Grigore Ureche , Clasicul

Desi s-a staruit adesea asupra faptului ca ,, cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei '' , a carui opera ,, a slujit de urzeala tuturor cronicarilor urmatori '' , n-a avut , in cel priveste , o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde , au fost , in schimb , mult mai rar observate motivele acestei situatii si natura speciala a efortului pe care a trebuit sa-l faca Grigore Ureche pentru a crea istoriografia in limba romana. Contemporanul sau Varlaam si , mai tarziu , Antim Ivireanul au beneficiat , cel putin sub doua raporturi , de un avantaj net. In primul rand , oratoria lor de amvon gasea in Biblie ( furnizand omiletica bizantino-slava ) sursa principala a lexicului religios si a majoritatii metaforelor intrebuintate. In al doilea rand , menite fiind rostirii , predicile lor se adaptau destul de firesc ambiantei limbii vorbite de romanii din toate provinciile si statuturile sociale , chiar daca intre aspectul cult si acela popular al oralitatii ar fi existat deosebiri. Scopul pe care-l urmarea Grigore Ureche era o traditie istoriografica scrisa , dar care nu este in limba romana , ci o expresivitate romaneasca de tip oral , care n-a servit inca la comunicarea ordonata a unor fapte istorice. In cultura cronicarului intervine un spirit laic : el a citit pe marii istorici latini , care se predau in scolile poloneze , iar ,, letopisetul nostru cel moldovenesc '' , nu era numai acela mustind inca de duh religios imitat dupa sinopsisurile bizantine , al cronicarilor slavoni din sec. XVI , dar si succinta si documentata cronica a lui Stefan cel Mare.

Nacazaniile lui Ureche nu mai sunt atat de uluite de ticalosia umana. Diferenta de ton apare in mustul ironic al unor aprecieri , cum ar fi una chiar despre idolul cronicarului : ,, Stefan Voda fiind gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate imblanzi nimenea si el odihna altora ii parea ca-i iaste cu paguba ........... ''. Sau in pasajul despre soldatii lui Matia Corvin luati prin surprindere de Stefan : ,, Ca nefiind tocmiti de razboiu , nimica de arme nu s-au apucatu , ci de fuga ........... '' Cel ce strecoara ironia prin strunga cuvintelor e un om nu numai instruit , dar care a baut si din alte izvoare decat acelea religioase. Iorga a mers pana la a afirma ca Ureche este ,, un om de stil latin '' , care ,, nu se incurca in amanunte '' , preferand o expunere ,, sigura si dreapta '' , iar altii au aratat ca portretistica denota asemanari structurale cu aceia psihologica si moralista a lui Titus Livius si Tacitus. Asezand alaturi portretul lui Hanibal din Titus Livius si acela al lui Stefan cel Mare din Ureche , Pompiliu Constantinescu a atras atentia asupra imprumutarii de catre cronicar atat a ,, canoanelor retorice '' clasice , cat si a unor elemente concrete de psihologie ( ,, varsator de sange nevinovat , nelenes , la razboaie mester '' ). In ce priveste naratia , ca procedeu , ea poate avea o traditie orala romaneasca , limitata la basmul folcloric , cu stereotipia lui. De exp , pasajul urmator : ,, Si dandu razboiu vitejaste de ambe partile , sau batut acolo pana in sara , asijderea si vineri , si sambata toata zioa pana in sara ''. Alteori , functioneaza modelul cartii populare , cu mitul ei crestin naiv , cum ar fi bunoara aparitiile miraculoase de sfinti in plina campanie militara a domnitorului Moldovei : ,, Zic unii sa se fii aratat lui Stefan Voda in acest razboiu sfantul Mucenic Dimitrie , calare si intrarmatu ca un viteazu , fiindu-i intru ajutoriu si dand valva ostii lui .... ''. Grigore Ureche se straduieste sa combine modul de exprimare oral si cel scris. Dereglarea topicii ori contorsiunea sintactica sunt rezultatul acestei suprapuneri. E. Negrici sustine ca Ureche adera nu atat la o traditie retorica asumata constient , cat la acele inconstiente tipare comode care survin in procesul redactarii scrise , ascultand de primul impuls. Greutatea intampinata de cronicar este de a asterne pe hartie , nu de a povesti. De aici provin hibridele din topica , sintaxa si stilistica ,, Letopisetului Tarii Moldovei '' . Parantezele gresit plasate si celelalte stangacii sunt rodul intalnirii celor doua serii de exigente opuse , ale oralitatii , spre care Ureche este impins de dorinta lui de a se face inteles de romani ,, hic et nunc '' , si ale testimoniului scris , care este , in definitiv , telul ei cel mai important. Chiar daca ,, om invatat se vede ca au fost '' , dupa spusa Stolnicului Constantin Cantacuzino , Ureche pare sa se fi pastrat destul de grijuliu in vecinatatea limbii populare. Are dreptate Stefan Ciobanu : ,, Limba primelor noastre texte , oricat ar fi de apropiata de aceea pe care o vorbeau stramosii nostrii , este o limba cartureasca , in care traducatorii , neavand uneori cuvintele necesare , introduc diferiti termeni de-a dreptul din limba care traduc ''. Un lucru e limpede si anume ca limba culta fiind considerata slavona , romana trece drept vulgara , iar intrebuintarea ei in scris infrangea mai intai o prejudecata.

