Jocul uriaşilor

Istoria Studioului 20th Century Fox – Partea

1.

http://www.istoriafilmului.ro/articol/90/jocul-uriasilor-istoria-studioului-20th-century-fox-

partea-1

2. februarie 2012 08:00 · scris de Dorottya Szalay

Istoria studioului 20th Century Fox se aseamănă cu subiectele animate ale blockbuster-urilor

produse de către acesta: accidentele întâmplătoare şi moartea timpurie au influenţat într-un mod

la fel de decisiv soarta acestuia, precum şi invenţiile care au schimbat industria filmului la nivel

global sau momentele de criză, politice şi financiare, care au lovit lumea întreagă. Compania care

a fost aproape de faliment de mai multe ori, cu toate că a trăit eşecuri, se bucură de 30 de ani de

un happy end fără sfârşit.

Începutul istoriei 20th Century Fox este neclar. Conducerea companiei – după o perioadă lungă

de dezbateri – a definit ca dată a naşterii acesteia fuziunea din 1935, însă istoricii filmului îşi

menţin şi în momentul actual punctul de vedere conform căruia acesta a pornit în 1915, an în

care William Fox a înfiinţat Fox Film Corporation. Chiar dacă se alege anul 1935, este cert

faptul că fără inovaţiile provenite de la lucrătorul de origine evreiască maghiară care a fugit în

America, dezvoltarea companiei – care se află şi azi în poziţia leaderului pe piaţă – ar fi evoluat

cu totul diferit. Prin urmare, schiţarea firmei Fox Film Corporation în prezentarea istoriei

studioului este esenţială.

Probabil cea mai puritană siglă al unui studio din Hollywood, 1914–1935

Capitolul de acţiuni: Fox Film Corporation

Fox (cu numele adevărat Fried Vilmos, modificat datorită scopurilor de afaceri viitoare),

ucenicul de la spălătorie, a avansat în foarte scurt timp în poziţia de întreprinzător. Acesta a

înfiinţat în 1908 o sală de cinematograf pe Broadway, după care a urmat înfiinţarea mai multor

asemănătoare. Rolul de showman a fost întotdeauna departe de caracterul lui Fox, proprietarul de

cinema care a parvenit muncind din răsputeri, a fost renumit pentru stilul lui de conducere dur.

Conform bârfelor răspândite, dacă în timpul proiectării filmelor finanţate de compania sa, un

singur spectator a căscat, l-a socotit ca eşec personal în alegerea regizorului şi nu a mai fost

dispus să colaboreze cu acesta.

William Fox, fondatorul

Pe lângă numele lui Marcus Loew, Carl Laemmle, Adolph Zukor şi Louis B. Mayer, şi numele

lui Fox a fost inclus pe lista care enumeră întreprinzătorii care au constituit structura de bază a

sistemului hollywoodian actual. Strategia lui Fox a fost orientată de integrarea pe verticală,

controlând toate ariile de activitate ale industriei filmului într-un lanţ tehnologic, prin urmare a

supervizat toate etapele realizării unei pelicule de la filmare până la proiectare, dispunând de

reţeaua proprie de cinematografe şi distribuţie internaţională. Calitatea extraordinară de

coordonator al lui Fox este dovedită şi prin faptul că, pe când băncile mari din New York au

devenit acţionari majoritari în cele mai importante companii producătoare de filme, datorită

creşterii cheltuielilor acestora, Fox a reuşit să-şi păstreze independenţa până la începutul anilor

’30, supervizorii de producţie băgăreţi rămânând, în tot acest timp, departe de Fox Film

Corporation. Arta poetica (referitoare la realizarea de filme) a lui William Fox a fost una relativ

simplă: nu a definit limite de gen, nu a revendicat conţinut artistic, şi-a propus doar satisfacerea

nevoilor publicului care tocmai lăsa în urma lui scara de valori victoriană. A tins spre unirea

acţiunii animate, al romantismului captivant, a emoţiei care a lipit spectatorii de scaune, precum

şi a lumii vizuale uimitoare. A pus povestea mai presus de toate.

Staruri pe banda rulantă

Pentru ca muncitorul să devină sclavul filmului, a fost nevoie de idealuri. Fox şi-a dat seama la

timp de faptul că promovarea unui film nu trebuie realizată prin reclama producătorilor, ci mai

degrabă prin prezentarea pe ecrane a unor personaje cu care spectatorii se identifică. Prin urmare,

a creat conceptul de star, care a schimbat în totalitate relaţia publicului cu filmul. A creat staruri

pe banda rulantă, fără a-şi precupeţi banii şi energia, pe care pe urmă i-a prezentat plimbându-se

pe covoarele roşii, în lumina aparatelor de fotografiat, această strălucire fiind exact ceea ce

publicul aştepta să vadă. Peste puţin timp, oamenii s-au îndrăgostit de starurile din filme, urmând

moda transmisă de aceştia şi copiind „obiceiurile lor”. Filmul a devenit în scurt timp principalul

instrument de manipulare a industriei de frumuseţe, aducând întreprinzătorilor din domeniu

venituri semnificative.

