Prof.Univ.Dr. Ionescu – Bondoc Dragos

CURSISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

OBIECTIV: Insusirea unor notiuni asupra obiectului, izvoarelor, metodelor de cerecetare si evolutiei istoriei exercitiului fizic si a educatiei fizice.

OBIECTUL, IZVOARELE, METODELE DE CERCETARE ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI (IEFS)

OBIECTUL I.E.F.S.Istoria Educaţiei Fizice şi Sportului studiază originea, evoluţia şi diversificarea

formelor de practicare a exerciţiilor fizice, cadrul organizatoric şi instituţional în care s-au practicat aceste exerciţii, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.

În decursul istoriei practicarea exerciţiilor fizice a cunoscut momente de avânt şi înflorire, alteori de decădere sau ignorare de către anumite segmente ale populaţiei.

Practicate empiric sau ştiinţific, puse în slujba idealului de frumos şi armonie, alteori de satisfacerea unor porniri brutale sau chiar degradante, exerciţiile fizice nu au încetat niciodată să fie prezente în preocupările fiinţei umane. Vom concluziona prin a spune că istoria educaţiei fizice şi sportului a urmat întotdeauna firul istoriei universale căreia îi aparţine.

IZVOARELE IEFS

1. Descoperirile arheologice. Unele picturi murale, sculpturi sau basoreliefuri au fost puse în evidenţă prin

descoperiri arheologice. Ele prezintă aspecte din viaţa omului primitiv în care sunt sugerate şi formele de practicare a exerciţiilor fizice.

Aşezările străvechi care au aparţinut unor civilizaţii apuse, precum cele care au fost descoperite în Peru (Munţii Anzii Cordilieri), au păstrat elemente indubitabile despre practicarea exerciţiilor fizice, îndeosebi sub forma de alergare care constituia apanajul triburilor de indieni. Desenele rupestre înfăţişează momente din viaţa omului primitiv precum scenele de vânătoare care reprezintă modalităţi de aruncare a diferitelor obiecte. Picturile murale precum frescele de la Beni-Hassan reprezintă fazele unei lupte. Cele 120 figuri se succed ca într-o chinogramă. Multe scene murale sau de pe vase reprezintă exerciţii din gimnastica analitică. Gimnastica la egipteni s-a bucurat de mare cinste şi prestigiu aşa cum nu s-a mai întâlnit la popoarele antice, nici măcar la greci.

Sculpturile precum “Regele Mycermas” şi “Numitul Hosi” sunt adevărate prototipuri de forţă musculară şi frumuseţe fizică, sau“Discobolul” lui Miron şi “Alergătoarea Dorică” care arată că exerciţiile fizice au atins cel mai înalt nivel la grecii antici.

Săpăturile de la Tomis au scos la iveală o serie de inscripţii încrustate pe soclul unor statui care ne precizează că tradiţionalele serbări “Hermaie” se desfăşurau pe durata a 6 zile şi la care participau tineri, efebi şi în general cei ce frecventau palestrele. O altă inscripţie ne

1

informează despre un cetăţean din Tomis care a instituit jocurile lui Ares (echivalentul zeului Marte din mitologia greacă).

Basoreliefurile de la Kaum-el-Ahmar şi cele de la Ptah-Hotep demonstrează locul pe care-l ocupau exerciţiile fizice la egipteni. Deasemenea şi dansurile erau foarte mult agreate.

În mormintele faraonilor, regilor sau a familiilor de nobili s-au găsit obiecte care ne sugerează ce exerciţii erau practicate în perioada respectivă. În mormântul lui Tutankhamon, descoperit lângă Teba în 1922, au fost găsite 3000 de obiecte de aur.

Palestrele şi gimnaziile greceşti din cetăţile Histria, Callatis şi Tomis, precum şi termele romanesau amfiteatrul de la Sarmisegetuza sunt mărturii indubitabile despre exerciţiile la sciţi, greci şi romani.. “Călăreţul trac”, rodul descoperirilor arheologice, este reprezentat ca vânător şi luptător.

2. Epica popularăBalada “Mihu Copilul”a lui V. Alexandri ne descrie o luptă dusă după reguli

cavalereşti. În aceasta, la loc de cinste, este prezentată aruncarea buzduganului care a devenit ulterior un exerciţiu sportiv intrat în tradiţie, constituind un punct din programul “Junilor” din Scheii Braşovului.

În balada populară “Radu Şerban Basarab”, românul este prezentat ca un atlet complet.

La capitolul poeme menţionăm mai întâi Iliada şi Odiseea, poemul german “Nibelungenlied” şi cel francez “Chanson de Gest”.

Poetul grec (teban) Pindar a scris peste 100 de ode închinate învinvătorilor la jocurile panelenice (J.O. pitice, istmice şi nemeece) grupate în celebra “Epinikia”.

Legendele sunt deasemenea purtătoare de informaţii interesante privind locul şi rolul exerciţiilor fizice în viaţa popoarelor, exemplu “Legenda argonauţilor” sau colecţia de legende istorice din poemul islandez “Saga”.

În literatura noastră menţionăm legenda lui Vasile Alecsandri “Altarul mânăstirii Putna” şi povestirile istorice din romanele lui Mihail Sadoveanu “Nicoară Potcoavă” şi “Fraţii Jderi”.

3. Diferite documente ale vremii Aceste documente aduc o contribuţie mai consistentă la identificarea preocupărilor

unor personalităţi şi instituţii implicate în îmbogăţirea conţinutului activităţii de practicare a exerciţiilor fizice. Amintim câteva documente la care ne vom referi:

- cronici (letopiseţe), hrisoave;- regulamente;- legi;- instrucţiuni;- circulare.Cronicarul I. Neculce menţionează într-una din cronicile sale isprăvile săvârşite în

arta călăriei de către Dedul Spătarul.Cronicile lui Ipsilanti (1776) menţionează pentu prima oară că într-o şcoală

românească, respectiv la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, gimnastica se practica sub conducerea unui profesor. De fapt la acest colegiu funcţionau numai doi profesori (unul pentru gimnastică şi altul pentru predarea ştiinţelor).

La capitolul regulamente menţionăm “Regulamentul organic” emis în anul 1831 care a fost de fapt prima constituţie românească şi în care se recomanda “a se întări trupul elevilor”. Tot din această sursă aflăm că şi la Şcoala Centrală din Craiova funcţionau profesori de gimnastică.

2

Legea instrucţiei publice din anul 1864 este prima lege din ţara noastră care introduce în mod obligatoriu gimnastica în liceu, lege introdusă de reforma lui A.I. Cuza.

Legea învăţământului secundar şi superior, elaborată de Spiru Haret în anul 1989, prevede introducerea gimnasticii câte o oră pe săptămână iar joi şi sâmbătă d.a. “jocuri şi excursii”. În anul 1928 apare o nouă lege, Legea învăţământului secundar, prin care se schimbă denumirea de gimnastică în educaţie fizică.

Documentele emise de Spiru Haret în ipostaza de ministru al Departamentului Instrucţiei sunt adresate profesorilor de educaţie fizică cărora le recomandă ca organizarea concursurilor de gimnastică rezervate elevilor să se facă de aşa manieră încât să câştige cei mai buni, iar profesorii să se respecte reciproc, fără angajarea unor discuţii care să-i coboare în opinia elevilor şi spectatorilor.

O altă circulară este adresată prefecţilor şi primarilor în vederea înfiinţării de societăţi de gimnastică, jocuri, serbări locale, tir, nataţie şi canotaj, deasemenea prevedea organizarea de serbări locale şi competiţii interjudeţene cu ajutorul corpului didactic.

Literatura medicală, pedagogică şi filosoficăPrimele legături între medicină şi practicarea exerciţiilor fizice le întâlnim la vechii

greci. Hipocrat, considerat cel mai mare medic al antichităţii, strălucit reprezentant al secolului de aur, secolul lui Pericle (sec.V î.Hr.), a pus bazele medicinei. Pe lângă dieta alimentară recunoştea şi descria acţiunea binefăcătoare a gimnasticii, a masajelor şi a băilor în mare.

Un alt reprezentant ilustru al antichităţii greco-romane a fost Galen care în lucrările sale se referă direct la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea care au o mare importanţă igienico-socială sau face referiri pertinente la legătura dintre gimnastică şi igienă.

Literatura pedagogicăKomenski, unul din cei mai reprezentativi pedagogi ai secolului al XVII-lea, ne-a

lăsat ca mărturie a preocupărilor sale pentru educaţia fizică, lucrări de referinţă precum “Didactica magna”, “Lumea simţurilor zugrăvită în imagini” şi “Şcoala jocurilor”.

În secolul al XVIII-lea J.J. Rousseau, în lucrarea sa “Emil”, emite o serie de idei îndăzneţe privind educaţia copilului.

Literatura filosoficăProbleme legate de practicarea exerciţiilor fizice apar în operele unor filosofi precum

Platon care în lucrarea “Legile” şi “Republica” acordă o foarte mare importanţă gimnasticii, ca factor al educaţiei integrale. Este adept al concepţiei privind idealul armonic şi susţine că gimnastica este o ştiinţă.

Aristotel, cel mai reprezentativ filosof al lumii antice, renumit pedagog, considera că gimnastica este indispensabilă educaţiei.

Kant, marele filosof german, în conceptul său despre educaţie afirmă că scopul educaţiei fizice este acela de a forma oameni cu o personalitate puternică şi recomandă o serie de exerciţii şi jocuri care să contribuie la dezvoltarea personalităţii, calităţilor fizice şi morale ale individului.

Lucrările de specialitateNe prezintă cu rigoare ştiinţifică conţinutul şi formele de practicare a exerciţiilor

fizice, adesea şi cadrul social-istoric.Filostrat, în lucrarea sa “De arte gimnastica”, prezintă cu multă precizie pentru acea

vreme istoricul şi tehnica exerciţiilor fizice.

3

Mercurialis, în lucrarea sa “Ars gimnastica”, reconstituie cu multă competenţă exerciţiile fizice care se practicau în antichitate.

Guts Muths a scris cartea “Gimnastica pentru tineret”considerată ca fiind prima lucrare modernă de educaţie fizică din lume.

În literatura română Gheorghe Moceanu a scris “Gimnastica”, iar C. Kiriţescu a publicat în 1940 cea mai completă lucrare numită “Palestrica”.

Intrebari:1. Precizati care este obiectul istoriei E.F.S.?2. Precizati principalele izvoare istorice ale E.F.S.?

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN COMUNA PRIMITIVĂ. ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA DIFERITE POPULAŢIIORIGINEA ŞI EVOLUŢIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN COMUNA PRIMITIVĂ

La omul primitiv lupta pentru supravieţuire era dominată de preocuparea pentru procurarea hranei şi rezistenţa în faţa duşmanilor. Mişcările fundamentale ale omului erau mersul, alergarea, săritura şi căţărarea iar necesitatea de a-şi învinge duşmanii prin forţă a generat lupta. Armele omului primitiv erau mâinile. picioarele şi dinţii.

Omul paleoliticului începe să-ţi confecţioneze din piatră o serie de unelte rudimentare iar trecerea la staţiunea bipedă i-a permis să-şi elibereze membrele anterioare care se vor specializa continuu, dând naştere celei mai importante mişcări a omului primitiv, aruncarea. Membrele superioare au căpătat o nouă funcţiune, proiecţia. Prin intermediul aruncării omul şi-a ţinut adversarul la distanţă. Aruncarea a ridicat o nouă graniţă între om şi animal.

Odată cu descoperirea forţelor naturii omul a trecut treptat de la proiecţia cu ajutorul muşchilor proprii, la proiecţia cu ajutorul mijloacelor mecanice, folosind praştia şi arcul.

Formele de practicare a exerciţiilor fizice de către diferite populaţii aparţinând comunei primitive

AlergareaAlergarea este o mişcare fundamentală, comună omului şi animalelor. La omul

primitiv alergarea este exerciţiul cel mai îndrăgit şi răspândit. Acesta era obligat să alerge mult şi repede, fie să prindă vânatul, sau să scape cu fuga de urmărirea animalelor primejdioase. Ulterior omul a descoperit alte modalităţi mai eficiente de a-şi procura hrana şi a se apăra de duşmani, alergarea nemaiavând un caracter indispensabil supravieţuirii.

Alergătorii incaşi alcătuiau o categorie socială cu atribuţii speciale. Între Quito şi Cuzco (capitala incaşilor) erau 1600 de km pe care curierii (alergătorii) îi parcurgeau în 8 zile. Cuzco era situat la 3500 km altitudine şi 350 km depărtare de ocean. La curtea regelui se prepara peşte proaspăt adus în două zile de către curierii organizaţi într-un fel de ştafetă.

În tribul Seri din golful californian erau remarcabili alergători care prindeau din fugă iepurele, cerbul sau calul. Din acest trib a provenit Louis Bennet care în 1863 a devenit campion alergând într-o oră 18,589 km acest record a rezistând 34 ani.

Etnograful norvegian Lumholtz a studiat timp de 5 ani un trib de indigeni mexicani – Taragumara – consideraţi cei mai buni alergători din lume. Se spune că un curier a parcurs 960 de km în 5 zile.

4

SărituraBantuşii, o populaţie din centrul Africii cu talie foarte înaltă (190-200 cm), crescători

de vite şi buni trăgători cu arcul, practicau săritura în înălţime. Pentru săritură foloseau o coardă întinsă între doi copaci şi un fel de trambulină, o movilă de termite sau gunoi (înaltă de 33 cm). Băieţii săreau în înălţime de 150-160 cm, iar cei mai buni reuşeau să depăşească 2 m.

AruncareaAruncarea este un exerciţiu specific uman şi este considerată ca fiind cel mai

important moment al evoluţiei biologice a omului primitiv. De la scopul strict utilitar, aruncarea a fost folosită ca exerciţiu fizic, mai ales în jocurile care aveau la bază aruncarea. Şarpele de zăpadă consta în aruncarea unor suliţe care alunecau pe un şanţ bine bătătorit în zăpadă, în final atingând o ţintă.

Ciung-Kih era un joc de mare precizie care consta în aruncarea unor suliţe care treaceau printr-un cerc sau roată ce se rostogoleau perpendicular pe direcţia de aruncare.

În Australia se folosea pe scară largă aruncarea bumerangului la vânarea păsărilor şi chiar a cangurului. Bumerangul a fost găsit şi în Europa, Asia şi pe valea Nilului. Etnografii au şi numit-o cultura “bumerangului”.

Cuceritorul insulelor hawaiene numit şi “Napoleonul Pacificului” avea o îndemânare extraordinară. El para (evita) şase lănci care erau aruncate în acelaşi timp asupra lui. Apreciem că tot aici putem menţiona şi aruncarea cu ajutorul praştiei şi a arcului. Bantuşii din centrul Africii erau excelenţi trăgători. Cu arcurile lor de 150 cm nimereau ţinta la o distanţă de peste 200 de paşi.

În Siberia s-a păstrat până astăzi vânarea urşilor cu ajutorul arcului. Acest exerciţiu era folosit şi ca mijloc de întrecere. Câştiga cel care nimerea ursul în inimă.

Praştia era folosită pe scară largă în America de vest, Africa de est şi insulele Pacificului.

CăţărareaÎn Polinezia urcarea pe copacii subţiri se făcea numai cu ajutorul mâinilor şi

picioarelor. Când era vorba de copaci groşi se folosea şi o frânghie (o liană).

LuptaLa unele triburi din Africa se practica pe scară largă lupta. Şi în Madagascar s-a

întâlnit acest exerciţiu.La mongoli lupta este considerată o probă a bărbăţiei. Ea era precedată de un ritual

vestimentat asemănător cavalerilor.

Înotul, vâslitul şi călăritul calurilorIndigenii din bazinul inferior al fluviului Congo erau excelenţi înotători şi iscusiţi

vâslaşi. Organizau chiar întreceri între diferite ambarcaţiuni.Hawaienii sunt şi astăzi foarte buni înotători şi scufundători. Pot rezista scufundaţi în

apă timp de 3-4 minute.În Oceania se practica cu o îndemânare şi o siguranţă extraordinară călăria pe valuri,

folosindu-se doar o scândură. Acest gen de exerciţii se practică şi în Australia.

JocurileJocurile au o arie foarte mare de răspândire şi o deosebită diversificare. Jocurile cu

mingea confecţionată din diferite materiale sunt cele mai răspândite. 5

Tot ca un joc era considerat şi înălţarea zmeului.

DansulIstoricii consideră că dansul are caracter universal. El a existat şi există la toate

popoarele şi în toate epocile istorice.După împrejurările vieţii care îl provoca şi sentimentele pe care le exprima, dansul a

îmbrăcat forme foarte variate. După sentimentele pe care le exprimă, dansurile primitivilor puteau fi grupate în:

- dansul sacru sau hieratic;- dansul vesel, popular.Aşa cum ne informează Morgan, dansul era foarte mult apreciat de triburile de

irochezi.Caracteristic pentru dansuri este ritmul imprimat de muzică sau la primitivi prin

cadenţa ciocăniturilor (“tam-tam”).Dansul se executa individual sau în grup, dar niciodată în perechi, bărbat şi femeie. În

unele zone, la zile festive, dansul se practica cu frenezie ore în şir, chiar până la 12 ore, fără întrerupere.

Intrebari:1. Descrieti care sunt exercitiile fizice practicate in diferite arii geografice

la diferite populatii in comuna primitiva.

OBIECTIV:Insusirea cunostintelor asupra evolutiei exercitiilor fizice, in statele Orienului Antic.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ORIENTUL ANTIC:EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA

Primele state sclavagiste au apărut în zonele deosebit de fertile din valea Nilului, Tigrului şi Eufratului, Indului şi Gangelui.

Cele mai interesante modalităţi de practicare a exerciţiilor fizice în această epocă le vom întâlni în Egipt, India, China şi Japonia.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EGIPTCu două milenii înaintea grecilor, egiptenii au creat o cultură materială şi spirituală

care ne uimeşte şi astăzi. Ingineri iscusiţi au amenajat vastele irigaţii din valea Nilului. Arhitecţii au conceput extraordinarele piramide şi colosalele temple. Astronomii aveau cunoştinţe deosebit de avansate pentru acea vreme. Medicii ne-au lăsat mărturie a competenţei lor, printre altele, mumiile îmbălsămate care au sfidat curgerea timpului.

Pictura şi sculptura rivalizează cu cele mai strălucitoare opere ale Greciei antice. În domeniul meseriilor, la loc de cinste se înscrie prelucrarea papirusului, împletirea frânghiilor, confecţionarea sandalelor. Un tablou convingător privind nivelul de civilizaţie şi cultură au atins egiptenii în această epocă. Practicarea exerciţiilor fizice a căpătat noi dimensiuni într-un asemenea context.

Descoperirile arheologice au scos la iveală sculpturi, picturi murale, basoreliefuri, sarcofage, ruinele uriaşelor temple şi inscripţii hieroglifice, acestea din urmă fiind descifrate de orientalistul francez Champollion (1790-1832).

Arta egipteană străveche ne prezintă figuri ţepene, imobile.Ulterior s-au realizat opere care ne sugerează modul cum erau practicate exerciţiile

fizice.6

În istoria antică a Egiptului distingem trei mari perioade: regatul vechi, mijlociu şi nou.

Regatul vechi cuprinde perioada dintre anii 3000-2000 î.Hr, perioadă în care se realizează admirabile monumente de artă, îndeosebi în domeniul sculpturii. Este vorba de capodoperele “Regele Micermas” şi “Numitul Hosi”, adevărate prototipuri de forţă fizică şi frumuseţe plastică, precum şi basoreliefurile de la Ptan-Hotep. Acestea din urmă reprezintă printre altele şi jocul morişca, o combinare de exerciţii executate de băieţi şi fete. Basorelieful de la Kaum-el-Ahmar îi înfăţişează pe iutori.

Regatul mijlociu (2000-1550 î.Hr.) începe cu perioada tebană în care regimul faraonic se întăreşte considerabil.

Arta atinge faza de înflorire, caracterizată prin atenuarea reliefării forţei musculare. Se dezvoltă pictura murală ilustrată prin celebrele fresce de la Beni-Hassan; care se întind pe un întreg perete, reprezentând 120 de figuri de luptă într-o succesiune echivalentă cu o chinogramă din zilele noastre. Cei doi luptători sunt prezentaţi în culori diferite (roz şi roşu) punând prin aceasta în evidenţă toate procedeele tehnice. Se relevă măiestria tehnică a artistului dar şi faptul că acesta cunoştea foarte bine toate subtilităţile luptei, sugerându-ne ideea că el frecventa în mod curent locurile unde se practicau exerciţiile fizice.

Regatul nou s-a dezvoltat între anii 1550-1000 în.Hr., inclusiv perioada lui Ramses. În domeniul culturii se constată tendinţa de trecere de la observarea fidelă a naturii la o anumită stilizare, tendinţă care se va accentua în perioada următoare, până ce egiptenii vor intra sub influenţa artei greceşti.

Şcoala a căpătat o nouă poziţie socială prin pregătirea scribilor (funcţionari de stat) profesie ce se bucură de cel mai înalt prestigiu.

Reprezentările ne sugerează că exerciţiile fizice precum gimnastica, atletismul şi luptele erau practicate în şcoală, dar sub o formă mai moderată.

Gimnastica analitică a cunoscut la egipteni o asemenea dezvoltare încât a depăşit chiar nivelul pe care l-au atins grecii în epoca lor de glorie. Gimnastica cuprindea o gamă foarte variată de exerciţii pentru toate segmentele corpului. Un accent deosebit îl puneau pe mobilitatea coloanei vertebrale, aşa cum reiese dintr-o serie de picturi murale. Pe monumentele de la Ptah-Hotep şi calcarurile de la Sakkra apar desene care reprezintă combinaţii de exerciţii efectuate de băieţi şi fete, alcătuind jocul “morişca”, călăria pe umerii partenerului şi “omul mort”. Se mai practicau şi alte exerciţii cu bastoanele, cu pumnii şi cu măciuci, ridicarea de greutăţi (saci umpluţi cu nisip), chiar luptele cu taurii.

Fetele practicau exerciţii de îndemânare cu mingea sau cu portocalele, sărituri cu coarda etc.

Exerciţiile fizice făceau parte integrantă din procesul de educaţie al principilor. Regele Sesostris (Ramses al II-lea) a fost crescut de tatăl său împreună cu o serie de copii născuţi în aceeaşi zi, într-un regim sever de practicare a exerciţiilor fizice pentru a deveni rezistenţi şi puternici, educându-le în egală măsură fizicul şi psihicul. Însuşi faraonul şi nobilii luau parte la acţiuni grandioase de vânătoare în valea Nilului, unde vânau leul şi leopardul. Oamenii de rând vânau capre, gazele şi antilope. În apa Nilului era vânat hipopotamul iar în timpul liber pescarii şi marinarii organizau concursuri cu nişte bărci lungi şi înguste numite iute.

Basoreliefurile de la Ptan-Hotep şi Kaum-el-Ahmar îi înfăţişează pe aceşti iutori (un gen de luptă sportivă în doi).

Înotul, asemănător procedeului craul de astăzi se practica pe scară largă. În pregătirea militarilor, un loc deosebit îl ocupau exerciţiile de mânuire a armelor: arcul, securea, ghioaga, lancea şi scutul, fără să fie neglijate exerciţiile de mobilitate, forţă şi rezistenţă precum mersul, alergarea, săritura, lupta corp la corp etc. Mânuirea arcului ocupă un loc prioritar.

7

Armata egipteanu nu avea cavalerie. Calul era folosit în întrecerile de care la care participa efectiv chiar şi faraonul.

Picturile şi basoreliefurile ne înfăţişează scene de dansuri sacre şi profane, dintre care se remarcă dansul arcaşului.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN INDIAÎncepând cu mileniul al IV-lea î.Hr. în acest spaţiu s-a dezvoltat o interesantă cultură

materială şi spirituală. Cartea sfântă a acestui popor numită “Vedele” (poem redactat în limba sanscrită) care datează din mileniul al IV-lea î.Hr. constituie baza religiei, filosofiei, moralei şi a instituţiilor sociale a hinduşilor. În această lucrare găsim o serie de informaţii despre viaţa şi preocupările lor, inclusiv despre educaţia fizică.

Potrivit Vedelor oamenii trebuia să dobândească o serie de virtuţi fundamentale care constituiau idealul vieţii lor, şi anume: îndatoririle către familie, comunitate, patrie şi umanitate în câştigarea bunurilor materiale şi a gloriei. Ca să atingă aceste idealuri oamenii trebuia să dobândească o robusteţe fizică, rezultat al practicării anumitor exerciţii fizice. Aceste exerciţii constituiau un adevărat patrimoniu naţional pe care indienii din zilele noastre încearcă să-l reconstituie.

La mijlocul mileniului al II-lea indienii au suferit un lung proces de stratificare în urma căruia s-au format cele patru caste, prima fiind cea a brahmanilor. Preoţii brahmani aveau serioase preocupări intelectuale, îndeosebi în domeniul astronomiei şi medicinei, fapt ce a atras atenţia lumii civilizate.

Potrivit legilor lui Manu oamenii trebuia să facă baie în râuri şi în lacuri, atât din motive igienice, cât şi religioase, realizând aşa-numita “spălare a păcatelor”. Exerciţiile de respiraţie cu accent pe apnee prelungită completau programul de băi. Toate acestea s-au constituit într-un original sistem naţional de educaţie fizică numit “Pranayama”.

Pranayama era un complex de exerciţii filosofice religioase, combinat cu reguli ale vieţii sociale, psihice, etice, fizice şi medicale prin care se urmărea mîntuirea.

Purificarea sufletului se realizează prin: abstinenţă, controlul respiraţiei, atenuarea sensibilităţii, cultură, contemplaţie etc.

Brahmanii au modificat treptat conţinutul acestor exerciţii respiratorii care iniţial erau simple şi cu pronunţat caracter igienic.

Spre deosebire de sistemul Pranayama care avea un caracter preponderent contemplativ, sistemul Yoga punea mare preţ pe exerciţiile corporale.

Despre sistemul educaţional nu avem surse directe de informare dar unele concluzii le desprinde din felul în care a fost educat fiul de rege Gautama. Deşi Gautama făcea parte din clasa războinicilor, când a dorit să se căsătorească, tatăl fetei l-a suspectat de slăbiciune în acţiune, ca urmare a educaţiei primite la palat. Atunci regele, rănit în orgoliul lui de părinte, a poruncit ca fiul său să participe la o întrecere cu 500 de tineri. Gautama a ieşit învingător la interpretarea cărţilor sfinte, la calcul, mânuirea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, dans, conducerea carului etc.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN CHINA ANTICĂSan-In a fost primul stat organizat între secolele XVIII-XII î.Hr.Pe lângă agricultura făcută cu mijloace rudimentare, s-au dezvoltat şi meşteşugurile,

prelucrarea lemnului, olăritul şi îndeosebi ţesătoria, care au favorizat dezvoltarea comerţului. Împăratul, exponent al puterii despotice, devenea şi şeful religios suprem, marele preot. Triburile nomade venite din regiunile nordice au hărţuit statul In, au subjugat toate triburile şi au format statul Ciu.

8

În perioada cuprinsă între secolele VIII-III î.Hr. s-a produs destrămarea statului unitar centralizat chinez. În secolul III î.Hr. se formează un nou stat puternic, cel aparţinând dinastiei Tin, cea care va patrona construirea marelui zid chinezesc. Actualul zid datează din timpul dinastiei Min (secolul XIV-XVII). Zidul are peste 3000 km lungime şi 10 m înălţime.

În dezvoltarea culturii, credinţele religioase îmbracă forma filosofiei. Un moment de referinţă îl reprezintă sistemul filosofic religios al lui Confucius.

Singurele surse de informare pe care le avem sunt cărţile religioase care ne relevă faptul că educaţia ocupa un loc deosebit, cuprinzând latura morală, intelectuală şi fizică şi era apanajul clasei aristocratice. Copii primeau în familie primele elemente ale educaţiei, apoi continuau în şcoală cu citirea ideogramelor, a cărţilor religioase, matematica, muzica şi dansul. Între 15-19 ani adolescentul învaţă tragerea cu arcul, conducerea carului şi scrima. Educaţia se completează până la 30 de ani. Pregătirea fizică şi morală a nobilului chinez se realizează în principal prin triada: tragerea cu arcul, conducerea carului şi dansul. Dansurile aveau un caracter religios (cult al străbunilor), funebru (executate la înmormântări de către profesionişti) sau magic, executate în timpul ceremonialelor (serbarea primăverii, pentru alungarea spiritelor rele şi pentru invocarea spiritelor bune).

Oamenii câmpului organizau sărbători populare în care se mai practicau lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra, lupta şi îndeosebi scrima cu bastoane sau sabia.

În timpul dinastiei Ciu erau la loc de cinste exerciţiile războinice. Medicul Kong-Fu a creat un sistem de educaţie fizică medicală în care exerciţiile respiratorii ocupau primul loc şi erau executate cu intensităţi şi poziţii diferite ale corpului, corespunzând anumitor boli.

Generalul Yo-Fei a creat un sistem de gimnastică care cuprinde exerciţii de ţinută, de luptă şi de lovituri cu pumnii, având un caracter de dans.

În China de astăzi oamenii practică exerciţii vechi de 4000 de ani care seamănă cu un dans şi se numesc Vu-Cin-Si (jocul animalelor şi păsărilor).

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN JAPONIALa japonezi s-au identificat forme specifice de practicare a exerciţiilor fizice întrucât

practicile mistico-religioase budiste au creat o concepţie specific japoneză, asemănătoare cavalerismului romantic dar cu o morală care recomanda modestia, ascultarea, vitejia, cultul onoarei şi al forţei, şi care corespundea intereselor clasei nobiliare a samurailor. Formele acestei culturi stilizate în maniera japoneză sunt patru: sumo, kendo, judo şi kyudo.

Sumo a fost apanajul samurailor care ofereau un adevărat spectacol curţii imperiale iar pe parcurs a devenit un sport de profesionişti în care, cu o pregătire şi un regim special, sumotorii deveneau nişte coloşi de circa 150 kg, cu pielea tăbăcită de lovituri şi “căptuşită” de grăsime. În loc de echipament au un şorţ în jurul coapselor, legat de o curea care este folosită şi la prinderea adversarului iar în luptă folosesc 48 de procedee tehnice. Demonstraţiile lor sunt foarte apreciate de public.

Kendo este un fel de scrimă cu bastoane lungi de bambus ţinute în ambele mâini în care luptătorii sunt protejaţi de măşti, pieptare, manşete şi mănuşi. Sunt permise numai loviturile la cap, braţul drept şi părţile laterale iar lupta este însoţită de mare agitaţie, strigăte şi ţipete. Acţiunile nu au numai un caracter de luptă, ci îmbracă forme de dans, urmărind efecte educative.

Judo este o continuare a jiu-jitsu-lui străvechi japonez, a fost o armă secretă a samurailor şi a devenit un adevărat sport răspândit în toată lumea. Lupta se caracterizează printr-o mare rapiditate, folosind apucări, lovituri, torsiuni etc.

Kyudo este tot o moştenire de la samurai şi a devenit un mijloc de educare a tineretului. Constă în mânuirea unui arc foarte mare cu o lungime de 1,50 m. În concepţia

9

modernă japoneză tragerea cu arcul nu este considerată un sport, importantă fiind influenţa morală pe care o are asupra practicanţilor, nu cine învinge.

Putem concluziona că în orientul antic practicarea exerciţiilor fizice a luat forme specifice prin care se urmărea punerea în valoare a inteligenţei, a măiestriei execuţiei şi nu numai o victorie prin forţa brută.

OBIECTIV:Insusirea cunostintelor asupra evolutiei exercitiului fizic, a conceptiilor, si a institutiilor, in Grecia Antica si Roma Antica.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN GRECIA ANTICĂ.CONCEPŢII, INSTITUŢII, CONŢINUTDintre popoarele mediteraniene Grecia era o ţară mică şi săracă, risipită pe insule,

măcinată de războaie fratricide şi hărţuită de vecini, dar a reuşit să se impună prin cultură, istoricii numind aceasta “miracolul grec”.

Educaţia fizică a cunoscut la greci o dezvoltare care nu a fost estompată de curgerea timpului, stârnind admiraţia lumii moderne, lăsând informaţii în documente arheologice, lucrări ştiinţifice şi tehnice, literatură şi artă. Aceste informaţii ajută la înţelegerea concepţiilor, conţinutului şi formelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice.

Distingem două perioade în evoluţia istorică a Greciei:- preelenică , numită şi cretano-miceniană;- Grecia clasică posthomerică.În insulele din Marea Egee, în special insula Creta, a atins apogeul civilizaţia

preelenică care s-a resimţit şi în Grecia continentală, în oraşele Micene şi Tirint. Civilizaţia preelenică nu a fost mai prejos decât cea a Greciei clasice, de exemplu femeile nu numai că asistau în tribune, dar participau şi la jocurile publice. În jurul anului 2000 î.Hr. în Grecia aveau loc întreceri de lupte, pugilat, lupte cu taurii şi dansuri care erau mult gustate de public.

Documentele cele mai importante care fac referire le această perioadă sunt: “Legenda argonauţilor”, “Poemele homerice”, “Iliada” şi “Odiseea”.. Din “Iliada” aflăm că la ritualul pentru cultul morţilor erau organizate întreceri de care, pugilat, trântă, aruncarea suliţei şi a discului, tragerea cu arcul etc, la care participau numai şefii militari, nu şi ostaşii de rând. Învingătorii primeau epitete precum Achile “cel iute de picior”, Ajax “cel tare ca un turn”, Ulisse “cel şiret”. Din “Odisea”, cartea a VIII-a” aflăm că Ulise, aruncat de valuri pe insula regelui Alcinaus”, a fost invitat la întrecererile feacilor, a participat la aruncarea discului şi a câştigat. Au mai fost organizate întreceri la trântă, alergări, dansuri şi jocuri cu mingea.