Toata evolutia in literatura noastra medievala trebuie asadar legata nu atat de intrebuintarea romanei in locul slavonei , cat de treptata indepartare a aspectului scris ( care devine acela literar sau cult al celei dintai ) de aspectul ei vorbit ( si popular ). In cronica lui Ureche se afla punctul istoric din care se urmareste acest proces. In ea , prima oara , ar trebui sa fie sesizabila o anumita distanta intre oral sau popular si scris sau cult. Atitudinea insasi a istoricului pare ambigua , folclorica si stiintifica : ,, Ci eu , pe cum am aflat , asa am aratat '' , afirma el in predoslovie , declarandu-se orgoliul nu al ,, scriitorului de cuvinte desarte , ci de dreptate '' si spre deosebire de atatia ,, ce au scris mai mult din basme si din povesti '' , un scriitor care ,, nu numai letopisetul nostru , ce si alte carti straine am cercat , ca sa putem afla adevarul ''. Insa chiar de la inceputul cronicii ne izbeste felul lui taranesc de a-si inchipui atmosfera naiva si arhaica a descalecatului , asa cum se va perpetua ea ( et pour caisse ! ) in toate legendele noastre populare : ,, Ca umblandu pastorii de la Ardeal , ce se chiiama Maramores , in muntii cu dobitoacele , au dat de o hiara ce se chiiama bour si dupa multa goana ce au gonit-o prin munti cu dulai , o au scos la sesul apei Moldova. Acolea fiind si hiara obosita , au ucis-o la locul unde se chiiama acum Boureni ; daca s-au discalecat sat si hierul tarii sau pecetea cap de bour se insamneaza. Si cateaoa cu care au gonit hiara aceia au crapat , pe care o au chemat-o Molda , inca apei de pre numele Moldii i-au zis Molda , sau cum ii zic unii , Moldova ''. Cititor ai istoricilor polonezi , scotocind cu multa curiozitate prin analele interne , marele vornic se arata in toate un om avizat si care adopta o pozitie critica fata de izvoare. Dar el are in legatura cu ,, Letopisetul '' un tel patriotic si educativ precis : ,, Sa ramaie feciorilor si nepotilor , ca sa le fie de invatatura. '' Straiul lui romanesc a trebuit sa tina cont de realitatea locului , adica a cititorilor virtuali. Este aproape cert ca dubla infatisare a cronicarului se cuvine interpretata nu ca o neputinta a lui de a merge pana la capat pe drumul secolului sau european , dar ca dorinta de a-si folosi invatatura in scopuri mai practice. Rapida lui consacrare este dovada ca a reusit si ca publicul pe care si l-a ales exista. ,, Letopisetul '' a fost citit si copiat imediat dupa redactarea lui , interpolarile , ca si continuarea lui de catre Costin , aratand ca starnise emulatia. De aici tot acel amestec de noutate si vechime , de spirit stiintific si de providentialism religios , de pipaire prudenta a izvoarelor si de invocarea semnelor divine , de patrundere psihologica si de moralitate preoteasca. Ceea ce se vede este ca rolul jucat de Ureche a urmat unei hotarari personale si nu intamplarii. In fine , structura insusi a cronicii , cuprinzand ,, incepatura si adaosul '' , mai apoi scaderea care se vede ca au venit in zilele noastre , dupa cum ,, se tampla de sirgu sa adaoge puvoiul apei si iaras de sirgu scade si se imputineaza '' , poate fi inteleasa nu doar din prisma conceptiei de crestere si descrestere a imparatiilor , veche de cand Biblia , dar si ca urmare a unei compuneri atente , gradate , cu schimbari de ritm , cu opriri si suspansuri. Ureche e oricand gata sa explice dozarea faptelor ( ,, ci de acestea destulu-i '' ) sau rostul de a sapa , din loc in loc , in piatra istoriei , cuvinte de ,, cercetura si

invatatura '' ( ,, ia-mi socoteste cum plateste Dumnezeu celora ce fac rau '' ). Ureche s-a impus ca un maestru al artei primitive , desi deloc rudimentare , eroice si moumentale , dar fara emfaza , cu care a stiut sa invie trecutul. Clasicitatea lui consta , in maretia naturala si aproape impersonala cu care spune totul , in stilul solemn si concis de pisanie. Cea mai celebra fraza a lui este aceea din primele pagini ale cronicii : ,, Macar ca de la Rim ne tragem ''. Este si motivul pentru care Ureche a reprezentat izvorul de inspiratie al multor generatii. Particularitatea artistica a cronicii este de a ilustra , prin evenimente , portrete morale , in special ale unor domnitori. Lupta de la Baia este in esenta ei aceea dintre ingamfarea prosteasca a lui Matei Corvin si viclenia de soldat batran al lui Stefan , tot asa cum fuga de unul singur prin munti a lui Rares , e menita a sugera mahnirea celui de toti parasit , ca o masca a resemnarii. Infatisand o batalie , un exod sau o miscare oarecare a masei anonime , este evidenta capacitatea cronicarului de a prinde intr-o sinteza atat desfasurarea actiunii , cat si culisele ei , atat faptele , trecute in revista pe zile si pe ore , cat si banuitele lor motivatii , de ordin militar , personal ori supranatural. ,, In istoriografia romana , el este cel care descopera perspectiva '' , scrie George Ivascu ( 1969 ) despre talentul lui Ureche de a lua distanta fata de evenimente si oameni , de a selecta cu simtul proportiilor si de a face din portret un mijloc de caracterologie istorica. Ureche isi reprezinta lucrurile foarte exact in spatiu , ca un veritabil martor ocular. ( Nicolae Manolescu , Istoria critica a literaturii romane )