Theda Bara, femeia periculoasă din A Fool There Was

Printre starurile create de Fox, primul care trebuie menţionat este Theda Bara, chiar dacă

renumele acesteia s-a şters într-o măsură în care doar admiratorii filmelor mute îşi mai aduc

aminte de ea. Mai mulţi cunosc însă termenul vamp legat de persoana sa care defineşte femeia

fierbinte şi seducătoare, şi care – conform unor păreri eronate – ar proveni de la Marlene

Dietrich. În filmul A Fool There Was (r. Frank Powell, 1915), Bara intră în pielea unui demon

răpitor, care pune mâna pe un diplomat însurat, prin sexualitatea pe care o emană. Cu toate că

atributul de vampir îi este caracteristic doar în sens figurat, denumirea caracterului acesteia pe

lista actorilor este „vampirul” (The Vampire), prescurtarea acesteia devenind un fel de etichetă

pentru tipul de femeie fără prejudecăţi şi sexi. Colaborarea dintre Fox şi Bara a continuat până în

anul 1919, din ea rezultând un număr mare de filme de succes. Cea mai mare producţie comună a

acestora este considerată Cleopatra (r. J. Gordon Edwards, 1917), care însă s-a pierdut aproape

în totalitate, fascinanta sa lume vizuală şi decorul său grandios fiind păstrate doar pe fotografii de

platou.

Theda Bara în rolul Cleopatrei

Will Rogers, actorul cu o mie de feţe, i-a adus de asemenea lui Fox un număr mare de filme de

succes, dintre care cele mai memorabile sunt probabil creaţiile regizate de John Ford, adus la

companie în anul 1920: Doctor Bull (Doctor Bull, r. John Ford, 1933) prezintă problemele

zilnice ale unui medic dintr-un orăşel de provincie, pe parcursul cărora un affair privit cu ochi răi

scoate la iveală concepţia de viaţă conservatoare a comunităţii. În Judge Priest (r. John Ford,

1934), el joacă rolul unui judecător din statul Kentucky, care luptă împotriva sentimentului

patriotard şi, în acelaşi timp, încearcă să-i găsească perechea vărului său, pentru împlinirea în

dragoste a acestuia. Steamboat Round the Bend (r. John Ford, 1935) este ultima producţie în care

Will Rogers a lucrat cu Ford şi penultimul film din viaţa sa. Cu toate că miza a constat şi în acest

caz în viaţa unui om şi în dovada dreptăţii, caracterul lui Rogers a rămas aproape în totalitate

lipsit de încărcătura dramatică care cuprinde personajele secundare, datorită în principal

armonicii comice-ironice din jurul personajului.

Will Rogers în Steamboat Round the Bend al lui John Ford

Janet Gaynor a devenit nemuritoare ca urmare a două producţii ale lui Fox, premiate cu Oscar.

Seventh Heaven (r. Frank Borzage, 1927) este povestea unui cuplu nefericit, torturat de sărăcia şi

lipsa din anii de după primul război mondial. Aurora (Sunrise, r. Friedrich Wilhelm Murnau,

1927) – graţie printre altele genialităţii regizorului Friedrich Wilhelm Murnau – este una dintre

materialele de bază ale studiilor de artă a filmului. Charles Farrell, actorul cu profilul nobil, a

fost perechea lui Gaynor în douăsprezece filme romantice, colaborarea lor profesională

constituind naşterea primului cuplu de vis american, cu toate că dragostea lor s-a limitat la lumea

filmelor în care jucau.

Cuplul de vis: Janet Gaynor şi Charles Farrell (Seventh Heaven)

Deoarece filmele de la Fox cuprind toate genurile de film caracteristice perioadei, este aproape

imposibilă găsirea unui principiu de creaţie dramaturgică comună acestora. Caracteristica lor

specifică este constituită de factorii obligatorii care au determinat la nivel global producţia de

filme a anilor ’20 şi ’30 şi care au garantat supremaţia asupra stilului genului. Fox Film şi-a

produs adaptări literare – Romeo şi Julieta (Romeo and Juliet, r. J. Gordon Edwards, 1916);

Madame Du Barry (r. J. Gordon Edwards, 1917) –, poveşti biblice – Salomé (r. J. Gordon

Edwards, 1918) –, filme despre Vestul Sălbatic –The Rainbow Trail (r. Frank Lloyd, 1918); The

Iron Horse (r. John Ford, 1924) –, epopei romantice de război – Lucky Star (r. Frank Borzage,

1929) –, ca şi toate celelalte companii. Dacă printre filmele din categoria comercială au apărut şi

unele creaţii de autor, acestea s-au născut mai mult datorită găurilor sistemului de producţie a

filmului sau datorită libertăţilor iniţiale ale regizorilor europeni (Aurora, r. Friedrich Wilhelm

Murnau, 1927).

Dezvoltare şi eşec

Chiar dacă exploatarea cultului starurilor a constituit un pas important, cea mai îndrăzneaţă faptă

a lui Fox a fost crearea filmului sonor (Movietone Sound-system) care a permis sincronizarea

imaginii cu sunetul. Om de afaceri cu experienţă, în opoziţie cu ceilalţi cineaşti sceptici, a

exploatat posibilităţile date de noua tehnologie, care au făcut posibilă dezvoltarea rapidă a

întreprinderii. Chiar din anul 1927 a lansat serialul de reportaj/documentar cu titlul Fox

Movietone Feature cu o valoare sociologică enormă. Spiritului antreprenorial al lui Fox se

datorează, printre altele, acea înregistrare cu sunet, în cadrul căreiaSir Arthur Conan Doyle,

scriitorul scoţian cu părul cărunt în acea vreme, părintele lui Sherlock Holmes, povesteşte despre

opera sa şi despre studiile spirituale care i-au definit bătrâneţea, însă trebuie menţionat şi jurnalul

care prezintă tentativa reuşită a lui Charles Lindbergh de traversare aeriană a oceanului cu o

valoare documentară indiscutabilă.

