Textele Sarcofagelor şi Cartea Morţilor. Caracterul moral- religios, moral-

prea multa profunzime şi exactitate, dar, în schimb, într-o formă accesibilă, bazele diferitelor sisteme filozofice, elaborând şi terminologia filozofică latină.

devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate Platon a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat în matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală.

filozofic, dar şi cu note de protest referitor la realitatea socială este prezent în unele texte sapienţale. În general, elementele morale pot fi considerate ca fiind iniţiale în contextul devenirii filozofiei egiptene antice. În acest sens e semnificativă opera Cântecul harpistului, în care se afirmă că sufletul este muritor ca şi trupul şi că ele mor în acelaşi timp, în ziua când inimile sunt distruse.

Medicina Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei., Romanii s-au inspirat din medicina empirică a popoarelor vecine, mai ales din aceea a etruscilor, precum și a altor popoare cu care au venit în contact în urma cuceririlor militare. Musa, Asclepiade și Galen sunt mari reprezentanți ai medicinei în antichitate. Farmacologia lui Galen reprezintă cel mai înalt nivel pe care l-a atins această disciplină în antichitate. Numele lui Galen s-a păstrat

Medicina din Grecia antică a atins apogeul în timpul lui Hipocrate. Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, deoarece au realizat ruperea definitivă de magie și supranatural. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice(umori). Medicii greci au introdus idei moderne precum prognoza sau consecinţele îmbolnăvirii şi folosirea cazuisticii mai vechi pentru a educa studenţii. Cele mai înalte standarde etice impuse medicilor îi sunt atribuite lui Hippocrate şi constituie jurământul medical, utilizat, într-o formă

Informaţii despre medicina egipteană au apărut la scriitorii greci de mai târziu (Teophrast, Dioscoride, Galenus), care citează mereu reţete pe care le deţineau de la medici egipteni. Reţetele medicale erau complexe formate din mai multe substanţe vegetale, minerale sau preparate din insecte (de pildă scarabei uscaţi şi pisaţi). Asupra medicinii egiptene cele mai multe informaţii au fost oferite de papirusul Ebers, o compilaţie de circa 875 de reţete şi vrăji. Într-un tratat de chirurgie (papirusul Smith) datat în mileniul al III-lea î.Hr., sunt descrise 48 de

pană în zilele noastre în denumirea de FARMACOLOGIE GALENICĂ.

modificată, şi în zilele noastre. Deşi medic nepractician, filozoful grec Aristotel a contribuit în mare măsură la dezvoltarea medicinii efectuând un mare număr de disecţii pe animale. El este cunoscut ca fondator al anatomiei comparate.

tipuri de răniri uşoare, fracturi, luxaţii; totodată se oferă şi exemple de modalităţi de vindecare sau descântece.

Geografia şi biologia

Multe din descoperirile geografilor şi biologilor greci au fost adoptate de către romani.

În geografie s-a remarcat Strabon, care a scris lucrarea intitulată Geografia, dând astfel numele unei noi ştiinţe. Grecii s-au străduit să explice natura, lumea şi dinamismul vieţii, apelând la raţiune. Lui Aristotel şi Teofrast le datorăm clasificarea celor două regnuri, au fost iniţiatorii meteorologiei, zoologiei, embriologiei, botanicii.

Vechile culturi și civilizații orientale și-au creat sisteme filozofice și științifice avansate, prin care încercau să explice toate problemele majore ale realității, inclusiv cele legate de lumea vie Egiptenii stăpâneau o serie de cunoștințe privind anatomia și fiziologia omului.

Muzica În urma contactului cu lumea elenica, cultura romană va prelua practica și teoria muzicală a grecilor, pe care le va asocia elementelor proprii deja existente. Și astfel de la stadiul în care era practicată, numai de sclavi, fiind prețuită ca atare, muzica ajunge în secolul I d.Hr. să se bucure de cinstea ce i-a fost acordată în democratica Grecie. Ea devine factor important în educația tineretului, mai ales aceluia provenit din rândurile familiilor

În Grecia antică muzica ocupa un loc de seamă în mai toate formele de activitate ale societații. Ea se înscrie printre obiectele de învățământ cu mare pondere în formarea viitorului cetățean. Fară muzică nu se concepea spectacolul din perioada de mare înflorire a tragediei și comediei, iar profesionalismul muzical a culminat cu celebrele concursuri de mai târziu. Forța lăuntrică a muzicii este concepută de vechii greci ca putând influența și forma caracterele umane (teoria etosului).

Cu elemente care se întrepătrund, dar și altele specifice unei anumite culturi, s-a dezvoltat arta muzicala la popoarele asiro-babiloniene, la evrei sau la egiptenii lumii antice. Muzica aparținând fastului de cult la evrei era grandioasă (se spune că la templul regelui Solomon au cântat 2.000 de muzicanți) iar în ritualul de cult al egiptenilor ocupa un loc de prim ordin. Exista apoi o muzică pentru regii evrei și faraonii egipteni care întregea ceremonialul palatelor. Se menționează și o muzică

nobile. Muzica este prezentată în teatrul latin prin intervențiile instrumentale care acompaniau declamația, sau prin însăși cântarea vocală cu text. Se relatează că Bucolicele lui Vergiliu și Heroidele lui Ovidiu au fost declamate pe fond muzical. Diferite întruniri familiale erau ocazii în care se cânta vocal sau la instrumente. Acestea au favorizat dezvoltarea unor genuri muzicale cu o bogată și variată tematică: cantece de leagăn, de nuntă, de petrecere, cantece legate de muncă, etc. Ca instrumente s-au folosit tibia (un fel de flaut), chitara, harpa (de o anumită construcție), cât și diferite trompete (trâmbițe) și instrumente care susțineau ritmul în timpul dansului.

Teoria muzicala la vechii greci era foarte avansată, descoperirile din domeniul acusticii, matematicii și filosofiei slujind evoluția gândirii teoretice a muzicii. Totalitatea sunetelor indicate de teorie ca fiind folosibile alcătuiesc o scară diatonică coborâtoare de două octave și cuprinde patru tetracorduri, denumite dupa locul pe care îl ocupă în scara generala Instrumentele de bază erau lira, chitara și aulosul, care dezvoltându-se au creat o adevărată epoca a artei interpretative, cunoscută sub denumirea de chitarodie și aulodie. Chitara era un instrument de acompaniament al vocilor ale cărui sunete se obțineau prin ciupirea corzilor. Aulosul era un instrument de suflat cu numeroase variante: unele simple, tuburi cu găuri (ca fluierele actuale) altele,având în locul în care se sufla, o ancie asemănătoare cu cea a oboiului de astăzi.

populară a oamenilor de rând, neîngrădită în canoane rigide, în care se cânta dorul și elanul, dar și starea de sclavie, de robie la care erau supuși. Dintre instrumentele folosite, unele fiind comune cu ale altor culturi, se desprinde harpa egipteană, de o anumită construcție, și lira în muzica evreilor, la care cânta însuși regele David.