Informaţii complexe despre exerciţiile fizice în perioada preelenică aflăm din poemele homerice, după care se poate stabili o ordine cronologică. Civilizaţia cretano-miceniană a atins apogeul între anii 1400-1200 î.Hr. După războiul troian (probabil 1193-1183) această civilizaţie a intrat într-o fază de declin care s-a accentuat odată cu invazia dorienilor. Ionienii expulzaţi de dorieni s-au stabilit în Atica, după câteva secole a apărut Grecia clasică formată în principal din statul doric al spartanilor şi statul ionic al atenienilor.

Educaţia, în epoca clasică, a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului, înţelegându-se prin aceasta armonia dintre latura intelectuală şi cea fizică. Funcţia intelectuală se putea afirma numai într-un corp sănătos şi armonios dezvoltat. Ideea armoniei a adus în prim plan rolul exercitat de exerciţiile fizice în stabilirea acestui echilibru. Dacă la celelalte popoare practicarea exerciţiilor fizice avea un scop utilitar prin care se urmărea pregătirea pentru război, întărirea sănătăţii şi chiar satisfacerea unor cerinţe de natură mistico-religioase, în Grecia educaţia fizică a devenit o componentă a culturii. Marii filosofi, medici

10

şi legislatori greci au căutat să definească clar ţelurile educaţiei şi să găsească cele mai adecvate căi şi mijloace de realizare.

Conceptul de gimnastică, introdus de greci, îngloba totalitatea exerciţiilor fizice şi a evoluat în trei direcţii: igienică, militară şi armonioasă.

Secolul V care a marcat apogeul culturii şi civilizaţiei greceşti a fost supranumit “secolul de aur” sau “secolul lui Pericle”.

Concepţia igienicăReprezentanţii acestei concepţii au fost: Herodikos, Hipocrat, Galen şi Filostrat.Herodikos a fost primul care a conceput, experimentat şi recomandat gimnastica

igienică şi terapeutică care avea la bază exerciţiile fizice după ce s-a vindecat el însuşi de o maladie considerată incurabilă pe vremea aceea, maladie care-l împiedicase să mai profeseze ca pedotrib (maestru empiric de gimnastică). Pe lângă exerciţiile fizice recomanda o anumită dietă alimentară şi masaje, pe care le considera capabile să vindece orice boală, ca un “panaceu universal”. Hipocrat nu era de acord cu metoda lui Herodikos considerând-o empirică şi Platon l-a ridiculizat considerând gimnastica o tortură pentru el şi mulţi alţii.

Meritele lui Herodikos sunt:- a fost părintele gimnasticii terapeutice şi - a înlocuit pedotribii cu gimnaşti (profesori cu pregătire ştiinţifică).

Hipocrat, cel mai mare medic al antichităţii, a pus bazele medicinei sub toate aspectele. Câteva din ideile lui fundamentale sunt: supravegherea dietei, măsuri igienice individuale, stabilirea cauzei maladiei, la baza unei decizii să stea observaţia şi experienţa, a înlăturat superstiţiile şi prejudecăţile etc. În preocupările lui privind terepeutica bolilor şi rolul curativ al dietei a dat o atenţie deosebită exerciţiilor fizice, masajelor şi băilor în mare. A studiat efectele fiziologice ale unor exerciţii şi influenţa ungerii corpului cu uleiuri, precum şi rolul alimentaţiei raţionale.

Galen , medic celebru, reprezintă culmea medicinei greco-romane, a cărui autoritate nu a fost contestată timp de 15 secole. Cea mai mare parte din activitate a desfăşurat-o la Roma unde a fost medicul gladiatorilor, având grijă de sănătatea acestora.

A scris multe cărţi din care trei se referă direct la exerciţiile fizice, un manual relevă importanţa deosebită igienico-socială a jocului cu mingea fiind accesibil tuturor. Alte două cărţi “Ştiinţa igienei” şi “Trasybul” cuprind discuţii despre relaţia dintre gimnastică şi igienă, în care se pune accent pe exerciţiile de forţă pentru că au influenţă asupra principiului vital (pneuma). Considera că exerciţiile de respiraţie nu au valoare şi că jocurile gimnastice sunt mai importante decât mijloacele igienice (masajele, băile şi medicaţia). Punea un mare preţ pe dezvoltarea forţei şi rezistenţei. A fost un duşman al atleţilor profesionişti şi a ridiculizat reţetele absurde practicate de antrenori.

Galen considera că medicina este o ştiinţă care se împarte în igienă şi terapeutică, iar gimnastica, fiind un mijloc de păstrare a sănătăţii, face parte din igienă şi implicit din medicină.

Filostrat, contemporan cu Galen, este prezentat de Kiriţescu ca retor şi sofist, deşi cele două concepte nu sunt sinonime.

A lăsat o lucrare deosebit de interesantă “De arte gymnastica” (Despre gimnastică) în care prezintă cu multe detalii istoricul şi tehnica exerciţiilor gimnastice, concepţiile elene privind aspectele fiziologice, igienice şi influenţa exerciţiilro fizice asupra sănătăţii, deasemeni o serie de recomandări pentru atleţi.

11

Filostrat susţinea că gimnastica este ştiinţa care cuprinde medicina şi pedotribia, latura ştiinţifică fiind legată de cea pedagogică, în concluzie gimnastul trebuie să posede temeinice cunoştinţe de medicină.

Concepţia militarăStatul spartan a pus pe primul loc conceptul de educaţie fizică în desăvârşirea

educaţiei, unde regimul militar şi-a pus amprenta asupra structurii social-politice. Spartanii ne-au lăsat cea mai desăvârşită imagine a organizării şi practicării exerciţiilor fizice pe baza concepţiei militare.

Pentru că numărul dorienilor, care au format statul spartan, era foarte redus în comparaţie cu descendenţii aborigenilor (perieci şi heloţi) au fost obligaţi să-şi pună în valoare superioritatea pentru a-şi putea domina supuşii. Astfel au pus la punct un sistem de selecţie şi educaţie foarte dur în care copiii slăbănogi sau infirmi erau lăsaţi să moară pe muntele Taiget, iar cei sănătoşi primeau educaţia potrivită până la 6 ani în familie, apoi la 7 ani erau preluaţi de stat în adevărate lagăre militare, organizaţi pe echipe şi grupe, unde începeau o aspră pregătire militară. Rezistenţa fizică era formată prin marşuri, lupte, călărie, înot şi mânuirea armelor, fiind obişnuiţi cu o viaţă sobră şi aspră.

La 18 ani tinerii deveneau efebi iar la 20 ai deveneau militari adevăraţi. Abia la 30 de ani erau consideraţi bărbaţi şi erau lăsaţi să-şi întemeieze o familie.

Aceeaşi atenţie se dădea şi educaţiei fetelor deoarece ele trebuia să dea naştere unor copii sănătoşi. Fetele spartane, pe lângă alergare, practicau ânotul, lupta, aruncarea suliţei şi discului, jocul cu mingea şi unele dansuri. Spartani se ocupau şi de latura intelectuală, în timpul meselor luate în comun purtau discuţii din care copii învăţau adevăratele virtuţi ale societăţii şi probleme ale statului.

Concepţia idealului armonicUn alt stat sclavagist din Grecia a fost Atena care treptat s-a transformat într-o

republică sclavagistă democratică la conducerea căreia se afla plutocraţia (formată din comercianţi şi meşteşugari). Atena avea intense relaţii comerciale cu Orientul antic, având o mare autoritate politică internaţională. Într-un asemenea context s-au dezvoltat ştiinţele naturii, matematica, filosofia, istoria, artele, care ating apogeul antichităţii greceşti. Dintre arte sculptura a devenit un ideal de armonie,frumuseţe şi perfecţiune.

Datorită acestor condiţii s-a creat un climat favorabil educaţiei în general şi educaţiei fizice în special. Faţă de spartani, atenienii erau firi blânde şi sensibile cu un adevărat cult pentru frumos şi armonie. Idealul vieţii lor de armonie şi frumuseţe, exprimat prin formula “Kalos kai agatos” (om frumos şi bun) trebuia dobândit prin procesul educaţiei. Aceste calităţi intelectuale, morale şi fizice stăteau la baza unei concepţii de înaltă etică individuală şi socială. care îi apropia pe atenieni de virtuţile eroilor homerici.

Platon, în lucrările sale “Republica” şi “Legile” considera că educaţia fizică constituie elementul fundamental al educaţiei armonioase. În viziunea sa educaţia se făcea de către stat şi în slujba statului, începea de la cea mai fragedă vârstă şi continua în două cicluri: până la 20 de ani când se punea accentul pe forţa corporală, rezistenţă la oboseală, curaj, încredere în sine, disciplină, sobrietate, dispreţ faţă de primejdie, apoi urma vârsta bărbăţiei.

Erau încurajate preocupările pentru ştiinţe, poezie, retorică, muzică şi dans iar cei dotaţi continuau educaţia după 20 de ani pentru a deveni magistraţii statului (arhontes).

În lucrarea “Legile” se susţine că prin muzică se educă inteligenţa, iar prin gimnastică, curajul.

În “Republica” Platon afirmă că un desăvârşit “muzicant” este acela care va şti să-şi cultive sufletul prin gimnastică. Platon susţinea că trebuie avut în vedere atât pregătirea

12

intelectuală, cât şi cea fizică, care împletite armonios să-l apropie pe om de perfecţiune. Pregătirea unilaterală prin gimnastică ar avea ca efect sălbăticirea, iar numai pregătirea intelectuală l-ar conduce spre moliciune.

Corpul omenesc este templul în care sălăşluieşte o scânteie a “divinităţii” pe care dacă îl infrumuseţăm prin gimnastică “zeul” va locui în acesta cu plăcere, spunea Platon. El a fost primul care a studiat fundamentele şi efectele fiziologice şi psihologice ale mişcării, punând prin aceasta baza ştiinţifică a problemelor pedagogice. A lărgit conceptul de gimnastică în care a inclus şi mijloace dietetice: alimentaţie, băi, masaje, odihnă, susţinând că acestea fac parte din sfera igienei şi nu a terapeuticii.

Platon susţinea că gimnastica este o ştiinţă (sophia) deoarece îngrijirea corpului se face după reguli ştiinţifice şi că ea trebuie practicată numai de cetăţenii greci, bărbaţi şi femei. Spunea că spiritul trebuie să fie “stăpânul” şi trupul “servitorul”.

Aristotel a fost al doilea mare reprezentant al concepţiei idealului armonic, un mare gânditor, om de ştiinţă şi pedagog, un adevărat savant al lumii antice. A fost preceptorul lui Alexandru cel Mare şi a fondat în Atena şcoala filosofică de la Lykeion. Considera că toţi oamenii născuţi liberi au dreptul la educaţie care trebuie să fie integrală (educaţie intelectuală, fizică şi morală) şi că trebuie să se realizeze şi în familie. Rolul esenţial îl aveau gimnastica, gramatica, muzica şi desenul, deci trebuia format înainte corpul, apoi spiritul, deprinderile înaintea minţii, iar în familie trebuie alese jocurile care să ţină seama de individ, de temperament ca să nu-i obosească corpul şi mintea. Toate aceste idei ale lui Aristotel se regăsesc în lucrarea sa “Politica”.

Marile personalităţi ale ştiinţei şi culturii elene au frecventat gimnaziile, au apreciat educaţia fizică, au participat la întreceri, au obţinut premii. Pitagora a fost învingător la pugilat, Platon a concurat la jocurile istmice şi nemeice, Sofocle frecventa palestrele, Euripide a participar la mai multe întreceri fiind chiar încoronat la pugilat în cadrul jocurilor închinate zeiţei Ceres.

În artă găsim reprezentată educaţia fizică prin imagini sugestive din gimnazii şi stadioane pictate pe vasele de ceramică sau în arta statuară prin “Doriforul” (Purtătorul de lance) al lui Policlet. “Discobolul” lui Miron. De la Fidias a rămas “Minerva” şi “Partenonul”iar statuia lui Zeus a fost mistuită de un incendiu la Constantinopol.

InstituţiiÎn procesul educaţional la greci instituţiile erau trei: palestra, gimnaziul şi stadionul.

Educaţia era condiţionată de realitatea economică, politică, culturală şi socială a statului respectiv. La Atena baza economică fiind comerţul care presupunea relaţii internaţionale, nivelul de cultură şi civilizaţie era mai ridicat decât în Sparta şi celelalte state unde pregătirea militară era preferată. Deci la Atena nu era neglijată pregătirea militară, dar era acordată laturii intelectuale o mare atenţie prin numărul mare de şcoli care funcţionau.

Până la 7 ani copilul era în grija familiei, apoi începea adevărata instrucţie (peideia) sub îndrumarea unui pedagog care îl însoţea la şcolile private. În aceste şcoli, pe lângă pregătirea intelectuală, inclusiv muzica, se practica educaţia fizică. Gimnastica se practica în palestre şi era predată de un pedotrib, un fost atlet cu o pregătire modestă, apoi locul lor l-au luat gimnaştii care aveau cunoştinţe de medicină. Denumirea de gimnastică provine de la cuvântul grecesc “ghimnos” care înseamnă gol. La greci toate exerciţiile fizice erau practicate cu corpul gol.

Da la vârsta de 18 până la 20 de ani tânărul devenea efeb în urma unui examen şi dacă avea un nivel înalt de cunoştinţe şi pregătire. Intrarea în efebie se făcea cu solemnitate şi depunerea unui jurământ prin care se angaja să păstreze onoarea armelor, să lupte pentru zei, credinţă şi cămin, să se supună legilor şi să apere cetatea. În timpul efebiei continua

13

practicarea exerciţiilor fizice, completată cu instrucţia militară. Fiii patricienilor se dedicau cavaleriei şi formau corpul de elită al armatei (hoplites).

La 20 de ani efebul devenea cetăţean, iar la 22 de ani începea serviciul militar de campanie, căpătând toate drepturile cetăţeneşti şi marea onoare de a apăra cetatea.

Instituţiile de stat pentru educarea copiilor erau gimnaziile, conduse de magistraţi, unde puteau veni şi alţi băieţi şi cetăţeni maturi cu intenţia de a se distra, de a petrece câteva ore plăcute. În secolul al V-le Atena avea trei mari gimnazii: Akademia, Lykeion (unde preda şi Aristotel) şi Kynosarges. Ulterior au fost construite şi alte gimnazii care şi-au diversificat atribuţiile. Cele mai distinse gimnazii erau construite din trei părţi: palestra (a nu se confunda cu palestrele ca instituţii particulare), gimnaziul propriu-zis şi stadionul

Palestra era o incintă de formă pătrată cu latura de 95 m, cu centrul acoperit de nisip iar pe margini cu multe încăperi cu destinaţii diferite (pentru convorbiri filosofice, exerciţiile efebilor, sala de joc). Mai erau băi, săli de masaj, diferite depozite de alimente şi materiale.

Gimnaziul era o instituţie impunătoare prin amploarea construcţiei şi avea formă dreptunghiulară cu lungimea de 192 m, unde erau pistele de alergări şi un parc cu pomi, alei umbrite, statui, bazine cu apă.

Stadionul se afla lângă gimnaziu cu o arenă centrală şi tribune.Personalul care deservea gimnaziul era foarte numeros şi era alcătuit din corpul

administrativ, pedagogic, tehnic şi alte servicii.

Conţinut (Formele de practicare a exerciţiilor fizice)După scopul urmărit şi metodele folosite exerciţiile fizice din cadrul educaţiei fizice

în Grecia antică erau grupate în trei forme de practicare: gimnastica orchestica agonistica

Gimnastica cuprindea toate exerciţiile fizice care se practicau la acea vreme, dar erau destul de puţine faţă de ce se practică astăzi. Ele pot fi grupate în trei categorii:

- exerciţii uşoare: alergarea, săritura, aruncarea, înotul, tragerea cu arcul şi praştia, jocurile cu mingea, cursele de cai şi care;

- exerciţii grele: lupta, pugilatul şi pancratiul;- pentatlonul care cuprndea probe din ambele grupe.Alergarea se practica sub două forme: ca probă de viteză şi de durată (rezistenţă).Alergarea de viteză avea două probe:- dromos, alergare de un stadiu, cca. 192 m;- diaulos, pe distanţă dublă Alergarea de durată (dolicos), o alergare de 24 stadii, se făcea pe distanţa de 4,5 km.Pista era acoperită cu un strat gros de nisip, iar alergătorii erau încălţaţi cu sandale

legate în jurul gleznei dar se alerga şi desculţ. Alergarea nu era doar apanajul bărbaţilor ci era agreată şi de fete. Mai era alergarea oamenilor înarmaţi, exerciţiu cu caracter militar pentru pregătirea efebilor, alergarea de seară sub forma unei ştafete – bophilodromii, alergarea culegătorilor de struguri – longodoforii şi shefilodoforii, alergători de viteză, aşa cum era cunoscut Achile “cel iute de picior” sau alergătorul de la Marathon.

Săritura se practica sub două forme:- săritura în lungime- săritura în înălţime

14

Acestea se executau pe fond muzical asigurat de cântatul din flaut. Săritorul în lungime purta în mâini un fel de gantere în ideea că favorizau o săritură mai lungă sau poate erau folosite la săritura pe loc, care era precedată de ducerea braţelor înapoi, urmată de avântarea lor odată cu săritura.

Aruncarea se făcea cu discul, suliţa şi lancea.Aruncarea discului era un exerciţiu specific grecesc. Discul era confecţionat din lemn,

apoi din piatră şi alamă, avea o greutate de 2-5 kg şi putea fi aruncat aproximativ 32 m. Era un exerciţiu care punea în valoare forţa aruncătorului şi care seamăna cu aruncarea discului de pe loc. În artă a fost redată prin sculptura “Discobolul” lui Miron.

Aruncarea suliţei se făcea la ţintă, nu la distanţă. Suliţa era din lemn cu vârf metalic.Aruncarea lăncii a fost reprezentată de “Doriforul” lui Policlet şi de picturile de pe

vase din care se pot vedea modalităţile de execuţie.

Înotul , favorizat de condiţiile geografice deosebite, cu multe golfuri şi insule, a fost considerat sport naţional atât din motive de ordin natural cât şi utilitar, prin îndeletnicirile legate de pescuit, căutarea coralilor, bureţilor şi stridiilor sau pentru repararea vaselor. Înotul era accesibil şi femeilor, iar cetăţenii oraşelor învăţau înotul în bazinele gimnaziilor sub îndrumarea pedotribilor.

În câteva legende apar personaje care erau buni înotători precum Leandru care traversa în fiecare noapte (dus şi întors) strâmtoarea Dardanele pentru a ajunge la iubita sa Hera sau regele Pirus care în urma unui naufragiu a trebuit să stea toată noaptea în apă, luptându-se cu valurile. De la scriitorul grec Diogene ne-a rămas dictorul “nu ştie să scrie, nici să înoate”. Totuşi pentru noi constituie un paradox faptul că înotul nu a făcut niciodată parte din programul J.O.

Tragerea cu arcul a fost un exerciţiu menţionat în poemele homerice şi reprezentat pe frontonul templului Egina, cretanii fiind străluciţi arcaşi, dar care nu a figurat niciodată în programul olimpic. A intrat într-un con de umbră pentru că acest exerciţiu evita lupta directă, cinstită, fiind dusă de la distanţă, lucru nedemn pentru un grec onest.

Tragerea cu praştia , folosită în perioada naşterii miturilor greceşti, a fost practicată cu un interes tot mai scăzut, îndeosebi în Creta preelenistică.

Cursele de cai şi care au fost cunoscute din epoca preelenistică. Călăria a primit mai multă atenţie din partea atenienilor care aveau chiar o armată de cavalerie. Cursele de care au fost îndrăgite de greci chiar şi atunci când nu au mai fost folosite în război din cauza schimbării tacticii de luptă.

Jocurile cu mingea se practicau din cele mai vechi timpuri. Jocul era cunoscut sub numele de sferistica de la cuvântul sfera (minge). Odiseea ne relatează că Ulise a văzut-o pe Nausica, fiica regelui Alcinou, însoţită de mai multe fete care se jucau cu mingea. Apoi se povesteşte că la curtea regelui, după un dans, s-a organizat un joc cu mingea. Medicii recomandau acest joc pentru că avea rolul de a întări braţele şi a da graţie corpului, aşa cum Galen susţinea că jocul aduce sănătate trupului, simetrie membrelor şi virtute sufletului, ca urmare se practica o gamă variată de jocuri cu mingea.

Harpaston era un joc cu o minge mai mare, asemănător fotbalului de astăzi. Mingile erau de diferite mărimi ; confecţionate din piele, lână sau stofă, umplute cu fulgi sau seminţe de smochine şi erau lovite cu palma, pumnul, piciorul sau băţul.

15

În incinta palestrelor erau spaţii amenajate numite trigon, unde se practicau jocurile.

Lupta era cel mai greu dar şi cel mai frecvent exerciţiu practicat, devenind proba componentă a pentatlonului. La început lupta era un exerciţiu de forţă, grosolan, brutal, apoi a devenit o adevărată artă a iscusinţei şi curajului, cultivând calmul şi prezenţa de spirit, rezultat al inteligenţei. Înainte de începerea luptei corpul se ungea cu uleiuri după un anumit ceremonial.

Erau trei modalităţi de desfăşurare a luptei:- lupta verticală;- lupta orizontală;- acrocheireismos.Lupta verticală era practicată de nobili, fiind permise tot felul de apucări, dar fără

lovituri. Câştiga cel care îşi trântea adversarul de trei ori la pământ.Lupta orizontală se aseamănă cu luptele greco-romane din zilele noastre,

învingătorul trebuind să-şi pună adversarul cu umerii la pământ şi să-l menţină aşa câteva secunde.

Acrocheireismos se caracterizează prin apucări permise numai la nivelul mâinilor şi degetelor fiind învins cel care nu mai face faţă luptei.

Scene de luptă sunt descrise în operele Iliada lui Homer, Metamorfozele lui Ovidiu şi naraţiunea istoricului Heliodor.

În arta sculpturii se remarcă grupul “Luptătorilor Borghese” aflat în muzeul Uffizi din Florenţa.

Pugilatul se desfăşura sub două forme:- cu pumnii goi;- cu pumnii înfăşuraţi în curele numite ceste care uneori se înfăşurau până la cot

protejând articulaţiile şi sporind forţa loviturii.În epoca greco-romană cestele erau ornate cu bucăţi de metal care măreau duritatea

luptei sau chiar provocau moartea adversarului. Au rămas povestiri despre celebrul Eurydamante care şi-a înghiţit dinţii numai să nu se trădeze că ar da semne de slăbiciune şi până la urmă a învins. Ca protecţie pentru cap se folosea o mască de metal. Opinia faţă de pugilat era împărţită, unii contestau acest joc, alţii îl admirau.

În literatură au rămas pagini strălucite în “Argonautica” lui Apollonios din Rodos sau “Eneida” lui Virgiliu.

Pancratiul , cel mai greu exerciţiu din cadrul gimnasticii greceşti, era o combinaţie de luptă cu pugilat. Lupta se desfăşura în picioare sau pe jos şi cuprindea tot felul de apucări, lovituri, piedici. Filosoful Tales din Milet a căzut victima unei insolaţii care i-a fost fatală, dorind să afle învingătorul unei lupte.

Deşi unii îl contestau pentru că uneori se solda cu accidente, Filostrat îl considera “cel mai frumos din toată Olimpia” iar istoricul grec Tucidide dădea numele Olimpiadei după numele învingătorului de la pancratiu.

Pentatlonul era un sport complet care cuprindea: o probă de alergare, săritură, aruncarea discului, a suliţei şi lupta (cinci probe). În analele istoriei au fost consideraţi vrednici de această probă dificilă Heracle şi Xenofon Corinteanul căruia Pindar i-a dedicat o odă. Pentatlonul a fost introdus în programul J.O. în anul 708 î.Hr.

Orchestica se ocupa de arta dansului. Dansurile la greci se deosebeau de cele moderne prin faptul că erau localizate în partea superioară a trunchiului unde braţele aveau un rol primordial. Pentru că exprimau stările sufleteşti ale omului prin mişcări adecvate ele însoţeau ceremoniile religioase, înmormântările, serbările publice, reprezentările teatrale.

16

Erau cunoscute peste 200 de dansuri, dintre care erau mai apreciate dansurile sacre în grup. La spartani avea trecere dansul atletic, iar fetele ateniene etalau mai multă graţie – bibosis.

Fondul muzical era asigurat de instrumente cu coarde şi de flaut, iar ritmul era marcat de tamburine şi castaniete. Muzica însoţea şi alte activităţi, de exemplu spartanii erau obişnuiţi să mărşăluiască sau chiar luptau în ritmul ei.

Dansurile la greci erau de patru feluri:- dansuri funebre;- dansuri religioase;- dansuri pirice;- dansuri dionisiace.Dansurile funebre erau acompaniate de flaut şi se caracterizau prin sobrietate.Dansurile religioase erau executate în grup prin mers sau hore în jurul rugului de

sacrificiu. Au dat naştere baletului sacru sau mai târziu tragediilor.Dansurile pirice (războinice) au fost apreciate de spartani pentru că erau executate de

oameni înarmaţi.Dansurile dionisiace erau organizate cu ocazia unor zile festive din familie sau în

cinstea zeului Dionisos.

JOCURILE OLIMPICE ANTICE

Prima ediţie a Jocurilor Olimpice antice a avut loc cu aproximaţie în anul 776 î.Hr la Olimpia, situată în partea de nord-vest a Peloponezului, aşa cum reiese din unele scrieri istorice vechi. Acestea s-au născut din dorinţa de a oferi un stimulent, o satisfacţie celor care practicau exerciţiile fizice la un nivel mai înalt. La Olimpia se aflau altarul şi statuia lui Zeus – opera lui Fidias relizată din marmusă, fildeş şi aur, Zeus fiind patronul Jocurilor Olimpice antice. Alături de templul lui Zeus se afla măslinul sădit de Heracle din care se rupeau crenguţe care se împleteau în coroniţe ce împodobeau capul învingătorului.

Jocurile Olimpice se organizau din patru în patru ani şi în timpul lor se opreau conflictele armate, anunţându-se armistiţiul.

Concurenţii care participau la întreceri treceau printr-o riguroasă selecţie care se făcea după următoarele criterii:

- criteriul etnic: erau admişi numai grecii;- criteriul social: sclavii nu aveau acces la întreceri;- criteriul moral: participanţii trebuiau să aibă o reputaţie bună şi o moralitate

nepătată;- criteriul tehnic: participau numai atleţii care puteau să-şi asigure o bună pregătire.Pregătirea susţinută a concurenţilor începea cu zece luni înainte de programarea

întrecerilor. Cu o lună înainte de concurs se făceau verificări şi examene, precum şi repartizarea după vârstă.

Conducerea jocurilor era asigurată de magistraţi (agonatehi) care aveau ca atribuţii organizarea serbărilor, conducerea jocurilor, judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor, administrarea cetăţii şi poliţia jocurilor.

Timpul de desfăşurare era de cinci zile iar programul începea cu solemnităţi şi ceremonii după care urmau întrecerile. În prima zi se depunea jurământul la altarul lui Zeus. Încălcarea jurământului era aspru pedepsită. Concursul propriu-zis se desfăşura în zilele de 2,

17

3 şi 4 iar ordinea probelor era: pentatlonul (alergări, sărituri, aruncări, luptă, pugilat) şi pancratiul. Jocurile se încheiau cu alergarea oamenilor înarmaţi – proplitoaramii.

După aceea se mergea la hipodrom unde avea loc proba de călărie şi care.Începând cu secolele V-IV î.Hr. au fost introduse şi concursuri de muzică, poezii şi

citirea anumitor fragmente din lucrări valoroase. Poetul Pindar a fost prezent cu volumul “Epinikia” – 100 ode închinate învingătorilor, altul a fost istoricul Herodot.

În ziua a cincea se încoronau învingătorii. Premiile erau acordate în faţa templului lui Zeus, lângă măslinul sacru sădit de Heracle. Învingătorii erau declaraţi eroi naţionali, aproape semizei şi primeau daruri substanţiale în sclavi, cai, vase şi cupe de aramă, veşminte bogate şi premii în bani. Ei defilau prin faţa spectatorilor care îi aclamau cu entuziasm, apoi mergeau să depună sacrificii pe altarele zeilor.

Când se întorceau în cetăţile de origine erau primiţi cu onoruri, se organiza o intrare triumfală într-un car tras de patru cai, precedat de torţe şi urmat de un cortegiu triumfal. Semnificaţia acestui procedeu era că cetatea care avea un asemenea erou nu mai avea nevoie de ziduri de apărare. Se continua cu ospăţuri, cuvântări şi acordarea de favoruri: scutirea de impozite, pensie viageră, loc de onoare la spectacole etc, poeţii le dedicau ode iar sculptorii le ridicau statui.

Învingătorii cei mai cunoscuţi care au rămas pentru posteritate au fost: Milon din Crotona, Xenofon Corintianul, Teagene etc. La ultimele 50 de ediţii al J.O. învingătorii au aparţinut Asiei Mici, Alexandriei şi Romei.

Decăderea şi stingerea Jocurilor Olimpice

Dacă romanii i-au cucerit pe greci pe calea armelor, grecii au fost învingători prin cultură. Romanii au preluat de la greci Jocurile Olimpice dar cu altă organizare şi desfăşurare. Cu timpul exerciţiile fizice au intrat într-o perioadă de decădere, însuşi împăratul Nero a participat la jocuri şi a câştigat la concursul de care, dar se presupune că prin procedee nesportive.

Începând cu secolele II-III grecii au abandonat idealul de frumos şi armonie şi au preluat de la romani tendinţa de brutalitate şi profesionalism. Atletismul a început să decadă, spiritul olimpic a fost înlocuit de spectacol. Exerciţiile nu mai constituiau un mijloc, ci au devenit un scop în sine, a apărut concepţia de atlet profesionist, cu specializare într-o singură probă.

Au existat o serie de scriitori şi oameni de seamă ai Greciei precum Lucian, Solon, Filostrat, Galen, Pausanias care au încercat să reînvie gimnastica.

Împăratul roman Adrian şi succesorii săi au încercat să reînvie activitatea de la Olimpia, ca urmare s-au realizat construcţii care au sporit frumuseţea, popularitatea şi au redeşteptat interesul public. Totul a fost trecător pentru că jocurile şi-au pierdut din interes, atleţii profesionişti au fost ironizaţi. La acestea s-a adăugat şi creştinismul care nu agrea aceste manifestări.

Dacă primul câştigător al J.O. a fost Korecos (Corebos) în anul 776 î.Hr., ultimul a fost persanul Varazdatos care a câştigat la pugilat în anul 385.

În anul 394 a fost dat decretul de desfiinţare a J.O. de către împăratul roman Teodosiu, se pare că din considerente politice, existând temerea ca Grecia să ceară independenţa faţă de Bizanţ datorită prestigiului câştigat la J.O. În anul 395 vizigoţii lui Alaric au prădat Olimpia, în 408 statuia lui Zeus a fost dusă la Constantinopol unde a fost mistuită de foc. În 426 împăratul Teodosiu al II-lea a poruncit ca toate templele păgâne să fie distruse prin foc, astfel a dispărut celebrul templu al lui Zeus. Vandalii au fost cei care au distrus tot ce mai prezenta interes. Apoi au urmat cutremurele de pământ din 551 şi 552 care

18

au transformat totul în ruine şi au acoperit cu aluviuni ale apelor hipodromul, stadionul şi întregul sanctuar pentru o perioadă de 15 secole.

FeniciadeleS-a ridicat un semn de întrebare asupra originii J.O. antice atunci când libanezul

Lahib Butros a afirmat în teza sa de doctorat că în Fenicia au fost organizate jocuri olimpice cu o mie de ani înaintea J.O. din Grecia, afirmaţie pentru care a adus argumente verosimile.

Tirul şi Sidonul au fost cele mai vestite oraşe încă din secolele X-IX î.Hr, iar sistemul de scriere alfabetică a fost cea mai mare realizare a culturii feniciene, care apoi a fost preluat de greci şi de romani.

Prin săpături arheologice au fost scoase la lumină ruinele unor baze sportive din oraşul Tir care sunt asemănătoare cu cele de la Olimpia în ceea ce priveşte planul de sistematizare şi forma construcţiilor. De exemplu stadionul este asemănător ca formă, ornamente şi lungimea pistei cu cel din Olimpia.

Ştiindu-se că fenicienii au înfiinţat multe colonii în insulele greceşti, s-a presupus că au exercitat o influenţă puternică pe mai multe planuri asupra populaţiei autohtone şi că grecii nu au rămas indiferenţi la îndeletnicirile şi cunoştinţele lor.

Apoi s-a dovedit că în oraşul Tir construcţiile au fost realizate cu o mie de ani înaintea celor din Olimpia iar primele J.O. au fost Feniciadele de la care s-au inspirat grecii.

Pentru că grecii au trecut sub tăcere acest lucru, pe bună dreptate ei se mândresc că au dat naştere unui fenomen fără egal în cultura universală, Jocurile Olimpice care au durat 12 secole.

Chiar dacă Lahib Butros are dreptate, nu se schimbă nimic din măreţia şi autoritatea J.O. care au devenit o culme de referinţă a culturii antice greceşti.