Drept consecinţă a dezvoltarii economice de la începutul anilor ’20 („roaring twenties”) a fost o

atmosferă dominată de voia bună nelimitată. Cea mai importantă caracteristică a acestei perioade

este că publicul a aşteptat de la lumea cinematografului confirmarea modului său de apreciere a

realităţii. Fox a tins spre satisfacerea acestei necesităţi, ceea ce a avut ca suport în principal

structura sa „inversă” de afaceri. El nu a avansat de la crearea de filme spre proiectarea lor, din

contră: cea mai mare dorinţă a sa a rămas şi în continuare extinderea reţelei sale, la Berlin şi la

Paris a amenajat un fel de mini-Hollywood, iar după moartea principalului său rival, Marcus

Loew, şi-a propus achiziţia afacerii familiale care includea Studioul MGM şi aproximativ 200

săli de proiecţie. Fuziunea a fost împiedicată de influenţele politice ale lui Louis B. Mayer şi un

accident rutier nefericit care l-a legat pe Fox de pat pe o perioadă de câteva luni. O dată cu

însănătoşirea sa, piaţa s-a destrămat, Fox pierzând de la o zi la alta peste 150 milioane de dolari.

Cu toate acestea, cea mai mare pierdere a constituit-o vânzarea participării din First National la

Warner Brothers, datorită căreia compania care până în acel moment s-a clasat printre cei mici, a

ajuns să crească în anii ’30 până la dimensiunile celor mai mari firme.

Sigla 20th Century original, fără inscripţia „Fox” (1933–1936)

Fox a fost arestat pe o perioadă de şase luni, după ce a fost implicat într-o afacere de corupţie, s

fost deposedat de imperiul său, şi cu acestea i s-a terminat cariera de afaceri uimitoare.

Întreprinderea sa a avut o singură cale de supravieţuire: unirea într-o formă legală, posibilă ca

urmare a muncii statornice al lui Sidney Kent, fostul director de distribuţie al studioului

Paramount. În 1935 Fox Film Corporation a fuzionat cu o întreprindere mai mică, 20th Century,

prin care Danyl F. Zanuck de la Warner a fost numit noul director al studioului de pe coasta de

vest, acesta punând în aplicare în continuare strategia de conducere severă al lui Fox.

tradus de Zsuzsánna Kónya

6. februarie 2012 08:00 · scris de Dorottya Szalay

Cine îndrăzneşte, câştigă

Istoria Studioului 20th Century Fox – Partea

a 2-a

http://www.istoriafilmului.ro/articol/91/cine-indrazneste-castiga-istoria-studioului-20th-century-

fox-partea-a-2-a

În ciuda problemelor iniţiale, fuziunea a părut a fi avantajoasă, deoarece în anul dinaintea unirii,

20th Century Pictures, aflat pe cealaltă parte a balanţei, a produs un film nominalizat la Oscar,

care i-a asigurat un avantaj semnificativ după încheierea pactului pentru conducătorii care au

criticat strategia de afaceri anterior utilizată.

Filmul Casa lui Rothschild (The House of Rothschild, r. Alfred L. Werker, Sidney Lanfield,

1934) prelucrează povestea înălţării triumfătoare a renumitei familii. Cu toate că producţia este

în principal o poveste de succes plină de monologuri haioase, această e contrabalansată de

accentul înţepător şi profilul aspru al lui Boris Karloff, iar încruntarea enervantă a lui George

Arliss este de asemenea remarcabilă. Prezentarea epopeii oamenilor de bani mitici este relevantă

nu numai din motivul nominalizării academice. Mai importantă faţă de nominalizarea la Oscar

este inovaţia tehnică, care i-a asigurat muncii lui Werker o poziţie modestă, dar durabilă printre

creaţiile cinematografice epocale. Aceasta constă în metoda nouă Technicolor, aplicată în cadrul

ultimei scene, care a făcut accesibilă pentru cineaştii aproape întregul spectru al culorilor. Din

punctul de vedere al unirii acest aspect nu poate fi neglijat, deoarece Fox Film Corporation a fost

renumit datorită atitudinii creative experimentale, un partener de afaceri asemănător promiţând o

relaţie simbiotică extrem de rentabilă.

Stele căzătoare

20th Century Fox a ţinut la sine foarte puţini actori pe o perioadă lungă de timp, calea firmei a

fost presărată mai mult de stele căzătoare, care după câţiva ani de strălucire au dispărut în

obscuritatea uitării. În urma fuziunii, conducerea trebuia să se confrunte cu un fapt trist: s-au

epuizat starurile. Actorul cel mai important al studioului, cu un simţ al umorului tipic american,

Will Rogers a fost victima unui accident aviatic, iar popularitatea lui Janet Gaynor a scăzut până

pe la mijlocul anilor ’30. Fabrica de staruri al lui Fox însă nu putea să se închidă, recrutarea

imediată fiind indispensabilă. După despărţirea de la Spencer Tracy din cauza problemelor sale

legate de alcool, preferaţii firmei au devenit fosta patinatoare Sonja Henie, cântăreaţa Alice Faye

şi principala mândrie a studioului, Shirley Temple. În acest fel, chiar dacă studioul a prezentat în

fiecare an întreaga paletă a genurilor, cele mai rentabile producţii au provenit din rândul

musicalurilor şi melodramelor.

