ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECOLUL XX

Curs introductiv

1

Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului

numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.

Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-

naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.

Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul

război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război

mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din

dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita

războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale trebuiau să

se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.

Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi

militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea

sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile

globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera

acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul,

raporturile culturale, activităţile economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă

aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al

mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se

petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea

mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi

abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate

teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare,

coexistenţa paşnică, destinderea, noul război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini

mondiale.

1

Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-

europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor

europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din

secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale.

Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale

sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

2

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

2

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat

pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut

până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi

militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost

principiile care au stat la baza tratatelor de pace.

Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază

anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice,

care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul

naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile

Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial.

Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:

Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea

dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state independente.

Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8

ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea

de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar

autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se

pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate

din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare

(Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la

Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării

luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate

(german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

3

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe

teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de

preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea: convenţii de pace

publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor

naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului

autodeterminării); garanţii de independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie

generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale

de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor secrete,

Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să

renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai

puternic al SUA în problemele europene.

Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu

regele Alexandru I Karagheorghevici;

– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky;

– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

–România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic

internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele

baltice şi Polonia;

– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut

existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma

frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

4

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea

Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat

naţional;

– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască

frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost

ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele

succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea

Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu

România;

- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o

parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean

independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

5

Relaţiile internaţionale: 1921-1924

3

Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul

tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena

politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice.

Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului.

Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia,

Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia

asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului.

Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind

să impună principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea

tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era

şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia

şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea

cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

- SUA şi Anglia - 525.000 tone

- Japonia – 315.000 tone

- Franţa şi Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost

semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile

contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea

posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul

posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei.

Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula

Shantung.

6

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin

colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de

la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea

prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.

Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea

crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili

comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte principii în această privinţă.

Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:

1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de

Franţa;

2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari

capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim

special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De

asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie

prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a

avut totuşi o consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus

acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică,

politică şi militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească

raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi

procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia

Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru

pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat

restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei

mai favorizate. Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar

Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii

încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze

7

Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi antrenându-şi

personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă

Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale

confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele

succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor

noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania,

URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de

confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea

unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de

agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind

calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată

de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii

dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea

forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau

principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta

însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de

altă parte, crearea unei armate internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect,

prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru

reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva).

Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale

trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă

arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi

8

lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz

în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga

semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate

să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă

internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai

avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost

un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a

economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război

ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea

ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de

la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16

iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american

Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema

reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor

obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra,

raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat

contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a

Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol

important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929,

Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de

miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică şi

militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu

celelalte state.

9

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

4

Conferinţa şi tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de

externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-

european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al

acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi

Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau

politiceşte planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost

Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925.

Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo –

ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi

Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune,

cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor

acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate

frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie

încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o

posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din

prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât

de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena

politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe

negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului

renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

10

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru

reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de

politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact (inclusiv a

României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia

Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în

aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”,

interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927,

Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care

menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi

multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza.

Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia,

Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica

Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost

invitată, dar şi-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS,

Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a

pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional,

interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat

puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru

a evita conflictele.

Problema dezarmării

Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a

stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a

considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire

a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30

11

noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea

generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a

Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situaţie,

guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a

înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou

proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.

Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale.

Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se

pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la

plata reparaţiilor.

Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au

declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la

un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare, Owen Young).

Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe

cele orientale, în care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii

micilor state au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua

conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în

acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan,

reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de

ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921.

O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra

căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele

Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a

anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit

indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald,

a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea

majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la

sistarea oricărei plăţi.

12

Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi

exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care

situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea

acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea

problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu

vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru

încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez

a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de

celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La

aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia

sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală

şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică

a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având

obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile

existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale,

puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională”

trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat.

Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României,

Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a

forţelor de uscat - a fost respinsă.

c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în

materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea

armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea

13

bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii

germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea

egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi

Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să

cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa

guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin

care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers

extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua

sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla

proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea

imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania

hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit

conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus

transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a

fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-

a încetat lucrările.

14

EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ

(1931-1939)

5

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război

mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful

dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea, înclina să-l

accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus

în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această

perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor.

Criza Manciuriană (China)

Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război

mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria

pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.

Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).

China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că

reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care

cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria,

la apelul forumului internaţional.

În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie

1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în

1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere

smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung

15

de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând

egoismul unei mari puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să

reacţioneze.