Celelalte jocuriIn antichitate au mai fost şi alte întreceri, diferite de cele de la Olimpia, cu o

peridiocitate diferită şi cu caracter local sau regional, cu amploare redusă.La aceste jocuri participau atleţi veniţi din întreaga Eladă şi erau îmchinate unei

divinităţi sau erou regional, pentru comemorarea unor victorii sau evenimente importante.Dintre aceste jocuri mai cunoscute erau: nemeice, istmice, pitice şi panatenee.Jocurile nemeice aveau numele de la oraşul Nemeea şi erau dedicate cultului

morţilor. Primele jocuri au fost organizate pentru a cinsti memoria unui băiat care a murit în timp ce păzea un izvor pentru luptători. Apoi au fost organizate de Heracle. (Cei şapte împotriva Tebei).

În anul 573 s-au organizat primele jocuri care se repetau din doi în doi ani şi erau aproximativ asemănătoare cu cele de la Olimpia, doar că învingătorii primeau o coroană de iederă şi magistraţii erau îmbrăcaţi în negru.

Jocurile istmice se organizau primăvara la Corint, din doi în doi ani, în cinstea unui zeu regional, apoi au căpătat caracter universal şi au fost dedicate lui Poseidon (Neptun). Pe lângă întreceri erau şi concursuri muzicale iar învingătorilor li se dădeau coroane de pin.

Jocurile pitice aveau loc la Delfi, erau închinate zeului Apolo şi constau din întreceri muzicale prin voce şi chitară. Se organizau toamna ala un interval de opt ani şi au ajuns pe locul doi după Olimpia. Învingătorul primea o coroană de laur. Din secolul al IV-lea î.Hr.la Delfi s-au realizat mai multe construcţii ca: stadion, gimnaziu, un teatru în aer liber, templul lui Apolo etc. pentru care a contribuit cu fonduri şi Herodes Atticus. Acestea au facilitat organizarea de serbări deosebit de fastuoase.

Jocurile panatenee de la Atena erau deschise tuturor concurenţilor din Elada şi erau motivate de reunirea celor 12 state greceşti sub conducerea lui Teseu. La început erau

19

întreceri rapsodice: poezie, cântec şi muzică instrumentală, apoi s-au adăugat întreceri de gimnastică, dansuri pirice, întreceri de ambarcaţiuni, echipe înarmate şi concursuri de frumuseţe corporală. La încheierea întrecerilor se făcea o deplasare pe Acropole, templul zeiţei protectoare Atena, opera lui Fidias.

Aceste jocuri nu s-au ridicat la nivelul celor de la Olimpia, dar au contribuit la închegarea politică şi economică a cetăţilor greceşti.

Intrebari:1. Care este evolutia exercitiului fizic in Grecia Antica in contestul

perioadelor istorice?2. Precizati in ce consta: -a)Conceptia igienica; -b)Conceptia militara;

c)Conceptia armonica (Grecia Antica perioada clasica)3. Precizati formele de practicare a exercitiilor fizice in Grecia Antica.4. Descrieti institutiile in care se practicau exercitiile fizice in Grecia

Antica.5. Descrieti Jocurile Olimpice Antice Grecesti.6. Descrieti jocurile de intrecere in Grecia Antica.7. Ce cunostinte aveti asupra Jocurilor Sportive „Feniciadele”?

ROMA ANTICĂ: INFLUENŢA GREACĂ, CARACTERUL MILITAR,CONCEPŢII, INSTITUŢII. FORME SPECIFICE DE PRACTICARE ŞI

DECĂDEREA EXERCIŢIILOR FIZICE

Roma antică era un stat sclavagist militarist, cu tendinţe de expansiune teritorială. În perioada Republicii conducătorii militari şi conducătorii statului erau aleşi pe criteriul iscusinţei militare “buni luptători”. Această formă de organizare militară şi socială a durat până în secolul II î.Hr., când reforma lui Marius duce la înfiinţarea armatelor profesionale alcătuite din mercenari.

Influenţa greacăContactul cu civilizaţia geacă a avut loc cu mult înainte de cucerirea Greciei de către

romani prin intermediul coloniilor greceşti din sudul Italiei, din Sicilia şi Etruria. Aşa a fost cunoscută gimnastica iar când romanii au cucerit Grecia atletismul avea deja un caracter profesionist. Eerciţiile uşoare: alergările, săriturile şi aruncările trecuseră pe planul al doilea, lupa, pugilatul şi pancratiul erau în mare vogă.

De la greci romanii au preluat concepţiile religioase, obiceiurile, arta şi unele aspecte ale modului de viaţă, iar instituţiile greceşti le-au adaptat la conceptul lor de viaţă. Fiind mai pragmatici au fost interesaţi să-şi formeze oameni sănătoşi şi robuşti care să facă faţă rigorilor militare.

Caracterul militarLa romani, în perioada Republicii, armata constituia pârghia principală de educaţie,

deci adolescenţii intrau sub controlul statului pentru asigurarea educaţiei militare. La 15 ani erau preluaţi de stat, la 17 ani deveneau apţi pentru armata activă. Exerciţiile militare aveau loc în Câmpul lui Marte din Roma. Punctul forte al armatei îl constituia pedestrimea care era împărţită în două forme: uşoară şi grea.

Marşul era exerciţiul fundamental al pregătirii ostaşilor în care pe lângă echipament şi armament militarul mai purta hrana de care avea nevoie precum şi cele necesare diferitelor lucrări de amenajare a taberelor. Marşurile erau programate în fiecare dimineaţă sub două modalităţi: marşul uşor într-un ritm de 6 km la oră şi marşul forţat de 8 km la oră.

20

Pentru dezvoltarea îndemânării, preciziei şi pentru iuţeala mişcărilor erau folosite exerciţiile de alergare alături de calul care galopa, săriturile peste cal de lemn, tragerea cu arcul, călăria, înotul şi mânuirea sabiei. La început tânărul se pregătea era fără arme, apoi complet echipat iar protecţia se făcea cu ajutorul scutului.

Cavaleria avea un loc secundar la romani întrucât în primele trei rânduri era folosită pedestrimea. Înotul era foarte îndrăgit de romani, indispensabil pentru militari care după exerciţii se aruncau în apa Tibrului pentru răcorire şi împrospătarea forţelor, dar şi pentru fiii patricienilor. Acest lucru a dat naştere dictonului “Nec natat, nec legit” (un soldat care nu ştie să înoate, nici să citească), dar a salvat şi multe vieţi de la înec: împărăteasa Agripina, Scipio Africalul, generalul Sertorius şi Cezar.

Concepţiile şi instituţiile la romaniRomanii au parcurs două perioade în ceea ce priveşte educaţia şi practicarea

exerciţiilor fizice. Prima a fost perioada republicii când predomina concepţia proprie şi a doua când s-a simţit influenţa greacă şi practicarea exerciţiilor fizice păstra caracterul de clasă, erau apanajul “oamenilor liberi”. Sclavii care proveneau din prizonierii de război sau din populaţiile cucerite nu aveau acces deoarece ei nu trebuia să devină viguroşi, puternici, ca să constituie un pericol pentru organizarea socială a statului roman. O excepţie sunt sclavii care erau pregătiţi pentru arena circurilor, oferind spectacole brutale dar gustate de public.

Idealul grec al armoniei şi frumuseţii nu era apreciat de romanii pragmatici care doreau să instruiască o armată puternică pentru apărarea orânduirii sociale şi extinderea cuceririlor teritoriale. Educaţia tinerilor se realiza în familie sub supravegherea tatălui şi căuta să răspundă nevoilor cotidiene ca vănătoarea şi muncile agricole, jocurile fiind inspirate din exerciţiile militare. La vârsta adolescenţei tinerii erau preluaţi de stat pentru pregătirea militară care avea scopul de a forma cetăţeni cu înalte virtuţi, curajoşi, puternici, disciplinaţi şi cu respect faţă de legile ţării. Muzica, arta şi filosofia nu erau elemente ale educaţiei întrucât muzica sporeşte sensibilitatea şi te îmbie la visare potrivit concepţiei generalului roman Scipio Africanul Numai lectura, scrierea şi îndeosebi exerciţiile fizice asigură o educaţie morală şi sporesc forţele fizice necesare militarilor.

Din secolul al II-lea î.Hr. romanii au intrat în a doua perioadă când în educaţie se simte influenţa grecilor, programul educaţional se îmbogăţeşte, se introduce gramatica şi retorica. Au fost preluate exerciţii fizice de la greci dar numai cele care foloseau la pregătirea viitorilor militari care urmau să fie încorporaţi în centuriile şi legiunile armatei romane.

Dintre instituţii, romanii au fost interesaţi de băi, dar, dacă la greci erau folosite de atleţi pentru a se spăla de nisipul din arene, la romani bazinele cu apă vor deveni elementul esenţial, în secolul al IV-lea la Roma existau 854 de băi publice. Patricienii aveau băi luxoase iar plebeii amenajări publice.

Deşi oamenii bogaţi aveau băi în locuinţele lor, ei preferau băile publice care se numeau terme, cele mai cunoscute fiind termele lui Caracala considerate o minune a lumii vechi, întinse pe 11 ha, şi cele ale lui Deocletian pe 13 ha. În termele lui Caracala puteau să facă baie în acelaşi timp 1600 persoane, bazinele având apă rece, călduţă şi caldă, deasemenea erau băi de aburi, de cadă, duşuri. Termele aveau ca anexe grădini cu fântâni, saloane de odihnă, săli de gimnastică, de jocuri, de masaj, biblioteci şi muzee. În aceste instituţii nota specific romană era îmbinarea armonioasă a laturii intelectuale cu cea fizică.

Programul în aceste instituţii era complex, cuprinzând o şedinţă de atletism sau joc cu mingea, o saună uscată cu căldură care favoriza transpiraţia, se trecea la bazinul cu apă caldă, apoi călduţă şi la sfârşit cu apă rece. După baie se trecea în camera de odihnă unde se făcea masaj după care se ungea corpul şu se parfuma. Urmau plimbările prin grădinile anexe în care se purtau diferite discuţii despre evenimentele zilei, politică sau afaceri.

Amfiteatrul şi circul erau instituţii specific romane.21

Forme specifice de practicare a exerciţiilor fiziceRomanii nu au avut un sistem original din punct de vedere tehnic, metodic şi

organizatoric. În perioada republicii exerciţiile fizice erau destul de limitate şi jocurile erau inspirate din exerciţiile militare.

Cato, scriitor şi om politic roman, s-a ocupat special de educaţia fiului său acordând o atenţie deosebită exerciţiilor fizice folosind ca mijloace de educaţie rezistenţa la frig şi căldură, înotul în ape repezi, călăria, pugilatul, aruncarea lancei, lupta etc.

În epoca imperiului exerciţiile fizice împrumutate de la greci respectau structura tehnică a acestora dar nu şi scopul. Au construit palestre şi gimnazii, au preluat pentatlonul pe care l-au numit quinquertium, dar goliciunea corpului în arenă o considerau o imoralitate.

Dansul nu a fost înţeles de romani, l-au ignorat şi chiar l-au interzis, un roman care dansa în public era compromis. Împăratul Tiberiu a dat un edict prin care alunga dansatorii în afara Romei, iar Dimiţian i-a exclus din senat pe cei care au fost surprinşi dansând. Exista o singură excepţie, dansatorii profesionişti care foloseau dansul ca element al artei dramatice.

Inotul avea un caracter utilitar mai ales pentru militari care trebuia să treacă prin râuri, dar a generat şi serbări nautice care se organizau pe mare la Ostia.

Gimnastica şi atletismul aveau deasemenea un caracter militar.Săriturile în înălţime, lungime sau cu obstacole erau practicate de o categorie de

preoţi numiţi salii sau salieni, erau executate după ceremoniile religioase şi închinate zeului Marte.

Jocul cu mingea a ocupat un loc de cinste în preocupările romanilor, fiind folosite patru feluri de mingi:

- follis, o minge mare, umflată cu aer şi bătută cu pumnul, braţul sau racheta;- trigonul, o minge mică, asemănătoare celei de tenis, folosită într-un joc de două

echipe a câte trei jucători aşezaţi în triunghi;- pagaenica, o minge mai mare rezervată ţăranilor;- harpastum, o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pământ; jocul era între

două echipe, asemănător jocului de handbal.Datorită concepţiei şi atitudinii faţă de practicarea exerciţiilor fizice, instituţiile

greceşti au căpătat forme specifice la romani. Din gimnaziile greceşti a rămas palestra care a devenit stabiliment de băi. Luptele de gladiatori au luat locul întrecerilor atletice.

Oamenii de ştiinţă dădeau atenţia cuvenită exerciţiilor fizice. Doctorul Celsus recomanda igiena, gimnastica şi exerciţiile fizice practicate cu moderaţie, alergările, jocurile, plimbările în aer liber etc dozate în funcţie de vârstă, constituţia fizică, anotimp şi profesie. Apariţia transpiraţiei era considerată ca un semn că individul a obosit şi că exerciţiile fizice trebuie întrerupte.

Decăderea exerciţiilor fiziceDupă decăderea vieţii publice şi private exerciţiile fizice au intrat într-o fază de

degradare la care au contribuit şi:- destrămarea orânduirii sclavagiste;- incursiunile şi cuceririle popoarelor migratoare, aşa-zise barbare;- răscoalele repetate ale sclavilor, culminând cu cea a lui Spartacus care a

determinat căderea imperiului roman;- destrămarea vieţii economice;- războaele civile şi rivalităţile dintre generali etc.Aceste cauze au dus şi la decăderea instituţiilor, ce mai mare fiind a jocurilor publiceInstituţiile cu un rol important la romani au fost:

22

- teatrul care era destinat reprezentaţiilor scenice;- circul unde aveau loc cursele de cai;- amfiteatrul unde aveau loc luptele de gladiatori.Erau considerate zile de sărbătoare zilele în care erau organizate jocuri. În timpul lui

August jocurile ocupau 70 de zile pe an, în timpul lui Traian erau 123, în secolul III erau 175, aşa s-a ajuns la o zi lucrătoare şi două de sărbătoare. Juvenal a ajuns să spună că romanii doresc numai “panem et circenses” (pâine şi jocuri de circ).

În luna aprilie aveau loc jocurile megalitice, închinate zeiţei Cibela – mama zeilor, cu un caracter religios, asemănătoare erau jocurile cereales, organizate în cinstea zeiţei Ceres –zeiţa fecundităţii.

Jocurile florale cu un caracter teatral erau închinate zeiţei Flora. În luna iunie se organizau jocurile în cinstea zeului Apolo care cuprindeau scene de teatru, alergări de cai şi care în Circus Maximus. Se executau cu multă îndemânare voltije pe mai mulţi cai.

Jocurile seculare cu semnificaţii istorice se organizau la intervale mai mari de timp, cu program de teatru şi circ.

Jocurile de circ închinate lui Jupiter, Junonei, Minervei etc. aveau loc în septembrie şi cuprindeau curse de cai, biga (cu doi cai) şi quadriga (cu patru cai), lupte călări între nobili, alergări, întreceri atletice asemănătoare cu ale grecilor: lupta, pugilatul, sărituri şi aruncarea discului. Mai târziu s-au mai adăugat lupte brutale, sângeroase, precum şi imitaţii de lupte navale.

Jocurile plebeiene aveau loc în noiembrie şi erau organizate în Circus Flaminius.Cele mai reprezentative teatre erau Pompei cu 27.000 locuri şi Marcellus cu 14.600

locuri unde se jucau tragedii, pantomimă şi balet, ultimele două foarte mult gustate de public.Jocurile de circ – circenses – aveau loc în Circus Maximus care a fost reconstruit în

timpul lui Nero şi avea dimensiuni impresionante – 600/200 m - cu o capacitate de 255.000 de locuri şi o pistă care măsura 568 m. O cursă de care se desfăşura pe parcursul a şapte tururi, apoi a fost redusă la cinci de Domiţian. În timpul lui August se organizau 12 curse, apoi 34 în timpul lui Caligula, culminând cu 100 în timpul domniei Flavilor. Se întâmplau şi accidente, uneori mortale la vârsta de 20-25 ani.

Jocurile atletice împrumutate de la greci au degenerat la romani în spectacole de amfiteatru, brutale, cu luptători profesionişti recrutaţi din categoriile sociale pauperizate. Se pare că au ajuns la romani prin intermediul etruscilor şi făceau parte din ritualul funerar care înlocuia vechile sacrificii numite munus. Asemenea dueluri cu lancea se găsesc pe pietrele funerare ale etruscilor.

Cele mai impunătoare spectacole se organizau în Colosseum, construit în timpul Flavilor, care avea 50.000 de locuri în tribune, iar arena în care aveau loc luptele cu animale sălbatice ori cu gladiatori avea dimensiunile de 86/54 m.

Jocul venationes (de la cuvântul vânători) era în fapt un măcel în care victimile erau animalele sălbatice (urşi, lei, tigri, pantere, elefanţi şi mistreţi) răpuse de lovituri de sabie, suliţă şi săgeţi. Uneori erau introduşi în arenă bestiarii (oameni neînarmaţi, condamnaţi la moarte, criminali, sclavi) şi lăsaţi pradă animalelor sălbatice sau creştinii pe timpul lui Nero care dorea să-i extermine.

Hiplomachia era o luptă crudă între gladiatori recrutaţi dintre sclavi, delincvenţi, prizonieri de război şi chiar voluntari instruiţi într-un fel şcoli numite ludii gladiatorii conduse de un maestru de scrimă numit lanista.

Lupta se desfăşura sub forma unui duel cu spada iar luptătorii purtau un echipament special de protecţie pentru ca lupta să dureze cât mai mult.

Mai era un gen de luptă, a retiarilor, în care un luptător era înarmat cu un trident şi o plasă, iar celălalt cu spadă şi scut, iar cel căzut putea cere graţierea prin ridicarea mâinii

23

stângi. Dacă în tribună se afla împăratul, acesta stabilea sentinţa prin poziţia degetului mare al mâinii după ce se “consulta” cu spectatorii şi dacă degetul era orientat în sus era graţiat, iar dacă degetul era orientat în jos învinsului i se aplica o lovitură mortală.

Pentru a mări spectaculozitatea acestor lupte s-a ajuns la adevărate masacre colective când se introducea în arenă până la 320 perechi de gladiatori în acelaşi timp şi adesea jumătate dintre ei rămâneau morţi. În 113 Traian a organizat un spectacol cu 1200 de perechi de gladiatori şi lupta a durat trei zile. Acest gen de spectacole a fost denigrat de istoricii de mai târziu, astfel istoricul german Momsen a spus că această “plăcere abjectă a jocurilor gladiatorilor a fost cancerul care a ros Roma şi în genere epoca din urmă a antichităţii”, iar istoricul francez Carcopino scria ”Pentru onoarea romanilor, am voi să smulgem din cartea istoriei lor această filă unde se murdăreşte cu sânge imaginea civilizaţiei pe care ei au creat-o”.

Dacă se face o comparaţie între epoca de glorie a Jocurilor Olimpice din Grecia antică şi spectacolele sălbatice din circurile şi amfiteatrele romane se constată măsura în care au decăzut exerciţiile fizice în epoca romană. Dacă se compară epoci mai apropiate, adică Grecia de după cucerirea romană cu spectacolele din timpul imperiului Roman, se constată că deosebirile nu sunt atât de izbitoare, exceptând luptele de gladiatori.

Intrebari:1. Care este influenta Greaca asupra practicarii exercitiului fizic si care este

specificul exercitiilor fizice in Roma Antica?2. Care sunt conceptiile si institutiile la Romani asupra exercitiului fizic.3. Precizati in ce consta decaderea practicarii exercitiului fizic in Roma Antica.

OBIECTIV: Cunoasterea importantei exercitiilor fizice in perioada clasica, cavalerismul si exercitiile fizice populare in Evul Mediu.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EVUL MEDIUEXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT, ÎN PERIOADA CLASICĂ

ŞI EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUTEvul mediu cuprinde perioada de la căderea Imperiului Roman de apus (476) până la

căderea Imperiului Roman de răsărit (1453).După destrămarea orânduirii sclavagiste s-a trecut încet la feudalism care a fost

generat de trei fenomene importante: Schimbarea modului de producţie sclavagist cu cel feudal însoţit de prefaceri de

natură politică, socială şi culturală, fiind vorba de:- structura de clasă a societăţii;- relaţiile social-economice;- concepţiile politice, juridice, filosofice etc.- instituţii noi.

Apariţia altor popoare din afara imperiului – barbarii - care au zdruncinat Imperiul roman.

Răspândirea religiei creştine care a avut şi influenţe politice, contribuind la înlăturarea sclavagismului.

24

Feudalul, care provenea dintr-un şef militar intrat în posesia unei proprietăţi rurale, a fost nevoit după căderea imperiului să-şi consolideze poziţia economică şi socială. Astfel, pentru protecţia proprietăţii, a început să facă amenajări şi construcţii din lemn şi piatră. Pământul era lucrat de iobagi care aveau un statut mai bun decât sclavii. Treptat fosta reşedinţă a feudalului s-a transformat în castel sau burg, acestea devenind centrul vieţii feudale. Din cauza nesiguranţei vieţii în oraşe şi pe drumuri s-au limitat schimburile economice şi proprietatea feudală a devenit o unitate economică închisă, izolată de restul lumii, încercând să satisfacă toate cerinţele interne ale seniorului şi ale vasalilor săi.

Orânduirea feudală s-a consolidat şi prin suprastructura proprie concretizată în noile concepţii politice, juridice, filosofice şi a instituţiilor respective.

Ocupaţiile principale ale seniorului erau: vânătoarea, viaţa de curte şi războiul. În aceste condiţii seniorii trebuia să ştie să călărească, să mânuiască armele, să vâneze şi să-şi modeleze anumite maniere impuse de viaţa la curte. Deci atenţia era îndreptată spre fortificarea organismului şi amplificarea calităţilor de luptător. Astfel, el apela la o serie de exerciţii şi jocuri care imitau scenele de vânătoare sau de război, mânuirea armelor trecând de la un exerciţiu sportiv la o necesitate, dar şi o plăcere.

Cele menţionate mai sus s-au întâlnit mai accentuat la popoarele germanice instalate în nordul Europei. Acestea duceau o viaţă patriarhală despre care se menţionează în scrierile istorice “Edda”, “Saga”, “Niebelungenlied”. “Edda” este cunoscută sub forma veche poetică şi sub forma nouă în proză. Din “Edda” poetică, care cuprinde cântece din sec.IX-XII din mitologia nordică şi legende istorice din Islanda şi Norvegia, aflăm despre un program de învăţământ în care se arată că tânărul trebuie să ştie să folosească scutul, arcul, lancea, sabia, să călărească şi să înoate.

“Saga” este o culegere de povestiri istorice anonime, transmisă oral şi în scris, în care sunt elogiaţi luptători pentru libertate din vremea colonizării Islandei de către danezi (sec.X-XI) sau sunt povestiri despre viaţa regilor norvegieni şi ai altor ţări. În "Saga" se împletesc elemente ale mitologiei nordice cu realităţi istorice şi sociale şi motive sau personaje din vechile legende şi basme germanice.

Poemul “Niebelungenlied” vorbeşte despre obiceiurile şi credinţele germanilor din cele mai vechi timpuri. Din scrierile episcopului creştin Sidonius Apollinaris (sec.V) aflăm lucruri interesante despre modul de viaţă al germanilor şi despre heruli, o populaţie germano-gotică, vestiţi alergători, despre franci care erau buni înotători şi despre scandinavi care excelau în aruncarea lăncii.

Germanii puneau mare preţ pe exerciţiile fizice atât la bărbaţi cât şi la femei. Acestea făceau parte din programul adunărilor populare, erau practicate la reuniunile familiale, la nunţi, înmormântări, constituiau punctul culminant al festivităţilor unde se etala forţa şi îndemânarea. De aici se poate vedea rolul şi locul pe care l-au jucat exerciţiile fizice în viaţa acestor popoare.

Exerciţiile cele mai practicate erau: alergarea, săritura în lungime şi peste obstacole şi aruncarea (aruncarea pietrei specifică germanilor). Înotul era practicat chiar şi în zilele de iarnă iar călăria era un mijloc de deplasare la luptă şi la vânătoare, în sud fiind cei mai buni călăreţi. Mersul cu patinele şi schiurile erau practicate mai mult de scandinavi (în Suedia, lângă lacul Hoting, s-a găsit un schiu vechi de 3000 ani).

În insulele britanice exerciţiile fizice s-au practicat înainte de invazia saxonilor aşa cum reiese din cronici, poeme eroice, poezii lirice şi aveau scopul de a se pregăti pentru luptă, vânătoare sau interes sportiv pentru plăcerea de mişcare. Vânătoarea ocupa un loc important, regele însuşi era un exemplu de iscusinţă şi curaj.

Cele mai îndrăgite exerciţii erau:- călăria – pentru vânătoare şi bătălii;

25

- tragerea cu arcul – în război dar şi la întrecere;- tragerea cu praştia;- lupta – practicată din timpuri străvechi;- înotul – despre care s-au ţesut multe poveşti;- canotajul cu ambarcaţiuni;- patinajul;- aruncarea cu piatra (o întecere a fost organizată la încoronarea regelui Arthur);- căţăratul în copaci;- dansul, alcătuit din sărituri şi exerciţii de echilibru (Tacit menţionează dansul

săbiilor la vikingi).Slavii erau renumiţi în aruncarea suliţei la ţintă şi la distanţă, în tragerea cu arcul,

scrimă cu bastoane, aruncarea pietrelor şi alte jocuri specifice.Creştinismul aduce unele schimbări în viaţa medievală a popoarelor. Pe lîngă castel

apar mănăstirile în care, potrivit preceptelor creştine, nu se pune preţ pe educaţia fizică, îngrijirea trupului nu intra în vederile bisericii. Interzicerea Jocurilor Olimpice este un argument în acest sens. Tertulian, unul din părinţii bisericii creştine, a spus plin de indignare “Palestrica diaboli negotium” (exerciţiile corporale sunt o operă a diavolului). Dintr-un exces de zel erau contra măsurilor de igienă, baia şi înotul erau considerate imorale şi ruşinoase pierderi de timp.

În a doua parte a evului mediu s-a început o încurajare a practicării exerciţiilor fizice, datorată în principal cavalerismului.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN PERIOADA CLASICĂCAVALERISMUL, CELE ŞAPTE VIRTUŢI CAVALEREŞTI

Cavalerismul include nu numai instituţia ca atare, ci şi ideile, obiceiurile şi moravurile specifice evului mediu. A apărut ca o necesitate istorică, izvorând din imperativele timpului, haosul fiind un pericol atât pentru stat cât şi pentru biserică, cele două forţe majore ale orânduirii medievale. După estomparea contradicţiilor şi armonizarea intereselor au început să sprijine noua instituţie – cavalerismul – sabia cavalerului a devenit scutul bisericii. Interesul a fost pe plan intern dar şi în afara graniţelor, cruciadele fiind o dovadă concludentă.

Cuvântul cavaler are corespondent în mai multe limbi: chevalier, caballero, Ritter.În Franţa cavalerismul a îmbrăcat forme specifice ca mentalitate, organizare şi

manifestare, fiind ţara unde a luat naştere.Cavalerul trebuia să aibă simţul onoarei şi al datoriei, călcarea cuvântului dat era

considerată o greşeală gravă.Literatura vremii ne-a lăsat poemele epice “Chanson de geste” şi “Niebelungenlied”

inspirate din viaţa cavalerilor care, dincolo de fantezie şi exaltare, conţin elemente autentice pentru a reconstitui acea epocă.

Statutul de cavaler era foarte exigent pentru aspiranţi, astfel că ei treceau printr-un lung şi complex proces de instruire şi educaţie. După perioada petrecută în familie, între 7 şi 16 ani urma noviciatul. La 12 ani era încredinţat unui preceptor. Noviciatul se făcea pe lângă un cavaler în vârstă, apoi pe lângă o curte a seniorilor sau princiară cu statut de paj. Copilul – viitorul cavaler - trebuia să-şi formeze educaţia intelectuală, morală şi fizică. Latura intelectuală era destul de modestă, uneori chiar ignorată, accentul se punea pe preceptele religioase.

26

Pajul petrecea o bună parte de timp pe lângă “doamna castelului” îndeplinind anumite servicii: compunea scrisori şi le ducea la destinaţie, servea masa, întreţinea anumite conversaţii cu stăpâna castelului, era scutier etc.

Cele şapte virtuţi cavalereşti

1. Călăria constituia elementul esenţia al statutului de cavaler dar nu era numai apanajul cavalerului. Era necesară la partidele de vânătoare ca şi la război. Seniorul se deplasa numai călare, motiv pentru dictonul “Omnes nobilitas ab equo” (toată nobleţea purcede de la cal).

Copilul învăţa să călărească de la patru ani. Se punea mare preţ pe eleganţa mişcărilor, urcarea şi coborârea de pe cal prin săritură, pentru militari serviciul era îngreunat de purtarea armamentului.

2. Înotul avea caracter militar, specific pentru timpurile acelea.3. Mânuirea armelor era foarte împortantă, punându-se accentul pe scrimă cu sabia,

lancea şi bastonul. Armele care impuneau ducerea luptei de la distanţă precum arcul şi archebuza erau dispreţuite de nobili, dar erau acceptate la vânătoare. Vânătoarea era o adevărată ceremonie desfăşurată cu mare alai, câini şi şoimi crescuţi de nobili, cavaleri sau chiar de regi.

4. Lupta se practica cu scopul pregătirii de război, dar avea şi caracter sportiv. Se mai practica şi lupta de-a călare.

5. Aruncarea cu suliţa şi piatra erau foarte agreate.6. Viaţa de curte făcea parte din manierele specifice ale cavalerilor, care trebuia să

dea dovadă de maniere distinse.7. Turnirul era un joc războinic pe echipe care punea în valoare toate virtuţile şi

deprinderile cavalereşti şi un mijloc de pregătire pentru război.Turnirul avea şi o latură de sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă când era organizat cu

ocazia unor evenimente familiale sau publice: o căsătorie, o inaugurare, o adunare nobiliară, o vizită importantă, încheierea unor alianţe ori a unei păci. Celţii l-au preluat sub forma unei lupte brutale, chiar sângeroase. Francezii l-au transformat într-un joc cavaleresc

A fost răspândit în întreaga Europă de cruciade. În evoluţia lui se disting două faze: prima pînă în secolul al XIII-lea şi a doua după această dată.

În prima fază turnirul şi-a păstrat caracterul violent, brutal aşa cum a fost preluat de la celţi. Rivalitatea sportivă degenera într-o luptă adevărată care făcea victime. În celebrul turnir de la Neuss au pierit 60 de cavaleri şi scutieri. Au fost necesare legi şi ordonanţe date de regi pentru atenuarea brutalităţii acestora, chiar interzicerea lor.

În a doua fază turnirul a căpătat un autentic caracter sportiv cu anumite reguli de desfăşurare, fiind un spectacol agreabil. Se precizau regulile de joc, echipamentele, armele folosite, loviturile permise.

Iuta era o variantă a turnirului care consta într-o luptă în doi, mai uşor de organizat şi urmărit, într-un spaţiu mai mic şi mai puţin costisitoare. La început a fost un exerciţiu brutal, apoi a devenit un joc de precizie şi eleganţă, sportul regilor, al nobililor şi războinicilor.Şi acest joc a făcut victime. Henric al II-lea, regele Franţei, a murit după o lovitură imprudentă dată de căpitanul gărzii sale contele Montgomery.

Din iută s-a născut duelul care a avut deasemenea şi forme brutale încheindu-se cu moartea adversarului. Duelul privat a fost o formă de luptă care urmărea spălarea unei ofense personale. Arma duelului a fost iniţial sabia, apoi spada.

Din duel, în Italia secolului al XVI-lea, s-a născut scrima care s-a răspândit în toată Europa şi a fost considerată forma sportivă a duelului.

27

Floreta, o armă simplă şi uşoară, cu adevărat sportivă, a apărut în secolul al XVII-lea.Alte exerciţii fizice care se făceau în timpul noviciatului erau: alergarea, ascensiunea

şi jocul cu mingea.La 21 de ani tânărul era investit cavaler îmtr-o ceremonie solemnă care avea loc într-

un castel după un anumit ritual, la început cu un caracter simplu, strict militar, apoi a căpătat un caracter sacru, fiind implicată şi biserica. Titlul de cavaler era dobândit şi nu se transmitea descendenţilor. Din secolul al XII-lea investitura a devenit o ceremonie exclusiv religioasă, aşa s-au născut cruciadele, în timpul cărora cavalerismul a atins apogeul. În secolul al XIV-lea cavalerismul a pierdut din strălucire şi a intrat în declin.

Principalele cauze care au dus la decăderea cavalerismului au fost:- creşterea puterii regilor care nu agreau această instituţie trufaşă, ajungându-se la

persecuţii din partea regelui Ludovic al XI-lea;- pierderea bazei economice,cavalerii devenind un mijloc de luptă;- apariţia pedestrimii pentru luptă, oastea lui Baiazid I fiind învinsă la Nicopole;- apariţia armelor de foc;- interesul bisericii pentru cavaleri a scăzut după încheierea cruciadelor;- ridiculizarea cavalerilor în literatură (romanul “Don Quijote de la Mancha”).Astfel a apus una din instituţiile care a dominat evul mediu din punct de vedere al

practicării exerciţiilor fizice.

EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE IN EVUL MEDIUÎn paralel cu exerciţiile cavalerilor se mai practicau şi alte exerciţii şi jocuri care s-au

păstrat din antichitatea greco-romană sau chiar dinainte şi care au depăşit graniţele evului mediu.

În zonele rurale erau organizate serbări populare cu jocuri şi dansuri, pictura flamandă a lăsat unele tablouri sugestive cu această temă.

În romanul lui Rablais “Gargantua et Pantagruel” sunt prezentate 217 jocuri populare practicate de copiii francezi, unele dintre ele fiind jocuri de noroc, iar Fischart a lăsat scrise 620 de jocuri, dintre care unele erau agreate de nobili.