Filmele au fost realizate la 20th Century Fox pe banda rulantă, cu toate că reţetele obişnuite ale

genului au fost colorate des de talentul particular al actorilor. Cel mai evident exemplu al acestui

fapt este starul patinator Sonja Henie, care după trei ani de campionat olimpic şi-a fructificat

talentul şi în cadrul mai multor filme. Creaţiile în care a jucat frumuseţea nordică îmbrăcată în

fustă scurtă au avut un succes atât de remarcabil, încât în cea de-a doua jumătate a deceniului,

studioul a lansat o întreagă serie de filme romantice de patinaj. Fie că a fost un star aclamat în

Madison Square Garden (One in a Million, r. Sidney Lanfield, 1936) sau un simplu instructor de

schi în Elveţia (Thin Ice, r. Sidney Lanfield, 1937), mişcarea gingaşă a blondei cu faţa de păpuşă

şi relaţiile sale amoroase au atras mii de spectatori în cinematografe. Alice Fay a ameţit masele

cu vocea ei, subiectele proaste ale unui număr mare de filme rămânând neobservate de către

admiratori. Cu toate că Fay a venit din lumea barurilor în domeniul filmului, cariera sa din

Hollywood s-a concentrat la Broadway, mai precis la decorul acestuia, construit în studioul 20th

Century Fox. Povestea de succes a cântăreţei care se mişca printre regizorii care doreau să fie

convinşi, scriitorii forţaţi să moară de foame şi invidioşii răufăcători a devenit de fiecare dată

renumită, şi chiar dacă renumele său s-a diminuat până la mijlocul anilor patruzeci, ocupă şi azi

un loc important în rândul starurilor studioului.

Tyrone Power şi Sonja Henie în filmul Thin Ice

Cel mai renumit star copil al filmului american până în ziua de azi este Shirley Temple care şi-a

început cariera la Fox Film, rămânând în companie şi după fuziune. Creaţiile în care a jucat

actriţa celebră datorită păpuşilor, pletelor aurii fascinante, zâmbetului graţios şi vocii

extraordinare, au stat la vârful listelor de încasări pe o perioadă de patru ani după 1935,

domnişoara Temple devenind găina care făcea ouă de aur studioului. Deoarece calitatea sa de

actriţă nu s-a concentrat în jurul unei singure aptitudini ca cea a colegelor sale anterior

menţionate, rolurile sale au fost de asemenea variate. S-a descurcat la fel de bine în dramele

familiale dulci-acrişori – The Little Colonel, r. David Butler, 1935; Curly Top, r. Irving

Cummings, 1935 –, ca şi în filmele de aventură care operau cu mai puţină încărcătură comică

(Susannah of the Mounties, r. Walter Lang, William A. Seiter, 1939). Cu toate acestea, nici

Temple nu a putut scăpa de destinul tuturor copiilor actori: vârsta pubertăţii a oprit zborul fetiţei.

Pletele aurii fascinante ale micuţei Shirley

Evident, Zanuck a fost pe fază şi acum. Chiar la începutul noului deceniu a contractat-o pe Betty

Grable la studio, aceasta sărind în locul lui Alice Fay în producţia Down Argentine Way (r.

Irving Cummings, 1940), care a transformat-o într-un superstar şi i-a asigurat companiei poziţia

de câştigător, pe când Zanuck şi-a îndeplinit datoriile patriotice în cel de-al doilea Război

Mondial. După Theda Bara, Grable i-a dăruit studioului un nou ideal de femeie, o poză a sa din

1943 dând naştere idealul fetei pin-up, totemul femeii atrăgătoare de pe afişele de pe pereţii

camerelor şi de pe masa materialelor publicitare. Cel mai renumit şi rentabil film al său a fost

Mother Wore Tights (r. Walter Lang, 1947) din 1947, în care, împreună cu Dan Dailey, au jucat

rolul unui cuplu de declamatori. Performanţa muzicală a filmului a fost recunoscută pe mai multe

nivele: You do a devenit un adevărat şlagăr, iar directorul muzical Anthony Newmann a primit

un premiu Oscar pentru munca sa din film.

Riscurile locului de muncă

După schimbarea majoră din componenţa firmei, prin care grecul Spyros Skouras a devenit

conducătorul studioului (Zanuck şi-a păstrat poziţia), şi profilul lui 20th Century Fox s-a

transformat un pic. Pe lângă musicalurile reuşite mai multe planuri de filme cu o intonaţie

serioasă au avut şansa de a se realiza. Creaţia lui Elia Kazan, premiată de mai multe ori, cu titlul

Pe cuvânt de onoare (Gentleman’s Agreement, r. Elia Kazan,1947) se învârte în jurul problemei

antisemitismului, iar filmul său intitulat Vinovat cu orice preţ (Boomerang!, r. Elia Kazan,1947)

are ca temă dovedirea nevinovăţiei unui bărbat acuzat de ucidere în serie. Datorită răspândirii

temelor mai serioase s-a născut şi filmul biografic despre viaţa preşedintelui Woodrow Wilson

(Wilson, r. Henry King, 1944), însă creatorii documentarului realizat despre Alaska (Alaska,

1947) şi-au temporizat foarte bine lucrarea. Cuplul Zanuck–Skouras a acordat mare atenţie

adaptărilor, transformând în filme creaţiile unor scriitori renumiţi ca W. Somerset Maugham şi

Ben Ames Williams. Desigur, tipurile noi de filme noi au cerut staruri noi, o dramă dintr-o sală

de tratative sau o crimă politică nu putea fi popularizată cu actorii obişnuiţi: actorii ca Gregory

Peck şi Mark Stevens au „spart” ecranele cinematografelor Fox.