Cele trei crize ale anului 1936

a. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul

militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat

şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe

malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a

considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului şi a decis

să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să

intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să

se întoarcă înapoi.

Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest

fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt

şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care

garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania,

a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes:

detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.

b. Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia

în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat

planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în dorinţă de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext

(incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia.

16

Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în

Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor

(3.10.1935).

Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat

Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva

Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în faţa

eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia

ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare.

Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă

pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând

formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul

civil din Spania.

c. Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca şi în evoluţia

internă a numeroase ţări.

Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară

În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut

la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală

de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931).

Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al

războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de

uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau

guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea, o parte a ţăranilor

naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939,

17

franchiştii, superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat

Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe.

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea

uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări

mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au

triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în

relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o

declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale.

Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale

erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

18

Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial

6

Anschluss-ul

Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania,

Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei.

Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista

un partid nazist, care constituia un stâlp al influenţei naziste.

Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea

mult la independenţa Austriei, a anunţat un plebiscit naţional pentru ratificarea deciziei dorite de

Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938,

Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul,

interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania

va da o imensă majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu

au avut succesul scontat.

Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938)

Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă.

Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toţi germanii într-

o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluţia autonomiei era depăşită şi că singura

ieşire din impas era ataşarea regiunii sudete Reichului.

Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară

salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare,

al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce să le controleze, pentru a nu

declanşa crize iremediabile.

Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au decis, fără

să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său naţional, în favoarea Germaniei.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din teritoriul acesteia fiind

19

anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele

germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei.

Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939

României şi Greciei, şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a

împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au avut doar un caracter moral,

teoretic şi nici o eficienţă practică.

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23

august 1939) Prevederile pactului:

- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;

- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:

1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;

2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că

necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de

evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea

printr-o înţelegere amicală;

3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un

interes în această zonă.

20

CONSTITUIREA O.N.U.

7

După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării

unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor,

care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941),

preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini

internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit

pe baze mai largi”.

La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt,

au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în

scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace şi

securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct.

1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8

nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie),

Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei

organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă

constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-

a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-saxoni şi chinezi, puneau

bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:

- Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un

Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un

Consiliul Economic şi Social.

- Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15

republici componente ale URSS ca entităţi separate.

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale

Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în

toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziţii care

21

garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de

principiul unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri,

membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei

mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25 aprilie

1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26

iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente

reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.

Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în

exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau

să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul

celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam).

Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)

Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi

scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi funcţionarea lor.

Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin

măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în

drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în

egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei

sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca

libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social şi să

instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă

fiind cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin

economic, social, intelectual sau umanitar.

Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:

1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care

declaraseră război Germaniei şi Japoniei);

22

2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.

La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite

cuprindea 51 de membri.

Organismele:

- Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)

- Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile,

referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor)

- Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate

sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-

inamice).

- Curtea Internaţională de Justiţie.

- Secretariatul.

23

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

8

Pacea în Europa

După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din

conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua

ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită

neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism

numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci

puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie

1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la

Moscova, în decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace

Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să

elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).

Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi

de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă

dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela

ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi

americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la

Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar

recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în

perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

24

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord,

Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul

Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2 Uniunii Sovietice, căreia trebuia

să-i plătească grele reparaţii.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai

dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi

contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru

puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul de Control, compus din

patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o

autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de

Control, asigura administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra

unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final,

extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii

aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-

americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor, prin unificarea

economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu

cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute

toate exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea

regimului şcolar şi reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei

puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale în

zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul

Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg

este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce priveşte problema germană.

25

NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

9

Primele fricţiuni (1946)

Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă

de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de

fier”, desemnând pericolul care ameninţa lumea: tirania sovietică.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul

imperativ al diplomaţiei americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu

răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale expansioniste” (politica de

containement).

Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al

împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului

de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9 ianuarie 1947, a fost generalul

Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi

în scopul lor, acela de a construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se

spre „războiul rece”.

Dezbinarea aliaţilor

Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte, care se opun

în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA şi URSS şi este gata să

degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a fost numită „războiul rece”.

Războiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un

tratat nu lega Franţa şi Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu

privire la Orientul Apropiat şi Germania. După tergiversări, Georges Bidault şi Ernest

Bevin au semnat un tratat de alianţă la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea

internaţională i-a dus pe francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi

Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la

26

Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată nu numai împotriva

Germanei, ci împotriva oricărui agresor.

Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii

neputincioşi să se întoarcă spre americani, ca aceştia să-i protejeze de pericolul

sovietic.