Exerciţiile cele mai răspândite erau: chintena, lupta şi jocurile cu mingea, dansurile.

Chintena era un joc vechi, probabil de origine romană, o variantă a iutei. Jocul consta în lovirea unei momâi aşezată într-un stâlp. Călăreţul trebuia să lovească ţinta cu lancea, dacă nu o nimerea în mijloc, aceasta se rotea şi cu un braţ de lemn îl lovea în cap.

Se practica sub două forme:- ca exerciţiu de şcoală;- ca exerciţiu public.Prima formă era cea mai veche şi constituia un mijloc de pregătire a tinerilor nobili

care trebuia să devină cavaleri, fiind un autentic antrenament pentru turnir. Chintena făcea parte uneori din programul turnirurilor sau avea o variantă comică pe apă sau zăpadă.

Dansurile erau organizate în aer liber, de obicei în piaţa satului, cele mai îndrăgite fiind cele sub formă de rondă (horă).

Lupta avea o largă popularitate fiind practicată din cele mai vechi timpuri, în evul mediu era practicată şi de nobili, nu era doar un exerciţiu popular. Cei mai buni luptători din Franţa erau bretanii, urmaşii direcţi ai celţilor, de la care au moştenit acest exerciţiu. Alţii

28

care agreau acest gen erau păstorii elveţieni. O variantă a luptei era trasul cu frânghia la care participau două echipe. Amănunte privind procedeele folosite au rămas într-un manuscris al celebrului pictor Dürrer care a lăsat 112 desene cu explicaţii.

Din secolul al XVII-lea interesul pentru luptă a scăzut mai întâi la nivelul nobililor şi apoi în popor.

Jocurile cu mingea sunt cele mai vechi, cele mai populare şi cele mai variate. Sunt folosite mai multe feluri de mingi, deosebite ca mărime şi ca materiale pentru confecţionare. Deosebiri mai apar şi în tehnica jocului.

În evul mediu cele mai cunoscute erau:- jeu de paume- la souleJeu de paume se practica prin lovirea mingii cu mâna. Se desfăşura în aer liber, în

pieţele satelor şi oraşelor sau pe câmp. Mingea lovită trebuia să zboare la depărtare mare (longue paume). Ea era confecţionată din piele şi umplută cu materiale diferite (rumeguş, nisip sau piatră) ceea ce făcea ca aceasta să devină dură la lovire şi adesea să producă accidente.

În Anglia, la acest joc participa toată populaţia satului sau a oraşului. Apoi la joc au participat nobili şi tineri burghezi sau chiar regi, iar mingile au fost umplute cu materiale moi (lână, păr de animale etc.).

A doua variantă s-a practicat în săli şi s-a numit courte paume. Mingea era lovită cu racheta, inventată în secolul al XVI-lea în timpul lui Carol al VIII-lea, mare amator al acestui joc. Cu timpul, longue paume a rămas un joc al maselor populare iar courte paume al nobililor, fiind acceptat şi în programul cavalerilor. În Franţa, courte paume a cunoscut o răspândire deosebită începând cu secolul al XIII-lea, încât în secolul al XVI-lea se juca chiar în întreaga Europă, foarte mulţi regi fiind seduşi de plăcerea acestui joc.

Mingile cele mai bune erau cele franţuzeşti, motiv pentru care erau solicitate în Anglia, Germania şi Spania. Jocul era practicat de bărbaţi, femei şi copii şi adesea era jucat pe bani. Sălile se numeau în Franţa tripot iar în Germania Ballhaus. În sec. al XVI-lea la Paris erau 520 săli de joc din unele informaţii dar se presupune că cifra 114 avansată de ambasadorul olandez este mai aproape de adevăr. Un tripot avea 40 m lungime, 14 m lăţime şi 15 m înălţime iar în mijlocul sălii era o frânghie cu franjuri care mai târziu a fost înlocuită cu plasa.

În Spania acelaşi joc se numea juro de pellota iar în Italia giuoco di racheta şi giuoco del pallone. La acesta din urmă mingea era lovită cu mâna. În Anglia jocul a cunoscut o largă răspândire.

Jeu de paume s-a bucurat de o apreciere deosebită şi din acesta s-a născut tenisul. Francezii îşi revendică paternitatea, argumentând că tenis vine de la cuvântul tenez, adică primeşte, iar englezii susţin varianta lor. Adevărul este undeva la mijloc. Maiorul englez Winghield a adus modificări la jocul din varianta franceză şi engleză şi a scos lawntenis care este tenisul modern.

La soule se juca în Franţa încă din secolul al XII-lea, mai întâi în mediul rural, apoi în cel urban, având caracterul de joc popular. Se folosea o minge mai mare care iniţial era confecţionată din lemn, apoi din piele şi umplută cu tărâţe, muşchi de copac sau cu fân şi era lovită cu piciorul..

Jocul fiind dur a fost dispreţuit de seniori şi regi, dar adoptat cu plăcere de clerici în mânăstiri. În Italia se numea calcio şi era considerat jocul nobililor, având filiaţia de la romani (mingea follis si harpastum).

În Anglia era un joc popular la concurenţă cu tragerea cu arcul. Se presupune că străvechiul joc roman s-a practicat mai întâi în Italia, a trecut în Franţa şi apoi în Anglia.

29

În Franţa a decăzut după revoluţia de la 1789 dar în Anglia a fost revizuit şi s-a transformat în fotbalul modern. În acest fel în Anglia a devenit sport practicat pe scară largă în şcoli şi universităţi. O contribuţie deosebită a adus-o Arnold, directorul colegiului din Rugby.

În anul 1863 a avut loc primul meci de fotbal între o echipă din Londra şi una din Cambridge, prilej cu care s-a constituit federaţia de specialitate, care este actul de naştere al fotbalului.

Datorită lui Arnold va apare o variantă a fotbalului în care mingea putea fi jucată şi cu mâna. Aşa s-a născut rugbyul, preluând numele oraşului în care s-a născut.

În 1874 cele două variante au căpătat caracter oficial când a luat fiinţă federaţia engleză de rugby.

La crosse era un joc de origine greco-romană cum reiese din basoreliefuri. Mingea era lovită cu un baston întors, crosă. Din acest joc au luat naştere mai multe jocuri moderne.

O variantă a fost aceea în care fiecare jucător avea mingea lui pe care o lovea cu crosa şi aşa a apărut golful. În Anglia acest joc a cunoscut consacrarea. Din varianta în care se folosea o singură minge pentru toţi s-a născut hocheiul, apoi hocheiul pe gheaţă jucat mai întâi în ţările nordice. Tot din această variantă a apărut crichetul care la englezi a devenit sport naţional.

Se mai semnalează deasemenea apariţia biliardului.

Intrebari:1. Care sunt cele 7 virtuti cavaleresti?2. Descrieti exercitiile fizice populare in Evul Mediu.

OBIECTIV: Cunoasterea conceptiilor asupra exercitiului fizic in timpul Renasterii si principali reprezentanti ai umanismului; pedagogia realistă a secolului al xvii-lea,iluminismul secolului al xviii-lea.

EXERCIŢIUL SI EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN TIMPUL RENAŞTERIIPRINCIPALII REPREZENTANŢI AI UMANISMULUI

Renaşterea a fost epoca în care a început destrămarea feudalismului şi apariţia capitalismului, adică perioada cuprinsă între secolul XIV şi XVI.

În Italia Renaşterea a apărut în oraşele Veneţia, Florenţa, Genova, Padova, de unde s-a răspândit în celelalte ţări, devenind un fenomen european. Acest fenomen a fost generat de apariţia producţiei capitaliste în oraşele menţionate mai sus şi s-a manifestat în plan economic, politic, social, ştiinţific şi cultural.

În plan politic se constată formarea statelor moderne centralizate în jurul monarhiei.În plan economic se găsesc mai multe aspecte:- pierderea supremaţiei economice de către nobilimea feudală;- trecerea de la meşteşuguri la manufacturi – dezvoltarea industriei textile,

metalurgice, a construcţiilor de corăbii, fabricarea hârtiei;- descoperirile geografice care au dezvoltat comerţul;- dezvoltarea oraşelor.În plan social se constată destrămarea relaţiilor feudale şi apariţia celor capitaliste.În plan ştiinţific s-a înregistrat un salt spectaculos prin:- marile descoperiri geografice ale lui Vasco da Gama, Columb, Magelan;

30

- apariţia ştiinţelor moderne ale naturii bazate pe experiment şi aplicaţiile matematicii;

- dezvoltarea medicinii, Vesalius pune bazele anatomiei moderne, Harvey pe cele ale fiziologiei, iar Servet descoperă circulaţia mică a sângelui.

- apariţia algebrei şi geometriei în domeniul matematicii;- crearea sistemului heliocentric prin Copernic, Galilei şi Kepler.În domeniul filosofiei s-au luat şi dezvoltat curentele filosofice antice, au promovat

ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă şi creatoare, fundamentarea pedagogiei umaniste.

În literatură s-au pus bazele creaţiei literare europene moderne prin Petrarca, Boccacio, Rablais, Cervantes, Shakespeare etc.

Arhitectura şi artele plastice au cunoscut o perioadă de glorie prin activitatea creatoare a lui Leonardo da Vinci, Michelangelo, Durrer, arhitectului italian Alberti.

În timpul Renaşterii toate domeniile au căpătat noi dimensiuni şi perspective prin contribuţia substanţială a umaniştilot. Educaţia fizică a fost plasată pe coordonate noi.

Umaniştii au deschis drumuri noi în astronomie, fizică, matematică, medicină, filosofie, pedagogie, după o lungă perioadă de întunecare. Ei au venit cu o concepţie nouă, optimistă faţă de om şi natură, subliniind rolul disciplinelor umaniste ca mijloc de înobilare şi desăvârşire a fiinţei umane, punând mai presus raţiunea decât tradiţia şi credinţa, având ca ideal dezvoltarea multilaterală a personalităţii omului. Şi educaţia fizică trebuia să-şi aducă contribuţia la desăvârşirea personalităţii umane. Această nobilă misiune a revenit oamenilor de ştiinţă şi cultură, pedagogilor, filosofilor, medicilor, scriitorilor şi creatorilor de artă care s-au preocupat în principal de domeniul lor de activitate, dar prin ideile, concepţiile şi operele de artă au proiectat un fascicol de lumină asupra educaţiei fizice din trecut şi au deschis larg calea spre viitor. Renaşterea a reconsiderat viaţa pământească şi a amplificat preocuparea ca aceasta să fie cât mai lungă şi mai fericită.

Umaniştii italieniEi au pus la baza conceptului pedagogic celebrul vers al lui Juvenal “Mens sana in

corpore sano”.Prima recunoaştere a efectelor educaţionale prin practica exerciţiilor fizice a fost întâlnită la cardinalul Dominici. El considera că educaţia copilului începea în familie şi era necesară folosirea jocurilor şi distracţiilor. Copii să fie îndemnaţi să arate cine fuge mai tare sau cine sare mai departe.

Umanistul Vergerio menţiona într-un tratat al săi: “Cine posedă un spirit clar şi un corp puternic trebuie să se îngrijească de amândouă”. Dorind să reînvie vechile puteri militare, a recomandat o serie de exerciţii cum ar fi: alergarea, săritura, scrima, aruncarea suliţei, pugilatul, călăria erc.

Campanella în lucrarea sa “Civitas soli” recomanda ca educaţia să se realizeze prin muncă în ateliere şi pe ogoare, dar şi prin practicarea gimnasticii şi a jocurilor de întrecere. El a adus în atenţia oamenilor excursiile recreative în natură organizând deplasări la ţară, în munţi şi pe malul lacurilor.

Mercurialis, de profesie medic, a pus la baza operei sale dictonul lui Juvenal şi pe plan igienico-terapeutic a intuit modalităţi şi căi de realizare a acestui deziderat, afirmându-se prin opera sa ca un autentic pedagog. A studiat gimnastica din antichitate şi opera lui Galen, devenind un profesor şi scriitor de o valoare deosebită. În cartea sa de excepţie “Ars gimnastica” studiază tehnica exerciţiilor fizice din antichitate şi apoi subliniază valoarea medicală a acestora. Din punct de vedere tehnic le-a împărţit în trei capitole: bellica, medica, şi athletica. La exerciţiile antichităţii a mai adăugat vânătoarea, navigaţia, urcarea pe frânghie

31

etc. Din punct de vedere medical subliniază că gimnastica are ca scop buna funcţionar a organismului, dar este bună şi pentru cei sănătoşi.

La gimnastica clasică moştenită de la greci el a mai adaugat masajele şi băile mult apreciate de romani. “Ars gimnastica” a fost lucrarea cea mai documentată, având la bază 95 de lucrări din literatura clasică şi arabă.

Cel mai mare pedagog al Renaşterii italiene a fost veneţianul Vittorino da Feltre care a infiinţat institutul Casa Giocosa (Casa voioşiei) pentru fiii de nobili dar şi pentru copiii săraci unde pe lângă educaţia intelectuală, morală şi religioasă a introdus educaţia fizică. Printre exerciţiile recomandate erau alergarea, înotul, călăria, jocuri cu mingea, aruncări iar în timpul verii excursii cu caracter educativ şi recreativ.

Arta Renaşterii s-a manifestat ca o reacţie puternică împotriva artei medievale, care adusese în prim plan asceza călugărească în care cultul pentru frumos dispăruse. Renaşterea a reconsiderat frumuseţea şi armonia puse în valoare de capodoperele antichităţii

Trecerea spre Renaştere a făcut-o Donatello, care deşi păstrase stilul evului mediu, sub veşmintele operei sale se simte corpul zvelt şi musculos al adolescentului războinic.

Michelangelo a rupt tradiţia şi prin “David” a prezentat corpul bărbătesc gol exprimând idealul de frumuseţe şi forţă. Atât în sculptură cât şi în pictură a redat tipuri umane în care forţa, armonia şi frumuseţea se împletesc în mod fericit.

Umaniştii germaniUmaniştii germani au avut o contribuţie mai moderată la afirmarea spiritului

Renaşterii în domeniul educaţiei fizice, poate din cauza situaţiei economice sub nivelul atins de Italia şi Franţa. Ei au descoperit virtuţile educaţiei fizice din operele antichităţii, dar, făcând traduceri în limba latină, acestea nu au fost accesibile populaţiei. Ei au scos din educaţia fizică şcolară toate exerciţiile tradiţionale şi au păstrat numai alergarea şi săritura ca mijloc de recreere.

Erasmus din Rotterdam a fost împotriva exerciţiilor mai violente iar Camerarius recomanda tineretului să practice exerciţiile gimnasticii greceşti potrivit locului, timpului şi particularităţilor psihico-fizice ale fiecăruia şi pe cât posibil în aer liber.

Wynmann pleda pentru practicarea înotului căruia îi atribuia virtuţi incontestabile.Interesul pentru practicarea exerciţiilor fizice a scăzut din cauza declinului

cavalerismului, a disputelor religioase şi controverselor spirituale provocate de Reforma lui Luther. Umaniştii germani nu au reuşit să salveze educaţia fizică care a intrat într-un con de umbră.

Umaniştii engleziConservatorismul englez a ţinut la distanţă influenţele străine şi a apărat cu

consecvenţă originalitatea sistemului lor. Exerciţiile fizice au fost practicate în şcolile cu internat (public schools). Încercarea lui Thomas Morus de a propaga ideile socialist-utopice prin lucrarea sa “Utopia” a rămas fără rezonanţă în activitatea practică.

Cel mai mare teoretician al educaţiei engleze a fost Elyot care a avut o contribuţie deosebită la afirmarea şcolii engleze, chiar a fost numit “părintele educaţiei engleze”. A avut meritul de a sublinia valoarea educativă a exerciţiilor fizice, arătând că cele mai potrivite exerciţii sunt: alergarea, înotul, lupta, vânătoarea, tenisul, călăria etc.

Mulcaster a fost primul pedagog care a pus în practică propriile idei privind educaţia şi a inclus câteva exerciţii originale atât în timpul verii cât şi iarna, programul său fiind inspirat din Mercurialis.

Ideile umaniştilor englezi au avut o audienţă mai largă şi s-au transmis pedagogilor care au urmat.

32

Umaniştii franceziIdeile Renaşterii s-au propagat în Franţa în perioada în care exerciţiile fizice ale

cavalerilor erau marcate de viaţa de curte şi de salon. Dintre marile personalităţi ale timpului s-a remarcat medicul şi scriitorul Rablais care în romanul său “Gargantua şi Pantagruel”, după ce critică sever spiritul de aventură cavaleresc şi disciplina scolastică, schiţează un sistem nou de educaţie rezultat din combinarea fondului educaţiei cavalereşti cu cel umanist, care constă în întoarcerea la natură. El pune în antiteză atitudinea faţă de educaţie a unui preceptor vechi cu metode prăfuite care torturează copilul şi noul preceptor care procedează metodic şi asigură o educaţie completă. Programul unei zile a fost judicios întocmit stabilind un echilibru între laturile educaţiei şi punându-se accent pe formele de activitate în aer liber, în mijlocul naturii. Ca şi ceilalţi pedagogi Rablais urmăreşte să influenţeze mintea şi trupul în acelaşi timp.

Montaigne, un alt umanist francez, autorul celebrelor “Essais”, urmează metodica lui Rablais, dar se adresează cu predilecţie fiilor de nobili. În scrisoarea sa către doamna Foix, contesă de Gurson, în care îi dă sfaturi pentru educaţia fiului ei, precizează că educaţia trebuie să împletească armonios latura intelectuală cu cea fizică, o viziune asemănătoare cu cea a lui Platon.

Un scriitor umanist în SuediaEste important să amintim de Olaus Magnus pentru că ne aduce informaţii din nordul

Europei, dintr-o ţară destul de departe de locul unde a avut loc fenomenul Renaşterii – Suedia. Într-un capitol dintr-o lucrare enciclopedică el prezintă exerciţiile care se practicau în scop militar, dar şi de către civili, precum: aruncarea lăncii şi a pietrei – vechiul exerciţiu al vikingilor, alergarea, săritura, pugilatul, tragerea cu arcul, vânătoarea, pescuitul, curse de cai şi reni etc. Prin joc se urmărea dezvoltarea armonioasă a corpului. Alte jocuri specifice nordului hibernal erau patinajul şi schiul, dar şi vânătoarea pe gheaţă.

O atenţie deosebită se acorda înotului care se făcea prin imitarea animalelor înotătoare sau cu mijloace ajutătoare precum: centuri din materiale uşoare, băşici de piele umplute cu aer şi mănunchiuri de papură.

Soldaţii erau antrenaţi să treacă prin apă cu întregul echipament iar cavalerii cu caii lor. Mai erau practicate iutele şi turnirurile cavalereşti, iar fetele erau admise la exerciţiile militare.

REALISMUL ŞI ILUMINISMUL SECOLELOR XVII ŞI XVIII

PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA – KOMENSKI ŞI LOCKE

ILUMINISMUL SECOLULUI AL XVIII-LEA - ROUSSEAU

Pedagogia realistă a secolului al XVII-leaRenaşterea a zdruncinat sistemul educaţional al evului mediu în care educaţia fizică a

fost scoasă din institutele şcolare şi a reuşit să restabilească legătura cu antichitatea unde educaţia fizică a fost la loc de cinste. Mişcarea umanistă a redat educaţiei fizice locul pe care trebuie să-l ocupe în dezvoltarea personalităţii umane prin armonizarea tuturor laturilor educaţiei.

33

Umaniştii secolului al XVI-lea au fost nişte gânditori, niştre teoreticieni care au prospectat modalităţile şi căile de dezvoltare a personalităţii umane. Aplicarea noului sistem a revenit pedagogilor din sec.XVII şi XVIII.

Secolul al XVII-lea a fost secolul realismului.O punte de legătură între umaniştii Renaşterii şi realiştii sec. Al XVII-lea a făcut-o

filosoful englez Bacon care este considerat creatorul metodei experimentale moderne. El a opus vechiului raţionalism deductiv aristotelic, metoda inductivă modernă caracterizată prin folosirea analizei, comparaţiei, observaţiei şi experimentului. Lucrarea sa cea mai cunoscută este “Novum Organum” în care apare observaţia că natura nu se studiază din cărţi şi că exerciţiile fizice sunt un antidot împotriva sedentarismului. Este un raţionament concis, plin de adevăr, a cărui valoare poate fi raportată la scara timpului.

Komenski (1592-1670)Cehul Komenski (în latină Comenius) este considerat cel mai mare pedagog al sec.al

XVII-lea. A călătorit foarte mult prin toate oraşele mari ale Europei şi a avut o viziune progresistă asupra învăţământului, proclamând dreptul tuturor oamenilor la instrucţie şi educaţie într-o şcoală bazată pe principii realiste şi democrate numnită de el “atelier al umanităţii”. A militat pentru o şcoală unică, generală şi obligatorie în limba maternă pentru toţi copiii, fără deosebire de origine, avere, confesiune şi sex.

Komenski este fondatorul didacticii punând în evidenţă principiile: principiul intuiţiei; principiul învăţării temeinice; principiul învăţării consistente; principiul continuităţii.Toate aceste principii sunt perfect valabile şi astăzi chiar dacă sunt altfel formulate.A mai stabilit şi unele reguli care orientează procesul didactic în sensul că trebuie să

se pornească: de la concret la abstract; de la cunoscut la necunoscut; de la apropiat la depărtat.Komenski pleda pentru o disciplină pornită din convingere şi pe respectul faţă de

personalitatea elevului, condamnând pedepsele corporale. A lăsat posterităţii 650 lucrări pedagogice, filosofice, filologice şi teoretice dintre care prezintă un interes deosebit “Didactica magna”, “Lumea simţurilor zugrăvită prin imagini”, “Şcoala jocului” şi “Şcoala maternă”.

Didactica magna cuprinde principiile şi metodele didactice precum planul de organizare a şcolii. Educaţia fizică avea locul cuvenit în conceptul său pedagogic, la fel ca Juvenal considera că “un spirit sănătos nu poate exista decât numai într-un corp sănătos”. A susţinut că practicarea exerciţiilor fizice înlătură neîndemânarea şi moleşeala trupului şi sufletului, fiind o condiţie de ridicare naţională şi socială.

Lumea simţurilor zugrăvită prin imagini analizează aspectele practice ale învăţământului, punând bazele metodei intuitive, fapt pentru care a fost numit şi “părintele metodei intuitive”.

Şcoala jocului aduce în atenţia oamenilor raţionamentul că viaţa este destul de lungă, dar omul o scurtează prin lipsa de cuminţenie. Viaţa trebuie luată în serios respectând principiile igienice, hrana cumpătată, mijloacele de călire a organismului şi practicarea exerciţiilor fizice, în concluzie, baza naturală a vieţii este armonia dintre latura intelectuală şi cea fizică. Cele mai raţionale mijloace sunt jocurile pentru că ele sunt naturale. Deasemenea face recomandări de practicare a jocurilor subliniind importanţa igienică, educativă şi socială.

34

Pe plan social menţionează întărirea spiritului de ordine şi disciplină, dezvoltarea sentimentului decolaborare.

Pe lângă contribuţia lui substanţială la fundamentarea didacticii trebuie recunoscut aportul deosebit la reconsiderarea educaţiei fizice ca parte componentă a procesului de dezvoltare a personalităţii umane.

John Locke (1632-1704Este continuatorul lui Bacon şi Hobbes (un alt filosof englez) şi susţine că ideile şi

cunoştinţele provin din lumea simţurilor. Sufletul copilului este precum o “tabula rasa” (tablă ştearsă), deci senzaţiile constituie punctul de plecare spre formarea noţiunilor, cunoştinţele provenind din experienţa senzorială, idei relevate în lucrarea “Eseu asupra intelectului omenesc”. El mai apreciază că aptitudinile, disponibilităţile organismului se amplifică prin exerciţiu, fapt relevant la modul general de instrucţie şi educaţie cât şi la modul special al exerciţiilor fizice pentru practicarea sistematică a acestora. În concluzie exerciţiul fizic practic perfecţionează talentele.

În opera sa pedagogică “Câteva cugetări asupra educaţiei copiilor” sunt prezentate argumentele care stau la baza acestui raţionament, deasemenea armonia pregătirii intelectuale, morale şi fizice. S-a impus prin ideea că educaţia morală trebuie pusă înaintea instrucţiei şi educaţia nu trebuie să urmărească încărcarea memoriei şi dezvoltarea inteligenţei, ci formarea de caractere energice. Se poate concluziona că nu există instrucţie fără educaţie şi invers.

Locke este adeptul educaţiei spartane susţinând că viaţa trebuie să fie sobră, chiar austeră, renunţînd la convenienţele impuse de modă. El recomandă copiilor şi învăţarea unei meserii, ca mijloc de subzistenţă în caz de nevoie.

Iluminismul secolului al XVIII-leaJean Jacques Rousseau (1712-1778)

Ca reprezentant al iluminismului s-a remarcat ca filosof, scriitor şi compozitor, intrând în conflict cu principiile şi prejudecăţile conservatoare ale timpului. A criticat societatea contemporană şi a idealizat “starea naturală” în care oamenii ar fi liberi şi egali, susţinând că oamenii sunt “buni de la natură” dar societatea îi corupe.

A contribuit la pregătirea ideologică a Revoluţiei franceze şi a exercitat o mare influenţă asupra romantismului european şi ideologiei paşoptiste din Romania.

A pus bazele unei concepţii a educaţiei pe vârste (cinci vârste) şi a metodelor care trebuie folosite. A întemeiat instrucţiunea pe auto-activitatea copilului, reducând în mare masură rolul educatorului la protejarea celui educat de influenţele dăunătoare. A pus accent pe importanţa educativă a muncii care-i asigură individului independenţa în viaţă.

Dintre lucrările lui Rousseau romanul “Emil sau despre educaţie” exprimă idei îndrăzneţe în ceea ce priveşte educaţia fizică în procesul educaţional. Cartea este structurată pe cinci capitole potrivit concepţiei sale că procesul educaţional trebuie să se desfăşoare pe cele cinci etape din dezvoltarea copilului şi tânărului. Cel mai mare interes îl prezintă primele două capitole, îndeosebi al II-lea, în care arată că vârsta corespunzătoare educaţiei este de la 0-3 ani şi 4-12 ani (etapa I-a, respectiv a II-a).

35

Principiul dominant al sistemului educaţional al lui Rouseau în constituie “întoarcerea la natură”, afirmând că omul se naşte bun dar societatea îl strică, el se referă la orânduirea feudală care cu convenţionalismul său rigid şi învăţământul scolastic alterau virtuţile fiinţei umane. De aceea l-a izolat pe Emil de societate, smulgându-l din atmosfera oraşului şi ducându-l la ţară, departe de influenţele nocive, unde se poate dezvolta în libertate. Pentru a nu creşte în sălbăticie copilul este dat în grija unui educator care avea şi misiunea a a-l proteja de eventualele influenţe dăunătoare.

Începând cu vârsta a doua (4-12 ani) educaţia fizică trece pe primul plan deoarece educaţia intelectuală urma să se realizeze în etapa a treia. Practicarea exerciţiilor fizice trebuie să-l ajute pe copil să devină robust şi sănătos, respectând regulile igienice şi în felul acesta el va deveni înţelept şi cu judecată. Ideile sale au avut o mare influenţă asupra pedagogilor care l-au urmat, punându-se accent pe dezvoltarea personalităţii umane.

Conceptul său pedagogic are şi unele minusuri, astfel: a pretins izolarea copilului de familie, de societate şi de ceilalţi copii; o educaţie individuală este imposibil de realizat şi ar fi un nonsens pentru că omul

trăieşte în societate; a supraestimat natura pe care copilul nu o poate descifra singur pentru a obţine un

sistem de cunoştinţe bine închegat printr-o intuiţie ocazională şi nesistematică a naturii;

nu a identificat rolul femeii în societate, a mamei.

Contribuţia medicilor la renaşterea educaţiei fiziceSub influenţa ideilor propagate de Galen medicii evului mediu au declarat:

“Exerciţiile fizice sunt cea mai bună condiţie pentru sănătate”. Ei şi-au adus contribuţia la sporirea şi clarificarea domeniului teoretic şi practic. Pentru exerciţiile care angajau în mişcare întregul organism (alergare, săritura, lupta, călăria, aruncarea şi dansul) au introdus termenul de exercitium universale. Exerciţiile care puneau în mişcare numai anumite părţi ale organismului precum scrima, ţesutul, cusutul au fost numite exercitium particulare.

Termenul de gimnastică a fost înlocuit cu exercitium.Gimnastica a fost diversificată de unii autori în exerciţii pentru tineret, maturi şi bătrâni şi s-a lărgit sfera de influenţă a practicării exerciţiilor fizice. Unii medici au început să le prescrie în scopuri igienice, în profilaxie şi chiar terapie sau pentru dobândirea stării de sănătate.

Instituţiile de învăţământ care cultivau exerciţiile fizicePână la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau foarte puţine şcoli în care exerciţiile fizice

să fie incluse în program. Cele care le aveau incluse din raţiuni proprii şi programe diferite erau:

academiile cavalereşti; şcolile iezuiţilor; universităţile şi public-schools engleze.

Academiile cavalereştiFără a fi afectată tradiţia de care nobilimea era aşa de mândră, s-a simţit nevoia ca

aceasta să fie cultivată în spiritul vremii, acumulând un sistem de cunoştinţe indispensabile poziţiei sociale pe care o deţin. Astfel au apărut la sfârşitul sec. al XVI-lea academiile de cavaleri care pregăteau fiii de nobili, înlocuind vechiul sistem al noviciatului. Acestea au avut spirit de castă, fiind rezervate numai fiilor de nobili. Primele academii au fost înfiinţate în Germania în oraşele Tübingen şi Cassel.

36

Cea mai mare atenţie se acorda vechilor deprinderi cavalereşti: călăria, scrima şi dansul. Lecţiile de pregătire intelectuală erau facultative, de bază fiind pregătirea fizică şi bunele maniere.

În Italia şi Franţa academiile cavalereşti aveau statutul de instituţii complementare, fiind frecventate de tinerii de la şcolile bisericeşti pentru a-şi completa educaţia cu arta echitaţiei, scrimei şi alte deprinderi care urmăreau atingerea eleganţei, graţiei şi demnităţii impuse de continuarea tradiţiei nobiliare.

În Anglia nu au existat academii cavalereşti, în public schools practicarea educaţiei fizice satisfăcea cerinţele educaţiei engleze.

În toate instituţiile de învăţământ elementul comul îl constituia felul în care erau practicate exerciţiile fizice specifice nobililor. Unele academii aveau în program şi voltijele, lupta, alergarea, jocul cu mingea, tirul, muzica vocală şi instrumentală. Existau maeştri de călărie, scrimă, dans.

În secolul XVII şi XVIII academiile cavalereşti au mai păstrat sistemul evului mediu în practicarea exerciţiilor fizice. În secolul XIX au dispărut ca formă de organizare şi au apărut şcolile de cadeţi sau universităţile.

Şcolile iezuiţilorDin cauza ascezei medievale şi a Reformei biserica a pierdut din influenţă şi prestigiu,

astfel s-a căutat soluţii pentru refacerea situaţiei. Drept urmare în secolul al XVI-lea Ignatiu de Loyola a înfiinţat ordinul iezuiţilor care a fost îndreptat împotriva Reformei şi a urmărit recâştigarea prestigiului pierdut, lărgirea sferei de influenţă a papalităţii în teritoriile noi descoperite. Şcoala a început să se reorganizeze după metode noi şi să atragă fiii claselor dominante din rândul cărora se vor ridica noii conducători ai statului.

Şcolile iezuiţilor erau superioare celor mănăstireşti.Primul colegiu iezuit s-a înfiinţat în 1551 la Viena, mai târziu în Germania funcţionau

100 asemenea colegii, iar în franţa anului 1710 existau 612 şcoli iezuite în afara universităţilor.

Pentru a spori interesul aceste şcoli au modificat puţin programa şi au împrumutat ceva din academiile cavalereşti. Noutatea faţă de şcolile mănăstireşti a constituit-o atenţia acordată îngrijirii corpului şi practicarea exerciţiilor fizice. Acestea se practicau în săli sau în aer liber, în timpul anului şcolar dar şi în vacanţă. Dintre exerciţiile practicare se pot menţiona: alergările, săriturile, jocurile cu mingea, uneori scrima şi mai rar călăria. Înotul şi patinajul erau interzise. Scopul urmărit era cel utilitar şi nu educativ.

Universităţile Universităţile erau frecventate de fiii burgheziei înstărite. Dintre exerciţiile fizice

practicate, cel mai iubit era scrima, preluat după moda italiană şi franceză. Din scrimă s-a născut duelul care, în a doua jumătate a sec.al XVIII-lea, era aşa de răspândit încât a fost necesară intervenţia autorităţilor. Au existat asociaţii studenţeşti de scrimă şi duel. Alte sporturi erau călăria şi dansul.

REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ŞCOALĂBasedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth şi Pestalozzi

Revoluţiile burgheze din ţările europene au produs schimbări nu numai în sfera politică, economică, socială şi culturală, dar şi în viaţa spirituală a oamenilor ca urmare a libertăţii de gângire şi a unor noi conceptii filosofice. Acestea au dat o nouă orientare în viaţa spirituală care au dus la o nouă cultură ca formă şi conţinut, funcţie de specificul fiecăreia.

37

Germania a primit ideile Renaşterii prin intermediul enciclopediştilor francezi Voltaire, Rouseau, Montesqueu, Diderot şi D’Alembert. Această renaştere germană s-a numit Aufklärung şi a urmărit:

- restabilirea drepturilor individului;- eliminarea prejudecăţilor învechite;- emanciparea şi ieşirea de sub influenţa bisericii;- înlăturarea jugului monarhiei ansolute.Reprezentanţii cei mai de seamă ai mişcării Aufklärung au fost: Liebnitz, Wolff,

Lessing, Kant şi Herder. Această mişcare a adus un suflu nou pe plan politic, moral şi spiritual şi a fost numită “Sturm und Drang (furtună şi avânt). Efectele ei s-au simţit indeosebi în domeniul educaţiei.