Spyros Skouras şi Darryl F. Zanuck

Nici 20th Century Fox nu a amortizat niciodată pierderea datorată răspândirii televiziunii. Până

la un moment dat a reuşit să-şi păstreze reţeaua vastă de cinematografe, însă în 1953 a fost nevoit

să renunţe la teatrele sale de film. Demn de renumele studioului, conducerea a apelat la

dezvoltarea tehnică, la trucuri surprinzătoare pentru înlăturarea situaţiei de urgenţă. După ce

maşina cu tubul catodic a putut fi detronată doar prin intensificarea spectaculozităţii, lui Skouras

a devenit clar că mişcarea trebuie făcută spre intensificarea experienţei vizuale. Cinerama care a

lucrat pe acea vreme cu trei camere şi trei proiectoare a fost deja răspândită, astfel echipa şi-a

propus întrecerea tehnologiei 3D cu ochelari. Skouras a exploatat imediat posibilitatea apărută,

luând chiar un credit ipotecar asupra studioului, pentru a putea pune mâna pe invenţia

francezului Henri Chrétien pentru compania sa. Bazată pe metoda de proiecţie anamorfică

CinemaScope, care a asigurat publicului senzaţia 3D fără utilizarea ochelarilor speciali, a fost o

senzaţie uriaşă, prezentarea noii tehnologii fiind realizată prin drama The Robe (r. Henry Koster,

1953), care a fost suficient de patetică pentru ca teatralitatea să-i crească efectul.

Marşul triumfal a devenit de asemenea dimensiuni, încât Fox a enunţat că începând din acel

moment fiecare film va fi realizat de studio cu utilizarea acelei tehnici. Compania nu a

monopolizat invenţia, a asigurat acces gratuit pentru aproape toate studiourile mari, în curând şi

MGM, Warner, Universal şi Columbia producând propriile filme CinemaScope. După

consolidarea financiară, 20th Century Fox a realizat o nouă fuziune: colaborând cu Robert

Lippert au înfiinţat Regal Pictures, care a extins noua metodă tehnologică şi pentru filmele B.

Blestemul creării starurilor

Strategia lui William Fox de creare a starurilor s-a răzbunat pe creator la sfârşitul anilor

cincizeci. Mai întâi Zanuck a suferit pierderi enorme în urma relaţiei sale cu actriţa Bella Darvi,

efectul răspândindu-se mai apoi pe toată afacerea. Adaptarea Cleopatra având ca personaj

principal pe Joan Collins a fost primul eşec. Condus de o idee iresponsabilă, producătorul Walter

Wanger i-a promis lui Elizabeth Taylor un milion de dolari pentru întruchiparea caracterului

divei din antichitate. Cheltuielile însă au crescut, iar veniturile au fost cu mult sub aşteptări.

Something’s Got to Give (r. George Cukor, 1962), realizat cu colaborarea ironicei Marilyn

Monroe a fost o adevărată catastrofă datorită aerelor starului decăzut, moartea sa bruscă făcând

imposibilă continuarea producerii.

Monroe cu Dean Martin, la filmarea Something's Got to Give

Problemele i-au întors pe Zanuck şi pe Skouras unul împotriva celuilalt. Skouras a intrat în

panică fiind nevoit să vadă regresul companiei care odată se bucura de un succes enorm, şi a

început să-l grăbească pe Zanuck în lansarea filmului monumental despre cel de-al doilea Război

Mondial, Ziua cea mai lungă (The Longest Day, r. Ken Annakin, 1962). Acest plan de film fiind

cel mai de inimă proiect al lui Zanuck, acesta, supărat pe colegul său, l-a declarat incapabil de

conducerea companiei, şi l-a numit în locul lui pe fiul lui Zanuck, păstrându-şi o poziţie latentă

de preşedinte până în anul 1971.

În vederea înlăturării problemelor financiare provenite din urma proiectelor cu pierderi care au

definit deceniul, au fost luate măsuri agresive de concedieri, victima acestora devenind şi

Movietone Newsreel (mai înainte Fox Movietone Feature) care a rulat timp de aproape patruzeci

de ani. Cu toate că firma s-a apucat de producerea filmelor ieftine – The Pleasure Seekers (r.

Jean Negulesco, 1964); Dragă Brigitte (Dear Brigitte, r. Henry Koster, 1965) –, şi în acea

perioadă au fost create opere clasice eterne. Această categorie din urmă a fost întărită de Zorba

Grecul (Zorba the Greek, r. Mihalis Kakogiannis, 1964) sau dovada imortalităţii lui Julie

Andrews, Sunetul muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965), care este considerat a fi

cel mai reuşit musical al tuturor timpurilor.

Gene Kelly: Hello, Dolly!

Zanuck a mai aşteptat jocul final al producţiei muzicale de volum mare Hello, Dolly (r. Gene

Kelly, 1969), după care şi-a luat rămas bun de la compania care a stat în continuare pe picioare

labile, pentru ca Dennis Carothers Stanfill şi Alan Ladd, Jr. să-i poată prelua conducerea.

Datorită simţului de afaceri extraordinar al perechii ambiţioase, extinzându-şi sfera de acţiune şi

consolidându-şi veniturile din resurse provenite dinafara profesiei, 20th Century Fox şi-a revenit

în scurt timp, întrecându-şi succesul de până atunci pe la sfârşitul anilor şaptezeci când Războiul

Stelelor (Star Wars, r. George Lucas, 1977) a fost lansat.

tradus de Zsuzsánna Kónya

9. februarie 2012 08:00 · scris de Dorottya Szalay

Imperiul contraatacă

Istoria Studioului 20th Century Fox – Partea

a 3-a

http://www.istoriafilmului.ro/articol/92/imperiul-contraataca-istoria-studioului-20th-century-fox-

partea-a-3-a

Succesul răsunător al Sunetului muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965) realizat de

Fox, a dat o direcţie greşită pentru conducerea studiourilor mari, care începând cu anii ’60 au

cheltuit sume enorme pe musicaluri pline de staruri, în timp ce generaţia crescută cu filmele-B

ale American International Pictures a votat mai degrabă pentru producţiile lui Dennis Hopper şi

Roger Corman, care proclamă libertatea dezlănţuită.