De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii

1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până

în 1953.

Constituirea a două state

Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru

Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată

autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi Afacerile externe rămâneau

exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul

lor şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită

de o Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franţa şi Marea Britanie).

Constituţia Germană - de natură federală

- Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având o

constituţie proprie.

- Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieşit

victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală Germană.

La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o Republică

Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare. Începând cu acest

moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată.

Cele două tabere faţă în faţă

Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea

liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la

Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa lor vis-à-vis de

diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar.

La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George

27

Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între

lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.

De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au

crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în

alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA orice tratat internaţional

trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi

ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o

rezoluţie prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace.

Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american republican,

preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost

vorba de o adevărată revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut

alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al

securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei

atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în

Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie,

Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei

Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost

de altfel absorbite de către NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care

avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei.

NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac

împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic,

echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este

automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul comandament şi propria armată. NATO a

plasat Europa Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de

Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact,

comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au

modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare.

28

Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva

comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul

Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se

transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei

care sunt suspectaţi de activităţi anti-americane.

În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul

Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica

administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) şi a

preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt,

noua administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război

generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic:

pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în

1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular

şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie,

care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta

imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA

vor răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa

estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate.

Sistemul alianţelor

În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a

duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia

comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.

- În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA

(A.N.Z.U.S.).

- Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia, SUA a

semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naţionalistă şi

Vietnamul de sud (1954).

29

- Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia

Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franţa,

Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda se

angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi

la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi Taiwanul,

legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) şi subiectul unei

vii tensiuni între 1954-1955.

- În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955)

regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul şi Marea Britanie, creând un cordon

protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu SEATO şi NATO).

- În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva

comunismului (Conferinţa de la Caracas, martie 1954) şi de a întări coeziunea

Organizaţiei Statelor Americane

- Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9

al Constituţiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism instituţional, prin care

Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la întreţinerea oricărui potenţial militar.

Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea

şi încheierea tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii

au cerut sovieticilor insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai important decât

orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). În ciuda impasului

asupra contenciosului continental, japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie

comună, punând capăt stării de război în octombrie 1956 permiţând restabilirea

relaţiilor diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie

1956.

Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest

30

Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost

Kominformul. El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să

impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe

Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi.

Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe colectivizarea

agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria,

Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica

Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor

Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în

parte, în profitul URSS.

Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare şi cu China

tratate de asistenţă bilaterale. Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat

„marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a creat, la 14 mai 1955,

pactul de la Varşovia. Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele

armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei.

După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o conducere

colectivă cu Hruşciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o

perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintr-un roman al lui Ilya Ehrehburg.

Dezgheţul intern, amnistia, reducerea pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a

provocat, în acelaşi timp, o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie,

1953), o adevărată revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în

democraţiile populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul ministru şi primul

secretar al partidului.

Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaţionale

specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relaţiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a

fost semnată Convenţia de Armistiţiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat

propunerea lui Churchill de a se ţine o reuniune a celor patru miniştri de externe la

Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus

încheierea unui pact de securitate europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte

Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie

1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt

31

stării de război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-şi retragă

trupele din Austria, cu condiţia ca această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat

devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul

prin care se punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să

respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să intre în

organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ţinerea la Geneva a unei

conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe preşedintele Eisenhower,

mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov, premierul britanic Eden, preşedintele

Consiliului de miniştri francez Edgar Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total,

dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranţei că destinderea va lua locul războiului rece.

De fapt, deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui

Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor diplomatice între

RFG şi URSS.

Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi vest. URSS

a reacţionat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunităţi Europene a Apărării,

cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO),

care a urmat eşecului Comunităţii Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit

apelurile la dezarmare şi securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă

(29 noiembrie-2 decembrie 1954), la care au participat numai democraţiile populare.

Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia

(14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia,

Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la

Varşovia era un tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, care avea un

comandament militar unic, încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului estic

o structură solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului.

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia.

Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în

semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care

duceau la socialism. În acelaşi timp competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei,

unde Uniunea Sovietică exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în

lumea a treia.

32

1955-1962

Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al

doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii

de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată sub semnul co-existenţei

paşnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii

lumii a treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel

african. La Bandung, în aprilie 1955, în absenţa marilor puteri, statele recent

decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă paşnică şi la

Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică

diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul.

Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări situate în

Asia şi în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică şi au cunoscut o

importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred

Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de existenţa sa în timpul conferinţei de la

Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele

lumii a treia s-au înmulţit şi au transformat ONU.

Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile sale de a nu

mai fi tratată ca un obiect al relaţiilor internaţionale. Dintr-o dată, ea a complicat şi

îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe Est-Vest. Competiţia economică,

cursa înarmărilor şi a spaţiului se substituie puţin câte puţin confruntării ideologice.

Opoziţia ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face

improbabil războiul, după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război

improbabil”. Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar dacă crize

violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul blocurilor

linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat

crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa chino-sovietică. În blocul

occidental, ţările europene, ieşite din reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin.

Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porţile

Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă

pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Ţările nealiniate au

fost „recuperate” de diplomaţia sovietică, în timpul Conferinţei de solidaritate afro-

33

asiatică de la Cairo (decembrie 1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din

1960.

Naţiunile Unite

Între mişcarea de decolonizare şi evoluţia O.N.U., interacţiunile sunt evidente.

O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare, accentuează necesitatea

independenţei coloniilor. A trebuit totuşi să se aştepte anul 1961, pentru ca Naţiunile

Unite să voteze o declaraţie conform căreia toate coloniile trebuie să-şi câştige

independenţa.

Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice

internaţionale, în particular a O.N.U., unde apariţia noilor state a zguduit o majoritate

tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile state s-au servit de Adunarea

Generală ca de o tribună unde poziţiile occidentale erau puse în discuţie.

Evoluţia blocurilor

Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca

netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis. Primele semne ale

„dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al P.C.U.S.).

Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul

occidental un nou pol de putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune.

Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de

echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba).

Limitele coexistenţei paşnice

După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile internaţionale.

Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii

sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În Asia şi în

Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia –

tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, ameninţarea atomică, echivalentul

34

distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală şi

echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au

demonstrat că super puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular

Hruşciov au fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această evoluţie,

în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei confruntări

militare inevitabile între sistemul capitalist şi comunist. Chiar dacă victoria

comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia trebuie să se limiteze pe

teren economic şi ideologic.

Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale, conducătorii

sovietici şi-au înmulţit vizitele în străinătate. Hruşciov l-a întâlnit pe Eisenhower în

SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa în 1960, pe Kennedy la Viena, în

iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiţia economică cu SUA, predicând că,

în 1980, Uniunea Sovietică va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă

trebuie să se facă pe tărâm economic.

Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar

începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în

America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în strâmtoarea Formosa, în care

comuniştii chinezi au bombardat insulele Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23

august 1958).

Echilibrul terorii

Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare,

ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor

nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu.

Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957

şi primul zbor al omului în spaţiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au

reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit că Uniunea Sovietică

dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat

cunoştinţă de întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort

gigantic pentru a depăşi URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea şi a cerut

Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului. A fost

începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa pământului, ci

35

mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorităţii. SUA şi-a remodelat strategia

ei.

Riposta graduală americană

SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a

afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării,

Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a

„ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc,

urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la războiul

nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special,

întărirea armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor mijloace de ripostă,

cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în privinţa avansului

sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa

armamentelor strategice. În 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete

intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol şi fabricau 25 pe an. SUA posedau

deja 294 de rachete intercontinentale şi fabricau 100 pe an. Superioritatea americană

este şi mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine şi a bombardierelor

intercontinentale.

Primele negocieri pentru dezarmare

O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea

Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a

Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. În

1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se

ajunge la un acord privind încetarea experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu

aceste convorbiri, guvernele sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un

nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii puterilor vestice, estice

şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961),

Hruşciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experienţelor nucleare să fie

replasate în cadrul mai general al dezarmării. În septembrie 1961, negociatorii

american şi sovietic şi-au asumat un obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi

completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt,

36

convergenţa americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri

generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum înainte, negocieri

pentru acorduri parţiale şi selective.

37

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)

Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare. Reglementarea afacerii

rachetelor din Cuba, care corespunde sfârşitului crizei Berlinului, a pus bazele

destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe de altă parte, în cursul anilor ’60 se

constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a monolitismului

celor două blocuri. Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o

schismă a apărut între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un

dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a

făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele

locale din Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa

de la Bandung, de către naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa

relativă a intereselor celor doi mari, şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul

celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea

lor economică şi militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale

confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin, agenţi ai politicii mondiale.

Bipolarismul americano-sovietic

Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari,

care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii.

Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi

economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală.

Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în

politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de

guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat

una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism

extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind

integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au

sfârşit prin a le recunoaşte puterea.

Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creşteri

considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm

38

efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice,

deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a

înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M.

(Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km)

I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin

S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârşitul

anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant.

Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită

cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de

greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

Avansul american în domeniul tehnologic

După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961),

Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au

fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei au lansat primul laborator spaţial

în 1973. În competiţia mondială, meritele socialismului n-au triumfat uşor. Şi din

punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala

înlocuieşte încrederea pe motivul menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială,

războiul din Vietnam şi scandalurile politice.