Pedagogii germani şi-au îndreptat atenţia şi spre educaţia fizică, astfel aceasta s-a întors din nou în şcoli. Cei care au militat consecvent pentru aceasta au fost: Basedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth şi Pestalozzi.

Basedow (1723-1790) şi şcoala filantropistăAceastă şcoală reunea toate curentele care preocupau lumea intelectuală:

raţionalismul, utilitarismul, şi senzualismul.Gânditorii umaniştii au promovat o serie de idei privind procesul educaţional, iar

reprezentanţii iluminismului au continuat prin elaborarea anumitor concepte pedagogice, punând în practică ideile lor în cadrul instituţiilor şcolare şi fiind promotorii introducerii educaţiei fizice în şcolile moderne.

Întemeietorul şcolii filantropiste, Basedow, a studiat teologia la Leipzig şi a fost profesor de filosofie în Danemarca unde a avut ocazia să cunoască virtuţile educative ale exerciţiilor fizice cavalereşti. A fost nevoit să părăsească Danemarca din cauza firii, concepţiilor şi obiceiurilor sale. S-a angajat profesor la un gimnaziu de lângă Hamburg şi a început să scrie. Ideile sale pedagogice originale au atras atenţia princepelui domnitor care i-a creat condiţii pentru înfiinţarea unei instituţii educative bazată peprincipiile sale – celebrul institut Philantropinum din Dessau. Acesta a fost un adevărat laborator de experiment pedagogic unde educaţia fizică se împletea cu educaţia morală şi intelectuală.

Dintre lucrările sale “Tratatul elementar” constituie opera fundamentală în privinţa conceptului pedagogic în care se regăsesc detaliile organizării şi metodele folosite în educaţie. A fost influenţat de Locke, Komenski şi mai ales de Rouseau.

La baza pedagogiei lui Basedow au stat principiile:- educaţia trebuie să fie raţională şi independentă de biserică;- sentimentul patriotic să fie cultivat fără discriminare între naţionalităţi;- cultura trebuie să aibă un caracter utilitar, practic;- metoda intuitivă şi recreativă să stea la baza procesului educaţional.De la metoda recreativă a plecat ideea practicării exerciţiilor fizice, astfel ca în

procesul de învăţământ copilul să-şi însuşească cunoştinţele cu plăcere, să înveţe jucându-se.Orele de învăţare trebuie să alterneze cu cele de exerciţii şi alte activităţi.Exerciţiile fizice se făceau în scop utilitar, pentru a îmbunătăţi natura umană, omul

devenind un bun cetăţean al lumii. Ele erau luate din gimnastica greacă şi exerciţiile cavalereşti. Pentatlonul din Dessau cuprindea: alergări, sărituri, căţărare, exerciţii de balansare şi transport. Mai erau folosite: dansul, călăria, scrima, muzica, mânuirea armelor, marşul etc. O noutate erau taberele organizate în timpul verii, cu dormit în corturi şi o ţinută vestimentară lejeră, în care se practica înotul, pescuitul, canotajul, căţăratul şi mersul în echilibru.

38

Un loc special îl ocupau jocurile care se organizau cu scop recreativ, dar şi instructiv, astfel încât copilul să înveţe jucându-se sau să se joace învăţând. Pedagogia lui Basedow se caracteriza printr-o abilitate deosebită de a strecura în practica jocului tot felul de cunoştinţe, astfel cultiva inteligenţa, exersa memoria şi dezvolta corpul.

Conceptul său pedagogic a servit drept model pentru alte instituţii care au dus mai departe ideile, principiile şi metodele creatorului şcolii filantropiste care a fost apreciată şi continuată de pedagogi, colaboratori şi elevi ai acestuia. Unul din susţinătorii şcolii filantropiste a fost filosoful german Kant care, referindu-se la educaţia fizică, arăta că este prima instituţie care s-a preocupat de “puterea, îndemânarea, sprinteneala şi siguranţa şcolarilor”.

Salzmann (1744-1811)Pastorul protestant Salzmann a lucrat un timp la Dessau şi după ce a părăsit această

şcoală a înfiinţat într-un cadru natural admirabil Philantropinum de la Schnep-fenthal. Şcoala se caracteriza printr-o excelentă conlucrare între profesori şi elevi. Se punea accent pe personalitatea educatorului. Dintre colaboratori a făcut parte şi Guts-Muths.

Salzmann a scris deasemenea un roman pedagogic numit “Konrad Kiefer”, după numele eroului său, dar spre deosebire de Emil,eroul lui Rouseau, acesta este crescut de părinţi şi urmează o şcoală a statului. Salzmann opina că scopul educaţiei este “să formeze oameni sănătoşi şi voioşi, inteligenţi şi buni, starea de fericire să-i facă să colaboreze la prosperitatea generală. Organiza numeroase excursii, pe mai multe zile, care aveau în program multe exerciţii fizice şi jocuri de întrecere. Participa la jocuri alături de copii chiar dacă uneori era învins de aceştia, fiind convins că trebuie să trăiască în mijlocul copiilor şi să ia parte la ocupaţiile şi jocurile lor.

Exerciţiile fizice practicate erau: alergarea, săritura, călăria, înotul, jocurile şi altele mai simple precum mersul în echilibru, sărituri peste şanţuri, căţărări. Dimineaţa copii exersau diferite deprinderi gospodăreşti ca grădinăritul, creşterea iepurilor, peştilor, albinelor etc.

Guts-Muths (1759-1839)S-a nmăscut în Saxonia, a început studiile cu teologia şi apoi la universitatea din

Halle a studiat filosofia, istoria, geografia, matematica şi fizica. După studii şi cercetări făcute cu pasiune a elaborat lucrarea “Gymnastik für die Jugend” (Gimnastica pentru tineret) care este considerată cea mai valoroasă lucrare modernă de specialitate pentru educaţia fizică şcolară. Pentru elaborarea lucrărilor sale s-a documentat din antichitate dar şi din Rouseau, din care citează pasaje întregi. Lucrarea este structurată pe trei părţi şi mai multe capitole, în primul capitol se dă o importanţă deosebită practicării educaţiei fizice în şcoală.

Cartea are un motto care spune: “Voi învăţaţi religie, învăţaţi datoriile cetăţeneşti, dar nu vă interesaţi de sănătatea şi de educaţia copiilor voştri”, iar ca subtitlu al primului capitol opinează: “Suntem slabi fiindcă nu ne dăm seama că am putea să devenim tari, dacă am voi”.

Guts-Muths are o admiraţie deosebită faţă de viaţa naturală, sobră la vechii germani prin care au dobândit înalte virtuţi fizice şi morale, aceasta fiind o invitaţie pentru desfăşurarea activităţilor în mijlocul naturii.

În viziunea autorului gimnastica este “un sistem de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea acestuia”. El menţionează cu claritate şi convingere că omul este o unitate fizică şi intelectuală, deci practicarea exerciţiilor fizice care au o valoare somatică, igienică, psihologică şi pedagogică urmăreşte dezvoltarea întregii personalităţii a omului. La baza argumentelor sale stau temeinice cunoştinţe din domeniul fiziologiei şi psihologiei,

39

culese dintr-o bogată literatură medicală şi filosofică. La sfârşitul capitolului întocmeşte un tabel sinoptic în care pune în evidenţă în paralel însuşirile fizice şi cele psihice.

Într-un alt capitol combate cu argumente şi chiar ridiculizează temerile familiilor care nu lasă copiii să alerge ca să nu transpire, să nu răcească, să nu se accidenteze. Deşi ne spune că exerciţiile fizice nu trebuie să formeze nişte atleţi sau gladiatori, nu exclude posibilitatea practicării de către cei dotaţi a sportului de performanţă.

În partea a doua se ocupă de conţinutul, tehnica şi sistematizarea exerciţiilor fizice. În funcţie de anumite criterii împarte exerciţiile fizice în trei categorii:

exerciţii gimnastice propriu-zise; lucrări manuale; jocuri colective.Dintre exerciţiile propriu-zise fac parte: alergările, săriturile, aruncările, căţăratul,

exerciţii de echilibru şi balans, exerciţii de ridicare, de purtare şi tragere, luptă, dansuri, măsuri şi exerciţii militare.

A treia parte se referă la scăldatul în apă rece şi înot.“Cartea jocurilor” – a doua ca valoare a autorului – este prima lucrare care conţine

jouri adunate din popor despre care spune “Jocurile sunt nimicuri importante”.

Vieth (1763-1836)A fost contemporan cu Guts-Muths, desfăşurând o activitate paralelă cu a acestuia la

Dessau, după ce a făcut studii universitare în drept, matematică şi istorie.A fost un intelectual de elită, un erudit cu multe publicaţii ştiinţifice.După o amplă şi

profundă documentare a elaborat o lucrare şi în domeniul educaţiei fizice intitulată “Încercare de enciclopedie a exerciţiilor fizice”, în trei volume, în care s-a ocupat de istoria exerciţiilor fizice practicate de toate popoarele lumii vechi şi noi, de sistematizarea şi fundamentarea ştiinţifică a acestora. Este valabilă şi astăzi motivaţia ştiinţifică a statului în picioare, mersului, alergării, săriturii, suspensiei, patinajului şi înotului. De altfel sistematizează exerciţiile după segmentele corpului împărţindu-le în active şi pasive.

Pestalozzi (1746-1827)A fost un mare pedagog al şcolii filantropiste din Elveţia, născut la Zürich dintr-o

familie de italieni naturalizaţi şi având studii de teologie şi drept.Ratând şanşa de a deveni fermier, a construit un institut pentru educaţia copiilor săraci

şi părăsiţi unde şi-a descoperit vocaţia de educator, neavând la bază o cultură aleasă sau virtuţi organizatorice deosebite, ci o structură sufletească excepţională.

A scris romanul pedagogic “Leonard şi Gertruda” care s-a bucurat de un succes enorm şi a fost profesor la şcoala din Yverdon 20 de ani, constituind apogeul carierei sale.

Pe plan filosofic a fost influenţat de Kant şi Liebnitz, iar pe plan pedagogic de Rouseau, de la care a reţinut că la baza educaţiei stă intuiţia. Ca şi Komenski s-a bazat pe principiul că în sistemul educaţional trebuie să ţinem seama de particularităţile psihice ale copilului.

Nu a agreat exerciţiile la modă – călăria, dansul şi scrima – dar nici exerciţiile militare ale lui Jahn, dar a fost adeptul convins al educaţiei armonioase bazată pe cele trei componente: fizică, intelectuală şi morală. Învăţământul trebuie să se bazeze pe principiul intuiţiei, iar exerciţiile fizice să se facă în colectiv şi să aibă caracter metodic.

A acordat o atenţie deosebită gimnasticii care se adresează articulaţiilor organismului, identificând o serie de exerciţii care pot fi folosite în acest scop şi a fost adeptul exerciţiilor libere (fără ajutorul aparatelor).

40

Pentalozzi a rămas în conştiinţa umanităţii ca un om de o bunătate proverbială,, cu o dragoste pentru copii exemplară şi un devotament pilduitor pentru binele omenirii.

Umaniştii Renaşterii, realiştii şi iluminiştii, prin ideile lor generoase, au pregătit terenul pentru ca educaţia fizică să fie aşezată la locul ei în conceptul general de educaţie.

Intrebare:1. Precizati principalii reprezentanti ai acestor perioade, operele lor si contributia

lor pentru ca educatia fizica sa-si capete adevarata valuare de educatie scolara.

OBIECTIV: Cunoasterea principalelor sisteme de educatie fizica, cauzele istorice ale aparitiei lor, conceptiile si formele de organizare.

PRINCIPALELE SISTEME DE EDUCAŢIE FIZICĂ(Francez, suedez, danez, german şi englez)

Cauzele apariţiei, concepţiile care au stat la baza acestora,mijloacele folosite şi formele de organizare

Cuceririle teoretice şi practice ale umaniştilor, realiştilor, iluminiştilor şi îndeosebi ale şcolii filantropiste au deschis noi perspective educaţiei în general şi a educaţiei fizice în special.

La începutul secolului al XIX-le au apărut o serie de sisteme naţionale de educaţie fizică cunoscute sub numele de Jahn în Germania, Amoros în Franţa, Nachtegal în Danemarca, Ling în Suedia, Arnold în Anglia etc. Fiecare sistem poartă amprenta politică, economică şi culturală caracteristică ţării respective.

Dacă au fost unii pedagogi care şi-au pus în practică ideile în şcolile înfiinţate, unele din acestea fiind adevărate laboratoare de experimentare, noile sisteme au pătruns adânc în învăţământ, cu o largă răspândire, şi au devenit durabile în timp constituind caracteristica acestui secol.

Chiar dacă sunt deosebiri de obiective, principii, metode şi tendinţe între diferite sisteme, ele au un conţinut tehnic comun, iar confruntările de opinii, acuzaţiile şi denigrările au scos în evidenţă mai multe asemănări decât deosebiri. Discuţiile au fost pentru clarificarea scopului în care sunt practicate exerciţiile fizice, cristalizarea metodologiei de lucru, stabilirea locului pe care trebuie să-l ocupe educaţia fizică în dezvoltarea personalităţii complexe a omului modern.

Creatorii de sisteme de educaţie fizică au apărut într-un interval de timp de 25 de ani în mai multe ţări europene şi au apus în doar 13 ani, după cum reiese din date de mai jos:

- Amoros în Franţa (1770-1848)- Ling în Suedia (1776-1839)- Nachtengal în Danemarca (1777-1847)- Jahn în Germania (1778-1852)- Arnold în Anglia (1795-1842).

Sistemul francezÎn Franţa secolului al XVIII-lea şcoala căpătase un aspect haotic, statul se ocupa doar

de cele rezervate fiilor de nobili, celelalte şcoli fiind conduse de congregaţii religioase în care

41

un loc predominant îl ocupau cele iezuite. Acestea u fost desfiinţate în 1762 pentru că încercau să impună papalitatea peste legile ţării prin acte de corupţie şi spionaj.

Abia după Revoluţia franceză învăţământul a trecut sub controlul statului. Sub influenţa scrierilor lui Rouseau revoluţionarii au reuşit să readucă educaţia fizică alături de cea intelectuală şi morală în cadrul sistemului educaţional. Primul pas a fost făcut după raportul lui Talleyrand când au fost introduse în şcoală jocurile şi exerciţiile care să dezvolte forţa şi îndemânarea prin practicarea înotului, scrimei , călăriei, dansului, iar vara se organizau marşuri cu scopul de a-i apropia pe tineri de pregătirea militară.

Eforturile pedagogilor Revoluţiei franceze nu au reuşit să consolideze învăţământul. Meritul de a fi depăşit acest impas a revenit lui Amoros care, fiind atras de cariera militară, a aplicat în pregătirea soldaţilor săi pedagogia pestlozziană şi a scris un regulament de educaţie militară.

Regele Carol al IV-lea al Spaniei a înfiinţat în anul 1807 Institutul pestlozzian din Madrid care avea menirea să pregătească ingineri şi ofiţeri. La conducerea acestui institut a fost numit Amoros care a avut posibilitatea să-şi aplice sistemul său educaţional. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania Amoros s-a alăturat trupelor franceze, dar după prăbuşirea regimului napoleonian a fost nevoit să se refugieze la Paris. A reuşit să devină favoritul lui Napoleon, apoi al lui Ludovic al XVIII-lea, căpătând cetăţenie franceză. Astfel a început activitatea creând un sistem propriu de educaţie, chiar dacă la baza acestuia au stat principiile lui Pestalozzi.

Pentru a-şi pune în practică ideile sale pedagogice a creat instituţii în care se practica gimnastica, a tipărit cărţi şi broşuri. A înfiinţat un gimnaziu numit Institution Durdan din Paris în care a făcut unele amenajări pentru practicarea exerciţiilor fizice precum un portic cu frânghii, prăjini şi scări, a săpat şanţuri peste care se făceau sărituri, a fixat catarge pentru căţărat, scări oblice, bare orizontale etc. Pentru că acest gimnaziu a stârnit interes printre francezi au fost acordate investiţii pentru construirea altor şcoli de acest fel.

Amoros a desfăşurat o bogată activitate publicistică constând din scrisori, petiţii, memorii şi broşuri prin intermediul cărora a polemizat cu adversarii săi, dar a publicat şi o serie de lucrări, îndeosebi manuale, în care şi-a expus principiile şi metodele sale. Au rămas în faza de proiect “Grand Ouvrage” (Marea lucrare) care trebuia să cuprindă trei volume, şi”Le palais de la jeunesse” (Palatul tineretului) un gimnaziu normal de proporţii grandioase.

Succesele lui au stârnit invidie şi duşmanii înverşunaţi au început să-i conteste meritul aducându-i acuzaţii nefondate. Ca urmare a pierdut subvenţiile acordatede stat şi a fost ignorat de consiliile armatei. A murit în anul 1848 ignorat, descurajat şi sărac. Elevii săi i-au ridicat un monument în cimitirul Montparnasse, pe soclul căruia au scris: “Amoros, întemeietorul gimnasticii în Franţa, mort cu regretul de a nu fi putut face mai mult pentru ea, din cauza piedicilor care i s-au pus”.

Sistemul de educaţie fizică conceput de Amoros a fost în deplină concordanţă cu condiţiile sociale, politice ale timpului său. El a urmărit cu consecvenţă sporirea potenţialului fizic, intelectual şi moral al cetăţenilor francezi în general şi a tinerilor care se dedicau carierei militare în special. A fost considerat creatorul şi şeful şcolii franceze de educaţie fizică. A avut capacitatea să facă o sinteză a celor mai eficiente exerciţii, principii, metode, încât conceptul său pedagogic poate fi apreciat ca având caracter original.

Originalitatea sistemului său constă în două componente:- unul vizează latura psihologică,- altul pe cea utilitaristă.Practicara exerciţiilor fizice porneşte de la suportul psihologic, concretizat în acţiuni

constante dublate de actul de voinţă numite mai târziu senzaţii kinestezice şi principiul

42

intuiţiei. Considera că practicarea exerciţiilor fizice în ritmul muzicii contribuie la instalarea unei armonii sufleteşti.

În ceea ce priveşte utilitarismul considera că practicarea exerciţiilor fizice trebuie să-l ajute pe individ în general şi pe militar în special să triumfe asupra dificultăţilor şi obstacolelor întâlnite. De aceea exerciţiile sale au legătură cu practica vieţii.

Alergarea, sistematizarea şi practicarea exerciţiilor fizice la Amoros au la bază cunoştinţe ştiinţifice de anatomie, fiziologie şi biomecanică, încercând să respecte particularităţile psiho-fizice ale elevului. Marele lui merit a fost acela de a încerca să individualizeze activittea motrică, introducând fişa individuală care cuprindea măsurători antropometrice şi fiziologice, dispoziţia psihică, precum şi progresul relizat. Prin aceasta s-a impus ca un precursor al educaţiei fizice moderne.

Dacă se analizează sistemul lui Amoros se constată că el are şi unele erori de orientare, motodice, confuzii terminologice, dar raportat la timpul său are merite incontestabile.

Faţă de scppul urmărit el a împărţit exerciţiile fizice în trei grupe:- gimnastica civilă şi industrială;- gimnastica medicală;- gimnastica militară.1. Gimnastica civilă duprindea două categorii de exerciţii:- exerciţii elementare pot fi executate de oricine fără aparate;- exerciţii de aplicaţie, executate cu ajutorul aparatelor. Acestea sunt rezervate

numai acelora care doresc să-şi pună în valoare toate disponibilităţile motrice, au caracter utilitar şi urmăresc depăşirea obstacolelor naturale sau artificiale, fie prin forţă, viteză, îndemânare sau tenacitate.

2. Gimnastica medicală cuprinde:- gimnastica igienică;- gimnastica terapeutică;- gimnastica pentru convalescenţi;- gimnastica pentru corectarea diformaţiilor.3. Gimnastica militară cuprinde exerciţii specifice pregătirii ostaşilor şi ofiţerilor.

Sistemul suedezCreatorul gimnasticii suedeze a fost Ling (1776-1839) care, fiind orfan de ambii

părinţi, a avut o copilărie aspră şi cu destile privaţiuni. De aceea cursurile universitare le-a început şi reluat de mai multe ori şi nu se ştie cu ce specialitate le-a încheiat. A călătorit mult, a dus o viaţă aventuroasă şi a scris poeme inspirate din legendele scandinave.

Dintre disciplinele sportive a agreat scrima care l-a ajutat să se vindece de o paralizie reumatică a braţului drept, căpătată într-o bătălie navală dintre danezi şi englezi, la care a participat voluntar.

În Danemarca a cunoscut şcoala lui Nachtegal, s-a familiarizat cu gimnastica lui guts-Muths şi a lui Vieth şi a continuat studiile de filosofie, literatură, istoria popoarelor nordice.

În cei cinci ani cât a stat în Danemarca s-a conturat personalitatea sa în domeniul creaţiei literare, dar şi în educaţia fizică. Studiind gimnastica antică greacă şi-a însuşit idealul armonic al acesteia dar le-a dat o tentă scandinavă.

Revenit în Suedia a deschis o şcoală particulară cu lecţii de scrimă, gimnastică şi limbi moderne. În activitatea desfăşurată a constatat că practicarea exerciţiilor fizice necesită cunoştinţe temeinice de anatomie, fiziologie şi biomecanică, ceea ce l-a îndemnat să frecventeze bibliotecile, căpătând experienţă.şi notorietate.

43

A solicitat sprijinul autorităţilor şcolare din Stockholm pentru înfiinţarea unui institut central bine dotat care să pregătească maeştri preparatori în gimnastică, dar a primit răspuns negativ. Rămânând consecvent ideilor sale, în 1814 a înfiinţat “Institutul central de gimnastică” din Stockholm fiind conducătorul acestuia, dar şi singurul profesor.

După o perioadă de glorie militară, Suedia era în opinia lui Ling într-o fază de decadenţă, de criză morală datorită inactivităţii şi descurajării oamenilor dar şi o decădere fiziologică, de degenerare provocată de patima alcoolismului. De aceea şi-a propus să redea poporului său sănătatea fizică şi morală prin intermediul educaţiei fizice.

Principala preocupare a fost de natură politico-militară pentru refacerea armatei naţionale, capabilă să realizeze o puternică expansiune economică, de aceea sistemul lui Ling a primit o atenţie deosebită. Ca un corolar al activităţii a fost răsplătit cu alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze, aducându-i-se diferite onoruri.

Obosit şi bolnav a murit la vârsta de 63 de ani şi nu a reuşit să-şi publice opera “Fundamentele generale ale gimnasticii”, lucru pe care l-a făcut fiul său care a respectat ideile tatălui.

Cu toate influenţele scriitorilor înaintaşi, opera lui Ling are un caracter original şi este structurtă în şase capitole. Faţă de alte sisteme care încercau să adapteze exerciţiile fizice la posibilităţile omului normal, Ling a pornit invers, de la individ, de la structura sa anatomică şi potenţialul fiziologic, spre găsirea exerciţiilor fizice care să-l ajute pe om să devină normal, eliminând treptat diferitele carenţe generate de anumite tulburări sau obiceiuri greşite.

Sănătatea, adevărul şi frumosul formează o unitate care se poate exprima printr-un singur cuvânt armonia, astfel Ling a reluat vechiul ideal grec şi l-a transferat gimnasticii suedeze.

După criterii pedagogice, fiziologice, psihologice şi sociale el a împărţit gimnastica în patru părţi:

Gimnastica pedagogică sau educativă, cu scopul dezvoltării normale a organismului;

Gimnastica militară care cuprinde gimnastica pedagogică şi alte exerciţii – scrima, tirul, exerciţii aplicative;

Gimnastica medicală şi ortopedică, fiind inclus şi masajul; Gimnastica estetică pentru dezvoltarea simetriei segmentelor cu ajutorul

gimnasticii educative, folosindu-se şi exerciţii de graţie sau dansurile.Fiecare exerciţiu trebuia să aibă un scop utilitar, cu influenţă în plan anatomic şi

fiziologic pentru întărirea sănătăţii. Acestea aveau un caracter analitic, fiind adresate cu precizie anumitor segmente sau muşchi. Nota dominantă a lui Ling a constituit-o alegerea şi sistematizarea exerciţiilor, principala ţintă fiind coloana vertebrală, axa tuturor pârghiilor corpului. Exerciţiile pentru braţe trebuia să influenţeze dezvoltarea toracelui, iar cele pentru membrele inferioare să influenţeze dezvoltarea musculaturii abdominale.

Prin dezvoltarea muşchilor se urmărea influenţarea marilor funcţiuni, respiraţia, circulaţia şi digestia. O atenţie deosebită a acordat respiraţiei prin dezvoltarea muşchilor dorsali şi cei ai centurii abdominale.

Din punct de vedere al modului de executare el împărţea exerciţiile în două categorii:- exerciţii fără aparate (simple şi compuse);- exerciţii cu aparate ca scări fixe, cal, ladă, bârnă, bancă, saltele, bastoane, corzi

etc.Jocurile nu au fost uitate, ele completau efectele gimnasticii, mai ales cele dinamice

care devansau pe cele sportive.O caracteristică deosebită a sistemului lui Ling a fost gimnastica feminină, cu

predilecţie cea estetică.44

Este de apreciat că gimnastica suedeză a inaugurat era fiziologică a educaţiei fizice, apreciată ca metodă ştiinţifică. Deasemenea este interesantă comparaţia cu sistemul german a lui Jahn. Gimnastica germană se adresa celor puternici, iar cea suedeză celor slabi.

Sistemul danezCreatorul şcolii daneze de educaţie fizică a fost Nachtegall (1777-1847). Fiind o fire

bolnăvicioasă şi cu posibilităţi materiale modeste a dus o viaţă grea. A urmat teologia şi când a citit cartea lui Guts-Mutha “Gimnastica pentru tineret” a avut o adevărată revelaţie, intuind posibilitatea refacerii sănătăţii, dar şi problema profesiei. După ce s-a familiarizat cu exerciţiile, principiile şi metodele lui Guts-Muths, în 1798 s-a angajat ca profesor la un institut particular. După o perioadă a înfiinţat la Copenhaga o societate de gimnastică, apoi, stimulat de succes, a înfiinţat un institut particular pentru educaţia tineretului.

Ca urmare în anul 1802 educaţia fizică a fost introdusă în şcoala militară din Copenhaga ca disciplină obligatorie, iar el a fost angajat profesor. În 1804 a fost numit profesor de gimnastică la universitate, pentru a completa pregătirea tinerilor şi a cunoştinţelor teoretice.

După rezultatele obţinute i s-a încredinţat conducerea noului “Institut pentru gimnastică militară”, unde a desfăşurat o activitate laborioasă.

Ca o încununare a activităţii sale a scris o serie de manuale, instrucţiuni şi regulamente pentru profesori, elevi şi armată.

Apreciind valoarea înotului, a scris o carte şi a înfiinţat o societate.În 1828 gimnastica a fost introdusă în toate şcolile din Danemarca şi pentru a susţine

această măsură a scris un manual de gimnastică pentru şcolile primare, apoi altul pentru şcolile superioare. În viziunea lui învăţământul trebuie aşezat pe trei categorii: complet, mai puţin cuprinzător şi limitat.

Datorită lui Danemarca a devenit prima ţară care a generalizat educaţia fizică în învăţământul de toate gradele, apreciind că sunt suficiente argumente pentru a-l considera pe Nachtegall un autentic creator de sistem de educaţie fizică.

Sistemul germanÎn prima jumătate a secolului al XVIII-la germanii erau seduşi de metoda franceză, iar

în a doua jumătate de cea engleză. Către şfârşitul secolului a apărut un nou curent – neoumanismul – care echivala cu o renaştere în şcoală, concepţii de viaţă, literatură şi artă. Acesta a fost favorizat de un complex de împrejurări precum întărirea poziţiei economice a burgheziei, dezvoltarea sentimentului naţional şi dinimuarea interesului pentru problemele religioase.

A fost luat ca model secolul de aur al culturii elene iar reprezentanţii curentului au fost Herder, Goethe, Schiller, Humboldt etc.

Campaniile lui Napoleon au afectat profundGermania pe plan politic şi militar, trezind sentimentul de repulsie pentru străini şi naşterea ideii unităţii germane. Promotorii acestei idei au fost intelectualii şi noua burghezie în ascensiune. Astfel s-a născut dorinţa şi necesitatea ca educaţia tineretului să fie completată cu educaţia fizică. Au fost şi tendinţe exagerate care încercau să pună educaţia fizică în slujba războiului, prin pregătirea tineretului în spirit militarist.

Iahn (1778-1852) a fost întemeietorul sistemului german de educaţie fizică, fiind gratulat de urmaşi cu sintagma : Turvater Iahn (părintele gimnasticii). El a avut o mare aversiune faţă de Napoleon, ca de altfel faţă de francezi.A început să se preocupe mai serios de educaţia fizică în 1810 când a adoptat o metodă originală ieşind cu elevii în afara oraşului, la câmp, la pădure să practice exerciţiile fizice în aer liber. Lângă Berlin a amenajat cu

45

aparate un teren de gimnastică numit Turnplatz. Tinerii participau cu extuziasm la aceste activităţi, devenind adesea zgomotoşi , animaţi de cântece războinice.

Victoria din războiul de eliberare la care a participat ca voluntar i-a sporit popularitatea şi admiraţia, mai ales printre studenţi, devenind eroul zilei, iar universităţile din Jena şi Kiel i-au conferit titlul de “doctor honoris causa”.

În 1816 a scris lucrarea “Die deutsche Turnkunst” (Arta gimnasticii germane) care cuprinde principiile şi tehnica gimnasticii sale.

Pedagogii au preluat ideile lui Jahn şi le-au adaptat la cerinţele şcolii , transformând gimnastica în factor educativ, deşi activitatea lui s-a desfăşurat în afara şcolii. Au fost şi pedagogi care au contestat gimnastica lui Jahn, ajungându-se la dispute vehemente ca cea de la Breslau care a necesitat intervenţia energică a ministrului instrucţiei. Ca urmare a unor proteste şi incidente violente Jahn a fost contestat şi de admiratorii săi, chiar cancelarul Metternich luând atitudine ostilă împotriva sa. Turnplatz-urile au fost considerate focare de demagogie şi instigare la dezordine publică. Ministrul instrucţiei nu a semnat proiectul de introducere a gimnasticii în activitatea şcolară, chiar s.-a dat un decret regal care interzicea gimnastica lui Jahn şi s-au închis Turnplatz-urile.

Acesta a fost acuzat de înaltă trădare şi închis un an în fortăreaţa de la Spandau. După eliberare a avut domiciliu forţat şi interdicţia de a se apropia de oraşele universitare timp de 20 de ani. După reabilitare a făcut o tehtativă de reintrare în viaţa politică, dar s-a resemnat repede şi în 1852 a murit. Au rămas edificatoare cuvintele din testamentul său politic numit “Cântecul lebedei”: “Unitatea germană a fost visul cu care am venit pe lume, aurora tinereţii mele, amurgul puterii mele bătrâneşti, şi acum luceafărul de seară care-mi arată calea spre linişte şi veci”.

“Arta gimnasticii germane” a fost lucrarea sa care s-a bucuret de un succes deosebit, fiind considerată un monument al culturii germane. Aceasta este structurată pe patru capitole: terminologia, exerciţiile, jocurile şi metodica.

1. Terminologia cuprinde toate noile denumiri în limba germană ale termenilor străini care se foloseau în gimnastică.

2. Exerciţiile gimnastice alcătuiesc cel mai mare capitol al cărţii, ca un autentic manual. Sunt cuprinse toate exerciţiile din antichitate şi de la predecesorii săi, A introdus şi exerciţii originale la aparate construite de el, ca bara fixă, paralele, capra, calul, instalaţii de agăţare, urcare, şanţuri şi gropi etc. Exerciţiile se practicau în aer liber iar tinerii purtau insigne cu date istorice care aveau darul să cultive sentimentul patriotic.

3. Jocurile gimnastice erau cele de echipă şi de luptă.4. Metodica se referea la construirea Turnplatz-urilor, amenajarea terenurilor,

instalarea aparatelor, executarea anumitor exerciţii, regulamentul jocurilor etc.O şedinţă în Turnplatz dura câteva ore şi era alcătuită din trei părţi, iar participanţii

erau grupaţi pe vârste şi posibilităţi sub supravegherea monitorilor. Jahn a conceput gimnstica ca o activitate educativ-morală pentru restabilirea echilibrului fiinţei umane. El nu a fost preocupat numai de educaţia şcolară ci şi de instituţiile populare de gimnastică, de acţiuni extraşcolare pentru toată lumea. Societăţile de gimnastică numite Turnverein, uneori au devenit rivale şcolii. În Germania şi Prusia erau aproximativ 50 de Turnplatz-uri şi Turnverein-uri.

Referitor la exerciţii a fost acuzat de numărul prea mare şi dificultatea acestora faţă de simplitatea gimnasticii elene. Metodele lui au fost considerate empirice, dar gimnastica lui a cultivat forţa, fiind adresate celor puternici şi excluzându-i pe cei slabi.

Cu toate criticile, a avut unele merite recunoscute precum:

46

A mutat locul de practicare a exerciţiilor fizice în natură, în aer curat şi la lumina soarelui;

A cultivat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor naturii, fiind un precursor al turismului.

A stimulat dorinţa de a practica jocurile şi exerciţiile fizice în cântec, veselie şi sociabilitate.