Reacţia Hollywoodului la succesul neaşteptat al filmului Easy Rider (r. Dennis Hopper, 1969) şi

al filmului Îngerii morţii (The Wild Angels, r. Roger Corman, 1966) era din nou nepotrivită. În

loc să-şi schimbe strategia şi să-şi producă filmele conform aşteptărilor publicului, a început să

copieze producţiile reuşite, ceea ce a dat naştere la o întreagă armada de filme de subgen. 20th

Century Fox a spart gheaţa prima oară cu Butch Cassidy şi Sundance Kid (Butch Cassidy and the

Sundance Kid, r. George Roy Hill, 1969). Filmul regizat de George Roy Hill renunţă la

şabloanele utilizate de filmele western şi promovează contra-cultura punând faimoşii eroi

western într-un statut de popstar. Din fericire Stanfill şi Ladd au recunoscut repede faptul că,

pentru a putea supravieţui, trebuie luată în considerare şi generaţia tânără, dând importanţă şi

poveştilor mai puţin sofisticate pe lângă epopeile grandioase de război sau de creaţiile dramatice

cu un ascuns aer politic.

George Roy Hill: Butch Cassidy şi Sundance Kid

Într-o galaxie foarte îndepărtată

Tensiunea care a dominat începutul anilor ’70, generată mai mult de scandalul Watergate şi de

războiul din Vietnam, a creat două mari tendinţe în industria cinematografică. Prima tendinţă,

reprezentată de Robert Altman, Clint Eastwood şi Terrence Malick, a preferat în creaţiile sale

introspecţia, în timp ce studiourile care utilizau componentele AIP au insistat la producţiile care

imită succesele momentului şi evazionismul. Pentru Fox sci-fi-ul a însemnat colacul de salvare,

deoarece succesul filmelor ştiinţifico-fantastice create din anii ’60 a asigurat firma de potenţialul

imanent în acest gen. Aventurile submarinului teleportat într-o dimensiune microscopică în

Fantastic Voyage (r. Richard Fleischer, 1966) din anul 1966 şi antropoidele inteligente din

Planeta maimuţelor (The Planet of the Apes, r. Franklin J. Schaffner, 1968) având în rol

principal pe Charlton Heston, au adus un profit neaşteptat pentru firma care stătea pe picioare

ezitante, astfel direcţia indicată trebuia urmată.

Richard Fleischer: Fantastic Voyage

Atmosfera socială şi politică haotică a ajutat soldaţii fabricii de vis să lase în sfârşit în urmă acea

idee fixă învechită, conform căreia concluzia filmelor trebuie să fie neapărat echilibrată. Fox a

navigat din ce în ce mai mult spre exteriorul curentului principal, aşa cum făceau cele mai multe

studiouri renumite, ceea ce a avut ca rezultat satisfacerea aşteptărilor generaţiei tinere. Trilogia

Războiul Stelelor care a stârnit o senzaţie neîntâlnită până atunci, s-a născut din ideea schimbării

de concepţie. Perechea Stanfill şi Ladd a dus mai departe orientarea sci-fi al conducerii

precedente, şi pe de altă parte s-a străduit să creeze o lume de fantezie care te smulge din

realitatea de zi cu zi, conform cerinţelor din aceea vreme. Mecanismul de efect a fost compus

din două metode: utilizează în filmele de tineret de modă veche o tehnică modernă, cu eroi de

tip nou, în timp ce obţine şi întărirea credinţei în economia americană prin alegorii ascunse.

Aventurile eroice ale eroilor tip Jedi şi-au îndeplinit şi datoria distragerii de atenţie şi de

evaziune de la problemele reale.

George Lucas la filmările din Războiul Stelelor

Consolidarea materială a fost urmată aproape imediat de o schimbare a acţionariatului,

investitorii Marc Rich şi Marvin Davis preluând conducerea. La sfârşitul deceniului, Fox a stat

din nou pe picioare stabile. Cu toate că primirea filmelor sale a dat o imagine destul de variată,

nu se putea întâlni cu un eşec ca şi cel din anii ’60. Au dominat în continuare filmele de gen, însă

încrucişările dintre genuri au creat şi hibride interesante. Aşa era printre altele şi filmul Tot acest

jazz (All That Jazz, 1979) din anul 1979, regizatde Bob Fosse (tot el a regizat şi filmul Cabaret,

1972 – de reputaţie mondială), care a dat un nou avânt pentru genul musicalului. Producţia

muzicală plină de scene auto-reflexive, dă dovadă clară de inspiraţie autobiografică, şi face o

comparaţie între naşterea creaţiei şi curgerea vieţii, în timp ce vorbeşte cu multă autoironie

despre etapele inevitabile ale sorţii omeneşti. Creaţia care poartă notele filmului de autor, a fost

nominalizat la Palme d'Or d'honneur la Cannes şi Academia a nominalizat la premiul pentru cea

mai bună direcţie artistică. Filmul regizat tot în anul 1979, Alien (r. Ridley Scott, 1979), a

amestecat ficţiunea ştiinţifică cu tematica filmelor cu monştri, folosind elementele dramei

situaţionale închise, şi epuizând în totalitate posibilităţile suspense-ului. Rezultatul: spaimă

înăbuşită timp de aproape 2 ore. Un nou film de succes, cu aşteptări de a fi continuat.

Redefinirea identităţii

Ripley şi Ridley (Alien)

20th Century Fox şi-a schimbat considerabil strategia, direcţie pe care a păstrat-o şi în

continuare. Se întâmpla câteodată ca un actor să aibă rol în mai multe producţii Fox în acelaşi

timp (cum ar fi Michael Douglas şi Arnold Schwarzenegger, în anii ’80), dar conducerea a

abandonat metoda de a ţine ani întregi la o anumită vedetă. Starurile puteau să se plimbe libere şi

pe la alte studiouri, aşteptând succesul material garantat de la continuarea superproducţiilor.