Reducerea tensiunilor internaţionale

Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică.

Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la

putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a consilierului său pentru

securitate naţională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre

necesitatea dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai

conducă singuri. Ei acceptă paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o

diplomaţie triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi

comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit

între americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a afacerilor

internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul celuilalt de a face să

39

domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă orice confruntare directă. Războiul

din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care

priveşte o ţară din tabăra socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai

grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menţinut şi întărit

raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a mai afectat

procesul destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor

De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii.

După criza din 1962, convergenţa intereselor sovieto-americane a apărut şi mai clar.

Tratatul de la Moscova

O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–

zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare

care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei

cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost

iniţiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100

de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China, care şi-au

pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În realitate, Tratatul de la

Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără

posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu

li se interzicea mare lucru, în schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de

mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar

cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei doi mari, care

încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra

occidentală.

Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice

Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de Miniştri

Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie

40

1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS

şi Marea Britanie, respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu

hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul

atomic.

Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă s-a

dezvoltat între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog

care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut

din aceşti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din

Asia, Africa şi Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la

Bandung, de naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a

intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două

blocuri şi în interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului

Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact direct

pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între

Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu).

La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a

corpurilor celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare.

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone

libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18

membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) şi o

convenţie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din

aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e

vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării.

Limitarea armamentelor strategice

Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai

perfecţionate şi erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice

(Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este considerabil, sunt capabile să

41

oprească în zbor rachetele inamice înainte să-şi atingă obiectivul. Sovieticii le-au

construit în jurul Moscovei şi americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în

discuţie „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanşarea

unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau

MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai

multor obiective o singură dată.

Acordurile SALT I

În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT

(Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al preşedintelui Nixon,

Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a

nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea

acordurilor SALT. Era compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat.

Acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea

construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale şi a

lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru

SLBM, de 650 pentru americani şi 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două

poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în jurul Moscovei şi Washingtonului.

Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea

izbucnirii războiului.

A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au

încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul

limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit, este un acord care recunoaşte

accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii

Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri

economice.

Întâlnirile între cei doi mari

42

Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită

oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12

puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil

cod de conduită. Acest acord întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două

sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În

mai puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru ori.

În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează

dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat

definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi

acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să

prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele

două ţări îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să

degenereze.

A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev

diferite acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea

Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a

destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de

rachete (ICBM şi SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat

SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit

după aceasta.

Destinderea în Europa şi Östpolitikul

Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane şi

îmbunătăţirea relaţiilor între Germania de Vest şi statele Europei de Est.

Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece: situaţia

teritorială moştenită din război, statutul Berlinului şi existenţa a două entităţi politice

germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.

Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG,

condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig

Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definită de cea a

43

cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile

diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile

politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă şi a

imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică este

fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în

particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi timp, revendicarea unei

Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi germanii. Doctrina

Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu

ruperea relaţiilor diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow

(Berlinul de Est).

Östpoltikul (politica pentru est)

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a

generalului de Gaulle, RFG, care profită de pieţele Europei de est, s-a deschis pentru

est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii coaliţii” (înţelegând aici pe

creştin-democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de

Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-

democraţilor şi a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a

făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon.

Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19

martie 1970 şi de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-

german Willy Stoph.

Acordul RFG-URSS

Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la

Moscova, din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor

este pacea şi destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene şi

menţinând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.

44

Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care

Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7

decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W.

Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului

din Varşovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului

Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în

Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui

acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri

ocupante şi un nou statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un

land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate.

.

Recunoaşterea celor două Germanii

Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până

în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu

Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate

în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente

notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost

de a obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi admiterea celor

două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor

două state germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane

separate; dar faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului

est-german.

Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale

45

Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii,

chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de

garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferinţă asupra

securităţii europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situaţia de fapt a Europei

după conferinţa de la Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea

unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat

ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972

până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din septembrie

1973, în iulie 1975.

Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care

erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat

de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford.

Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii:

egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea

popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la forţă pentru

reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi

tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de

liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor.

Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.)

în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la

conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa de la Helsinki. Ea a fost legată în

mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat şi întărit. Spiritul de

colaborare şi de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat

condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele

comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenţilor. Actul final mai este

considerat şi ca o Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative, care

prevala pe continent la începutul anilor ’70.

O lume destabilizată (1979 - 1989)

46

Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975,

considerat ca un punct de echilibru într-o lume în evoluţie.