Sistemul englezDin cauza conservatorismului lor englezii au rămas departe de frământările

revoluţionare din centrul Europei şi de căutările pedagogilor din secolul al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea Anglia a fost marcată de probleme sociale.

Instituţiile tradiţionale şcolare ca public-schools, precum colegiile de la Eton şi Harrow, au rămas refractare oricăror inovaţii. Exerciţiile fizice se practicau cu aceeaşi consecvenţă de doua sau trei ori pe săptămână cu preferinţă pentru tenis, canotaj, crichet, sporturi considerate cu caracter educativ. A rămas cunoscută afirmaţia lui Wellington, învingătorul lui Napoleon de la Waterloo, care spunea: “Bătălia de la Waterloo a fost câştigată pe câmpurile de joc de la Eton”.

În instituţiile şcolare engleze domnea o disciplină severă cu pedepse corporale cu biciul şi nuiaua sau usturătoare amenzi în bani. În acest climat s-a format marele pedagog Arnold (1795-1842), absolvent al Universităţii din Oxford, care a iubit foarte mult exerciţiile fizice practicate în aer liber. Atras de profesiunea de educator, a deschis o mică pensiune unde se ocupa de educaţia unui număr restrâns de elevi. În 1829 a fost numit director al colegiului din Rugby unde a desfăşurat o amplă şi originală activitate de autentic educator, intrând în istorie ca un reformator al şcolii engleze.

A fost preocupat şi de educarea caracterului, împletind educaţia fizică cu educaţia morală şi folosind mijloacele educaţiei fizice pentru a realiza scopuri morale.

Dacă până la el şcolile îşi desfăşurau activitatea în mănăstiri sau chiar fortăreţe, fără legături cu lumea din afară, Arnold a restabilit legătura cu lumea din exterior şi a realizat o educaţie prin sport, în doua moduri: prin organizarea de asociaţii ale elevilor – clubs – şi prin jocurile de echipă. Clubs-urile erau organizate pe principiul autoadministrării şi obţinerea de fonduri din cotizaţii.

Exerciţiile fizice din programul elevilor erau: mersul, alergarea, săriturile, boxul, canotajul, crichetul, tenisul şi mai ales fotbalul. Acesta întrunea virtuţile incontestabile de cultivare a spiritului de echipă, de respect şi corectitudine înglobate în expresia fair-play care constă în respectul faţă de coechipieri, de regulile de joc şi faţă de adversari. Deşi a fost şi el contestat de contemporani, a rămas consecvent conceptului său pedagogic şi până la urmă ideile lui novatoare au învins conservatorismul.

Burghezia engleză a îmbrăţişat sistemul lui Arnold care dădea pe deplin răspuns intereselor politice şi economice. Anglia avea nevoie de oameni întreprinzători, plini de iniţiativă, curaj şi perseverenţă. Cucerirea şi dominarea noilor teritorii erau apanajul oamenilor cu calităţi fizice şi morale deosebite.

Au mai fost şi alţi creatori de sisteme de educaţie fizică, precum:Clais, elveţian de origine, s-a născut în Statele Unite şi a desfăşurat activitatea în

Franţa, fiind cel mai înverşunat adversar al lui Amoros.Leshaft a creat sistemul de educaţie fizică din Rusia şi, ca fiziolog, a asigurat o

fundamentare ştiinţifică sistemului său. Tyrş, de origine cehă, a avut un mod original de organizare a exerciţiilor în şcoli care

a generat demonstraţii şi ansambluri de gimnastică grandioase, cu mii de elevi şi tineri.Spiess a fost unul dintre creatorii şi organizatorii gimnasticii şcolare germane.

47

Intrebare:1. Precizati in ce consta originalitatea sistemuli educatie fizica: a)Francez;

b)Suedez; c)German; d)Danez; e)Englez

OBIECTIVE: Insusirea cunostintelor asupra evolutiei exercitiului fizic si a educatiei fizice pe teritoriul patriei noastre de-a lungul perioadei Istorice.

EXERCIŢIILE FIZICE ÎN COMUNA PRIMITIVĂ,ANTICHITATEA GETO-DACICĂ ŞI DACO-ROMANĂ

Cercetările arheologice au pus în evidenţă faptul că în perioada anilor 2800-1500 î.e.n. în zona Moldovei şi Basarabiei s-a dezvoltat o cultură preistorică, atestată de o serie de vase ornamentate. În această perioadă în Muntenia li Transilvania s-a dezvoltat o altă cultură, probabil a altui popor, constând în vase care nu erau pictate, ci incizate cu desene şi motive geometrice. Prima populaţie despre care avem informaţii că a trăit pe teritoriul ţării noastre a fost cea a tracilor.

Tracii erau un popor indo-germanic aşezat în Europa între anii 1800-1500 î.e.n. Cu ei începe epoca bronzului pe teritoriul ţării noastre. Tracii au fost unul din cele mai mari popoare ale antichităţii, care ocupau un teritoriu cuprins între Vistula şi Asia Mică, şi din Ucraina până la Marea Adriatică. Acest popor nu a fost niciodată unit pentru că era format dintr-o mulţime de triburi independente.

În nordul Dunării, în România de astăzi, erau mai multe triburi tracice care au fost cunoscute de greci sub numele de geţi, cărora romanii le spuneau daci.

Teritoriul locuit de geţi sau daci a fost o zonă de trecere a popoarelor migratoare venite din Asia, fenomen care s-a accentuat în evul mediu. Dintre popoarele migratoare care au lăsat anumite urme şi care s-au amestecat cu tracii au fost sciţii. Veniţi din jurul Mării Caspice s-au aşezat în sudul Rusiei de unde apoi au înaintat în dacia în secolul al VII-lea î.e.n. Sciţii au fost meseriaşi în prelucrarea metalelor, unul din triburile lor, agatârşii, s-au instalat în Munţii Apuseni unde s-au ocupat de extragerea metalelor. De la ei a rămas meşteşugul confecţionării şi folosizii armelor de fier. Informaţii despre sciţi au rămas de la istoricul grec Herodot care a scris despre o incursiune a lui Darius I, regele perşilor, împotriva sciţilor. Dobrogea a fost cunoscută în antichitate ca Sciţia Mică (Scythia minor).

În contact cu dacii au venit şi grecii din Milet care au înfiinţat unele colonii în sec. al VII-lea pe ţărmul Mării Negre la Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia, Histria. Astfel populaţia autohtonă a suferit influenţe multiple, una din ele fiind negoţul prin care geţii vindeau grâu, cereale şi peşte sărat iat de la greci cumpărau vase, stofe, obiecte de metal. Luând în considerare nivelul atins de greci pe tărâmul ştiinţei, culturii şi artei, trebuie să fi avut o influenţă notabilă asupra triburilor trace.

Încă din anul 229 î.e.n. dacii au avut contact şi cu romanii, când acestia au pătruns în Balcani. Acţiunea lui Burebista de unire a triburilor răzleţe într-o singură reuniune tribală a marcat începuturile constituirii statului sclavagist dac. Istoricul grec Strabon a menţionat că Burebista “i-a înălţat pe daci prin exerciţii”. Este prima atestare documentară care evidenţiază preocuparea unui rege al geto-dacilor de întărire a puterii militare şi politice prin intermediul exerciţiilor fizice.

După cele două războaie dintre daci şi romani, între anii 101-102 şi 105-106, dacii au fost asimilaţi de romani în procesul de colonizare, fiind aduşi din imperiul roman agricultori, mineri şi militari. Acest proces de romanizare s-a desfăşurat repede, mai ales în Dobrogea unde se mai văd şi astăzi urmele unor cetăţi, bazilici, băi şi temple. Victoria romanilor a fost

48

marcată de ridicarea unor monumente precum “Trofeum Traiani” de la Adamclisi şi “Columna lui Traian” de la Roma. Stăpânirea romană a durat 165 de ani.

Exerciţiile fizice în comuna primitivăInfluenţa greacă in practicarea exercitiului fizic pe teritoriul Geto-DacicÎn secolul al VII-lea, când grecii au înfiinţat colonii pe ţărmul Mării Negre, au adus cu

ei idei, concepte, obiceiuri şi modul de organizare politică, socială, economică şi culturală corespunzător nivelului de cultură şi civilizaţie foarte ridicat atins de Grecia antică. Istoricii afirmă că grecii instalaţi în coloniile de pe malul Mării Negre aveau deja o civilizaţie înfloritoare chiar înainte ca aceasta să fi cuprins Atena. Colonizatorii romani au preluat aceste colonii pe care le-au protejat şi ajutat să înflorească. Este un argument care promovează ideea că aceste colonii au jucat un rol deosebit pe multiple planuri asupra populaţiei autohtone. Desigur că şi practicarea exerciţiilor fizice au constituit un exemplu concludent pentru localnici.

Armata lui Dromichete a învins pe cea macedoneană de sub conducerea lui Lisimach, armata lui Burebista era deasemenea foarte bine instruită, stăpânind mijloacele de luptă şi o excelentă organizare militară. Începând cu mijlocul secolului I dacii au dus lupte grele pentru stăvilirea armatelor romane. În asemenea dificile împrejurări conducătorii militari trebuia să aibă o foarte bună pregătire, deci dacii cunoşteau bine tactica războiului, ridicau ingenioase fortificaţii de apărare, aveau o puternică cavalerie şi mânuiau cu multă îndemânare lancea, securea, praştia şi scutul. Acestea se pot cunoaşte de pe bazoreliefurile de pe “Columna lui Traian” de la Roma şi monumentul de la Adamclisi.

Exerciţiile fizice ale dacilor din spaţiul carpato-dunărean aveau un caracter militar.. La Histria existau şcoli speciale pentru pregătirea tinerilor numite “Efebii” in care, pe lângă discipline ca anatomia, retorica, filosofia şi euritmia, se punea accent pe mânuirea armelor, tactica de luptă şi construirea de fortificaţii. Se deduce că era o preocupare constantă pentru dezvoltarea forţei, rezistenţei şi îndemânării.

Dintre exerciţiile practicate mai cunoscute sunt: călăria, având ca exemplu basorelieful “Călăreţul trac”şi vâslitul ca urmare a spaţiilor largi acoperite cu apă (Dobrogea). Folosirea luntrelor monoxile (confecţionate dintr-un singur trunchi de copac) de către geţii din Muntenia este semnalată din anul 335 î.e.n.

Fiii nobililor autohtoni (tarabostes) erau trimişi la studii în cetăţile greceşti de la Marea Neagră unde primeau o instruire temeinică în instituţii speciale numite palestre şi gimnazii de tip elen, în care practicarea exerciţiilor fizice ocupa un loc prioritar.

În secolul I este semnalată existenţa unui gimnaziu la Callatis unde gimnastica era practicată şi apreciată ca o disciplină indispensabilă. Exerciţiile fizice au căpătat un caracter ludic, de întrecere şi spectacol, la care participau efebi cu prilejul unor festivităţi în locuri publice sau amfiteatre. Uneori participau conducători şi oameni înstăriţi. Un loc aparte îl ocupau întrecerile de gimnastică care erau un prilej de etalare a forţei şi îndemânării, dar mai ales a dezvoltării armonioase a corpului.

Sunt atestate documentar concursuri de gimnastică şi atletism care aveau loc la Histria în secolul al II-lea. Acestea erau închinate zeului Dionysos, se numeau “Argonalii”sau Dionysii, şi aveau loc primăvara şi toamna, la ele participând atât localnicii cât şi străinii.

Influenţa romană asupra practicarii exercitiului fizic pe teritoriul Daco-RomanOdată cu pătrunderea în Balcani a romanilor în anul 229 î.e.n. este posibil să fi adus

cu ei practicarea exerciţiilor fizice şi să fi exercitat o influenţă notabilă asupra populaţiei autohtone. Acest lucru care s-a accentuat după cucerirea Daciei de către romani când s-a

49

trecut la construirea în oraşe a unor amfiteatre pentru jocuri, terme etc., cunoscând gustul romanilor pentru practicarea exerciţiilor fizice şi mai ales pentru organizarea de spectcole publice.

În amfiteatrele de la Sarmisegetuza (12000 spectatori) şi Posolissum (astăzi Moigrad lângă Zalău) se organizau lupte de gladiatori. Se ştie că Sarmisegetuza era capitala Daciei iar Porolissum era un oraş unde staţiona legiunea a III-a Gallica.

Existau gimnazii unde se realiza educaţia tinerilor iar exerciţiile fizice ocupau un loc important.

Foarte apreciate au fost termele care s-au construit în diferite oraşe, precum cele de la Histria sau Herculane.

Pe teritoriul Dobrogei erau organizate serbări tradiţionale numite “Hermaie” închinate zeului Hermes – protectorul comerţului, al drumurilor şi al gimnasticii.

Alte serbări erau “Taurii” organizate în cinstea zeului Poseidon şi Bachanalele – în cinstea lui Bachus. La aceste serbări participau tineri efebi care frecventau palestrele şi doreau să-şi etaleze frumuseţea corpului, dar şi forţa sau îndemânarea. Săpăturile de la Tomis au scos la iveală basoreliefuri şi inscripţii încrustate pe soclul unor statui, care menţionează comemorarea unor evenimente deosebite. Dintr-o asemenea inscripţie se poate afla că jocurile durau şapte zile şi la ele participau şi reprezentanţi ai populaţiei băştinaşe. Există un basorelief care îl prezintă pe Skyrtos Dacensis (Skyrtos dacul) – operă de artă de la Muzeul naţional din Bucureşti. Dacul este prezentat în echipament de luptă cu sabie, pumnal şi trident. O menţiune epigrafică din secolul al II-lea menţionează că gladiatorul Dacensis (dacul) a obţinut şase victorii răsunătoare în arena amfiteatrului.

Cetăţenii înstăriţi ai Tomisului cheltuiau sume împortante pentru organizarea unor jocuri. Dintr-o inscripţie se poate afla că un cetăţean din Tomis, printre alte merite, a instituit jocurile lui Ares (echivalentul zeului Marte din mitologia greacă).

Pentru interesele lor politice, dar îndeosebi în războaiele angajate împotriva barbarilor, romanii foloseau luptători buni recrutaţi dintre sclavii sau oamenii liberi din Dacia. Cei mai puternici apăreau şi în spectacolele publice de la Roma ca dansatori, gladiatori, luptători cu fiarele sau alte exerciţii fizice şi demonstraţii.

EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN EVUL MEDIU ŞIEPOCA MODERNĂ PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE

Perioada studiată este cuprinsă între anii 271-1600 şi respectiv 1600-1821, o perioadă destul de îndelungată în care sursa de informaţii este epica populară constând din: balade, poeme, doine, ode, cântece haiduceşti şi bătrâneşti, legende, povestiri istorice, mituri etc.

Ideea centrală a acestei literaturi este admiraţia şi preţuirea calităţilor fizice ale eroilor săi, curajul, dibăcia în luptă contra duşmanilor personali şi ai ţării.

Exerciţiile fizice din antichitatea geto-dacă şi daco-romană au continuat să fie practicate şi după anul 271, în paralel cu acestea apărând şi alte forme.

După plecarea romanilor din Dacia fondul exerciţiilor fizice s-a îmbogăţit prin contribuţia altor popoare, îndeosebi a slavilor, de la care au rămas unele exerciţii de mânuire a armelor precum securea, sabia, suliţa. Totuşi se poate constata din unele basoreliefuri de pe Columna lui Traian că dacii cunoşteau mânuirea securii şi sabiei. Unele jocuri născute din îndeletnicirea de creştere a vitelor au fost împrumutate de la goţi.

50

În secolul al X-lea procesul de închegare a poporului român s-a terminat. Însuşirile fizice ale românilor au fost puse în evidenţă în cele mai grele lupte care au fost duse cu popoarele migratoare, cu tătarii în secolul al XIII-lea, apoi cu turcii.

Ostaşii erau înarmaţi cu arcuri, topoare, coase şi lănci, iar pregătirea se făcea în timp de pace. La lupte participau şi boierii sau cetăţenii mai înstăriţi.

Dintre exerciţii erau cunoscute:- tragerea cu arcul;- înotul sau vâslitul;- călăria;- aruncarea;trânta sau lupta;- alte exerciţii fizice.Tragerea cu arcul era un exerciţiu militar preluat încă din sec. al VII-lea de la sciţi.

Mai târziu a căpătat un caracter sportiv şi era practicat de fiii de boieri. Neculce relatează despre acest gen de exerciţii când face referire la alegerea locului de construcţie a mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Alţi scriitori care fac referiri la armele folosite sunt Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Deasemenea Dimitrie Cantemir aminteşte de arc şi puşca de foc. El nu era de acord cu lupta de la distanţă dusă cu ajutorul arcului şi a puştii de foc, considerând că armele folosite nu sunt demne de un moldovean.

Înotul şi vâslitul Înotul a fost prezent la populaţiile care trăiau în preajma apelor, Exerciţiul era

asemănător cu cel al craulului modern şi a căpătat o denumire proprie românească, şi anume genul “voinicesc” sau “voiniceasca”. În asediul de la Nicopole o serie de ostaşi români s-au salvat după ce au fost luaţi prizonoeri trecând Dunărea înot.

Înotul era practicat şi de fete. Drept mărturie este poezia populară “Kira Kiralina” preluată de Vasile Alecsandri şi D. Teodorescu. Kira Kiralina este o bună înotătoare din Brăila care şi-a pus curtezanii la încercare prin intermediul înotului. Dintre fiii de boieri şi negustori, cel mai îndrăzneţ şi mai voinic urma să-i devină soţ. Dar pentru că tinerii ezitau, ea s-a aruncat în apă înotând cu multă vigoare. După ce a fost surprinsă de turci şi răpită de aceştia, fraţii ei au pornit în înot să ajungă din urmă caiacul.

Este o mărturie indubitabilă că înotul se practica de ambele sexe.Vâslitul era deasemenea un exerciţiu care se practica în împrejurimi diferite ca

exerciţiu utilitar, de întrecere şi acţiuni militare. De exemplu Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, a trimis o flotă alcătuită din 150 de ambarcaţiuni (luntrii scobite din trunchi de stejar şi plopi) să sprijine pe cei 7000 de călăreţi aflaţi sub comanda fiului său Vlad Ţepeş. Un exemplar original din aceste ambarcaţiuni se păstrează la Muzeul Marinei din Constanţa. Vâslaşii şi înotătorii români au dat sprijin substanţial flotei de sub comanda francezului Wawrin care lupta pentru cucerirea Giurgiului şi asediul Turtucoaei. În campania pe Dunăre a cneazului rus Sviatoslav, consemnată în cronica “Povestea anilor de demult”, se menţionează că un număr mare de ambarcaţiuni erau folosite de localnici pentru vânătoare sau transportul pe apele Dunării.

După ce turcii au pus stăpânire pe malurile Dunării, populaţia română a fost îndepărtată de marele fluviu, ceea ce a avut drept consecinţă diminuarea preocupărilor pentru înot şi vâslit.

Călăria În armata română, din antichitate până la al doilea război mondial, cavaleria a

constituit un punct forte al acţiunilor militare. Acest lucru a fost pus în evidenţă de epica populară dar şi de literatura cultă.

51

Cavalerii lui Mircea cel Bătrân au participat în anul 1414 la un turnir care s-a organizat la Buda (Budapesta). Alte cronici menţionează anul 1412.

În Biserica Domnească de la Curtea de Argeş există o pictură ce reprezintă un cavaler muntean în armură specifică. La Suceava se află o menţiune epigrafică despre existenţa unui moldovean (sec.al XVI-lea) în ţinută de cavaler medieval. În anul 1512 este atestată existenţa unui meşter care confecţiona lănci pentru turniruri.

În anul 1585 la Sibiu a avut loc un turnir prilejuit de încheierea tratatului de pace dintre Ştefan Batori principele Transilvaniei, regele Poloniei şi cneazul Moscovei.

D. Cantemir în “Descrierea Moldovei” vorbeşte despre o întrecere de cai care a avut loc la Bârlad, la care a participat Alexandru Lăpuşneanu. Au fost admiraţi micii cai ţărăneşti care I-au întrecut pe cei ai boierilor.

Cronicarii vorbesc despre participarea călărimii moldoveneşti la bătălia de la Martenburg împotriva cavalerilor teutoni. Rprezentanţii Moldovei au fost apreciaţi pentru repeziciunea în mişcări, precizia tragerii cu arcul şi rezistenţa fizică.

Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, era un foarte bun călăreţ, un excelent aruncător cu suliţa şi deosebit de îndemânatic la exerciţii fizice.

AruncareaAruncarea este semnalată la români ca un exerciţiu utilitar dar şi sportiv. În balada

“Movila lui Burcel” este semnalată aruncarea cu ghioaga. Balada “Mihu Copilul” vorbeşte despre aruncarea buzduganului. Eroul prezentat îndeplineşte calităţile unui adevărat cavaler, iscusit dar şi atlet. Acest exerciţiu s-a transmis din generaţie în generaţie pentru că este regăsit în serbările “Junilor” din Scheiui Braşovului, prima atestare documentară fiind din anul 1728 şi se află la arhiva primei şcoli româneşti din Schei.

Junii sunt organizaţi în şapte grupuri cu denumiri specifice, având fiecare câte un vătaf (conducător) care are un buzdugan cu tricolor, simbol al vitejiei şi demnităţii.

De la ostaşii turci a fost preluată aruncarea unui băţ asemănător unei suliţi cu vârful plumbuit. Se practica sub forma unui joc numit “gerid”. Suliţa era aruncată din goana calului şi trebuia să treacă printr-un cerc suspendat denumit “halcă”, sau trebuia să fie prinsă de alt individ şi aruncată înapoi. Jocul se organiza între doi adversari ca la iută, sau două echipe ca la turnir. Se presupune că acest joc este de origine mongolo-tătară.

Exerciţiul a fost identificat şi la vechii greci, în preajma Traciei, de la care l-au preluat romanii. Descrierea acestui joc apare în cronicile lui Grigore Ureche şi la scriitorii N.Bălcescu şi Alexandru Odobescu. Un foarte bun aruncător a fost Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu.

Trânta sau luptaDin informaţiile furnizate de epica populară acest exerciţiu a avut o mare amploare în

evul mediu. Nu se poate pune semnul egalităţii între lupta din limbajul sportiv contemporan şi termenul trântă, dar cei doi termeni erau aproape sinonimi.

Lupta dreaptă din epica populară era preferată de români deoarece se baza pe forţă proprie şi nu cea a armelor. Aceasta se baza pe un anumit mod de apucare. Un braţ se trecea pe deasupra umărului lângă gâtul adversarului iar cu celălalt pe sub subsuoară. Este vorba de aşa-zisa apucare în cruciş.

Lupta voinicească se caracteriza prin apucarea numai de braţe. Lupta cu apucarea de brâu ca în Bretania ne este relatată în balada “Vidra” unde

este vorba de lupta dintre Păunaşul Codrilor şi Stoian Şoimul. Lupta cu apucarea de chimir este întâlnită în “Ghiţă Cătănuţă” în care eroul

menţionat şi turcul Aran Başa se luptă pentru câştigarea fetei pe care o doreau

52

amândoi. După lupta cu paloşele au preferat apucarea de chimir pentru că această luptă este mai demnă.

Lupta dusă călare este prezentată în romanul “Nicoară Potcoavă” a lui M. Sadoveanu. Lupta dusă călare şi pe jos dintre Alexandru fiul lui Nicoară şu turcul Sefer este o întrecere de iscusinţă şi îndemânare în mânuirea sabiei, suliţei şi buzduganului.

Un alt fel de luptă este prezentată în romanul “Fraţii Jderi” unde moldoveanul Ionuţ Păr-Negru învinge adversarul printr-un procedeu foarte ingenior. L-a prins pe turc în braţe, s-a lăsat pe spate şi punîndu-I un picior în burtă l-a aruncat peste cap.

Lupta dusă cu reguli cavalereşti este prezentată în balada “Mihu Copilul”.Din secolul al XVI-lea viaţa militară decade şi epoca fanariotă a condus la diminuarea

interesului pentru exerciţiile fizice.

Alte exerciţii fizice

- trasul cu praştia- patinajul practicat cu patine din os de cal datând din sec.al XI-lea;- jocul cu popice care se practica din sec. al XIII-leaÎn lucrarea “Învăţăturile către fiul său Teodosie” Neagoe Basarab menţionează o serie

de sfaturi privind practicarea în acea vreme a jocurilor şi a altor exerciţii fizice.În anul 1543 a apărut Regulamentul unei şcoli din Braşov, condusă de pedagogul şi

umanistul Ioan Honterus, în care erau menţionate exerciţiile fizice practicate: scrima, popicele, trânta şi tirul.

EPOCA MODERNĂ

Exerciţiile fizice care s-au practicat în evul mediu şi-au menţinut valabilitatea şi în epoca modernă. Elementul de noutate îl constituie jocurile şi dansurile.

Jocurile din această perioadă au fost grupate în două categorii: jocuri atletice dansuri populareJocurile au fost împărţite îm mai multe grupe după caracteristicile esenţiale:- jocurile de alergare, cele mai simple, cum ar fi cele “de-a prinselea” în mai multe

variante: “de-a hoţii”, “de-a lupul şi oile”, “de-a v-aţi ascunselea”, “de-a baba oarba”, “leapşa”, cu varianlele sale;

- jocurile de sărituri cum este capra, cunoscut în două variante: cel în care se măreşte treptat distanţa de la locul de bătaie şi cel în care se modifică înălţimea “caprei”.

- Jocurile de aruncare în care s-a folosit iniţial piatra, apoi mingea confecţionată din cârpe şi păr, bucăţi de oase sau lemn etc. Jocurile de aruncare se mai deosebesc după scopul urmărit: de precizie (aruncare la ţintă) şi de aruncare la distanţă. Cele mai cunoscute jocuri de aruncare sunt:

- “oina” – joc original românesc, echivalentul la “longue paume”- “poarca” – echivalent cu “la crosse”- “ticul” – joc de bătaie şi prindere din “tic” sau “cuc”- “mingea cu gropiţe”- “ţurca” – proiectilul este un băţ ascuţit la ambele capete.

- jocurile de îndemânare, cele mai răspândite fiind: jocul de buşi (begi), bâza, fripta;53

- jocurile executate cu jucării ca zmeul, puşcociul - confecţionat din lemn de soc, morişca, praştia:

- jocurile de iarnă – săniuţa.

Dansurile populareEle au fost incluse în rândul exerciţiilor fizice deoarece elementele componente ale

dansului solicită intens organismul sub aspectul efortului fizic. Unele au o contribuţie deosebită la formarea unei ţinute corecte, la îmbunătăţirea îndemânării şi ritmului.

Pe lângă interesul de ordin muzical şi etnografic cultivă simţul estetic prin pitorescul costumelor şi armonia mişcărilor sau au un caracter igienic când sunt practicate în aer liber.

Unele dansuri se joacă pe întregul teritoriu al ţării, aşa cum sunt hora şi căluşarii, altele au caracter regional ca “Ardeleanca”, sau local având numele localităţii respective precum “Lugojana”, “ca la Breaza”etc.

Luându-se drept criteriu ritmul, dansurile pot fi:- dansuri cu paşi înceţi – hora;- dansuri cu paşi repezi – sârba;- dansuri săltăreţe executate de perechi care se învârtesc – învârtita;Hora este un dans potolit, de origine greco-romană, în care dansatorii se ţin de mână

într-un cerc închis, se mişcă lent şi ritmic exprimând împăcarea, frăţia şi unirea.Sârba are ca origine Valea Timocului locuită de români. Alte dansuri repezi sunt:

brâul, brâuleţul, chindia şi bătuta.Dansurile populare săltăreţe, executate de perechi care se învârtesc, se practică în

zona Ardealului şi la munte.Mai sunt dansurile populare aranjate, stilizate din care fac parte “Banul Mărăcine”,

“Haţegana”, “Someşana” şi mai ales “Căluşarii”.

Pentru epoca modernă poate fi amintit hrisovul (cronicile) lui Ipsilanti (1776) care semnalează pentru prima dată prezenta educaţiei fizice în şcoala românească.

EDUCAŢIA FIZICĂ DIN ROMANIA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Epoca contemporană a început în principatele române odată cu răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821) după înlăturarea domniilor fanariote, dar ideile noi din Europa au pătruns încă din 1711 în Moldova şi 1716 în Tara Românească prin două căi:

- influenţa revoluţiei franceze exercitată prin limba diplomatică (limba franceză) şi o serie de emigranţi francezi;

- influenţa Şcolii Ardelene introdusă în Ţara Românească de Gh. Lazăr la Bucureşti şi în Moldova (la Iaşi) de Gh. Asachi.

Gh. Lazăr a fugit din Ardeal şi a înfiinţat la Bucureşti prima şcoală publică în limba română la mănăstirea Sfântul Sava în 1818. Şcoala a funcţionat până în 1821, cu toate protestele profesorilor greci care spuneau că limba română este prea barbară pentru a putea fi folosită în şcoală. Astfel s-au propagat ideile Şcolii Ardelene care au avut o influenţă pozitivă asupra elevilor care ulterior au devenit colaboratori şi continuatori ai acestui curent, unul din ei fiind Ion Heliade Rădulescu.

54

Gh. Asachi, venit de la studii din străinătate, a preluat în anul 1820 conducerea seminarului românesc de la Socola, seminar înfiinţat de mitropolitul Moldovei Veniamin Costache în anul 1803. Ideile de libertate naţională şi le-a însuşit în Italia iar la Socola a militat pentru răspândirea culturii româneşti şi cunoaşterea istoriei românilor, aducând profesori din Ardeal care u răspândit ideile Şcolii Ardelene.

În aceste şcoli a sporit şi preocuparea pentru practicarea exerciţiilor fizice care s-au diversificat şi s-au identificat noi modalităţi şi căi de influenţare a fiinţei umane.

Primele referiri se vom face la educaţia şcolară care va constitui structura de rezistenţă a acestui capitol.

În anul 1802 într-un proces-verbal al consiliului profesoral al liceului din Sighetul Marmaţiei se menţionează exerciţiile fizice şi jocurile pe care elevii aveau voie să le practice (jocuri cu mingea, cu zaruri, oina, “de-a prinselea” etc.) dar şi cele interzise (capra, popicele şi trânta).

Următorul moment este marcat de influenţa exercitată de Regulamentul Organic (1831) care era constituţia Ţărilor Române şi a fost elaborat în perioada protectoratului rusesc reprezentat de generalul Kisseleff. În baza acestuia bugetul şcolilor din Muntenia pe anul 1832 prevedea angajarea a doi profesori de gimnastică, unul la colegiul Sfântul Sava din Bucureşti şi altul la Şcoala Centrală din Craiova. În acest regulament există o menţiune foarte curioasă: “în timpul recreaţiei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii gimnastice care le pot întări corpul şi a-i face îndrăzneţi; se vor păzi însă de a nu se sui în copaci, de a nu alerga”.

Regulamentul din Moldova este mai laconic, făcând recomandarea de “a întări trupul elevilor”.

Între anii 1840-1848 la Academia Mihăileană din Iaşi a predat gimnastica italianul Luzzato. Tot un italian, şi anume Spinzi, fost acrobat de circ, a fost angajat de A.I. Cuza ca profesor de gimnastică şi scrimă la Şcoala militară din Iaşi (1860). La liceul din Bârlad a predat alternativ caligrafia şi gimnastica polonezul Remboff.

Nicolae Bălcescu a scris două cărţi (Manualul bunului român” şi Întărirea braţelor”) în care arată importanţa educaţiei fizice în şcoli, susţinând că educaţia nu înseamnă numai formaţie intelectuală ci şi educaţie morală şi fizică.

În 1860 a apărut la Iaşi o lucrare a profesorului Antoniu Velini în care una din cele şase părţi ale lucrării, capitolul al IV-lea, are titlul de Educaţie fizică.

În anul 1862 a venit la Bucureşti profesorul Gh. Moceanu, absolvent al seminarului de la Blaj, înzestrat cu talent artistic, care a activat mai întâi într-o trupă ambulantă de acrobaţi, apoi a predat gimnastica la liceele confesionale din Cluj. La Bucureşti a desfăşurat o activitate prodigioasă ca profesor de gimnastică la pensionul Şeicaru, apoi la colegiul Sfântul Sava, liceul Matei Basarab, Şcoala Militară etc.

V.A. Urechia i-a încredinţat misiunea de a alcătui partea coregrafică pentru piesa “Banul Mărăcine”. Talentul său artistic l-a ajutat să se achite cu cinste de această sarcină, compunând în stil naţional popular dansurile “bătuta” şi “brâul”.

Apariţia profesorului Moceanu a însemnat deschiderea unui nou drum în domeniul organizării învăţămândului, a gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de cadre de specialitate şi a creării de societăţi sportive.

Prin excepţionala activitate desfăşurată timp de trei decenii şi-a atras respectul unor personalităţi precum generalul Florescu, doctorul Al. Davila şi V.A. Urechia care l-au ajutat să-şi materializeze ideile sale generoase. A scris mai multe lucrări în colaborare sau singur. Cea care a reţinut atenţia în mod deosebit a fost “Carte de gimnastică”, o prelucrare după “Arta gimnasticii” a lui Jahn. Lucrarea apărută în 1869 a avut un conţinut pedagogic evident şi a fost bogat ilustrată. Mărturie este recenzia elogioasă pe care a făcut-o B.P:Haşdeu.

55

Dar Moceanu a acordat atenţie şi dansurilor populare pe care le-a executat ca un adevărat artist, fiind în acelaşi timp şi un autentic creator. Pentru posteritate Moceanu a rămas o figură luminoasă care a militat pentru propagarea gimnasticii pe plan teoretic şi practic, a scrimei şi a dansurilor populare româneşti. A fost un adept al gimnasticii lui Jahn.