Partea a doua din Războiul Stelelor (Star Wars) a şi fost lansată imediat în anul 1980, sub

denumirea Imperiul contraatacă (Star Wars: Episode V – The Empire Strikes Back, r. Irvin

Kershner, 1980) care era un început promiţător al deceniului. Chiar dacă firma producătoare era

Lucasfilm, Fox a luat partea sa din finanţarea şi difuzarea filmului. Peste trei ani, pe lângă

episodul VI al Războiului Stelelor, Întoarcerea lui Jedi (Return of the Jedi, r. Richard Marquand,

1983), a apărut şi episodul al treilea din Fiul diavolului, Sfârşitul (The Final Conflict, r. Graham

Baker, 1981), filmul horror devenit clasic, urmat în anul ’86 de Aliens – Misiune de pedeapsă

(Aliens, r. James Cameron, 1986), episodul cu cel mai mult succes până în prezent din seria

Alien. În timpul continuării aventurilor lui Ellen Ripley se părea că extazul preşedinţiei lui

Reagan urma să se atenueze, nu mai putea fi dat uitării scandalul din Iran şi cazul lui Oliver

North doar cu motto-uri şlefuite. Se putea observa măturarea problemelor sub covor, care se

reflecta şi din filme. În Predator (r. John McTiernan, 1987) din anul ’87, neputinţa armatei era

prezentată destul de atenuată. Singurul supravieţuitor alluptei este Schwarzenegger (cu o

reputaţie din ce în ce mai mare), omul alb, în acest fel mitul soldatului rămânând intact. În

această luptă însă nu rămâne în viaţă nici un mercenar american, bătălia finală fiind asumată de o

femeie, o fată şi un android, care apar ca nişte simboluri ale minorităţii.

James Cameron la filmările Aliens – Misiune de pedeapsă

S-a schimbat nu numai tematica filmelor în anii ’80, dar erau schimbări esenţiale şi în structura

conducerii studioului. După ce Rich s-a implicat într-un scandal de evaziune fiscală, a vândut

partea sa firmei News Corporation, având proprietar pe Rupert Murdoch. La fel a procedat şi

Davis după 6 luni de zile. Astfel Murdoch avea în mâna sa toată puterea. Deoarece singur nu

putea să conducă întreaga firmă, a cerut ajutorul vechiului director principal la Paramount,

încercatul Barry Diller, care – după ce firma concurentă l-a refuzat – i-a oferit lui Murdoch ideea

lui epocală. Planul era înfiinţarea unui canal de televiziune, care să fie finanţat de studio şi de

încasările provenite din reclame. Murdoch a fost de acord şi a procedat la luarea măsurilor

necesare. În anul 1986 s-a înfiinţat Fox Broadcasting Company, care avea locul rezervat de

atunci (de 25 de ani) printre primele poziţii ale companiilor de televiziune comerciale.

În anii următori, compoziţia producţiei de filme a evaluat conform proporţiilor prestabilite. În

repertoriu a primit loc o adaptare literară contemporană – Zero barat (Less then Zero, r. Marek

Kanievska, 1987) –, s-au născut şi drame romantice – O femeie face carieră (Working Girl, r.

Mike Nichols, 1988), Spune orice (Say Anything..., r. Cameron Crowe, 1989) –, comedii cu ton

ironic – Războiul rozelor (The War of the Roses, r. Danny DeVito, 1989) –, dar au început şi

două franchise-uri semnificative: seria Predator menţionat mai înainte şi Greu de ucis (Die

Hard), devenit ironic, care dintr-o lovitură a stabilit locul lui Bruce Willis printre noile vedete

hollywoodiene. Cu toate că filmele care prezentau campaniile solitare ale lui John McClane la

suprafaţă sunt „numai” producţii de acţiune editate într-un mod exigent, reflectarea din cadrul

acestora asupra temerilor de natură politică şi socială este evidentă. Asemănător cu un număr

mare de filme hollywoodiene ale perioadei, seria Greu de ucis prezintă pe rând problemele legate

de competiţia globală şi de multiculturalism.

Cel vechi şi cel nou

Chris Colombus şi Macaulay Culkin

După Shirley Temple, Fox a creat din nou o vedetă dintr-un copil talentat. Singur acasă (Home

Alone, r. Chris Columbus, 1990) rupe şirul filmelor plictisitoare de Crăciun – şi pe lângă faptul

că a avut încasări enorme, dintr-o dată a creat din Macaulay Culkin copilul obraznic preferat al

Americii. Copilul uitat acasă cu aventurile dulci-acrişoare nu a pierdut din actualitate nimic nici

după 20 de ani, filmul lui Chris Columbus are loc rezervat printre filmele difuzate în săptămânile

de sfârşit de an, în jurul sărbătorilor. Nu este de mirare deci faptul că, după 2 ani a fost lansat

următorul episod (Singur acasă 2 – Home Alone 2, r. Chris Columbus, 1992), în care copilul

inventiv trebuia să-şi găsească soluţiile sale singur în jungla de beton din New York. Publicul

putea să vadă tot în anul 1992, episodul trei din seria Alien, regizat de David Fincher (renumit

pentru atmosfera sa închisă), în care Ripley ajunge faţă în faţă cu bestia devenită duşmanul său

de o viaţă, pe o planetă-penitenciar. În ciuda unui director vizionar şi unei reţete funcţionabile,

din cauza încurcăturilor de-a lungul filmărilor, precum şi din cauza schimbării echipei de filmare

şi permanentele discuţii litigioase, succesul celui de al treilea episod al filmului Alien era sub

aşteptările publicului. Independent de aceasta, înainte de cumpăna mileniului, a fost difuzat în

cinematografe ultimul, cel de-al patrulea episod din serial, Alien: Renaşterea (Alien:

Resurrection, r. Jean-Pierre Jeunet, 1997), care retrimite pe Pământ amazoana mult încercată.