În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei

şi participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei

petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii tensiunilor, destabilizarea s-a făcut

simţită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică

terminarea războiului de 30 de ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire.

Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în

Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această

pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi,

cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui

Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină şi Africa, sunt

manifestări ale acestei destabilizări.

Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia

tensiunilor în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord

şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi produse industriale, s-a exacerbat.

Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales

Vest-Sud.

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului,

adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa

dolarul de aur, la 15 august 1971.

Şocurile petroliere

Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările

arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării

de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor.

Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este

47

creşterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a

trage cele mai mari beneficii posibile.

Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950

el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul

reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la

două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.

Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a

obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol

era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor,

vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest

ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările

industrializate nu produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală

producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient Japonia.

În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai

ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar.

Concentrarea are implicaţii politice şi strategice. Cea mai mare parte a producţiei trece

prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian

pe plan geostrategic, deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci

dintre aceştia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15

septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la

care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să

obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de

petrol. Iniţiativa a aparţinut Algeriei şi Libiei. Statele din sud, producătoare de materii

prime, altele decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor economice

deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale

existau încă înainte de octombrie 1973.

La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să

treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou

împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda. Ele decid, de

asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% şi apoi

48

cu 5% până când Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost

abandonat. În martie 1974, preţul petrolului se mărise de patru ori.

În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al

doilea şoc, marcat prin dublarea preţului în 1979, de revoluţia iraniană urmată de o a

treia dublare datorată războiului dintre Iran şi Irak. Preţul petrolului a ajuns la 34 de

dolari pe baril la sfârşitul anului 1981.

Consecinţele crizei

Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia

planetei.

Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se

bazau pe petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele

ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scăderea

producţiei şi a nivelului de trai. Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA, Marea

Britanie şi Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi,

falimente, şomaj în creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură

de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă ţară industrială, PIB-ul său

crescând la 250%, într-un an. Pentru ţările sărace, care nu erau producătoare de petrol,

preţurile importurilor au devenit insuportabile.

Criza raporturilor sovieto-americane

Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât

din cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS.

A avut loc o eroziune a influenţei americane în lume. Afacerea Watergate, traumele

provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o

parte, la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane.

În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie, americanii

par să fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume. Mijloacele lor de influenţă s-au

erodat. Retragerea diplomatică este generală, cu excepţia Orientului Apropiat, cu

privire la care preşedintele Carter semnează acordul de la Camp David, în 17

septembrie 1978. Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a

preşedintelui Carter, care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului şi

49

renunţarea la fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi

aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a

prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei ţări de a-şi asigura controlul asupra

golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva intereselor vitale ale SUA.

Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din

nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a

restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor Uniunii Sovietice, „imperiul

răului”.

Cursa înarmărilor

Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple

(MIRV). Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-

5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentală.

La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de

vedere nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. URSS, a instalat în Europa de

Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS 20. Forţa de lovire a URSS şi SUA

era uriaşă, împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe

pământ.

Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda

tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979),

Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord care prevedea limitarea

numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu capete

multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare ţară.

Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a încetinit progresul acesteia.

Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul

american a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forţelor în Europa

(Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, în octombrie 1973, cu

participarea a 12 state NATO şi şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu

rezultate efective. Nici întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI),

care s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv.

50

Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie 1982, la

Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la

alarmarea europenilor. Ele ameninţau direct Europa şi nu intrau în calculele militare

ale armelor strategice, deoarece raza lor de acţiune era mai mică de 5500 de km.

NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o dublă

decizie: să facă negocieri cu URSS sau în absenţa sa, să întărească şi să modernizeze

armamentul NATO în Europa. Până în acest moment, armele tactice americane erau

interpuse între statele europene, neputând atinge teritoriul URSS. Americanii însă au

instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură

ogivă şi o rază de acţiune de 1800 km şi 464 rachete de croazieră de 2500 de km,

expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situaţie,

americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981

( îndepărtarea rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor

americane Pershing şi Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în

întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei,la alegerile din martie

1983, primele rachete Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea

Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru dezarmare şi a anunţat o masivă

creştere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor

fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost

relansată de SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars).

Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de

preşedintele Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spaţial de

protecţie împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleară

şi de depăşirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem

defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive

sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte de atinge solul SUA. Programul cu

un cost uriaş (26 de miliarde de dolari), şi inovaţia tehnologică, aveau un caracter

destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari şi constituia un risc în plus de decuplaj

51

între defensiva SUA şi cea a Europei şi apărea ca o înfrângere a URSS. Conducătorii

URSS vor cere, fără încetare, renunţarea SUA la iniţiativa de apărare, în acelaşi timp

cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981

de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în

comerţul mondial. SUA şi URSS singure aveau 72% din această afacere, în timp ce

Franţa şi Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai importanţi erau ţările din

Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa şi 12% America Latină.

Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane. Influenţa celor

doi mari descreşte pe fondul afirmării noilor puteri avide de responsabilitate: China,

Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-

o dată, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali şi

terorismul internaţional.

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului)

Preşedintele Nixon, mai ales datorită unora dintre consilierii săi (Henry

Kissinger), a urmărit crearea unei relaţii aparte între SUA, China şi URSS. Unele

dintre consecinţe au fost în perioada războiului rece: sfârşitul războiului din Vietnam,

acordul care garanta accesul în Berlinul divizat, reducerea influenţei sovietice în

52

Orientul Mijlociu şi începutul procesului de pace arabo-israelian, Conferinţa pentru

Securitate şi Cooperare în Europa. Destinderea dăduse o nouă eficienţă diplomaţiei

europene, care fusese „îngheţată” timp de două decenii. SUA interpretau însă diferit

rolul relaţiilor internaţionale în era destinderii. Diplomaţia comunistă a început să fie

tratată ca adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea, începutul anilor ’80

nu a însemnat renunţarea la bipolarism şi dispariţia conflictelor.

Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul

înţelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către

preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de Senatul american.

Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia

sfârşitului de secol XX au fost preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi preşedintele

american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că Imperiul sovietic va rezista

doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat

ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un

program puternic de reforme – glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat

deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria

U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluţii din

1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare. Diplomaţia sovietică nu a

înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat.

Democratizarea a însemnat începutul prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea

supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în republicile din marele

imperiu roşu au început mişcări de secesiune.

La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la trecutul

comunist. Polonia a fost liderul mişcării protestatare din blocul est-european, fiind

urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit mişcări de contestare, unele

dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală; printre altele,

în 1988, s-a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o

relaţie economică privilegiată cu SUA.

Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii sovietici nu

şi-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a dat

semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia, Ungaria),

53

revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări sociale sângeroase în România

(decembrie 1989). Căderea comunismului aici a antrenat şi căderea comunismului în

Uniunea Sovietică şi dezmembrarea acesteia. Blocul politic şi militar occidental s-a

întărit. Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991. Căderea Zidului Berlinului,

simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în Europa, a fost semnalul prăbuşirii

definitive a regimurilor comuniste.

Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail

Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârşitul „războiului rece”.

Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii Sovietice a adus

schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională. La 12 septembrie

1990 la Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S.,

(S.U.A., Marea Britanie şi Franţa), Tratatul asupra reglementării definitive privind

Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită şi U.R.S.S., condiţiile

şi duratei prezenţei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului,

retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii

Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au semnat, la New York, declaraţia

prin care erau suspendate drepturile şi obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie)

privind Berlinul, şi Germania în ansamblul ei.

Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde republicile care

formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei în domeniul economic şi politic,

după ce a fost înlăturat la monopolul puterii de către partidul comunist:

- În martie 1990, Lituania a fost prima republică care şi-a proclamat

independenţa, dar prezenţa Armatei Roşii a stopat procesul de

eliberare.

- În 1991, Estonia şi-a cerut independenţa. Puciul din august 1991 nu a

putut opri procesul de cucerire a independenţei republicilor baltice şi al

Ucrainei precum şi democratizarea sistemului

- În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor

3 republici baltice, iar în decembrie 1991, la referendumul din Ucraina,

90 % au votat pentru independenţă

54

- În septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au întâlnit şi au

afirmat că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de

Comunitatea Statelor Independente.

Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”, marcat

prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George Bush. Cele

două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a funcţionat în cazul

războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut

decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului

au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere

rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi

cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în

secolul al XX-lea au oscilat între izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia

oară, după primele două războaie mondiale rolul de lider la scara planetară.

Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în politica

externă.

- În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai comunismului,

se transformase într-un organism nefuncţionabil.

- Din martie 1991, miniştrii de externe ai statelor membre ale Tratatului

de la Varşovia au decis încetarea existenţei acestuia în mod oficial.

- Vidul lăsat de dispariţia acestor organisme a fost „umplut” de alianţe

regionale, în principal, cu statele occidentale.

După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au

început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU. Evenimentele din anii

1989 – 1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul

politicii internaţionale. Noua strategie a NATO în relaţiile internaţionale a fost

adoptată în 1991 la summitul alianţei de la Roma, când a fost adoptată Declaraţia de

pace şi cooperare. Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria

organizaţiei transatlantice, NATO devenind o alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi

un garant al securităţii internaţionale, cu o nouă strategie.

55

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul şi

răsăritul Europei, ţări invitate să participe la întâlnirile alianţei şi cărora li se acordă

expertiză în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific.

Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris

Elţîn, s-a lovit de procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi

de consolidare a Comunităţii Statelor Independente.

În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte

soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia

(1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut

independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din

1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton,

după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost

ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe plan

internaţional în ultimele două decenii ale secolului XX, când, concomitent cu apariţia

şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza comunismului în întreaga

lume şi, în special, în Uniunea Sovietică şi Europa de est.

Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost prăbuşirea

regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice,

care a decăzut din statutul de super putere. În Orientul Mijlociu, conflictele s-au

adâncit. Un fenomen nou, globalizarea, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei

economice, politice şi militare a statelor lumii. Acestea erau provocări pentru

diplomaţie. Globalizarea (mondializarea) din ultimele două decenii ale secolului al

XX-lea a însemnat realizarea unui sistem economic şi informaţional unic, context în

care diplomaţia părea depăşită. Se prefigura apariţia unui sistem mondial unipolar, cu

SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea

56

principiilor, valorilor şi modului de viaţă american. Metamorfoza relaţiilor

internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai

important revine organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice şi

supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeană. În jurul

lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin sprijinirea, la începutul secolului XXI, a

instrumentelor diplomatice tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe

plan mondial.

ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care

statele membre, mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională.

Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea

credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile

internaţionale, pentru care fusese creată.

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile

realităţi de după căderea comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de

securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa (OSCE),

care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii,

având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite

divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi

1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor

internaţionale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea

a NATO, prin primirea statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat

extinderea sferei sale de acţiune.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană,

dezvoltând o nouă perspectivă în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-est,

dar şi cu state din alte părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în

Balcani, U. E. a început să-şi construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace

un rol mai activ în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este

aceea că avem de-a face cu un nou sistem internaţional, marcat de globalizarea

relaţiilor economice şi de diverse modificări pe scena politică internaţională.

57

BIBLIOGRAFIE:

I. Specială şi generală:

58

1. x x x, Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, 1971, coordonatori

Alexandru Vianu, Constantin BUŞE; cota III 2112; III 3947

2. x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori Alexandru

Vianu, Constantin BUŞE, Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti, 1975

3. Mircea POPA, Primul război mondial, Bucureşti, 1979

4. Emilian BOLD, De la Versailles la Lausanne, (1919-1939), Iaşi, 1973

5. Idem, Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi, 1983

6. Camil MUREŞAN, Alexandru VIANU, Preşedinte la Casa Albă, Editura

Politică, Bucureşti, 1974, 669 p.

7. Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-1945, Bucureşti,

1989

8. Constantin BUŞE, Nicolae DASCĂLU, Diplomaţie în vreme de război,

Ed. Univ. Bucureşti, 1995

9. André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV, Bucureşti, Editura

1992-1994

10. Allan M. WINKLER, Eseuri şi documente despre America de după cel

de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p.

11. Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, 807 p.

12. Pascal BONIFACE, Relaţiile est-vest (1945-1991), Institutul European,

1998, 75 p.

13. Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1999, 253 p.

14. Martin MACCAULEY, Rusia, America şi războiul rece 1941-1991, Iaşi,

Editura Polirom, 1999

15. Camil MUREŞAN, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

16. Camil MUREŞAN, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Buucreşti, 1967,

cota II 4692

17. Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă şi colonială 1919-1939,

Ed. All, Bucureşti, 1996

18. C. Bogdan, Eugen PREDA, Sferele de influenţă, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986, cota II 19.064

19. Stefano GUZZINI, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul european,

Iaşi, 2000

59

II. Colecţii de documente:

Relaţii internaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1976, vol II cota II 11218

III. Enciclopedii şi dicţionare:

1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud. „Gh Şincai” (Sala

cataloage)

2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362

3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1993; BUO cota II

22.269

4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362

5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243

6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, 2003

Listă personalităţilor politice ale secolului XX

- prima parte –

60

(SEMINAR- Relaţii internaţionale)

1. Woodrow WILSON

2. Georges CLEMENCEAU

3. Lloyd GEORGE

4. Aristide BRIAND

5. Gustav STRESSEMAN

6. Winston CHURCHILL

7. Benito MUSSOLINI

8. Adolf HITLER

9. Ioachim von RIBBENTROP

10. Miklos HORTHY

11. Iosif Vissarionovici STALIN

12. Viaceslav MOLOTOV

13. Maxim LITVINOV

14. Nicolae TITULESCU

15. Neville CHAMBERLAIN

16. Mahatma GHANDI

17. Thomas MASARYK

18. Eduard BENEŞ

19. MAO ZE DUN

20. Cian KAI ŞI

21. HIROHITO

22. Charles de GAULLE

61