Ca urmare a talentului, a competiţiei şi a laborioasei sale activităţi Moceanu a fost recunoscut ca părinte al educaţiei fizice româneşti. În jurul său au crescut nume de rezonanţă precum N. velescu, S. Petrescu, A. Bugav etc. Elevii săi i-au desăvârşit opera trecând peste graniţele ţării la Paris, Madrid sau Calcutta bogăţia şi frumuseţea dansurilor populare româneşti ca de pildă “Bătuta”, “Brâul”, “Căluşarii”.

În anul 1863 generalul Florescu a dispus introducerea gimnasticii cu caracter obligatoriu în şcolile militare din Iaşi, Craiova şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti. Şcolile au fost înzestrate cu aparate şi instalaţii speciale şi încadrate cu profesori civili de specialitate.

“Legea asupra Instrucţiunii” a lui Cuza din 1864, prin articolul 113, a introdus gimnastica şi muzica ca discipline obligatorii în liceu. Din lipsă de cadre legea a avut un caracter limitat, gimnastica a fost predată sporadic de către un acrobat, fost pompier sau subofiţer.

Simion Bărnuţiu, profesor la Universitatea din Iaşi, a militat pentru introducerea educaţiei fizice în procesul instructiv educativ. În tratatul său de “Pedagogie”, apărut în 1870, pledează pentru organizarea puterilor corporale cu cele intelectuale şi morale.

Între anii 1870-1871 este atestată prima inspecţie şcolară la orele de gimnastică, efectuată de inspectori districtuali.

În anul 1879 s-a decretat introducerea obligatorie a gimnasticii în şcoală şi s-a elaborat un regulament privind numirea profesorilor de gimnastică. În acelaşi an a apărut şi Legea pentru numirea profesorilor de gimnastică în gimnazii, licee şi şcoli profesionale. Ministrul Cantili a hotărât ca alături de gimnastică să se predea în mod “facultativ pentru elevi” şi scrima. Catedrele de gimnastică şi scrimă puteau fi ocupate numai prin concurs. Candidaţii trebuia să facă dovada unor cunoştinţe suficiente de gimnastică, anatomie şi igienă. Din lipsa unei programe s-a stabilit pentru gimnastică o oră pe săptămână începând cu anul 1881. Sălile de gimnastică erau puţine, doar curţile şcolilor erau amenajate cu porticuri de gimnastică prevăzute cu prăjini şi inele suspendate, bare paralele şi bară fixă. Se punea accent pe exerciţiile acrobatice

Învăţământul ducea lipsă de săli, instalaţii adecvate, programe, instrucţiuni metodice şi mai ales de cadre de specialitate cu o pregătire pedagogică corespunzătoare. Gimnastica era înlocuită cu exerciţii militare, iar legea a căpătat mai mult un caracter formal. Din 1879 s-a trecut la “organizarea militară a elevilor din şcolile primare şi secundare”. Acţiunea a avut loc sub influenţa doctorului Davila care dorea să îmbine “batalioanele şcolare” din Franţa, organizând în ţara noastr unităţile “micii dorobanţi”. Prin aceasta se urmărea asigurarea unei instrucţii militare elementare, dar mai ales întărirea spiritului de disciplină, componentă indispensabilă a procesului de educaţie. Această reformă nu s-a aplicat prea mult pentru că s-a constatat că este o eroare pedagogică.

În programa Gimnaziului din Beiuş, din anul şcolar 1892-1892, s-a folosit pentru prima oară conceptul de educaţie fizică. Perioada improvizaţiilor a încetat după venirea la conducerea Ministerului Instrucţiei a distinsului om de cultură Spiru Haret. El a organizat toate treptele învăţământului, dar mai ales pe cel primar. Printre preocupările sale un loc important l-au ocupat cele legate de îmbunătăţirea formelor organizatorice, metodice şi practice ale educaţiei fizice şcolare. S-au elaborat regulamente, programe, manuale, instrucţiuni metodice mai întâi la şcolile secundare de băieţi şi apoi de fete.

În 1893 prin reforma învăţământului primar s-a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au înfiinţat comisii care au elaborat programe de gimnastică însoţite de instrucţiuni precise

56

de aplicare, s-a despărţit gimnastica de instrucţia militară. Programele de gimnastică pentru şcolile primare, secundare şi normale aveau elemente din şcoala franceză şi din cea germană şi consta în mişcări libere şi de ordine, exerciţii cu instrumente sau la aparate.

În acelaşi an s-a introdus oina în şcoli deoarece era practicată pe scară largă în diferite medii sociale. S. Haret a numit o comisie formată din maeştri de gimnastică Ionescu (Bucureşti), Corbu (Brăila) şi Berescu (Iaşi) care au întocmit regulamentul jocului de oină.

Ca urmare a răspândirii acestui joc s-a organizat un concurs interşcolar cu participarea echipelor reprezentative din şcoli. Prima ediţie a avut loc la Bucureşti şi au participat 18 echipe din ţară, locul I fiind ocupat de Liceul N. Bălcescu din Brăila. Începănd din 1898 s-au organizat şi serbări de gimnastică, prima ediţie având loc tot la Bucureşti, la care a asistat şi Spiru Haret. Ulterior serbările s-au organizat la sfârşitul fiecărui an şcolar sau cu prilejul diferitelor sărbători naţionale. Concursurile de oină au fost organizate sistematic până după primul război mondial. Treptat oina a fost înlocuită cu celelalte jocuri sportive.

Au început să se organizeze conferinţe care aveau scopul să promoveze modalităţi noi şi căi de afirmare a educaţiei fizice şcolare. Prima conferinţă a avut loc la Bucureşti în anul 1904 şi a fost condusă de profesorul universitar Bujor din Iaşi la care a participat şi Spiru Haret. Pe ordinea de zi au figurat: discutarea conţinutului programei şcolare, tehnica exerciţiilor, organizarea de lecţii demonstrative, discuţii asupra oinei şi jocurilor şcolare, dansurile naţionale etc. În legătură cu organizarea de concursuri interşcolare ministrul şi-a manifestat dorinţa ca acestea să fie ţinute cu voie bună, veselie, spirit de camaraderie, nu în felul gâlcevelor oamenilor fără educaţie. A doua conferinţă a avut loc în 1907.

O circulară adresată prefecţilor de judeţ şi primarilor solicita sprijinul pentru înfiinţarea de societăţi de gimnastică, de joc, tir, nataţie, canotaj, organizarea de serbări locale şi competiţii interjudeţene cu ajutorul cadrelor didactice.

Specialiştii în domeniul educaţiei au început să aibă preferinţe pentru sistemul francez sau cel suedez. Adepţii şcolii franceze a lui Demeny îl aveau ca reprezentant pe profesorul Ionescu iar cei ai şcolii suedeze erau reprezentaţi de profesorul Bucovineanu. Ambii au scris manuale şi articole pledând pentru opţiunea proprie, creând senzaţia unei adevărate bătălii a sistemelor.

În afară de cele prezentate mai sus, contribuţia excepţională a lui Spiru Haret s-a mai materializat şi în următoarele probleme:

- introducerea jocurilor în aer liber în grădiniţele de copii;- construirea şi organizarea sanatoriului de la Predeal pentru şcolarii cu debilitate

fizică;- a iniţiat turismul şcolar la care participau îndeosebi premianţii şcolilor.În anul 1922 s-a înfiinţat Institutul Naţional de Educaţie Fizică (INEF) care a

însemnat un salt calitativ incontestabil. Legea învăţământului din 1928 a schimbat denumirea de “gimnastică” cu educaţie

fizică. Aceasta a fost însoţită de un regulament de aplicare în care s-au făcut precizări pentru organizarea sporturilor, a concursurilor, serbărilor şi excursiilor şcolare.

Dacă în învăţământul preuniversitar s-a parcurs un drum relativ lung şi anevoios, dar cu rezultate notabile, în învăţământul universitar nu era agreată ideea educaţiei fizice. La Universitatea din Cluj celebrul profesor Iuliu Haţieganu de la Facultatea de Medicină a desfăşurat o activitate susţinută în favoarea introducerii educaţiei fizice în universitate. Totuşi o anumită activitate practică s-a desfăşurat în cadrul asociaţiei sportive “Şoimii Carpaţilor”.

La Congresul asociaţiei profesorilor de educaţie fizică care a avut loc în anul 1934 la Bucureşti s-a insistat pentru introducerea educaţiei fizice în învăţământul superior.

În 1937 a avut loc o sesiune de cursuri de medicină aplicată la educaţia fizică, acţiune desfăşurată sub patronajul Societăţii medicale de educaţie fizică şi sport din Cluj. Graţie

57

sprijinului acordat de Rectorat, Universitatea din Cluj a fost dotată cu un parc sportiv rezervat activităţii studenţilor.

În 1949 a avut loc la Braşov consfătuirea profesorilor de educaţie fizică unde s-a hotărât înlocuirea lecţiei de gimnastică suedeză cu lecţia de educaţie fizică pe patru părţi:

- partea de organizare (introductivă;- partea pregătitoare;- partea fundamentală;- partea de încheiere.Cu această dată s-a încheiat epoca gimnasticii suedeze şi s-a introdus sistemul sovietic

de educaţie fizică. În anul 1950 s-a simplificat această structură a lecţiei eliminându-se partea introductivă.

În anul 1951 s-a introdus pentru prima dată în mod obligatoriu educaţia fizică în învăţământul superior, drept urmare s-a impus înfiinţarea în 1960 a primelor facultăţi de educaţie fizică în cadrul institutelor pedagogice de trei ani.

În 1973 s-a introdus în învăţământul preuniversitar Sistemul unitar de verificare şi apreciere (SUVA) a nivelului de pregătire a elevilor.

La propunerea ANEFS, în 1990, SUVA se va transforma în SUAVD, care înseamnă sistemul unitar de verificare, apreciere şi depistare a elementelor talentate pentru sportul de performanţă.

PREGĂTIREA CADRELOR DE SPECIALITATE

Pregătirea cadrelor didactice de specialitate a fost o problemă spinoasă până la înfiinţarea Institutului Naţional de Educaţie Fizică (INEF) în anul 1922.

În anul 1822, prin Legea învăţământului secundar şi superior elaborată de S.Haret şi C. Dumitrescu, s-a introdus examenul de capacitate pentru ocuparea unei catedre de gimnastică.

Între anii 1904-1924 “Societatea de gimnastică, sport şi muzică” din Iaşi a pregătit 56 de profesori titulari şi patru suplinitori.

Societatea “Înainte” din Bucureşti înfiinţată în 1912 de către profesorul D. Ionescu la Liceul Lazăr a pregătit, începând din anul 1913, un număr de 39 de profesori titulari şi patru suplinitori.

În anul 1922 s-a înfiinţat în Bucureşti Institutul Naţional de Educaţie Fizică (INEF), unul dintre primele institute de profil din Europa În anul 1929 INEF-ul a primit o nouă denumire şi anume Institutul Superior de Educaţie Fizică (ISEF).

Academia Naţională de Educaţie Fizică a fost scoasă din gradul universitar şi introdusă într-o categorie inferioară, “învăţământul intermediar”. Conducerea ANEF-ului a adresat în semn de protest un memoriu ministerului Educaţiei Naţionale arătând locul şi rolul acestei instituţii. Această situaţie de inferioritate s-a legiferat în anul 1942 când s-a numit Şcoala Superioară de Educaţie Fizică (SSEF).

În anul 1945 se revine asupra denumirii de Academie Naţională de Educaţie Fizică (ANEF).

Prin Reforma învăţământului din 1948 instituţia s-a numit Institut de Educaţie Fizică (IEF). Începând cu anul 1950 se va numi Institutul de Cultură Fizică (ICF). În anul 1967 se schimbă iarăşi denumirea în Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS). Anul 1990 aduce o nouă denumire şi anume Academia de Educaţie Fizică (AEF), ca după doi ani, respectiv în 1992 să se completeze în Academie Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (ANEFS). De la înfiinţare această instituţie a avut durata de patru ani care s-a menţinut până în anul 1977 când

58

a fost retrogradată la trei ani, la fel ca şi celelalte facultăţi de educaţie fizică care funcţionau în cadrul Institutului pedagogic. Numai în anul 1990 s-a revenit la patru ani.

Îm anul 1991 ANEFS-ul a fost abilitat să organizeze pentru prima oară în ţară doctoratul în educaţie fizică.

În septembrie 1948 s-au înfiinţat şcolile medii tehnice de cultură fizică (SMTCF) în şase oraşe: Bucureşti, Timişoara, Cluj, Galaţi, Tg. Mureş şi Braşov. În aceste şcoli au fost pregătite sute de cadre didactice cu pregătire medie pentru a preda educaţia fizică în şcolile generale şi licee.

În 1960 s-a considerat că nu este deajuns ICF-ul pentru pregătirea cadrelor de specialitate şi s-a hotărât înfiinţarea facultăţilor de educaţie fizică.

Iniţial au fost înfiinţate facultăţile din Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi, apoi Oradea, Bacău, Tg. Mureş, Suceava, Galaţi, Constanţa şi Piteşti.

Facultatea de Educaţie Fizică din Constanţa s-a înfiinţat în anul 1971. În cei 13 ani cât a funcţionat a pregătit aproape 500 de absolvenţi.

În anul 1983 au fost desfiinţate toate facultăţile de educaţie fizică din cadrul instit6utelor pedagogice.

În anul 1990 facultatea din Constanţa şi-a reluat activitatea. În acelaşi an şi-au reluat activitatea facultăţile desfiinţate în anul 1983, dar s-au mai înfiinţat şi la Braşov şi Craiova. După anul 1990 toate facultăţile din ţară au durata de studii de patru ani, la fel ca şi ANEFS-ul.

PRIMELE SOCIETĂŢI, CLUBURI, FEDERAŢII ŞI ORGANE DE CONDUCERE

ALE MIŞCĂRII SPORTIVE DIN ŢARA NOASTRĂ

În anul 1971 se semnalează la Reşiţa practicarea gimnasticii, tirului, turismului şi vânătorii de către angajaţii marilor ateliere de prelucrare a fierului.

În anul 1822 profesorul Roth a pus bazele unui Turnverein în oraşul Mediaş. Alte asemenea societăţi vor apărea în Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş şi Bistriţa. În anul 1853 la Bucureşti se inaugurează o şcoală de înot. Doi ani mai târziu la Braşov a luat fiinţă “Societatea Carpatină din Transilvania” în care se practica turismul. În anul 1844 s-au înfiinţat “Societatea de dare la semn” (tir) din Sibiu şi Societatea de vânătoare din Timişoara.

Din iniţiativa studenţilor români care studiau la Budapesta, în anul 1862 s-a înfiinţat Societatea cultural-sportivă Petru Maior. În anul 1867 s-a înfiinţat “Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn” (scrimă, gimnastică, tir). Acesta a fost considerat primul for de conducere a mişcării sportive din acea vreme. Profesorul Moceanu şi-a adus o contribuţie substanţială la organizarea societăţii. Alături de Moceanu au apărut şi alte personalităţi precum ministrul instrucţiei Chiţu, apoi S. Haret. Aceste societăţi şi-au dezvoltat treptat o bază materială (bazin de înot, poligon de tir, sală de gimnastică şi mai ales hipodromul de la Băneasa “Jockei Club”).

Intelectualii români din Braşov au întemeiat în anul 1874 “Reuniunea română de gimnastică şi cântări”, singura din Ardeal.

În anul 1882 a luat fiinţă “Societatea de alergări pe jos” rezervată elevilor din liceele Sf. Sava şi M. Basarab.

În anul 1904 s-a înfiinţat “Societatea de gimnastică” din Iaşi, iar în anul 1912 “Societatea înainte” din Bucureşti.. În anul 1906 a avut loc congresul societăţilor de gimnastică, prilej cu care s-a înfiinţat Federaţia Română de Gimnastică, primul organism central al acestei discipline.

59

În anul 1930 s-a constituit Federaţia de rugby, iar un an mai târziu cele de lupte şi haltere, nataţie şi scrimă. Apoi au urmat altele.

SPORTUL BRAŞOVEAN

Vrchi de 750 de ani, Braşovul are în acelaşi timp o puternică tradiţie sportivă, începută undeva în urmă cu peste un secol.

Printre sporturile specifice şi tradiţionale ale Ţării Bârsei amintim: gimnastica, schiul, turismul, patinajul, atletismul .

Începuturile gimnasticii, adusă în Braşov de Theodor Külhbandt (1847) şi introdusă mai întîi în şcoli, face să apară “Societatea Gimnaştilor Adulţi” în 1861 şi apoi “Reuniunea de Gimnastică” în 1863 care după patru ani devine şi “de cântări”. Tot atunci îşi face apariţia şi prima publicaţie de acest gen “Clopotul Gimnasticii” (1862).

Schiul începe în 1892 pentru întâia oară în ţară când “un grup” condus de Carol Ganzert urcă Clăbucetul Predealului. După câţiva ani ia fiinţă “Societatea de schi Braşov”.

Patinajul şi turismul au acelaşi an de naştere – 1880, când se orgazozează “Societatea de patinaj a oraşului Braşov” şi o filială locală a societăţii turistice “Carpatin”.

Debutul atletismului este amintit în 1898 în timp ce jocurile sportive – atât de răspândite astăzi – vor pătrunde mult mai târziu, în secolul XX, o dată cu organizarea şi modernizarea sportului.

Un aport deosebit l-a adus presa, publicaţiile vremii, care prin diferite articole au propagat într-un anumit fel pofta de sport, de mişcare, de turism.

La sfârşitul anului 1920 apar cluburi şi asociaţii, echipe şi sportivi de mare faimă, care de altfel au rămas reale figuri reprezentative ale sportului nostru braşovean.

Sub egida F.S.S.R. iau fiinţă în oraşul Braşov mai multe grupări sportive. Dintre acestea se remarcă “Colţea”, “Olimpia”, “Braşovia”, toate cu secţii de fotbal, atletism, schi, turism, chiar şi box, tenis, scrimă.

În dorinţa organizării diferitelor cluburi, a dezvoltării atletismului, fotbalului şi a sporturilor de iarnă, ideea de sport depăşeşte hotarele oraşului Braşov. Ea pătrunde între munţi la Predeal, unde se organizează în 1926 clubul sportiv “Predealul” cu activitate de schi, la Săcele clubul sportiv “Izvorul” (1923) cu schi şi fotbal, la Făgăraş fotbal (1921) sau în anumite comune Vulcan, Homorod.

După transformarea F.S.S.R. într-un organ de coordonare a sportului, U.F.S.R. (1929), an în care se crează şi federaţiile pe ramuri de sport, în Braşov apar alte grupări, asociaţii mari sau mici profilate pe 1-2 sau mai multe sporturi, majoritatea cu fotbal.

Este vorba de I.A.R. (1927), Encian (1930), Astra Sportivă (1932), Clubul Sportiv Hălchiu (1932), Amicii Predealului (1926), A.C.F.R. (1923) etc.

În perioada anilor 1925-1935 în afara sporturilor de iarnă, a fotbalului şi a atletismului apar noi discipline: voleiul, handbalul, boxul, ciclismul.

Dintre numeroşii campioni sportivi de frunte care au dus mai departe faima Braşovului menţionăm doar câţiva: Leurzeanu (Colţea), Dresendt K. (I.A.R.), fraţii Munteanu (A.S.M.B.) la schi, Pop Maria şi Romica, Turuşanca R. (la patinaj), atleţii V. Cristescu, Vasile Scârneci, Ludovic Gal, Ionescu C., Constantin Herald, verii Chicomban şi cei doi Georgescu – Ionel şi Costel – la cuclism, sau fotbaliştii Brenciu Ion, Iuliu Bodala, R. Steinbah, Lövel.

Prima prezenţă românească într-o olimpiadă albă este semnalată în anul 1928 la St. Moritz. Un echipaj de bob şi o patrulă militară condusă de lt. Vasile Scârneci se clasează pe locurile şapte şi opt.

60

La patinaj artistic evoluează Romica Pop şi Roman Turuşanca care, tânăr şi fără experienţă, obţine un loc 19.

După 20 de ani St. Moritz a redevenit oraşul olimpic al sporturilor de iarnă. Braşovul a participat cu o patrulă militară condusă de Gh. Epurescu (locul 7) din care făcea parte şi C. Vlădea. Câteva rezultate reuşite de ei, în condiţiile şi cu pregătirea de atunci ni se par adevărate performanţe: Dumitru Sulică locul 38 la slalom, Ion Caliban locul 39 tot la slalom, Dumitru Frăţilă locul 40 la combinată.

În 1936 concurează în preliminarii la lungime Ionescu C., pe atunci recorderman al ţării cu 7,15 m şi Ludovic Gal care într-o companie selectă reuşeşte să obţină locul 23 din peste 60 de concurenţi.

La Roma (1960) Dumitru Pârvulescu, în acei ani braşovean, luptător la Steagul Roşu, aduce ţării noastre o foarte preţioasă medalie de aur. Bularca debutează olimpic cu un loc 11.

Tokio (1964) va însemna cea mai bogată prezenţă braşoveană: Ana Sălăgean, greutate locul 8 în lume (15,83m), fotbalistul Stere Adamache, antrenorul Silviu Ploieşteanu, arbitrul internaţional de box Ioan Boamfă. Şi din nou pe podium, după ce în 1961 devenise campion mondial, Valeriu Bularca, vice-campion la lupte greco-romane.

La festivalul tineretului şi mai apoi la campionatele mondiale universitare Braşovul a avut participanţi la atletism, volei şi schi, performanţele lui Gh. Ferariu, de trei ori campion mondial universitar – Paris, Sofia, Helsinki, Mihai Bâră - campion mondial universitar de schi, chiar la Poiană, în 1951, şi rezultatele reuşite de către Gh. Piticariu (locul 2), Ana Sălăgean (locul 3), Ilona Miklos (locul 3), Gh. Cristoloveanu (locul 6) fiind cele mai bune.

Europenele, competiţie pretenţioasă adeseori de valoare mondială pentru unele sporturi, ne-a adus trei laureaţi la volei, în 1963 la Bucureşti (Bărbuţa, Ferariu, Szocs), selecţionarea lui Nicolae Bârsan şi Francisc Dikoi în 1967 şi trei participări onorabile ale Anei Sălăgean la Stockolm, Belgrad, Budapesta, dintre care două locuri printre primele şase aruncătoare.

Participanţi la mondiale au fost: schiorul Gh. Cristoloveanu în 1954 şi 1956, luptătorul Valeriu Bularca – locul 3 la Budapesta, locul 1 la Yokohama în 1961, şi Ambrus Ludovic – locul 6 în 1970, voleibaliştii H. Bărbuţa şi Gh. Ferariu în Brazilia şi Moscova (locul 3) la Praga în 1966 (locul 2).

Un incontestabil sportiv braşovean a fost, fără discuţie, Ion Ţiriac. Aici la Braşov, sub îndrumarea lui Nonel Racoviţă şi Turuşanca a învăţat tenisul şi hocheiul.

Muzeul sportului braşovean, fiind cel dintâi muzeu din ţara noastră, ne invită să facem un popas pentru a privi cupele lui Ludovic Gal – maratonistul balcanic şi Cupa balcanică a săritorului Ionescu C., planchetele lui Victor Pop, cupa balcanică cucerită la fotbal de Steagul Roşu, echipa de aur a handbaliştilor de la Dinamo cu Ioan Donea în frunte, pe cei doi voleibalişti europeni şi olimpici Gh. Ferariu şi Nicolae Bărbuţa.Nenumărate sunt trofeele cucerite în sportul de masă, Braşovul fiind în anul 1964, după Bucureşti, cea dintâi regiune a ţării.

Cei mai buni sportivi braşoveni din toate timpurile: Alpinism – Emilian Cristea, ascensiuni gr. IV, premiere traversări de iarnă; Atletism – Ana Sălăgean, 18 titluri naţionale, 8 balcanice, 125 selecţionări; Baschet – Octavia Simion, 80 de selecţionări în naţională, Europene locul 4; Bob – Alexandru Frim, campion mondial, multicampion naţional, aviator şi

automobilist de performanţă; Biatlon – Gyorgy Vilmos, 13 titluri naţionale, 38 selecţionări; Ciclism – Nicolae Chicomban, multicampion naţional, component al echipei

naţionale, comportări internaţionale bune; Fotbal – Stere Adamache, J.O. Tokio, C.M. Mexic, 5 selecţionări;

61

Handbal – Ana Stark de trei ori campioană mondială, 66 selecţionări; Lupte – Valeriu Bularca, campion mondial, vice-campion olimpic, 108

selecţionări; Patinaj viteză – Crista Tracher, 17 titluri, 12 recorduri, campioană absolută; Patinaj artistic – Roman Turişanca, 8 titluri naţionale şi internaţionale; Schi – Dumitru Sulică, multicampion la alpine, sărituri şi combinate, participant la

Jocurile Olimpice, 28 selecţionări; Tenis – Günter Bosch, 25 selecţionări; Tir – Margareta Filip, 3 recorduri naţionale, selecţionări în naţională; Volei – Gheorghe Ferariu, campion european, dublu campion mondial universitar,

3 ori cupa campionilor europeni, 250 de selecţionări.Noua orientare pe care educaţia fizică şi sportul au căpătat-o în Romania au făcut ca

oraşul şi judeţul nostru să se afrme an de an şi tot mai mult pe arena internă şi internaţională.

ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALEMIŞCĂRII SPORTIVE

Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn a luat fiinţă în 1867 şi a fost primul for de conducere a mişcării sportive din acea vreme.

Fundaţia Societăţii Sportive din Romania (FSSR) a fost primul organism central, autentic, de conducere a mişcării sportive din ţară, constituită în 1912 şi având la conducere pe regele Ferdinand, iar ca secretar pe principele Carol.

Uniunea Federaţiilor Sportive din Romania (UFSR) apărută prin transformarea FSSR-ului şi având ca preşedinte pe George Plagino.

Organizarea Sportului Popular (OSP) a funcţionat până în 1946 în paralel cu UPSR-ul. Care apoi s-a desfiinţat rămânând numai OSP-ul care va fi desfiinţat în 1949.

Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (CCFS) a apărut după OSP.Uniunea pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS) a apărut în 1962 după desfiinţarea

CCFS-ului şi va rezista până în 1967.Consiliul Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport (CNEFS) din 1967.Ministerul Sportului a apărut în 1989 la 30 decembrie, care se va numi Ministerul

Tineretului şi Sportului din 1990.ANS – aparut in anult 2000 inlocuind MTS

Intrebari:1. Descrieti influenta asupra practicarii exercitiului fizic: a)Pe teritoriul Getto-

Dacic [Grecia]; b)Pe tertoriul Daco-Roman [Roma].2. Descrieti principalele exercitii fizice pe teritoriul patriei noastre.3. Descrieti evolutia educatiei fizice in Romania (principalele legi asupra

educatiei fizice scolare).4. Descrieti organizarea practicarii exercitiului fizic si a sportului in Romania

(cluburi, asociatii, invatamant de specialitate si principalele organe de conducere ale miscarii sportive)

OBIECTIV: Insusirea cunostintelor asupra olimpismului, a Jocurilor Olimpice Moderne de la reinvierea fenomenului Olimpic pana in zilele noastre.

JOCURILE OLIMPICE MODERNE

62

Un rol însemnat în dezvoltarea sportului mondial l-au avut Olimpismul, mişcarea olimpică în ansamblu şi bineînţeles expresia acestora – Jocurile Olimpice.

De la apariţia unor idei privind reînvierea fenomenului olimpic şi organizarea unor acţiuni menite să conducă la reluarea întrecerilor olimpice după modelul celor antice, până la realizarea în fapt a unor competiţii sportive olimpice cu un caracter pregnant internaţional şi fundamentate în concordanţă cu realităţile epocii respective, mai era un drum lung şi obscur. Acest drum avea să fie însă luminat de clarviziunea, perseverenţa şi îndrăzneala minţii unui pedagog înăscut – francezul Pierre de Coubertin.

Cu toate că Pierre de Coubertin est unanim recunoscut drept creatorul olimpismului modern, nici ideea organizării unor noi J.O. şi nici primele încercări de traducere în fapt nu au fost enunţate sau întreprinse de el. Guts Muths (1759-1839), fondatorul învăţământului gimnasticii din Germania, în lucrarea sa “Gymnastik fur die Jugend” (Gimnastica pentru tineret), publicată în 1793, a lansat pentru prima dată ideea unei renaşteri a J.O., fără însă ca aceasta să stârnească interes notabil. Coubertin însuşi aminteşte că titulatura Olimpică a fost folosită de mai multe ori, cu ocazia unor competiţii locale din Grecia sau în cazul concursurilor atletice de la Champ de Mars din Paris, organizate în vremea Directoratului francez.

Renaşterea Jocurilor Olimpice a fost impulsionată şi de cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul vechii Elade. În 1723 şi apoi în 1767 au fost formulate propuneri de efectuare a unor săpături pe malul râului Alpheios, fără a li se da însă un curs favorabil. Abia în anii 1805 şi 1807 câţiva arheologi englezi au scos la iveală primele vestigii ale sanctuarului din Olimpia şi au putut întocmi un plan al Templului lui Zeus. Cercetări mai amănunţite, cu rezultate valoroase, au fost efectuate în 1829.

Ideea a fost reluată mai temeinic de echipa arheologului german Ernest Curtius care, după o muncă de şase ani, a reuşit să scoată la lumina zilei o bogăţie de obiecte ca statui, vase, plăci cu diferite inscripţii etc. Succesul lui Curtius l-a îndemnat pe Coubertin să-şi pună întrebarea: “Germania a găsit ce a rămas material din Olimpia, de ce nu ar putea Franţa să resuscite spiritul şi splendorile ei?”

Între timp, fascinanta idee a organizării unor Jocuri Olimpice moderne a cucerit noi adepţi şi a pus în mişcare mijloace materiale importante.

Prima acţiune de amplasare a renaşterii vechilor jocuri s-a înfăptuit în 1859 ca urmare a iniţiativei şi eforturilor financiare ale lui Evanghelie Zappa (1800-1865). Născut în Grecia, Zappa s-a stabilit în 1833 în ţara noastră acordându-i-se cetăţenia română în 1844. El a lăsat prin testamentul său din 30 noiembrie 1860 o parte din avere vărului său Constantin Zappa “iar nuda proprietate o lasă unei Epitropii din Grecia menită a reînfiinţa Jocurile Olimpice…”

Jocurile preconizate erau în mare măsură după modelul celor din antichitate şi limitate la o participare grecească, fapt arătat limpede în memoriul său din 1858, adresat regelui Greciei, prin care propune ca “restaurarea J.O. să fie celebrate la patru ani, după învăţăturile vechilor greci”.

Ele s-au desfăşurat la Atena în 1859, 1870, 1875, 1888 şi 1889, cuprinzând şi concursuri artistice sau diferite expoziţii. Părerile cercetătorilor fenomenului olimpic sunt împărţite atunci când se referă la succesul acestor jocuri (denumite ulterior “panelenice” sau “preolimpice”) dar ele converg spre a recunoaşte în Zappa pe iniţiatorul şi sprijinitorul lor, ca şi contribuţia acestuia la impulsionarea renaşterii J.O. moderne.

În acea perioadă erau numai câteva organisme sportive internaţionale şi puţine reguli şi regulamente recunoscute pe plan internaţional. Astfel în 1893, în urma unor călătorii prin diferite ţări şi în special în Anglia şi S.U.A., Pierre de Coubertin convinge oficialităţile sportive din aceste ţări să accepte convocarea în anul următor a unui congres sportiv internaţional “pentru studierea şi propagarea principiilor amatorismului”.

63

Cu această ocazie urma să se discute şi problema reluării J.O., precum şi crearea unui organism internaţional care să coordoneze şi să organizeze întrecerile olimpice.

Pierre de Coubertin concepe în linii mari, timp de un an de zile, ceea ce urma să devină mişcarea olimpică. Astfel, la Congresul din 16-22 iunie 1894 convocat din iniţiativa “Uniunii societăţilor franceze a sporturilor atletice”, al cărui secretar general era el însuşi, Pierre de Coubertin se prezintă cu un interesant program de reluare a J.O.

În ziua de 23 iunie 1894 propunerile lui sunt primite cu entuziasm şi se hotărăşte formarea unui Comitet Internaţional Olimpic însărcinat cu dezvoltarea mişcării olimpice, iar pentru început cu organizarea primei ediţii a Jocurilor Olimpice moderne, la Atena.

Odată cu înfiinţarea C.I.O. şi cu acceptarea ideii de organizare a J.O. s-a născut olimpismul modern, mişcare olimpică recunoscută astăzi ca una din cele mai răspândite instituţii din viaţa socială a omului contemporan.

Deci, la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut un fenomen nou în domeniul sportului, acela al olimpismului modern, exprimat prin manifestarea lui cea mai cunoscută – Jocurile Olimpice.

Olimpismul a adus în domeniul sportului, pe întreaga sa arie de cuprindere şi influenţare, directă şi indirectă, elementul de echilibru, de temperare, de destindere, de voie bună, chiar şi de educaţie estetică. Sportul fiind o competiţie, respectarea cu stricteţe a regulilor sale constituie un factor educativ în sensul afirmării spiritului de echitate. În decursul procesului de transformare a agresivităţii neîngrădite, într-o întrecere paşnică şi loială, s-a elaborat şi un ansamblu de reguli nescrise, implicând o atitudine etică faţă de adversar, cunoscut sub termenul englez de “fair-play”, care poate avea echivalentul în cel de “sportivitate”.

O nouă regulă introdusă în statutele C.I.O. interzice folosirea în scop publicitar a faimei sportive a concurentului. Altă regulă interzice orice fel de discriminări pentru motive rasiale, religioase sau politice. Deasemenea intră în sarcina Comitetelor Naţionale Olimpice dezvoltarea simţului civic al tineretului şi definirea chipului moral al acestuia în manifestările sale sociale şi din lumea sportului.