Jean-Pierre Jeunet la filmările Alien: Renaşterea

În anul 1996, Fox a considerat că a venit timpul pentru o nouă infuzie de idei proaspete,

propunând pe poziţia de director principal pe William Mechanic, care avea atribuţii în toate

secţiile companiei, începând cu producţiile de televiziune, până în secţia de muzică. Cu puţin

timp în urmă s-a înfiinţat Fox 2000, care era răspunzător pentru filmele mai ieftine şi orientate la

satisfacerea cerinţelor publicului, dar în acelaşi timp s-a înfiinţat şi Fox Searchlight Pictures, care

a servit publicul mai sofisticat cu producţiile cu un ton mai serios. Aşa cum era şi de aşteptat,

noua conducere a reacţionat la numirea ei cu un nou blockbuster. În anul 1997, ca şi o invazie de

lăcuste, cinematografele erau pline cu filmul romantic al lui James Cameron, Titanic (1997), care

a bătut recordul de încasări, şi cu cele 11 premii de Oscar se află şi acum pe lângă Ben-Hur.

James Cameron şi vedetele Titanic

Isteria mulţimii, anxietatea generată la cumpăna dintre milenii a creat un mediu bun pentru

filmele de catastrofă şi de invazie, aşadar industriaşii întotdeauna vigilenţi au fabricat pe bandă

rulantă producţiile de ficţiune care ilustrează catastrofele naturale şi atacurile străine. Desigur

nici Fox nu era mulţumit doar cu cronica transatlanticului cu soartă tragică, şi-a pus pe ecran

povestea Vulcanul (Volcano, r. Mick Jackson, 1997) cu un ameninţător fluviu de lavă şi, cu

ajutorul lui Roland Emmerich, a fabricat unul dintre cele mai directe filme de propagandă din

toate timpurile, Ziua Independenţei (Independence Day, r. Roland Emmerich, 1996) care a

repurtat un mare succes în rândul publicului şi care este numită de critici „cea mai didacticistă

producţie de război”. Ne putem întâlni din nou cu euforia eroică din perioada lui Reagan, care a

fost urmată de filme care prezentau preşedintele ca pe un prototip al virtuţii şi un luptător.

La începutul anilor 2000, în locul lui Mechanic a ajuns Jim Gianopulos şi Tom Rothman, care

avea ca rezultat o nouă acţiune în Fox. A reunit secţiunea de televiziune cu National Georgraphic

TV, şi s-a născut cu puţin timp în urmă copilul lor: National Geographic Channel, care era

difuzat în 147 ţări ale lumii, şi era posibil de accesat în 25 de limbi. Prin News Corporation Fox a

intrat şi în domeniul internetului, website-urile MySpace şi RottenTomatoes aparţinând acestei

companii mamut.

Strategia de producţie consta în continuare din „câte puţin din toate”, precum şi din inovaţiile

tehnice. Mary cea cu vino-ncoa' (There's Something About Mary, r. Peter Farrelly, Bobby

Farrelly, 1998) a îmbogăţit şirul comediilor romantice, în timp ce X-Men (X-Men, r. Bryan

Singer, 2000), Cei patru fantastici (Fantastic Four, r. Tim Story, 2005) şi Daredevil (r. Mark

Steven Johnson 2003) au întărit sau au slăbit grupul din ce în ce mai răspândit al benzilor

desenate. Fox nu a uitat nici de categoria filmelor de autor, încercând să regândească operele

clasice ale istoriei filmului, cum ar fi Solaris (r. Steven Soderbergh, 2002). Drama eroului din

Naufragiatul (Cast Away, r. Robert Zemeckis, 2000) era opoveste adevărată obligatorie, totodată

rândul filmelor din deceniul precedent era completat de filmul de catastrofă Unde vei fi poimâine

(The Day After Tomorrow, r. Roland Emmerich, 2004). Din concluzia că nici continuarea

filmului Predator, nici Alien nu a adus succesul aşteptat, cei de la Fox au amestecat cele două

ingrediente, considerate de efect, şi au dat drum seriei Alien vs. Predator – Requiem (r. Colin

Strause, Greg Strause, 2007). Renaşterea musicalurilor a pornit cu Moulin Rouge! (r. Baz

Luhrmann, 2001), urmat de mai multe producţii de musical. Tot James Cameron era cel care a

regizat o superproducţie cu o tehnică de film de ultimă generaţie; Avatar (r. James Cameron,

2009) era filmul cel mai aşteptat al noului secol. Chiar dacă revoluţia vizuală promisă a fost

numai în parte îndeplinită, a creat o carieră răspândită pretutindeni, care a ridicat mai departe

nimbul lui Fox.

Nicole Kidman şi Baz Luhrmann

Descendent al vechii companii înfinţate de William Fox, 20th Century îşi creează în continuare

producţiile proprii pe baza reţetei originare. A ieşit un nou episod din Planeta maimuţelor:

Invazia (Rise of the Planet of the Apes, r. Rupert Wyatt, 2011) şi este pe drum al cincilea Die

Hard, şi al cine ştie câtelea film X-Men. Studioul stă pe picioare stabile în ciuda regresiei pieţei

şi a site-urilor de torrent, atrăgând milioane de spectatori în întunericul sălilor de proiecţie.

tradus de Zsuzsánna Kónya