Un alt obiectiv stabilit de Pierre de Coubertin a fost şi acela al folosirii sportului pentru stabilirea unor relaţii de bună înţelegere şi de respect reciproc între tinerii aparţinând diferitelor popoare, naţiuni sau rase.

Scopul olimpismului este acela ca, prin aplicarea în viaţă a tuturor acestor principii, să se formeze o fiinţă umană cât mai desăvârşită, echilibrată pe plan fizic şi psihic, prototipul omului societăţii viitoare bazată pe relaţii de înţelegere, stimă şi preţuire între oamenii de pretutindeni.

În cadrul Jocurilor Olimpice problema socială importantă este că se investeşte mult dar se recuperează şi mai mult. Veniturile sunt orientate către bugetarea mişcării sportive internaţionale, mai ales în ţările slab dezvoltate.

Mişcarea Olimpică este structurată într-un cadru închegat şi suplu totodată, care cuprinde Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O.), Comitetele Naţionale Olimpice (C.N.O.), articulate cu sistemul federaţiilor internaţionale (F.I.), recunoscute de către C.I.O. ca răspunzând cerinţelor olimpismului, împreună cu federaţiile naţionale (F.N.) respective şi Comisiile de control doping. Ea reprezintă azi o mişcare socială puternică care exercită influenţă sau înglobează în rândurile sale sute de milioane de sportivi din toate colţurile lumii.

Activitatea Olimpică se referă la totalitatea acţiunilor în domeniul sportului, culminând cu Jocurile Olimpice.

Comitetul Internaţional Olimpic este organul suprem al mişcării olimpice internaţionale şi al Jocurilor Olimpice. Membrii C.I.O. sunt aleşi pe viaţă şi nu pot fi demişi

64

din funcţie decât de C.I.O. Dezbaterile C.I.O. sunt secrete şi se ţin în limba franceză sau engleză. C.I.O. se întâlneşte în sesiuni anuale şi extraordinare.

Principalele atribuţii ale C.I.O.- să asigure celebrarea regulată a jocurilor;- să facă jocurile cât mai demne de un ideal nobil;- să orienteze şi să menţină sportul în spiritul idealului olimpic.Academia Internaţională Olimpică are sediul la Olimpia – Grecia şi organizează

anual sesiuni şi cursuri cu participare internaţională. Cuprinde instituţii moderne, bibliotecă, săli de conferinţă.

Drapelul – emblema şi deviza olimpicăDrapelul olimpic a fost conceput de Pierre de Coubertin şi este de culoare albă, lung

de 3 m şi lat de 2 m, având ca emblemă în centru cinci cercuri întretăiate, trei sus şi două jos, fiecare având altă culoare: albastru, galben, negru, verde şi roşu. Aceste culori la care se adaugă şi culoarea albă a drapelului reprezintă cele şase culori care contribuie la alcătuirea drapelelor tuturor naţiunilor. Deviza olimpică “CITIUS – ALTIUS – FORTIUS”

Drapelul şi emblema olimpică au fost arborate pentru prima dată în 1920 la Jocurile Olimpice de la Anvers.

Flacăra Olimpică a apărut la cea de a XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice – Berlin 1936 când s-a cerut reînoirea tradiţiei alergării cu torţa. Flacăra se aprinde cu un ceremonial deosebit la Olimpia, cu ajutorul unei oglinzi concave direct de la soare, şi este purtată apoi în schimburi de ştafetă până la locul de desfăşurare a jocurilor.

Imnul Olimpic a fost introdus la prima ediţie a Jocurilor Olimpice de la Atena în 1896 şi a fost compus de compozitorul grec Spiru Samara pe versurile poetului grec Kostis Palama.

Programul Jocurilor Olimpice nu este niciodată acelaşi, el se poate modifica după caracteristica ramurilor de sport din ţara gazdă. Acesta are o influenţă hotărâtoare în orientarea şi dezvoltarea sportului în lume

Jocurile Olimpice reprezintă momentul culminant al activităţii olimpice care se desfăşoară de-a lungul celor 4 ani şi reprezintă astăzi unul din evenimentele mondiale de seamă care concentrează atenţia celui mai mare număr de oameni pe durata cea mai îndelungată.

Jocurile Olimpice reprezintă azi cheia de boltă a sportului mondial, elementul care îi asigură unitatea şi, în acelaşi timp, un uriaş factor de propagandă pentru sportul amator, de activitate şi structurare a verigilor naţionale ale mişcării sportive.

Se poate afirma că Jocurile Olimpice au adoptat o formulă care este destul de bine stabilită şi închegată în toate domeniile esenţiale: criteriile de admitere la jocuri, spiritul în care se desfăşoară, corespunzător ideilor olimpismului cu excluderea oricărui fel de manifestări ce ar putea dăuna înţelegerii apropierii şi fraternităţii în relaţiile între tinerii din întreaga lume, a oricărui fel de discriminare, de propagandă politică, religioasă sau de altă natură, prin respingerea oricăror încercări de a promova interese comerciale pe seama sportului, crearea condiţiilor în vederea afirmării spiritului olimpic prin viaţa comună a sporturilor în “satul olimpic”, ceremonialul de deschidere şi de închidere a jocurilor, cel de premiere.

Înfruntând adversităţile de tot felul, mişcarea Olimpică a reuşit să poarte idealurile umaniste ale Olimpismului prin perioada celor mai mari transformări sociale şi politice pe care le-a cunoscut omenirea în istoria sa modernă.

Prima participare a sportivilor români la Jocurile Olimpice a avut loc în 1900 la Paris, dar abia de la cea de a XV-a ediţie a J.O. România a avut delegaţie permanentă.

65

PARTICIPAREA LA JOCURILE OLIMPICE A SPORTIVILOR BRASOVENI

În ceea ce priveşte participarea sportivilor braşoveni putem aminti că judeţul Braşov a fost reprezentat la J.O. încă din 1928, ediţia a IX-a, desfăşurată la Amsterdam. Braşovenii au participat la probele de atletism prin : Gh. Csegezi la decatlon, Vintilă Cristescu la maraton, Lothar Albrich la 110 metri garduri, Alexandru Fritz la greutate, Irina Orendi şi Tiberiu Rusu la înălţime, Otto Rotman la suliţă. Sportivii români au participat la două sporturi: atletism şi scrimă. Toţi au fost eliminaţi în calificări sau au abandonat. Trebuie menţionat că participarea românilor s-a făcut cu mare greutate datorită lipsei fondurilor.

În 1936 concurează în preliminarii la lungime Ionescu Crum, pe atunci recordman al ţării cu 7,15 metri şi Ludovic Gal care într-o companie selectă reuşeşte să obţină locul 23 din peste 60 de concurenţi. La această ediţie este obţinută prima medalie olimpică de argint a sportului românesc, onoarea de a fi cucerit aparţine unui călăreţ de o mare valoare – Henri Rang cu Delfis, la capătul unei finale de maximă tensiune.

Enumeram sportivii brasoveni medaliati la J.O. :Dumitru Parvulescu (lupte, medalie de aur 1960 Roma), Valeriu Bularca (lupte, medalie de argint Tokio 1964), Reka Lazar-Szabo (scrima, medalie de argint 1996 Atlanta), Mihai Cioc (judo, medalie de bronz 1984 Los Angeles), Stelian Morcov (lupte, medalie de bronz 1976 Montreal), Constantin Stere (volei, medalie de bronz 1980 Moscova), Mihai Covaliu (scrima, medalie aur 2000 Atena)

PERIOADA PREMERGĂTOARE CONSTITUIRIICOMITETULUI OLIMPIC ROMÂN

1800În localitatea Lamporo din Egiptul de Nord s-a născut Evanghelie Zappa care a iniţiat

şi finanţat o serie de acţiuni pentru ca “Grecia să aibă concursuri olimpice”, el fiind considerat un precursor al renaşterii Jocurilor Olimpice moderne.

1833Evanghelie Zappa s-a stabilit în Ţara Românească.1844Evanghelie Zappa, mare proprietar de moşii şi negustor de cereale, face o avere

considerabilă şi obţine, la cerere, cetăţenia română.1856Evanghelie Zappa propune guvernului de la Atena şi regelui elen Othon I reluarea

Jocurilor Olimpice antice “care trebuie să se celebreze din patru în patru ani, după obiceiurile strămoşeşti”. Se angajează să asigure premii în bani pentru învingători şi să suporte celelalte cheltuieli.

În scrisoarea de răspuns ministrul de externe al greciei Alexandros Rangavis arată că “timpurile s-au schimbat faţă de antichitate, că astăzi naţiunile nu se mai disting ca atunci prin atleţii şi alergătorii cei mai buni, ci prin campioni în industrie, meşteşugari şi agricultori”, motiv pentru care îi sugerează lui Evanghelie Zappa să fondeze “Jocurile Olimpice Industriale”.

1958La 28 mai Evanghelie Zappa se adresează suveranului şi oferă ca donaţie patru sute

de acţiuni pe care le avea la Societatea Naţională de Navigaţie, în vederea constituirii unui capital din care să ia fiinţă la Atena Fundaţia Olympcelor, iar pentru prima ediţie oferă în plus trei mii de galbeni.

66

În urma acceptării de către guvernul elen a donaţiei făcute de Evanghelie Zappa, la 17 august este emis un decret regal de constituire a Fundaţiei de reînfiinţare a Jocurilor Olimpice, care avea scopul de organizare la Atena a unor expoziţii cu caracter industrial – agrar şi a Jocurilor Olimpice, sub conducerea ministrului de interne.

1859La 15 noiembrie, în prezenţa regelui Othon I şi a reginei Greciei, s-a desfăşurat prima

ediţie a Jocurilor Olimpice Panelene la iniţiativa şi cu eforturile lui Evanghelie Zappa.Pentru că lucrările de refacere a stadionului antic (Panathinaikos) nu au fost încheiate

la timp, întrecerile sportive (alergări, sărituri, aruncări, probe hipice) s-au desfăşurat la Atena pe străzile oraşului şi în pieţele Louis, Libertăţii, Kogia etc. Alături de cetăţeni greci (presa vremii consemnează peste trei sute de concurenţi, mai ales la probele ecvestre) au participat şi cetăţeni străini (un ministru şi doi ataşaţi militari la Atena. Învingătorii au primit cununi de laur sau mălin, premii în bani şi de altă natură.

Programul a mai cuprins întreceri literare, muzicale şi folclorice. Un loc de seamă în program au ocupat expoziţiile-concurs cu produse tehnico-industriale şi agricole.

Valoarea sportivă a primei ediţii a jocurilor Panelene a fost modestă şi nici sub aspect organizatoric nu s-au ridicat la nivelul gloriosului lor trecut.

1860La 30 noiembrie , la moşia sa de la Bucureşti, Evanghelie Zappa îşi redactează

testamentul care la punctul 2 prevede că executorul testamentar Constantin Zappa (vărul său) “este dator a clădi Stabilimentul Olimpicilor împreună cu arena lui după toată cuviinţa şi spaţios, după planul ce am trimis domnului Alexandros Rangavis şi a celuia asemenea lui pe care îl am eu aici (…). Las uzu-fructul averii mele nemişcătoare vărului meu Constantin Zappa, iar nuda proprietate Epitropiei din Grecia menită a reînfiinţa Jocurile Olimpice”.

1863Ediţia a doua a Jocurilor Olimpice Panelene, programată să se desfăşoare în acest an,

nu se mai organizează din cauza decesului regelui Othon I şi a conflictelor legate de succesiune.

1865La 20 iunie, la moşia sa de la Broşteni, se stinge din viaţă Evanghelie Zappa. Pe piatra

sa de mormânt se găseşte o inscripţie în greaca veche ce se încheie cu următoarele cuvinte: “Din partea lui Zappa, Grecia să aibă concursuri olimpice”.

1870Duminică 15 noiembrie la Atena, pe stadionul Panathinaikos, se organizează cea de a

doua ediţie a Jocurilor Olimpice Panelene. Această ediţie, prin modul în care a fost organizată şi felul în care au decurs întrecerile, a oferit un adevărat spectacol olimpic.

L875Se dispută cea de a treia ediţie a Jocurilor Olimpice Panelene.1883În luna februarie, la Bucureşti, se constituie Societatea Olimpică Română care îşi

propune organizarea unor “exerciţii olimpice”.1888Se desfăşoară a patra ediţie a Jocurilor Olimpice Panelene.1889La Atena se dispută ediţia a cincea a Jocurilor Olimpice Panelene. Chiar dacă nu au

fost o reuşită din punct de vedere sportiv şi organizatoric, au meritul de a fi readus la viaţă întrecerile sportive, servind în acest fel la renaşterea olimpismului. Prin existenţa lor, aşa cum arată John V. Grombach, citat de Victor Bănciulescu, “ Jocurile Olimpice Panelene au făcut o legătură logică între trecutul întunecat şi viitorul nesigur. La rândul său Victor Bănciulescu

67

numeşte cele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice Panelene “prolog la suita triumfală a Jocurilor Olimpice Moderne”.

1891La Menton, în sudul Franţei, trece în nefiinţă Constantin Zappa (1814-1891) vărul,

colaboratorul, executorul testamentar, continuatorul operei lui Evanghelie Zappa.1893În parcul Cişmigiu din Bucureşti se organizează o manifestare sportivă intitulată

“Jocurile Olimpice”.1894România primeşte invitaţia de a participa la prima ediţie a Jocurilor Olimpice

moderne, programată a se desfăşura la Atena între 6 – 15 aprilie 1896.1914În primăvara acestui an se constituie la Bucureşti Comitetul Olimpic Român, data

constituirii nu se cunoaşte cu exactitate. Din documente se poate deduce că fondarea Comitetului Olimpic Român a avut loc în luna martie sau aprilie 1914, pentru că în numărul 101 al Revistei Automobilă, apărut în luna mai se arată că “secretarul general al Federaţiei Societăţilor Sportive Române şi preşedintele Comitetului Olimpic Român a ţinut să viziteze instalaţiunea parcului sportiv de la şosea”.

În cadrul adunării generale a Federaţiei Societăţilor Sportive Române, ţinută la 27 martie, sunt delegaţi la Congresul Olimpic de la Paris: Gheorghe Murgoci, Carol Davilla, N. Iliescu-Brânceni, Ion Nicolaescu şi Dinu Cesianu.

La 19 mai este trimisă scrisoarea adresată Comitetului Internaţional Olimpic prin care se face cunoscută constituirea Comitetului Olimpic Român.

În cadrul sesiunii de la Paris a Comitetului Internaţional Olimpic, “Comitetul Olimpic Român este recunoscut implicit fără ca această recunoaştere să facă obiectul unei discuţii şi al unei hotărâri oficiale, cum s-a întâmplat mai târziu pentru celelalte Comitete Naţionale Olimpice”.

1919După încetarea ostilităţilor şi încheierea păcii de după Primul Război Mondial,

Comitetul Olimpic Român îşi reia activitatea.În cadrul lucrărilor celei de a XVII-a sesiuni a Comitetului Internaţional Olimpic,

ţinută la Lausanne, George A. Plagiano propune reintroducerea rugbyului în programul olimpic. După analizarea ei, iniţiativa este aprobată de către participanţi la sesiune.

În toamna acestui an Comitetul Olimpic Român primeşte invitaţia de a participa la cea de a VII-a ediţie a Jocurilor Olimpice, Antwerpen 1920.

La 8 octombrie Federaţia Societăţilor Sportive din România acceptă invitaţia făcută de Comitetul Olimpic Român, în numele Comitetului Internaţional Olimpic, pentru ca România să trimită o delegaţie de sportivi care să participe la cea de a VII-a ediţie a Jocurilor Olimpice, Antwerpen 1920.

La 21 Noiembrie Comitetul Olimpic Internaţional trimite pe adresa Comitetului Olimpic Român o scrisoare prin care îi aduce la cunoştinţă faptul că la sesiunea de la Lausanne a hotărât ca rugbyul să fie reintrodus în programul olimpic, începând cu Jocurile Olimpice de la Antwerpen 1920.

1920La adunările generale din 25 februarie şi 10 martie Comitetul Olimpic Român dezbate

o serie de probleme legate de eventuala participare a unei delegaţii de sportivi români la Jocurile Olimpice din 1920 de la Antwerpen.

Se constituie, sub preşedinţia lui George A. Plagino, Comisia Jocurilor Olimpice. Cu această ocazie se stabilesc sarcinile pentru fiecare membru. Din acest organism, investit cu

68

sarcina de a conduce pregătirile sportivilor români pentru participarea la jocurile Olimpice de la Antwerpen, fac parte: Grigore Caracostea (atletism şi rugby), Dinu Cesianu (scrimă), Teodor Davilla (înot), Mircea Iconomu (tenis), George Pascu (sporturi de iarnă), I. Sabu (fotbal şi canotaj), Teodor Saulescu (ciclism) şi George Plagino (tir).

Comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de la Antwerpen, 1920, trimite în România douăsute cincizeci de afişe tipărite în limba română. Se face o susţinută propagandă în vederea participării sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Antwerpen, 1920.

La 23 iunie Ministrul Afacerilor Străine trimite o adresă guvernului belgian prin care confirmă participarea delegaţiei Comitetului Olimpic Român la Jocurile Olimpice de la Antwerpen, 1920.

Ministerul de Război desemnează un delegat care să ia contact cu Comisia de Organizare a Jocurilor Olimpice în vederea participării la concursurile de călărie a maiorului Iacob Filip.

Din motive financiare sportivii români nu mai fac deplasarea în Belgia, iar în Raportul Oficial al J.O. se consemnează faptul că “din cele treizeci şi unu de ţări care şi-au anunţat participarea, două, Polonia şi România, au renunţat în ultimul moment”.

1921George A. Plagino şi Dinu Cesianu au participat la Congresul Olimpic de la

Lausanne, ţinut între 2-7 iunie. Congresul s-a pronunţat şi asupra acordării dreptului de organizare a Jocurilor Olimpice. Dreptul de a organiza J.O. de vară din 1924 a fost acordat Parisului, iar ediţia din 1928 a fost acordată capitalei Olandei, oraşul Amsterdan.

La acelaşi congres delegaţia franceză a propus ca în 1924 să aibă loc la Chamonix “Săptămâna internaţională a sporturilor de iarnă”, propunere care a fost admisă.

1922În luna martie, la iniţiativa Comitetului Olimpic Român, s-a convocat un Congres

Olimpic la care au fost invitate cinci comitete naţionale olimpice. Lucrările acestuia s-au desfăşurat în toamna anului 1922 la Sinaia, cu participarea delegaţilor din Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia şi România. Pe ordinea de zi a congresului au figurat aspecte privind amatorismul, strângerea relaţiilor sportive dintre aceste ţări, restrângerea programului Jocurilor Internaţionale şi înfiinţarea unei competiţii sportive numită Inter-Olimpiade, care să asigure pregătirea sportivilor din aceste ţări în vederea participării la Jocurile Olimpice.

1923A avut loc o reorganizare a Comitetului Olimpic Român, ocazie cu care George V.

Bibescu a fost reales preşedinte. În noua conducere au fost aleşi: titularii de la Ministerul de Război, Ministerul Instrucţiei Publice, Ministerul de Finanţe, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul Sănătăţii, guvernatorul Băncii Naţionale. Din conducerea mişcării olimpice româneşti de la acea dată făceau parte: Alexandru Marghiloman, George A. Plagino, Constantin Bacalbaşa, Virgil Bădulescu, Aristide Blank, I. Calimachi, Grigore Caracostea, Ion Cămărăşescu, Dinu Cesianu, Ion Costinescu, Aurel Leucuţa, Anton de Mocioni şi George Moruzzi.

La 6 noiembrie, în salonul Automobil Club din Bucureşti, a avut loc adunarea generală a Comitetului Olimpic Român în cadrul căreia s-a dezbătut participarea sportivilor români la Jocurile Olimpice de la Paris, 1924.

1924Între 24 ianuarie şi 4 februarie s-a desfăşurat la Chamonix prima ediţie a Jocurilor

Olimpice de iarnă. Delegaţia României a fost formată din doi sportivi, Iorgu Arsenie şi Tita Rădulescu care au fost înscrişi la proba de bob dar nu au concurat.

69

La cea de a VIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice, disputată între 3-27 iulie la Paris, România a participat pentru prima dată cu o delegaţie. Dintre cei 51 de sportivi care au făcut deplasarea doar 35 au participat efectiv la întreceri.

Echipa României a obţinut o medalie de bronz la rugby, echipa României ocupând locul 27 în clasamentul pe baza medaliilor cucerite.

1925Dinu Cesianu a participat la sesiunea Comitetului Internaţional Olimpic deschis la 27

mai la Praga. Cu această ocazie participanţii au hotărât ca Jocurile Olimpice de Iarnă să aibă loc într-un ciclu distinct şi cele de la Chamonix să fie considerate prima ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă.

Intrebari:1. Ce cunoasteti despre reinvierea J.O.Moderne, CIO, Drapel Olimpic, Imnul

Olimpic, Deviza Olimpica?2. Ce cunoasteti despre participarea sportivilor brasoveni la J.O.?3. Ce cunoasteti despre participarea sportivilor romani la J.O. de vara si J.O. de

iarna?

NOTIUNI DE ISTORIC SI REGULAMENT A UNOR SPORTURI MAI PUTIN CUNOSCUTE IN ROMANIA

BASE-BALL.Este un joc sportiv care se desfăşoară între două echipe a câte 9 jutători, asemănător

oinei şi criketului. Deşi este de origine britanică (base=la rând, ball=minge în engl.) unde se joacă în jurul anului 1330, americanii îl consideră jocul lor naţional. În anul 1770 este consemnat pe continentul american (S.U.A.) unde se juca în forma lui britanică. În anul 1857 jucătorii americani îi fac un nou regulament, iar în anul 1914 se înfiinţează la Chicago Liga Federală din S.U.A. Aici jocul de base-ball se practică în şcoli, facultăţi dar şi în numeroase cluburi profesioniste.

În ţara noastră şi în alte ţări europene este mai puţin cunoscut, se practică însă în Australia, Noua Zeelandă etc.

BILIARD Este un joc sportiv care constă în lovirea unor bile cu vârful unui baston numit “tac”

(bille=bilă în fr.; yard=băţ în engl.). Scopul jocului este de a face ca bilele să se ciocnească între ele. Se poate juca între doi sportivi sau pe echipe. Existenţa jocului este consemnată încă din secolul al XIV-lea dar originea sa nu este cunoscută. În Europa există un organism care conduce activitatea competiţională numit Confederaţia Europeană de Biliard, constituită în anul 1958.

În ţara noastră acest sport este cunoscut şi jucat numai ca agrement, neexistând întreceri oficiale.

CICLOBALEste un joc sportiv disputat între două echipe formate din câte doi jucători pe

bibiclete, care caută să introducă mingea în poarta adversă. Apărut abia în secolul nostru, este practicat într-un număr restrâns de ţări (Germania, Cehia, Slovacia. Olanda şi altele).

În ţara noastră nu este prea cunoscut. Activitatea competiţională pe plan internaţional este condusă de Uniunea Ciclistă Internaţională. Prin practicarea acestui interesant joc se dezvoltă forţa în picioare şi în braţe, îndemânarea, echilibrul.

CRIKET

70

Jocul este răspândit mai ales în Marea Britanie, Franţa şi S.U.A. Se joacă pe un teren plan acoperit cu gazon. Deşi primul joc de criket a avut loc în Franţa în anul 1478, englezii îl consideră jocul lor naţional. Primul meci în Anglia s-a jucat în anul 1493, după care a fost adoptat, organizat şi i s-a făcut un regulament. Jocul de criket se aseamănă bine cu oina noastră şi cu base-ball-ul american. În anul 1666 a luat fiinţă în Anglia primul club de criket. Apoi jocul s-a răspândit în toate ţările anglo-saxone şi în coloniile britanice (Australia, Africa de sud, India). În toate aceste ţări există o bogată activitate competiţională. La noi în ţară jocul de criket nu este prea cunoscut şi nu este practicat.

CROKETEste un joc sportiv de origine anglo-saxonă şi se practică cu nişte bile care sunt lovite

cu un ciocan de lemn, între două echipe, scopul fiind de a introduce bilele în poartă. Se practică mai mult în ţările anglo-saxone şi în fostele colonii engleze. În ţara noastră acest sport nu este cunoscut. Prin practicarea croket-ului se dezvoltă forţa în braţe, îndemânarea, mobilitatea şi acuitatea vizuală.

CURLINGEste un joc sportiv practicat pe gheaţă şi constă în lansarea unor obiecte spre o ţintă,

cu scopul de a o doborî. Este originar din Scoţia (to curl = a se rostogoli în engl.), unde se juca încă pe la anul 1550. Prin practicarea acestui joc se dezvoltă forţa generală, îndemânarea, mobilitatea, precizia mişcărilor etc. Jocul se desfăşoară între două echipe a câte 4 jucători care caută să-şi lanseze obiectele de joc, numite “cible”, spre ţintă, cu scopul de a o doborî sau a le plasa cât mai aproape de aceasta, împiedicând astfel adversarii să facă acelaşi lucru. Pentru a obţine o suprafaţă cât mai lucioasă de alunecare, înaintea lansărilor se mătură bine suprafaţa gheţii. Punctele se obţin prin introducerea “cible-urilor” în cercul care înconjoară ţinta sau prin doborârea acesteia.

DELTAPLANISMEste unul din cele mai noi sporturi aeronautice şi constă în menţinerea sportivului în

aer, cu deltaplanul, cât mai mult timp posibil. Întemeietorul acestui frumos sport este americanul F. Ragalo. Datorită frumuseţii şi satisfacţiilor pe care le dă acest sport, el şi-a căpătat în scurt timp foarte mulţi simpatizanţi, fapt care a determinat Federaţia Internaţională de Aeronautică să-l afilieze imediat şi să-I formuleze un regulament. Deltaplanul se aseamănă cu un “zmeu” care are forma literei greceşti “delta” (Δ). Este construit dintr-un schelet metalic din ţeavă uşoară şi rezistentă (aluminiu dur), peste care se întinde bine o îmbrăcăminte rezistentă din material plastic. Greutatea lui este de 16-20 kg. Pilotul stă fixat sub această aripă zburătoare, legat fiind în nişte chingi puternice, sprijinit cu mâinile pe o bară metalică.

FOTBAL AMERICANEste un joc sportiv care se dispută între două echipe a câte 11 jucători, foarte

asemănător jocului de rugby. Originea acestui joc este foarte veche; un joc asemănător se practica în China antică, Egipt, Grecia şi Imperiul Roman, unde se numea “Harpastum”. Regulile de joc sunt inspirate după cele ale jocului de rugby. În S.U.A. a fost introdus prin anul 1800 şi a fost practicat iniţial în institutele de învăţământ superior din Boston (în anul 1871 îl adoptă Universitatea Harvard iar în anul 1873 şi Universitatea Yale. În anul 1890 acest joc este introdus în toate facultăţile şi şcolile. Datorită regulamentului său fotbalul american este foarte dur. Există deosebiri între jocul practicat în facultăţi şi şcoli şi cel practicat de jucătorii cluburilor profesioniste. Ca variante ale jocului amintim pe cel practicat în Canada care se desfăşoară pe un teren de 110/65 yarzi, având 12 jucători. În Europa şi pe celelalte continente acest sport nu este prea popular. În S.U.A. însă este considerat sport naţional. În ţara noastră este foarte puţin cunoscut.

GOLF71

Jocul sportiv de origine scoţiană, practicat îndeosebi în ţările anglo-saxone, constă în lovirea unei mingi cu o mică crosă (club), cu scopul de a o introduce în nişte orificii aflate în teren. Cunoscut în Scoţia încă din anul 1608, jocul s-a răspândit repede apoi în Franţa, Germania, Olanda etc, unde începând cu secolul al XVII-lea se înfiinţează numeroase cluburi. În acest joc nu se dispută campionate oficiale şi nici nu există arbitri, regulamentul fiind simplu, cunoscut şi respectat de jucători. Astăzi jocul de golf este cunoscut şi practicat în toate continentele. În ţara noastră golful nu este prea popular, dar este cunoscut şi practicat în special sub varianta de "minigolf” Acest joc sportiv este practicabil la orice vârstă, atât la bărbaţi cât şi la femei, dezvoltând îndemânarea, acuitatea vizuală, forţa, mobilitatea, precizia mişcărilor etc.

HOCHEI PE IARBĂJoc sportiv asemănător hocheiului pe gheaţă, se desfăşoară între două echipe pe un

teren acoperit cu gazon, scopul fiind ca jucătorii care conduc mingea cu nişte bastoane încovoiate să o introducă în poarta adversă, marcând gol. Originea lui este foarte veche, cu 4500 ani î.e.n. jocul se practica în unele ţări asiatice (India, China, Japonia etc.) de unde a fost adus apoi în Grecia antică şi în Imperiul roman. În Europa acest joc a început să fie practicat în mod organizat prin anul 1760. Organismul care conduce şi coordonează activitatea internaţională este Federaţia Internaţională de Hochei pe Iarbă. Este un joc sportiv olimpic. În ţara noastră hocheiul pe iarbă este cunoscut, a fost chiar şi un campionat naţional, dar astăzi nu se mai bucură de popularitate. Prin practicarea acestui joc se dezvoltă forţa generală, viteza de deplasare şi de execuţie, îndemânarea, rezistenţa etc.

MOTOBALEste un joc sportiv care se desfăşoară între două echipe a câte cinci jucători pe

motociclete, cu scopul de a introduce mingea cu piciorul în poarta adversă. La originea acestui sport stau fotbalul şi ciclobalul. Jocul de dată mai recentă (secolul al XX-lea) este practicat în câteva ţări din Europa şi de pe alte continente (Germania, Franţa, Olanda, Cehoslovacia etc.). Organismul care conduce şi coordonează activitatea competiţională este Federaţia Internaţională de Motociclism – F.I.M. În ţara noastră nu este practicat. Prin practicarea acestui sport se dezvoltă îndemânarea, echilibrul, forţa etc. Jocul începe prin salutul participanţilor care fac un tur de pistă. Lovitura de începere este executată de echipa aleasă prin tragere la sorţi şi constă dintr-o lovitură cu piciorul de la centrul terenului. Jucătorul care a dat lovitura de începere nu mai poate atinge balonul până ce acesta nu este atins de un alt jucător. Jucarea mingii se face de către sportivii aşezaţi în şa, lovind cu piciorul şi conducând-o cu roata motocicletei.

OINA (SPORT NATIONAL ROMANESC)Este un joc sportiv cu mingea de specific românesc (hoină) care se desfăşoară între

două echipe, una la bătaie şi una la prindere, acumulând puncte prin expedierea cât mai departe a mingii (lovite cu bastonul) şi respectiv interceptarea ei şi lovirea adversarilor. Joc de creaţie populară, oina este adânc legată de datini şi obiceiuri străvechi (mai ales oieritul). Regulile jocului au fost transmise prin viu grai din generaţie în generaţie. Primul “Concurs general de oină” a avut loc în mai 1899 la Bucureşti, cu participarea a 18 echipe şcolare. Organismul naţional care conduce şi coordonează activitatea competiţională este Federaţia Română de Oină. Prin participarea jocului de oină se dezvoltă forţa, viteza (de deplasare, de execuţie şi de reacţie), mobilitatea, îndemânarea etc.

PLANORISMSport aeronautic în care piloţii cu aparatele lor caută să se menţină în aer un timp cât

mai îndelungat, pe baza curenţilor de aer de la anumite înălţimi. Primele aparate mai grele decât aerul cu care omul a reuşit să zboare au fost planoarele. Fiind lipsite de motor, ele

72

trebuiau să fie lansate de pe înălţimi, durata de zbor depinzând în mare măsură de îndemânarea pilotului. Printre primii constructori de planoare din ţara noastră se numără Henry August care în anul 1909 a construit un planor biplan. Inginerul Radu Manicatide a construit în anul 1926 un planor cu care s-a clasat pe locul I la primul concurs de planoare şi aeromodele care a avut loc la noi în ţară în acel an. Ca sport a început să fie practicat în mod organizat în anul 1931 când Robert Klombe din Braşov a efectuat câteva lansări de pe dealurile din jur cu scopul de a populariza acest frumos sport. În anul 1935 ia fiinţă la Sânpetru (lângă Braşov) , prima şcoală de zbor fără motor din România. Astăzi, pe întreg teritoriul ţării s-au înfiinţat numeroase aerocluburi şi şcoli de zbor fără motor. Prin practicarea planorismului se dezvoltă forţa generală, îndemânarea, reflexele, simţul echilibrului, cunoştinţele de aeronautică, meteorologie etc.

Bibliografie Selectiva

Alexandrescu Horia-Aur olimpic romanesc,Edit.Sport-Turism, Buc.1980Almasan Dorin, Lupan Gabriel – O istorie a exercitiilor fizice, a educatiei fizice si a sportului, Edit.Accent, Cluj-Napoca,2001.Banciulescu Victor – Jocurile Olimpice de-a lungul veacurilor,Edit UCFS,Buc.,1964.Caileanu Tiberiu – Mic dictionar al sporturilor, Edit.Albatros Buc.,1984.Chirila Ioan – Decalogul de aur , Edit, UCFS,1963Kiritescu C. – Palestrica. O istorie universala a culturii fizice, Edit. UCFS, Buc.1964.Matei I.- Ramul de maslin al Olympiei, Edit.Albatros,Buc.1985.Nobilescu S.- Retro sport. Mica enciclopedie. Edit.Enciclopedica, Buc 1996.Siperco A- Olimpismul. Miscarea Olimpica . Jocurile Olimpice.Edit Sport -Turism , Buc, 1976. Comitetul Olimic Roman, Academia Olompica Romana – Buletin informativ, nr.1-8

73